CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

încă de la începutul activităţii. Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Gheorghe Brandza. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. prof. Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape). Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. Popescu. Otto Protescu. Miltiade Filipescu. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. Marcel Branza. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu).laborator. de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. profesor la Universitatea din Varşovia. Solacolu. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă. cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Polinski şi H. să lucreze la staţiune: W. Constantin Bogoescu. Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. Th. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din . la care participau cercetătorii. lucrare cu un profund caracter monografic. Radian. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. În lucrare sunt analizate sistematic. Constantin T. Knehtel (entomolog). Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. Prof. E. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare. Gh. cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). Despre caracterul formativ al instituţiei.

viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. 1435). Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. 1925. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. Tot în anul 1932 Mihai A. în documentele existente.„Solurile de pe Cumpătu şi . Într-un interval scurt de timp. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim.Belgrad – protistolog. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. XIV-éme. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. De la Sec. făceau vizite scurte. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. Geburtig. sp. se presupune că în perioadele de vară. „Polycladodes voinovi. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. Colaboratorul apropiat. 1931) autor Th. autor Radu Codreanu. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. XCIII. n. „Nouvelles galles pour Roumanie. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. Deşi. totuşi. Acentrella sinaica n. p. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. Biologie Paris. Soc. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. pentru perioada 1927–1941. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. 10. R. de l’Acad.” (Bull. 11 lucrări ştiinţifice. Sc. ca domeniu de preocupare. 1931) autor Constantin Bogoescu.sp. Roumanie.. Th. vol. studenţii. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. publicând într-un interval de timp scurt. t. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”.

la staţiune. Alexandru V. susţinută în anul 1939 la Paris. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. petrografie etc. tot în această perioadă.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. avea să-şi realizeze teza de doctorat. de Ion Cătuneanu. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. Sub conducerea ştiinţifică a prof. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. Astfel Radu Codreanu. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr. „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. fiziologie vegetală şi animală. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. . Bâznoşanu. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. iar altele pentru Bucegi. sau chiar de pe băncile liceului. Nicolae Cernescu (1932). prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode. forme salmastre şi de apă dulce. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre.

imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928). de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. Alexandru Beldie. . Gentiana punctata. Gentiana lutea etc. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. Naturalistul. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. printr-o revigorare şi o creştere a personalului. în special asupra protozoarelor Ciliate. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. S. a pajiştilor alpine. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. 1934). Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. a asociaţiilor vegetale. existent şi astăzi. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. mai ales în primul interval. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”.Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. de pe platou: Leontopodium alpinum. la altitudinea de 2000 m. mai rare. Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. Ei au organizat. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. un „alpinetum”. Valeriu Puşcariu.

În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. Homeiu. Traian Orghidan. Dornescu. rămase fără succes. În plan ştiinţific. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. absolvent al Universităţii din Grenoble. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. Bujor Florescu. până la vremea aceea. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). Ortoptera (1942). Margareta Dumitrescu. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. Astfel prof.În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. în cele din urmă. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. Gheorghe T. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. Constantin Motaş. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). Maria Dornescu. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. Adriana Murgoci. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. Vasile D. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. . realizează primele cercetări asupra Ord. Florica Mezincescu. Face nenumărate demersuri. Traian Orghidan). organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. datorită lipsei fondurilor.

II). tinere. În acest interval. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii. Adriana Murgoci. Nicolae Sălăgeanu. T. Florica Mezincescu. cum este cazul lui Traian Orghidan. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. Margareta Diaconescu. Nicolae Botnariuc. Ion Şerbănescu. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. un foarte bun . urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. Bujor Florescu. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). Homeiu. Doina Dinescu. vol. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. Alexandru Beldie). se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. Constantin Bogoescu. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. Ştefan Negru. Elena Chiriac. Eugen Şerban. Gh.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. Maria Dornescu. reorganizatorul Institutului de Speologie. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. Dornescu. Vasile D. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. Ştefana Roman. Mihai A. În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. vol. MirceaAlexandru Ieniştea. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. Ionescu. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate.

Creţu. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. . Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. Lupan şi V. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. Saghin. Dintre tinerele cadre numite. Sub egida Academiei Române. pentru prima dată. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. Alexandru Beldie. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. L. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru.cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. Ana Paucă. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). faunisticii. Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). fiziologi. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. V. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. Traian Ştefureac. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. F. în anul 1956. Nicolae Cernescu. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. Ion Şerbănescu. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană.

ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval.C. insecte. Margareta Moşneaga. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite. la care au participat majoritatea biologilor . în anul 1972. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. în persoana prof. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune. Adriana Murgoci şi de cel al dr.A. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului.În plan local. prevăzută în planul de învăţământ. pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice. în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. absolut necesare unui început de muzeu. Adriana Murgoci. activitate didactică de teren a studenţilor. Astfel Alexandru Beldie (I.S.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. a laboratoarelor.C. Lucian Gruia. Începând cu anul 1954. identificate de către specialiştii staţiunii. Institutul de Speologie etc. de la alte institute de cercetare: I. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune. pentru documentare bibliografică.. nevertebrate etc. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc. Institutul de Biologie. Perioada 1961–1989 corespunde.S.A. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă. De numele prof. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof.

Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune. montane şi alpine. După pensionarea prof. genetică. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. Margareta Cantoreanu. Cluj şi Iaşi. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. institute de cercetări de profil din Bucureşti.. îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. iar la conducerea staţiunii. funcţia îndeplinită de staţiune. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. botanică. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. Nicolae Botnariuc.de la catedrele Facultăţii de Biologie. începând cu anii 1960. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. Vălenii de Munte etc. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. comasarea unor discipline etc. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România. Lucian Gruia (care părăseşte . la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. scăderea numărului de catedre. preuniversitar şi universitar. În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). este complet abandonată. apăruse deja disciplina de ecologie. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice.

Margareta Cantoreanu şi dr. S. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. neabordat până atunci de cercetătorii români. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. această activitate didactică. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. dar mai ales din punct de vedere conceptual. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. atât din punct de vedere metodologic. în reviste interne şi în străinătate. România”. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea. coordonată de prof. În intervalul 1984–1989. În anii 1984–1989. zona Sinaia – Buşteni”. în foarte multe momente. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. trei cadre de la staţiune. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. . urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două.

liceal şi universitar. consolidare. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. . susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. extindere etc. prof. dr. Angheluţă Vădineanu. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. „workshop”-uri. Din anul 1994. – crearea în staţiune. La aceste module au participat specialişti. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. modernizare. experţi. simpozioane. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. dr. Ioan Mihăilescu. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. În anul 1994 este numit în funcţia de director. Angheluţă Vădineanu şi conf. programe TEMPUS. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. cercetare ştiinţifică. Constantin Ciubuc. centru de practică ştiinţifică a studenţilor.Începând cu anul 1970. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. după pensionarea dr. sub conducerea fondatorului acestui departament. se reânfiinţează funcţia de director şi. În staţiune. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. dr. din întreaga ţară şi din străinătate. Perioada 1989–prezent. Margareta Cantoreanu. cadre didactice. dr. din diferite domenii.

Găvanele (2472 m). de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. Privit în ansamblu. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. dr. 2. MASIVUL BUCEGI . 1). Ioan Mihăilescu. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. în primul rând. în special de către dl. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. cu deschiderea către sud. de direcţie generală N-S. prof. Ramura dinspre răsărit. un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. nu departe de Vf. prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. înălţată deasupra văii Prahovei.Staţiunea Zoologică Sinaia. iar cea dinspre apus culmea Strunga. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. este denumită culmea principală a Bucegilor. cu 15 camere de locuit. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. Cele două ramuri ale arcului. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. . aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km.

cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. platoul Bucegilor. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. despart două şiruri paralele de înălţimi. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt. pe alocuri. ţancuri ascuţite. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. Valea Izvorul Dorului. . în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. este în cea mai mare parte uşor ondulat. pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui.

Furnica (2103 m). Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). Nucetu (1861 m). luând direcţie NNE-SSV. Jepii Mari (2071 m). Oboarele (1707 m). Lăptici (1872 m). De la Piatra Arsă în continuare însă. iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. Blana (1875 m). platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE.Fig. La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele. Pietrosul (1932 m). Jepii Mici (2143 m). şirul se încovoaie puţin. Piatra Arsă (2044 m). iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Munţii Bucegi . 1. Caraiman (2325 m). Cocora (2182 m).Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi.Baiului (Gârbova) . Şirul prahovean .

Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. Jepii Mici. Spre deosebire de celelalte flancuri. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. Feţele sudice însă. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. Caraiman. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. iar la sud cu muntele Caraiman. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. împodobite cu nenumărate flori. cu buruienişuri luxuriante. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. de care este despărţit prin Valea Albă. se deschid luminoase. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. una singură. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. cel mai însemnat munte al masivului. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. care îl desparte de muntele Moraru. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. Brânele Mici ale Caraimanului.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. Brâna Mare a Caraimanului). numită şi Valea Caraimanului. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. . La nord. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. Pe clinele nordice. iar versanţii exteriori au înclinări medii. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei.

puternic frământată. pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. . Piscul Câinelui 1658 m). Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. La ieşirea din aceste chei. la limita superioară a pădurii. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. muntele Cumpătul (Vf. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. 1). Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). unde străbate câteva mici chei stâncoase. de la limita platoului. Pe un bot al acestui plai. La circa 1300 m altitudine. care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). muntele Zamora (Vf. se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. Zamora 1521 m). luând naştere din platoul Pietrei Arse.Din Vf. Cumpătul 1651 m). se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. domină oraşul cu clinele sale domoale.

aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. pe culmile înalte. având ca efect răcirea rapidă a solului. Astfel. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. influenţând în mare măsură. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). străbătută de pârâul cu acelaşi nume. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. Temperatura aerului În mod normal. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. afluent al Prahovei. direct şi indirect. Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. . De aceea. asupra celorlalte elemente climatice. Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. În nopţile senine însă.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate.

ciuperci). primăvara. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. iar în timpul iernii spulberă zăpada. Se produc astfel inversiuni de temperatură. producând acele „scurmături de vânt”. ci şi de formele de relief. în special iarna. datorită cărora iarna. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. la altitudini de peste 2000 m.Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. iar iarna zile neobişnuit de călduroase. vântul şlefuieşte necontenit stâncile. local. În zilele senine şi fără vânt. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. . Astfel. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. îmbibat cu apă. coloane. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. În regimul normal. rupe pe alocuri covorul vegetal. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. răscoleşte pământul moale. pe culmile Bucegilor. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. Astfel.

Ajungând la altitudini mai mari. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. care începe să învăluie crestele. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. Astfel. pe măsură ce soarele se ridică. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. Iarna. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. cu descărcări electrice. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. fiind purtată de curenţi. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. este de la V-NV către E-SE. acestea. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. ceaţa care învăluie frecvent culmile. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. apoi. aproape constantă în tot timpul anului. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. în continuă agitaţie. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. cu toate ramurile îndreptate unilateral. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. . Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. spre E-SE. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. pe platou. Ceaţa (negura). datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. ca urmare a inversiunilor de temperatură. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. în dimineţile senine de vară. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. iar primăvara şi vara mai ridicată. către limita superioară a pădurii. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte.Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. Astfel.

între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti..Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. în tot cuprinsul masivului. * Text adaptat din BELDIE AL. Cele mai bogate precipitaţii. în medie. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. în medie 588 mm). 1968. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). . se realizează în luna iulie (168 l/mp). 3.

Simetria radiară (actinomorfă. Acest tip de simetrie se . Simetria. 5 – simetria dorsiventrală.Fig. v . Simetria organismelor vegetale: 1 .simetria zigomorfă (floare de Viola sp. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie. Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale.). d .faţa ventrală.simetria radiară (floare de Geranium sp.simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). şi Lamium maculatum).monosimetria (frunză). 3 . polisi-metrie).faţa dorsală. 2. 4 . 1. 2 .

÷. – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos.2. monopodială). Sisteme de ramificaţie. Semn convenţional: +. Selaginella sp.1..1. unele flori (Fig. Florile monosimetrice se numesc zigomorfe.: tulpini repente. 3. peţiol). Ex. eutalul hepaticelor. ex.). majoritatea frunzelor ş. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. 2.: organe turtite (talul lichenilor.a. ramuri culcate la pământ. ex. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală.întâlneşte la organe cilindrice. – odolean) ş. Ex. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă). ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). Semn convenţional: ·|·. izopodială. acestea la rândul lor.).a. Orientarea în spaţiu. perpendiculare unul pe altul. egale (dreapta – stânga. – ulm). Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală. Ramificaţia isotomă (eudicotomică. tot din vârf.). rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare. se ramifică. alungite (rădăcină. Simetria bilaterală (bisimetrie). unele flori şi fructe (Fig. tulpină. anterior – posterior). . 3. Galium aparine – lipicioasă) ş. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. tulpina).a. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. 2. (Fig. comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. Semn convenţional: *. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. frunzele). 2: 3–5). Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. 2. Monosimetria (simetria dorsiventrală). flori (Valeriana sp. Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. tulpini modificate. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc.).

Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. Ex.3. Ramificaţia laterală.4. Picea sp.: tulpini de conifere (Abies sp. Sisteme de ramificaţie: 1 . Pe picior se formează două axe inegale. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. p .ramificaţia laterală simpodială (cimoasă). 4 . Axele succesive pornesc subterminal.ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială).).. rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior. De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite. Ramificaţia simpodială (cimoasă).. 3 .2. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . 3. 2 .). 4. Larix sp.. simpodială).ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee. 1-5 . axele au o creştere determinată (definită) (Fig. Pinus sp. 3.picior.).). 3. Fig.axe succesive de vârste şi ordine diferite. 3. lateral de pe axa principală.ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială). În cazul rădăcinii.Ramificaţia anisotomă (anizopodială.

LICHENI (Regnul Fungi. 5. Lichenophyta) . ordin. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5.1. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). clasa etc. Încreng. subspecia).).Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia. iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen. familie. Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex.

corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). trunchiul arborilor). rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu).). formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. cu diametrul de câţiva milimetri. galbenă. brună. Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. fiind de . albăstruie. Licheni tufoşi (fruticuloşi).Lichenii sunt un grup aparte de organisme. gelatinos în stare umedă. Tal lamelar. Ex. muscicoli (pe muşchi) etc. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. roşie etc. Au aspectul unor tufe mici ± ramificate. fixat parţial de substrat (sol. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. Nostoc sp. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri).) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Talul gelatinos are aspect subţire. Licheni frunzoşi (foliacei). tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros. verticale sau pendule cu simetrie radiară.: Collema sp. Licheni crustoşi. Licheni gelatinoşi.a. Culoarea talului. Culoarea apoteciilor variază. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. neagră. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră. verde. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). cenuşie. ex.

Ascolichenes. Ord. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. chimică). Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. care au o accentuată acţiune corozivă. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. tei). În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. Licheni crustoşi Graphis sp. ele nu au compoziţia acizilor). Graphidaceae). carpen. Ex. neregulat ramificate. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. Observaţii.obicei diferită de cea a talului pe care se formează. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. vor da naştere unui nou lichen. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. Discolichenes. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). (Fam. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece. . Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. alimentară. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. şanţate. dând naştere la hife de ciupercă. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. Datorită sensibilităţii lor deosebite. Prin intermediul acizilor lichenici. lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol.

4. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie. faţa inferioară de culoarea neagră (Fig.1. stânci. Tal mare (până la 40 cm).7. Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. cetrarioides ş. toate în aceeaşi parte (Fig. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui).5. Lecideaceae). caperata.).). 4.8. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari. Specie tericolă ce creşte în tufe dese. gălbuie sau brună. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). Cladoniaceae).). Cladonia sylvatica.).a. cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave. 4.3. În păduri sunt frecvente de asemenea: P. Lichen corticol sau tericol. cu contur neregulat. Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. Stictaceae). 4. apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. neted şi lucios pe faţa superioară. albe şi nude) (Fig. compacte. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. 4. Stictaceae). alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig.). iar pe cea inferioară. Parmeliaceae). 4. Ramificaţii erecte. Lichen corticol rar saxicol. Peltigera canina (Fam. lichen de munte (Fam. P.). Parmeliaceae). Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig.4. pietre. Lichen corticol. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite.2. . Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). 4. portocalii (Fig. netedă. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune.Rhizocarpon geographicum (Fam. Cladonia coniocraea ş. cu aspect prăfos.). netede.a.6. cu ramificaţiile terminale curbate în jos. Parmelia furfuracea (Fam. Lichen saxicol de culoare galben verzuie. În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Teloschistaceae). Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig.). 4. adânc lobat.

Rhizocarpon geographicum. . 6 .Cladonia pixidata. 2 .Parmelia furfuracea.Xanthoria parietina. 4.Cetraria islandica. ap .Thamnolia vermicularis. 9 . Licheni crustoşi (1). foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 . 5 . 7 . 10 .Peltigera canina. 8 .Usnea barbata. 3 .Cladonia rangiferina.apotecii.Lobaria pulmonaria.Fig. 4 .

5. 4.). Marchantiaceae). ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec. de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. Încreng. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal.Thamnolia vermicularis (Fam. Lichen tericol. frecvent întâlnit în pajiştile alpine. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. Mar-chantiales. 4. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. Fam. în camere anteridiale (Fig.). coada rândunicii (Ord. pajişti.). Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic.9. Subregn. Usnea barbata (asemănătoare cu prima.). de culoare albă (alb-cenuşiu). Usneaceae). de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. zone mlăştinoase etc. lamelar. Tal cilindric. de culoare verde-închis.: Marchantia polymorpha – fierea pământului.10. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. fistulos.2. Sporofitul mic. Talul poartă la vârf apotecii mari. Usnea florida – mătreaţa bradului. saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). Tal foliaceu. Plantă dioică. Hepaticae). situată apical. ascuţit la capete. Tal filamentos. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). 5. Lichen corticol. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Bryobionta. ramificat. . disciforme. 5.1. La maturitate. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). barba ursului (Fam. mai închise la culoare. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. în biotopuri foarte umede şi răcoroase. cu marginile ondulate (Fig. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. Usneaceae).2. Ex.

Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 . 5. 3 .a.4. Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig.4. propagulele pot genera noi indivizi. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig.fragment de tal &cu arhegoniofori. 5. simplă sau ramificată. Frunzuliţele sunt simple. mici. Sporogonul de dimensiuni reduse.secţiune longitudinală prin anteri-diofor. Bryatae/Musci). 5. scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi.).fragment de tal % cu un anteridiofor. 5.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig. 2 .). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format. cu marginea întreagă sau dinţată.sec-ţiune . Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls.). sesile. Metzgeria conjugata ş. ascuţite sau obtuze. 4 .). Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi. 5. Fig. Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum. tulpiniţă şi frunzuliţe.3.1.

erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. Dicranaceae). Fam. pr . 6: 1a. Seta este cilindrică. Rhytidiaceae) (Fig. lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Fam. Hypnobryales.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. lb . prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli.sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. Neckera crispa (Ord. Mniaceae). Fam.arhegon. Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). pp . Ex. Hypnobryales. Fam. Pe tulpiniţa lungă.pericheţiu. Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Dicranales. Mnium affine. ar . Eubryales. rzi .stomate. Polytrichum juniperinum (Ord. Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. Hypnobryales. sp . Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. . Hylocomium proliferum (Ord. 1b). În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). Fam. setă şi capsulă (Fig. Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. Hypnaceae). Isobryales.1.longitudinală prin arhegoniofor. Polytrichales. Mnium punctatum (Ord.). Neckeraceae). Polytrichaceae). per . 6.propagule.rizoizi. pc . 6: 1a). st . Fam. an . Polytrichales.pseudo-periant. Fam.lobi. Hypnaceae). Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici.anteridie. Polytrichaceae). 6: 2–7). Hypnum cupressiforme (Ord.picior (peduncul). cilindrică. Fam. Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord.

2 .Polytrichum commune.apofiza. cu care aceasta se prinde de receptacul.sporogon (detaliu). îngustată a petalei. op .Hylocomium sp.setă. 6. 3 .. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate.Dicranum scoparium. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. sc .Rhytidiadelphus triquetrus. 1b . 4 . 7 . Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.opercul. ap . se înrădăcinează şi generează noi plante. 6 .fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. ur urna. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. s .Neckera crispa. partea inferioară. 5 Mnium affine.Fig.Hypnum cupressiforme. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. dispuse în alternanţă cu sepalele. Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. cad pe pământ. Briofite cu tal cormoid: 1 . . La Papaver sp. în general diferit colorate. 1a . Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă. Sepalele pot fi persistente sau caduce.scufie.

59. Forma petalelor: 1 . Petale transformate în organe nectarifere: 6. bilobată (Stellaria media). 2 . Ranunculus acris). Rubus sp. (Fig. tetralobată (Lychnis flos-cuculi). .pinten nectarifer la Viola odorata. Helleborus sp.Fig.. 3 . 59: 1–5).cornet nectarifer la Aconitum sp.oval-lanceolată (Nymphaea alba). ovallanceolată (Nymphaea alba). 5 ...tetralobată (Lychnis flos-cuculi).orbiculară (Ranunculus acris). unguiculată (Cheiranthus cheiri). (7) şi Trollius europaeus (8).) etc. 9 .unguiculată (Cheiranthus cheiri). (6).bilobată (Stellaria media). Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. Solanum sp. 4 . 8 . emarginată (Rosa sp. 7.

Fig.Sinapis arvensis. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp..Veronica polita. Ericaceae. 59: 6–9). Fabaceae. 2 . Orchis sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine). când petalele sunt libere (Ranunculaceae. – omag. bazal.a. 5 . . Helleborus sp. ve . Trollius europaeus – bulbuci). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . Convolvulaceae.vexilum (petala superioară). când petalele sunt concrescute (Solanaceae. Viola sp.corola etalată. 4a . Rosaceae. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul.alae/aripi (petale laterale). 3 . fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. al .Stellaria media.floare de fabacee (Pisum sativum). Brassicaceae. Asteraceae ş.). ca . cornete nectarifere (Aconitum sp.. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Caryophyllaceae. La Helleborus sp. Apiaceae ş. 60. Corola este dialipetală. câte o glandă nectariferă). – spânz. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.a.carena (petale inferioare).) şi gamopetală.) (Fig.Fragaria vesca.

