Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alegerea condiţionată
Alegerea lui Dumnezeu pentru anumiţi indivizi înainte de întemeierea
lumii a fost bazată pe prevederea Sa, că ei vor răspunde chemării Sale. El i-a
ales doar pe cei care El a ştiut că prin propria libertate vor crede Evanghelia. De
aceea alegerea a fost determinată sau condiţionată de ceea ce va face omul.
Credinţa pe care Dumnezeu a anticipat-o şi pe care El şi-a bazat alegerea nu a
fost dată păcătosului de Dumnezeu (nu a fost creată prin puterea regeneratoare a
Duhului Sfânt) ci a rezultat doar prin voinţa omului. A fost lăsat în întregime la
latitudinea omului să creadă sau nu, şi astfel să fie ales pentru mântuire.
Dumnezeu i-a selectat pe toţi cei despre care El ştia că prin propria lor voinţă
liberă, l-ar alege pe Cristos. Astfel alegerea lui Cristos de către păcătos şi nu
alegerea păcătoşilor de către Dumnezeu este cauza finală a mântuirii.
Alegerea necondiţionată
Dumnezeu a ales anumiţi indivizi pentru mântuire înainte de întemeierea
lumii bazat numai pe voinţa Sa suverană. Alegerea sa pentru anumiţi păcătoşi
nu a fost bazată pe nici un fel de răspuns anticipat de ascultare din partea lor,
cum ar fi credinţa, pocăinţa, etc. Din contră, Dumnezeu dă credinţă şi pocăinţă
fiecărui individ pe care El l-a ales. Aceste acţiuni sunt rezultatul, nu cauza
alegerii lui Dumnezeu. Deci alegerea nu a fost determinată sau condiţionată de
calităţi virtuase anticipate în om. Pe acei aleşi de Dumnezeu în mod suveran El
îi aduce prin puterea Duhului la voinţa acceptării lui Cristos. Astfel, alegerea
păcătosului de către Dumnezeu, şi nu alegerea păcătosului pentru Cristos, este
cauza hotărâtoare a mântuirii.
Perseverenţa sfinţilor
Toţi acei ce sunt aleşi de Dumnezeu, răscumpăraţi de Cristos, şi cărora
Duhul le dă credinţă sunt mântuiţi pentru eternitate. Ei sunt păstraţi în credinţă
de puterea Dumnezeului Atotputernic şi astfel ei perseverează până la sfârşit.
Potrivit arminianismului:
Potrivit calvinismului:
Calvin şi calvinismul
De Iosif Raul Enyedi
Care din aceste două sisteme de teologie este cel adevărat şi biblic şi care
îl onorează mai mult pe Dumnezeu? Din moment ce ele sunt total opuse, nu pot
fi ambele adevărate, şi deoarece prăpastia dintre ele este aşa de mare, orice
poziţie de mijloc reprezintă un compromis ce nu poate rezista testului Scripturii.
Deşi multe figuri importante ale trecutului şi mari oameni ai credinţei pe care
Dumnezeu i-a folosit în mod deosebit pot fi citaţi pentru a oferi un răspuns la
aceste întrebări, datorită spaţiului ne rezumăm la a-l cita pe marele predicator
englez al secolului XIX, Charles Haddon Spurgeon. El spune despre calvinism:
„Şi am propria mea părere că nu este posibil a-L predica pe Cristos, şi pe
El răstignit, decât dacă predici ceea ce astăzi este numit calvinism. Am ideile
mele şi le spun întotdeauna cu curaj. Numele de calvinism este o poreclă;
calvinismul este Evanghelia şi nimic altceva. Eu nu cred că predicăm
Evanghelia dacă nu predicăm justificarea prin credinţă şi fără fapte; dacă nu
predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în dispensaţia harului Său; dacă nu
preamărim dragostea alegătoare, neschimbată, eternă, imutabilă, biruitoare a lui
Iehova; şi nici nu cred că putem predica Evanghelia dacă nu o bazăm pe
răscumpărarea specifică pe care Cristos a făcut-o pentru poporul Său ales; şi
nici nu pot înţelege o evanghelie care permite sfinţilor să cadă după ce au fost
chemaţi” (Robert B. Selph, Southern Baptists and the Doctrine of Election, p.
65).
Iar despre arminianism, spune: „Eu cred că o mare parte a
arminianismului curent este pur şi simplu ignoranţă faţă de doctrina
Evangheliei. Dacă oamenii ar începe să-şi studieze Bibliile şi să ia Cuvântul lui
Dumnezeu aşa cum este, dacă sunt credincioşi, trebuie inevitabil să fie încurajat
în doctrinele harului” (Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 1865, vol.32,
p. 29).
