CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Miltiade Filipescu. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). Gheorghe Brandza. lucrare cu un profund caracter monografic. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă. cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. Marcel Branza. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Radian. să lucreze la staţiune: W. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. la care participau cercetătorii. Polinski şi H. Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. Th. Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. prof. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din .laborator. Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Constantin T. Solacolu. încă de la începutul activităţii. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. Popescu. nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Knehtel (entomolog). profesor la Universitatea din Varşovia. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare. Prof. intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. Gh. Despre caracterul formativ al instituţiei. E. Constantin Bogoescu. Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape). de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. În lucrare sunt analizate sistematic. Otto Protescu.

Roumanie. 1931) autor Th. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România.” (Bull. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. făceau vizite scurte. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. vol. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. ca domeniu de preocupare. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. p. n. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. Sc. 1435).sp. R. asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. 1931) autor Constantin Bogoescu. t. Acentrella sinaica n. 11 lucrări ştiinţifice. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. 1925. pentru perioada 1927–1941. Biologie Paris. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. în documentele existente. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. Tot în anul 1932 Mihai A. Deşi. autor Radu Codreanu. totuşi. De la Sec. studenţii. de l’Acad. „Nouvelles galles pour Roumanie. „Polycladodes voinovi. Soc.. se presupune că în perioadele de vară. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. Colaboratorul apropiat. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. XIV-éme. Geburtig. Într-un interval scurt de timp.Belgrad – protistolog. 10. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. Th. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. sp. XCIII.„Solurile de pe Cumpătu şi . Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. publicând într-un interval de timp scurt.

unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. . Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. Sub conducerea ştiinţifică a prof. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. sau chiar de pe băncile liceului. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. avea să-şi realizeze teza de doctorat. Astfel Radu Codreanu. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. tot în această perioadă. iar altele pentru Bucegi. Alexandru V. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. petrografie etc. susţinută în anul 1939 la Paris. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode. Bâznoşanu. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. forme salmastre şi de apă dulce. la staţiune. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). fiziologie vegetală şi animală. Nicolae Cernescu (1932). de Ion Cătuneanu.

mai ales în primul interval. imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. mai rare. . printr-o revigorare şi o creştere a personalului. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. S. Naturalistul.Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. în special asupra protozoarelor Ciliate. la altitudinea de 2000 m. a pajiştilor alpine. de pe platou: Leontopodium alpinum. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. 1934). Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. a asociaţiilor vegetale. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”. Gentiana lutea etc. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. Ei au organizat. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. un „alpinetum”. Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. Alexandru Beldie. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. Gentiana punctata. Valeriu Puşcariu. existent şi astăzi. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928).

În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. . Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. Constantin Motaş. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. în cele din urmă. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. Florica Mezincescu. În plan ştiinţific. Face nenumărate demersuri. aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). Homeiu. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. absolvent al Universităţii din Grenoble. Traian Orghidan. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. Adriana Murgoci. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. Vasile D. Astfel prof. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. Bujor Florescu. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. rămase fără succes. Margareta Dumitrescu. Dornescu. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. Gheorghe T. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. Ortoptera (1942). Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). Traian Orghidan). până la vremea aceea. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. datorită lipsei fondurilor. Maria Dornescu. realizează primele cercetări asupra Ord. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei.

în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. Ştefan Negru. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Constantin Bogoescu. Ionescu. Mihai A. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. Eugen Şerban. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. vol. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. II). T. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. vol. Vasile D. reorganizatorul Institutului de Speologie. tinere. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. Adriana Murgoci. Doina Dinescu. Alexandru Beldie). Gh. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. Nicolae Botnariuc. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. Elena Chiriac. Ion Şerbănescu. Margareta Diaconescu. se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. Florica Mezincescu. Dornescu. Ştefana Roman. Maria Dornescu. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. Bujor Florescu.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. MirceaAlexandru Ieniştea. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. un foarte bun . În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. Nicolae Sălăgeanu. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. cum este cazul lui Traian Orghidan. În acest interval. Homeiu.

Saghin. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994).cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. Lupan şi V. pentru prima dată. Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. Nicolae Cernescu. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. faunisticii. V. Ion Şerbănescu. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. fiziologi. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. F. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. Sub egida Academiei Române. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. Ana Paucă. în anul 1956. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. Dintre tinerele cadre numite. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Creţu. . lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. L. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. Alexandru Beldie. Traian Ştefureac.

A. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente.S. identificate de către specialiştii staţiunii. Lucian Gruia. De numele prof. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii.C. ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. în persoana prof. Institutul de Speologie etc. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite.În plan local.A. nevertebrate etc. în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. a laboratoarelor. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc. Astfel Alexandru Beldie (I. pentru documentare bibliografică. activitate didactică de teren a studenţilor.C. Perioada 1961–1989 corespunde. insecte. prevăzută în planul de învăţământ. cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. de la alte institute de cercetare: I. la care au participat majoritatea biologilor . Margareta Moşneaga. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune. Institutul de Biologie. Începând cu anul 1954. în anul 1972. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. Adriana Murgoci şi de cel al dr. absolut necesare unui început de muzeu. Adriana Murgoci.S. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”.. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune.

Vălenii de Munte etc. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. După pensionarea prof. preuniversitar şi universitar. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. Cluj şi Iaşi. institute de cercetări de profil din Bucureşti. botanică. montane şi alpine. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. comasarea unor discipline etc. Lucian Gruia (care părăseşte .de la catedrele Facultăţii de Biologie.. Margareta Cantoreanu. iar la conducerea staţiunii. funcţia îndeplinită de staţiune. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune. scăderea numărului de catedre. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general. Nicolae Botnariuc. începând cu anii 1960. genetică. apăruse deja disciplina de ecologie. este complet abandonată. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994).

în reviste interne şi în străinătate. România”. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. în foarte multe momente. trei cadre de la staţiune. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea. neabordat până atunci de cercetătorii români. această activitate didactică. dar mai ales din punct de vedere conceptual. . În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. În anii 1984–1989. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. coordonată de prof. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. În intervalul 1984–1989. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. Margareta Cantoreanu şi dr. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. atât din punct de vedere metodologic. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. S. zona Sinaia – Buşteni”. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică.

dr. programe TEMPUS. În anul 1994 este numit în funcţia de director. „workshop”-uri. În staţiune. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. experţi. modernizare. dr. sub conducerea fondatorului acestui departament. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. extindere etc. Angheluţă Vădineanu şi conf. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. se reânfiinţează funcţia de director şi. dr. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. – crearea în staţiune. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. consolidare. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. dr. . – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. din diferite domenii. La aceste module au participat specialişti. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. Constantin Ciubuc. Din anul 1994. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. liceal şi universitar. Angheluţă Vădineanu. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. Perioada 1989–prezent. cadre didactice. din întreaga ţară şi din străinătate. cercetare ştiinţifică. Margareta Cantoreanu. Ioan Mihăilescu. după pensionarea dr. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată.Începând cu anul 1970. simpozioane. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. prof. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof.

Staţiunea Zoologică Sinaia. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. Ramura dinspre răsărit. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. în primul rând. 2. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. prof. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. iar cea dinspre apus culmea Strunga. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. Cele două ramuri ale arcului. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. în special de către dl. înălţată deasupra văii Prahovei. cu 15 camere de locuit. nu departe de Vf. Privit în ansamblu. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. Ioan Mihăilescu. este denumită culmea principală a Bucegilor. de direcţie generală N-S. 1). un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. cu deschiderea către sud. MASIVUL BUCEGI . . Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. dr. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. Găvanele (2472 m). prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig.

cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. este în cea mai mare parte uşor ondulat. în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. ţancuri ascuţite. . brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. despart două şiruri paralele de înălţimi.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. platoul Bucegilor. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui. pe alocuri. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. Valea Izvorul Dorului. larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km.

iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Pietrosul (1932 m). Jepii Mari (2071 m). Nucetu (1861 m). şirul se încovoaie puţin. Piatra Arsă (2044 m). Jepii Mici (2143 m). Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). Furnica (2103 m). 1.Fig. Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. Caraiman (2325 m). luând direcţie NNE-SSV. Blana (1875 m).Baiului (Gârbova) . Cocora (2182 m). De la Piatra Arsă în continuare însă. platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. Oboarele (1707 m). Munţii Bucegi . La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele.Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi. Lăptici (1872 m). Şirul prahovean .

Feţele sudice însă. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. iar la sud cu muntele Caraiman. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. Caraiman. Jepii Mici. iar versanţii exteriori au înclinări medii. muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. cel mai însemnat munte al masivului. împodobite cu nenumărate flori. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. de care este despărţit prin Valea Albă. una singură. Pe clinele nordice. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. se deschid luminoase. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. Brâna Mare a Caraimanului). numită şi Valea Caraimanului. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. care îl desparte de muntele Moraru. Brânele Mici ale Caraimanului. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. cu buruienişuri luxuriante. . Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. La nord. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. Spre deosebire de celelalte flancuri.

. Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. Zamora 1521 m). Cumpătul 1651 m). se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. luând naştere din platoul Pietrei Arse. muntele Zamora (Vf. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. puternic frământată.Din Vf. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Pe un bot al acestui plai. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. La circa 1300 m altitudine. unde străbate câteva mici chei stâncoase. cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. la limita superioară a pădurii. pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Piscul Câinelui 1658 m). adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. La ieşirea din aceste chei. pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. 1). Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. muntele Cumpătul (Vf. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. de la limita platoului. al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. domină oraşul cu clinele sale domoale.

Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. Astfel. asupra celorlalte elemente climatice. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. pe culmile înalte. Temperatura aerului În mod normal. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. . aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. De aceea. În nopţile senine însă.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. având ca efect răcirea rapidă a solului. afluent al Prahovei. străbătută de pârâul cu acelaşi nume. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. influenţând în mare măsură. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. direct şi indirect. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia.

în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. În regimul normal. îmbibat cu apă. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. pe culmile Bucegilor. Se produc astfel inversiuni de temperatură. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. rupe pe alocuri covorul vegetal. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă.Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. iar iarna zile neobişnuit de călduroase. datorită cărora iarna. iar în timpul iernii spulberă zăpada. producând acele „scurmături de vânt”. . în special iarna. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. răscoleşte pământul moale. vântul şlefuieşte necontenit stâncile. ci şi de formele de relief. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. Astfel. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. primăvara. la altitudini de peste 2000 m. În zilele senine şi fără vânt. Astfel. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. coloane. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. ciuperci). Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. local.

trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. spre E-SE. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. în dimineţile senine de vară. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici. acestea. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. iar primăvara şi vara mai ridicată. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. pe platou. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. cu descărcări electrice. . Ajungând la altitudini mai mari.Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. aproape constantă în tot timpul anului. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. către limita superioară a pădurii. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. în continuă agitaţie. cu toate ramurile îndreptate unilateral. Iarna. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. ca urmare a inversiunilor de temperatură. este de la V-NV către E-SE. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. ceaţa care învăluie frecvent culmile. Ceaţa (negura). Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. apoi. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. care începe să învăluie crestele. Astfel. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. pe măsură ce soarele se ridică. Astfel. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. fiind purtată de curenţi.

. 3. se realizează în luna iulie (168 l/mp). în medie. 1968. Cele mai bogate precipitaţii. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. în medie 588 mm).Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). * Text adaptat din BELDIE AL. . în tot cuprinsul masivului. între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti.

). 4 . Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie. şi Lamium maculatum). polisi-metrie).Fig. d . Simetria. 2 . 3 . v . Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale.simetria zigomorfă (floare de Viola sp.simetria radiară (floare de Geranium sp. Simetria organismelor vegetale: 1 . Simetria radiară (actinomorfă. 2. 1.faţa dorsală.simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). 5 – simetria dorsiventrală.faţa ventrală.monosimetria (frunză). Acest tip de simetrie se .

ex. egale (dreapta – stânga. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. Semn convenţional: +. eutalul hepaticelor. Selaginella sp. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă).a.: organe turtite (talul lichenilor. frunzele).a. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală. tot din vârf.1. Ex. acestea la rândul lor. 2. Ramificaţia isotomă (eudicotomică. – odolean) ş. . Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp.. – ulm). ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. Sisteme de ramificaţie. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală.). Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. 2.întâlneşte la organe cilindrice.: tulpini repente. majoritatea frunzelor ş. – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul. unele flori şi fructe (Fig. unele flori (Fig. Ex.2. alungite (rădăcină. anterior – posterior).). 3. Semn convenţional: ·|·.1. ÷. monopodială). tulpină.). se ramifică. unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. (Fig. peţiol). În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. Galium aparine – lipicioasă) ş. Monosimetria (simetria dorsiventrală). flori (Valeriana sp. Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. Orientarea în spaţiu. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos. Simetria bilaterală (bisimetrie). 2: 3–5). Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. 2. 3. izopodială. ex. ramuri culcate la pământ. tulpini modificate. tulpina). perpendiculare unul pe altul.). Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. Semn convenţional: *.a. ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare.

Fig.). Axele succesive pornesc subterminal. Ramificaţia laterală. În cazul rădăcinii.ramificaţia laterală simpodială (cimoasă). 3 . Sisteme de ramificaţie: 1 . lateral de pe axa principală. Picea sp.picior.4. 3. 3.Ramificaţia anisotomă (anizopodială.ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă). simpodială).).: tulpini de conifere (Abies sp. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite. De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. Larix sp.3. 3.). 3. 1-5 .axe succesive de vârste şi ordine diferite. Pe picior se formează două axe inegale.).. Pinus sp. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior.. Ramificaţia simpodială (cimoasă). UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . Ex. axele au o creştere determinată (definită) (Fig. Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.. 2 .2.ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială). Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. 4 .ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială). 4. p .

LICHENI (Regnul Fungi. familie. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia. 5. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării).1.). TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5. subspecia). Lichenophyta) . iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen. ordin. Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex.Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. clasa etc. Încreng.

Culoarea talului. rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. roşie etc. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. cenuşie. Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. neagră. albăstruie. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. Talul gelatinos are aspect subţire. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). gelatinos în stare umedă. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri). foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. Licheni tufoşi (fruticuloşi). Licheni gelatinoşi. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). Culoarea apoteciilor variază. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. trunchiul arborilor). verticale sau pendule cu simetrie radiară. tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol).) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Au aspectul unor tufe mici ± ramificate. galbenă. Tal lamelar.a. fiind de . verde. brună.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros. fixat parţial de substrat (sol. Ex. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). ex.). Licheni frunzoşi (foliacei). Licheni crustoşi. cu diametrul de câţiva milimetri. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. muscicoli (pe muşchi) etc. Nostoc sp. corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră.: Collema sp.

În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. Ex. dând naştere la hife de ciupercă. neregulat ramificate. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). alimentară. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. Observaţii. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. (Fam. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. chimică). . şanţate. ele nu au compoziţia acizilor). Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. carpen. Licheni crustoşi Graphis sp. lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. Ascolichenes. care au o accentuată acţiune corozivă. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Ord. vor da naştere unui nou lichen. lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi.obicei diferită de cea a talului pe care se formează. Discolichenes. Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. tei). Graphidaceae). Prin intermediul acizilor lichenici. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Datorită sensibilităţii lor deosebite.

Cladonia sylvatica. stânci. cu contur neregulat. Cladoniaceae).6. Cladonia coniocraea ş. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie.a. În păduri sunt frecvente de asemenea: P.a. Parmeliaceae). Parmelia furfuracea (Fam.). gălbuie sau brună.4.). Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari. Lecideaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. . lichen de munte (Fam.5. Lichen saxicol de culoare galben verzuie. P. netede. apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie. albe şi nude) (Fig. Parmeliaceae). Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Lichen corticol.8. Peltigera canina (Fam.). Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam.2. Stictaceae).). Teloschistaceae). cu aspect prăfos. Ramificaţii erecte.).3. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. Specie tericolă ce creşte în tufe dese. 4. Lichen corticol sau tericol. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. iar pe cea inferioară. caperata. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda.). Stictaceae). 4. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui). compacte.1. faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. 4. 4. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). netedă.). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis.7. Tal mare (până la 40 cm).). cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave. cetrarioides ş. portocalii (Fig.Rhizocarpon geographicum (Fam. pietre. toate în aceeaşi parte (Fig. Lichen corticol rar saxicol. neted şi lucios pe faţa superioară. 4. 4. cu ramificaţiile terminale curbate în jos. Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. adânc lobat. 4. 4.

Parmelia furfuracea.Cetraria islandica. foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 . 4 . 8 .Fig. 6 .Usnea barbata.Peltigera canina. ap .Xanthoria parietina.apotecii. Licheni crustoşi (1). 5 . 2 . 3 .Thamnolia vermicularis.Lobaria pulmonaria.Cladonia pixidata. 10 . 4. .Rhizocarpon geographicum. 9 .Cladonia rangiferina. 7 .

). Usneaceae). Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic. Sporofitul mic. coada rândunicii (Ord. Bryobionta. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). Fam. Talul poartă la vârf apotecii mari. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. Tal cilindric.). Încreng. Plantă dioică. Tal filamentos. Ex. Usnea barbata (asemănătoare cu prima. Usnea florida – mătreaţa bradului. Subregn. de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. Lichen corticol. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. ramificat.).2.). lamelar.: Marchantia polymorpha – fierea pământului. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal.9. barba ursului (Fam.10. frecvent întâlnit în pajiştile alpine. de culoare albă (alb-cenuşiu).Thamnolia vermicularis (Fam. Marchantiaceae). 4. ascuţit la capete. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. 5. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi).2. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec. 4. Mar-chantiales. pajişti. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. . saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). 5. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. disciforme. Tal foliaceu. cu marginile ondulate (Fig. zone mlăştinoase etc. Usneaceae). de culoare verde-închis.1. în camere anteridiale (Fig. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. situată apical. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. fistulos. La maturitate. 5. mai închise la culoare. Hepaticae). Lichen tericol. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. în biotopuri foarte umede şi răcoroase.

Bryatae/Musci).secţiune longitudinală prin anteri-diofor.a.fragment de tal &cu arhegoniofori. Metzgeria conjugata ş. Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi. Frunzuliţele sunt simple.). Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig.3.4.fragment de tal % cu un anteridiofor. propagulele pot genera noi indivizi. Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 . 5.). simplă sau ramificată. Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă. cu marginea întreagă sau dinţată. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. 4 . 5. 5.4. 5. ascuţite sau obtuze.1. tulpiniţă şi frunzuliţe. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. 5. sesile.sec-ţiune . scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi. 3 . Sporogonul de dimensiuni reduse. Fig. După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format.).). mici. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. 2 .

Hypnobryales. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. Polytrichaceae). Fam. setă şi capsulă (Fig. Hypnobryales.propagule. erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig.anteridie. Polytrichum juniperinum (Ord.1. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici. Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor.arhegon. Mnium punctatum (Ord. ar . Fam.longitudinală prin arhegoniofor. 6: 1a. 6: 1a). Hypnobryales. cilindrică. Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. st . pr . Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). Mniaceae).sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. Polytrichaceae). Hypnaceae).rizoizi. Isobryales. lb .stomate. per . Eubryales.pericheţiu. pc . sp . Pe tulpiniţa lungă. Fam. 6. Polytrichales. Ex. 1b).lobi. Polytrichales. Neckeraceae). rzi . Fam. lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Mnium affine. 6: 2–7). prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. Rhytidiaceae) (Fig. Fam. Hypnaceae). pp .pseudo-periant.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord.). Hypnum cupressiforme (Ord. Dicranaceae). Dicranales. an . .picior (peduncul). Seta este cilindrică. Hylocomium proliferum (Ord. Fam. Fam. Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). Fam. Neckera crispa (Ord. Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord.

se înrădăcinează şi generează noi plante.Dicranum scoparium. în general diferit colorate.apofiza.Hypnum cupressiforme. Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. .setă. cu care aceasta se prinde de receptacul. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. 7 . s . La Papaver sp. partea inferioară. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. op .Polytrichum commune. Sepalele pot fi persistente sau caduce.Rhytidiadelphus triquetrus.. 1a . 5 Mnium affine. cad pe pământ. ap . 1b . Briofite cu tal cormoid: 1 . 6. 2 . (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. dispuse în alternanţă cu sepalele.sporogon (detaliu).Fig. 4 . 3 . sc .Neckera crispa.opercul.Hylocomium sp. îngustată a petalei. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. ur urna. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile.scufie. 6 .fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă.

Helleborus sp. emarginată (Rosa sp. Forma petalelor: 1 . 2 . (Fig. Ranunculus acris). ovallanceolată (Nymphaea alba). Petale transformate în organe nectarifere: 6. 3 .orbiculară (Ranunculus acris). bilobată (Stellaria media). 8 .. (7) şi Trollius europaeus (8). 9 .tetralobată (Lychnis flos-cuculi).) etc. 4 . Rubus sp.Fig.unguiculată (Cheiranthus cheiri). 5 . tetralobată (Lychnis flos-cuculi)... (6). . Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. 7.bilobată (Stellaria media). unguiculată (Cheiranthus cheiri).pinten nectarifer la Viola odorata. 59.cornet nectarifer la Aconitum sp.oval-lanceolată (Nymphaea alba). 59: 1–5). Solanum sp.

Asteraceae ş. Brassicaceae. Convolvulaceae. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. ca . Fabaceae.vexilum (petala superioară). fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. 2 . Helleborus sp. când petalele sunt libere (Ranunculaceae.a.Fragaria vesca. al .. Ericaceae. bazal. cornete nectarifere (Aconitum sp.) (Fig. Corola este dialipetală. 60.Fig. câte o glandă nectariferă).Sinapis arvensis. – spânz. ve . La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. Trollius europaeus – bulbuci). Glandele nectarifere (nectarine).floare de fabacee (Pisum sativum). Apiaceae ş.) şi gamopetală.corola etalată. Caryophyllaceae. 5 . Viola sp. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . La Helleborus sp.carena (petale inferioare). toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Orchis sp. când petalele sunt concrescute (Solanaceae.alae/aripi (petale laterale). Rosaceae.Veronica polita. 4a . 59: 6–9). . 3 .. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 .a.). pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.Stellaria media. – omag.

Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Scrophulariaceae) (Fig.). 4 . două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. Fig.hipocrateriformă (Syringa vulgaris).5. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. . 60. 60. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. Ex. 3 .globuloasă (Vaccinium myrtillus).campanulată (Campanula rotundifolia). Stellaria media – rocoină (Fam.4. stindard. (Fam. rotundă (steag. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp.Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam.). Brassicaceae). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam.: Pisum sativum (Fig. Caryophyllaceae) (Fig. 2 .infundibuliformă (Calystegia sepium). 6 . 61. Rosaceae). vexilum). carena). 60: 1–3).tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 5 .

stil.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.pinten. 62. lbi .).capitul la Leucanthemum vulgare. Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).personată la Linaria vulgaris. Convolvulus sp.ovar.Fig. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.stigmat. 61). sta . urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.corola.labium inferior. Nicotiana tabacum). – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. K .. globuloasă. stg .floare ligulată de Taraxacum officinale.1. 1a floare văzută în profil. pin . lgc .caliciu. (Fig.). format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. hipocrateriformă (Syringa vulgaris). 2. (3). 3 .floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.ligula corolei. C .. Datura stramonium). partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 5 . alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. la Linaria sp.stamine. sti . 4b . ovr .). 4 . Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . 62.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). aproape sferică (Vaccinium sp.labium superior. 4a . Florile cu corolă bilabiată sunt . lbs .

P alcătuit din bractei la Luzula sp..a. Rumex sp.: Lamium maculatum.).. 62: 2. Ex.şi gamotepal la Orchis sp.gamotepal la Muscari sp..P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. Galanthus nivalis. 4 . Lamiaceae (Labiatae)... Iris sp. Fig.4. (2). Perigonul este sepaloid.. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. perigonul este alcătuit din 6 tepale. Salix sp. 63. 64). 62: 4.. Salvia sp. rezultat din concreşterea petalelor. Galanthus nivalis. 7 . Scirpus sp. Scilla bifolia ş.5).. liberă.. Lilium sp. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară.). Perigon (P): 1. Urtica sp. Carpinus sp.). Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp... nepereche. Pedicularis sp. 2 . Asteraceae (Compositae).a. 63: 5–7.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp.labelum. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere. 3 .. – ligulată – corola are un tub scurt la bază.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp.3).) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. iar tepala anterioară. peri (Eriophorum sp.: Leucanthemum vulgare. Ex. 6 . Lilium sp.caracteristice Fam. Polygo-natum latifolium ş. 63: 1–3). 5 . când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.dialitepal la Lilium sp. . (Fig.) (Fig. unele concrescute iar altele libere. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. (1) şi Aconitum sp. Colchicum autumnale. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. nepereche.) (Fig. La Orchis sp. Fig. Fraxinus sp. care se continuă lateral cu un limb – ligula. 63. Taraxacum officinale ş..diali. l .. (Fig..