4 .). 2 . Ex. (Fam. carena). Stellaria media – rocoină (Fam. 60. Brassicaceae).5.4. stindard.globuloasă (Vaccinium myrtillus). Rosaceae). Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. rotundă (steag. 6 . 3 .). 60: 1–3). Fig. Caryophyllaceae) (Fig.Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. 5 . 60. două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. Scrophulariaceae) (Fig. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp.campanulată (Campanula rotundifolia). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). 61.: Pisum sativum (Fig. vexilum). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. .infundibuliformă (Calystegia sepium).tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2).

capitul la Leucanthemum vulgare. lbi .pinten. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. 61). infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. sta . 2. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. 4b .. (Fig. aproape sferică (Vaccinium sp.caliciu.corola. 1a floare văzută în profil. ovr . K . 3 . pin . Nicotiana tabacum). lgc . C .bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.). Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . 62. globuloasă.). alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. 62.ligula corolei.labium inferior. Convolvulus sp. Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).floare ligulată de Taraxacum officinale. Florile cu corolă bilabiată sunt .stigmat. la Linaria sp.). (3). sti .ovar. Datura stramonium).Fig.stamine. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.labium superior. 4a .stil. hipocrateriformă (Syringa vulgaris).1..personată la Linaria vulgaris.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei).floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). 5 . – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. stg . 4 . campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. lbs .

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. (Fig. Galanthus nivalis. peri (Eriophorum sp. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.caracteristice Fam. 2 .5). 62: 2.. 3 . Iris sp..dialitepal la Lilium sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. (Fig. nepereche. perigonul este alcătuit din 6 tepale.a.. Salix sp. 63..P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. Scirpus sp.. Pedicularis sp. Taraxacum officinale ş.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. iar tepala anterioară. Perigonul este sepaloid.. . Lamiaceae (Labiatae).a.. Carpinus sp. Salvia sp. 64).: Leucanthemum vulgare. 62: 4. (1) şi Aconitum sp. 63: 5–7.labelum. 6 . Polygo-natum latifolium ş.. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. nepereche. Ex.).4. Ex. (2).P alcătuit din bractei la Luzula sp.3). când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. La Orchis sp.. Fig. Asteraceae (Compositae). Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară..gamotepal la Muscari sp. Galanthus nivalis. rezultat din concreşterea petalelor. 7 . Urtica sp.şi gamotepal la Orchis sp. Colchicum autumnale.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp.: Lamium maculatum. l . care se continuă lateral cu un limb – ligula. 63. Fig.) (Fig.diali.). liberă.. 63: 1–3).). 4 .. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere. 5 ... – ligulată – corola are un tub scurt la bază. Perigon (P): 1. Fraxinus sp. Lilium sp. Scilla bifolia ş. unele concrescute iar altele libere.. Lilium sp. Rumex sp.) (Fig.

2a ..3. Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. O stamină este alcătuită din filament staminal. floare %. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine. 1a .).A didinam (Thymus sp.4.Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. şi alţi reprezentanţi ai Fam. 65: 1. partea sterilă a staminei este subţire.). cilindric.2). 1c . 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. 64. simplu sau ramificat (Fig.floare % de Corylus avellana. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig.). Tipuri de androceu (A): 1 . Stamine..1. 1b .)..stamine cu filamente staminale bifurcate.floare %. Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare. 65. 65. Thymus sp. două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp. 65. . 2 . conectiv şi anteră (Fig. 65. Fig.Salix sp.floare &. Verbascum sp. Brassicaceae) (Fig. 2 Carex sp.floare &. de lungime variabilă. tetradinam – din totalul de 6 stamine. Fig. ament %. 3 .stamină (Hyoscyamus niger). şi alţi reprezentanţi ai Fam. 2a ..ament &. Filamentul staminal. Flori nude: 1 .

).A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9).floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare.Hyacinthus sp. Sinantere: 5 . unele fabacee). Lamiaceae. floare întreagă. 6. Primulaceae. Ex. 66: 1–4).A dialistemon (Salix alba).stamine unite prin antere. 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. Liliaceae ş.5. androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 .: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 9 .) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. 66. 5b . .A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7).) (Fig. triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 66.corola desfăcută.a.Thymus serpyllum. 2a . 3 .. După raportul dintre stamine. 5a . Solanaceae. Fig.A tetradinam (Brassica sp. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam.5.4 . Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris.). 5 . 7 . Oxalis acetosella. 2 . 65: 6–10).Primula veris. 65. Salix purpurea).floare în secţiune longitudinală. Boraginaceae. 4 .Muscari comosum. 8. diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere).

Stamine cu antere oscilante: 1 . 67. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp. 3. Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).).a. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp.). Vaccinium sp. . 2. prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.).Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal. poacee) (Fig. Trollius europaeus). ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.bazifixe la Tulipa sylvestris.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp. După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.dorsifixe la Colchicum autumnale (2). printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis).. Linum sp. Plantago sp. 67).. Lilium sp. oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct.). Fig... dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale.. 4 . Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.

). Rosa sp. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. 2 . Apiaceae.G supe-rior în flori hipogine. Campanulaceae. şi alţi reprezentanţi ai Fam. lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană .). eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp.. pentacarpelar (Linum sp. poacee). faţă de celelalte elemente ale florii. 68.. Brassicaceae. Sedum sp. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae). Violaceae. semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. 68). Iridaceae. Asteraceae). Rosaceae.. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Primula sp. policarpelar (Fig. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp. Asteraceae.G semiinferior în flori perigine. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. Amaryllidaceae) (Fig. Fabaceae. Fig. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae.). După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae. Lamiaceae. Liliaceae).G inferior în flori epigine. Violaceae.. tricarpelar (Tulipa sp. reprezentanţi ai Fam. 3 .). bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. 69: 1–7). Tulipa sp.

11 . Boraginaceae) (Fig. 69: 1. ce face legătura între ovar şi stigmat.stigmat. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii.G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp. 69..6–11). Stilul este o prelungire a ovarului. ovarul se continuă cu stil lung .stil. stg ... Primulaceae ş. 7a carpelă. stil şi stigmat (Fig. Fragaria sp. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. 2 .ovar.G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.. 70: 1–3). 10.2).G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri. Fig. 1a .G monocarpelar la Pisum sativum.. 69: 2. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. variabil ca formă. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.G pentacarpelar la Linum sp. 6 . ovr . 9 . 3 . sti .secţiune transversală prin ovar.3.). 5 .. 8 . 4.G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre. Tipuri de gineceu (G): 1 . 7 . (4) şi Primula veris (5). Ovarul este partea bazală.a) (Fig. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae.

Alchemilla sp. Hetero-stilie la Primula veris: 4 .foliaceu (Iris germanica). pentafid (Geranium sp.(longistil) sau scurt (brahistil).disciform şi stelat (Papaver sp. Poaceae).Symphytum officinale. 7 . Fig. Nardus stricta).globoid (Primula sp. trifid (Campanula sp. Lamiaceae).) etc.). sti .filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). 70. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.Fragaria vesca.floare longistilă. foliaceu (Iris sp. 10 . adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. 3 .trilobat (Lilium sp. 70. 9 . Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată. 71). Stil ginobazic: 1 . 8 – papilos (Festuca sp.)..: Primula sp. gol/găunos (Viola sp. (Fig. filiform şi papilos (Plantago sp.. 3 . 6.). Crocus sp. Primula sp.. (Fig.trifid (Crocus sativus).floare brevistilă.). lobat (Lilium sp. cvadrifid (Epilobium sp.).bifid (Arnica montana). Stigmatul este partea terminală a stilului.gol/găunos (Viola tricolor).). 71.). 2 .4.stil. papilos (Festuca sp. Tipuri de stigmat: 1 .).). 4a . 4 .).. disciform şi stelat (Papaver sp.). 5 . Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. bifid (Arnica montana. 2 . Tipuri de flori după repartiţia sexelor .).). Fig. Ex.

8 .plantă ginandromonoică (trimonoică). . plantele poligame pot fi: poligam-monoice. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. 9 .). masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. plante monoice – au flori unisexuate.plantă dioică. 72.plantă ginandrodioică. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ.). pe doi sau trei indivizi. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. 4 . poligam-dioice şi poligam-trioice.plantă monoică. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. 6 . 3 . Fagus sylvatica ş. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee).plantă androdioică. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . 5 . fără androceu sau gineceu. 10 . 7 .a. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig.plantă agamonoică. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu.plantă ginomonoică. Urtica dioica ş. Corylus avellana.a.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite.plantă andromonoică. flori asexuate (agame) – flori sterile. se deosebesc (Fig.După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).plantă ginodioică.. 2 .

indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. Salvia pratensis. Solanaceae. feminine şi bisexuate (Acer sp. masculine şi feminine sau alte combinaţii. Primulaceae. hexaciclice (Brassicaceae). Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale.. Ranunculus sp. pentaciclice (Aceraceae. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). Thymus sp. triciclice.).. Fraxinus sp. Trollius europaeus). andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. Scrophulariaceae). Lamiaceae. Ex.şi pentaciclice. Saponaria sp.. Boraginaceae. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). – verticilată (ciclică. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris.). Veratrum album). Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. Salix sp.. Corylaceae. tetraciclice (Apiaceae. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). Fagaceae. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. Urticaceae). având flori bisexuate. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. Pulsatilla montana). Liliaceae).. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Iridaceae. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Leontopodium alpinum.). Betulaceae.Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. .

dimere (Papaveraceae). Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. ·|· – simetrie zigomorfă. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori.. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Ex. A5.În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. pe faţa externă. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului.). tetramere (Rubiaceae).: G (5)- . C – corola. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). C5.: K5. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Poziţia gineceului. Tulipa sp. 5 – flori spirociclice. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. litere şi cifre.: G(5) G semiinferior – Ex. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. Ex. A(5). o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Lilium sp. pentamere (Primulaceae. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. trimere (Iris sp. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. K – caliciu. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). G – gineceu. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. G superior – Ex. P – perigon. G(5). + – simetrie bilaterală.). |. . polimere (Crassulaceae). G5. Linaceae). Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5).: G(5). inferior – Ex. A – androceu. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. C(5). gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. } – flori bisexuate.. raporturile dintre ele). având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine.

se reprezintă axa florală şi bracteea. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. La o floare spirociclică. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). iar pe cercurile concentrice trasate. olivacee (de culoare verde-bruniu). caliciul. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie.Construirea diagramei florale. albăstrui-cenuşiu (suriu). pruinos (brumat). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. androceul şi gineceul. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. rizomi). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). de la exterior spre interior. Lamium maculatum). Fructul . Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. tuberculi. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). corola.

mezocarp (zona mijlocie. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior).dehiscenţa dorsi-ventricidă. hipsofilele (Corylus sp. 5 .).dehiscenţa ventricidă. receptaculul (Fragaria sp.păs-taie la Pisum sativum. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. stigmatul (Papaver sp.păstaie la Vicia sp.).dehiscenţa siliculei. Fig. Tipuri biologice de fructe. 7 ..silicva la Cheiranthus cheiri. 3 .silicula latiseptă la Lunaria annua. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. 1a . 2a . .Fructul.dehiscenţa siliculei.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris.). nuca. 73. 4 .folicula la Helleborus sp. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. 7a . baca şi drupa. 2 . 6a . Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. 5a -dehiscenţa silicvei.). 6 . Capsula: 1 .lomenta la Coronilla varia.. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.pixidă (Anagallis arvensis).). la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Capsula: 1 . 3a . 73. 74.septicidă (Colchicum autumnale). 73. dehiscent la maturitate. ca . rst .sămânţă. stg .: Coronilla varia (coronişte) (Fig.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Fig. af axa florii.1.Capsula este un fruct cu pericarp uscat.dehiscenţa septifragă.stigmate.: Pisum sativum (mazăre).loculicidă (Tulipa sp. 2a . 73: 2. Tipuri biologice de fructe. Ex.septifragă la Viola tricolor. 4 . Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. 6 . gâtuite între seminţe. Vicia sp.).rostru.septifragă (Datura stramonium).4.dehiscenţa loculicidă. 2 .3).carpele la maturitatea fructelor. 1a dehiscenţa septicidă. Ex. .poricidă (Papaver somniferum). sm . Ex. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei.). 3 . În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. 5 . 8 . 4a – dehiscenţa septifragă. 7 denticidă (Primula veris). (măzăriche) (Fig.

bilocular. de la vârf până la bază. 74. Ex. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.).). Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). de jos în sus.). prin linii longitudinale în peretele fructului. Plantago sp. .: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.: Primula sp. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Nuca este un fruct cu pericarp uscat.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).5. prin 4 linii longitudinale. 74. 74. Lilium sp.). Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. (Fig. 73: 6.) (Fig. Ex.. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. Tulipa sp.5. La Geranium sp.) (Fig. 74. Fructul matur se deschide în două valve. 73. Viola sp. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis.) (Fig.8. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.7).7. Hyoscyamus niger.). capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. Ex.). câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. indehiscent la maturitate.6..Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. 74: 1–4).

neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana.papus. s .12).6.). 11 .achenă cu papus (Asteraceae). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.Fig. 7. Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. 75.).samara la Ulmus glabra (7). Nuca: 1 . cupuliform). 75.achenă (Matricaria perforata). 75. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos). 10 .5. 2 . Rosa sp. Apiaceae (Fig. Ranunculus sp. 8. 75: 1. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.disamara (Acer pseudoplatanus).tetraachenă (Symphytum sp.şanţ. 75. 5 . Rosa sp. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. La Fragaria sp.).. .).poliachenă (Ranunculus sp.).poliachene la Rosa sp. 6 . Lamiaceae) (Fig.diachenă (Carum carvi). 4 .cariopsă (Triticum sp.2). p .12 .75: 11. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. pp .3. Tipuri biologice de fructe.) (Fig. Aste-raceae) (Fig..). Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). 3 . 4a achenă..4. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.poliachene la Fragaria sp.rostru. em . r .. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.embrion. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.). 9 . Boraginaceae.peri. 75.).

76: 3. 75. ep .).Convallaria majalis.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.Solanum dulcamara. end endocarp. 76.).5).10.drupeolă în secţiune longitudinală. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. 76. Baca este un fruct cu epicarp subţire. r . 76: 1.: Rubus idaeus (Fig. Ex.fruct deschis. Convallaria majalis. 4 . Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). 6. mz .) (Fig. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp.secţiune longitudinală prin polidrupă. Baca: 1 .) (Fig. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.6. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia).Fig.2. Solanum dulcamara (Fig.).: Atropa belladonna. 75: 7–9). Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.4). CORMOFITE .epicarp. 5 .receptacul cărnos. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Drupa: 6 . 6a . 6b . dr . 5a .sămânţa. bilateral la mesteacăn (Betula sp. Ex.Atropa belladonna.polidrupă la Rubus idaeus.drupeolă. 2 . sm .mezocarp. Tipuri biologice de fructe. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.

de multiplicare vegetativă ş. 7. mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). Pe tulpină. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. ce asigură nutriţia plantei (rădăcina. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. Subregn. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Rădăcini normale. Rădăcinile obişnuite sunt adventive. rădăcină principală. 1. Pteridophyta. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă). 2. Pteridofitele mature nu prezintă. Rădăcini adventive. 6. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. . câte două.(Regn Plantae. câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative. Cormobionta. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii.1. una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. ramuri sau frunze dar. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. Funcţii principale: fixează planta în sol. Încreng. Cardamine pratensis – stupitul cucului). La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol.1. – salcie).). îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. în număr determinat sau nedeterminat.1. La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. de obicei. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig.a. Baza lor se racordează la baza tulpinii.1.

f . se încreţeşte. alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon).. Tipuri de rădăcini: 1 .tulpină. Rosa sp. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Rădăcini contractile. Rădăcini metamorfozate. rc .rădăcini adventive fixatoare. La orhidee embrionul nu are radiculă. spt . Prezintă modificări adaptative. Galium odoratum (vinariţă). Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă).rădăcini adventive la Veronica beccabunga.rădăcini contractile. 3.rădăcini contractile la Crocus sativus. raf . Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. 3. Scoarţa externă. 3 .suport.bulb la suprafaţa solului şi retras în sol. etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive. ra . Viola sp.rădăcini adventive. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. t . – . morfologice şi structurale (metamorfoze). (viorele. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor.frunză. A.a. 2 .rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix.1. 7. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. toporaşi) ş. B . Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne.Fig.

2 .). 8. în care se acumulează substanţe de rezervă. Crocus vernus – brânduşe de primăvară. Ex. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane.rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. Scilla bifolia – viorele) (Fig. Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. (Filipedula vulgaris – aglică). Plantago media – pătlagină.2. 7. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria.3. Lilium martagon – crin de pădure. 3.rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota.radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris. Fig. 3. mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. 8: 1–4).) (Fig.). tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. 3. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). (4). Taraxacum officinale – păpădie). bulbilor. prin formarea de ţesuturi parenchimatice. 3. Rădăcini fixatoare. radicele. Orchis sp. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). La plantele care se dezvoltă pe sol.3.2. Rădăcini tuberizate: 1 . servesc la adâncirea în sol a plantulelor. Rădăcini tuberizate. După rolul pe care îl îndeplinesc. exclusiv fixatoare.: Hedera helix – iederă (Fig.capul/potcapul călugărului. Prezintă o creştere particulară în grosime. 7. 4 . tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Crocus sativus – şofran.4. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele .

având formă de pivot (ţăruş). 10. drajonare. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 . Neottia nidus-avis (trânji). Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. iar acest mod de îmmulţire vegetativă. Taraxacum sp.: Cirsium arvense (pălămidă).).). 10. Trifolium sp.a.plante lemnoase (arbori). Ex. radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. 9). Rumex acetosella (măcriş mărunt). Taraxacum officinale (păpădie).1. Rădăcini rămuroase. . 9.erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig.2. Rosa canina (măceş). Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. (pin). (trifoi). Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi. Vaccinium myrtillus (afin) ş. Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Rădăcini pivotante.Rumex acetosella.. Populus sp. Rădăcini fasciculate (fibroase. (plop). Ex. Fig. Rădăcina principală este bine dezvoltată. Pinus sp. 2 . firoase). rămuroasă şi fasciculată. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).: Abies alba (brad). Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni. Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate. Rubus idaeus (zmeur).

). iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. 10.1. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). . Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza. dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele.rămuroasă (Picea abies). la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.pivotantă. 1. 3 fasciculată (Poaceae). Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. Fabaceae (Fig. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig.). 10.). Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. Nodozităţile au forme.3. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Rădăcini cu nodozităţi.La reprezentanţii Fam. cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. 11. Plante micorizice. 2. Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. 2 . Fig. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 .

: Gentiana sp. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. Carpinus sp. Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. (arin. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Micorize externe (ectotrofe). (brădişor. Ericaceae. arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. Orthilia secunda (perişor). Ex. Corylus avellana (alun). zadă). Pinus mugo (jneapăn. (carpen). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus.rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. 3 . Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară. Moneses uniflora (părăluţe de munte). Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie.: Abies alba (brad).micoriză ecto-trofă. prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei.micoriză endotrofă. Pinus sylvestris (pin). jep) ş.a. Populus sp. Mercurialis perennis (brei). Nardus stricta (ţăpoşică). (plop) ş. Alnus sp. Micorize interne (endotrofe).şi intracelular (Fig. Acer sp. Fagus sylvatica (fag). Pentru reprezentanţii Fam. anin). Larix sp. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. (arţar.).2. pedicuţă). Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe). 11.a. Lycopodium sp.3. 2 . Ex. Fig. Rădăcini simbionte: 1 .). 11. Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. 1a nodozităţi mărite. 11. (ghinţură). Haustori .Ciuperca furnizează plantei superioare apa. paltin). (larice.

(clocotici).: Euphrasia sp. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. Tulpini supraterane articulate. frunze. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. Medicago sp. Urtica sp. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. – trifoi. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri. Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi).. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe.2. Rhinanthus sp. Ex. Ex. – salvie. Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş. – cimbrişor. Melampyrum sp. Thymus sp. Ex.Haustorii caracterizează angiospermele parazite.: Cuscuta sp. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). Aceste plante nu prezintă rădăcini. 6. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. cărnoasă. (silur). 2.. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă.1. Salvia sp.: caudex – tulpină scurtă. Trifolium sp. Sunt caracterizate prin internoduri lungi. 1. Ex. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. – urzică). Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.a. (ciormoiag). Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare. Pedicularis sp. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). neramificată.: Jovibarba sp. . – lucerna. Tulpini supraterane nearticulate. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. flori şi ulterior fructe şi seminţe. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele.

Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă). prevăzută cu o rozetă de frunze bazale. caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Plantago sp. Culm (pai) – tulpină simplă. Primula sp.: majoritatea plantelor din Fam. Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope. 12.. Ranunculaceae. (Fig. Asteraceae (Fig. 3 . moale (puţin sclerificată). (pătlagină). 12.). fistuloasă sau plină.scap (Primula veris). Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. 2 – culm (Triticum aestivum). verde. neramificată. de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze. 12.3.).2. care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer).Fig. cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate.4. Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente.). Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Ex. Brassicaceae. . Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Galanthus nivalis (ghiocel). Cyperaceae şi Juncaceae (Fig.1. (ciuboţica cucului). Lamiaceae.). Poaceae (Fig. Ex. 4 .).caulis (Lamium maculatum).calamus (Carex sp. Tulpini supraterane articulate: 1 . 12. 12.: Allium sp. Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). Taraxacum sp. Apiaceae. groasă.

13.1. Ex. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). cu stereom slab dezvoltat. 2. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. Silene nutans. fără să formeze rădăcini adventive (Fig. de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă. fără a-şi ridica vârful (Fig. Solanum dulcamara – lăsnicior). 13.1. Ex. Tulpini urcătoare (scandente).). tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix).). plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară. Tulpini culcate pe sol. garduri..). cu vârful îndreptat în sus.). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale. Ex.2. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism).: Convolvulus arvensis (volbură). Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat.: Polygonum aviculare (troscot). Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi. Carduus nutans. foliară (Vicia sp.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Astfel de tulpini se numesc nutante. Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica. ziduri etc. Galanthus nivalis. Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Tulpini procumbente.). Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Ex. producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp. peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). Tulpini drepte (erecte). îndreptat într-o parte sau în jos. emergenţe (Rosa sp. Tulpini prostrate. . cu stereom ± dezvoltat. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic.: Salix reticulata (salcie pitică). Ex.