Deseori se întâmplă ca cei numiţi ‚calvinişti’ să fie acuzaţi, vorbiţi de rău,
defăimaţi şi batjocoriţi de cei ce nu sunt de acord cu ceea ce ei cred. Unele
acuzaţii sunt aduse din simplă ignoranţă, iar altele cu rea-voinţă. Dintre toate
aceste acuzaţii nefondate, ne-am oprit asupra a două, care sunt mai frecvente.
Prima afirmă căci calviniştii nu sunt baptişti, fiind urmaşii lui Calvin, iar
calvinismul nu este altceva decât sistemul doctrinar conceput de acesta şi
adoptat mai apoi de biserica prezbiteriană. Astfel, se spune mai departe, aceste
doctrine nu sunt baptiste şi deci trebuie respinse de baptiştii de astăzi. La
această acuzaţie noi răspundem:
Numele de calvinism şi calvinist sunt doar porecle, acceptate doar din
convenienţă, la fel ca şi celelalte porecle date bisericilor lui Cristos de duşmanii
lor. Anabaptişti (rebotezători), waldenzi, albigenzi, lolarzi, etc. au fost porecle
date oamenilor care au crezut aceleaşi doctrine ca şi ‚calviniştii’ şi au avut
aceleaşi practici ca ale baptiştilor. Despre calvinism, Spurgeon spune:
„Calvinismul nu a izvorât din Calvin. Noi credem că a izvorât din marele
Fondator al întregului adevăr” (Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit,
1861, vol. 28, p. 298).
Dar şi Calvin, deşi nu este autorul ‚calvinismului,’ a promovat, la rândul
lui, aceste doctrine. Motivul îl găsim în citatul următor: „În biografia sa despre
Calvin, Beza spune că ‚el a primit primele impresii ale religiei adevărate de la
Olivetan.’ Olivetan, care a fost vărul lui Calvin era activ în biserica waldenză,
conform unora fiind chiar păstor waldenz. Prima Biblie în traducere franceză,
tipărită la Geneva a fost lucrarea lui Olivetan. De asemenea, în vreme ce Calvin
era captivat de Seneca, de a cărui dominaţie nu a scăpat niciodată pe deplin, în
vreme ce era student la Paris, el a locuit cu Etienne de la Forge, un alt waldenz.
Calvin a recunoscut (înaintea lui Czerwenka, un delegat trimis la Strasbourg din
partea bisericii rivale boeme) că şi el ‚a fost odată waldenz’” (Leonard Verduin,
The Anatomy of a Hybrid, p. 199).
Şi astfel, ajungem să răspundem celei de-a doua acuzaţii: calvinismul este
un sistem de învăţătură nou, şi acesta este un alt motiv pentru care trebuie
respins. Din nou, răspunsul nostru este că această acuzaţie este nefondată, şi
pentru a ne sprijini afirmaţia, putem apela la vechile mărturisiri de credinţă
baptiste. Deoarece spaţiul nu ne permite să le cităm pe toate, putem doar să
menţionăm câteva, dintre care Mărturisirea de credinţă de la New Hampshire,
1833; Philadelphia, 1742; Midland, 1645; Londra (1644). O mărturisire veche
waldenză, scrisă în anul 1120, s-a păstrat până astăzi, şi merită a fi citată:
„Dumnezeu mântuieşte de corupţie şi condamnare pe aceia pe care El i-a
ales de la întemeierea lumii, nu pentru vreo înclinaţie, credinţă sau sfinţenie pe
care El a prevăzut-o în ei, ci doar prin mila Sa în Cristos Isus, Fiul Său, trecând
cu vederea pe restul oamenilor, conform cu raţiunea Sa ireproşabilă a propriei
Sale voinţe libere şi dreptăţi” (The Biblical and Historical Faith of Baptists on
God’s Sovereignity, p. 50).
Ar fi interesant să auzim pe vreunul din acuzatori spunând că waldenzii
(baptiştii timpului lor) au fost calvinişti înainte de Calvin. Ar fi la fel de ridicol
precum a spune că poporul nostru a fost creştin înainte de Cristos.
Doctrinele acestea nu sunt noi, ci dintotdeauna au fost susţinute de
baptiştii adevăraţi. Fie ca să avem har de la Dumnezeu să umblăm pe „cărările
cele vechi,” în lumina adevărului Cuvântului Său.