65. 1c .1. Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine.3.Salix sp. 3 . Flori nude: 1 .). Stamine. Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare. O stamină este alcătuită din filament staminal.). Fig.stamină (Hyoscyamus niger).floare %.). 2 Carex sp. 65: 1. şi alţi reprezentanţi ai Fam.2). simplu sau ramificat (Fig.A didinam (Thymus sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. 1a . 64. ament %. 2 . Verbascum sp. de lungime variabilă. tetradinam – din totalul de 6 stamine.). 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. 2a . 65. conectiv şi anteră (Fig.floare % de Corylus avellana.floare &.Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. cilindric. două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp. 1b . partea sterilă a staminei este subţire.floare &.4. 65. Tipuri de androceu (A): 1 . . Brassicaceae) (Fig. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. floare %.. Thymus sp.ament &. Filamentul staminal.stamine cu filamente staminale bifurcate.. 2a .. Fig. 65..

Primulaceae.4 . androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. Lamiaceae. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. 5 . triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. Oxalis acetosella.floare în secţiune longitudinală. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 .Hyacinthus sp. 66. Boraginaceae.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 8.corola desfăcută. 6.A tetradinam (Brassica sp.A dialistemon (Salix alba). 2a . Salix purpurea). După raportul dintre stamine. 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum.floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare.Thymus serpyllum. Solanaceae. Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere).5.Primula veris. 2 . Ex. 9 .).5. 65.. 7 .Muscari comosum.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Liliaceae ş.a. diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris. 4 . 66. floare întreagă. Fig. 5a . . unele fabacee).stamine unite prin antere. 65: 6–10).A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7). 66: 1–4).) (Fig.). 3 .A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9). Sinantere: 5 . 5b .

Antera reprezintă partea fertilă a staminei. Linum sp.. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. Vaccinium sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp. Stamine cu antere oscilante: 1 . Fig.bazifixe la Tulipa sylvestris.). prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp... printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis).Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal. După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.)..). În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. . Plantago sp. Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).) ş. 2. 67. 67).dorsifixe la Colchicum autumnale (2).. 4 . Lilium sp. dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp. ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.). oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. 3. Trollius europaeus). poacee) (Fig.a. bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp.

tricarpelar (Tulipa sp.. Primula sp. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. Fabaceae. faţă de celelalte elemente ale florii.G supe-rior în flori hipogine. Violaceae. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. policarpelar (Fig. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). 68).). Sedum sp. Asteraceae. Fig. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae.).G semiinferior în flori perigine. Rosa sp. 3 . poacee). iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. pentacarpelar (Linum sp. lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană .). Asteraceae). Liliaceae).G inferior în flori epigine. şi alţi reprezentanţi ai Fam. reprezentanţi ai Fam. bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. Amaryllidaceae) (Fig. Iridaceae. Campanulaceae. Rosaceae.). 69: 1–7). 2 . Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. Brassicaceae. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. 68. Tulipa sp. Violaceae.Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).. semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului.. Apiaceae. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute.. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp. Lamiaceae.

voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.stil.3. 9 .care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae.). 11 .ovar. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). Boraginaceae) (Fig. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.. 10. variabil ca formă. Primulaceae ş. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului.. Tipuri de gineceu (G): 1 . 1a .G monocarpelar la Pisum sativum. 69. 69: 2. 6 . 7a carpelă.... (4) şi Primula veris (5).2). Ovarul este partea bazală. 3 .secţiune transversală prin ovar. Fig. 7 .stigmat. 70: 1–3).a) (Fig. stil şi stigmat (Fig..G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.G pentacarpelar la Linum sp.G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.6–11). 5 .G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri. 4. 69: 1. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. Fragaria sp. Stilul este o prelungire a ovarului. 8 . Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre. stg . 2 . sti . ovarul se continuă cu stil lung . ce face legătura între ovar şi stigmat. ovr .G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii.

globoid (Primula sp. gol/găunos (Viola sp. cvadrifid (Epilobium sp.). 6. (Fig.4.)..trilobat (Lilium sp.foliaceu (Iris germanica).floare longistilă. trifid (Campanula sp.disciform şi stelat (Papaver sp. 4 . Fig. foliaceu (Iris sp.Symphytum officinale. Primula sp. pentafid (Geranium sp.). papilos (Festuca sp.). 2 .). 9 .). Ex.). Hetero-stilie la Primula veris: 4 .floare brevistilă. Poaceae).). 3 .gol/găunos (Viola tricolor). 71. sti . 70. bifid (Arnica montana.(longistil) sau scurt (brahistil). Fig. 5 . lobat (Lilium sp.stil.).Alchemilla sp. Crocus sp. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. 4a . Tipuri de stigmat: 1 .bifid (Arnica montana). 7 .trifid (Crocus sativus). filiform şi papilos (Plantago sp.). Tipuri de flori după repartiţia sexelor . (Fig.). 2 . 3 .: Primula sp. Lamiaceae).. Stigmatul este partea terminală a stilului.. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată. 70.). 8 – papilos (Festuca sp.) etc.Fragaria vesca. Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp..filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). Stil ginobazic: 1 . 71).). 10 . Nardus stricta). disciform şi stelat (Papaver sp. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.

. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. fără androceu sau gineceu. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. pe doi sau trei indivizi.După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).). se deosebesc (Fig. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. poligam-dioice şi poligam-trioice. 2 .a. 3 . plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. 7 .plantă ginodioică.plantă ginandrodioică. 9 . 10 . Urtica dioica ş. Fagus sylvatica ş. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee).plantă monoică. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii.plantă agamonoică. 4 .a. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. flori asexuate (agame) – flori sterile. 6 .). Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig.plantă ginomonoică. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . plante monoice – au flori unisexuate. 5 .. Corylus avellana.plantă dioică. 72. 8 .plantă androdioică.plantă andromonoică. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.plantă ginandromonoică (trimonoică).

Solanaceae. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. triciclice. Trollius europaeus). masculine şi feminine sau alte combinaţii.). Scrophulariaceae). – verticilată (ciclică. Pulsatilla montana). Boraginaceae.. Salvia pratensis. Iridaceae.. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. pentaciclice (Aceraceae. Corylaceae. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele.). Liliaceae). ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. hexaciclice (Brassicaceae). Ex. Fraxinus sp. Lamiaceae. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. feminine şi bisexuate (Acer sp.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine.. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri.. având flori bisexuate. Saponaria sp. Betulaceae. tetraciclice (Apiaceae. Leontopodium alpinum.Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). Ranunculus sp. . Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe.). Fagaceae. Urticaceae). Veratrum album). Primulaceae. Thymus sp.şi pentaciclice. Salix sp. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor).. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi.

: G (5)- .: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei.În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. Lilium sp. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. tetramere (Rubiaceae).). Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. A – androceu. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. inferior – Ex.). bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. dimere (Papaveraceae). raporturile dintre ele). Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. G superior – Ex. C(5). reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei.: G(5) G semiinferior – Ex. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.: G(5). C – corola. pe faţa externă. C5. G5. P – perigon. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. A5. Ex. trimere (Iris sp.: K5. polimere (Crassulaceae). |. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale.. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. } – flori bisexuate. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). Ex. pentamere (Primulaceae. G – gineceu. Linaceae). Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. G(5). A(5). o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane.. + – simetrie bilaterală. . Poziţia gineceului. litere şi cifre. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). 5 – flori spirociclice. ·|· – simetrie zigomorfă. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. K – caliciu. Tulipa sp.

albăstrui-cenuşiu (suriu). corola. rizomi). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. Fructul . olivacee (de culoare verde-bruniu). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra).Construirea diagramei florale. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. iar pe cercurile concentrice trasate. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. se reprezintă axa florală şi bracteea. pruinos (brumat). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). androceul şi gineceul. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. tuberculi. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. caliciul. La o floare spirociclică. de la exterior spre interior. Lamium maculatum).

în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). 5a -dehiscenţa silicvei. 6 . stigmatul (Papaver sp.dehiscenţa siliculei. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.folicula la Helleborus sp.. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris.păstaie la Vicia sp.silicula latiseptă la Lunaria annua. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. 5 . 4 .dehiscenţa ventricidă. baca şi drupa.). Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). 6a .).). 1a . 7a . hipsofilele (Corylus sp. mezocarp (zona mijlocie.). Tipuri biologice de fructe. 7 . . dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor.Fructul.păs-taie la Pisum sativum. 73. 2 . Fig.dehiscenţa dorsi-ventricidă. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. nuca.silicva la Cheiranthus cheiri. 2a ..dehiscenţa siliculei. 3 . Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. receptaculul (Fragaria sp.lomenta la Coronilla varia. Capsula: 1 . organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. Ţinând seama de consistenţa pericarpului.

. ca .3).: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73: 2. af axa florii.).septifragă la Viola tricolor. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă.dehiscenţa loculicidă. 2 . gâtuite între seminţe. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig.dehiscenţa septifragă. 1a dehiscenţa septicidă. 4 . 74.). Fig.sămânţă. rst . 2a . 3a . 73. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.pixidă (Anagallis arvensis). dehiscent la maturitate. 6 . 3 .rostru. Ex.loculicidă (Tulipa sp.).: Pisum sativum (mazăre). 5 . Vicia sp. Ex. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. 7 denticidă (Primula veris). Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. sm . 8 . stg .capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.septicidă (Colchicum autumnale). (măzăriche) (Fig.poricidă (Papaver somniferum). 73.stigmate. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.1. Tipuri biologice de fructe. 4a – dehiscenţa septifragă. Capsula: 1 .Capsula este un fruct cu pericarp uscat.septifragă (Datura stramonium).4.carpele la maturitatea fructelor.

capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. indehiscent la maturitate. bilocular. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp..). La Geranium sp. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Nuca este un fruct cu pericarp uscat. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. de jos în sus.5. Hyoscyamus niger. (Fig. 73: 6.6. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Plantago sp.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig.) (Fig. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. 74.7. Tulipa sp.) (Fig.). Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).5. prin 4 linii longitudinale. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Fructul matur se deschide în două valve. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. 74. 73.. Lilium sp. 74: 1–4). .).).). prin linii longitudinale în peretele fructului. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Viola sp. Ex. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis.7). 74.) (Fig.8. 74. de la vârf până la bază.: Primula sp.).Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. Ex. Ex.

5 .papus. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). 2 .embrion.).2).. 4 . r .poliachene la Fragaria sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. 75.).samara la Ulmus glabra (7). 75: 1. 75.disamara (Acer pseudoplatanus). 3 .tetraachenă (Symphytum sp. Boraginaceae.) (Fig. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. Rosa sp. Aste-raceae) (Fig. 11 .4. em . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.cariopsă (Triticum sp. 6 .poliachenă (Ranunculus sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.). Ranunculus sp.rostru.. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. Lamiaceae) (Fig.5. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig.. 9 . p . s . 8.6. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.75: 11. Tipuri biologice de fructe.peri. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).achenă cu papus (Asteraceae).). pp . La Fragaria sp. . Apiaceae (Fig..diachenă (Carum carvi).poliachene la Rosa sp. cupuliform).12 . 75.3. 7.).achenă (Matricaria perforata). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.şanţ. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.Fig.).12).). 75. Nuca: 1 . 75. 4a achenă.). 10 . Rosa sp.

fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. Tipuri biologice de fructe. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. dr .Fig. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. 2 . Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe.) (Fig. 4 . Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 3.2. Ex.receptacul cărnos. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.). 76: 1. bilateral la mesteacăn (Betula sp. end endocarp.).drupeolă în secţiune longitudinală. 5a .6. Drupa: 6 .Convallaria majalis.drupeolă.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. sm .4).secţiune longitudinală prin polidrupă. Baca: 1 . r . Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp.) (Fig. 75: 7–9).5).mezocarp.Atropa belladonna. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.: Rubus idaeus (Fig.10. 6b . ep .polidrupă la Rubus idaeus. Solanum dulcamara (Fig.epicarp. 6a . CORMOFITE .fruct deschis. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. 6.sămânţa. 5 . 76.: Atropa belladonna. 75.). mz .Solanum dulcamara. Ex. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). 76. Baca este un fruct cu epicarp subţire. Convallaria majalis. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

Încreng.1. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. Rădăcini adventive. Rădăcini normale. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. ce asigură nutriţia plantei (rădăcina. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă). ramuri sau frunze dar. RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Subregn. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. Rădăcinile obişnuite sunt adventive. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). Baza lor se racordează la baza tulpinii. de obicei. Pteridofitele mature nu prezintă. La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. – salcie). câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp.1. 6. Cardamine pratensis – stupitul cucului). Funcţii principale: fixează planta în sol. 7. îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. 1. Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). de multiplicare vegetativă ş. rădăcină principală.a. .1. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane).1.(Regn Plantae. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. Pe tulpină. La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol.). câte două. Cormobionta. Pteridophyta. 2. în număr determinat sau nedeterminat.

t . Rosa sp. Rădăcini metamorfozate. 3 .1. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne.a. Rădăcini contractile.rădăcini adventive fixatoare. Prezintă modificări adaptative. Scoarţa externă. spt . A. 3. ra . Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor..tulpină. rc . Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit.rădăcini adventive la Veronica beccabunga. alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp.rădăcini contractile la Crocus sativus. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.bulb la suprafaţa solului şi retras în sol. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. La orhidee embrionul nu are radiculă.frunză. Tipuri de rădăcini: 1 . 7. f . 2 . Galium odoratum (vinariţă). toporaşi) ş. B .suport.rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix.rădăcini contractile. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă).Fig.rădăcini adventive. – . (viorele. Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon). La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. morfologice şi structurale (metamorfoze). se încreţeşte. Viola sp. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. 3. raf .

: Hedera helix – iederă (Fig. Lilium martagon – crin de pădure. 3. 3. 2 . Fig. Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. prin formarea de ţesuturi parenchimatice. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele .4. 7. 4 .) (Fig. exclusiv fixatoare. 3. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). 3.rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota.2. în care se acumulează substanţe de rezervă. La plantele care se dezvoltă pe sol.3. (4). tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. servesc la adâncirea în sol a plantulelor. Rădăcini fixatoare.radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris. Orchis sp.). mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. bulbilor. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. După rolul pe care îl îndeplinesc. Taraxacum officinale – păpădie).rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. 7. Prezintă o creştere particulară în grosime. Ex. Crocus vernus – brânduşe de primăvară. (Filipedula vulgaris – aglică). 8: 1–4).capul/potcapul călugărului. Rădăcini tuberizate: 1 . Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere).). 8. radicele.3. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. Scilla bifolia – viorele) (Fig. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore. Rădăcini tuberizate.2. Crocus sativus – şofran. Plantago media – pătlagină.

plante lemnoase (arbori). Taraxacum sp. Taraxacum officinale (păpădie). Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. Fig. Ex.). Rubus idaeus (zmeur). Pinus sp. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). (plop).2. Rumex acetosella (măcriş mărunt).a. Rădăcina principală este bine dezvoltată. Rădăcini rămuroase.erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig.: Cirsium arvense (pălămidă). Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni. 10. 10. Rădăcini pivotante. 2 . Vaccinium myrtillus (afin) ş.). Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Rosa canina (măceş). rămuroasă şi fasciculată. radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 . având formă de pivot (ţăruş). întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. 9).. Rădăcini fasciculate (fibroase. firoase). 9.: Abies alba (brad). Neottia nidus-avis (trânji). Ex. Trifolium sp. . iar acest mod de îmmulţire vegetativă. Populus sp.1. (pin). drajonare.Rumex acetosella. (trifoi). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi.

Nodozităţile au forme. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 . 3 fasciculată (Poaceae). Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. Plante micorizice. 2. Fig.1.rămuroasă (Picea abies). dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele.3.).). Rădăcini cu nodozităţi. 10. . cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor.). Fabaceae (Fig. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza. 11. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci.La reprezentanţii Fam. 2 .pivotantă. 1. la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). 10.

Pinus mugo (jneapăn. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe).micoriză ecto-trofă.rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). (ghinţură).a. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. Acer sp. (arin. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Micorize interne (endotrofe). Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. (larice.Ciuperca furnizează plantei superioare apa. arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. pedicuţă). 11. Rădăcini simbionte: 1 . formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. 11. Larix sp. Haustori . Corylus avellana (alun).2. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Lycopodium sp. Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. Orthilia secunda (perişor).a. zadă). jep) ş. Ericaceae.3. Pinus sylvestris (pin). Populus sp.). 2 . Ex. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Fagus sylvatica (fag). Pentru reprezentanţii Fam. 3 . Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară. prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei.: Gentiana sp.: Abies alba (brad). (brădişor. anin). paltin).). Alnus sp. Moneses uniflora (părăluţe de munte). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Fig. Mercurialis perennis (brei). Ex.şi intracelular (Fig.micoriză endotrofă. (arţar. Micorize externe (ectotrofe). 11. Nardus stricta (ţăpoşică). Carpinus sp. (plop) ş. (carpen). 1a nodozităţi mărite.

Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.: caudex – tulpină scurtă.Haustorii caracterizează angiospermele parazite.a. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă.1. flori şi ulterior fructe şi seminţe. Ex. Melampyrum sp. Salvia sp. Pedicularis sp. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri. Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi). Sunt caracterizate prin internoduri lungi. (silur). 6. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele.: Cuscuta sp. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). – trifoi. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. neramificată. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. – cimbrişor. 2. – lucerna. 1. Aceste plante nu prezintă rădăcini. Rhinanthus sp. Urtica sp.: Euphrasia sp.. . frunze. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). Tulpini supraterane articulate. Ex. Ex. (clocotici). Ex. Tulpini supraterane nearticulate. cărnoasă. – salvie. Trifolium sp. (ciormoiag). Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare.2. Medicago sp.: Jovibarba sp.. – urzică). Thymus sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină.

3. fistuloasă sau plină. Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente.4. . 12. neramificată. 4 . cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate. 12. Ex. verde. 2 – culm (Triticum aestivum).scap (Primula veris).1. Poaceae (Fig. (pătlagină). (Fig. 12.). moale (puţin sclerificată). Galanthus nivalis (ghiocel).).Fig.caulis (Lamium maculatum). Ranunculaceae. caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Taraxacum sp. 3 . Ex. Tulpini supraterane articulate: 1 . Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Lamiaceae.). Plantago sp. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale.). 12. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig.calamus (Carex sp. Apiaceae.2.: majoritatea plantelor din Fam. groasă. 12. Culm (pai) – tulpină simplă. Asteraceae (Fig. Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. (ciuboţica cucului). Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). Primula sp.). Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă). Brassicaceae. de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze.: Allium sp..

Carduus nutans. foliară (Vicia sp. 2. Tulpini drepte (erecte).: Polygonum aviculare (troscot).). Tulpini culcate pe sol. Tulpini prostrate.).)..1. plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară. Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale. Ex. producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Galanthus nivalis. Solanum dulcamara – lăsnicior).1. cu vârful îndreptat în sus. de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă. 13. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. Ex. Tulpini urcătoare (scandente). Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat. cu stereom slab dezvoltat. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). cu stereom ± dezvoltat. Silene nutans.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Ex.: Convolvulus arvensis (volbură). Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Tulpini procumbente. . Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi. îndreptat într-o parte sau în jos. tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare).).). fără a-şi ridica vârful (Fig. emergenţe (Rosa sp. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ. 13. Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). Astfel de tulpini se numesc nutante. peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism). garduri. Ex. ziduri etc.2. fără să formeze rădăcini adventive (Fig. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. Ex.: Salix reticulata (salcie pitică).

Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 . de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. Ex. Tulpini orizontale sau oblice la bază. Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. după care devine erectă (Fig.).: Lysimachia nummularia (gălbioară).decumbentă. 2 .5. Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni.). Tulpini geniculate. 13. 6 . 13. 3 . Antennaria dioica (parpian).4. 13.).: Thymus serpyllium (cimbrişor). 7 .).plante stolonifere. 4 ascendentă. 13. Veronica serpyllifolia (şopârliţă).7. Tulpină plagiotropă la bază.geniculată.: Ajuga reptans (vineţică). Ex. 13. Glechoma hederacea (rotun- . Trifolium repens (trifoi alb târâtor).: Stellaria nemorum (steluţă). Tulpini decumbente (culcate). Fragaria vesca (fragi de pădure). Fig. Ex.prostrată.: Alopecurus geniculatus.). Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig.procumbentă. Tulpină supraterană la început ascendentă. 13.repentă. apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat. Ex.3.6. 5 . Ex. Tulpini ascendente.Tulpini repente (culcate).

striată.tulpină sulcată. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. bulbi. De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. Potentilla reptans (cinci degete). Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi. 3-7 . Tulpini metamorfozate Fig.).tulpină cilindrică. Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. Apiaceae). unii reprezentanţi ai Fam.tulpini prismatice. sclerificată). alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). Sunt tulpini simple sau ramificate. 14. de obicei cărnoase. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. Hieracium pilosella (vultu-rică). Rizomi. Potentilla anserina (coada racu-lui). Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. comprimate sau prismatice (Fig. Forma tulpinii: 1 . 14. Consistenţa tulpinii. 2 .gioară). După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice. prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Ranunculus repens (floare de leac). Lamiaceae. – rogoz). când dungile sunt fine etc. . 4 muchii (reprezentanţii Fam. nesclerificată). Aspectul exterior al tulpinii. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură.

1. care se va transforma. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal.).rizom plagiotrop (Convallaria majalis).rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). 15. Paris quadrifolia (dalac). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig.). Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. (păpădie). mărgăritar). Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită. filiformi (Convallaria majalis). 15. Equisetum arvense (coada calului). 16.). 2 . 15. După formă rizomii pot fi: cilindrici. coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. odată cu formarea tulpinii florifere.1. Fig. Iris sp. 15. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig.După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi.). iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. verticală (Fig. Ramificaţia simpodială. 15. Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială. Ex. Rizomi: 1 . continuă). Ex. Oxalis acetosella.).4. Taraxacum sp.2. (stânjenel). Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). Ex.: Convallaria majalis (lăcrămioare. 4 . de forma literei S.rizom coraliform (Corallorhiza trifida). 3 .: Primula veris (ciuboţica cucului). tuberiformi (Iris sp. comprimaţi. Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă.rizom ortotrop (Primula veris). Ex.: Convallaria majalis.3. Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an.). în anul .

: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam.rădăcini adven-tive. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. Solanum tuberosum (cartof) (Fig. 2 . Ramificaţia rizomilor: 1 .: Helianthus tuberosus (napi porceşti. Lamium album (urzică moartă). Ex. mt . La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Equisetum sp. rz . fl . Ex. alungită. . Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere.: Convallaria majalis. bogate în substanţe de rezervă. fie din cei axilari situaţi pe stoloni.tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite. f frunză.mugure terminal. Elymus repens (pir târâtor). având rolul de a îndepărta. Tuberculi. Ex.a. 16. ş. Ex.floare. comprimată. 15. subţiri. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi.rizom.ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). (Fig. Stoloni subterani. Forma tuberculilor variază: ovală. cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente. Fig. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani. tfl .: Lamium galeobdolon (gălbiniţă). Lamiaceae.2. 17).următor în tulpină floriferă (Fig.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia). plantele tinere de planta mamă. 16.). topinambur). Tuberculii sunt microblaste groase. Liliaceae şi Iridaceae. ra . şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam.tulpină floriferă.2. globuloasă.). în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. I-V . ci . cât mai mult.

Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. puternic turtită (disciformă). se formează tulpini supraterane florifere.1. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. de culoare brună. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi. care poartă unul sau câţiva muguri. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Ex. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă. . în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. Muscari comosum (ceapa ciorii). 18. prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari. 18. Bulbi. Tuberculi: 1 . Hyacinthus orientalis (zambila).Fig. membranoase. care se acoperă parţial.Helianthus tuberosus. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele.2.3.). Pe tulpina disciformă. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă. 17. prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase. catafile) sunt uscate. mai mici şi mai înguste. 2 . Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. Bulbo-tuberi. Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb.). cu noduri foarte apropiate.: Allium cepa. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Primăvara. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali.). ca nişte solzi.: Lilium candidum (crin alb). uscate. Frunzele externe (tunici. 18. înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate.Solanum tuberosum. Ex. compacţi.

mugure de înlocuire. înmaga-zinare de substanţe de rezervă. Fagus sylvatica – fag. FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii.tunici uscate. Cotiledoane (Fig. Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. . germinative).1. 21. td . 3 . Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie.rădăcini adventive. cu creştere limitată.bulbo-tuber la Crocus sativus.bulb tunicat la Hyacinthus orientalis.bulb solzos la Lilium candidum. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. Fig. – trifoi ş.3.1. 21: 2–5). Carpinus sp. În timpul germinaţiei seminţei. ra . ) (Fig. mt . nutriţie heterotrofă. Trifolium sp.bulbo-tuber tânăr. 2 . Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate).tulpină disciformă. tu . absorbţie. 18. – pin. reproducere vegetativă. Pinus sp. dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). – carpen. Liliaceae.a.). Tipuri de bulbi: 1 .Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Funcţii principale: fotosinteza. 6. cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp. majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad.mugure terminal. respiraţia şi transpiraţia. monosimetric. bt .. m .

3 Acer sp. nmf . cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc.reprezentare schematică. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. rp .. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. hf hipsofile. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice.Abies alba.Fig.cotiledon. (plop) ş. 21.nomofile. 21. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase.Fagus sylvatica. Se formează imediat după cotiledoane. în loc de catafile sau după acestea. cot . se usucă şi cad. 4 . h . Nomofile (frunze propriu-zise.).rădăcini secundare. Catafile (frunze inferioare) (Fig.hipocotil. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. 21. Sunt frunze verzi. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 . mai puţin lobate (Acer sp. ptf .1.Carpinus sp. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 . frunze mijlocii). Organe reduse.).: Acer pseudoplatanus (paltin de munte). 21.). două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate.).rădăcina prin-cipală. 3. complet dezvoltate. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme.protofile. tipice. solitare.1.catafile. Populus sp. rs . cat . 5 . 2. Ex..1. Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp. .).a. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă.

dispuse la noduri. flori sau inflorescenţe.sporofilă cu sporange reniform.microfilă.a. rh rahis. 2b . Arum maculatum (rodul pământului). Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină.lamină (limb). lm .macrofilă la Polypodiaceae (schemă). II.4. bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig. 1a .rădăcini adventive. glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. 22. ra . Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . Apiaceae şi Asteraceae). (ghiocel). 2c . tulpină asimilatoare şi sporangiferă.spic sporifer. Poaceae). 1c . scv . I. 3 .microfile unite. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. 2 Equisetum telmateia. Hipsofile (frunze superioare). Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng.Lycopodium clavatum. secundar şi terţiar.rizom.). Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri. elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. bfr .sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica). elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp.baza frunzei.1. III – segment primar. rz . 21. Arum orientale ş.. 2a . .scvame. La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. Pteridophyta) Fig. Potentilla sp.spic sporifer (stobil). 1b .).

2.a. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare).. Selaginella sp. palmată (Pteridium sp. numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi. 22. La majoritatea speciilor.3. astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp.1. Asplenium sp. microfilele sunt dispuse spiralat. penată (Polypodium vulgare). 23. pinna).) (Fig. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care. La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică. Polypodiatae.Microfilele sunt frunze mici. numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere). scvamiforme.) (Fig. la rândul lor. .) etc. Nervaţiunea. – feriguţă. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare.2). aripi. Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp.a.). Botrychium lunaria – limba cucului ş.). vegetative). Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig.).). nedife-renţiate în peţiol şi lamină. foarte apropiat. Dryopteris sp. – ferigă.). Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. 22:1. 23. ş. se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV.

segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă.Dryopteris filix-mas (habitus). La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf. 2 . aciculare sau solziforme.) sunt izolate sau grupate în fascicul. 1b . 2d . 23. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. in . 2a .Fig. 24. la uscare se desprind de pe ramuri.segment fertil cu sporangi (detaliu). întregi. 24. plată. pungente (înţepătoare).2. opus. spr sporange. numeroase.Ophioglossum vulgatum. 2e . dispuse spiralat. frunzele au nervaţiune uninervă. lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). rar caduce (Larix sp. . Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. 2c .induzie (detaliu).trofofilă.secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor. lm .segment de ordin I cu sori.lamina. Frunzele sempervirescente.induzie. dispuse pe câte o proeminenţă (Fig.). disciformă (Fig.sporange deschis ce eliberează sporii. cu baza lăţită.). lipsite de peţiol sau slab peţiolate.1.sporofilă cu spic sporifer. 1c . 2b . 1a . Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă. rar verticilat.

Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare. 4 . ţepoase. 24. Frunze aciculare: 1 – Abies alba. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb).). sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste. (larice) frunzele aciculare. moi. 2 – Picea abies. .3.Fig. La Larix sp. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse.Juniperus communis.).4. Magnoliofite (Încreng. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). sclerenchim dezvoltat etc. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă. sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. 25). 3 Pinus sylvestris. Pinus sp. 24. Frunzele acicu-lare lungi. dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. peţiol şi baza frunzei (Fig. Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte. Tipuri de frunze la pinofite. 24.

asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica.Fig.dinţi. obovată.margine. în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus).baza laminei. bf . pl .stipele. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx . mg .baza frunzei. blm . în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum. cu aspect de lance (Salix alba. hastată. sn .sinus. de forma unui ou (Syringa vulgaris. Lamina Lamina partea principală a frunzei. Plantago lanceolata. sagitată. inc . cu vârful în sus (Viola odorata. romboidală. Forma laminei (Fig. de forma inimii. deltoidă. Pyrus communis). Plantago media). de forma unui ou inversat. spatulată. ovată. Symphytum cordatum. falcată. st . de forma unei spatule (Bellis perennis). lanceolată.apex. cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana). de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula). cuneată/cuneiformă. lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. Galium odoratum). Carex curvula). Tilia cordata). eliptică. reniformă (Asarum europaeum).incizii. dn . 25. 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris. lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia). lb . de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia).peţiol. snb . Tussilago farfara. cordată/cordiformă. ovat-lanceolată. de forma literei greceşti delta (Populus nigra). Populus tremula). în formă de scut (Rumex scutatus). scutată.lob (segment).sinus bazal. este foarte variabilă ca formă. triunghiulară (Atriplex patula). lamina are forma .

circulară (orbiculară). 13 scutată. Fig. 7 .falcată. Nardus stricta). sagitată (Isatis tinctoria.obovată. rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. hastată (Rumex acetosella.liniară. 9 . dilatată (Sonchus oleraceus). liniară.ovat-lanceolată.reniformă. setacee. Atriplex patula). 16 . reniformă (Asarum europaeum). cilindrică şi plină (Sedum acre). 14 . 26. cuneată (Bellis perennis. plină. 20 . 18 . Typha sp. inegală sau asimetrică (Ulmus sp. Gladiolus sp.spatulată. 15 . 2 romboidală. lungă.ovată. acută sau ascuţită (Salix alba). fistuloasă. cordată (Viola odorata).deltoidă. 5 . 4 . goală la interior (Allium cepa). 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). auriculată (Nicotiana tabacum).unui vârf de lance. Sagittaria sagittifolia). 12 . 19 . Salvia glutinosa). .sagitată. 3 .triunghiulară. Inula ensifolia).lanceolată. ensiformă.fistuloasă.setacee. 6 .cilindrică. Tipuri morfologice de frunze . 17 . la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella.. Atropa belladonna). 8 .cor-dată (cordiformă). 21 .cuneată.hastată.. 10 .ensiformă. lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae).eliptică.forma laminei: 1 . Baza laminei (Fig.). în formă de sabie (Iris germanica.. 22 . 11 . atenuată (Viola persicifolia).

10 . 7 .rotundă. Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. 28.rotund.acuminat.auriculată. 4 . 9 . aspră sau scabră (poacee şi ciperacee). Fig. La frunzele cu marginea întreagă (Fig. Trifolium sp.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris). 2 . 5 reniformă.1. 2 . ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus.cordată. neascuţit (Cruciata laevipes. rotund (Cotinus coggygria. 7 . obcordat (Oxalis acetosella). Viscum album).acută (ascuţită). retezat sau trunchiat (Coronilla varia).atenuată.retezat. emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa.sagitată. 3 . cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). Forma bazei laminei: 1 . 6 . obtuz. Vârful laminei (formă): 1 . 9 . 8 . 11 inegală (asimetrică). 27. 5 .obcordat. spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. 6 emarginat. 10 . acuminat – vârf lung.dilatată.Fig. 8 . involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula .hastată.). 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba).acut. Vârful laminei (Fig. 4 .obtuz. încreţită (Rumex crispus). 29. Urtica dioica). 3 . ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere). Colutea arborescens. mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta).mucronat. ondulată (Reseda lutea).spinos. Vaccinium uliginosum).cuspidat.cuneată.

. perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana.vulgaris. Viola sp. partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei. Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. iar segmentele proeminente formează lobi. Fig. serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici.crenată. crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. 3 . margine dublu-serată (Betula pendula. Vaccinium vitis-idaea) etc. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei. 29: 2–5).dinţată. Tussilago farfara. 2 . După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). Urtica urens). Carpinus betulus). ascuţite (Urtica dioica. Marginea laminei: 1 .întreagă. 29. Petasites hybridus). Salvia pratensis) etc. Veronica chamaedrys). Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia. margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp. Festuca sp.).serată.. fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. Poa alpina). Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată. 5 . 30).sinuată. . 4 . sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. Salix alba.

Frunza runcinată. 5 . 3 . cărnoasă (Sedum sp.a. 31. 6 . 31: 1–3). Lamina prezintă lobi inegali. Frunză penat-fidată.frunză palmat-partită.Fig.frunză palmat-sectată. 8 .frunză penat-partită.).frunză palmat-fidată.frunză penat-sectată. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. (Fig. 2 . . arbuştilor şi a plantelor erbacee).). tripenat-sectate etc.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată. Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite.frunză penat-lobată. frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale. Anthyllis vulneraria ş. 4 . Ex.frunză penatfidată.). bipenat-sectate.frunză palmat-lobată. Ex.4.: Brassica napus. Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor.5. cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali. cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig. Frunza lirată. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 . tare). 30. 7 . (Fig. pieloasă (scorţoasă. partită sau sectată. 31.

4 .frunză tripenat-sectată.4. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale. 2 . Quercus sp. Nervaţiune penată. Frunze cu incizii profunde: 1 . 5 .frunză bipenat-sectată. Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei.) (Fig.). secun-dare şi de alte ordine.1. 32: 2. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Nervaţiune palmată (digitată). Ex. Populus sp. Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare.3).. 32. Hedera helix (Fig. Nervaţiune paralelă.Fig. 31.).frunză lirată. .frunză runcinată. 32.frunză bipenat-partită. Acer pseudo-platanus.: Acer platanoides. ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. 3 .

iar cele lipsite de peţiol sunt sesile. Maianthemum bifolium. Ex.palmată.: Helleborus purpurascens (Fig. Nervaţiunea: 1 .) (Fig. 2. 32. Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate.penată. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea. Polygonatum sp.). 5. Nervaţiune arcuată.pedată.6). com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula). 32: 5. numai spre marginea de la baza laminei. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus). Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus). în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc.Fig. 32. Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină. 3 . Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris). orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. . Nervaţiune pedată.arcuată. Parnassia palustris. Nervurile laterale se ramifică unilateral. 4 . 7 .7. canaliculat – scobit longitudinal.paralelă. 6 .

33. 33. la nivelul nodului.). 33.). 33. Cirsium sp. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină).5. Thlaspi arvense) (Fig. 4 – frunză decurentă. perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum.frunze concrescute (connate). Bupleurum rotundifolium) (Fig. 33.frunză sesilă propriu-zisă.). 33. Frunze sesile: 1 . parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina.) (Fig. 5 . Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină.).) (Fig. Verbascum thapsiforme.. pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale.2. Lamium amplexicaule.).3. . 2 .Fig.4. 3 – frunză perfoliată.a. Carduus sp. connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş.1. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus. Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig.frunză amplexicaulă. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee.

de regulă perechi. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată. Baza frunzei .2.. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. hastate (Lathyrus sp. Trifolium pratense). Trifolium campestre). solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. 34.1. tc .). dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . cu rol în apărarea mugurilor foliari. 34.).1.teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae). La reprezentanţii Fam.3. de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp. Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica). Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei. au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. natura. reniforme (Salix caprea). După poziţie se deosebesc: stipele laterale. 34. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica. Scirpus sp. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. ligula. mai mari ca frunzele.). Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica). După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). ohrea (ochrea). Stipele. 35.). Viola sp.). Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp. 35: 4–9). 3 .teaca (vagina): 1 .). semicordate (Crataegus sp.)..) (Fig. forma. Prezenţa sau absenţa stipelelor. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. La reprezentanţii Fam. dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor. voluminoasă (Fig.teacă. 34. 4 .). la care stipelele concresc două câte două.. stipele opuse peţiolului..teacă umflată (Apiaceae). 2 . 1. Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele. cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp.) (Fig. 35). 34. concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp. stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. Trifolium medium. stipele axilare situate între peţiol şi tulpină. Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. 35: 1–4).4.frunze reduse la teacă (Juncus sp.teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae). lanceolate (Galium aparine).Fig.lamină. lm .

ligula. lig .). Fig..stipele semicordate (Trifolium campestre). 4 .lamina.). ur . concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus).10. 35. 2-3 . 8 . st . După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica.urechiuşe. Rosa sp. lm .stipele libere (Fagus sylvatica). Ulmus sp.frunză. 2 .stipele: 1 . .).stipele reniforme (Salix caprea). 6 . Fig.ligula la Poa trivialis.stipele lanceolate (Galium aparine). f .) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele).stipele.teacă.ohrea la Fagopyrum esculentum. 4 .stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes). 7 . 10 .urechiuşe la Hordeum vulgare. 35.stipele cordiforme.stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp.stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna). 3 ligula la Poa pratensis. o ohrea. 9 . 5 . Anexe foliare: 1 . Anexe foliare .dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.stipele hastate (Lathyrus sp. tc . 36.

Ohrea poate fi: lungă sau scurtă. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă.3). de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp. II sau de ordin mai înalt. ciliată sau sfârtecată. Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole.. 36. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis). Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele.). întreagă. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam.). Polygonaceae (Fagopyrum esculentum. 36. Pisum sativum.. Este o formaţiune cu rol protector. Ligula. 36: 2. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse. sfârtecată/lacerată (Festuca sp. 37: 2–4).1.) (Fig.) (Fig.. aflată la limita dintre teacă şi lamină.a. 37. structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. Polygonum sp. Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule). Ohrea. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. 1. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I.) (Fig.4). 3.a. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. .2. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Rosa sp. ciliată (Dichanthium ischaemum). păroasă (Eragrostis sp. ş. ligula continuă teaca.). Ligula este caracteristică poaceelor. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. Vicia sp. Rumex sp.) (Fig. Sorbus aucuparia ş.1.

37. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii.1. frunze pentafoliolate (Lupinus sp. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. (Fig. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general. Trifolium sp. Scrophulariaceae ş. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae.a. ş. 5. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze.). Lamiaceae.frunze palmat compuse. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. (6). 38. Frunze compuse: 1 . pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp.2.). Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus. Lysimachia vulgaris. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp.) (Fig. 37: 5.). dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig.frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia.3. frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc.). 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp.. trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp.a. Paris quadrifolia ş. 2. (Fig. .2. Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză. 38. Caryophyllaceae. 3.). 38.6).. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină. Fig.a). 6 .

Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie. Capsella bursa-pastoris. Taraxacum officinale ş. La o serie de plante (Bellis perennis. 3 dispoziţie verticilată. .dispoziţie opusă. 2 . dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. Fig. Variaţii privind forma.Frunze rozulare bazale. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 . De la această regulă există şi o serie de excepţii. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. 38.). Anisofilia. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope. 4 .a. 38. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma. în rozetă (Fig. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii.frunze rozulare bazale.dispoziţie alternă.4.

La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor.Fig. frunzele. Variaţii privind forma. Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. 39. 1a . La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. eliptice. Mozaic foliar. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină.). Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă.frunze tetrastihe inegale (detaliu). Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.Atropa belladonna. La Acer pseudoplatanus.Selaginella helvetica. 39. 39. dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. Anisofilia: 1 . pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari.1.2.). 2 .

Fig.). 40.) ş. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite. Carlina vulgaris. Capsella sp. Frunze cu rol protector. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale. Geranium sp. Mozaic foliar: 1 .1. 3 Ranunculus cassubicus. Heterofilia. 40. întreagă. O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar. 40. întregi (Fig. 40. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides.a. Carduus nutans.frunzele laterale (Fig. la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă.Acer pseudoplatanus.). Cirsium arvense.2. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix).). .1.)..Hedera helix. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte. plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Variaţii privind forma.a. 41. Heterofilia: 2 . Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative. alungite. Ex. iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig.) (Fig. Xanthium spinosum ş.3.

: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba). pluricelulari. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari. rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp.: Pinguicula sp.3.).). Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta. Ex. care elaborează enzime proteolitice. provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. . (foaie grasă). Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. Frunze cu roluri nutritive speciale. sesili. Ex. frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. capitaţi (cu o parte terminală globuloasă).) (Fig. 41. pe locuri turboase (Fig. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară. 41. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate. acoperind insecta pe care apoi o digeră.).Frunze cu rol de agăţare. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane.2. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari. frunze complet transformate în cârcei.

– setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. – scabru – organ aspru. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. drepţi. frunze de Hyoscyamus niger). moi. mici. Sedum vulgare). 3 . Papaver rhoeas).. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi.Fig. slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). 41. lungi. creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. Arabis hirsuta. lânoşi. formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). lanatum). dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. – hispid – organ acoperit cu peri lungi. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus. rigizi. rigizi. groşi şi rari.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris.cârcei foliari la Vicia sepium.). scurţi. Pulmonaria officinalis). – lanat – organ acoperit cu peri deşi. deşi. Leontodon hispidus). Calamagrostis sp. – setiform – organ acoperit cu peri lungi.. albi. . rigizi.spini la Carduus nutans. – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi. 2 . deşi şi ţepoşi (Echium sp. Frunze metamorfozate: 1 .). foarte deşi şi încâlciţi. – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. lânoşi. – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa. drepţi. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. moi. aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. dispuşi neregulat (Symphytum officinale. glande (Impatiens noli-tangere. Poa sp. moi. subţiri. Knautia arvensis). – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. prevăzut cu peri foarte scurţi. drepţi şi mai rari (Betula pubescens). fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului.

42: 1b). STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. Pe axă sunt dispuse spiralat. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). sori etc. dispers (peri rari pe un organ) ş. Fig. monoice. În sporange. 6. în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor.). sunt grupate în conuri. la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. La reprezentanţii Fam. Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. se formează microspori şi ulterior granule de polen. Pinus mugo) florile unisexuate. Abies alba. barbat (peri lungi pe un organ). În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. Pinaceae (Pinus sylvestris. Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere. 22: 1. arahnoideu (peri ca pânza de păianjen). Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice.2. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere.1b). Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. 42: 1a. în acest scop. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). se formează spori (pteridospori). (Fig.2.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere.2. au forma unui con mic – conuleţ (Fig. primitiv. 23. Picea excelsa. 23). numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig.a.

f. În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar. sc .Pinus sylvestris: 1a . msg . Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri.g).ovul.ramură. 1d secţiune longitu-dinală prin con &. La reprezentanţii Fam.sămânţă aripată. 1g .ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri). 42. af .microspo-rofilă. rm .floare & văzută dorsal. . u .con & matur. Odată cu acest proces. a .umbo.floare & văzută ven-tral. Organizarea florii la conifere . iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig.secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ). 1b .solz car-pelar cu două seminţe.1: c. ov . Fig. megasporofilă). Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule. br .d.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri.ramură cu flori %. 1i . eliberând granulele de polen.bractee. msf . solz seminal. conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede. 1c . 1e . caracter ce se menţine şi la seminţe.axa florii. Cupressaceae (Juniperus sp.solz carpelar.e.micro-sporange.longitudinală. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar. 1f . 42. 1h . Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină.axa inflorescenţei. Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei).

Papaver sp.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. după fecundaţie. Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor. Flori solitare. Seminţe aripate. Anemone ranunculoides (floarea Paştelui. Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. păştiţa galbenă). La Juniperus sp.1i). cărnos. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. păştiţa albă). Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. 42: 1h. 43). Ex. iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Tegumentul seminal este dur. dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. . Pseudobacele sferice. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic. Galanthus nivalis (ghiocel).Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate. Sămânţă protejată de aril. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos. sclerificat. asemănător unui fruct de tip bacă. Pinaceae. florile se dezvoltă în axila unei bractei. (mac) (Fig. de consistenţă cărnoasă care. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. Pseudobace. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. cărnoase şi parţial cărnoase.

Flori solitare: 1 . La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară. Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului.Galanthus nivalis. . În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor. cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare). Ex.: racem. umbela. spic. Racem – pe axa principală se dezvoltă.Fig.: Convallaria majalis. Thlaspi sp.) şi Brassicaceae. Ex. – punguliţă etc.Anemone nemorosa. Verbascum sp. corimb. spadice. Inflorescenţe. axe secundare fiecare terminată cu o floare. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. (lumânărica). Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf.) (Fig. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. Vicia sp. 43. de la nivele diferite.Anemone ranunculoides. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. 44). inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). ament. Fabaceae (Robinia pseudacacia. 2 . capitul. 3 . Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. calatidiu.

Plantago sp. axe florifere secun-dare care. Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate. se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate.Alyssum repens.Vicia cracca.2). Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern. (coronişte). Inflorescenţă caracteristică Fam. pendulă sau erectă.schema inflorescenţei. (arin). Ex. 44. (mesteacăn). (salcie) (Fig.: Spiraea sp. de la nivele diferite.Convallaria majalis. (plop). Populus sp. în partea superioară. scurt pedicelate sau sesile. Carpinus betulus (carpen). (pătlagina) (Fig.Fig. (cununiţă) (Fig.: Alnus sp.2). 46: 3. Salix sp. din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Coronilla sp. 46: 1. Ex. Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc. Inflorescenţe simple racemoase. 3 . Ex.: Alopecurus pratensis (coada vulpii). 45: 3–5). usturoiul ursului).: Allium ursinum (leurdă. Ament – pe axa principală flexibilă. Ex. Racem: 1 . Betula sp. . Fagus sylvatica (fag). 2 .4). 45: 1. ajung la acelaşi nivel. Corylus avellana (alun). Poaceae. Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. 4 .

Arum maculatum (rodul-pământului). fl .flori. Spic: 3 . Typha sp. Trifolium sp. 45.: Arum orientale.. Ex. Fig.Alopecurus pratensis. 48: 1. (papura) (Fig.2). Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. ap axa principală. 47). Capitul – pe axa principală scurtă. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată. Corimb: 1 . . 4 .Corylus avellana. Ament: 1 . se inseră flori sesile sau scurt pedicelate. se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Inflorescenţe simple racemoase. Asteraceae (Fig.: Matricaria recutita (muşeţel). 4 . Umbela: 3 .schema inflorescenţei. sferică sau ovoidă.Plantago sp. căr-noasă.schema inflorescenţei. 46.schema inflorescenţei. Inflorescenţe simple racemoase.Coronilla varia. Ex.Fig. compactă sau goală. Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. 5 . (trifoi). 2 .Spiraea chamaedryfolia. întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru.schema inflo-rescenţei. 2 .

se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu. bracteele de la baza axei formează involucrul. Inflorescenţe simple race-moase. 47. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). fls .inflorescenţă cu spata îndepărtată. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.inflorescenţă acoperită de spată.flori sterile. Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite. Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. 48: 3–5). flm .flori &. apm aparat de manifestaţiune. 3 . Hieracium villosum (vulturică). ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. Nu se formează o axă comună. care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu).schema inflorescenţei.Fig.flori %. 2 . După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare. . flf . Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile. care pornesc din acelaşi loc. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). dihaziu şi polihaziu. cu creştere definită. Spadice la Arum maculatum: 1 . Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare).

schema inflorescenţei.Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Inflorescenţe simple racemoase.Leontodon hispidus. 4 – Hieracium villosum.Matricaria recutita. ramificaţia continuând unilateral. Fig. Calatidiu: 3 . din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. De pe această axă.secţiune longitudinală prin inflorescenţă. 5 . 2 . . 1a .schema inflorescenţei. ripidiu. 48. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. subterminal. Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. Capitul: 1 . bostrix şi cincin.

urmând o linie helicoidală. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară.1. – rugină) (Fig.succesiunea florilor. 49.ripidiu văzut lateral (schemă). Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. (crin) (Fig. 49.2. Myosotis sp. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . I-VI . spre dreapta sau spre stânga.). 49.ripidiu la Iris pseudacorus. 1a fragment de inflorescenţă.drepaniu văzut în profil (schemă). 50.).). Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior). 1b . b1-b5 succesiunea bracteilor.) (Fig. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga).Fig. Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ. transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri. Juncaceae (Juncus sp. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă. 2 . Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. dar alternativ. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. în două sensuri diferite. Ex. 2a . – nu-mă-uita etc. . Iridaceae. rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.). 50.1.2. (stânjenel) (Fig.: Hemerocallis sp. Ex.drepaniu la Juncus bufonius.: Iris sp.