Tulpini geniculate.).: Lysimachia nummularia (gălbioară).). 7 . Trifolium repens (trifoi alb târâtor). 13. Tulpină supraterană la început ascendentă. 13. 3 . Plante stolonifere.decumbentă. 6 .).: Thymus serpyllium (cimbrişor). Glechoma hederacea (rotun- .repentă. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. 2 .). Antennaria dioica (parpian). Ex.prostrată. 4 ascendentă.: Ajuga reptans (vineţică).: Alopecurus geniculatus. Tulpini orizontale sau oblice la bază.plante stolonifere. 5 . Tulpini ascendente.Tulpini repente (culcate).7.4.procumbentă. Ex. Fig. 13. Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. Fragaria vesca (fragi de pădure).6. apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat. 13. Ex. Ex. de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. Tulpină plagiotropă la bază. 13. Ex. Veronica serpyllifolia (şopârliţă).5.).: Stellaria nemorum (steluţă). 13. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig.3.geniculată. după care devine erectă (Fig. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 . Tulpini decumbente (culcate).

Sunt tulpini simple sau ramificate. unii reprezentanţi ai Fam.). comprimate sau prismatice (Fig. Aspectul exterior al tulpinii.tulpină cilindrică. Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. Lamiaceae. Ranunculus repens (floare de leac). nesclerificată). când dungile sunt fine etc. Potentilla reptans (cinci degete). . După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură. Consistenţa tulpinii. de obicei cărnoase. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. Hieracium pilosella (vultu-rică). alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). 3-7 . Potentilla anserina (coada racu-lui). 14. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. Forma tulpinii: 1 . 14. Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Rizomi. – rogoz). Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. 4 muchii (reprezentanţii Fam.tulpină sulcată. sclerificată). 2 . Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Tulpini metamorfozate Fig.gioară). bulbi. Apiaceae). striată. Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile.tulpini prismatice. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi.

15. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită).4.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. filiformi (Convallaria majalis).3.1.rizom ortotrop (Primula veris). comprimaţi. 15. 15. Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. Taraxacum sp. tuberiformi (Iris sp. 15. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. în anul .2. (păpădie). Paris quadrifolia (dalac). 15.).1. Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure. coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. Ex.După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig.). Oxalis acetosella. verticală (Fig.: Convallaria majalis. 4 . iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. După formă rizomii pot fi: cilindrici. mărgăritar).). Maianthemum bifolium (lăcrămiţă).). 3 . Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal. Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). odată cu formarea tulpinii florifere.: Primula veris (ciuboţica cucului). Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă. Ramificaţia simpodială. Equisetum arvense (coada calului). Ex. Ex. 16. Fig. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial.). vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an. Ex.rizom plagiotrop (Convallaria majalis). Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială. (stânjenel).rizom coraliform (Corallorhiza trifida).rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). 2 . continuă). care se va transforma. Rizomi: 1 .). de forma literei S. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită. Iris sp.: Convallaria majalis (lăcrămioare.

rz . Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi. cât mai mult. (Fig. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. Equisetum sp. plantele tinere de planta mamă.următor în tulpină floriferă (Fig. fl . I-V . 16.). cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente.floare. mt .: Convallaria majalis.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă). Liliaceae şi Iridaceae. ci . Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere.rădăcini adven-tive. Stoloni subterani. Forma tuberculilor variază: ovală. Fig. Lamiaceae. având rolul de a îndepărta.mugure terminal.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani.tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite.rizom. Ex. comprimată. Tuberculi. globuloasă.2. Lamium album (urzică moartă). topinambur).tulpină floriferă. Elymus repens (pir târâtor). Ex.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. 2 . ş. ra . Tuberculii sunt microblaste groase. La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. .: Helianthus tuberosus (napi porceşti. 16. Ex. 17).a. fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Ex.ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive.2. alungită. f frunză. subţiri. tfl . şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam.). 15. bogate în substanţe de rezervă. Ramificaţia rizomilor: 1 . Solanum tuberosum (cartof) (Fig.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia).

Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig.Helianthus tuberosus.). prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase. 18. Tuberculi: 1 . 18. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă. uscate. membranoase. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. de culoare brună. 17.). Pe tulpina disciformă. Bulbi. 2 .).: Allium cepa. înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate. prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari.3.: Lilium candidum (crin alb). se formează tulpini supraterane florifere. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Muscari comosum (ceapa ciorii). Primăvara. Ex. compacţi. Bulbo-tuberi.Solanum tuberosum.Fig. ca nişte solzi. Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. mai mici şi mai înguste. puternic turtită (disciformă). care se acoperă parţial. catafile) sunt uscate. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb.2. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi. Hyacinthus orientalis (zambila). iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Frunzele externe (tunici. .1. în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. Ex. Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă. 18. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. cu noduri foarte apropiate. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele. care poartă unul sau câţiva muguri.

Trifolium sp.3. absorbţie. 3 . majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad. Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. Funcţii principale: fotosinteza.rădăcini adventive. 2 . Carpinus sp. nutriţie heterotrofă. Liliaceae. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. monosimetric. – carpen. FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii.. 18. . mt .bulb tunicat la Hyacinthus orientalis. td .bulbo-tuber tânăr.bulbo-tuber la Crocus sativus. – trifoi ş.bulb solzos la Lilium candidum.mugure terminal. 21.a. Cotiledoane (Fig. Fig. cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp.). germinative). respiraţia şi transpiraţia. înmaga-zinare de substanţe de rezervă. cu creştere limitată. bt . Pinus sp. În timpul germinaţiei seminţei. reproducere vegetativă.tunici uscate. Tipuri de bulbi: 1 .1. 6. Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate). tu . dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie.1. m .Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. ) (Fig.mugure de înlocuire. 21: 2–5).tulpină disciformă. – pin. ra . Fagus sylvatica – fag.

rs .). Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 . 21. în loc de catafile sau după acestea. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. 21. 5 . Nomofile (frunze propriu-zise. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă.1. complet dezvoltate.rădăcina prin-cipală. solitare. 2. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme. Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp. Catafile (frunze inferioare) (Fig. Organe reduse. se usucă şi cad. . 4 . Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. cat .Abies alba. Sunt frunze verzi. Ex. mai puţin lobate (Acer sp. 21.reprezentare schematică. nmf .catafile..Fagus sylvatica.Fig.).). 3. 3 Acer sp.1. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 . h . tipice.rădăcini secundare.a. rp . 21.). cot . hf hipsofile. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig.nomofile. cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc.Carpinus sp. (plop) ş. ptf . Populus sp. două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte). Se formează imediat după cotiledoane.cotiledon. frunze mijlocii).).hipocotil.protofile.. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă.1.

sporofilă cu sporange reniform. elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig.spic sporifer (stobil). Poaceae). bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica). 1b .lamină (limb). Hipsofile (frunze superioare). Arum maculatum (rodul pământului). Arum orientale ş. 2b . Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. I. Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri. glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. rh rahis. . 3 . 2 Equisetum telmateia.baza frunzei.1. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 .rădăcini adventive. flori sau inflorescenţe. secundar şi terţiar. scv .). 2a . Pteridophyta) Fig.microfilă.Lycopodium clavatum. Apiaceae şi Asteraceae). 22. Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng. 1c . bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. II. rz .macrofilă la Polypodiaceae (schemă). lm .).microfile unite. Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. bfr . (ghiocel).a.spic sporifer. 21.scvame.sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. ra . elementele involucrului şi ale involucelului (Fam.. III – segment primar. tulpină asimilatoare şi sporangiferă.rizom. La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. 2c . 1a .4. dispuse la noduri. Potentilla sp.

nedife-renţiate în peţiol şi lamină. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp. La majoritatea speciilor. la rândul lor.Microfilele sunt frunze mici. penată (Polypodium vulgare). – ferigă.3. scvamiforme. .2.). numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui. 23. pinna).) etc. aripi. Selaginella sp. foarte apropiat. Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. Botrychium lunaria – limba cucului ş. numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere).a. Asplenium sp. Dryopteris sp. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. 22:1. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi.) (Fig. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp. palmată (Pteridium sp. Polypodiatae. vegetative). Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig. 22. Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. 23.). Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care.). se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. Nervaţiunea. microfilele sunt dispuse spiralat. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. – feriguţă.).) (Fig.). ş.1.. La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică.2). Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare).a.

). 2b . 1c .sporange deschis ce eliberează sporii.Fig. la uscare se desprind de pe ramuri. opus. 2e .segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă.1.trofofilă.2. rar verticilat. La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă.induzie.lamina. . 23. frunzele au nervaţiune uninervă. 2 . 24.Dryopteris filix-mas (habitus). 2d . 2c . 1a . Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 .segment de ordin I cu sori. disciformă (Fig. plată. La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf.Ophioglossum vulgatum. rar caduce (Larix sp.induzie (detaliu). întregi. cu baza lăţită. pungente (înţepătoare). 1b .) sunt izolate sau grupate în fascicul. dispuse spiralat. lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). aciculare sau solziforme. Frunzele sempervirescente. lipsite de peţiol sau slab peţiolate. 24. spr sporange. dispuse pe câte o proeminenţă (Fig. Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. numeroase. in .segment fertil cu sporangi (detaliu). La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. 2a .secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor.).sporofilă cu spic sporifer. lm .

Frunze aciculare: 1 – Abies alba. peţiol şi baza frunzei (Fig. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse. dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. 3 Pinus sylvestris. Frunzele acicu-lare lungi. Tipuri de frunze la pinofite. . moi.3. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă.). Pinus sp.Juniperus communis. sclerenchim dezvoltat etc. sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste).) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. 2 – Picea abies. ţepoase. 24. 4 . Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte. (larice) frunzele aciculare. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb).Fig. Magnoliofite (Încreng. sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.).4. 25). 24. 24. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare. La Larix sp.

Fig.dinţi.sinus bazal. lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica. triunghiulară (Atriplex patula). de forma unui ou (Syringa vulgaris. falcată. spatulată. cu aspect de lance (Salix alba. Tussilago farfara. lb . de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula).margine. cuneată/cuneiformă. în formă de scut (Rumex scutatus).sinus. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx . Forma laminei (Fig. snb . Plantago lanceolata.apex. obovată. 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris. pl . în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum.stipele.baza laminei. în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. Populus tremula). lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus). hastată. Tilia cordata). dn . Lamina Lamina partea principală a frunzei. romboidală. Symphytum cordatum. lanceolată.baza frunzei. inc . de forma literei greceşti delta (Populus nigra).lob (segment). st . sagitată. mg . 25. Galium odoratum). ovată. lamina are forma . cordată/cordiformă. reniformă (Asarum europaeum). Carex curvula). este foarte variabilă ca formă. scutată. ovat-lanceolată. lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia). deltoidă. cu vârful în sus (Viola odorata. bf . blm . de forma unei spatule (Bellis perennis). de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia). Plantago media). sn . de forma inimii.peţiol. cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana). Pyrus communis). de forma unui ou inversat.incizii. eliptică.

în formă de sabie (Iris germanica. hastată (Rumex acetosella.ovat-lanceolată.cilindrică. lungă.sagitată. 26. Fig. liniară. 19 .forma laminei: 1 .spatulată.reniformă. acută sau ascuţită (Salix alba). lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae). goală la interior (Allium cepa). Baza laminei (Fig. Gladiolus sp. 22 . 12 . Typha sp.deltoidă. 17 . rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. dilatată (Sonchus oleraceus). 10 .ovată. ensiformă. Tipuri morfologice de frunze . fistuloasă. 6 .ensiformă. 16 .. 13 scutată. reniformă (Asarum europaeum). auriculată (Nicotiana tabacum). 14 ..triunghiulară. 20 .lanceolată. Nardus stricta).cuneată.circulară (orbiculară). Atropa belladonna). 5 . setacee. plină.eliptică. Salvia glutinosa). 9 . 11 . Inula ensifolia). 7 . 21 . Sagittaria sagittifolia). 4 .. cuneată (Bellis perennis. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). 8 . inegală sau asimetrică (Ulmus sp. cordată (Viola odorata).hastată. Atriplex patula). 18 . sagitată (Isatis tinctoria.cor-dată (cordiformă). .setacee.obovată.unui vârf de lance. cilindrică şi plină (Sedum acre).liniară. la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella.fistuloasă. 2 romboidală.). atenuată (Viola persicifolia).falcată. 3 . 15 .

cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). Colutea arborescens.cuneată. aspră sau scabră (poacee şi ciperacee).sagitată. 6 . Viscum album).hastată.obtuz. Urtica dioica). rotund (Cotinus coggygria.auriculată. Vârful laminei (Fig. 2 . 8 . Fig.Fig. involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula . 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba). 8 . ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere).cordată. ondulată (Reseda lutea). 7 . 29.rotundă. 5 . 4 .obcordat. 7 . 5 reniformă.retezat.cuspidat. 6 emarginat.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris). neascuţit (Cruciata laevipes.rotund. încreţită (Rumex crispus). mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta). Trifolium sp. acuminat – vârf lung. Vaccinium uliginosum). 3 . Forma bazei laminei: 1 . 11 inegală (asimetrică). 9 . 9 . La frunzele cu marginea întreagă (Fig. Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. 4 . ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus. 27. 28. obcordat (Oxalis acetosella). 2 . obtuz. retezat sau trunchiat (Coronilla varia).mucronat.spinos. 10 .dilatată.acut.acuminat.atenuată.acută (ascuţită). emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa.). 10 . spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. 3 . Vârful laminei (formă): 1 .1.

29: 2–5). partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei.sinuată. Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată. Festuca sp. Salix alba.. revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp. Salvia pratensis) etc. serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici. Marginea laminei: 1 . . 4 .. 29. Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). Urtica urens). margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. margine dublu-serată (Betula pendula. 2 .dinţată. Fig. perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana. Tussilago farfara.). După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei.vulgaris.serată. 3 . Veronica chamaedrys). 30). ascuţite (Urtica dioica.crenată. Vaccinium vitis-idaea) etc. Petasites hybridus). sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. iar segmentele proeminente formează lobi. 5 .întreagă. Poa alpina). fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. Viola sp. Carpinus betulus). crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum.

frunză palmat-sectată. Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite. 7 . 3 .). cărnoasă (Sedum sp. 31: 1–3). bipenat-sectate.frunză palmat-partită. (Fig. Anthyllis vulneraria ş. cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig.frunză penat-lobată. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. arbuştilor şi a plantelor erbacee). Frunza runcinată. partită sau sectată.Fig.a. 31. Lamina prezintă lobi inegali. 6 .).5. Frunza lirată. (Fig. Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor.frunză penat-partită. 30. pieloasă (scorţoasă.frunză penatfidată. 4 .frunză palmat-lobată.4.). frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale.: Brassica napus. 8 .frunză penat-sectată. .: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată. cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali. Ex. 2 . tripenat-sectate etc. Ex. 31. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 .frunză palmat-fidată. 5 . tare). Frunză penat-fidată.

2 . ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Nervaţiune palmată (digitată).1. nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană.frunză runcinată. Nervaţiune penată. Acer pseudo-platanus. Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica. secun-dare şi de alte ordine. Quercus sp. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale.frunză lirată.: Acer platanoides. Hedera helix (Fig. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig.).3). 4 . Populus sp. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare. 3 .)..Fig. 5 .frunză bipenat-partită. 32. Frunze cu incizii profunde: 1 . 31.4. Ex.frunză bipenat-sectată. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Nervaţiune paralelă. . 32.) (Fig.frunză tripenat-sectată. Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei. 32: 2.

2. orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină.7.: Helleborus purpurascens (Fig. Nervaţiunea: 1 . Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate. Nervaţiune pedată. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris). în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus). com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula).Fig. 6 . 32: 5. 7 . Nervaţiune arcuată. 5. 4 . Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis. 32.6). Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia. Maianthemum bifolium.).paralelă.) (Fig. 32. Parnassia palustris. Polygonatum sp. Nervurile laterale se ramifică unilateral. canaliculat – scobit longitudinal.palmată.penată. Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină. . Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus).arcuată. numai spre marginea de la baza laminei.pedată. Ex. 3 . Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea.

). 33.2.3.). Cirsium sp. Frunze sesile: 1 . Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig.1.).frunze concrescute (connate). pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale.) (Fig.Fig. Verbascum thapsiforme. 33. perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum. 2 .frunză amplexicaulă.a.frunză sesilă propriu-zisă. la nivelul nodului.). Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină. 33. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină). . 4 – frunză decurentă. parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina. 33.) (Fig. Carduus sp. connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş.5.4.). Lamium amplexicaule. 33. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus. 33. 5 . Bupleurum rotundifolium) (Fig. Thlaspi arvense) (Fig.. 3 – frunză perfoliată.

3.) (Fig. 4 . Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig.teacă umflată (Apiaceae). Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica).teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae).).. de regulă perechi. Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei. au aceeaşi formă şi mărime cu acestea.1. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica. reniforme (Salix caprea). stipele axilare situate între peţiol şi tulpină. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele.). lm . 1.). După poziţie se deosebesc: stipele laterale. cu rol în apărarea mugurilor foliari. ohrea (ochrea).4. 35: 4–9). dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . 35: 1–4). la care stipelele concresc două câte două. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica).teacă.) (Fig. 34.). La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile.frunze reduse la teacă (Juncus sp. Stipele. cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. 2 . concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp. La reprezentanţii Fam. Trifolium campestre). După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). 35). ligula. La reprezentanţii Fam. stipele opuse peţiolului.1.Fig. 34. Trifolium pratense). Prezenţa sau absenţa stipelelor. solziforme (Fagus sylvatica) (Fig.). tc . lanceolate (Galium aparine). dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor.).)... natura.2. 34.teaca (vagina): 1 . de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.). Baza frunzei . 3 .lamină.teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae). 35. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. 34. Trifolium medium. stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp. voluminoasă (Fig. forma. semicordate (Crataegus sp. hastate (Lathyrus sp. mai mari ca frunzele. Viola sp.. 34. Scirpus sp.

4 . 7 . o ohrea.stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes).frunză.urechiuşe la Hordeum vulgare.). lig .ligula la Poa trivialis.urechiuşe.stipele reniforme (Salix caprea). Fig.) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele).stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna). 2 . 6 . Anexe foliare: 1 . După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica.stipele libere (Fagus sylvatica). 2-3 . tc . 9 . Rosa sp.lamina. 3 ligula la Poa pratensis.dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig. 5 . ur .). 8 .10. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus). 10 .ligula.stipele cordiforme. st .. Ulmus sp.stipele: 1 .ohrea la Fagopyrum esculentum.). Fig. f . lm .stipele.teacă.stipele lanceolate (Galium aparine). Anexe foliare .stipele semicordate (Trifolium campestre). 4 .stipele hastate (Lathyrus sp. 36. .stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp. 35. 35.

sfârtecată/lacerată (Festuca sp. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). Sorbus aucuparia ş. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule). Ligula. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului.) (Fig. păroasă (Eragrostis sp.4). Ohrea. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. II sau de ordin mai înalt.2. 37: 2–4). În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. . 36. ligula continuă teaca. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă..) (Fig. 36: 2.). Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. Este o formaţiune cu rol protector. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. aflată la limita dintre teacă şi lamină. Polygonum sp. 1.). Rumex sp. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum. Pisum sativum.a. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis). Vicia sp.1. întreagă. 3. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Rosa sp.) (Fig. Ligula este caracteristică poaceelor. ciliată (Dichanthium ischaemum). Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole. 36.1...3).) (Fig.a. ciliată sau sfârtecată. ş. 37.).

pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp.). Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină. (Fig.2. Fig. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae.a.a...frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior.).). trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. 5. 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp. 37. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp.2.6). 37: 5. frunze pentafoliolate (Lupinus sp. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii.3. Scrophulariaceae ş. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general.1. Trifolium sp. 38. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior.). Frunze compuse: 1 . 38. . Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. (Fig. Lysimachia vulgaris. ş. Caryophyllaceae. frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. 38. (6). Paris quadrifolia ş. 2.frunze palmat compuse.) (Fig. Lamiaceae. 3.a). 6 . Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză.). dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig.

Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope.4. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie. Variaţii privind forma.a. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 .dispoziţie alternă. De la această regulă există şi o serie de excepţii. Capsella bursa-pastoris. 2 .) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii.dispoziţie opusă. în rozetă (Fig. 4 . dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. La o serie de plante (Bellis perennis. 38.frunze rozulare bazale.). Anisofilia. . Taraxacum officinale ş. 38.Frunze rozulare bazale. Fig. 3 dispoziţie verticilată. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime.

). Mozaic foliar. 39.2. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari.). La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur. 2 .1. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii.Atropa belladonna. 39.frunze tetrastihe inegale (detaliu). 1a . 39. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod.Fig. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. frunzele. Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . Variaţii privind forma. eliptice. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. Anisofilia: 1 .Selaginella helvetica. La Acer pseudoplatanus.

40.Hedera helix. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides. întreagă. Heterofilia. plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum.3. Frunze cu rol protector.a. 40. Cirsium arvense.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale. Carduus nutans. Capsella sp. întregi (Fig. O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.).2. la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă.) (Fig. Ex. Heterofilia: 2 . alungite. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. 40.1. iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. . Variaţii privind forma. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.frunzele laterale (Fig.). 41. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix). 40. Mozaic foliar: 1 . Carlina vulgaris. Geranium sp. Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. 3 Ranunculus cassubicus.) ş..Acer pseudoplatanus.1.a.).). Xanthium spinosum ş. Fig.

) (Fig.2. care elaborează enzime proteolitice.). 41. sesili. frunze complet transformate în cârcei. Ex. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate. (foaie grasă). .Frunze cu rol de agăţare.: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba). Frunze cu roluri nutritive speciale.3. acoperind insecta pe care apoi o digeră.: Pinguicula sp. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta. capitaţi (cu o parte terminală globuloasă).). provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. Ex. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară. pluricelulari. frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane. rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici. Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. pe locuri turboase (Fig. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore.). 41.

Sedum vulgare). lanatum).Fig. drepţi. drepţi şi mai rari (Betula pubescens). moi. moi. creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. – setiform – organ acoperit cu peri lungi. – scabru – organ aspru. 41. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. 3 . Knautia arvensis). În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. lânoşi. fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). drepţi. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului. Poa sp. moi. scurţi. albi. foarte deşi şi încâlciţi. Calamagrostis sp.spini la Carduus nutans.). – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus. Frunze metamorfozate: 1 . lungi. slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). Leontodon hispidus). – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa. – lanat – organ acoperit cu peri deşi. Arabis hirsuta. dispuşi neregulat (Symphytum officinale. deşi. Pulmonaria officinalis). rigizi. deşi şi ţepoşi (Echium sp. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi.cârcei foliari la Vicia sepium. – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. lânoşi. mici. glande (Impatiens noli-tangere. rigizi. . frunze de Hyoscyamus niger). prevăzut cu peri foarte scurţi.). groşi şi rari. Papaver rhoeas).. subţiri. – hispid – organ acoperit cu peri lungi. aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). rigizi.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi. – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. 2 ..

Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere.a. Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. primitiv.2. Picea excelsa. sunt grupate în conuri. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. (Fig. Pinaceae (Pinus sylvestris. plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. dispers (peri rari pe un organ) ş. Fig. se formează microspori şi ulterior granule de polen. Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. arahnoideu (peri ca pânza de păianjen).2. numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . 42: 1a. la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral.2. barbat (peri lungi pe un organ). 23. Pe axă sunt dispuse spiralat.). STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). Pinus mugo) florile unisexuate. Abies alba. în acest scop. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng.1b). monoice. se formează spori (pteridospori). 23). Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. 22: 1. sori etc. În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). La reprezentanţii Fam. 42: 1b). 6. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor. În sporange. au forma unui con mic – conuleţ (Fig. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus.

sc . msf .sămânţă aripată. msg .f. a .secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ).micro-sporange. br . ov .solz carpelar. 1f . Fig. 1b . . eliberând granulele de polen. rm .axa florii. Organizarea florii la conifere .ovul. iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig.umbo.floare & văzută ven-tral. Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei).axa inflorescenţei. af . 1e . 1g .ramură. 1c .Pinus sylvestris: 1a .con & matur. La reprezentanţii Fam.ramură cu flori %.e. Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. Cupressaceae (Juniperus sp. 1d secţiune longitu-dinală prin con &. caracter ce se menţine şi la seminţe. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar. u .g). solz seminal. 42. Odată cu acest proces.solz car-pelar cu două seminţe.d. 1i .microspo-rofilă.bractee.floare & văzută dorsal. Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule. megasporofilă).1: c. 42. conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede.ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri).) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină. În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar.longitudinală. 1h .

Pseudobace. Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor. cărnos. dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului.1i). Papaver sp. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. . După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic. de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. 43). sclerificat. Pinaceae. Tegumentul seminal este dur. păştiţa galbenă). Pseudobacele sferice. La Juniperus sp. Flori solitare. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. asemănător unui fruct de tip bacă. 42: 1h. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. (mac) (Fig. păştiţa albă). se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos. florile se dezvoltă în axila unei bractei. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. Galanthus nivalis (ghiocel). Sămânţă protejată de aril. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Ex. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară. cărnoase şi parţial cărnoase. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). Seminţe aripate.Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate. Anemone ranunculoides (floarea Paştelui.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. de consistenţă cărnoasă care. după fecundaţie. iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril.

Fig. 44). cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare).Anemone ranunculoides. capitul. Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului. Inflorescenţe. axe secundare fiecare terminată cu o floare. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. corimb. umbela. de la nivele diferite. calatidiu.) (Fig. Vicia sp. La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară. Ex.Anemone nemorosa. Verbascum sp.) şi Brassicaceae. 2 . spadice. – punguliţă etc. inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). . (lumânărica). În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor. ament. Ex. Thlaspi sp. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu).: Convallaria majalis. Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. 3 . Racem – pe axa principală se dezvoltă. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. Fabaceae (Robinia pseudacacia.Galanthus nivalis.: racem. 43. Flori solitare: 1 . Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. spic.

în partea superioară. (mesteacăn). (coronişte). Fagus sylvatica (fag).4). axe florifere secun-dare care. scurt pedicelate sau sesile. (arin).2).: Alnus sp. Ex.Vicia cracca. din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Racem: 1 .: Alopecurus pratensis (coada vulpii). (plop). Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc. de la nivele diferite. Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate. 45: 3–5).Convallaria majalis.Fig. Populus sp.Alyssum repens. Salix sp. pendulă sau erectă. 44. Carpinus betulus (carpen). (cununiţă) (Fig.: Allium ursinum (leurdă. 4 .: Spiraea sp. ajung la acelaşi nivel. Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. Ex. Coronilla sp. . Ament – pe axa principală flexibilă. Inflorescenţe simple racemoase. se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. 45: 1.2). Plantago sp. Betula sp. Inflorescenţă caracteristică Fam. 2 . Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern. Ex. 46: 1. Ex. usturoiul ursului). 3 . (salcie) (Fig. Poaceae. 46: 3. Corylus avellana (alun). (pătlagina) (Fig.schema inflorescenţei.

Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. Ament: 1 .Spiraea chamaedryfolia. 46. Inflorescenţe simple racemoase. Spic: 3 . ap axa principală. Asteraceae (Fig.Fig. 2 .. 5 .schema inflorescenţei. Arum maculatum (rodul-pământului).Alopecurus pratensis. 48: 1. Ex. .flori.schema inflo-rescenţei. întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru.schema inflorescenţei. se inseră flori sesile sau scurt pedicelate. Ex. căr-noasă.Coronilla varia.2).: Arum orientale. sferică sau ovoidă.Corylus avellana.: Matricaria recutita (muşeţel). 47). (papura) (Fig. se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei.Plantago sp. Corimb: 1 . 4 . 4 . Capitul – pe axa principală scurtă. Umbela: 3 . (trifoi). Fig. Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Inflorescenţe simple racemoase.schema inflorescenţei. 2 . compactă sau goală. Trifolium sp. 45. Typha sp. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată. fl .

flm . Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite. 3 . cu creştere definită. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). Hieracium villosum (vulturică).inflorescenţă acoperită de spată. fls .flori %.flori sterile. dihaziu şi polihaziu. 47. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). 48: 3–5). . Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. apm aparat de manifestaţiune. Inflorescenţe simple race-moase.schema inflorescenţei. 2 . flf . Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile. ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. care pornesc din acelaşi loc. Spadice la Arum maculatum: 1 .inflorescenţă cu spata îndepărtată. După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare. bracteele de la baza axei formează involucrul. se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu.Fig. Nu se formează o axă comună.flori &.

din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare.Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. 2 . Calatidiu: 3 . 48. .secţiune longitudinală prin inflorescenţă. ripidiu. 4 – Hieracium villosum.Matricaria recutita.Leontodon hispidus. Inflorescenţe simple racemoase. De pe această axă.schema inflorescenţei. 1a . ramificaţia continuând unilateral.schema inflorescenţei. bostrix şi cincin. Fig. Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. Capitul: 1 . Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. subterminal. 5 .

).1.Fig. Ex.succesiunea florilor.). 2a .ripidiu văzut lateral (schemă).drepaniu văzut în profil (schemă).1. rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. b1-b5 succesiunea bracteilor.2. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . I-VI . Ex. 50. 50.). (crin) (Fig. Myosotis sp. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară.) (Fig. Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri.2. transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. (stânjenel) (Fig.: Iris sp. – rugină) (Fig. în două sensuri diferite.: Hemerocallis sp. – nu-mă-uita etc. 49. 2 . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. 49. Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. 1a fragment de inflorescenţă. .ripidiu la Iris pseudacorus. dar alternativ. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga). Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Juncaceae (Juncus sp. 49. 1b . Iridaceae. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă. urmând o linie helicoidală. spre dreapta sau spre stânga. Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior).).drepaniu la Juncus bufonius.

Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. ş. din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Inflorescenţă caracteristică Fam. Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Caryophyllaceae. Sedum sp. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . De la primul nod aflat sub această floare (subterminal). din acelaşi loc.cincin (proiecţie). Inflorescenţe compuse . Chenopodiaceae. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. I-VI .). (Fig.bostrix la Hemerocallis sp.: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig.a.). 51. în axila a două bractei opuse. Ex.succesiunea bracteilor.cincin la Symphytum officinale. Dihaziu (cima bipară.2. b1-b5 . Ex. 50. 51.: Butomus umbellatus (roşăţea).. 2 . 2a .1. 1a bostrix (proiecţie). de sub floarea terminală.succesiunea florilor. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp.Fig. se dezvoltă două axe secundare. terminate fiecare cu câte o floare. aproximativ egale ca lungime. cima dicotomică).

mai mult sau mai puţin răsfirat. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori.Fig. Lolium sp. I-V . lung pedunculate.polihaziu la Butomus umbellatus.).axe de vârste/ordine diferite.dihaziu la Myosoton aquaticum. Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus.schema inflorescenţei. Poaceae: Elymus repens (pir târâtor).schema inflorescenţei. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. 1a . Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. 52. ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore. 2a . Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară. scurt pedicelate numite spiculeţe.1. Triticum aestivum (grâu comun) etc. (raigras/iarba de gazon). Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase.: Anthoxanthum odoratum (viţelar). La noduri se inseră alternativ spice simple. Poaceae. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. Secale cereale (secara). . Ex. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. 2 . Inflorescenţe simple cimoase: 1 . (Fig. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. 51.

: Hedera helix (iedera) (Fig.a.glumă inferioară.călcâi. Daucus carota (morcov) ş. Bromus sp.3.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule. Ex. (păducel). 53. 4 . cl . 1c . Rosaceae: Crataegus sp.).Festuca supina. 52.).axa spiculeţului. Umbela compusă. gi . (obsiga). aspi . (Fig.2. (păiuş). 52: 2–4).palee supe-rioară. asp .a. Nardus stricta (ţăpoşică). Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. Fig. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase.a. Poa sp.schema generală a unui spi-culeţ.spiculeţ. gs . axele secundare se ramifică sub formă de umbelă.axa spicului (rahis).spic compus (schema inflorescenţei).glumă superioară. sta . ovr . la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. 3 . Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam. .). Axa principală. 1a . Spic compus: 1 . 53.stamine cu antere oscilante.ovar.1.Poa annua. lo – lodi-cule. Panicul: 2 .spiculeţ. 3a .Bromus hordeaceus. 4a . (firuţa) ş. Festuca sp. (Fig. (Fig. 53.stigmat plumos. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc. Ex.Arrhenatherum elatius (ovăscior).spiculeţ. stg . 1b . ps . Apiaceae (Umbelliferae).palee inferioară. pi . Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem.Elymus repens. Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.

3 . . 54. Ex. Asteraceae. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb. axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu.: Leontopodium alpinum (albumiţă.).). Axa principală se ramifică sub formă de racem.schema inflorescenţei. inv involucel. Capitul compus.involucru. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 .umbelulă. axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu.racem cu umbele la Hedera helix. Racem cu calatidii.3. 54. umb . 53. (coada şoricelului) (Fig.: Petasites albus (captalan) (Fig.corimb compus la Sorbus aucuparia.). floarea Reginei) (Fig. floare de colţ. Ex. in .schema inflorescenţei.2.: Achillea sp. 1a . 54. Corimb cu calatidii. 2a .umbelă compusă la Aegopodium podagraria. 2 . Ex.1.Fig. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam.

. flf . 2 . se formează astfel un polihaziu. Fig.: Euphorbia sp.: 1 .floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare. Umbelă de spiculeţe. De pe fiecare axă a polihaziului.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. 3 .floare. cpf carpofor. 2b floare. iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. De pe această axă. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât. ciaţiul se aseamănă cu o floare. 2 . se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite.floare % (stamină).glande nectarifere. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . cp .floare %. Pe axele secundare formate se află.: Cynodon dactylon (pirgros). (laptele-cucului/ laptele câinelui). fiecare terminate cu câte o floare. 54. dispuse în axila unor bractei.ciaţiu în secţiune longitudinală . Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă).floare &. de la primul nod aflat sub floare. gln . Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare.florile % sunt dispuse în cincin. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. 1b . din axila mai multor bractei.cupă. 2c schema inflorescenţei. 55). Ciaţiu la Euphorbia sp. Ex. Ultima . 2a calatidiu. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. flori scurt pedicelate. aparent.porţiune de tulpină cu calatidii. flm . 1a . 55. Ex.vedere exterioară a unei „flori biologice”. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate . Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin.Fig.racem cu calatidii la Petasites albus. din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.

petale. disciform – ca un disc (Rubus sp.receptacul. bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară.peduncul floral. Învelişul floral . sp . înveliş floral. sub formă de butelie (Galanthus nivalis). Floare completă de Ranunculus acris: 1 . (Fig. care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus..floare în secţiune longitudinală. sta stamine.). Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp. pf . Fiecare stamină este considerată o floare masculină.de stamine cu filamente inegale. ca . Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. r .floare văzută în profil.).carpelă. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă). Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă. Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. capitul cu cincin – Armeria sp. 57). cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). Fig. Euphorbiaceae. 2 .). pt . Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul. 56).sepale. 56. cilindric etc. spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. androceu şi gineceu (Fig. Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp.

cupuliform la Rosa arvensis. El se numeşte periant. lamiacee.a) (Fig. campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc.2). 58: 1.8. (Fig. atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. Potentilla sp. urceolată (Hyoscyamus niger). Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). 4 .sub formă de butelie la Galanthus nivalis. Ex.). La unele flori caliciul apare sub formă de peri. cu înveliş floral simplu). 57. dimensiuni.sferic la Ranunculus sceleratus. inflată/umflată (Silene sp.Fig. 2 . infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). . Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. Tipuri de receptacul floral: 1 . Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. culoare (flori heteroclamideice.disciform la Rubus odoratus.. inserate pe receptacul spre exterior.). Caliciul este dialisepal. Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp. 58: 1–7). 3 . 58: 3–7). 58. De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. primulacee ş.) (Fig. brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee.: Arnica montana. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee.). caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. deobicei verzi. cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice.

4 infundibuliform la Primula veris. dispuse în alternanţă cu sepalele. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.orbiculară (Ranunculus acris). 7 campanulat la Gentiana acaulis.flori tubuloase de Arnica montana. Caliciu format din peri: 8 .bilobată (Stellaria media).unguiculată (Cheiranthus cheiri).Fig. 2 . 7.tetralobată (Lychnis flos-cuculi).oval-lanceolată (Nymphaea alba).. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. 6 . 3 . 5 . 8 . 5 . (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.inflat la Silene sp.Sinapis arvensis. Forma petalelor: 1 . 58. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. Tipuri de caliciu. K – caliciu. Caliciu gamosepal: 3 .cornet nectarifer . partea inferioară.caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. 59.tubulos la Dianthus sp. 4 . Sepalele pot fi persistente sau caduce.. 2 . cu care aceasta se prinde de receptacul. îngustată a petalei. Caliciu dialisepal: 1 .urceolat la Hyoscyamus niger. în general diferit colorate. La Papaver sp. Fig. Petale transformate în organe nectarifere: 6.

Corola este dialipetală. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. Caryophyllaceae. (Fig.). Helleborus sp. al . 5 . 3 .floare de fabacee (Pisum sativum). .Veronica polita. (7) şi Trollius europaeus (8).carena (petale inferioare). – spânz. Viola sp. bazal. 4a .a. cornete nectarifere (Aconitum sp. unguiculată (Cheiranthus cheiri). Apiaceae ş.) etc. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.la Aconitum sp. când petalele sunt concrescute (Solanaceae..Stellaria media..Sinapis arvensis. Solanum sp. Rosaceae). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Ranunculus acris). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. emarginată (Rosa sp.Fragaria vesca. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp.. La Helleborus sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Convolvulaceae.a. tetralobată (Lychnis flos-cuculi). La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam.alae/aripi (petale laterale). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Helleborus sp. Stellaria media – rocoină (Fam. Orchis sp. ca . Ericaceae. 2 . Brassicaceae. ovallanceolată (Nymphaea alba). Asteraceae ş. 60..) (Fig. Rosaceae. Fabaceae. Fig. Caryophyllaceae) (Fig. 59: 1–5). – omag.) şi gamopetală. Trollius europaeus – bulbuci). 9 .vexilum petala superioară)..pinten nectarifer la Viola odorata. Rubus sp. Glandele nectarifere (nectarine). Brassicaceae). 59: 6–9). câte o glandă nectariferă). 60: 1–3). ve . (6).corola etalată. bilobată (Stellaria media).

Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 2 .Fig. 6 . (3).capitul la Leucanthemum vulgare. 4b .bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). 1a floare văzută în profil. 4 .personată la Linaria vulgaris. rotundă (steag. 60.campanulată (Campanula rotundifolia). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. 3 . 3 . (Fam.globuloasă (Vaccinium myrtillus). Ex. stindard.4.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). 4 .: Pisum sativum (Fig. 61.infundibuliformă (Calystegia sepium). 5 . 4a .). vexilum).tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 62. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1.5. 5 . 60. Fig.floare ligulată de . carena). 2. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 .floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. Scrophulariaceae) (Fig.).

6 . (Fig... 2 . pin .stigmat. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. Fig. lbs . hipocrateriformă (Syringa vulgaris).P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig.). ovr . (1) şi Aconitum sp. 5 . 7 . – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. Convolvulus sp..labelum. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa. K .pinten.. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam.labium superior.: Lamium maculatum. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.diali. . Salvia sp. 3 .dialitepal la Lilium sp.ovar.stil.labium inferior.Taraxacum officinale. Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona). alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. sti . Nicotiana tabacum). stg .3).).1. Lamiaceae (Labiatae). sta . Perigon (P): 1.caliciu. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium.şi gamotepal la Orchis sp. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. globuloasă. 4 . C . lbi .. Datura stramonium). (Fig.gamotepal la Muscari sp. Ex. aproape sferică (Vaccinium sp. Pedicularis sp..stamine. 61).corola. (2). 62: 2. 63. l . lgc .P alcătuit din bractei la Luzula sp. la Linaria sp. 62.ligula corolei.).

cilindric..). conectiv şi anteră (Fig. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. Polygo-natum latifolium ş. (Fig.. iar tepala anterioară. nepereche. Iris sp.floare &. Fig. 2a . rezultat din concreşterea petalelor.. Urtica sp.). 63: 5–7. floare %. Ex. Perigonul este sepaloid. Asteraceae (Compositae).floare %. . Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. Salix sp. Fraxinus sp. 63: 1–3). care se continuă lateral cu un limb – ligula. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.: Leucanthemum vulgare.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. 62: 4. 64.Salix sp.1. nepereche..floare &. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. 1c . Rumex sp. ament %...).5). Fig. 1b . 65: 1. partea sterilă a staminei este subţire. 2 Carex sp. liberă. Colchicum autumnale. unele concrescute iar altele libere.. Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig.. 64). Carpinus sp.2). 1a .a. 63. Galanthus nivalis.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Galanthus nivalis.– ligulată – corola are un tub scurt la bază.) (Fig.). O stamină este alcătuită din filament staminal..4.. Scilla bifolia ş. Taraxacum officinale ş. simplu sau ramificat (Fig.. Lilium sp.. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. de lungime variabilă.a. 65.) (Fig. Filamentul staminal. perigonul este alcătuit din 6 tepale. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară..) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp. La Orchis sp. Lilium sp. Scirpus sp.ament &. peri (Eriophorum sp. Flori nude: 1 .

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

70.. ce face legătura între ovar şi stigmat. Primula sp..2).)..). Ovarul este partea bazală. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). sti . Fragaria sp.). disciform şi stelat (Papaver sp. 69: 1. Crocus sp. 70. trifid (Campanula sp.floare brevistilă.ovar. Hetero-stilie la Primula veris: 4 .). Ex.stil.. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. 3 .Fragaria vesca. Stil ginobazic: 1 .). pentafid (Geranium sp. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii.Alchemilla sp. lobat (Lilium sp. (Fig.stigmat. 4a . bifid (Arnica montana.).: Primula sp. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). ovr . Stigmatul este partea terminală a stilului. Stilul este o prelungire a ovarului. 2 . variabil ca formă. 70: 1–3).floare longistilă.stil.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului.4.). stil şi stigmat (Fig.). Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.. filiform şi papilos . Boraginaceae) (Fig. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Lamiaceae). cvadrifid (Epilobium sp..Symphytum officinale. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. Fig. stg . sti .

plantă dioică. 3 .foliaceu (Iris germanica).bifid (Arnica montana).plantă . Fig.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7).).) etc. 4 . 9 gol/găunos (Viola tricolor). papilos (Festuca sp. 71.). 3 . 4 .(Plantago sp. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . 7 . Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). 5 . 10 .globoid (Primula sp.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite.plantă agamonoică.). foliaceu (Iris sp. (Fig.). 8 – papilos (Festuca sp. 5 .). 71). fără androceu sau gineceu. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu.trifid (Crocus sativus).. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. 6. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. Nardus stricta).plantă monoică.disciform şi stelat (Papaver sp. Tipuri de stigmat: 1 . 72. flori asexuate (agame) – flori sterile.trilobat (Lilium sp. gol/găunos (Viola sp. Poaceae). 2 . 2 .).

. 6 . 7 . plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). Pulsatilla montana).plantă ginandrodioică. Leontopodium alpinum... masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. Saponaria sp.).). plantele poligame pot fi: poligam-monoice.). Ex. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. pe doi sau trei indivizi. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Veratrum album).a. Salvia pratensis.).plantă ginomonoică. masculine şi feminine sau alte combinaţii. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine..plantă andromonoică. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. se deosebesc (Fig. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. Fagus sylvatica ş.a. 8 .ginandromonoică (trimonoică). ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis).: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. 9 . 10 . feminine şi bisexuate (Acer sp. Thymus sp.plantă ginodioică. . plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. având flori bisexuate. poligam-dioice şi poligam-trioice. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. plante monoice – au flori unisexuate. Corylus avellana. Urtica dioica ş.plantă androdioică. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp.

pentaciclice (Aceraceae.: K5. triciclice. Scrophulariaceae). Tulipa sp. Poziţia gineceului. polimere (Crassulaceae). în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Boraginaceae. Iridaceae. } – flori bisexuate. hexaciclice (Brassicaceae). Ex. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Fraxinus sp. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. Salix sp. dimere (Papaveraceae). ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. litere şi cifre. C – corola. tetramere (Rubiaceae). trimere (Iris sp. K – caliciu.şi pentaciclice.. Lamiaceae.– verticilată (ciclică. Trollius europaeus). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. Ranunculus sp. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Primulaceae. A5. Linaceae). Liliaceae).). A – androceu. Ex. tetraciclice (Apiaceae. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. + – simetrie bilaterală.. Betulaceae. Corylaceae. C5. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale.. raporturile dintre ele). G – gineceu. pentamere (Primulaceae. |..). Solanaceae. 5 – flori spirociclice. ·|· – simetrie zigomorfă.). Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). P – perigon. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri.: [C(5) A5] – stamine concrescute . Urticaceae). Fagaceae. G5. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. Lilium sp. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.

iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). caliciul. olivacee (de culoare verde-bruniu). La o floare spirociclică. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. albăstrui-cenuşiu (suriu). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. se reprezintă axa florală şi bracteea. corola. pe faţa externă. C(5). Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici.pe tubul corolei. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. . Lamium maculatum). de la exterior spre interior. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. A(5). Construirea diagramei florale. pruinos (brumat). androceul şi gineceul. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. iar pe cercurile concentrice trasate. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. G(5). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare.

