Japonia la cumpăna dintre

secolele al XIX-lea și XX-

lea
Structurat de Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a X-a B
Prof. Chivu Dorina
Stările sociale în Japonia Evului Mediu
• În societatea Evului Mediu japonez existau două mari categorii de stări sociale: una dominantă
și una subordonată celei dintâi.
Fiecare dintre aceste categorii aveau ca principiu de organizare internă sistemul piramidei sociale.
• Astfel, în cazul stărilor dominante, putem recunoaște la baza piramidei luptătorii numiți samurai.
Aceștia erau cei care îi apărau pe ceilalți membri ai stării dominante, adică pe nobil, pe shogun și pe
împărat.
Este interesant de observat legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu
putem vorbi de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că
acesta este un important nobil feudal.
• Asupra tuturor domnea, din vârful piramidei, împăratul, reprezentant al cerului și al pământului,
o autoritate spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne în
afara vieții politice.
• Țara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de către shogun sau de puternice
familii nobiliare, în ambele cazuri prin intermediul samurailor.
• Autoritatea împăratului, chiar și numai formală, era recunoscută de către toate stările sociale,
indiferent că aparțineau stărilor dominante sau celor subordonate.

• Stările sociale erau după cum urmează:

1. Stări dominante:
I. împăratul Japoniei medievale
II. shogunul
III. daimyo - nobilul feudal
IV. samuraiul

2. Stări subordonate:
I. țăranul Japoniei medievale
II. artizanul (meseriașul) Japoniei medievale
III. negustorul și cămătarul Japoniei medievale
IV. orășeanul Japoniei medievale
Instaurarea perioadei Meiji (anii 1868 - 1912)
• După un secol de contact direct cu Europa, început prin naufragiul unor portughezi pe țărmul
japonez în anul 1543, Japonia și-a închis porțile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare
aproape totală față de lumea din afară, izolare pe care avea să o mențină timp de mai bine de
două sute de ani.
• Sub influența ideilor sociale și politice de origine europeană aduse de acești navigatori, mulți
tineri nobili și samurai, care nu mai dispuneau de mari avuții, își puneau problema regenerării și
progresului țării, prin introducerea reformelor economice.
• Dispunând de forță economică și de capital, ei revendică cu o cutezanță mereu sporită poziții noi
în stat, și protestează cu tot mai multă îndrăzneală împotriva abuzurilor și confiscărilor;
ei solicită transformări politice și sociale.
• La rândul său, țărănimea a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios
regimul shogunatului.
• Pe acest fond general de dezamăgire și nemulțumire a renăscut cultul împăratului și s-a pregătit,
astfel, intelectual și ideologic, calea restaurării împăratului în rosturile sale politice de care fusese
deposedat.
• Efectul unor contacte și schimburi comerciale tot mai intense cu Europa și S.U.A., deși impuse prin
violență, a fost rapid și spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea japoneză.
Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea portului
Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantități mari de mărfuri
invadau piața japoneză.
• Între anii 1859 și 1868 valoarea comerțului exterior japonez a crescut de la numai 2 milioane la
35 milioane dolari.
• Străinii cumpărau din Japonia mătase, bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. și le vindeau
japonezilor nave, arme, mașini și diferite obiecte metalice, stofe de lână, țesături din bumbac și
cânepă, unelte de pescuit etc.
• Preponderența accentuată a importului față de export a cauzat scurgerea aurului în afara
granițelor Japoniei. Această pierdere de aur și dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o
gravă inflație.
• Totodată, concurența mărfurilor străine a dus și la ruinarea producției manufacturiere și
meșteșugărești autohtone.
• Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din
Edo au profitat de această situație, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (cum ar fi
cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis și decisiv regimul existent,
acuzându-l de incapacitatea de rezistență presiunilor străine.
• Opozanții l-au abandonat, pe rând, pe shogun, și s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În
acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor
naționaliste, căzând victime: ruși (1859), francezi și olandezi (1860), britanici (1861).
• Ciocnirile dintre adepții restaurării puterii imperiale și cei care susțineau regimul shogunal,
sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860, când a fost asasinat