Dihaziu (cima bipară.: Butomus umbellatus (roşăţea).cincin (proiecţie). Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori.succesiunea bracteilor. Caryophyllaceae.bostrix la Hemerocallis sp. Chenopodiaceae. în axila a două bractei opuse. 1a bostrix (proiecţie). Sedum sp. se dezvoltă două axe secundare.Fig. 51. Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. de sub floarea terminală. 51. (Fig. din acelaşi loc.).succesiunea florilor.)..1.cincin la Symphytum officinale. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal). din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv. 50. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. Ex. Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. aproximativ egale ca lungime. Inflorescenţe compuse . Inflorescenţă caracteristică Fam.a. terminate fiecare cu câte o floare. cima dicotomică). 2 .: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. 2a . Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. ş. Ex. b1-b5 . I-VI .2.

Inflorescenţe simple cimoase: 1 . La noduri se inseră alternativ spice simple. Poaceae. Lolium sp. Triticum aestivum (grâu comun) etc. 1a . 2a . (Fig. . (raigras/iarba de gazon). Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori.1. Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus. 52. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. Ex. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară.: Anthoxanthum odoratum (viţelar). Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple.schema inflorescenţei. I-V . Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase. Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. lung pedunculate. ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore. 51. mai mult sau mai puţin răsfirat. Secale cereale (secara).polihaziu la Butomus umbellatus. Poaceae: Elymus repens (pir târâtor).Fig. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. scurt pedicelate numite spiculeţe.).axe de vârste/ordine diferite. 2 .schema inflorescenţei.dihaziu la Myosoton aquaticum. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.

glumă superioară. Apiaceae (Umbelliferae). Panicul: 2 . 53. lo – lodi-cule.a. la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă.a.ovar.axa spicului (rahis).călcâi.glumă inferioară.).stamine cu antere oscilante. . (firuţa) ş. 52: 2–4). gs . Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule. ps . 1a . Rosaceae: Crataegus sp. gi . Festuca sp.Elymus repens. (păiuş). Poa sp. pi . (obsiga). 4 . Spic compus: 1 .: Aegopodium podagraria (piciorul caprei).). Uneori involucrul şi involucelul lipsesc.palee supe-rioară. Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase.Festuca supina. ovr . stg . Ex. cl . (Fig. 52. Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem.spiculeţ. 3a . 53.spiculeţ. Daucus carota (morcov) ş. sta . la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. 4a .a.spiculeţ. Ex. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. axele secundare se ramifică sub formă de umbelă.Arrhenatherum elatius (ovăscior).Poa annua.). 1b .: Hedera helix (iedera) (Fig. Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam.1. Nardus stricta (ţăpoşică).Bromus hordeaceus. asp . Axa principală. Fig.stigmat plumos. (păducel).2. Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb.axa spiculeţului. Umbela compusă.palee inferioară.schema generală a unui spi-culeţ. aspi . 53. 3 . (Fig. (Fig.spic compus (schema inflorescenţei). 1c . Bromus sp.3.

Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. 53. (coada şoricelului) (Fig. inv involucel.2. axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu.racem cu umbele la Hedera helix.umbelulă. 1a . Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb. 54.). floare de colţ. 2a . Racem cu calatidii.corimb compus la Sorbus aucuparia. Corimb cu calatidii. 54. 54. Capitul compus. .Fig.: Achillea sp. 2 . axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu.schema inflorescenţei.: Petasites albus (captalan) (Fig. umb .). Ex.3. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 .1.involucru. Ex.schema inflorescenţei.: Leontopodium alpinum (albumiţă. Asteraceae. Axa principală se ramifică sub formă de racem. in .umbelă compusă la Aegopodium podagraria.). floarea Reginei) (Fig. Ex. 3 .

Umbelă de spiculeţe.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. Ciaţiu la Euphorbia sp. fiecare terminate cu câte o floare. din axila mai multor bractei. 2b floare.florile % sunt dispuse în cincin. de la primul nod aflat sub floare. Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin.. 2 . 3 . Ultima . flori scurt pedicelate. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate .floare &. gln . 1a . dispuse în axila unor bractei.floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare. se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 .: 1 .floare % (stamină). ciaţiul se aseamănă cu o floare.porţiune de tulpină cu calatidii.ciaţiu în secţiune longitudinală . Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă). 55). În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. cp .cupă. flf . 55.vedere exterioară a unei „flori biologice”. Pe axele secundare formate se află.: Cynodon dactylon (pirgros). 1b . Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. 2c schema inflorescenţei.: Euphorbia sp.floare %. 2a calatidiu. De pe fiecare axă a polihaziului.Fig.glande nectarifere. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. (laptele-cucului/ laptele câinelui). iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig.floare. se formează astfel un polihaziu. 2 . În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât. Fig. De pe această axă. 54. cpf carpofor. aparent.racem cu calatidii la Petasites albus. Ex. flm . din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu. Ex.

pt . bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). Euphorbiaceae. Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă. Fig.). Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex. 2 .petale. cilindric etc. deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară.peduncul floral. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp. care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. capitul cu cincin – Armeria sp. sub formă de butelie (Galanthus nivalis).receptacul. ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. r . disciform – ca un disc (Rubus sp. sta stamine. cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). ca . Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. 56. Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul.carpelă..: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. pf . Floare completă de Ranunculus acris: 1 .sepale. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp. Învelişul floral .floare văzută în profil. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă).floare în secţiune longitudinală. 57). Fiecare stamină este considerată o floare masculină.). 56). sp .de stamine cu filamente inegale. înveliş floral.). (Fig. spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. androceu şi gineceu (Fig.

Fig. inflată/umflată (Silene sp.disciform la Rubus odoratus. dimensiuni. deobicei verzi. De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială. Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee. 3 . El se numeşte periant.sub formă de butelie la Galanthus nivalis. 57. 58: 3–7).cupuliform la Rosa arvensis. Ex.sferic la Ranunculus sceleratus. cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice. lamiacee. . Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul.) (Fig. culoare (flori heteroclamideice. urceolată (Hyoscyamus niger).). Tipuri de receptacul floral: 1 . brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee.). Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig.). Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. La unele flori caliciul apare sub formă de peri. Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. Caliciul este dialisepal. 4 . Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). 2 . cu înveliş floral simplu).a) (Fig. atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. 58.: Arnica montana.2). campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. Potentilla sp. 58: 1–7). caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp.8. inserate pe receptacul spre exterior. primulacee ş. Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.. (Fig. 58: 1.

flori tubuloase de Arnica montana. Caliciu dialisepal: 1 . 6 . 2 . 4 infundibuliform la Primula veris. Fig. 5 . 58. 2 . K – caliciu.caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. 7 campanulat la Gentiana acaulis. 7. partea inferioară. dispuse în alternanţă cu sepalele.oval-lanceolată (Nymphaea alba). (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. cu care aceasta se prinde de receptacul. La Papaver sp. Tipuri de caliciu. 3 .bilobată (Stellaria media). Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.inflat la Silene sp. Petale transformate în organe nectarifere: 6. 8 . Caliciu gamosepal: 3 .cornet nectarifer . în general diferit colorate.tetralobată (Lychnis flos-cuculi). 59. Sepalele pot fi persistente sau caduce. Caliciu format din peri: 8 .tubulos la Dianthus sp. Forma petalelor: 1 .. 4 . 5 .orbiculară (Ranunculus acris). Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.urceolat la Hyoscyamus niger. îngustată a petalei.. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate.Fig.unguiculată (Cheiranthus cheiri).Sinapis arvensis.

Veronica polita. bilobată (Stellaria media). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . Viola sp. Apiaceae ş. emarginată (Rosa sp.. 5 . Orchis sp. Rosaceae. 60. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. 59: 6–9).corola etalată. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. (7) şi Trollius europaeus (8).Stellaria media.floare de fabacee (Pisum sativum). Ranunculus acris). al . Stellaria media – rocoină (Fam. câte o glandă nectariferă).) etc. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp.). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Rubus sp. Rosaceae). Solanum sp. tetralobată (Lychnis flos-cuculi). (6). cornete nectarifere (Aconitum sp. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. 3 ... Helleborus sp. ca . unguiculată (Cheiranthus cheiri). 60: 1–3). Trollius europaeus – bulbuci). Convolvulaceae. 4a . La Helleborus sp. Glandele nectarifere (nectarine). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. bazal. (Fig. 9 . Asteraceae ş.) şi gamopetală. Fig. – omag. Ericaceae. Caryophyllaceae) (Fig. ovallanceolată (Nymphaea alba). Corola este dialipetală.. . 2 . ve .a. 59: 1–5). – spânz. Caryophyllaceae.alae/aripi (petale laterale). când petalele sunt concrescute (Solanaceae..pinten nectarifer la Viola odorata. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. Brassicaceae). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam.la Aconitum sp.a. Brassicaceae. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere.Fragaria vesca.carena (petale inferioare). Helleborus sp.vexilum petala superioară).Sinapis arvensis.) (Fig. Fabaceae.

vexilum). 4a . 3 .capitul la Leucanthemum vulgare.infundibuliformă (Calystegia sepium).personată la Linaria vulgaris.).hipocrateriformă (Syringa vulgaris).floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 60. Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2).: Pisum sativum (Fig. 4 .4. 61. carena). (Fam.Fig.globuloasă (Vaccinium myrtillus). Fig. rotundă (steag. 6 . Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. 4 . (3). Scrophulariaceae) (Fig. 60. stindard. 62. 3 . Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . Ex.5. 5 . două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. 2.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.campanulată (Campanula rotundifolia). 2 .floare ligulată de . 5 .). 1a floare văzută în profil. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). 4b .

(Fig. Datura stramonium)..3). 4 .: Lamium maculatum.pinten. sti .labelum.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. 6 . Pedicularis sp. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 7 . la Linaria sp. 3 .ligula corolei. Convolvulus sp.diali. globuloasă. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior.stamine. (2). .. Perigon (P): 1. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.şi gamotepal la Orchis sp. – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. 63. lgc .labium inferior. hipocrateriformă (Syringa vulgaris). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).corola. K . Lamiaceae (Labiatae).stigmat. C . Ex. 2 .). 62: 2. Nicotiana tabacum).).P alcătuit din bractei la Luzula sp.gamotepal la Muscari sp. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. 5 . l .1..dialitepal la Lilium sp. lbs . ovr . (Fig.).P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris.stil. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale.caliciu. sta . urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. pin . aproape sferică (Vaccinium sp.. Salvia sp. (1) şi Aconitum sp. lbi . 62.labium superior. Fig. stg . Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa..ovar.. 61).Taraxacum officinale.

nepereche. 65. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.).. Salix sp. 1b .). 65: 1. Lilium sp.Salix sp. Flori nude: 1 . 1a .). Galanthus nivalis.) (Fig.4. Rumex sp. Taraxacum officinale ş. Scirpus sp.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară. Fig. Fig. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.. 64).floare %. partea sterilă a staminei este subţire. 1c . 63.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. 63: 1–3).a.. simplu sau ramificat (Fig. 2a . 63: 5–7.. perigonul este alcătuit din 6 tepale.– ligulată – corola are un tub scurt la bază.2).: Leucanthemum vulgare. cilindric. unele concrescute iar altele libere. Polygo-natum latifolium ş.floare &. Iris sp. care se continuă lateral cu un limb – ligula.) (Fig. Scilla bifolia ş. La Orchis sp. rezultat din concreşterea petalelor. floare %.. ament %. de lungime variabilă. O stamină este alcătuită din filament staminal. nepereche. Colchicum autumnale.. peri (Eriophorum sp. Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin.a. Galanthus nivalis. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp.floare &. 64. conectiv şi anteră (Fig...) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp. Fraxinus sp. Carpinus sp. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. iar tepala anterioară....5).1. liberă. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. Perigonul este sepaloid. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.. Filamentul staminal. 2 Carex sp..). Lilium sp. Urtica sp. (Fig. Asteraceae (Compositae). 62: 4.ament &. Ex. .

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.floare longistilă.). Ex. trifid (Campanula sp. 4a . Crocus sp. 69: 1.).).. stil şi stigmat (Fig. Stilul este o prelungire a ovarului.Symphytum officinale. 70..stil... Fragaria sp.Alchemilla sp. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil).). Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). Fig. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Boraginaceae) (Fig.floare brevistilă. Primula sp. sti . 70. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.). Ovarul este partea bazală.).). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată. lobat (Lilium sp. pentafid (Geranium sp.2).Fragaria vesca.stigmat.: Primula sp. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. filiform şi papilos . Hetero-stilie la Primula veris: 4 ..G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam.. disciform şi stelat (Papaver sp. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. Stil ginobazic: 1 . bifid (Arnica montana. sti . 70: 1–3). ovr . stg . Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. 3 .ovar. ce face legătura între ovar şi stigmat. 2 .4. variabil ca formă. cvadrifid (Epilobium sp. Lamiaceae).). (Fig. Stigmatul este partea terminală a stilului.stil. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.

globoid (Primula sp. 8 – papilos (Festuca sp. 4 . 71). 7 .).(Plantago sp.disciform şi stelat (Papaver sp.) etc. 71.foliaceu (Iris germanica). Poaceae).plantă monoică.plantă dioică. (Fig. Tipuri de stigmat: 1 . Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).bifid (Arnica montana). 5 .). flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. 72.plantă .plantă agamonoică.trilobat (Lilium sp.). Fig. 5 . Nardus stricta). foliaceu (Iris sp. 2 . 2 . fără androceu sau gineceu.). papilos (Festuca sp..). 6. 10 . Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . 3 .). flori asexuate (agame) – flori sterile.trifid (Crocus sativus). 3 . gol/găunos (Viola sp. 4 . 9 gol/găunos (Viola tricolor).filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7).

. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. Salvia pratensis.). Corylus avellana.).plantă ginandrodioică. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate..ginandromonoică (trimonoică). Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. 6 . plantele poligame pot fi: poligam-monoice. Pulsatilla montana).plantă ginomonoică. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). feminine şi bisexuate (Acer sp. . masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp.a.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. Fagus sylvatica ş. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. 7 . plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee).a. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. având flori bisexuate.. 8 . Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii.plantă androdioică. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. Thymus sp.. masculine şi feminine sau alte combinaţii.plantă ginodioică. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. Ex. Urtica dioica ş.). 10 . Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. pe doi sau trei indivizi. se deosebesc (Fig. Leontopodium alpinum. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala.). andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp.plantă andromonoică. plante monoice – au flori unisexuate. Saponaria sp. poligam-dioice şi poligam-trioice. Veratrum album). După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. 9 .

Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. polimere (Crassulaceae). P – perigon.şi pentaciclice. Poziţia gineceului. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp.). 5 – flori spirociclice. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. triciclice. Linaceae). Tulipa sp. ·|· – simetrie zigomorfă. Salix sp. } – flori bisexuate. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. hexaciclice (Brassicaceae). trimere (Iris sp. C5. raporturile dintre ele)..– verticilată (ciclică. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). pentaciclice (Aceraceae.).: K5. Primulaceae. A – androceu. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. Solanaceae. Fagaceae. K – caliciu. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. Boraginaceae.. tetramere (Rubiaceae). Ex. |. Liliaceae). G – gineceu. Fraxinus sp. Lamiaceae. dimere (Papaveraceae). Corylaceae. pentamere (Primulaceae. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Trollius europaeus). C – corola.). Urticaceae). Lilium sp. Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute . sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. G5. A5. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Iridaceae. tetraciclice (Apiaceae. + – simetrie bilaterală. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. litere şi cifre.. Scrophulariaceae). – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. Ranunculus sp.. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Betulaceae. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine.

Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici.pe tubul corolei. pe faţa externă. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. corola. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. olivacee (de culoare verde-bruniu). gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. . utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. se reprezintă axa florală şi bracteea. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. pruinos (brumat). ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. albăstrui-cenuşiu (suriu). Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. iar pe cercurile concentrice trasate. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. caliciul. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. La o floare spirociclică. de la exterior spre interior. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). androceul şi gineceul. Construirea diagramei florale. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Lamium maculatum). G(5). Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. A(5). C(5).

organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). Fructul Fructul.). stigmatul (Papaver sp. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.). mezocarp (zona mijlocie. rizomi). La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. receptaculul (Fragaria sp. hipsofilele (Corylus sp. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).). lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). . sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea).). Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. tuberculi.

silicula latiseptă la Lunaria annua.păstaie la Vicia sp. .: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. Ex.. dehiscent la maturitate.). se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.silicva la Cheiranthus cheiri. 73: 2. (măzăriche) (Fig. 2 .dehiscenţa ventricidă. 3 . baca şi drupa.1. Tipuri biologice de fructe. 73.păs-taie la Pisum sativum.: Pisum sativum (mazăre).folicula la Helleborus sp. 5 . nuca. 7 .Fig.dehiscenţa siliculei. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. Capsula: 1 .dehiscenţa dorsi-ventricidă. 4 . Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.3).silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. 5a -dehiscenţa silicvei. 2a .dehiscenţa siliculei. 6 .lomenta la Coronilla varia. Ex. 1a . Capsula este un fruct cu pericarp uscat. Vicia sp. 73. 7a . dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor.. 6a .

capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. . la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. de jos în sus.loculicidă (Tulipa sp. 3 . Fructul matur se deschide în două valve. 2a . Tipuri biologice de fructe. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. 2 .sămânţă.pixidă (Anagallis arvensis). gâtuite între seminţe.stigmate.septifragă la Viola tricolor. Ex.).. Ex. 73. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. Viola sp.poricidă (Papaver somniferum).dehiscenţa septifragă. 7 denticidă (Primula veris).).dehiscenţa loculicidă. Lilium sp. prin 4 linii longitudinale.). prin linii longitudinale în peretele fructului.Fig. de la vârf până la bază. af axa florii.) (Fig. Tulipa sp.septicidă (Colchicum autumnale). Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. Capsula: 1 .septifragă (Datura stramonium). 3a .rostru.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 4 . bilocular. 74.. 74: 1–4). 73. 73: 6. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. 1a dehiscenţa septicidă. rst . 8 . stg .).: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).carpele la maturitatea fructelor. sm . 6 .7).5.4. 5 . Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 4a – dehiscenţa septifragă. ca . între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Ex. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.

).poliachenă (Ranunculus sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.: Primula sp. 8. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).) (Fig. 4 .).papus. Plantago sp.). 10 . 75. 3 .achenă (Matricaria perforata). r .).tetraachenă (Symphytum sp. s . cupuliform).şanţ.).Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. 9 . 74. (Fig. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. Hyoscyamus niger. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). p . Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.rostru. Nuca este un fruct cu pericarp uscat.7. 12 . La Geranium sp. 11 .8. Tipuri biologice de fructe.disamara (Acer pseudoplatanus). 4a achenă.peri. 5 . 74. 2 .). 6 .samara la Ulmus glabra (7).5.6. 74.poliachene la Rosa sp.embrion. 7. indehiscent la maturitate.cariopsă (Triticum sp. . Ex.achenă cu papus (Asteraceae). pp . em . Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.diachenă (Carum carvi).poliachene la Fragaria sp.).) (Fig. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. Nuca: 1 . Fig. 74.

4 . Rosa sp.Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. mz . La Fragaria sp.12).. ep .Convallaria majalis.).10. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. Boraginaceae.).fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. Tipuri biologice de fructe. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp. 75. Drupa: 6 . 75.polidrupă la Rubus idaeus.75: 11.5. r . 75: 7–9). 75: 1. .).)..receptacul cărnos. 6b .).sămânţa. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. 6a .. 5a . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.) (Fig.epicarp. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.mezocarp. Apiaceae (Fig.secţiune longitudinală prin polidrupă.drupeolă în secţiune longitudinală.2). bilateral la mesteacăn (Betula sp.6.).) (Fig.Atropa belladonna. Baca: 1 .). sm .drupeolă.fruct deschis.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. Ranunculus sp. 2 .3.. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. end endocarp.Solanum dulcamara. Fig.) (Fig. dr . Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. 75. Lamiaceae) (Fig. 76.4. Aste-raceae) (Fig. 5 . 75. 75. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. Rosa sp.

3. Sporangii dispusi în axila sporofilelor. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. înguste. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). SUBREGN. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Selaginellales Fam. dispuse spiralat. Ex.6. uninerve. Plante erbacee.: Rubus idaeus (Fig. 76: 3. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. 6.BAIULUI (REGN PLANTAE. Ex.3. 76: 1. 76. Lycopodium annotinum (cornisor). sesile. Lycopodiales Fam. fara ligula. prinse de substrat prin radacini adventive. Ord. diferentiate în trofofile si sporofile. Convallaria majalis. ramificate dicotomic sau pseudomonopodial.5).).1. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Selaginellaceae .Baca este un fruct cu epicarp subţire.: Lycopodium alpinum (bradisor). fara noduri evidente. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Solanum dulcamara (Fig. Lycopodium selago (bradisor) (Fig. CORMOBIONTA) 6. 77). sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI . Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime).4). ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls.: Atropa belladonna. perene. Ex. Lycopodiatae Ord.2. Tulpini repente si ascendente. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Lycopodium clavatum (pedicuta).

Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Cls. Equisetatae Ord. 3a . sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente. Equisetaceae . Selaginellaceae: 4 .Lycopodium selago. ramificate dicotomic. Frunze mici. Selaginella selaginoides (Fig.: Selaginella helvetica.sporofila cu sporange. 1b microfila. 2 . Lycopodiaceae: 1 . Equisetales Fam. Plante erbacee de dimensiuni reduse. Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei).Lycopodium annotinum. Tulpini repente. 3b microfila. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. Fam.Selaginella helvetica. 4a. fixate de substrat prin radacini adventive. moi. dispuse opus sau altern. 4b . 4d .Lycopodium clavatum.sporofile cu sporangi. Fam.frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala).sporofila cu sporange. 1a . 4c microfila cu ligula. 77. 4e . egale sau inegale. 77).frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala).Fig. 3 . sesile. Ex.

Fam. ramificate (E. Frunze uninerve. hyemale. 78. tulpina fertila (de primavara). Ex. Equisetum pratense. Plante erbacee. 2a . 2 . grupate terminal sub forma de spice sporifere. Equisetum telmateia. Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E.: Equisetum arvense. sterile. 3 . asimilatoare (de vara). fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte. Equisetum palustre (barba ursului).Equisetum sylvaticum.Fig. brune. reduse la scvame (neasimilatoare). pipirigut de munte). prevazute cu noduri si internoduri distincte. E. 78). sylvaticum). perene. Equisetaceae: 1 .portiune de rizom. . verzi (asimilatoare). dintate. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. E.Equisetum arvense. arvense. dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune. Equisetum hyemale (pipirig. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). asimilatoare.Equisetum palustre. 1a tulpina sterila. 2b . tulpina sporifera. Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. Equisetum sylvaticum (rusinea ursului). fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi.tulpina sterila. Sporofile de forma peltata (scut). palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde.

4 – Polystichum lonchitis. 1a .Asplenium ruta-muraria. iarba dragostei) (Fig. Polypodiales Fam. Fam. Ord. 79. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila. 5 . perene. 2a . Ophioglossaceae: 1 .: Botrychium lunaria (limba cucului. întreaga sau divizata. 3 Asplenium trichomanes. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. Fam. Ophioglossales Fam. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila).). Ex. Polypodiaceae: 2 . Fig. Filicatae Ord. asimilatoare (trofofila) si o parte fertila.1.vârful unei ramificatii cu sporangi.Cls.Botrychium lunaria. Polypodiaceae .foliola cu sori.Asplenium scolopendrium. verde. 79.