După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. rizomi).Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens).). Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra).). Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). stigmatul (Papaver sp. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). mezocarp (zona mijlocie. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. . în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). hipsofilele (Corylus sp. receptaculul (Fragaria sp. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). Fructul Fructul.). tuberculi.). organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale.

dehiscenţa ventricidă.silicula latiseptă la Lunaria annua.).dehiscenţa dorsi-ventricidă. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. 6 .: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 6a . Tipuri biologice de fructe. 5a -dehiscenţa silicvei.3).: Pisum sativum (mazăre). 3 . Capsula este un fruct cu pericarp uscat.silicva la Cheiranthus cheiri. Capsula: 1 . 5 .folicula la Helleborus sp. (măzăriche) (Fig. 7 . Ex.dehiscenţa siliculei. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. ..păs-taie la Pisum sativum. Vicia sp. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. 7a .dehiscenţa siliculei. 2a .păstaie la Vicia sp. nuca.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. 4 . 1a .Fig.1. dehiscent la maturitate. 73. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. baca şi drupa. 73.lomenta la Coronilla varia.. Ex. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. 73: 2. 2 .

: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig.carpele la maturitatea fructelor. 73.5. 4 .loculicidă (Tulipa sp.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). prin 4 linii longitudinale. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. Ex. 3 .).septifragă la Viola tricolor. 8 . Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. 6 . Ex.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).dehiscenţa septifragă. 2a . Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. prin linii longitudinale în peretele fructului.) (Fig.Fig. de la vârf până la bază.stigmate. Fructul matur se deschide în două valve. Lilium sp. 1a dehiscenţa septicidă.septifragă (Datura stramonium). câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.). 7 denticidă (Primula veris).dehiscenţa loculicidă. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex. stg . Capsula: 1 .. 73: 6. sm . bilocular. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.. Viola sp. ca .poricidă (Papaver somniferum). 5 . af axa florii. 73. 74: 1–4).). . rst . 2 .7). Tipuri biologice de fructe. 74. 3a . Tulipa sp.rostru.sămânţă.pixidă (Anagallis arvensis). 4a – dehiscenţa septifragă. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. de jos în sus. gâtuite între seminţe. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp.).4.septicidă (Colchicum autumnale).

Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.achenă (Matricaria perforata).papus. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. 8. . 9 .peri. 4a achenă. 74.poliachenă (Ranunculus sp.poliachene la Rosa sp. 10 .8. 12 .). 75.tetraachenă (Symphytum sp. Nuca: 1 . Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). p .6. Fig. Plantago sp. Nuca este un fruct cu pericarp uscat. pp .achenă cu papus (Asteraceae). 2 .).disamara (Acer pseudoplatanus). (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. 3 . Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.). 5 . capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. La Geranium sp. em . 7.7. indehiscent la maturitate.diachenă (Carum carvi). s .cariopsă (Triticum sp.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. 4 . Hyoscyamus niger. Ex.). cupuliform).) (Fig. 6 . 11 .rostru.embrion. Tipuri biologice de fructe.5.: Primula sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).poliachene la Fragaria sp.). (Fig.). 74. 74.) (Fig.samara la Ulmus glabra (7).).şanţ. 74. r .

. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.). Baca: 1 . 76.. 75.Convallaria majalis. 75. r .) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. 75: 7–9)..).secţiune longitudinală prin polidrupă. La Fragaria sp.4.2).. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. Rosa sp.Atropa belladonna.). 6b . 2 . Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.epicarp.). Fig.12).6. 5a .Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. 5 .3.fruct deschis. Lamiaceae) (Fig.mezocarp. sm .). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Apiaceae (Fig. ep . 6a . mz .drupeolă în secţiune longitudinală.. 75: 1.sămânţa. Drupa: 6 . Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. Tipuri biologice de fructe. Rosa sp.) (Fig.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig.75: 11. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia).) (Fig. 75. 75.5.) (Fig.receptacul cărnos. 75.). dr . Aste-raceae) (Fig.10. Ranunculus sp.). bilateral la mesteacăn (Betula sp. Boraginaceae. 4 . Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.polidrupă la Rubus idaeus.drupeolă.Solanum dulcamara. end endocarp.

2. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). Plante erbacee.3. Ord. Ex.: Lycopodium alpinum (bradisor). Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. CORMOBIONTA) 6.: Rubus idaeus (Fig. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Lycopodiatae Ord. Selaginellales Fam. înguste. diferentiate în trofofile si sporofile. sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte. Ex. prinse de substrat prin radacini adventive.: Atropa belladonna. Lycopodium annotinum (cornisor). fara ligula. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. SUBREGN. Sporangii dispusi în axila sporofilelor. Selaginellaceae . Lycopodium selago (bradisor) (Fig. uninerve. 6. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. 76: 3. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls. ramificate dicotomic sau pseudomonopodial. Tulpini repente si ascendente. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime). 77). CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI . perene.6. Ex. dispuse spiralat.5).4). Lycopodium clavatum (pedicuta). Drupa este un fruct cu epicarp subţire.BAIULUI (REGN PLANTAE. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. sesile.1. 76. Solanum dulcamara (Fig. 76: 1.3. fara noduri evidente. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Lycopodiales Fam. Convallaria majalis.).Baca este un fruct cu epicarp subţire.

Lycopodium selago. sesile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. egale sau inegale. moi.sporofila cu sporange. ramificate dicotomic. Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. Tulpini repente.: Selaginella helvetica.sporofile cu sporangi. 77.Lycopodium annotinum. fixate de substrat prin radacini adventive.Lycopodium clavatum. Lycopodiaceae: 1 . Fam. 4a.sporofila cu sporange. 3b microfila.frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala). Ex. Selaginella selaginoides (Fig. 4e . 4d . Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Equisetatae Ord. 1a . Plante erbacee de dimensiuni reduse. Cls.Fig. sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente. 4b . 2 . Fam.frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala). Equisetaceae . 1b microfila. 77). Selaginellaceae: 4 .Selaginella helvetica. 4c microfila cu ligula. Equisetales Fam. Frunze mici. prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei). 3 . dispuse opus sau altern. 3a .

Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. Equisetum variegatum (pipirig) (Fig.Fig. prevazute cu noduri si internoduri distincte. reduse la scvame (neasimilatoare). 78. Equisetum telmateia. Fam. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). sylvaticum). verzi (asimilatoare). grupate terminal sub forma de spice sporifere. asimilatoare (de vara). 2a . tulpina sporifera. Plante erbacee. Equisetum sylvaticum (rusinea ursului). Sporofile de forma peltata (scut). arvense. 2 . 78).Equisetum arvense.Equisetum sylvaticum. Frunze uninerve. Equisetum palustre (barba ursului). brune. ramificate (E. 1a tulpina sterila. sterile. Ex. tulpina fertila (de primavara). fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi. 3 . E.: Equisetum arvense. Equisetum pratense. . Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. pipirigut de munte). 2b . palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. hyemale.tulpina sterila. Equisetum hyemale (pipirig. dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune.portiune de rizom. Equisetaceae: 1 .Equisetum palustre. asimilatoare. dintate. fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte. E. perene.

1.vârful unei ramificatii cu sporangi. Polypodiaceae: 2 . asimilatoare (trofofila) si o parte fertila. 1a .Asplenium ruta-muraria. Ord.). 4 – Polystichum lonchitis. Fam. întreaga sau divizata. Fig. verde. perene.foliola cu sori.Botrychium lunaria.Cls.Asplenium scolopendrium. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila). 2a . Polypodiaceae . Ophioglossales Fam. Filicatae Ord. Fam. 5 .: Botrychium lunaria (limba cucului. iarba dragostei) (Fig. 79. Ex. Polypodiales Fam. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. 79. Ophioglossaceae: 1 . 3 Asplenium trichomanes. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila.

Dryopteris dilatata (feriga). Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial.. CLS. prezinta inel mecanic de dehiscenta. Athyrium filixfemina (spinarea lupului).Cystopteris fragilis. Polypodium vulgare (feriguta. Fig.: Asplenium ramosum (poci-toc. Sorii de forme variate (reniformi.). pungente/înţepătoare (Picea abies). Asplenium scolopendrium (navalnic. scurt peţiolate. Asplenium ruta-muraria (ruginita). 2a . Blechnum spicant (scarita muntelui). lung petiolate. limba cerbului). 79: 2–5. sunt . Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei.Blechnum spicant. alungiti. Ex. PINALES Fam. Fam.foliola cu induzie de pe frunza sporifera. frecvent variat divizate. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp. 80). 80. 2 . Frunze: trofosporofile. rar caduce (Larix sp. liniari) prezinta sau nu induzie. de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). Plante perene cu rizom. Pinus sp. Polypodiaceae: 1 . Cystopteris montana (feriga de piatra). Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp.foliola cu sori. Asplenium trichomanes (strasnic). rar întregi.Polypodium vulgare. Dryopteris filix-mas (feriga). rugina). Fig. 1a . Polystichum aculeatum (creasta cocosului). sempervirescente. Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig.). rotunzi.). 3 . Frunze aciculare. Cystopteris fragilis (feriguta de stânca). Dryopteris carthusiana (feriga). PINATAE ORD. iarba dulce).Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite.

1. Pinaceae: 1 . apoi albastru-negricioase. Pinus mugo (jneapăn. 1e .ramură tânără cu flori |.frunza. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice.con ~. Conurile feminine sunt mari. 3e . .sămânţa aripată.Larix decidua. spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp. 1f . 81.). Fam. 1b . 3c . Larix decidua (larice.Abies alba.rămurică cu flori |.frunză în secţiune transversală.sămânţa aripată. solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. zadă). verzi. 3 . Seminţe aripate. 2 . Conurile masculine sunt mici.).con ~ matur (pendul).: Abies alba (brad).). Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. Plante unisexuate.frunză în secţiune transversală. 3g . 3f . ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule. 2b .inflorescenţa ~ tânără (erectă).).Picea abies. 1d . 81. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp.solz carpelar fără seminţe. 2a . 82. Picea abies (molid). 1a . monoice cu flori grupate în conuri.frunză. Ex. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare. 1c . Fig. Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere. 2c .conuri ~ mature. Fig.solz carpelar cu bractee.dispuse spiralat (Picea abies). 3d .ramură cu două flori ~. Flori unisexuate grupate în conuri mici. Fam.solz carpelar cu două seminţe. 3a . jep). grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp. 3b .

Ranunculales . ramură cu flori | (planta |).).frunză în secţiune transversală. moi.3. cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid. 2a . 82. Cupressaceae: 2 .Ex. 3b . 3e . Fam.sămânţa fără aril. Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu.frunze în fascicul. CLS. Fig. pe ramurile terminale. Flori masculine grupate la baza frunzelor.sămânţa aripată. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls.pseudobacă. Fam. 82. turtite dorsi-ventral. 3c .floare |.: Juniperus communis (ienupăr). dispuse altern.Pinus mugo.). 1a .Juniperus communis. Pinaceae: 1 . Taxaceae: 3 . Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. Fam. 82.frunză. Arbore/arbust dioic. 3d .Taxus baccata. Nu prezintă canale rezinifere. Fam. taxina).2. erect). Taxaceae Ex. discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). 1b . Frunze sempervirescente liniare. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord.: Taxus baccata (tisa) (Fig. 3a .ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~).

). Anemone nemorosa (păştiţa albă). Ranunculus cassubicus. adonitoxina. helleborina) şi alcaloizi (aconitina. Ranunculus oreophilus. Aquilegia sp. nestipelate (excepţie Thalictrum sp. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. Aquilegia nigricans subsp. apocarp. dispuse altern. Ranunculus repens (floare de leac). Ranunculus alpestris. 84).). întregi. Ranunculus platanifolius. Frunze bazale peţiolate. Gineceu superior. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥.). sălăţică. Fig. Aquilegia transsilvanica (căldăruşe). Ranunculus acris (piciorul cocoşului). lasianthum (omag).: Aconitum anthora (omag galben). Helleborus purpurascens (spânz). Delphinium elatum subsp. elatum (nemţişor). Elementele florii sunt dispuse spiralat. Anemone narcissifolia (oiţe). hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. Aconitum moldavicum (omag). decozina). rar opus (Clematis sp. frunze superioare sesile. K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. 83. Ranunculus ficaria (untişor. nucă (poliachene) sau bacă. Rădăcina principală lipseşte. bianuale şi anuale. Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. nigricans (căldăruşe). pluricarpelar. Thalictrum aquilegifolium (rutişor). Aconitum vulparia subsp. alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). lobate sau palmat-sectate. floarea Paştelui). . perene. Ex. Caltha palustris (calcea calului). bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. Actaea spicata (orbalţ).. Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). bisexuate. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Ranunculus carpaticus. Aconitum toxicum (omag). Înveliş floral: perigon sau periant. Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. Clematis alpina (curpen de munte).Fam. Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). Tulpinile subterane (rizomiforme. grâuşor). dediţei). Pulsatilla alba (sisinei de munte.

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

Caryophyllidae Ord. Fam. samară (Carpinus sp. Fruct: achenă (Corylus sp. Tulpini articulate. simple cu stipele caduce. Frunze alterne. Flori unisexuate. 2 .două flori ~. bilocular cu două stigmate.rămurică cu inflorescenţă | şi ~. 1a . ramură cu frunze şi fructe. Flori actinomorfe.). 2a .) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor.Corylus avellana.Fig. bisexuate. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. Caryophyllales (Centrospermae) Fam. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. Fam. monoice. ramură cu frunze şi fructe.: Corylus avellana (alun). Corylaceae: 1 . Carpinus betulus (carpen) (Fig.nuculă.rămurică cu o inflorescenţă | şi ~. îngroşate la noduri. Frunze simple. 2b . tetramere) grupate în cime dihaziale . întregi. Subcls. 87). Florile masculine nude.ament ~. pentamere (rar unisexuate. 1d .Carpinus betulus. 1b . Gineceu inferior. bicarpelar. Caryophyllaceae Plante erbacee. Formula florală: | P0 A4. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). ~ P4 G(2) Ex.floare |. 1c . opuse. 87.

Silene heuffelii (opaiţă). Fam. Silene nutans (Fig. Formula florală: K5-4. 4 Silene acaulis.: Dianthus carthusianorum (garofiţe).floare. Silenoideae: caliciu gamosepal. 3 . Ex. Silene dioica (opaiţă roşie). Lychnis viscaria (lipicioasă).Cerastium alpinum subsp. 88.petală. Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). Gineceu cu ovar superior. Caryophyllaceae: 1 . denticulată.porţiune de tulpină. Dianthus glacialis subsp. 1a . miliţea). Saponaria officinalis (săpunariţă). Silene acaulis (iarbă roşioară. gelidus (garofiţă pitică). 2b . unilocular. 88).Stellaria media. ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. cu dehiscenţă apicală. . variat colorate. petale lung unguiculate. Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). Dianthus spiculifolius (garofiţe). 5-2 G(5-2) Subfam. Fig. între sepale şi petale).sămânţa. lanatum. 2c . Fruct: frecvent capsulă. 2 . 2a . Gypsophila petraea. (5-4) C5-4.caracteristice familiei . 5 .Dianthus carthusianorum. 0 A5+5. 10.Stellaria holostea.

Fam. Arenaria ciliata (studeniţă). articulate. Stellaria holostea (iarbă moale). cornuţ). Ex. Ovar superior. cornuţ). Cerastium alpinum subsp. 89. Cerastium arvense (struna cocoşului. Minuartia recurva. uniloculat. albe.Subfam. Flori mici. Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. prostrate sau volubile. Chenopodiaceae Plante erbacee. Frunze alterne. Sagina procumbens (grăşătoare). racem sau cime). bisexuate sau unisexuate. Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. Flori mici. Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. umflate la noduri. Gineceu superior cu ovar uniloculat. cu aspect făinos. petale mici. erecte. pentamere. Myosoton aquaticum (plescaiţă). spanac sălbatic).: Arenaria biflora (studeniţă).). Frunze alterne sau opuse. Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. 0 A5-1 G(5-2) Ex.: Chenopodium album (lobodă. Tulpini cilindrice. anuale sau perene. actinomorfe. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. actinomorfe. roşu) alcătuit din 3-6 tepale. Moehringia trinervia (merinană). Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). Scleranthus uncinatus (studeniţă). Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. Minuartia verna subsp. stile libere. tricarpelar. Formula florală: P5-1. Stellaria graminea (rocoţea). cu stipele concrescute formând ohrea. nestipelate. 88). Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . grupate în spice sau cime (glomerule). Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). Scleranthus perennis (sincerică). uniovulat cu 3 stile libere. Stellaria media (rocoină). ovar fără ginofor. cu 6-9 stamine. Alsinoideae: caliciu dialisepal.1. gerardii (mierluţă). Polygonaceae Plante erbacee. lanatum (lâna caprelor). Ord. simple. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. Polygonales Fam. uniovulat. Arenaria serpyllifolia (studeniţă). Minuartia sedoides.

Rumex alpinus. 2a . 4a . 2b . Rumex acetosella (măcriş mărunt).floare |. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie). Ex. 3a . 4b . Polygonum hydropiper (piperul bălţii). Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Rumex conglomeratus (măcrişul calului). Rumex crispus (dragavei.fruct. Fam. 4c . Plumbaginales Fam. Rumex acetosa (măcriş).Rumex acetosa. Rumex scutatus (Fig.fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent). Rumex alpinus (ştevia stânelor). 4 . 89. Rumex obtusifolius (măcrişul calului). ştevie creaţă). Polygonum persicaria (iarbă roşie. Polygonum mite (buruiana viermilor). Polygonum bistorta (răculeţ). Fam. Ord.floare ~ (ovar cu stigmate). Plumbaginaceae . 89: 2–4). 3 . Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). Polygonum viviparum (iarba şopârlelor).: Polygonum aviculare (troscot). ardeiul broaştei).fruct/nuculă.Polygonum bistorta.Fig.floare. Polygonaceae: 2 . Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare).

: Armeria alpina (armerie) (Fig. alterne. 90: 2. bisexuate. Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. frecvent grupate în rozete bazale. nestipelate. Parnassia palustris (şopârliţa albă). întregi dispuse altern sau în rozetă. Frunze simple. Sedum annuum. Sedum hispanicum (şoaldină aurie). Ex. Saxifraga adscendens (ochii şoricelului). petale puţin unite la bază. Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. Flori actinomorfe. Fruct: achenă sau capsulă. persistent şi membranos. grupate în inflorescenţe cimoase. Saxifragales Fam. Frunze întregi. Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. cărnoase. de regulă pe tipul 5. nestipelate. Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. Rosidae Ord. ovar superior. bisexuate. Sedum acre (iarbă de şoaldină). în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. suculente ± cilindrice. Gineceu superior. Ex. pe tipul 5 (rar 4). rar apocarp. cu învelişuri florale libere. Flori actinomorfe. Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism. pe tipul 5. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). 5-3 Obs. Rhodiola rosea (rujă). bisexuate. semiinferior şi inferior. Fruct: capsulă (foliculă).3). stile libere. frecvent oligomer şi sincarp.: Chrysosplenium alternifolium (splină). Subcls. Sepale şi petale libere. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. Flori actinomorfe. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1). Frunze simple. Fam.1.). caliciu gamosepal. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. Saxifragaceae Plante erbacee. Fruct: polifoliculă. frecvent grupate în cime. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex.Plante erbacee perene.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). Sedum alpestre. . Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. Sedum atratum. Saxifraga androsacea. 90. unilocular. stamine 5 epipetale.

2b frunză.Armeria alpina.Saxifraga bryoides. Crassulaceae: 2 . Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig. Fam.stamină con-crescută cu o petală.floare. 90. Fam.Jovibarba heuffelii. Saxifraga oppositifolia. 1c . Saxifraga demissa. Saxifraga moschata.Sedum acre. Fig. 91).flori cu două bracteole. 1a . . 2a . Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).floare. Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă).3 . 1b . Plumba-ginaceae: 1 .

: Alchemilla flabellata (creţişoară).capsulă înconjurată de caliciul persistent. Filipendula vulgaris (aglică).Fig. nucă. Formula florală: K5. Androceu cu numeroase stamine libere. rar solitare. cu elemente libere. 2a . dispuse în inflorescenţe variate. 2 . 5 . gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. Subfam. concav sau urceolat). 3 . Dryas octopetala (arginţică). Alchemilla mollis (creţişoară).Saxifraga cuneifolia. Rosales Fam. Saxifra-gaceae: 1 . 5+5 C5 A¥ 1 Ex. 4a .porţiune de frunză mărită. Rosoideae.Saxifraga pani-culata.Saxifraga aizoides. arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. frecvent bisexuate şi pentamere. 4b . La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. Receptaculul (convex.floare.floare. 4 . Frunze simple sau compuse. frecvent alterne şi stipelate. Flori actinomorfe. Rosaceae Plante lemnoase (arbori. Filipendula ulmaria (creţuşcă). Fam. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă.Chryso-splenium alternifolium.Parnassia palustris. rar perigon. Ord. 91. 3a . bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate. Fragaria vesca (fragi de .

94). 1a. Geum reptans (plăcinţele). Rosa pendulina (măceş de munte). 2 Crataegus monogyna. Potentilla thuringiaca. 3 . 2a . Fig. ramură cu flori.pădure). 93.ramură cu fructe. Fig. Fam. Geum montanum (mărţişor). Fig. Potentilla anserina (coada racului). 3a fructe. Potentilla reptans (cinci degete).floare văzută din faţă şi profil. Potentilla argentea (scrântitoare).Filipendula vulgaris. 4 . Rubus idaeus (zmeur) (Fig. 92. 92. Rubus hirtus (mur păros). 1b . Rosaceae: 1 . Geum rivale (călţunul doamnei). Potentilla erecta (sclipeţi). Potentilla ternata (scâteiuţă de munte).Dryas octo-petala.Alchemilla mollis. Rosa canina (măceş). . Geum urbanum (cerenţel).