prim-consilierul shogunului, Ii Naosuke.
Caracterul răscoalelor, mișcărilor și acțiunilor din perioada următoare acestui eveniment a purtat o
tentă atât antifeudală, cât și una anticolonialistă. În fruntea acestor mișcări de mase se aflau
samuraii cu vederi reformiste care au reușit să-și alăture burghezia, țăranii și intelectualii.
Lupta armată împotriva shogunului a fost declanșată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie
1866 forțele armate shogunale i-au putut înfrunta pe răsculați, dar au fost înfrânte.
Instaurarea domniei împăratului Matsuhito
• În februarie 1867, împăratul Kōmei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în vârstă
de numai 15 ani.
• Tânărul monarh avea sprijinul forțelor militare ale provinciilor Satsuma și Tosa.
Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 - nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice sprijin
armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunțat la funcțiile sale.
• Războiul Boshin, între anii 1867 și 1868, a dus la desființarea șogunatului. Bătălia finală s-a dat la
Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie dominația familiei Tokugawa, cu toate că alte
familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar flota din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.
• La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum și abolirea regimului
shogunatului. Împăratul își va instala curtea și reședința la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868,
oraș ce primește numele de Tokyo (Capitala de Est).
Începe o nouă epocă în istoria Japoniei, pe care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a
numit-o Meiji („guvernarea luminată”). Această eră s-a dorit a fi, în același timp, un continuum dar
și o mare mutație socială și politică în societatea japoneză.
Japonia în timpul perioadei Meiji
• Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale față de împărat și față de instituțiile de
stat, elemente psihologice care, în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial, au
fost orientate spre formarea mentalității militariste, fanatice. De la restaurația Meiji și până la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial împăratul va fi conducătorul guvernului și al armatei.
• În epoca Meiji împăratul era divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost
înconjurată de venerație.
• Matsuhito, deși a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a fost și a rămas o
personalitate marcantă și totodată un simbol.
• O trăsătură fundamentală a epocii pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv,
lăsând oamenii de stat să acționeze în numele său.
• Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist modern atât
datorită propriilor eforturi, cât și împrejurărilor internaționale favorabile: marile puteri europene
și Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne și externe care le-au ținut departe de
arhipelagul nipon.
• Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internațional al
Japoniei prin:
1. anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse;
2. întărirea forțelor sale armate terestre și navale;
3. angrenarea țării în competiția marilor puteri pentru stabilirea de zone de influență și piețe de
desfacere a produselor industriale și dobândirea unor resurse de materii prime.
Pentru toate acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.

• Japonia a adoptat numeroase instituții apusene în perioada Meiji, printre care: un guvern
modern, sistemul de legi și organizarea armatei.
Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului japonez într-o putere mondială: Japonia a
învins China în primul război sino-japonez (1894-1895) și Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-
1905).
Până în 1910, Japonia ajunsese să dețină controlul Coreei, Taiwanului și a jumătății sudice a insulei
Sahalin.
 Samurai Satsuma în timpul perioadei
Războiului Boshin
Fotografie a împăratului Matsuhito
Perioada Taishō (1912 - 1926)
• Începutul secolului al XX-lea a marcat o scurtă perioadă de democrație Taisho, lăsată în umbră
de evoluția politicii de expansiune japoneză.
• Primul Război Mondial a permis Japoniei, care luptase de partea aliaților victorioși, să își extindă
sfera de influență în Asia și posesiunile în Pacific.

Îmbrăcăminte în timpul
perioadei Taishō
Webografie
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Japoniei#Instaurarea_Perioadei_
Meiji_(1868-1912)
• https://microistoria.wordpress.com/2019/03/21/japonia-in-secolul-xi
x-si-inceputul-secolului-xx-vladi-ld/
• https://prezi.com/p/hljn1zvpdtgy/japonia-la-cumpana-dintre-secolele
-xix-xx/