Fig. Dryopteris dilatata (feriga). Asplenium scolopendrium (navalnic. lung petiolate. Fam. Fig.: Asplenium ramosum (poci-toc. scurt peţiolate. 2a . Plante perene cu rizom. rotunzi.Blechnum spicant. alungiti. CLS. iarba dulce). Polypodium vulgare (feriguta. rugina). Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp.Polypodium vulgare. limba cerbului). 80). frecvent variat divizate. Asplenium trichomanes (strasnic). rar caduce (Larix sp. 3 . liniari) prezinta sau nu induzie. Ex. sunt . rar întregi. prezinta inel mecanic de dehiscenta. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. PINALES Fam. PINATAE ORD. Blechnum spicant (scarita muntelui). Frunze: trofosporofile. 79: 2–5. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp. 80. Polypodiaceae: 1 . Pinus sp.). Asplenium ruta-muraria (ruginita). Dryopteris carthusiana (feriga). Athyrium filixfemina (spinarea lupului).).foliola cu sori.Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei.. Cystopteris fragilis (feriguta de stânca).Cystopteris fragilis. Sorii de forme variate (reniformi. Dryopteris filix-mas (feriga). de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). 2 . Cystopteris montana (feriga de piatra). Polystichum aculeatum (creasta cocosului). sempervirescente. Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. Frunze aciculare.).foliola cu induzie de pe frunza sporifera. 1a . pungente/înţepătoare (Picea abies).

Abies alba. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp. monoice cu flori grupate în conuri. 1e . apoi albastru-negricioase. Pinus mugo (jneapăn. 3f . Larix decidua (larice. 1f .con ~. 3e . 81. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare. 3g . .frunză în secţiune transversală. jep). Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. verzi.frunza. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice. 2b .solz carpelar cu bractee.solz carpelar fără seminţe.inflorescenţa ~ tânără (erectă). 82. 3a . Flori unisexuate grupate în conuri mici.Larix decidua.frunză în secţiune transversală. Seminţe aripate. Fig. Pinaceae: 1 . Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.Picea abies. 3b . 81. 2c . 1c . Conurile masculine sunt mici. zadă). 2a . solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. 3 . 2 .1. Conurile feminine sunt mari.con ~ matur (pendul). Plante unisexuate.).). Fam.). ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule. spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.: Abies alba (brad). 1a .).rămurică cu flori |.frunză. Ex.conuri ~ mature. 3d .solz carpelar cu două seminţe.ramură cu două flori ~. 1b . 3c .sămânţa aripată. Fam. 1d . Picea abies (molid). Fig.sămânţa aripată.dispuse spiralat (Picea abies).ramură tânără cu flori |. grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp.

3e .Taxus baccata. 3a . Fig. moi. Cupressaceae: 2 .floare |. Frunze sempervirescente liniare. Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. 1b . Fam. turtite dorsi-ventral. 82. 82. Flori masculine grupate la baza frunzelor. Nu prezintă canale rezinifere.frunză în secţiune transversală.Juniperus communis. dispuse altern. cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid.frunză. 3d . 2a .sămânţa aripată. Fam.Ex. Ranunculales . Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu.3. ramură cu flori | (planta |). Pinaceae: 1 . 3c . Taxaceae Ex. Fam. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls. 82. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord.). Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. erect).pseudobacă. pe ramurile terminale.frunze în fascicul.sămânţa fără aril.ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~). Taxaceae: 3 .: Taxus baccata (tisa) (Fig.Pinus mugo. 1a . Arbore/arbust dioic.2.). 3b . taxina).: Juniperus communis (ienupăr). CLS. Fam. discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară).

bianuale şi anuale. elatum (nemţişor). Aconitum toxicum (omag). Pulsatilla alba (sisinei de munte. Ranunculus alpestris. Elementele florii sunt dispuse spiralat. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). Helleborus purpurascens (spânz). Clematis alpina (curpen de munte).Fam. apocarp. Frunze bazale peţiolate. Rădăcina principală lipseşte. Delphinium elatum subsp. dediţei). . rar opus (Clematis sp. K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs. frunze superioare sesile. dispuse altern. floarea Paştelui). Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). Anemone nemorosa (păştiţa albă). perene. sălăţică. Ranunculus ficaria (untişor. Ranunculus platanifolius. Caltha palustris (calcea calului). grâuşor). Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Ranunculus cassubicus. hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Aconitum moldavicum (omag). Gineceu superior. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. Aquilegia sp. helleborina) şi alcaloizi (aconitina. Aquilegia transsilvanica (căldăruşe). Fig. Ex. 83. bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. nestipelate (excepţie Thalictrum sp. decozina). Aquilegia nigricans subsp. Ranunculus repens (floare de leac).. Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. Tulpinile subterane (rizomiforme. 84). actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte).: Aconitum anthora (omag galben). Aconitum vulparia subsp.).). Anemone narcissifolia (oiţe). Ranunculus carpaticus. Actaea spicata (orbalţ). nucă (poliachene) sau bacă. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥. lasianthum (omag). Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. bisexuate. Ranunculus acris (piciorul cocoşului). nigricans (căldăruşe). Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. pluricarpelar.). Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. Înveliş floral: perigon sau periant. Ranunculus oreophilus. lobate sau palmat-sectate. adonitoxina. Thalictrum aquilegifolium (rutişor). întregi.

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

Subcls.: Corylus avellana (alun). 2a .rămurică cu inflorescenţă | şi ~. monoice. Flori actinomorfe. Florile masculine nude. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Caryophyllidae Ord. Carpinus betulus (carpen) (Fig. Tulpini articulate.nuculă.Carpinus betulus.). Caryophyllaceae Plante erbacee. 1d .Corylus avellana.două flori ~. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. Corylaceae: 1 .ament ~. întregi. Gineceu inferior.Fig. Fam. bicarpelar. bilocular cu două stigmate. bisexuate. 2 . Caryophyllales (Centrospermae) Fam. 1b . Fam.rămurică cu o inflorescenţă | şi ~. Flori unisexuate. pentamere (rar unisexuate. Frunze alterne. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. tetramere) grupate în cime dihaziale . ramură cu frunze şi fructe. opuse. 1c . Frunze simple. 1a . 87. Fruct: achenă (Corylus sp. ramură cu frunze şi fructe.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. 2b . ~ P4 G(2) Ex. samară (Carpinus sp. îngroşate la noduri. 87). simple cu stipele caduce.floare |. Formula florală: | P0 A4.

petală.floare. Ex. miliţea).Stellaria holostea. 0 A5+5. lanatum. Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). unilocular.caracteristice familiei . 2a . 88). Fig. ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. (5-4) C5-4. Silene acaulis (iarbă roşioară. 3 .: Dianthus carthusianorum (garofiţe). Lychnis viscaria (lipicioasă). Silene nutans (Fig. Dianthus glacialis subsp.Cerastium alpinum subsp. 88. Silenoideae: caliciu gamosepal. Formula florală: K5-4. 10. gelidus (garofiţă pitică).porţiune de tulpină.Stellaria media. Saponaria officinalis (săpunariţă). 1a . petale lung unguiculate. Fam. între sepale şi petale). 2b . Silene dioica (opaiţă roşie).sămânţa. 2 . Gypsophila petraea. 4 Silene acaulis. Dianthus spiculifolius (garofiţe). Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). 5-2 G(5-2) Subfam. cu dehiscenţă apicală.Dianthus carthusianorum. Silene heuffelii (opaiţă). 2c . 5 . Caryophyllaceae: 1 . denticulată. Gineceu cu ovar superior. variat colorate. Fruct: frecvent capsulă. .

Cerastium arvense (struna cocoşului. albe. Myosoton aquaticum (plescaiţă).: Chenopodium album (lobodă. Fam. cu aspect făinos. gerardii (mierluţă). Stellaria holostea (iarbă moale). cornuţ). cornuţ). Arenaria ciliata (studeniţă). Ord. anuale sau perene. Minuartia sedoides. Ovar superior. Flori mici. prostrate sau volubile. Minuartia verna subsp. Scleranthus uncinatus (studeniţă). stile libere. Chenopodiaceae Plante erbacee. erecte. Moehringia trinervia (merinană). nestipelate. actinomorfe. 0 A5-1 G(5-2) Ex. ovar fără ginofor. petale mici. uniovulat. cu stipele concrescute formând ohrea. Alsinoideae: caliciu dialisepal. Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. Stellaria media (rocoină). Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. Arenaria serpyllifolia (studeniţă). articulate. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. uniloculat. 88). Flori mici. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. Frunze alterne sau opuse. Polygonales Fam. spanac sălbatic). bisexuate sau unisexuate. Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. Minuartia recurva. 89. Formula florală: P5-1.1. Scleranthus perennis (sincerică).). Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. Frunze alterne.Subfam. umflate la noduri. Polygonaceae Plante erbacee. Sagina procumbens (grăşătoare). pentamere. cu 6-9 stamine. racem sau cime).: Arenaria biflora (studeniţă). Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. grupate în spice sau cime (glomerule). simple. Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). lanatum (lâna caprelor). actinomorfe. Cerastium alpinum subsp. roşu) alcătuit din 3-6 tepale. tricarpelar. uniovulat cu 3 stile libere. Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. Ex. Gineceu superior cu ovar uniloculat. Stellaria graminea (rocoţea). Tulpini cilindrice.

Rumex alpinus (ştevia stânelor). Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare). Plumbaginales Fam. Polygonum bistorta (răculeţ). Rumex acetosella (măcriş mărunt). 2a . ştevie creaţă). Polygonum persicaria (iarbă roşie.floare.floare |. ardeiul broaştei). 4b . Polygonum viviparum (iarba şopârlelor). Polygonum hydropiper (piperul bălţii). Polygonum mite (buruiana viermilor). Polygonaceae: 2 . 4 .Rumex alpinus.Fig.fruct. 2b . Ex. Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Rumex obtusifolius (măcrişul calului). Ord. 4a . Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). Rumex scutatus (Fig.Polygonum bistorta.Rumex acetosa. Fam. Plumbaginaceae . Rumex crispus (dragavei.fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent). Rumex conglomeratus (măcrişul calului). 3 .floare ~ (ovar cu stigmate). 89: 2–4). Fam. 89. 4c . Rumex acetosa (măcriş). Polygonum lapathifolium (iarbă roşie).fruct/nuculă.: Polygonum aviculare (troscot). 3a .

Parnassia palustris (şopârliţa albă). nestipelate.). Rosidae Ord. de regulă pe tipul 5. semiinferior şi inferior. Gineceu superior. Saxifragales Fam. Rhodiola rosea (rujă). Flori actinomorfe. alterne. grupate în inflorescenţe cimoase. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. Fruct: achenă sau capsulă. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex.1. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1). Saxifraga androsacea. frecvent grupate în cime. Fruct: polifoliculă. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. persistent şi membranos. Flori actinomorfe. caliciu gamosepal. Frunze întregi. Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. 90: 2. 90.3). rar apocarp.Plante erbacee perene. Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism. nestipelate. Flori actinomorfe. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. Saxifragaceae Plante erbacee. în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. Frunze simple. Frunze simple. Ex. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. cu învelişuri florale libere. bisexuate.: Chrysosplenium alternifolium (splină). Sedum hispanicum (şoaldină aurie). Fruct: capsulă (foliculă). Sedum annuum. Sedum alpestre. .: Armeria alpina (armerie) (Fig. stile libere. Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. pe tipul 5 (rar 4). pe tipul 5.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). Saxifraga adscendens (ochii şoricelului). stamine 5 epipetale. Sepale şi petale libere. petale puţin unite la bază. 5-3 Obs. bisexuate. Subcls. frecvent oligomer şi sincarp. frecvent grupate în rozete bazale. ovar superior. Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. unilocular. bisexuate. suculente ± cilindrice. întregi dispuse altern sau în rozetă. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. Sedum atratum. Fam. cărnoase. Sedum acre (iarbă de şoaldină). Ex.

flori cu două bracteole.floare. Fam. Plumba-ginaceae: 1 . Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig. Saxifraga moschata. Saxifraga oppositifolia.Sedum acre.3 . Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). 90.floare.stamină con-crescută cu o petală.Saxifraga bryoides. 1b . Fam. . Fig.Jovibarba heuffelii. 1c . 1a . Saxifraga demissa. 91). 2b frunză. Crassulaceae: 2 . 2a . Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă).Armeria alpina.

dispuse în inflorescenţe variate. 3a . 5+5 C5 A¥ 1 Ex. Filipendula vulgaris (aglică). Alchemilla mollis (creţişoară). Saxifra-gaceae: 1 .capsulă înconjurată de caliciul persistent.: Alchemilla flabellata (creţişoară). Fragaria vesca (fragi de . Receptaculul (convex.floare. rar solitare. cu elemente libere. Androceu cu numeroase stamine libere. Rosales Fam.Chryso-splenium alternifolium. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă. Filipendula ulmaria (creţuşcă). 4b . Ord. rar perigon. 4 . Rosaceae Plante lemnoase (arbori. Flori actinomorfe. frecvent alterne şi stipelate.Parnassia palustris. Subfam.Saxifraga aizoides. Formula florală: K5. Rosoideae. nucă. Fam. 91. Frunze simple sau compuse. gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. 5 . 2 . arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate. La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul.porţiune de frunză mărită.floare.Fig. concav sau urceolat). 2a . 4a . Dryas octopetala (arginţică).Saxifraga pani-culata. frecvent bisexuate şi pentamere.Saxifraga cuneifolia. 3 .

92. Geum urbanum (cerenţel). Potentilla anserina (coada racului). Fam.Dryas octo-petala. 93. Potentilla erecta (sclipeţi). . Fig. Potentilla ternata (scâteiuţă de munte).Filipendula vulgaris. 94). 92. Potentilla thuringiaca. Rosaceae: 1 . 4 . Rubus hirtus (mur păros).floare văzută din faţă şi profil. 1b . 2 Crataegus monogyna. Geum reptans (plăcinţele). 3 . 2a .ramură cu fructe. Fig. Rosa canina (măceş). 3a fructe. Geum rivale (călţunul doamnei). Fig. Rubus idaeus (zmeur) (Fig. Geum montanum (mărţişor). Potentilla reptans (cinci degete).pădure). 1a. Rosa pendulina (măceş de munte).Alchemilla mollis. ramură cu flori. Potentilla argentea (scrântitoare).

1a .. Ex. Fabaceae (Leguminosae. 3 . 2 . Ord. cu 3–5–7 foliole). bisexuate. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. 94). ¥. Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. Maloideae (Pomoideae).Geum montanum. Lathyrus sp. Fabales Fam.Potentilla erecta. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat. Spiraeoideae. 2b . Subfam.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. Rădăcini cu nodozităţi. 10+5+5 G (5-2). Crataegus monogyna (păducel. 1 Ex. stipelate. 93. Subfam.Potentilla anserina.: Sorbus aucuparia (scoruş de munte). alterne. Formula florală: K5 C5 A10+10.). 92. gherghinar) (Fig.nuculă. Fam.Geum rivale.Fig. 94). Rosaceae: 1 .fruct/nuculă. grupate în . Flori zigomorfe. 4 . 2a petală. Fig. pentamere.

Gineceu superior. Rosaceae: 1 . Fig. Astragalus glycyphyllos (unghia găii). 4a .inflorescenţe racemoase. unilocular. Coronilla varia (coronişte). 94.ramură cu fructe.fruct/ folicule. Formula florală: K(5) C5 A5+5.receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr). ramură cu flori. aripi şi carenă). alcaloizi (citisina. păstaie indehiscentă sau lomentă. G1 (9)+1 Obs.sămânţa.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare). Genistella sagittalis (grozamă).Rubus idaeus. 1a . Caliciul alcătuit din 5 sepale unite. (5+5). 2b . sparteina. Fam. saponine. Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. Hedysarum hedysaroides . unicarpelar. Genista tinctoria (drobiţă). 3a . 4 . cu unul sau mai multe ovule.Rosa pendu-lina. Fruct: păstaie. Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. 2a . 2 Spiraea chamaedryfolia. ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. Ex. galegina). Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin.Sorbus aucuparia.floare. 3 .

Trifolium aureum (trifoi). Melilotus officinalis (sulfină galbenă). Lathyrus pratensis (lintea pratului). Frunze simple. Medicago falcata (lucernă galbenă. Vicia cracca (măzăriche). dispuse altern sau opuse. Melilotus albus (sulfină albă). axilare sau grupate în racem. Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Trifolium pratense (trifoi roşu). Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. Flori actinomorfe. Trifolium repens (trifoi alb tărâtor).(dulcişor). pentaciclice). bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. Lotus corniculatus (ghizdei). Onobrychis montana subsp. Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. Vicia sepium (măzăroi sălbatec). bisexuate. Medicago lupulina (trifoi mărunt). Trifolium arvense (papanaşi). Oxytropis campestris (luntricică). culbecească). stipelate. Trifolium montanum (trifoi). Ononis arvensis (osul iepurelui). Ord. Trifolium pannonicum. 95). Oxytropis halleri (luntricică). Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. frecvent pe tipul 4 (tetramere. transsilvanica (sparcetă). . Trifolium alpestre (trifoi). Myrtales Fam.

3a . liber faţă de receptaculul caduc. Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat.Lotus corniculatus. 96).floare. 3b .Lathyrus pratensis. Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee. Epilobium montanum (pufuliţă). 5 .8. Epilobium alpestre. Formula florală: K4-2 C4-2.Fig. Thymelaeales Fam.2 G(4) Ex.Hedy-sarum hedysaroides. 2a . Fam. 95. 3 .: Chamerion angustifolium (pufuliţă. Fabaceae: 1 .). Fruct: drupă.sămânţa. 4 . Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă). alterne. 97. grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana).Trifolium repens. . Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. Frunze simple. Ord. Circaea lutetiana (tilişcă). 2 . Epilobium roseum. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior. zburătoare). Oenothera biennis (luminiţă) (Fig. nestipelate. bisexuate pe tipul 4.1. Flori actinomorfe. răscoage.fructe. întregi.4.0 A10.Anthyllis vulneraria.: Daphne blagayana (iederă albă).

: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. Fam. Ord. Fruct: drupă. 3b . întregi.Circaea lutetiana.fruct. Frunze simple. 3a . 2 . Flori actinomorfe.floare.Fig. 3 . Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex. 97. Onagraceae: 1 . Sepale mici. bisexuate. Petale valvate. 2a fruct/capsulă. 96. Gineceu cu ovar inferior.).Chamerion angustifolium. opuse. Ord. nestipelate. pe tipul 4. Cornales Fam.sămânţă cu peri.Epilobium montanum. Cornaceae Plante lemnoase. Celastrales . dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme.2. 2b . bicarpelar.

). Thesium kernerianum (măciulie). grupate în cime dihaziale. Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex.Fam. semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). alterne sau opuse. Fruct: achenă. verzui.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. actinomorfe. Flori mici. Ex. lemn râios). întregi.4. bisexuate. Gineceu cu ovar superior. 97.3. alterne. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti). Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase. pe tipul 4-5 cu perigon. 97. nestipelate.). monolocular. bisexuate. .: Thesium alpinum (măciulie). Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele. Frunze simple. pe tipul 4–5. actinomorfe. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. Flori mici. La baza staminelor au disc nectarifer. Ord. Santalaceae Plante erbacee. Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. Gineceu cu ovar inferior. Santalales Fam. Frunze simple. Obs.

dispuse altern sau opus. 1a . Formula florală: | P5-1.Thesium kernerianum. Celastraceae: 3 . Fam. 2a . Euphorbiales Fam.fruct mărit. glicozide cianogenice. 2b . Frunze simple. Ord. ramură cu flori. 0 G(3) Obs.floare. Cornaceae: 2 . Thymelaeaceae: 1 . actinomorfe. substanţe tinctoriale. Santalaceae: 4 . răşini ş. Fam.ramură cu fructe/bace. crotina. 0 A¥-1. ramură cu flori. 4a . unisexuate. Euphorbiaceae Plante erbacee.Evonymus verrucosus. Flori mici.a. 97. ~ P5-1. .ramură cu fructe/capsule. protide toxice (curcina.Cornus sanguinea. 3a . Fam. Fam.fruct după căderea seminţelor.Fig. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). ricinina). monoice sau dioice.ramură cu fructe/bace.Daphne mezereum. plantă cu fructe. 3b . apetale.

Aceraceae . laptele câinelui.Euphorbia helioscopia. trilocular. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. 98. Ex. 4b . Sapindales (Acerales) Fam.Plante cu latex: Euphorbia sp. Plantă dioică. Fig.).Euphorbia amygdaloides. 2 Euphorbia cyparissias. Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). Androceu: 9–12 stamine.ciaţiu. trimer.ciaţiu. Gineceu superior. Frunze opuse. tricarpelar. 4 .sămânţa.sămânţa. Flori cu perigon sepaloid. Euphorbiaceae: 1 . laptele cucului). 98. Ord. 98: 1–3).sămânţa. 4a . Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). 3b . Euphorbia helioscopia. 2c . Euphorbia cyparissias.floare |. 2b – stamină.: Euphorbia amygdaloides.capsulă. Fam.Mercurialis perennis. 2a . 3 . 3a ciaţiu. (alior.4. Frunze alterne. Euphorbia stricta (Fig. 1a . Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu. 1b .

uneori învelişul floral lipseşte. Flori actinomorfe. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5.: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Frunze simple. paltin de munte) (Fig.). stigmate globuloase. bisexuate. lobate. Fam. 99: 1. Gineceu superior. Frunze palmat compuse. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex. 4+4. adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. Geraniales Fam. Ord. nestipelate. Fruct capsulă. lung peţiolate. bicarpelar. caliciu persistent.2). opuse. pe tipul 5. Geraniaceae . Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile. Flori actinomorfe. Fruct: disamară. Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. 99. Acer pseudoplatanus (paltin.Plante lemnoase.: Acer platanoides (arţar.3. pe tipul 5 (4). bisexuate sau unisexuate monoice. Oxalidaceae Plante erbacee mici. 5-4 G(2) Ex. cu rizomi subţiri. paltin de câmp).

Flori actinomorfe. .Fig. bisexuate. După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. care contribuie la formarea capsulei.: Impatiens glandulifera. ovat-eliptice. 101.1b .Acer pseudoplatanus. Fruct: capsulă lungă. geraniol). rostrată. Geranium phaeum (pălăria cucului).Acer platanoides. 1a. Balsaminaceae Ex. Aceraceae: 1 . Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. Oxalidaceae: 3 . stipelate. Fam. 99. pe tipul 5. Fam. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme. 100). higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. nestipelate.: Geranium caeruleatum. Ex. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung.Oxalis acetosella. 5+5. Formula florală: K5 C5 A5+5+5. Plante erbacee cu frunze simple. bisexuate. Ovarul superior 5-carpelar. dispuse altern sau opus. 2a . Plante erbacee.). Flori zigomorfe. 2 . Frunze simple lobate. palmat compuse. Fam. întregi. 5 G(5-3) Obs. 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate. alterne.disamară. Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. pentamere.fruct/disamară. Geranium pratense (greghetin). Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol.1. sub formă de cioc de barză.

Frunze simple. Sepale şi petale libere. Formula florală: K5 C5 A5+5.galbene. Fam. Fruct: capsulă. dispuse în cime. Polygalaceae .: Linum austriacum (ineaţă). Linum extraaxillare (in de munte) (Fig. Geraniaceae: 1 .Geranium pratense. 2 . Ord. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. cu pinten curbat. Fruct cărnos dehiscent. Flori actinomorfe. Linaceae Plante erbacee. ineaţă). Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere. pe tipul 5. dispuse altern. 3 . 100.Geranium robertianum. Linales Fam.Geranium phaeum. Polygalales Fam. bisexuate. Ord. întregi. pendule. Gineceu superior. Linum catharticum (inuţ de câmp. 5+0 G(5) Ex. 101: 2–4). la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele.