Maloideae (Pomoideae). ¥. Crataegus monogyna (păducel. gherghinar) (Fig. 3 . 2b .nuculă.Potentilla anserina. 10+5+5 G (5-2). stipelate. Flori zigomorfe.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig.Geum montanum. 93.: Sorbus aucuparia (scoruş de munte). Ord. Fabaceae (Leguminosae. bisexuate. 92. Spiraeoideae. 1a . 2a petală.. Rosaceae: 1 . Formula florală: K5 C5 A10+10. Fig. Subfam. 4 .Geum rivale. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. Fabales Fam.Potentilla erecta. 1 Ex. pentamere. 2 . Subfam. Ex. Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. Lathyrus sp. 94). cu 3–5–7 foliole).fruct/nuculă. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. Rădăcini cu nodozităţi.Fig. alterne. grupate în . Fam. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat. 94).).

Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. 4a . aripi şi carenă). Coronilla varia (coronişte). Hedysarum hedysaroides . Rosaceae: 1 .: Anthyllis vulneraria (vătămătoare).floare. 2a . 1a .fruct/ folicule. ramură cu flori. G1 (9)+1 Obs. Astragalus glycyphyllos (unghia găii). Gineceu superior. Fruct: păstaie. Fig. (5+5). 2 Spiraea chamaedryfolia. Genistella sagittalis (grozamă). Ex. păstaie indehiscentă sau lomentă. Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. 4 . 3 .Sorbus aucuparia. Caliciul alcătuit din 5 sepale unite. Genista tinctoria (drobiţă).Rubus idaeus. 94. sparteina. cu unul sau mai multe ovule. 2b . saponine. unicarpelar. Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin. ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. alcaloizi (citisina.inflorescenţe racemoase. unilocular. 3a . Fam.sămânţa.Rosa pendu-lina.ramură cu fructe. galegina). Formula florală: K(5) C5 A5+5.receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr).

Lathyrus pratensis (lintea pratului). Lotus corniculatus (ghizdei). Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. Onobrychis montana subsp. Melilotus officinalis (sulfină galbenă). bisanuale (Oenothera biennis) sau perene.(dulcişor). Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Ord. Medicago falcata (lucernă galbenă. Trifolium pratense (trifoi roşu). Oxytropis campestris (luntricică). transsilvanica (sparcetă). Trifolium aureum (trifoi). Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). Trifolium arvense (papanaşi). Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. culbecească). Vicia sepium (măzăroi sălbatec). Vicia cracca (măzăriche). Medicago lupulina (trifoi mărunt). Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. Trifolium pannonicum. Oxytropis halleri (luntricică). axilare sau grupate în racem. Melilotus albus (sulfină albă). Myrtales Fam. stipelate. Ononis arvensis (osul iepurelui). frecvent pe tipul 4 (tetramere. Trifolium montanum (trifoi). . dispuse altern sau opuse. 95). Trifolium alpestre (trifoi). bisexuate. Flori actinomorfe. pentaciclice). Frunze simple.

: Chamerion angustifolium (pufuliţă. 2a .floare.0 A10.).Hedy-sarum hedysaroides. grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana).4. Circaea lutetiana (tilişcă).Fig.Trifolium repens. nestipelate.fructe.1. 95. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior. Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă). 3b . Oenothera biennis (luminiţă) (Fig.Lathyrus pratensis. Epilobium montanum (pufuliţă). alterne. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. 3a . zburătoare). 2 . Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee. Epilobium alpestre. 5 . Formula florală: K4-2 C4-2. Fam. întregi.8. Thymelaeales Fam.sămânţa. liber faţă de receptaculul caduc. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile.: Daphne blagayana (iederă albă). Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. . Fruct: drupă. Epilobium roseum.Lotus corniculatus. bisexuate pe tipul 4. răscoage. 4 . Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. Fabaceae: 1 . 96). 3 .Anthyllis vulneraria.2 G(4) Ex. Flori actinomorfe. Ord. 97. Frunze simple.

96. nestipelate. 3b . 3a . Cornales Fam.fruct.sămânţă cu peri. bisexuate. Petale valvate.floare. 3 . Celastrales .Epilobium montanum. Cornaceae Plante lemnoase. 97. întregi.Circaea lutetiana. opuse.Fig. Fruct: drupă. 2 . Ord.Chamerion angustifolium. pe tipul 4. Onagraceae: 1 . Fam. dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme.2. Frunze simple. 2a fruct/capsulă. Ord. bicarpelar. Flori actinomorfe. 2b . Sepale mici.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. Gineceu cu ovar inferior.). Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex.

Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase.4.Fam. Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. actinomorfe. nestipelate. Ord. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. 97.). 97. bisexuate. verzui. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti). Flori mici. lemn râios). Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. grupate în cime dihaziale. Gineceu cu ovar inferior. alterne. semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori).: Thesium alpinum (măciulie). pe tipul 4-5 cu perigon. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele. Santalales Fam. Gineceu cu ovar superior. monolocular. Fruct: achenă. . Frunze simple. bisexuate. pe tipul 4–5. La baza staminelor au disc nectarifer. Thesium kernerianum (măciulie). Ex. Flori mici. alterne sau opuse. întregi. Obs. actinomorfe.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. Frunze simple.3. Santalaceae Plante erbacee. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig.).

ramură cu fructe/bace. 2b .ramură cu fructe/bace. dispuse altern sau opus. Celastraceae: 3 . ramură cu flori.Fig. răşini ş. plantă cu fructe. Formula florală: | P5-1.floare. 0 G(3) Obs. 3b . Fam. Santalaceae: 4 .Cornus sanguinea. 3a . ramură cu flori. Fam. Frunze simple. 1a . protide toxice (curcina.Evonymus verrucosus. crotina. actinomorfe.fruct mărit.Thesium kernerianum. ricinina). Thymelaeaceae: 1 . Euphorbiaceae Plante erbacee.Daphne mezereum. ~ P5-1. glicozide cianogenice. Euphorbiales Fam. 4a . . substanţe tinctoriale. 0 A¥-1. apetale.a. 2a . Flori mici.ramură cu fructe/capsule. Ord.fruct după căderea seminţelor. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). Cornaceae: 2 . unisexuate. 97. monoice sau dioice. Fam. Fam.

Fam. 3a ciaţiu. 2b – stamină.ciaţiu. Ex. Plantă dioică. trimer. Flori cu perigon sepaloid.). Euphorbia stricta (Fig. Frunze alterne. Fig.sămânţa. Gineceu superior. 2 Euphorbia cyparissias. 1b .4.ciaţiu. tricarpelar. 98. laptele câinelui. laptele cucului). Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu. 2a . trilocular. Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). 4a . 2c .sămânţa. 3 . (alior. Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei).Euphorbia helioscopia.Euphorbia amygdaloides. Euphorbia helioscopia. Ord. Euphorbia cyparissias.floare |. Sapindales (Acerales) Fam. Androceu: 9–12 stamine.: Euphorbia amygdaloides. Frunze opuse. 98. 1a .capsulă. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. 4 .Plante cu latex: Euphorbia sp.Mercurialis perennis. 3b . 98: 1–3). Aceraceae . Euphorbiaceae: 1 . 4b .sămânţa.

lobate. bisexuate. nestipelate. 99. Fruct: disamară. stigmate globuloase. bisexuate sau unisexuate monoice. caliciu persistent. Flori actinomorfe. Fruct capsulă. opuse. paltin de câmp). bicarpelar. pe tipul 5. uneori învelişul floral lipseşte. Frunze palmat compuse. Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile. adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. Frunze simple. Geraniaceae . Ord. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex.).: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). lung peţiolate. Geraniales Fam.: Acer platanoides (arţar. 99: 1. paltin de munte) (Fig.Plante lemnoase. Fam.2). Acer pseudoplatanus (paltin. Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. Oxalidaceae Plante erbacee mici. cu rizomi subţiri. Flori actinomorfe. 4+4.3. pe tipul 5 (4). Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. 5-4 G(2) Ex. Gineceu superior.

Flori actinomorfe. Fam. Fruct: capsulă lungă. palmat compuse. ovat-eliptice. Flori zigomorfe. dispuse altern sau opus.Fig. sub formă de cioc de barză. bisexuate.Oxalis acetosella. 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate. care contribuie la formarea capsulei. Geranium pratense (greghetin).: Impatiens glandulifera. 100).1b . 99. Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. Aceraceae: 1 . 101. Ex.). Oxalidaceae: 3 . Plante erbacee.1. rostrată.: Geranium caeruleatum.disamară. nestipelate. Ovarul superior 5-carpelar. alterne. 5 G(5-3) Obs. higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. Fam. întregi. . Geranium phaeum (pălăria cucului). Frunze simple lobate. Plante erbacee cu frunze simple. Fam. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme.Acer platanoides. pe tipul 5. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung. 1a. geraniol). 2a .fruct/disamară. pentamere. Balsaminaceae Ex. 2 . Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol. Formula florală: K5 C5 A5+5+5.Acer pseudoplatanus. bisexuate. stipelate. 5+5. Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit.

Ord. întregi. ineaţă). Gineceu superior. pendule. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. Frunze simple. 100. Sepale şi petale libere. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere. 2 .Geranium phaeum. Formula florală: K5 C5 A5+5. Linales Fam.: Linum austriacum (ineaţă). 5+0 G(5) Ex. Linum catharticum (inuţ de câmp. Flori actinomorfe. Polygalales Fam. Fruct cărnos dehiscent. dispuse altern. Geraniaceae: 1 . 101: 2–4). la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele. Linum extraaxillare (in de munte) (Fig. Linaceae Plante erbacee. pe tipul 5. cu pinten curbat.Geranium robertianum. Polygalaceae . Fam. dispuse în cime. bisexuate. 3 . Fruct: capsulă. Ord.galbene.Geranium pratense.

bisexuate. Gineceu cu ovar inferior. 101. Frunze simple. verzui. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex. Caliciu: 5 sepale libere. Frunze simple. Ord. actinomorfe. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. Gineceu superior. grupate în umbele. Fruct: capsulă. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). Fam.sămânţa. grupate în raceme.Linum austriacum. Araliaceae Plante lemnoase. Apiales (Umbellales) Fam. Flori zigomorfe. pe tipul 5. nestipelate. cea inferioară cu un apendice fimbriat. Balsaminaceae: 1 . arbuşti căţărători sau târâtori. 2a - . persistente. 1b . Corola: 3 petale unite la bază. petaloide. Fig.Plante erbacee.fruct cărnos dehiscent. 101. dispuse altern.: Hedera helix (iederă).: Polygala amara. şopârliţa) (Fig. Linaceae: 2 . Fam. bisexuate. alterne. nestipelate. întregi sau palmat lobate. Polygala vulgaris (amăreală. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. 5-locular. 1a . Flori mici. Fruct: bacă. persistente.Impatiens noli-tangere.5).

Fig. Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. heterozide şi alcaloizi (coniina). carota (morcov). Seseli annuum (cosicel). Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). Polygalaceae: 5 . Seseli libanotis (smeoaie) (Fig.Polygala vulgaris. de regulă longitudinal costate. Gineceu inferior. Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). Fruct: diachenă. oleorezine. Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. brioală). Fam. timol. Theales Fam. Sanicula sp. Hypericaceae .: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). 4 . cruceapământului). Subcls. bisexuate (rar unisexuate). se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. limonen. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. Pastinaca sativa (păstârnac).). Bupleurum falcatum. Ligusticum mutellina (brie.Linum extraaxillare. Angelica archangelica (angelică). borneol. Dilleniidae Ord.. Flori mici. Fam. pinen). bicarpelar. cimol. rar umbela simplă (Astrantia sp. actinomorfe.1.). Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). săcărică). Sanicula europaea (sânişoară). Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate.Linum catharticum. articulate.sămânţa. 102. bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Chaerophyllum aromaticum (antonică). Bupleurum diversifolium. 103. Ex. cu internoduri lungi. Tulpini în general fistuloase. Astrantia major (ştevie de munte). cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Heracleum carpaticum. 3 . nestipelate. Heracleum sphondylium (brânca ursului). pe tipul 5. Heracleum palmatum (talpa ursului. Conium maculatum (cucută). Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs. Frunze alterne. Daucus carota subsp. Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. Carum carvi (chimen.

Obs. Malvaceae Plante erbacee în flora României. pojarniţă) (Fig.floare bisexuată funcţional ~. caduce.floare bisexuată.floare |. bisexuate. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor. 1b . În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile.Ligusticum mutellina.Carum carvi.). 1a .: Hypericum hirsutum (sunătoare). opuse. triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare. Frunze simple.2. pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. Fam. cu stipele mici. Ex. 4a . 2b . întregi sau lobate. sunt actinomorfe. 3a .Plante erbacee în flora României.floare. 1c . 3 . întregi. 2a . Ord. Gineceu superior cu 3–5 carpele. Hypericum perforatum (sunătoare. Frunze simple. Flori actinomorfe. 102.fruct. pe . Hypericum macu-latum (sunătoare). Malvales Fam. 4 – Heracleum sphondylium. Apiaceae: 1 . 103.fruct/diachenă.Astrantia major. Androceu gamostemon.diachenă. care se află şi în celelalte organe. bisexuate. 2 . alterne. Fruct: capsulă septicidă.

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

cu ovar bicarpelar.silicvă. 4a .silicvă. 3a . Flori nude. unilocular. 3b . prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. Frunze simple. 2a .siliculă. Florile feminine au gineceu superior. Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine. ~ P0 G(2) 30-2 .floare.Biscutella laevigata. Ord. 4b . arbuşti şi arbori. Brassicaceae: 1 . dioice. 4 . Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul. Fam. 105.silicvă. 2b . prevăzute cu un disc sau glande nectarifere. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. 2 . 1b . alterne. Formula florală: | P0 A .Alliaria petiolota. grupate în amenţi erecţi sau penduli. pluriovulat. 3 .sămânţă. Salicaceae Plante lemnoase. Fruct: capsulă loculicidă.Fig. întregi.sămânţă.Barbarea vulgaris. stipelate. cu rol în diseminare.floare. unisexuate.Arabis alpina. Salicales Fam. 1a .

Salix triandra (Fig. 1a . 3 . Salix herbacea. Salix alba (salcie). 4b . Brassicaceae:1 . Salix fragilis (răchită). Fig. 4 . Fam.Lunaria rediviva. Salix silesiaca (Iovă. .Ex.silicvă.Rorippa sylvestris.: Populus tremula (plop tremurător). Salix retusa. Salix hastata. 106. 2 . 2a .floare. Salix caprea (salcie căprească).silicvă. 107).Dentaria glandulosa. Salix reticulata (salcie pitică). 4a .silicvă.Cardamine pratensis. salcie de Silezia). Salix purpurea (răchită roşie).

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina). Ex.). Frunze simple. Oleales Fam. samară (Fraxinus sp. Gentiana nivalis. Centaurium pulchellum (frigurică). androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs.: Centaurium erythraea (fierea pământului). Solanales Fam. Flori actinomorfe.). bisexuate. caliciu gamosepal. Gentiana acaulis (cupe). Gentianella austriaca.: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. bicarpelar. Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex. 110: 1–3). grupate în inflorescenţe terminale racemoase. Corola gamopetală. Ord. nestipelate. Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. corola gamopetală. pe tipul 4. Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). 110. Oleaceae Plante lemnoase (arbori.). alterne. Oleaceele conţin glicozide (siringosida. pe tipul 5. Cuscutaceae .4. întregi sau penat-compuse. opuse (rar alterne). întregi sau lobate. Syringa vulgaris (liliac). Fruct variat: capsulă (Syringa sp. ochincele). ligustrisidă). Gentiana verna (ghinţură de primăvară. Fruct: capsulă. hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă).Obs. nestipelate. Fam. bacă sau drupă. Ex. Gentiana utriculosa (ghinţură. glicozide flavonice (gentizina. Gentiana lutea (ghinţura galbenă). Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. bilocular. ochincele).: Fraxinus excelsior (frasin). actinomorfe. Ord. campanulat-infundibuliformă. Frunze simple. bisexuate. foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). Gentiana punctata (ghinţură). Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. gineceu superior. arbuşti).

Frunze simple (întregi. Gineceu superior cu 1–2 stile. 110. Androceu: 5 stamine prinse de petale. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze.Convolvulus arvensis. 5a . pe tipul 4–5.floare. gamosepale şi gamopetale. 110. Convolvulaceae: 4 . Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). Cuscutaceae: 5 . 5b . gamosepale şi gamopetale. actinomorfe. bisexuate. 3 Gentiana asclepiadea. bicarpelar.Gentiana verna. Fruct: capsulă. volubile. de culoare galbenă. lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. grupate în glomerule. pe tipul 5.5. Fam. sesile sau scurt pedicelate. Ex.Gentiana utriculosa.). Fig.floare. Fam. Fam. Flori mici. Gentianaceae: 1 . bisexuate.: Cuscuta epithymum (torţel). nestipelate. bilocular . Cuscuta europaea (torţel) (Fig. Solanaceae Plante erbacee. Gineceu superior. Caliciu persistent. 2 . Tulpini subţiri. 4a .Cuscuta epithymum. Fam. Corola tubuloasă/rotată. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase.Plante parazite lipsite de rădăcini. alterne. roşiatică sau albicioasă. Androceu cu 5 stamine. Flori rar solitare.sămânţa.

Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). 111. 2a capsulă. capsicină. frecvent campanulat. Androceu: 5 stamine ± egale. întregi. nebunariţă). ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat.Solanum dulcamara. 3 . Fig. bicarpelar. rar zigomorfe (Echium sp. Gineceu superior. bisexuate. Boraginaceae Plante erbacee în flora României. Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. prinse de tubul corolei. multilocular. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină. Corola gamopetală. persistent. frecvent acoperite cu peri aspri.Hyoscyamus niger. Solanaceae: 1 .: Atropa belladonna (mătrăgună). Fruct: bacă sau capsulă polispermă. Hyoscyamus niger (măselariţă.). 2 . Caliciu gamosepal. scopolamină.Datura stramonium. păroase numite fornice. Lamiales Fam. alterne. nicotină. 3a .sau multicarpelar. nestipelate. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. 1a . hiosciamină. 111).bace. pe tipul 5. Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă). tubuloasă. Flori actinomorfe. Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. 3b . Fam. .să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord. solanină). Datura stramonium (ciumăfaie). Frunze simple. (5–4) Obs. bilocular cu stil lung. pluriovulat. Ex.capsulă pixidă în caliciu persistent.

Fig. Eritrichium nanum (ochiul şarpelui). Echium vulgare (iarba şarpelui).1. Fam. Pulmonaria rubra (mierea ursului. Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). 3b . . Symphytum cordatum (brustur negru). cuscrişor). Fig.Echium vulgare.floare. 113. 4 . 2 . 2a .corola văzută apical.). Pulmonaria officinalis (mierea ursului).Anchusa officinalis. 3a . Myosotis scorpioides (nu-mă-uita). Cerinthe minor (somnoroasă).: Anchusa officinalis (miruţă). 3 Myosotis sylvatica. Symphytum tuberosum (Fig.Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. Myosotis alpestris.caliciu. 112.Pulmonaria rubra. Boraginaceae: 1 . Symphytum officinale (tătăneasă). 112.

între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. Florile zigomorfe. silnic). Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen.: Acinos alpinus subsp. Ballota nigra (cătuşe). 3a . limonen. rar unilabiată (Mentha sp. bicarpelar. 2a . opuse.floare. Fam. bisexuate. Androceu didinam. pentamere. borneol. Galeopsis speciosa (cânepiţă. Boraginaceae: 1 . 113. Fructe mericarpice: tetraachene. Glechoma hederaceum (rotungioară.floare. zabră). Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. geraniol). bilocular cu stigmat bifurcat. rar lemnoase.Fig. frecvent bilabiat. Fam. În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. nestipelate. Corola gamopetală. Fam. Frunze simple. uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp.) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii. reunite în verticile ± contractate. Caliciu gamosepal.Lamium galeobdolon. Tulpini tetramuchiate. alpinus (cimbru de munte). 3 . Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee.Galeopsis speciosa.). Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere.Symphytum cordatum. 4 .Acinos alpinus. 2] G(2) Obs. Ex. persistent. Ajuga reptans (vineţică). tubuloasă este bilabiată. . Gineceu superior. cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare. Lamia-ceae: 2 .

Stachys sylvatica (bălbişă).floare. 3a. Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig. 114). izmă proastă). Plantaginales Fam.Salvia nemorosa.floare văzută apical. izma calului). Ord. Teucrium montanum (sugărel). grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. Frunze simple. Origanum vulgare (sovârv).stamină. Lamiaceae: 1 . Salvia glutinosa (cinsteţ). Plantaginaceae Plante erbacee scunde.frunză.floare văzută lateral şi din faţă.Prunella vulgaris. 113: 2–4. Lamium maculatum (urzică moartă). Fig. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor. 5a . 5c caliciu. 5d . Thymus alpestris (cimbrişor). 114. 3b . 3c . 2 .Mentha longifolia. nestipelate. Thymus comosus (cimbrişor). Mentha longifolia (izmă proastă. Fam. Salvia verticillata (urechea porcului). Fig.Lamium album (urzică moartă). uneori .sămânţa.detaliu tulpină. Inflorescenţa: spic ± alungit. 1a . Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. Lamium galeobdolon (gălbiniţă).Stachys sylvatica. Prunella vulgaris (busuioc de câmp). 3 . 5 . 4a .Thymus pulegioides.floare. 4 . 3d . Salvia nemorosa (jaleş de câmp). 5b .

Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste).) sau parazite (Lathraea sp. Scrophulariales Fam. pe tipul 5. nestipelate. rar pe tipul 4 (Veronica sp. actinomorfe. Fig. Androceu . Plantago major (pătlagină mare).). 3a . gamosepale şi gamopetale.floare. bisexuate. bisexuate sau unisexuate. Flori zigomorfe.: Plantago atrata (pătlagină de munte).capituliform. Euphrasia sp. Fam.). Inflorescenţe axilare.. 115). Rhinanthus sp. Ovar superior..sămânţa. Flori mici. pe tipul 4. Ord.capsulă pixidă. alterne sau opuse. 3 . Fruct: capsulă operculată. Plantago media (pătlagină moale) (Fig. uneori semiparazite (Melampyrum sp.capsulă pixidă. 115. racemoase sau cimoase. Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. Corola frecvent bilabiată. Frunze simple. 1b . Plantaginaceae: 1 .Plantago major. Scrophulariaceae Plante erbacee. 2a – să-mânţa.Plantago lanceolata. 2 Plantago media. gamosepale şi gamopetale. Caliciu persistent. 3b . 1a . infundibuliformă sau rotată.