Impatiens noli-tangere. Corola: 3 petale unite la bază.Linum austriacum. Fruct: capsulă. 1b . persistente. grupate în umbele. petaloide. Fam. Polygala vulgaris (amăreală. întregi sau palmat lobate. Araliaceae Plante lemnoase. cea inferioară cu un apendice fimbriat. Linaceae: 2 . Gineceu superior. 101. alterne. 1a . Frunze simple. dispuse altern. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. grupate în raceme. Fruct: bacă. arbuşti căţărători sau târâtori. nestipelate. verzui. Fam.Plante erbacee. Gineceu cu ovar inferior. Flori mici.: Hedera helix (iederă). 2a - . Caliciu: 5 sepale libere. Fig.sămânţa. Flori zigomorfe. Ord. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex. Frunze simple.: Polygala amara. nestipelate. bisexuate. 5-locular. bisexuate. actinomorfe.5).fruct cărnos dehiscent. 101. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). pe tipul 5. persistente. Apiales (Umbellales) Fam. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. şopârliţa) (Fig. Balsaminaceae: 1 .

Heracleum carpaticum. Ligusticum mutellina (brie.). Fam. bisexuate (rar unisexuate). Heracleum sphondylium (brânca ursului).1. Fig. Sanicula sp. Sanicula europaea (sânişoară). Astrantia major (ştevie de munte).. Carum carvi (chimen. bicarpelar. de regulă longitudinal costate. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. Theales Fam. articulate. Fam.sămânţa. Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. rar umbela simplă (Astrantia sp. Gineceu inferior. Angelica archangelica (angelică). Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). Hypericaceae . cu internoduri lungi. Tulpini în general fistuloase. cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Ex. Polygalaceae: 5 . 4 . Seseli annuum (cosicel). 102. Frunze alterne.Linum catharticum. pe tipul 5. Fruct: diachenă.Polygala vulgaris. bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. borneol. Daucus carota subsp. săcărică). 3 . nestipelate. actinomorfe.Linum extraaxillare. heterozide şi alcaloizi (coniina). cimol. carota (morcov). Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. oleorezine. Pastinaca sativa (păstârnac). timol. Subcls. Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. Conium maculatum (cucută). Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. Flori mici. Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). Bupleurum falcatum. se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). Heracleum palmatum (talpa ursului. 103. Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. Dilleniidae Ord.). Bupleurum diversifolium. Chaerophyllum aromaticum (antonică). brioală). cruceapământului). limonen. pinen).

3a . Ord. 1a . Frunze simple. caduce. Apiaceae: 1 .Astrantia major.Plante erbacee în flora României. 4a .floare. bisexuate.fruct. opuse. Flori actinomorfe. întregi.). 1b . alterne. sunt actinomorfe.Carum carvi. cu stipele mici. bisexuate.: Hypericum hirsutum (sunătoare). pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare. 2a . care se află şi în celelalte organe. Hypericum perforatum (sunătoare. Ex. Gineceu superior cu 3–5 carpele. 2 . Fruct: capsulă septicidă. Fam.2. Malvales Fam.floare bisexuată. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig.floare |. 103.Ligusticum mutellina.fruct/diachenă.floare bisexuată funcţional ~. Hypericum macu-latum (sunătoare). 4 – Heracleum sphondylium. Malvaceae Plante erbacee în flora României. pojarniţă) (Fig. 2b . În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile. Androceu gamostemon. întregi sau lobate. pe . Obs. 102. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor.diachenă. 1c . Frunze simple. 3 .

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

Fruct: capsulă loculicidă. 4b . 3b . alterne.siliculă. Formula florală: | P0 A .silicvă. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. Flori nude. Frunze simple.silicvă.Biscutella laevigata.floare. 2a .Barbarea vulgaris. unisexuate. prevăzute cu un disc sau glande nectarifere. pluriovulat.floare. cu ovar bicarpelar. 1b . 3a . ~ P0 G(2) 30-2 . Salicaceae Plante lemnoase. stipelate. Florile feminine au gineceu superior. 2b . unilocular.sămânţă. 4a . Brassicaceae: 1 . 3 . 1a . arbuşti şi arbori. 2 . Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. întregi. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine.Arabis alpina. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul.Alliaria petiolota. dioice. Ord. prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. Salicales Fam. grupate în amenţi erecţi sau penduli. 105.silicvă. Fam. cu rol în diseminare.sămânţă.Fig. 4 .

floare. Salix herbacea. Fam.Dentaria glandulosa. Salix retusa. Brassicaceae:1 .Rorippa sylvestris. Salix alba (salcie). 2a . Salix reticulata (salcie pitică). 4b .silicvă.Ex.silicvă.silicvă. Salix caprea (salcie căprească).Lunaria rediviva. salcie de Silezia). 106. Fig.Cardamine pratensis. 3 . Salix triandra (Fig. 2 . Salix purpurea (răchită roşie). 1a . . 4 .: Populus tremula (plop tremurător). 107). Salix hastata. Salix fragilis (răchită). 4a . Salix silesiaca (Iovă.

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

bisexuate. gineceu superior. Syringa vulgaris (liliac). Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană.).). androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. ochincele). Ex. Flori actinomorfe. Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. Ord. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. Frunze simple. Gentiana punctata (ghinţură). opuse (rar alterne). Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex.).: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. bisexuate.4. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. 110: 1–3). Fam. pe tipul 5. 110. Cuscutaceae . Gentiana nivalis. bacă sau drupă. pe tipul 4. Frunze simple. Ord. grupate în inflorescenţe terminale racemoase. Gentianella austriaca. hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă).: Centaurium erythraea (fierea pământului). Gentiana lutea (ghinţura galbenă). samară (Fraxinus sp. Oleales Fam. Gentiana acaulis (cupe). Ex.Obs. actinomorfe. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. bilocular. ligustrisidă). Centaurium pulchellum (frigurică). Solanales Fam. Fruct: capsulă. glicozide flavonice (gentizina. corola gamopetală. întregi sau lobate. caliciu gamosepal. întregi sau penat-compuse. Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). campanulat-infundibuliformă. nestipelate. gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina). Oleaceae Plante lemnoase (arbori. nestipelate. ochincele). Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. alterne. Corola gamopetală.: Fraxinus excelsior (frasin). Oleaceele conţin glicozide (siringosida. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. arbuşti). Gentiana verna (ghinţură de primăvară. bicarpelar. Gentiana utriculosa (ghinţură. foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). Fruct variat: capsulă (Syringa sp.

Gineceu superior cu 1–2 stile. Androceu: 5 stamine prinse de petale. sesile sau scurt pedicelate. Caliciu persistent.Gentiana utriculosa. volubile. Fam. Fam.). 3 Gentiana asclepiadea.: Cuscuta epithymum (torţel). 110. Corola tubuloasă/rotată. 110.sămânţa. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). Fig. Cuscuta europaea (torţel) (Fig. Fam. 5a . lobate sau divizate) sau imparipenat compuse.floare. 2 . gamosepale şi gamopetale. Fruct: capsulă. pe tipul 5. bisexuate.Convolvulus arvensis. bisexuate.5. bilocular . Androceu cu 5 stamine. Gineceu superior. alterne. Convolvulaceae: 4 . grupate în glomerule.Cuscuta epithymum. de culoare galbenă.Gentiana verna. Solanaceae Plante erbacee. roşiatică sau albicioasă. bicarpelar. pe tipul 4–5. gamosepale şi gamopetale. Cuscutaceae: 5 . Frunze simple (întregi. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase.Plante parazite lipsite de rădăcini. Flori rar solitare. Tulpini subţiri. actinomorfe.floare. 5b . 4a . Fam. Ex. Flori mici. Gentianaceae: 1 . prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. nestipelate.

nestipelate. bilocular cu stil lung. Datura stramonium (ciumăfaie). tubuloasă. 2a capsulă. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă). frecvent acoperite cu peri aspri. Caliciu gamosepal. Hyoscyamus niger (măselariţă. Androceu: 5 stamine ± egale. Fam. bicarpelar. scopolamină. Fruct: bacă sau capsulă polispermă. pluriovulat. Fig.să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord. Lamiales Fam. alterne.capsulă pixidă în caliciu persistent. persistent. Frunze simple. Solanaceae: 1 . 2 .Solanum dulcamara.sau multicarpelar. prinse de tubul corolei. Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. 111. frecvent campanulat. Corola gamopetală. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). Ex. păroase numite fornice. (5–4) Obs.bace. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină.: Atropa belladonna (mătrăgună). 3a . 111). Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. 3 .Hyoscyamus niger. Gineceu superior. bisexuate. hiosciamină.Datura stramonium. . nicotină. capsicină. solanină). pe tipul 5.). 3b . 1a . rar zigomorfe (Echium sp. nebunariţă). multilocular. Boraginaceae Plante erbacee în flora României. ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. Flori actinomorfe. întregi.

Eritrichium nanum (ochiul şarpelui).Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex.Echium vulgare. Symphytum tuberosum (Fig. 3b . 112. Myosotis scorpioides (nu-mă-uita). 3 Myosotis sylvatica. 4 .1. Fam. 113. Symphytum cordatum (brustur negru).: Anchusa officinalis (miruţă). Fig. Boraginaceae: 1 . Myosotis alpestris.corola văzută apical.floare.caliciu. 3a .Anchusa officinalis. cuscrişor). 2 .). Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Pulmonaria rubra (mierea ursului. 2a . Cerinthe minor (somnoroasă). Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). . Symphytum officinale (tătăneasă). Fig. 112.Pulmonaria rubra. Echium vulgare (iarba şarpelui).

Tulpini tetramuchiate. nestipelate. pentamere. rar unilabiată (Mentha sp. Boraginaceae: 1 . Ballota nigra (cătuşe). uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. 3 . limonen.floare.floare. Fructe mericarpice: tetraachene.Symphytum cordatum. Fam.Galeopsis speciosa. 2] G(2) Obs. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen. bilocular cu stigmat bifurcat. rar lemnoase. bisexuate.Fig.: Acinos alpinus subsp. zabră). Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. Lamia-ceae: 2 . bicarpelar.). geraniol). frecvent bilabiat. Glechoma hederaceum (rotungioară. Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. opuse. borneol. silnic).Lamium galeobdolon. . 2a . Fam. persistent. Gineceu superior. Caliciu gamosepal. reunite în verticile ± contractate. între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. 113. Ajuga reptans (vineţică). Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee. Galeopsis speciosa (cânepiţă.Acinos alpinus. Ex. alpinus (cimbru de munte). Androceu didinam. 4 . Fam.) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii. Florile zigomorfe. tubuloasă este bilabiată. În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. Frunze simple. 3a . Corola gamopetală. cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare.

3b . grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. Fig. 3d .floare. 114. Thymus comosus (cimbrişor). 2 .floare văzută apical. 113: 2–4. Plantaginales Fam. 5b .Prunella vulgaris. uneori . Frunze simple. Fam. 5d .Salvia nemorosa. 4a . Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig.frunză. 3 . Origanum vulgare (sovârv). 4 .Lamium album (urzică moartă). 3c .stamină. Lamium maculatum (urzică moartă). 5c caliciu.Stachys sylvatica. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). 5a . Salvia verticillata (urechea porcului). Salvia nemorosa (jaleş de câmp). Salvia glutinosa (cinsteţ). 5 . Mentha longifolia (izmă proastă. 1a .sămânţa. Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor.floare văzută lateral şi din faţă. Plantaginaceae Plante erbacee scunde. Teucrium montanum (sugărel). nestipelate. Lamiaceae: 1 . 114).detaliu tulpină.Mentha longifolia. 3a. Thymus alpestris (cimbrişor).floare. izma calului). Fig. Lamium galeobdolon (gălbiniţă). Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. Ord.Thymus pulegioides. Inflorescenţa: spic ± alungit. Prunella vulgaris (busuioc de câmp). izmă proastă). Stachys sylvatica (bălbişă).

Androceu . Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). Corola frecvent bilabiată. uneori semiparazite (Melampyrum sp. pe tipul 4.). Fam.) sau parazite (Lathraea sp. Rhinanthus sp. Caliciu persistent. 2a – să-mânţa..capsulă pixidă. 115. 115). Plantago media (pătlagină moale) (Fig.. Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. Scrophulariaceae Plante erbacee.Plantago major. Plantaginaceae: 1 . Scrophulariales Fam. 3b . gamosepale şi gamopetale. 2 Plantago media. alterne sau opuse. actinomorfe. Fruct: capsulă operculată. bisexuate sau unisexuate.floare. infundibuliformă sau rotată. 1a . 1b . Ovar superior.sămânţa. 3a . nestipelate. rar pe tipul 4 (Veronica sp. bisexuate. pe tipul 5. gamosepale şi gamopetale. Flori zigomorfe. Ord.capituliform. Euphrasia sp. Inflorescenţe axilare. Frunze simple. Fig. racemoase sau cimoase.Plantago lanceolata.).: Plantago atrata (pătlagină de munte). Flori mici. 3 .capsulă pixidă. Plantago major (pătlagină mare).

2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. Veronica bellidioides (şopârliţă). Fig. Linaria alpina (linariţă de munte). Digitalis grandiflora (degeţel galben). Scrophularia nodosa (bubernic. Rhinanthus minor (clocotici). 118). . Ex. Veronica teucrium (şopârliţă). Euphrasia stricta (silur). Veronica serpyllifolia (şopârliţă). bicarpelar. Euphrasia officinalis subsp. Veronica officinalis (ventrilică.: Bartsia alpina (bursucă). Veronica alpina (şopârliţă de munte). Veronica baumgartenii. Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). bilocular. Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). Verbascum thapsus (lumânărică). 116. gratiolină) şi saponine. sor cu frate). Melampyrum bihariense (ciormoiag. Fruct: capsulă sau bacă.didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Rhinanthus angustifolius (clocotici). 117. dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. pratensis (silur). Veronica beccabunga (bobornic). Pedicularis oederi (darie).4. Verbascum nigrum (somnoroasă). Veronica aphylla. Linaria vulgaris (linariţă). rinantosidă. strătorică). iarbă negră). Veronica chamaedrys (stejărel). Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5. Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. Lathraea squamaria (muma pădurii). Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). Gineceu superior. Rhinanthus alpinus (clocotici). Fig. Obs. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină.

Pedicularis oederi. 3 .Digitalis grandiflora. Androceu alcătuit din două stamine. Fam. Galium anisophyllon (sânzi-ene).Linaria vulgaris. Campanulaceae: 1 . cumarina).floare. Scrophula-riaceae: 1 . pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar. 5 Scrophularia nodosa. insectivore.floare. cinchonină. emetină). Galium aparine (lipicioasă. glicozide (asperulosida.floare văzută din faţă şi lateral. Fam. Caliciu bilabiat. Cruciata glabra.: Asperula capitata (sânziene de munte). pintenată. bicarpelar. celule taninifere. Flori zigomorfe. 4 . Ex. 120. Fam. cafeină.Campanula rapunculoides. Fruct: capsulă Fig. 3a . 5b . 5a.Pedicularis verticillata. Rubiaceele au laticifere articulate. Obs. 116. 4a .Phyteuma orbiculare. tanin şi substanţe tinctoriale. 2 . pe tipul 5. rozulare. Corolă bilabiată.Campanula serrata. 2 . Frunze întregi. 4a . Galium mollugo (sânziene . turiţă). 2a . saponine. nestipelate. unilocular.floare. 4 .Fig. 3 Campanula cochleariifolia. Gineceu superior. bisexuate. Lentibulariaceae Plante erbacee.floare. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină. Cruciata laevipes (smântânică).

Galium schultesii (sânziene de pădure). uneori bilabiată. Caprifoliaceele conţin alcaloizi. Caliciu variat alcătuit. Ord. Corola gamopetală. . Fruct: drupă (Sambucus sp. Sambucus nigra (soc). gamosepale şi gamopetale. pe tipul 5. opuse. Frunze simple. 121). în general redus. drăgaică) (Fig. 122: 1.). Inflorescenţe cimoase uneori contractate. Fam. Androceu: 3 (4–1) stamine. Valerianaceae Plante erbacee.) sau bacă (Lonicera sp. Sambucus ebulus (boz). Gineceu inferior. bisexuate. Ex. Fruct: achenă. sectate sau penate. bisexuate sau unisexuate. Lonicera xylosteum (caprifoi). Dipsacales Fam. cu o singură lojă fertilă. Flori zigomorfe. nestipelate. tricarpelar. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs. Flori actinomorfe sau zigomorfe. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). perene. trilocular. Viburnum sp. Sambucus racemosa (soc roşu).. Gineceu inferior. Viburnum lantana (dârmoz).: Lonicera caerulea (caprifoi). Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee. glicozide cianogenice (sambunigrină.2). pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. Galium verum (sânziene galbene. opuse. pe tipul 5. Galium odoratum (vinariţă). Viburnum opulus (călin) (Fig. Frunze simple sau penat-sectate.albe).

: Valeriana montana (odolean). Flori zigomorfe. Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. 2a . Fam.fruct/ dicariopsă. Rubiaceae: 1 . 3b . Frunze simple. opuse. Valeriana officinalis (odolean). alcaloizi. 2 . 122: 3. Dipsacaceae Plante erbacee. 3a . Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă. 1a .porţiune de tulpină. Organele vegetative conţin uleiuri eterice. întregi sau sectate. acizi organici (izovalerianic) şi enzime. Fam.Fig.floare. persistent (la maturitate . Ex.Galium aparine. pe tipul 5. bisexuate. 121. 4 .floare. Valeriana sambucifolia (odolean). nestipelate. Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. 4a .Galium odoratum.4).dicariopsă. Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). Valeriana tripteris (odolean) (Fig. 3 . cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate. 4b .Galium verum.dicariopsă. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs.Galium schultesii.

ramură cu frunză şi fructe/bace. 3b . 2a . Caprifoliaceae: 1 . Androceu cu 4 stamine. Fam. Fig. tubuloasă. Vale-rianaceae: 3 . 122: 5.flori. 5a . Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig.Lonicera xylosteum. porc).Valeriana officinalis. unilocular şi uniovulat. Scabiosa columbaria (muşcata dracului. Fam. Formula florală: K(5). 4 .nuculă.0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. Knautia longifolia. bicarpelar. Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă. Knautia arvensis subsp.Sambucus racemosa.Knautia arvensis. 3a. Frunze simple. 122.Scabiosa lucida. Corola gamopetală. Dipsacaceae: 5 .transformat în papus).: Dipsacus pilosus (scăiuş). 1a floare. 2 . Scabiosa lucida (sipică). Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii . Gineceu inferior. Asterales Fam.floare. Ord. nestipelate. Fam. Fruct: achenă.floare. cu 4–5 lobi. 3c . alterne.Valeriana montana (detalii). rosea (muşcata/muşcatul dracului). întregi sau sectate. 6 .6).

Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. corimb.0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. actinomorfă. borneol). senecionină. actinomorfe şi zigomorfe. camfor. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. tuberculi). tulpini. numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. glicozide (lappozidă. unilocular. cime etc. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. Formula florală: K(5). bisexuate.– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. . continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. prin avortare devin unisexuate sau sterile. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. formând un tub – sinantere. sesile. cele ligulate fiind la exterior. achilleină. Elaborează uleiuri eterice (cineol. rezine şi cauciuc. Corola tubuloasă: gamopetală. taraxacină). achillină. frecvent alcătuit din peri persistenţi. cumarină). Gineceu cu ovar inferior. Flori: mici. bicarpelar. Caliciu: redus. Latexul conţine substanţe amare (absintină. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini. Fruct: achenă ± papus. spic. piretrină. uniovulat.

Ex. 1b foliolă involucrală. 3 . Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase. Subfam. Leontodon autumnalis (capul călugărului). Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate.Arctium lappa. 4 . 123. dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central.Homogyne alpina. Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. Fam. 4 . 124. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate. 2 Leontodon autumnalis. florile tubuloase sunt bisexuate. Ex. lăptuci) (Fig. ligulate. 4a .: Hieracium pilosella (vultu-rică).foliolă involucrală. Fig. Lapsana communis (zgrăbunţică.Carduus personatus. 124). Tubuliflorae: 1 . 3 .fruct/achenă. actinomorfe. Mycelis muralis (susai pădureţ. 4b .Fig. florile marginale sunt masculine sau sterile. Asteraceae. 1a . Fam. bisexuate.Hieracium pilosella.achenă. Subfam.Mycelis muralis. Subfam. 123). salata câinelui). Subfam. fertile. Carduus personatus (spin). Subfam.: Arctium lappa (brusture). 2 . 4a . . Liguliflorae: 1 .Centaurea triumfetti. zigomorfe.Lapsana communis. Centaurea triumfetti (albăstrele de munte).floare. Asteraceae.

floare de colţ. curechi de munte). Matricaria recutita (muşeţel). Carduus kerneri (spin). siminic). Senecio ovatus. Aster alpinus (ochiul boului). Inula britannica (sovâvariţă). crăstăval). Cirsium oleraceum (nilocea. Arctium tomentosum (brusture). Senecio squalidus (cruciuliţă. Centaurea phrygia. Adenostyles pyrenaica. Cirsium arvense (pălămidă). 125. Leontodon montanus subsp. Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Arctium minus (brusture). Anthemis carpatica (romaniţă de munte). pseudotaraxaci. Cichorium intybus (cicoare). Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). Petasites albus (captalan). Artemisia petrosa (pelin de munte).: Antennaria dioica (parpian. Leucanthemum waldsteinii (margarete). Arnica montana (arnică). Carlina acaulis (turtă). Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Cirsium erisithales (scai). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Bellis perennis (bănuţei. 126). Taraxacum alpinum. Achillea schurii (coada şoricelului de munte). Sonchus arvensis (susai). Leontopodium alpinum (albumiţă. Doronicum columnae (cujdă). Petasites hybridus (captalan). Doronicum austriacum (iarba ciutei). Centaurea kotschyana (mături). . Senecio papposus. Anthemis tinctoria (floare de perină). Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Achillea stricta. Gnaphalium supinum. Centaurea nigrescens. părăluţe). Leucanthemum vulgare (margaretă).a. Scorzonera rosea. Centaurea pseudophrygia. Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Hieracium transsylvanicum. Adenostyles alliariae var.Ex. Crepis biennis (barba lupului). Hieracium villosum (vulturică de stânci). floarea Reginei). Hieracium alpinum. Centaurea pinnatifida (albăstriţă). kerneri (ciucuraşi). Senecio jacobaea. Tussilago farfara (podbal) (Fig. Ligularia sibirica (gălbinele. Taraxacum officinale (păpădie). spălăcioasă). Crepis paludosa (gălbenuş). Erigeron uniflorus (bunghişor). Tanacetum corymbosum (năpraznic). Doronicum carpaticum (cujdă). Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Solidago virgaurea (splinuţă). Hieracium bifidum. Fig.

Subfam.Fig.Leucanthemum vulgare.Anthemis tinctoria. Fam. 2 . 4 Doronicum austriacum. 125.floare tubuloasă. 2a . 1b . 1a . Radiiflorae: 1 . 3 .achenă. Asteraceae. .Sonchus arvensis.floare ligulată.

umbeliforme. 126. tricarpelar. . bisexuate (rar unisexuate). Asteraceae. Cls. spiciforme sau cimoase).Artemisia petrosa. Flori actinomorfe. 3 . trilocular.Antennaria dioica. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls. Frunze alterne. bulbi sau bulbotuberi. solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. 2a . Liliidae Ord.calatidiu. 2 . Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene. 5a achenă.Tussilago farfara. rar uşor zigomorfe. Subfam.Tanacetum corymbosum. 4 . Fam. 5 . multiovulat. rar în verticile. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. cu nervaţiune paralelă sau arcuată.Fig. stil terminat cu 3 stigmate. Radiiflorae: 1 . Fruct: capsulă rar bacă. Liliales Fam. dispuse terminal sau axilar. Tulpini subterane: rizomi. Gineceu superior (rar inferior).Petasites hybridus. Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. tulpinale sau bazale. de obicei sesile.

: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). (3+3) A3+3 G(3) Obs. Ornithogalum umbellatum (băluşcă). Liliaceae: 1 . Gagea lutea (laptele păsării). 127.Colchicum autumnale.tulpină cu fruct tânăr. Erythronium dens-canis (măseaua ciutei. Ornithogalum pyrenaicum. Fig. 2a . Biochimic. glicozizi.Muscari comosum.Erythronium dens-canis. 2 . Fam. Lilium martagon (crin de pădure). veratrina). saponine şi răşini. 3 – Lilium martagon. unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). cocoşei). 1b fruct/capsulă. . Polygonatum latifolium (coada cocoşului). Ex. Veratrum album (ştirigoaie) (Fig. Muscari comosum (ceapa ciorii).Formula florală: P3+3. Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). Fig. 128). 4 .gineceu. Polygonatum odoratum. Lloydia serotina (crinişor de stâncă). Scilla bifolia (viorele). 127. Maianthemum bifolium (lăcrimiţă). 1a .

grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. Liliaceae: 1 . Obs. 129. Tulpina: scap florifer. uneori inseraţi pe un rizom scurt. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) . actinomorfe.Scilla bifolia. Fam. bisexuate. Fam. Fruct: capsulă loculicidă. Gineceu cu stil ginobazic. alterne. usturoiul ursului) (Fig. Fam.Veratrum album. ce le conferă un miros caracteristic. Flori cu hipsofile la bază. Frunze bazale liniare. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. 2 .Ornithogalum umbellatum.Polygonatum latifolium. 3 . pe tipul 3. Allium ursinum (leurdă. Amaryllidaceae Plante erbacee perene.1. bisexuate. întregi. Inflorescenţă: cime unipare. trilocular. Fruct capsulă. 3a . tricarpelar. Gineceu cu ovar inferior. Flori actinomorfe. cu bulbi. pe tipul 3. Androceu cu 6 stamine. Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf.Fig. Frunze bazale.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). Tulpină scapiformă.). 128. 4 . Ex.bace.

Gladiolus imbricatus. Trilliaceae: 4 . spic sau cime). trilocular cu 3 stigmate. pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub). Iridaceae: 2 . Fruct: capsulă.: Crocus vernus (brânduşe de munte. Fam. stigmatele sunt petaloide. tricarpelar. Iris ruthenica (stânjenel de munte). 3 Iris ruthenica. bisexuate.Paris quadrifolia. 4a . Fam.Allium ursinum. solitare sau grupate (racem. Ex.fruct cărnos dehiscent.Ex. Iris sibirica (stânjenel) (Fig. Gladiolus imbricatus (săbiuţă). la Iris sp. Gineceu cu ovar inferior. Perigon gamotepal. Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). Fam. Dioscoreales . Ord. Flori actinomorfe (rar zigomorfe). 129: 2. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale. 129. Frunze bazale sau alterne. enziforme sau liniare. Androceu: 3 stamine.: Galanthus nivalis (ghiocel).3). petaloid. Fam. Iridaceae Fig. Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs. Alliaceae: 1 . brânduşe de primăvară).

Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate). Fruct cărnos. tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară. Orhidaceele reprezintă ca mărime. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. dehiscent. perene. Frunze simple. grupate în raceme sau spice simple. răsucit şi stigmat trilobat. frecvent sesile. tricarpelar. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. bisexuate. Orchidaceae Plante erbacee. rar solitare. Tulpina simplă. Ord. redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu. 129. Trilliaceae Plante erbacee. Stamina este sesilă. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. .). cu rizom. Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. Orchidales Fam.4. neramificată. Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°). perene.5-2 G (3) Obs. În flora României există un singur gen. Gineceu cu ovar inferior. a doua mare familie de angiosperme. unele saprofite (lipsite de rădăcini). Formula florală: P3+3 A1+0. întregi.Fam. Înveliş floral: perigon petaloid.0+2. Ex. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. luând o formă caracteristică – label. alterne (rar opuse). Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. rar două stamine fertile şi o staminodie).: Paris quadrifolia (dalac) (Fig.

Dactylorhiza incarnata. Nigritella nigra.Orchis morio. liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb.Fig. Pseudorchis albida. 2a .floare. Frunzele sunt glabre. Platanthera bifolia (stupiniţă). 130.Goodyera repens. 4 . Fam.). Perigon sepaloid. majoritatea perene. 1a . Goodyera repens. Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. grupate în inflorescenţe cimoase. sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. 130). Fruct: capsulă loculicidă.floare.) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). Juncaceae Plante erbacee. Gymnadenia conopsea (ură). pe tipul 3. Orchis morio (untul vacii. Corallorhiza trifida (buzişor). Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig.Anacamptis pyramidalis. alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. Dactylorhiza sambucina (bozior). 3 . Orchis ustulata. cuibuşor). Flori actinomorfe. . Ex. Ophrys insectifera. 5 . tricarpelar. Orchis militaris. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea. cu teci închise (Luzula sp. poroinic). Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului). bisexuate. uneori reduse numai la teci. Gineceu cu ovar superior.Neottia nidus-avis. 2 . Epipactis helleborine (mlăştiniţă). Ord.: Anacamptis pyramidalis (bujor). ± membranos. 5a . Neottia nidus-avis (trânji.floare. Frunze alterne. uneori ciclul intern este redus la staminodii. cu teci deschise (Juncus sp. Nigritella rubra (sângele voinicului). Juncales Fam.

Juncus bufonius (iarba bivolului. Cyperus sp. anuale şi perene cu rizomi.Juncus effusus..Luzula campestris. Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină). Juncaceae: 1 .Juncus bufonius. iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem.Luzula sylvatica.sămânţa văzută lateral. Ord. Luzula luzuloides (horşti). Tulpina frecvent trimuchiată.Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig. pipirig. rugină). 1a . Luzula spicata (mălaiul cucului).: Juncus effusus (spetează. cu teaca închisă şi limbul liniar. monoice sau dioice). Înveliş floral: sete (peri) perigoniale. cimă). 4 . Cyperales Fam. 5 . 3a . 2 . panicul. spic. Ex.).capsulă cu înveliş floral. mălaiul cucului). 2a . Juncus trifidus (rugină de stâncă. 131). înveliş floral absent (Carex sp. Frunze alterne. plină.capsulă cu înveliş floral. Flori bisexuate (rar unisexuate. horşti) (Fig. Fam. 3 . gru-pate în spiculeţe. iarba broaştei). 5a floare. Luzula sylvatica (scredei.floare. Cyperaceae Plante erbacee.Juncus trifidus. 4a floare. Luzula multiflora (horşti. 4b . . părul porcului). uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. 4c . Luzula campestris (mălaiul cucului).).capsulă cu înveliş floral. perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp. 131.

Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. . Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ. fasciculate. Elyna myosuroides. coarnă). uniovulat cu 3 stigmate. Carex fuliginosa. Poales (Graminales) Fam. Carex rupestris. unilocular. la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. Carex pallescens. Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. Carex digitata (rogoz digitat). Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. Carex capillaris (rogoz). ~P0 G(3–2) Ex.: Blysmus compressus. Carex sylvatica (rogoz. cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. Flori bisexuate. Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Carex ovalis. Ord. anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Carex curvula (rogoz.Gineceu: ovar superior. şovar). Carex remota. pe axa spiculeţului. iar uneori este înlocuită de peri). Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). tricarpelar. Rădăcini adventive. Eleocharis palustris (pipiriguţ). Frunze alterne formate din teacă cilindrică. Baza limbului prezintă. Carex sempervirens (rogoz verde). 132). Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă).

panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate). Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). una inferioară.Fig. se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului. bicarpelar. bicarenată (bimuchiată). de obicei membra-noasă şi nearistată. omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă. de obicei aris-tată. Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume. unilocular şi uniovulat. 4 . 3 . 1a .utriculă cu glumă. racem cu panicule spiciforme etc. 132. 2 . .Carex sylvatica.Carex curvula.Scirpus sylvaticus.floare cu bractee. Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat).Eriophorum latifolium.Carex sempervirens. 2a . lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile). 5 . Cyperaceae: 1 . Fam. Fruct: cariopsă. 4a . două sau 6) cu antere dorsifixe. 5a . Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una. Gineceu: superior.utriculă cu glumă. urmează alte două bractee numite palei. una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă.utriculă cu stigmate. convexă.

Festuca rupicola subsp. Festuca carpatica (păiuş). Secale montanum. 1a . Anthoxanthum (ovăscior). odoratum Alopecurus (viţelar). Bromus erectus (obsigă).floare. 3 . Poa bulbosa (firuţă bulboasă. saxatilis (păiuş). 1b .porţiune de frunză cu ligulă.Agrostis stolonifera. Poaceae: 1 . Poa alpina (firuşca şopârlelor). 133.fruct/cariopsă. Phleum pratense (timoftică). Deschampsia flexuosa (păiuş. raigras englezesc). Fig. Cynosurus cristatus (pieptănariţă). Poa annua (hiruşor). Poa media (firuţă). Festuca pratensis (păiuş de livadă). Poa nemoralis (iarbă deasă). Festuca gigantea. Nardus stricta (ţăpoşică). Festuca versicolor. Agrostis rupestris (iarba stâncilor). Phleum alpinum (timoftică). 133. Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii).: Agrostis capillaris (păiuş). Arrhenatherum (ovăscior). 3a-c - . versicolor Bellardiochloa variegata. 134. târsă mică). Fig. Briza media (tremurătoare). Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. Sesleria coerulans (mălaiul cucului). Festuca supina (păruşcă). 135). firicea).floare. Poa pratensis (firuţă). Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Bromus arvensis (obsigă). Deschampsia caespitosa (târsă). Elymus repens (pir târâtor). Setaria pumila (mohor). Trisetum alpestre. Fam. geniculatus.Anthoxanthum odoratum.Ex. Lolium perenne (iarbă de gazon. 2 . 2a . Festuca rubra (păiuş roşu). Dactylis glomerata (golomăţ). Festuca amethystina. Fig. Calamagrostis arundinacea (trestioară). Festuca bucegiensis. 1c . Bromus hordeaceus (obsigă).Agrostis rupestris. Festuca altissima (păiuş).

spiculeţ desfăcut (3a .Bromus arvensis. 2 .Deschampsia flexuosa. 3d .glume externe. . Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea.Cynosurus cristatus.stamină.spiculeţ (cu paleele îndepărtate). 3b .spiculeţ fertil şi unul steril. 3 .palee cu stamine şi gineceu).cariopsă. 4a .spiculeţ.floare (paleea superioară şi inferioară). 3c . 3a . 4a . Fam. 2a .Dactylis glomerata. 4 . Fig. 1a . 134.glume interne.floare. 4 . 4b .

1. 2a . alterne. 2b. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri. Frunze bazale. Tulpina simplă. Fruct: capsulă operculată.Phleum pratense.spiculeţ.cariopsă. 135. Gineceu superior cu ovar unilocular. 1a .Poa alpina. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf. liniare. 4 .Festuca rubra. Formula florală: | P0 A3. învelite iniţial într-o spată caducă. Poaceae: 1 . erectă.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral).spiculeţ. sete sau scvame liniare. ~ P0 G1 Ex. Familia cuprinde un singur gen. vaginate. Typhales Fam. 2 . 2c .spiculeţ văzut dorsal şi ventral.Fig.: Typha angustifolia (papură) (Fig. Typhaceae Plante perene cu rizomi.Nardus stricta. 4a . unisexuate. 136. uniovulat. 3 . 5a . 3a . 4b – porţiune de frunză cu ligulă. Ord. Typha cu specii semiacvatice. Fam. 3b .porţiune de axă mult mărită.spiculeţ. cilindrică.). cu stil lung persistent şi stigmat filiform. monoice. Sparganiaceae . Flori mici. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite.Poa pratensis. Fam. 5 .

cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). Formula florală: | P6–3 A6–3. Subcls. Flori mici.Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan).: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. unisexuate. Frunze liniare. 1 Ex. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase. 136. grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. Fruct uscat. cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). ~ P6–3 G(2). Androceu: 6–3 stamine.3. ciclice. monoice. cu 1–3 seminţe. actinomorfe. Arecidae Ord.). Plante erbacee. simple sau ramificate. cu 1–3 ovule. Arales . perene. Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp. dispuse altern. indehiscent/achenă sau drupă.

). 3a . Araceae Plante erbacee. Formula florală: |P0 A3. 2c fructe/ bace. 136.Typha angustifolia. Fruct: bacă. Gineceu cu ovar superior. 136. 2a . ~P0 G(3) Ex. sunt grupate într-un spadice.: Arum orientale (Fig. actinomorfe. 3b . perene. monoice. 2b .Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. multiovulat. Florile mici. simple. Fam. pe tipul 3.floare |.tubercul globulos. Fam.Fam. Androceu cu 3 stamine sau mai multe. învelit parţial de spată. Typhaceae: 1 . fără perigon.floare ~. 7. Sparganiaceae: 3 .Sparganium emersum. peţiolate. unisexuate.spadice cu flori fără spată. Fam. cu rizomi sau tuberculi. Araceae: 2 .2. Frunze bazale. Fig. FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE . tricarpelar.

Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. 137. 137. Fanerofite (Phanerophyta.. Ex. cu organele de rezistenţă (bulbi. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig.. Criptofite (Cryptophyta. Ex. 137. Ex. Ranunculus repens. Nuphar sp. (Fig.Formele biologice (forme de viaţă. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. Hemicriptofite (Hemicryptophyta.: Achillea sp.2.. Epifite (Epiphyta. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m).3.).: Papaver sp. Ex. Vinca sp. Camefite (Chamaephyta. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane.3–2 m înălţime). T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori.). Fragaria sp. (Fig. 137. tuberculi. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului. Silene acaulis) (Fig. Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic.4. G) – plante de uscat. . evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare.). plante-perniţe (Minuartia sedoides. Taraxacum sp.1.: Nymphaea sp.. muguri radiculari. Ep) – cormofite fixate pe arbori. Anemone sp. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite. în timpul sezonului nefavorabil. Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta.. 137. rădăcini tuberizate) situate în sol. de zăpadă sau/şi litieră. astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. Ex. rizomi. Crocus sp. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. – Hidrofite (Hydrophyta. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta.: Trifolium repens.5.).. Ex. structurile de regenerare ale plantelor. (Fig.. Vaccinium sp. H) – specii erbacee perene. Lysimachia sp.). Viscum sp.

3 .. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă. 5 .geofite. 3a . 3b .Taraxacum sp..Fig. căldură.Crocus sp. Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă.terofite (Papaver sp. prezenţa unor anumite plante. Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.fanerofite (Fagus sylvatica). lumină. 2 ..Anemone sp. 4 . substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi..). reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu. 4a . .hemicriptofite. Forme biologice: 1 .. 2c . Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează. Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare. 4b . 137.Vaccinium sp. 2b . alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.Lysimachia sp. 2a .Vinca sp. pe un anumit teritoriu.camefite.Ranunculus repens..

Ex. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Campanula rapunculoides. Salvia glutinosa. 4. Filipendula vulgaris. Origanum vulgare. Lamium galeobdolon. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă.: Carex remota. Symphytum cordatum. Paris quadrifolia. Aegopodium podagraria. Campanula persicifolia. Impatiens noli-tangere. Epilobium montanum.: Campanula abietina. Luzula sylvatica. Corallorhiza trifida. Dryopteris filix-mas.: Genistella sagittalis. cu adaptări la un mediu permanent umed. Festuca rubra. Hieracium transsilvanicum. Galium odoratum. Lycopodium selago. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Ex. Veronica chamaedrys. Symphytum tuberosum. Polygonatum verticillatum. Nuphar sp.: Actaea spicata. Euphorbia amygdaloides. 3. Allium ursinum. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. Moneses uniflora. Ex. 5. Muscari comosum. Leucanthemum waldsteinii. fie în sol. Juncus sp. Scrophularia nodosa. 2. Pulmonaria rubra. Lycopodium clavatum. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Mercurialis perennis. 6. Melampyrum bihariense. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. . Equisetum sylvaticum. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Trifolium pratense. Potentilla argentea. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna. fie în atmosferă (plante palustre). Mycelis muralis. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp. Ex. Circaea lutetiana.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Festuca gigantea. Polygonatum latifolium.: Polytrichum juniperinum (briofită). Geranium robertianum. Ranunculus carpaticus. Ex. Bruckenthalia spiculifolia. Phleum pratense. Dentaria bulbifera.. Stachys sylvatica.). Polystichum lonchitis. Saxifraga cuneifolia.

prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. Orthilia secunda. Homogyne alpina. mai multe grupe de specii. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite. Athyrium filix-femina. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. Deschampsia flexuosa. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. Galium schultesii. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. Soldanella pusilla). limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). pentru ţara noastră. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute.5 – 0. Luzula luzuloides. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. Calamagrostis arundinacea. Menţionăm că la speciile cu areal larg. Sanicula europaea. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor.: Dicranum scoparium. Ex. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. Petasites albus. în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. Lapsana communis. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C.7. Alliaria petiolata. Vaccinium myrtillus. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. Stellaria nemorum. Stellaria holostea. Rubus hirtus. Chrysosplenium alternifolium. Soldanella hungarica. cu temperaturi medii anuale negative (–2. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. .5°C). Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. chiar în condiţiile ţării noastre. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Polytrichum commune.

5–7. Heliofite (specii heliofile. cu temperaturi medii anuale mai mari de 10. în decursul timpului. între izotermele anuale 4. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile). aici domină climatul continental de dealuri. ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului).5°C şi +2°C din climatul subalpin. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. de fapt.5°C. cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4. (1700) 1800–2200 m altitudine. 800–1300 m altitudine. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului. deşerturi. corespunzător în mare parte subetajului fagului. răspândite între izotermele 7. 1300–1700 (1850) m altitudine. Din punct de vedere al vegetaţiei. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie. cu temperaturi medii anuale între –0. rece şi umed. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică.5°C. de sărături). Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. de nisipuri.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig. ce corespunde etajului boreal (al molidului).5°C şi 10. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. dar toleranţa faţă de lumină este diferită. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat.5°C.5°C). fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed. Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. toate speciile au nevoie de lumină. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale). .

: Corallorhiza trifida. Hedera helix. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră.Sciadofite (specii sciadofile. Alliaria petiolata.0–5. . Ex. Luzula sylvatica. Lycopodium selago. – Specii moderat acidofile (pH = 6. Paris quadrifolia. Valeriana officinalis. Geranium phaeum. Muscari comosum. Festuca gigantea.0–4. – Specii puternic acidofile (pH = 5.2–6. Dryopteris filix-mas. Calamagrostis arundinacea. Ex. Ex.8). Polystichum lonchitis. Lycopodium clavatum. Oxalis acetosella. – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. ferigile din păduri). Orthilia secunda. Polygonatum verticillatum. Moneses uniflora.5). Carex remota.: plantele din păduri (Impatiens nolitangere. se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri. Petasites albus.8–6. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6.: plante din poieni. Scrophularia nodosa. Pulmonaria rubra. Stachys sylvatica. Eupatorium cannabinum.0. Mercurialis perennis. plantele din această categorie cresc în plină lumină.Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. Epilobium montanum.5–4. Paris quadrifolia.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită). Stellaria nemorum. Ex: Polytrichum commune. Genistella sagittalis. Vaccinium myrtillus. Leucanthemum vulgare).0).0). Ranunculus carpaticus. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor.: Deschampsia caespitosa. Ex. Leucanthemum waldsteinii. Polytrichum juniperinum (briofite). păduri (Fragaria vesca. Soldanella hungarica. Deschampsia flexuosa. Campanula abietina. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină. Homogyne alpina. Ex. Lamium maculatum. Ex.: Aegopodium podagraria. Ex. Circaea lutetiana. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două. Solanum dulcamara.0).: Athyrium filix-femina. Bruckenthalia spiculifolia. Chrysosplenium alternifolium. . heliofobe. Vaccinium vitis-idaea. Polygonatum latifolium. Luzula luzuloides. – Specii excesiv acidofile (pH = 4. Dentaria glandulosa. pajişti mezofile. Symphytum cordatum. exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare.

fără să le fie afectată creşterea.: Eupatorium cannabinum. Ex. Melampyrum bihariense.5). Symphytum cordatum. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Vaccinium vitis-idaea. Salvia glutinosa. Luzula luzuloides. Pulmonaria rubra. Dentaria bulbifera. Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14).: Athyrium filixfemina. . Carex remota. Scrophularia nodosa. Solanum dulcamara. Stellaria nemorum. Galium aparine.: Dicranum scoparium. Ex. Bruckenthalia spiculifolia. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi.: Alliaria petiolata. dezvoltarea şi reproducerea.8–8. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Ex. Polygonatum latifolium. Polygonatum multiflorum. Soldanella hungarica. . Lycopodium clavatum. Ex. Homogyne alpina. Valeriana officinalis. Geranium robertianum. Polytrichum juniperinum (briofite). Muscari comosum. Polystichum lonchitis. Ex.: Bupleurum falcatum. Petasites albus. Deschampsia caespitosa. Lamium maculatum. Genistella sagittalis. Lycopodium selago. Deschampsia flexuosa.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. Sanicula europaea. Dryopteris filix-mas. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30).: Campanula abietina. Potentilla recta. Vaccinium myrtillus. Ex. Festuca gigantea. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Moneses uniflora. Geranium phaeum. Euphorbia amygdaloides. Ranunculus carpaticus. Corallorhiza trifida.Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Ex.. Equisetum sylvaticum. Circaea lutetiana. Mercurialis perennis. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite).: Polytrichum commune. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri.

Galium schultesii. Eritrichium nanum. pe care se dezvoltă luxuriant. Urtica dioica. Hyoscyamus niger.Specii calcifile (calcicole. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. Fagus sylvatica. Atropa belladonna. Chelidonium majus. Ex. pietrişuri sau grohotişuri mărunte. Ex. Leucanthemum waldsteinii. Maianthemum bifolium. În opoziţie se disting specii nitrofobe. Oxalis acetosella. – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. . Ex.: Dactylis glomerata. mediu sau puternic salinizate.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. . – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. Leontopodium alpinum. Linaria alpina. Specii care indică alte caractere edafice . calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. sărace în humus. Lycopodium clavatum) şi halofobe. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. Datura stramonium. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: . Hieracium transsilvanicum. – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri. Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus.Specii halofile – preferă mediile slab. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale.: Campanula carpatica. Poa nemoralis.: Alnus glutinosa. Rubus idaeus.

8.: Lysimachia nummularia. bazale. Paris quadrifolia. Specii indicatoare de soluri compacte.: Dentaria bulbifera. Ex. Symphytum tuberosum. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Luzula sylvatica. ale plantelor sunt întreţesute. Juncus effusus. Symphytum cordatum. Sanicula europaea. . – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia. Aegopodium podagraria. Muscari comosum. Polygonatum latifolium. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite. Euphorbia amygdaloides.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Ex. Lamium galeobdolon. rizomilor şi stolonilor. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. caracteristic Europei de vest şi centrale. Vaccinium vitis-idaea. Potentilla recta. – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. Mercurialis perennis. Lamium galeobdolon. Potentilla argentea. Salvia glutinosa. cu climatul temperat excesiv al Europei de est. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. Polygonatum latifolium. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. Deschampsia flexuosa. Stachys sylvatica. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. Carex sylvatica. Polygonatum verticillatum. Dentaria glandulosa. Deschampsia caespitosa. Circaea lutetiana. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). Polygonatum verticillatum. Specii producătoare de înţelenire. Paris quadrifolia. Ex. Stellaria nemorum. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese.: Actaea spicata. Luzula luzuloides. Pulmonaria rubra. Geranium robertianum. Anemone nemorosa. Galium odoratum. Ranunculus carpaticus. Vaccinium myrtillus.

al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine. În teritoriile deluros-muntoase. Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1. etajul subalpin.Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. 2. al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. etajul boreal. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. – Zona nemorală (a pădurilor de stejar). Baiului). 138). Sinaia – Valea Rea (Mţii. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui).185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. 3. în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. etajul alpin (Fig. Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . 4. Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. – subetajul superior. – subetajul inferior. Etajul nemoral – subetajul superior. 1.

Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. molid sau ambele). astfel încât deasupra acestei limite. În această zonă se află de asemenea brădete. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. precum şi făgete pure de mare altitudine. 5.„Sfârşitul lumii” (cota 1400). 6. afin. Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. 2100 (al jneapănului) ienupăr. m 2000 1900 1800 arin de munte.a. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. oscilând între 1400–1500 m altitudine). 1700 (1850) – 2000 (2200)merişor. smirdar. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). Pajişti Molid cu Limita superioară .

brad şi molid.larice. Fig. 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. molid sau ambele) . 138. tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. brădete.

Moehringia trinervia. Crepis paludosa. Cardamine impatiens. Salvia glutinosa. Polygonatum verticillatum. Evonymus verrucosus.a. Dryopteris filix-mas. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Urtica dioica. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag. Sambucus racemosa. Abies alba.a. Salix silesiaca.a. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. În drumul spre Poiana Stânei. Athyrium filix-femina. Arbuşti: Carpinus betulus. Geranium robertianum. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Sambucus nigra. Scrophularia umbrosa. Geranium phaeum.a. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum.a. Lunaria rediviva. Poa nemoralis. Valeriana montana. Mercurialis perennis. Lapsana communis. Rubus hirtus. pe Piatra Arsă. Valeriana officinalis. Chamerion angustifolium. Senecio ovatus ş. Fragaria vesca. Festuca gigantea. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. Lunaria rediviva. Acer pseudoplatanus. Galium odoratum. Circaea lutetiana. Galium schultesii. Isopyrum thalictroides. Dentaria glandulosa.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica. Brădete . Impatiens noli-tangere. Populus tremula. Mycelis muralis. Festuca altissima. Valeriana tripteris. Calamagrostis arundinacea. Carduus personatus. Lamium galeobdolon. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Telekia speciosa ş. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria. Corylus avellana. Stachys sylvatica. Luzula luzuloides. Sorbus aucuparia. Anemone nemorosa. Euphorbia amygdaloides. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. brad şi molid. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. Stellaria nemorum.a. Orthilia secunda. Equisetum sylvaticum ş. Symphytum cordatum. Oxalis acetosella. Chaerophyllum hirsutum. Sanicula europaea. Lonicera xylosteum. Doronicum austriacum. Rumex alpestris. Polystichum lonchitis. Rosa pendulina. Veronica urticifolia ş. Ulmus glabra ş. Paris quadrifolia. Dentaria bulbifera. Cirsium oleraceum. Petasites albus. Epilobium montanum. Hieracium transsylvanicum. Filipendula ulmaria. Fraxinus excelsior. Ranunculus carpaticus. Valeriana sambucifolia ş.a. Picea abies. Pulmonaria rubra. Pulmonaria officinalis. Spiraea chamaedryfolia ş.

Veratrum album. Deschampsia caespitosa. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). Rhinanthus angustifolius. Cardamine pratensis. Gentiana utriculosa. Plantago lanceolata. Crocus vernus. ş. Gentiana acaulis. Botrychium lunaria. Thymus pulegioides. Alopecurus pratensis. Cerastium arvense. Parnassia palustris. Campanula serrata. Heracleum sphondylium. Veronica chamaedrys. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean.. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Crepis biennis. Mnium sp. Phleum pratense. Cruciata glabra. Gentianella austriaca. Poa pratensis. Campanula patula. Stellaria media. Ranunculus acris. Plantago media. Rhinanthus minor. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni. Luzula campestris. Briza media. Trifolium aureum. Arabis hirsuta. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Prunella vulgaris.a. Euphrasia stricta. în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Polygala vulgaris. Centaurea pseudophrygia. Echium vulgare. Leontodon autumnalis. Carlina acaulis. Linum catharticum. Hieracium pilosella. Carum carvi. Veronica officinalis.a Pajişti Pajiştile. Stellaria graminea. Acinos alpinus. pe malul Prahovei. Carex ovalis. Arenaria serpyllifolia. Polygonum bistorta. Antennaria dioica. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. Pimpinella saxifraga. Ranunculus montanus. Scorzonera rosea. Rumex acetosa. Chaerophyllum aromaticum. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. Daucus carota. Cynosurus cristatus. Achillea stricta. Campanula persicifolia. Campanula glomerata. Trisetum flavescens. Bellis perennis. Leucanthemum vulgare. Dactylis glomerata. Flora însoţitoare. Arrhenatherum elatius. Hypericum maculatum. Festuca pratensis. Veronica serpyllifolia ş. Myosotis sylvatica. Trollius europaeus. Centaurea phrygia. Leontodon hispidus. Origanum vulgare.În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse.

numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Sedum vulgare. Hylocomium sp. Salix alba. Melampyrum sylvaticum. Doronicum carpaticum. Anchusa officinalis. Moneses uniflora. Pastinaca sativa. Barbarea vulgaris. Euphorbia stricta. Maianthemum bifolium. Molidişuri În acest etaj în păduri.) Frecvent. Salix triandra. 2. Salix silesiaca. La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Salix fragilis.. Stellaria nemorum. Linaria vulgaris. Polystichum lonchitis. Lonicera xylosteum ş. Sambucus racemosa. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Doronicum columnae. Soldanella hungarica. Cirsium arvense.. Homogyne alpina. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea.a. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. Verbascum nigrum ş. Dryopteris carthusiana. . Polytrichum sp. Leucanthemum waldsteinii. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. Chaerophyllum hirsutum. Rosa pendulina. Luzula sylvatica. Sorbus aucuparia. Inula britannica. Spiraea chamaedryfolia. Myosoton aquaticum. 2. Epilobium hirsutum. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Diplotaxis muralis. Corallorhiza trifida.a.a. Saponaria officinalis. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Papaver rhoeas. Deschampsia flexuosa. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. Saxifraga cuneifolia.. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului.

flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Lamium galeobdolon. Dacă nu se păşunează. Carex sempervirens. Pulmonaria rubra. au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele).a. Clematis alpina (liană). Ligusticum mutellina. Festuca carpatica. Moehringia muscosa.a. Pajişti Pajiştile. Poa media. Heracleum palmatum ş. 3. Euphorbia amygdaloides. Poa nemoralis. Leontodon autumnalis. Polypodium vulgare. Carduus personatus. Deschampsia caespitosa. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. Festuca versicolor. Pedicularis verticillata. Prunella vulgaris. Doronicum austriacum. Agrostis rupestris. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse.a. Campanula carpatica. Salvia glutinosa. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. Cystopteris fragilis. Festuca supina. pe alocuri.Pe calcare. mai fertile. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. Ranunculus carpaticus ş. Geum montanum. Vegetaţia stâncăriilor. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. Sedum vulgare. Anthoxanthum odoratum. Hieracium aurantiacum. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. Trifolium repens ş. Saxifraga cuneifolia. Lotus corniculatus. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. instalate pe locul molidişurilor defrişate. Rumex acetosella. Potentilla ternata. pe care se formează soluri bogate în humus. Campanula abietina. slab acide. Luzula luzuloides.

a. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. Gentiana punctata. Luzula sylvatica.a. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure. al Jepilor Mari ş. sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş.. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. Soldanella hungarica. Rhytidiadelphus triquetrus ş. arin de munte. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele.a. Jepii Mici ş. Deschampsia flexuosa. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului. Homogyne alpina. Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse.a. Doronicum austriacum. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari.Trasee: 1. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. se întind pe sol. Oxalis acetosella. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe.). . Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea.) care formează pe alocuri covor continuu. afin şi merişor. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m. ienupăr. În vegetaţia naturală a etajului. 2.

Specia apare în rariştile din etajul inferior. Soldanella hungarica. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Polygonum viviparum. Armeria alpina. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. Juniperus sibirica. Ligusticum mutellina. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. Helianthemum alpestre. Carex rupestris. acide. Festuca supina. Sedum alpestre. mai ales pe platoul Bucegilor. Deschampsia flexuosa. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Hedysarum hedysaroides. Alyssum repens. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. Potentilla ternata. Trifolium repens. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. . Campanula alpina. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. pe soluri sărace. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens).a. Geum montanum. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. Homogyne alpina. pe versanţii însoriţi. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. Oxytropis campestris. Juncus trifidus. culmile interioare şi culmile nordice. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene.Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. Luzula spicata. Androsace chamaejasme. Silene acaulis. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj.

Trifolium alpestre ş. Carduus personatus.a. Ranunculus platanifolius. Crepis paludosa. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin. kerneri. Ligularia sibirica. Adenostyles alliariae var. Deschampsia caespitosa. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. Pajişti . Urtica dioica. Veratrum album ş. Centaurea kotschyana. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii.5 m înălţime). În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1. Astrantia major.Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă.a. văilor înguste. lasianthum. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. Heracleum palmatum. Bupleurum falcatum. Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. Leucanthemum waldsteinii. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Rumex alpestris. Doronicum austriacum. Doronicum columnae. În locurile fostelor stâne. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. în lungul pâraielor. Valeriana sambucifolia ş. Cirsium erisithales. Digitalis grandiflora.a. Filipendula ulmaria.

Luzula campestris. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. Anthoxanthum odoratum. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Deschampsia flexuosa. Hieracium alpinum. Hieracium aurantiacum. Poa alpina. Gentiana verna. Taraxacum alpinum. Plantago atrata. Veronica serpyllifolia ş. Ranunculus oreophilus. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. pseudotaraxaci.a. Luzula luzuloides. Geum montanum. pyrethriformis. Armeria alpina. Sedum atratum. Minuartia recurva. Ligusticum mutellina. Gentiana acaulis. Nardus stricta. Veratrum album. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Saxifraga aizoides. Salix reticulata. Polygonum viviparum. Ligusticum mutellina. Geum montanum. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Phyteuma orbiculare. Carex sempervirens. Vaccinium uliginosum. Phleum alpinum. Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. Luzula campestris. Primula minima. Erigeron uniflorus. Homogyne alpina. Leontodon montanus subsp. Potentilla ternata. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. Anthemis carpatica subsp. Avenula versicolor. Dianthus glacialis subsp. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Campanula abietina. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Festuca amethystina.a. Soldanella pusilla. Campanula alpina. Geum reptans. Pedicularis oederi. Juncus trifidus. Poa media. Trifolium repens ş. Myosotis alpestris. Potentilla ternata. . Minuartia sedoides. Dryas octopetala. Campanula abietina. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Pinguicula vulgaris. Deschampsia caespitosa. Sesleria coerulans. Alchemilla flabelata.a. Potentilla ternata. Silene acaulis. Galium anisophyllon. Ranunculus montanus ş.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Festuca bucegiensis. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. gelidus. Festuca supina. Pedicularis verticillata. Luzula spicata. Thamnolia vermicularis). Rhinanthus alpinus. Soldanella hungarica. Lotus corniculatus.

Juncus effusus ş. saxatilis. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Trifolium montanum ş.În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. Bupleurum diversifolium. Pedicularis oederi. Scorzonera rosea. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. Gymnadenia conopsea. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Carduus kerneri. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. Hedysarum hedysaroides. Dryas octopetala. Pimpinella saxifraga. Iris ruthenica. ş. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. lanatum. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. Festuca versicolor. Draba haynaldii. Linum extraaxillare. pajiştile. Cerastium alpinum subsp. Thesium kernerianum. transsilvanica. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. Vegetaţia stâncăriilor. calcicole. Biscutella laevigata. Festuca amethystina. Equisetum sylvaticum. Knautia longifolia. Cerastium transsilvanicum. Dianthus tenuifolius. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Campanula cohlearifolia. rezistente la uscăciune. Ranunculus oreophilus. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. Hypochaeris uniflora.a. Saxifraga demissa. Geranium caerulatum.a.a. Salix reticulata ş. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. Iris ruthenica. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. Onobrychis montana subsp.a. Galium . fotofile. Thlaspi dacicum. Senecio papposus.

nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Draba kotschyi. fiind proprii rocilor silicioase. Juncus trifidus. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. Arabis alpina. 4. Saxifraga demissa. Saxifraga paniculata. Sedum hispanicum. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. Festuca bucegiensis. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Geum reptans. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Lloydia serotina. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. pyrethriformis. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina.a. Aici se află frecvent: Achillea schurii. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). Saxifraga moschata. Viola alpina. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina. . Galium anisophyllon. Gypsophila petraea. Phyteuma confusum. Minuartia verna. Oxytropis halleri. în ciuda condiţiilor grele de viaţă. Ranunculus alpestris. Salix herbacea. plante de stâncării şi bolovănişuri. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Thamnolia vermicularis). Soldanella pusilla ş. Trisetum alpestre. Întinderea acestui etaj este redusă şi. Saxifraga androsacea. Anthemis carpatica subsp. Saxifraga corymbosa. Sedum alpestre. Primula minima. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi.anisophyllon. Gnaphalium supinum. pajişti. corona-sancti-stephani.

Fig. Silene acaulis. ENDEMITE. Pedicularis oederi. în consecinţă. PLANTE OCROTITE. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. . Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. Armeria alpina. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici).. lanatum. * Adaptat după BELDIE AL. VULNERABILE ŞI RARE. PLANTE PERICLITATE. Dryas octopetala. 142. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. Cerastium alpinum subsp. Viola alpina. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. 1967. 146). ci cresc în smocuri sau tufe izolate.Pe coame. în condiţii de îndelungată înzăpezire. 139. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime). trebuiesc ocrotite. gelidus. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. vânturi puternice şi uscăciune. Campanula alpina. Plantele nu formează pajişti continue. Fig. Festuca bucegiensis. Dianthus glacialis subsp. şei. 9. Saxifraga androsacea. Luzula spicata. Primula minima. Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor.

Fig. Nigritella nigra. 142. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. 7. Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. Fig.** . Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. Fig. 147). 140. Nr.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. 3. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End. Fig. care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. 8. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. 5. regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. (Fig. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig.*** Anthemis carpatica subsp. 141. Fig.a.* End. Fig. Heracleum carpaticum. 141. 147). care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. 143. 143. Fig. 146. 139. 4. Dianthus spiculifolius. Armeria alpina. 2. Fig. Gentiana lutea. 140. Fig. 143. relativ limitat. Fig. Nigritella rubra. Hepatica transsilvanica. 144 Fig. Rhododendron myrtifolium. Saxifraga demissa. Leontopodium alpinum. Larix decidua. 139. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. Secale montanum. Fig. Fig. 147). 145.*** End. Taxus baccata. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. 142. Trollius europaeus ş. Fig. 6. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End. Fig.* End. Fig. 9. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. Fig. 146.* End. crt. 144). vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. Daphne blagayana. O altă categorie de taxoni. Fig. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. 139. 145. 140.

10. 25. 15.*** End. 26. 21.*** . 13. 38.* End.* End. 36. 39. 20.*** End. 19. 14. 27. 34. 28. 18.** End.* End. 17. 22.** End. Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp. 23.* End. 29. 30. 11. 31. 33. 16. 37.* End.*** End. 24.* End. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End.** End. 35. 12.* End.*** End. 32.* End.

41. 48.40. 47.*** 52.* 62. 49.** End.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End.** End. *** End. 59. 54.* End. 50. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R . 46. 63. 64.FAB R R Nt R R R E E R End. Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp. 55. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr.*** End. 60. Taxon 53. 43.* End. 42. crt. 61. 65. 45. 51. 57. 44. 58. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp.** End.* End. 56.

*** End. corona-sancti-PAP stephani 68. 91. 76. 73.* End. 77.** End. 84.** End. 93. 92. 94.*** End.* End. 67. 86.* End. 81. 88. 89. 74. 79.* End. 75.* Papaver alpinum subsp. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp. *** End. Oxytropis halleri FAB R V End. 72. 71.*** End.** . 83. 69. 82. 80. 70. 87. 78. 90.66. 85. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End.

carenă. 97. 2 .).** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig.*** End. 98. 140.fruct/păstaie. 4 . gelidus (R/End. 1a .Ranunculus carpticus (R/End.Dianthus tenuifolius (Nt/End.95.Oxytropis halleri (R). 139. 5 .). . Corona-sancti-stephani (V/End.).capsulă. Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig. Plante rare şi endemite: 1 .Papaver alpinum subsp.). 3 . 3a .Dianthus glacialis subsp. 1b . 96. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End.

6 .faţa inferioară a frunzei.Primula halleri (R).capsulă.rămurică cu flori.Vaccinium uliginosum (R). 2 .Loiseleuria procumbens (R). .Soldanella hun-garica (R). Plante rare: 1 .Viola alpina (R). 4 . 6a .Fig. 2a . 3a . 5 Androsace chamaejasme (V). 141. 3 .

Achillea schurii (R/End. 4 – Pingui-cula vulgaris (R). 2 .).fruct tânăr cu caliciu persistent.Fig. 6 .Eritrichium nanum (E/End.Gentiana acaulis (R).Campanula carpatica (R/End. 2 . 143. . Fig.).floare în secţiune longitu-dinală.). 5 Plantago atrata (R). 3 Anthemis carpatica (R).Phyteuma confusum (R).Veronica alpina (R).Arnica montana (V). Plante rare şi endemite: 1 . 3 . 7 . 7a . Plante rare şi endemite: 1 . 142. 2a .

2 .).fruct/achenă. 1b.Fig. 1d .Centaurea kotschyana (R/End. 1c .foliole involucrale de jos. 4 . Plante rare şi endemite: 1 .Hieracium transsylvanicum (Nt/End.Doronicum carpaticum (R/End. 3 . . 144.).Lloydia serotina (R).). 1a. mijloc şi de sus de la un calatidiu.

146.Gentiana lutea (E). 2 . 4 Nigritella rubra (E). regional şi în rezervaţii naturale: 1 . 2a .fruct.Fig. exemplar înflorit. Plante ocrotite în toată ţara. 2 .Hepatica transsilvanica6 (Nt/End. Fig. regional şi în rezervaţii naturale: 1 .Daphne blagayana (V). 1a .Leontopodium alpinum (E). 3 .).exemplar steril. . 145.Angelica archangelica (V). Plante ocrotite în toată ţara.

3a . Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte.). 1a . abrupţi ai masivului şi două mai mici. 2507 m). Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. 147. Plante ocrotite în toată ţara. 3 . Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. aşezate în bazinul văii Ialomiţa. Omul. regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). de la Sinaia până la şeaua Strunga. 1b . 2 .sămânţa. menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi. iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf.Trollius europaeus (V). a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. dintre care una situată pe versanţii exteriori.Saxifraga demissa (V/End. Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. cu numeroase rarităţi. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. .Fig.polifoliculă. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor.capsulă.

În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. Silene nutans subsp. în suprafaţă de circa 250 ha. Onobrychis montana subsp. Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută. în apropiere de stâncile „Sf. V.a. Peleşului. Thlaspi dacicum. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. Pe alte văi (V. Cerastium transsilvanicum. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. dubia. pe Valea Peleşului. În zona alpină. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana). Geranium caeruleatum. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. Babei. Ana”.a. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. Caraiman şi Coştila. care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. însoriţi ai Jepilor. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. Teucrium montanum. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). Caraimanului şi Coştilei. situat la poalele Jepilor Mari. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). cât şi cele ale culmilor nordice. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. pe Jepii Mici ş. Dianthus tenuifolius. cele din pădurea Piatra Arsă). abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. Thymus pulcherrimus ş. calcicole. .Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. Ana”. elemente termofile mai rare. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. transsilvanica. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea). V.

herbare cu plante tehnice etc. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. tulpina. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. care include teritorii considerabile. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. tipul de organ vegetativ – rădăcina. furajere. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. ornamentale.). HERBORIZAREA. tufărişuri de smirdar. grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea. herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. 148): .). În afară de rezervaţia principală. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. frunza – sau reproducător – floarea ş. melifere. Rezervaţia botanică Vf. determinarea (identificarea taxonilor). Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină.a. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate. 1. uscarea prin presare. 10. pajişti de brâne.Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri.). în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. medicinale.

– presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare. de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren. Fig. – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. – deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). 2 . intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic. presa este formată din două plăci de placaj sau carton. altitudinea. 148.cosor. 5 .presă de teren. – etichete pe care se vor nota imediat după colectare. localitatea. 6 . .– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren. facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. 3 . 4 lopăţică. – botanieră (cutie specială din tablă. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. pământ). staţiunea.deplantor. Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . necesară la presarea plantelor pe teren. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren).daltă. – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor. lemne. expoziţia şi data colectării. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). pietre.botanieră. – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite.

– altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. separat. 149). cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. ceea ce le conferă elasticitatea necesară.– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. fiind caractere de determinare. pH etc. trebuie manipulaţi cu multă atenţie. Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. . în pliculeţe numerotate. pot fi colectaţi în tot timpul anului. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale.). pentru lichenii gelatinoşi. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. care trebuie să însoţească eşantionul. când talurile nu se rup. Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice. – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. expoziţie. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. altitudine. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. tipul de sol. crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat. 149). Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. Pentru lichenii saxicoli. – probele colectate se ambalează imediat.

de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi. bulbo-tuberi sau bulbi). Cormofite. iar uneori şi eşantioane de ritidom). pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. – plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. complete. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. flori). dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă. fructe. 149.Fig. – se colectează numai plante sănă-toase. flori. . – de la plantele lemnoase (arbori. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. cu toate organele vege-tative (rădăcină. sori. tuberculi. tulpină. arbuşti. muguri. conuri.

dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi. frunzelor şi florilor. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar.– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. organele tuberizate (rădăcini. de regulă longitudinal. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. Înainte de a fi aşezate pe coli. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. Cormofitele terestre transportate în laborator. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. 2. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. trebuiesc imediat presate şi uscate. rizomi. . în mod similar la toate grupele de plante. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Florile vor fi de asemenea. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una.

Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei. hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. diagnozele. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. atlase etc. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. 150. În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. 3. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. diagnoze. Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. cormofite).Plantele cu spini. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. 150). desene . Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. albume. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. ghimpi. prin atingere cu mâna.

1. 151. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare.şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. familii. confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. După lipirea tuturor plantelor. 149). având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. 151: 2–4). 4. de circa 2–3 mm lăţime.). Talofitele (licheni. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. Colile de herbar sunt cartoane duplex. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. în cazul celor mai mici. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. ordine. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. . clase. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe. Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. staţiunea. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. dacă aceasta este mare sau mai multe. genuri şi specii) sau în alt mod. localitatea.

UNTU Constanţa. 1997. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. Morfologia generală a plantelor. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit.. Academiei Române. TUDOR Constanţa. Flora României. 1968. Bucureşti: Edit. Ghid turistic. BELDIE AL.. 1c. BELDIE AL. 1983. medie (3) şi mare (4). BĂCĂUANU V. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. ANGHEL I. I. TOMA N. 151. Bucureşti: Edit. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). 1967. 2000. Sigma. Vol. Determinator Ferigi. ANDREI M. Geografia fizică. Agro-Silvică. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. BADEA L. Bucureşti: Edit. NĂSTĂSESCU Maria.. 1976. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. . Enciclopedică.Fig. În: Geografia României. & POSEA GR. Academiei Române. Practicum de Biologie. 1b. Relieful. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. MEŞTER Lotus.

Bucureşti: Edit. & POP I. 1974. BELDIE AL. Flora indicatoare din pădurile noastre. Didactică şi Pedagogică. 2001. a II-a revizuită. Ed. 1988. Ceres. Universităţii Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. NEGREAN G. Ştiinţifică.BELDIE AL. „alo. & ROMAN Ştefana. Botanică sistematică.R... a II-a. MORUZI Constanţa & TOMA N. Mycophyta Lichenophyta . Academiei Române.Bryophyta. COLDEA GH. 1979. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Ed. 1971. II. Agro-Silvică.S. & CHIRIŢĂ C. Botanică Sistematică. Plantele din Munţii Bucegi. Licheni. 1965. Bucureşti: Edit. MORARIU I. SÂRBU I. 1959. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Cormophyta. a II-a. 1985. Flori din munţii noştri. & SÂRBU Anca. HODIŞAN I. Fitocenologie şi vegetaţia R. & LUNGU Lucia. Chei de determinare. Practicum de Botanică Sistematică. Ed. AgroSilvică. Bucureşti: Edit. Flora ilustrată a României. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. . Bucureşti: Edit. 1979. Bucureşti: Edit. Ed. Determinator. Ştiinţifică. 1972. a II-a revăzută şi adăugită. Determinator de plante inferioare. 1969. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. Bucureşti!”. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit. Pteridophyta et Spermatophyta. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. PAUCĂ Ana M. 1967. GRINŢESCU I. IVAN Doina. CRISTEA V. CRISTUREAN I. CRISTUREAN I. CIOCÂRLAN V. Didactică şi Pedagogică. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). & PRIDVORNIC C. BELDIE AL. 2000. Botanica sistematică. Bucureşti: Edit. 1976. Botanica. pentru uzul studenţilor.

1983.. Bucureşti: Edit. Botanică sistematică. POSEA GR. HODIŞAN I. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. Ed.R. SÂRBU Anca. Biologie vegetală. Academiei Române. & TURENSCHI E. & MIHAI GH. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mic Atlas de plante din flora R. 1973. TODOR I. 1981. Bucureşti: Edit. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. 1999. MITITELU D. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică. Didactică şi Pedagogică.. . a II-a.. 1952-1976. ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela. Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit. Note de curs. TARNAVSCHI I. CRISTUREAN I. 1968. Flora României. LUNGU Lucia. Bucureşti: Edit.S.POP I. RĂVĂRUŢ M. SĂVULESCU T. Bucureşti: Edit. Botanica. (ed. Bucureşti: Edit.1982.. Didactică şi Pedagogică. (coord.). Universităţii Bucureşti. Enciclopedia geografică a României.).T.