Veronica baumgartenii. Verbascum nigrum (somnoroasă). Gineceu superior. Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). Veronica beccabunga (bobornic). Verbascum thapsus (lumânărică). Ex. Linaria vulgaris (linariţă).didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. pratensis (silur). Veronica officinalis (ventrilică. Veronica aphylla. dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5. Scrophularia nodosa (bubernic. Linaria alpina (linariţă de munte).4. Pedicularis oederi (darie). Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Veronica alpina (şopârliţă de munte). Rhinanthus angustifolius (clocotici). bilocular. Fig. Digitalis grandiflora (degeţel galben). Lathraea squamaria (muma pădurii). Veronica serpyllifolia (şopârliţă). Obs. Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). . Rhinanthus minor (clocotici).: Bartsia alpina (bursucă). iarbă negră). Fig. Fruct: capsulă sau bacă. Veronica teucrium (şopârliţă). Veronica chamaedrys (stejărel). bicarpelar. Euphrasia officinalis subsp. Melampyrum bihariense (ciormoiag. sor cu frate). 118). strătorică).2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. Euphrasia stricta (silur). 116. Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). Veronica bellidioides (şopârliţă). Rhinanthus alpinus (clocotici). gratiolină) şi saponine. 117. rinantosidă.

Cruciata laevipes (smântânică). pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar. turiţă). 4 . Corolă bilabiată. 116.floare. 4a . Fam.Digitalis grandiflora. Galium mollugo (sânziene . unilocular. rozulare. Obs. Lentibulariaceae Plante erbacee. Fam.Pedicularis oederi. 3 . Fam. 2a .: Asperula capitata (sânziene de munte).floare văzută din faţă şi lateral. 120. bicarpelar.Fig. Ex.floare. glicozide (asperulosida. 5a. Galium anisophyllon (sânzi-ene). Caliciu bilabiat. 5 Scrophularia nodosa. pintenată. Galium aparine (lipicioasă. Rubiaceele au laticifere articulate. 2 .floare. 5b . Androceu alcătuit din două stamine. saponine. pe tipul 5. nestipelate.Campanula serrata. cinchonină. insectivore. celule taninifere. Gineceu superior. Frunze întregi. cafeină.Phyteuma orbiculare. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină. 3a .Linaria vulgaris. 2 . bisexuate. Fruct: capsulă Fig. Scrophula-riaceae: 1 . Flori zigomorfe. cumarina).Campanula rapunculoides. 4 . 4a . tanin şi substanţe tinctoriale.Pedicularis verticillata. 3 Campanula cochleariifolia. Cruciata glabra. Campanulaceae: 1 .floare. emetină).

opuse. Viburnum opulus (călin) (Fig. Fruct: achenă. Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee. bisexuate sau unisexuate.2). Sambucus racemosa (soc roşu). pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. nestipelate. Gineceu inferior.. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs. Androceu: 3 (4–1) stamine. Ex. Galium schultesii (sânziene de pădure). pe tipul 5.). pe tipul 5. Caprifoliaceele conţin alcaloizi.: Lonicera caerulea (caprifoi). Fam. drăgaică) (Fig. Viburnum lantana (dârmoz). Valerianaceae Plante erbacee. Frunze simple.) sau bacă (Lonicera sp. Sambucus ebulus (boz). sectate sau penate. Ord. glicozide cianogenice (sambunigrină. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). Flori actinomorfe sau zigomorfe. în general redus. Frunze simple sau penat-sectate. Galium odoratum (vinariţă). cu o singură lojă fertilă. tricarpelar. . Lonicera xylosteum (caprifoi). perene. Flori zigomorfe. Dipsacales Fam. trilocular. opuse. Caliciu variat alcătuit. bisexuate. Corola gamopetală. Galium verum (sânziene galbene. Fruct: drupă (Sambucus sp. gamosepale şi gamopetale. Sambucus nigra (soc). Inflorescenţe cimoase uneori contractate. 122: 1. 121). uneori bilabiată. Viburnum sp. Gineceu inferior.albe).

Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă.: Valeriana montana (odolean). 3 .4). 2 . alcaloizi.floare. Fam. Ex. nestipelate. Dipsacaceae Plante erbacee. 4 . 2a . 3b . 3a . Flori zigomorfe. Valeriana officinalis (odolean). Valeriana tripteris (odolean) (Fig. întregi sau sectate. Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos.Galium aparine.Galium odoratum. bisexuate. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs. 1a .floare.fruct/ dicariopsă. cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate. Frunze simple. Organele vegetative conţin uleiuri eterice. Fam.porţiune de tulpină. pe tipul 5. 4a .dicariopsă. acizi organici (izovalerianic) şi enzime. 122: 3. 121.Fig. Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). persistent (la maturitate . opuse.Galium verum. Rubiaceae: 1 . Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. 4b . Valeriana sambucifolia (odolean).Galium schultesii.dicariopsă.

rosea (muşcata/muşcatul dracului).flori. Scabiosa columbaria (muşcata dracului. 3b . bicarpelar. Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă. Fam. Ord. cu 4–5 lobi. 5a .: Dipsacus pilosus (scăiuş). alterne. 4 . 2 .floare.floare. 2a . 122. Fruct: achenă. unilocular şi uniovulat. nestipelate. Androceu cu 4 stamine. Fam.Knautia arvensis. Vale-rianaceae: 3 . 3c . 3a.Lonicera xylosteum.6). Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig.Scabiosa lucida. 122: 5.0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. ramură cu frunză şi fructe/bace.Valeriana montana (detalii). Formula florală: K(5). Fig. Fam. Frunze simple. tubuloasă. Knautia longifolia.Sambucus racemosa.nuculă. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii . întregi sau sectate. Gineceu inferior. Asterales Fam. 6 . Corola gamopetală. Caprifoliaceae: 1 . Scabiosa lucida (sipică).Valeriana officinalis.transformat în papus). 1a floare. Dipsacaceae: 5 . porc). Knautia arvensis subsp.

glicozide (lappozidă. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. Fruct: achenă ± papus. camfor. cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini. bisexuate. formând un tub – sinantere. prin avortare devin unisexuate sau sterile. achilleină. unilocular. piretrină. Elaborează uleiuri eterice (cineol. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. frecvent alcătuit din peri persistenţi. tuberculi). cumarină). cime etc. tulpini. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. bicarpelar. corimb. achillină. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. sesile. cele ligulate fiind la exterior. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. actinomorfă.– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. spic. . cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. rezine şi cauciuc. Corola tubuloasă: gamopetală. Flori: mici. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic.0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. Caliciu: redus. Latexul conţine substanţe amare (absintină. actinomorfe şi zigomorfe. uniovulat. senecionină. Formula florală: K(5). numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. borneol). Gineceu cu ovar inferior. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. taraxacină).

Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central.Fig. florile tubuloase sunt bisexuate. 123. ligulate. Mycelis muralis (susai pădureţ. lăptuci) (Fig. fertile. 4 .: Hieracium pilosella (vultu-rică). Asteraceae. 1a . Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate. 124).Homogyne alpina. florile marginale sunt masculine sau sterile. 4b . 3 . 124. Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase. . Liguliflorae: 1 . Ex.fruct/achenă. 123).Mycelis muralis. Ex.: Arctium lappa (brusture). Fam. 4a . Subfam. 2 .Centaurea triumfetti. Subfam.Arctium lappa.foliolă involucrală. 3 . zigomorfe. salata câinelui). Subfam. Centaurea triumfetti (albăstrele de munte).achenă. Subfam.Lapsana communis.Carduus personatus. 4a . 1b foliolă involucrală. Lapsana communis (zgrăbunţică. 4 . Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate.Hieracium pilosella. Tubuliflorae: 1 . actinomorfe. Fig. Subfam. Leontodon autumnalis (capul călugărului). Fam. bisexuate. Carduus personatus (spin). Asteraceae. 2 Leontodon autumnalis.floare.

Anthemis tinctoria (floare de perină). Leontopodium alpinum (albumiţă. Taraxacum officinale (păpădie). Arctium minus (brusture). Leucanthemum waldsteinii (margarete). spălăcioasă). 126). părăluţe).Ex. Artemisia petrosa (pelin de munte). crăstăval). . Cirsium arvense (pălămidă). Centaurea pseudophrygia. Petasites hybridus (captalan). Achillea stricta.: Antennaria dioica (parpian. Leucanthemum vulgare (margaretă). 125. Tussilago farfara (podbal) (Fig. Fig. Centaurea pinnatifida (albăstriţă). Senecio ovatus. Ligularia sibirica (gălbinele. kerneri (ciucuraşi). Leontodon montanus subsp. Inula britannica (sovâvariţă). Erigeron uniflorus (bunghişor). Carduus kerneri (spin). Anthemis carpatica (romaniţă de munte). Cirsium oleraceum (nilocea. Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Senecio jacobaea. siminic). Cirsium erisithales (scai). curechi de munte). Scorzonera rosea. pseudotaraxaci. Solidago virgaurea (splinuţă). Senecio papposus. Crepis biennis (barba lupului). floarea Reginei). Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Petasites albus (captalan).a. Hieracium bifidum. Doronicum columnae (cujdă). Hieracium alpinum. Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Adenostyles pyrenaica. Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). Matricaria recutita (muşeţel). Centaurea nigrescens. Carlina acaulis (turtă). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Achillea schurii (coada şoricelului de munte). Adenostyles alliariae var. Crepis paludosa (gălbenuş). Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Bellis perennis (bănuţei. Senecio squalidus (cruciuliţă. Cichorium intybus (cicoare). Aster alpinus (ochiul boului). Centaurea kotschyana (mături). Gnaphalium supinum. Arnica montana (arnică). Doronicum austriacum (iarba ciutei). Doronicum carpaticum (cujdă). Tanacetum corymbosum (năpraznic). Hieracium villosum (vulturică de stânci). floare de colţ. Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Hieracium transsylvanicum. Taraxacum alpinum. Sonchus arvensis (susai). Arctium tomentosum (brusture). Centaurea phrygia.

2a . Fam.Fig.floare ligulată.Leucanthemum vulgare. 125. Radiiflorae: 1 . Asteraceae.Anthemis tinctoria. 3 . 1b .Sonchus arvensis.achenă. 1a . 2 . Subfam. 4 Doronicum austriacum. .floare tubuloasă.

Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. Liliidae Ord. Fruct: capsulă rar bacă. Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene. spiciforme sau cimoase). Liliales Fam. bulbi sau bulbotuberi. stil terminat cu 3 stigmate. Gineceu superior (rar inferior). Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls.calatidiu. Cls. 5 . solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. Fam.Petasites hybridus.Antennaria dioica.Tussilago farfara. trilocular. 2 . dispuse terminal sau axilar.Tanacetum corymbosum. bisexuate (rar unisexuate). cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Flori actinomorfe. rar uşor zigomorfe. tricarpelar. rar în verticile. Asteraceae. 126. 4 . 3 . de obicei sesile. multiovulat. 5a achenă. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. tulpinale sau bazale. . umbeliforme. 2a . Subfam. Radiiflorae: 1 . Frunze alterne.Artemisia petrosa.Fig. Tulpini subterane: rizomi.

2 . 2a . unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. Polygonatum latifolium (coada cocoşului). (3+3) A3+3 G(3) Obs. Muscari comosum (ceapa ciorii). Ex. veratrina).: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). Maianthemum bifolium (lăcrimiţă). saponine şi răşini. cocoşei).Formula florală: P3+3. Lilium martagon (crin de pădure). 1a . Ornithogalum pyrenaicum. Biochimic. 4 . Fam.gineceu. Liliaceae: 1 . 128). Fig. 1b fruct/capsulă. 3 – Lilium martagon. Erythronium dens-canis (măseaua ciutei.Colchicum autumnale. Veratrum album (ştirigoaie) (Fig. Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). Scilla bifolia (viorele). Ornithogalum umbellatum (băluşcă). Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). Lloydia serotina (crinişor de stâncă). 127. Fig.tulpină cu fruct tânăr. .Erythronium dens-canis. 127. glicozizi. Gagea lutea (laptele păsării).Muscari comosum. Polygonatum odoratum.

Polygonatum latifolium. usturoiul ursului) (Fig.Scilla bifolia. Ex. bisexuate. pe tipul 3. Frunze bazale. uneori inseraţi pe un rizom scurt. Fruct capsulă. Liliaceae: 1 . alterne. pe tipul 3. Tulpina: scap florifer. 3 . grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. 2 .Ornithogalum umbellatum. actinomorfe. cu bulbi. Fam. Androceu cu 6 stamine.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). 128. Fam.1. Obs. tricarpelar. Gineceu cu ovar inferior. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) . Fruct: capsulă loculicidă. ce le conferă un miros caracteristic. Tulpină scapiformă. Flori actinomorfe.Veratrum album. Flori cu hipsofile la bază. bisexuate. 129. întregi.Fig. Amaryllidaceae Plante erbacee perene. Inflorescenţă: cime unipare. 4 . Allium ursinum (leurdă.bace. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. trilocular. 3a . Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf.). Frunze bazale liniare. Fam. Gineceu cu stil ginobazic.

Gineceu cu ovar inferior. Fam.fruct cărnos dehiscent.Allium ursinum.Ex. Fam. Iris ruthenica (stânjenel de munte). Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale. trilocular cu 3 stigmate. solitare sau grupate (racem. la Iris sp. Fam. Alliaceae: 1 . Flori actinomorfe (rar zigomorfe). Iridaceae Fig. 129: 2.Gladiolus imbricatus. Ex. Iris sibirica (stânjenel) (Fig. Fruct: capsulă. petaloid. enziforme sau liniare. bisexuate.: Crocus vernus (brânduşe de munte. brânduşe de primăvară).: Galanthus nivalis (ghiocel). Dioscoreales . pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub). 129. stigmatele sunt petaloide. Perigon gamotepal.3). Ord.Paris quadrifolia. Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs. Trilliaceae: 4 . Androceu: 3 stamine. Fam. Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). Frunze bazale sau alterne. Iridaceae: 2 . 3 Iris ruthenica. spic sau cime). Gladiolus imbricatus (săbiuţă). tricarpelar. 4a .

5-2 G (3) Obs. Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate).). întregi. perene. Orhidaceele reprezintă ca mărime. tricarpelar. alterne (rar opuse). La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. Înveliş floral: perigon petaloid. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. cu rizom.4. rar solitare. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile.0+2. neramificată. Ord. dehiscent. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. frecvent sesile. răsucit şi stigmat trilobat.Fam. redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu. Ex. Orchidales Fam. Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. Gineceu cu ovar inferior. Fruct cărnos. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii. tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară. . grupate în raceme sau spice simple. rar două stamine fertile şi o staminodie). luând o formă caracteristică – label.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. a doua mare familie de angiosperme. perene. Orchidaceae Plante erbacee. Formula florală: P3+3 A1+0. bisexuate. În flora României există un singur gen. Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°). Stamina este sesilă. Frunze simple. 129. Tulpina simplă. unele saprofite (lipsite de rădăcini). Trilliaceae Plante erbacee. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide.

Ophrys insectifera. Frunze alterne. Perigon sepaloid. 5 . Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. Dactylorhiza sambucina (bozior).Neottia nidus-avis. 2 . Gineceu cu ovar superior. Corallorhiza trifida (buzişor). sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate.: Anacamptis pyramidalis (bujor). Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig.) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). Fruct: capsulă loculicidă. Nigritella rubra (sângele voinicului).floare. alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. 130. Platanthera bifolia (stupiniţă). Epipactis helleborine (mlăştiniţă). Ord. pe tipul 3.floare. 3 . cu teci închise (Luzula sp. Neottia nidus-avis (trânji. bisexuate. . Orchis militaris. Juncales Fam.).Orchis morio.floare. Orchis morio (untul vacii. cuibuşor). ± membranos. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea. Orchis ustulata. Juncaceae Plante erbacee. poroinic). 130). 4 . cu teci deschise (Juncus sp.Fig. Fam. 2a . majoritatea perene. Nigritella nigra. 5a . uneori reduse numai la teci. Flori actinomorfe. grupate în inflorescenţe cimoase. 1a . tricarpelar. Gymnadenia conopsea (ură).Goodyera repens. Pseudorchis albida. Frunzele sunt glabre. Dactylorhiza incarnata.Anacamptis pyramidalis. liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb. Goodyera repens. Ex. uneori ciclul intern este redus la staminodii. Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului).

uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. Cyperus sp. Cyperales Fam. Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină). Cyperaceae Plante erbacee. Juncus trifidus (rugină de stâncă. Frunze alterne. spic.).: Juncus effusus (spetează. .. Luzula campestris (mălaiul cucului). Înveliş floral: sete (peri) perigoniale.). 2a . Luzula sylvatica (scredei. Juncus bufonius (iarba bivolului. 4c . iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem.capsulă cu înveliş floral. pipirig. rugină). 3a . 2 . 3 . perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp. înveliş floral absent (Carex sp.sămânţa văzută lateral. plină.Luzula campestris.Juncus trifidus. 5a floare. Luzula multiflora (horşti. 1a .Luzula sylvatica. 4a floare. Tulpina frecvent trimuchiată. Flori bisexuate (rar unisexuate. cu teaca închisă şi limbul liniar. mălaiul cucului). părul porcului). monoice sau dioice). 5 .Juncus effusus. Luzula spicata (mălaiul cucului). Juncaceae: 1 . anuale şi perene cu rizomi. 131. horşti) (Fig. cimă).Juncus bufonius. Luzula luzuloides (horşti). 4 .capsulă cu înveliş floral. panicul.capsulă cu înveliş floral. 4b . Ord. iarba broaştei).Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig. gru-pate în spiculeţe. Fam. 131).floare. Ex.

Carex sylvatica (rogoz. cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. 132). . fasciculate. tricarpelar. Carex sempervirens (rogoz verde). Baza limbului prezintă. Carex capillaris (rogoz). anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Carex ovalis. pe axa spiculeţului. uniovulat cu 3 stigmate. Carex rupestris.Gineceu: ovar superior. şovar). Carex fuliginosa.: Blysmus compressus. Poales (Graminales) Fam. Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). Carex curvula (rogoz. Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ. unilocular. Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. Carex digitata (rogoz digitat). Elyna myosuroides. Flori bisexuate. la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. Carex pallescens. rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. ~P0 G(3–2) Ex. Frunze alterne formate din teacă cilindrică. Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă). Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. Carex remota. Eleocharis palustris (pipiriguţ). coarnă). Ord. Rădăcini adventive. iar uneori este înlocuită de peri).

Fruct: cariopsă. unilocular şi uniovulat. Cyperaceae: 1 .Scirpus sylvaticus. convexă. 4 . racem cu panicule spiciforme etc.Carex curvula. se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile). bicarenată (bimuchiată). Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. 5a .utriculă cu glumă. lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). 2 .utriculă cu glumă. 5 .utriculă cu stigmate. omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă. Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una. una inferioară.Carex sempervirens. . una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă. 3 .Eriophorum latifolium. de obicei membra-noasă şi nearistată. Fam. Gineceu: superior.Fig. bicarpelar. urmează alte două bractee numite palei. 132. Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume. Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat). 4a . de obicei aris-tată.floare cu bractee. 2a . două sau 6) cu antere dorsifixe. panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate). 1a .Carex sylvatica.

134. Poa media (firuţă). Fam. 1b . Poa pratensis (firuţă). Festuca rubra (păiuş roşu). firicea). Lolium perenne (iarbă de gazon. târsă mică). geniculatus.Agrostis rupestris. Dactylis glomerata (golomăţ). Agrostis rupestris (iarba stâncilor). Nardus stricta (ţăpoşică). Poa annua (hiruşor). 1c . 3a-c - . Bromus arvensis (obsigă). raigras englezesc). Sesleria coerulans (mălaiul cucului). Festuca bucegiensis. Festuca supina (păruşcă). Setaria pumila (mohor).fruct/cariopsă.floare. Festuca rupicola subsp. Poaceae: 1 .Agrostis stolonifera. Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Fig. Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii). odoratum Alopecurus (viţelar). Deschampsia flexuosa (păiuş. versicolor Bellardiochloa variegata. Festuca versicolor. Trisetum alpestre. Deschampsia caespitosa (târsă).: Agrostis capillaris (păiuş). Fig. 133. Briza media (tremurătoare). Calamagrostis arundinacea (trestioară). 1a . Festuca altissima (păiuş). 133. 2a . 3 . Bromus erectus (obsigă). Elymus repens (pir târâtor). Secale montanum. Poa nemoralis (iarbă deasă). Festuca amethystina.porţiune de frunză cu ligulă.Anthoxanthum odoratum. Phleum pratense (timoftică). Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. 135). Festuca pratensis (păiuş de livadă). Bromus hordeaceus (obsigă). saxatilis (păiuş). Anthoxanthum (ovăscior). Festuca carpatica (păiuş). Fig. Cynosurus cristatus (pieptănariţă). 2 . Poa alpina (firuşca şopârlelor). Phleum alpinum (timoftică).Ex. Poa bulbosa (firuţă bulboasă. Arrhenatherum (ovăscior).floare. Festuca gigantea.

.glume externe. 3c .palee cu stamine şi gineceu).spiculeţ (cu paleele îndepărtate). 134. 2a . 3d .Deschampsia flexuosa. Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea. 4 .spiculeţ desfăcut (3a .glume interne.cariopsă. 3 .Bromus arvensis.stamină.Dactylis glomerata. 3a .Cynosurus cristatus. 4a .floare (paleea superioară şi inferioară). Fam. 1a . 4b . Fig. 2 .floare. 3b . 4 .spiculeţ fertil şi unul steril. 4a .spiculeţ.

135. Fruct: capsulă operculată. 2a . alterne. Ord. 2 . uniovulat. învelite iniţial într-o spată caducă. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. Gineceu superior cu ovar unilocular. 3 .Nardus stricta. ~ P0 G1 Ex. 2c . cu stil lung persistent şi stigmat filiform.spiculeţ.Festuca rubra.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral).spiculeţ văzut dorsal şi ventral. 4 . cilindrică. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri. 3b . Sparganiaceae .spiculeţ. unisexuate. sete sau scvame liniare. 4b – porţiune de frunză cu ligulă. liniare. Familia cuprinde un singur gen.: Typha angustifolia (papură) (Fig. 136. vaginate. Flori mici. Poaceae: 1 . monoice. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf.spiculeţ. 5a . Typhaceae Plante perene cu rizomi. 3a . Fam.). Typhales Fam. Frunze bazale. Typha cu specii semiacvatice. Tulpina simplă. 2b.Fig. 4a . Formula florală: | P0 A3.Poa pratensis.1. erectă. 1a . Fam.cariopsă. 5 .porţiune de axă mult mărită.Phleum pratense.Poa alpina.

Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan). simple sau ramificate. monoice.). Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp. Subcls. Flori mici. cu 1–3 ovule. ~ P6–3 G(2). Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase. perene. indehiscent/achenă sau drupă. Plante erbacee. 1 Ex. dispuse altern. Formula florală: | P6–3 A6–3. actinomorfe. unisexuate. Arecidae Ord.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. Frunze liniare. Arales . 136. cu 1–3 seminţe. cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). Fruct uscat. grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. ciclice. Androceu: 6–3 stamine.3.

Typha angustifolia. Araceae Plante erbacee. perene. simple.Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. monoice. Florile mici. 136. Sparganiaceae: 3 . Androceu cu 3 stamine sau mai multe.tubercul globulos. 3a . Fam.floare ~. ~P0 G(3) Ex. 2a . pe tipul 3. cu rizomi sau tuberculi. Fam.Fam.Sparganium emersum. sunt grupate într-un spadice. Gineceu cu ovar superior. actinomorfe. Araceae: 2 . Fam. fără perigon. 2b . Fruct: bacă. 7. Formula florală: |P0 A3. Frunze bazale. învelit parţial de spată.). 3b . Fig. unisexuate.2. FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE . 136. multiovulat. 2c fructe/ bace.spadice cu flori fără spată.: Arum orientale (Fig. tricarpelar.floare |. Typhaceae: 1 . peţiolate.

astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale.).4. Ex.).. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. Ex. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta. Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta. Ep) – cormofite fixate pe arbori. rădăcini tuberizate) situate în sol. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. H) – specii erbacee perene.. (Fig. Anemone sp. Taraxacum sp. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig..: Nymphaea sp.. Crocus sp.3–2 m înălţime).Formele biologice (forme de viaţă. (Fig. Ex. Lysimachia sp. 137. Viscum sp. Ex.. – Hidrofite (Hydrophyta. G) – plante de uscat. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Vaccinium sp. structurile de regenerare ale plantelor. Criptofite (Cryptophyta.: Trifolium repens. Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor).. în timpul sezonului nefavorabil.3. Camefite (Chamaephyta. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului.).). cu organele de rezistenţă (bulbi. 137. Fanerofite (Phanerophyta. Ex. Silene acaulis) (Fig. Ex. de zăpadă sau/şi litieră. Ranunculus repens. Nuphar sp. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. rizomi. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m)..2.: Achillea sp. tuberculi. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane.1. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite.). 137. (Fig.: Papaver sp. .5. plante-perniţe (Minuartia sedoides. Hemicriptofite (Hemicryptophyta. Epifite (Epiphyta. Vinca sp. muguri radiculari. evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. Fragaria sp. 137. 137.

Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă. 4 .Crocus sp.Vinca sp. Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare. 2b . căldură.Fig.hemicriptofite.Taraxacum sp.... . Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă. pe un anumit teritoriu.fanerofite (Fagus sylvatica). 137. 4a . 2c . substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi. 5 . reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu.Vaccinium sp. 2a .terofite (Papaver sp. 3b .Ranunculus repens. prezenţa unor anumite plante.camefite..geofite.. 3 . Forme biologice: 1 . Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic. Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează. 3a . lumină. 2 .). 4b .Lysimachia sp.. alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.Anemone sp.

5. Luzula sylvatica. Melampyrum bihariense. Origanum vulgare. 6. Ex. Equisetum sylvaticum. Nuphar sp. Ex. Phleum pratense. Potentilla argentea.: Polytrichum juniperinum (briofită). Ex. Campanula persicifolia. Paris quadrifolia. Circaea lutetiana.: Campanula abietina.: Genistella sagittalis. Dryopteris filix-mas. Impatiens noli-tangere. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Epilobium montanum. Lycopodium clavatum. 4. 2. Saxifraga cuneifolia.). Stachys sylvatica. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna. Moneses uniflora. Leucanthemum waldsteinii. Veronica chamaedrys. Symphytum tuberosum. . solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Ex. Trifolium pratense. Festuca rubra. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite.. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. Galium odoratum. Juncus sp. Pulmonaria rubra. Corallorhiza trifida. Ex. Symphytum cordatum. Aegopodium podagraria. Mercurialis perennis. Allium ursinum. Bruckenthalia spiculifolia. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp. Campanula rapunculoides. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. Hieracium transsilvanicum. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă. cu adaptări la un mediu permanent umed. fie în sol. Festuca gigantea. Lamium galeobdolon. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Salvia glutinosa. Scrophularia nodosa. Filipendula vulgaris. Muscari comosum. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. Polygonatum latifolium.: Carex remota. fie în atmosferă (plante palustre). Lycopodium selago. 3. Polystichum lonchitis. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). Mycelis muralis.: Actaea spicata. Ranunculus carpaticus. Dentaria bulbifera.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Polygonatum verticillatum. Geranium robertianum. Euphorbia amygdaloides.

astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine.5 – 0.7. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. Luzula luzuloides. Stellaria nemorum. cu temperaturi medii anuale negative (–2. Galium schultesii. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. Menţionăm că la speciile cu areal larg. Orthilia secunda. Ex. răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. chiar în condiţiile ţării noastre. Sanicula europaea. Homogyne alpina. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. pentru ţara noastră. mai multe grupe de specii. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Vaccinium myrtillus.: Dicranum scoparium. Deschampsia flexuosa. Polytrichum commune. Petasites albus. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. Calamagrostis arundinacea. Athyrium filix-femina. Alliaria petiolata. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). Stellaria holostea. Chrysosplenium alternifolium. Lapsana communis. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. Rubus hirtus. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice.5°C). Soldanella pusilla). mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C. Soldanella hungarica. . există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură.

de nisipuri. formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării.5°C. răspândite între izotermele 7. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. deşerturi. 1300–1700 (1850) m altitudine. Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. toate speciile au nevoie de lumină. fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. Din punct de vedere al vegetaţiei. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed.5°C şi 10. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie. aici domină climatul continental de dealuri. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. rece şi umed. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului. ce corespunde etajului boreal (al molidului). Heliofite (specii heliofile. 800–1300 m altitudine. de sărături). Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile). Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat. dar toleranţa faţă de lumină este diferită.5°C şi +2°C din climatul subalpin. Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4. cu temperaturi medii anuale mai mari de 10. ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). de fapt. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. (1700) 1800–2200 m altitudine. .5–7. corespunzător în mare parte subetajului fagului. cu temperaturi medii anuale între –0. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale).5°C. între izotermele anuale 4.5°C.5°C). în decursul timpului.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig.

Ex.0).5–4. heliofobe. Petasites albus. Carex remota.: Athyrium filix-femina. Polystichum lonchitis. . Stellaria nemorum. Lamium maculatum.8–6. Oxalis acetosella. exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare. Geranium phaeum. plantele din această categorie cresc în plină lumină. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două.Sciadofite (specii sciadofile.Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. Homogyne alpina. Leucanthemum vulgare). Leucanthemum waldsteinii. – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. Ex: Polytrichum commune. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6.2–6. Hedera helix. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. – Specii puternic acidofile (pH = 5.8).: plantele din păduri (Impatiens nolitangere. Scrophularia nodosa. Ex. Mercurialis perennis. Calamagrostis arundinacea. Epilobium montanum. Polygonatum verticillatum. Lycopodium clavatum. Circaea lutetiana. Pulmonaria rubra. Orthilia secunda. Soldanella hungarica. Ex. Deschampsia flexuosa.0. Eupatorium cannabinum.: plante din poieni. Chrysosplenium alternifolium. Paris quadrifolia. Ranunculus carpaticus. Paris quadrifolia. Ex. Moneses uniflora. Luzula sylvatica.0–4. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii. Dryopteris filix-mas. Ex. ferigile din păduri). Symphytum cordatum. Lycopodium selago. Muscari comosum.: Corallorhiza trifida. Solanum dulcamara. Polygonatum latifolium. Genistella sagittalis. Vaccinium myrtillus. Vaccinium vitis-idaea. Ex.5). – Specii excesiv acidofile (pH = 4. plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină. – Specii moderat acidofile (pH = 6. Alliaria petiolata.: Aegopodium podagraria. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor. Dentaria glandulosa. Polytrichum juniperinum (briofite). Valeriana officinalis. . Bruckenthalia spiculifolia. Ex.0–5. Festuca gigantea.: Deschampsia caespitosa. Campanula abietina. păduri (Fragaria vesca. Stachys sylvatica. pajişti mezofile. Luzula luzuloides. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită). se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri.0).0).

Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. Ex. Polygonatum multiflorum. Mercurialis perennis. Muscari comosum.8–8. Sanicula europaea. Lamium maculatum. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Deschampsia flexuosa. Symphytum cordatum.: Alliaria petiolata. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Lycopodium clavatum.Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Genistella sagittalis. Dryopteris filix-mas. Deschampsia caespitosa. . Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Geranium robertianum. Ex. dezvoltarea şi reproducerea. Ex. Polystichum lonchitis. Ex. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Polytrichum juniperinum (briofite)..: Eupatorium cannabinum. Lycopodium selago. Solanum dulcamara. Valeriana officinalis. Carex remota.: Dicranum scoparium. Potentilla recta. Polygonatum latifolium. Salvia glutinosa. Ranunculus carpaticus. Pulmonaria rubra. Moneses uniflora. Ex. Festuca gigantea. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite).: Bupleurum falcatum. Melampyrum bihariense.: Polytrichum commune.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. Equisetum sylvaticum. Luzula luzuloides. Ex. Euphorbia amygdaloides. Petasites albus. Galium aparine. Scrophularia nodosa. Ex. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Vaccinium vitis-idaea. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Dentaria bulbifera. Vaccinium myrtillus. Stellaria nemorum. .: Campanula abietina. Circaea lutetiana. Corallorhiza trifida. Homogyne alpina. fără să le fie afectată creşterea. Geranium phaeum. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80).: Athyrium filixfemina. Soldanella hungarica. Bruckenthalia spiculifolia.5).

În opoziţie se disting specii nitrofobe. pietrişuri sau grohotişuri mărunte. – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. Oxalis acetosella. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: . calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis.Specii calcifile (calcicole.: Alnus glutinosa. Poa nemoralis. sărace în humus. Ex. Ex. Leontopodium alpinum. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. Specii care indică alte caractere edafice . . Leucanthemum waldsteinii. Chelidonium majus.Specii halofile – preferă mediile slab. – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri. Hieracium transsilvanicum.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Atropa belladonna. Eritrichium nanum. Datura stramonium.: Campanula carpatica. Ex. pe care se dezvoltă luxuriant. – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. . Hyoscyamus niger. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++.: Dactylis glomerata. Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. Galium schultesii. mediu sau puternic salinizate. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale. Urtica dioica. Fagus sylvatica. Linaria alpina. Maianthemum bifolium. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. Lycopodium clavatum) şi halofobe. Rubus idaeus.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot.

Ex. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Aegopodium podagraria. Ex.: Dentaria bulbifera. Dentaria glandulosa. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. Salvia glutinosa. Potentilla recta. Sanicula europaea. Geranium robertianum. 8. Carex sylvatica. Vaccinium vitis-idaea. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. rizomilor şi stolonilor.: Actaea spicata. Anemone nemorosa. caracteristic Europei de vest şi centrale. Stellaria nemorum. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese. Ex. Vaccinium myrtillus. – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. ale plantelor sunt întreţesute. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. Circaea lutetiana. Specii indicatoare de soluri compacte. Symphytum cordatum. Juncus effusus. Polygonatum latifolium. bazale. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). între care râmân totuşi spaţii neînţelenite. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Stachys sylvatica. Luzula sylvatica. Lamium galeobdolon. Polygonatum latifolium. Lamium galeobdolon. Muscari comosum. Luzula luzuloides. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. . Symphytum tuberosum. Euphorbia amygdaloides. Paris quadrifolia. Potentilla argentea. Mercurialis perennis. Polygonatum verticillatum. Paris quadrifolia. Specii producătoare de înţelenire. Galium odoratum. Pulmonaria rubra. Deschampsia caespitosa. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Deschampsia flexuosa. Ranunculus carpaticus. Polygonatum verticillatum. cu climatul temperat excesiv al Europei de est.: Lysimachia nummularia. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte.

Sinaia – Valea Rea (Mţii. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . etajul subalpin.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). – subetajul superior. etajul alpin (Fig. în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. etajul boreal. – subetajul inferior. Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. 1. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). – Zona nemorală (a pădurilor de stejar). 2. Etajul nemoral – subetajul superior. Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1. al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui). 3. 4. Baiului). În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine.Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. În teritoriile deluros-muntoase. 138). Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine.

astfel încât deasupra acestei limite. molid sau ambele). În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. afin. 1700 (1850) – 2000 (2200)merişor. În această zonă se află de asemenea brădete. 2100 (al jneapănului) ienupăr. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. 5. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. smirdar. oscilând între 1400–1500 m altitudine). m 2000 1900 1800 arin de munte. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. precum şi făgete pure de mare altitudine. 6.a.„Sfârşitul lumii” (cota 1400). Pajişti Molid cu Limita superioară .

brad şi molid.larice. brădete. 138. molid sau ambele) . tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. Fig. 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag.

Symphytum cordatum. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag. Valeriana tripteris. Paris quadrifolia. Lunaria rediviva. Rubus hirtus. Populus tremula. Valeriana sambucifolia ş. Polystichum lonchitis. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. Salvia glutinosa. Spiraea chamaedryfolia ş. Anemone nemorosa. Athyrium filix-femina. Chaerophyllum hirsutum. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Oxalis acetosella. Hieracium transsylvanicum. Sorbus aucuparia. Galium schultesii. Pulmonaria rubra. Geranium robertianum. Lamium galeobdolon. Rumex alpestris. Ulmus glabra ş.a. Isopyrum thalictroides. Mycelis muralis. Dentaria bulbifera. Doronicum austriacum. Sambucus nigra. Fragaria vesca. Festuca altissima. Salix silesiaca. Lunaria rediviva. Dentaria glandulosa.a. Impatiens noli-tangere. Geranium phaeum. Corylus avellana. Cardamine impatiens. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Chamerion angustifolium. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. Valeriana montana. Arbuşti: Carpinus betulus. Petasites albus. Euphorbia amygdaloides.a. Crepis paludosa. pe Piatra Arsă. Evonymus verrucosus. Polygonatum verticillatum.a. Filipendula ulmaria. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Equisetum sylvaticum ş. Acer pseudoplatanus. Mercurialis perennis.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. Epilobium montanum. Carduus personatus. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. Festuca gigantea. În drumul spre Poiana Stânei. Dryopteris filix-mas. Luzula luzuloides. Veronica urticifolia ş. Orthilia secunda. Lapsana communis.a. Pulmonaria officinalis. Valeriana officinalis. Ranunculus carpaticus. Poa nemoralis. Stellaria nemorum. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum. Picea abies. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria.a. Sambucus racemosa. Scrophularia umbrosa. Fraxinus excelsior. brad şi molid. Senecio ovatus ş.a. Cirsium oleraceum. Stachys sylvatica. Lonicera xylosteum. Abies alba. Galium odoratum. Urtica dioica. Rosa pendulina. Calamagrostis arundinacea. Moehringia trinervia. Sanicula europaea. Circaea lutetiana. Telekia speciosa ş. Brădete .

Parnassia palustris. Cardamine pratensis. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. Luzula campestris. Hieracium pilosella. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Leontodon autumnalis. Thymus pulegioides. Mnium sp. Acinos alpinus. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Leontodon hispidus. Centaurea phrygia. Campanula patula. Gentiana utriculosa. Origanum vulgare.a. Polygala vulgaris. Carum carvi. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni. pe malul Prahovei. Gentianella austriaca. Carlina acaulis. Poa pratensis. Arenaria serpyllifolia. Phleum pratense. Rhinanthus angustifolius. Plantago lanceolata. Dactylis glomerata. Leucanthemum vulgare.a Pajişti Pajiştile. Myosotis sylvatica. Trifolium aureum. Cruciata glabra. Euphrasia stricta. Stellaria graminea. Scorzonera rosea. Ranunculus montanus. Carex ovalis. Echium vulgare. Veronica chamaedrys. Arrhenatherum elatius.În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. Veratrum album. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. Veronica serpyllifolia ş. Ranunculus acris. ş. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Arabis hirsuta. Polygonum bistorta. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. Gentiana acaulis. Briza media. Veronica officinalis. Daucus carota. Campanula serrata. Rhinanthus minor. Linum catharticum. Achillea stricta.. Plantago media. Centaurea pseudophrygia. Trisetum flavescens. Deschampsia caespitosa. Antennaria dioica. Rumex acetosa. Cerastium arvense. Campanula glomerata. Prunella vulgaris. Heracleum sphondylium. Cynosurus cristatus. Hypericum maculatum. în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Pimpinella saxifraga. Stellaria media. Chaerophyllum aromaticum. Flora însoţitoare. Botrychium lunaria. Bellis perennis. Festuca pratensis. Alopecurus pratensis. Trollius europaeus. Crocus vernus. Crepis biennis. Campanula persicifolia.

Sedum vulgare. Doronicum columnae. Barbarea vulgaris. Myosoton aquaticum. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. Corallorhiza trifida. 2.. Salix triandra. Saponaria officinalis. Epilobium hirsutum. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Polystichum lonchitis. Homogyne alpina. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. Linaria vulgaris. Luzula sylvatica. .numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Euphorbia stricta. 2. Hylocomium sp.. Deschampsia flexuosa. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. Chaerophyllum hirsutum.. Sorbus aucuparia.a. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Rosa pendulina. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Saxifraga cuneifolia.a. Pastinaca sativa. La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice. Inula britannica. Cirsium arvense. Stellaria nemorum. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Leucanthemum waldsteinii.) Frecvent. Polytrichum sp. Lonicera xylosteum ş. Diplotaxis muralis. Salix fragilis. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Papaver rhoeas. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). Doronicum carpaticum.a. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. Salix silesiaca. Soldanella hungarica. Spiraea chamaedryfolia. Sambucus racemosa. Verbascum nigrum ş. Dryopteris carthusiana. Salix alba. Melampyrum sylvaticum. Moneses uniflora. Maianthemum bifolium. Molidişuri În acest etaj în păduri. Anchusa officinalis.

Heracleum palmatum ş. Deschampsia caespitosa. Lamium galeobdolon. Anthoxanthum odoratum. Ligusticum mutellina. Doronicum austriacum. Euphorbia amygdaloides. 3. Cystopteris fragilis. Leontodon autumnalis. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. pe care se formează soluri bogate în humus. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). Moehringia muscosa. Festuca supina. Geum montanum. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. Polypodium vulgare. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. Prunella vulgaris. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. Lotus corniculatus. mai fertile.a. Campanula abietina. Agrostis rupestris. Dacă nu se păşunează. Pulmonaria rubra. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. Rumex acetosella. pe alocuri. Pajişti Pajiştile. Poa nemoralis.Pe calcare. Festuca carpatica. Sedum vulgare. Salvia glutinosa. instalate pe locul molidişurilor defrişate. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . Saxifraga cuneifolia. Potentilla ternata. slab acide.a. Campanula carpatica. Clematis alpina (liană). flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Pedicularis verticillata.a. Carex sempervirens. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele). Festuca versicolor. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. Luzula luzuloides. Poa media. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. Ranunculus carpaticus ş. Carduus personatus. Vegetaţia stâncăriilor. Trifolium repens ş. Hieracium aurantiacum.

) care formează pe alocuri covor continuu. al Jepilor Mari ş. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină.Trasee: 1. Homogyne alpina. Luzula sylvatica. Rhytidiadelphus triquetrus ş. .a. se întind pe sol. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. Deschampsia flexuosa.a. În vegetaţia naturală a etajului. Gentiana punctata. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. Soldanella hungarica. ienupăr.a. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele.a.).. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari. sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Jepii Mici ş. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. 2. arin de munte. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure. Doronicum austriacum. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. afin şi merişor. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. Oxalis acetosella.

Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. Specia apare în rariştile din etajul inferior. Carex rupestris. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Armeria alpina. Juniperus sibirica. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. Festuca supina. . Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri. Deschampsia flexuosa. Alyssum repens. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene. Homogyne alpina. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. Silene acaulis. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. acide. pe soluri sărace. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. Soldanella hungarica.Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Sedum alpestre. Trifolium repens. Ligusticum mutellina. mai ales pe platoul Bucegilor.a. Oxytropis campestris. Polygonum viviparum. Hedysarum hedysaroides. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). Juncus trifidus. Androsace chamaejasme. Geum montanum. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). pe versanţii însoriţi. culmile interioare şi culmile nordice. Luzula spicata. Potentilla ternata. Campanula alpina. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. Helianthemum alpestre.

în lungul pâraielor.5 m înălţime).Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Urtica dioica. Ligularia sibirica. lasianthum. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1.a. Deschampsia caespitosa. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. Trifolium alpestre ş. Bupleurum falcatum. Valeriana sambucifolia ş. Centaurea kotschyana. Doronicum columnae. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. Filipendula ulmaria. Veratrum album ş. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. Pajişti . Rumex alpestris. Digitalis grandiflora. Ranunculus platanifolius. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Astrantia major. Cirsium erisithales. Adenostyles alliariae var. În locurile fostelor stâne. Doronicum austriacum. Leucanthemum waldsteinii. kerneri. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. Crepis paludosa. Heracleum palmatum. văilor înguste. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte.a. Carduus personatus.a.

Geum montanum. Nardus stricta. Festuca amethystina. Potentilla ternata. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. Veronica serpyllifolia ş. Phleum alpinum. Pinguicula vulgaris. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. Luzula campestris. Lotus corniculatus. Ligusticum mutellina. Sesleria coerulans. Alchemilla flabelata. Silene acaulis. Hieracium aurantiacum. Carex sempervirens. Luzula campestris. Polygonum viviparum.a. gelidus. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Deschampsia flexuosa. Thamnolia vermicularis). Hieracium alpinum. Geum montanum. Festuca supina. Taraxacum alpinum. Ranunculus oreophilus. Galium anisophyllon. Vaccinium uliginosum. Anthemis carpatica subsp. Festuca bucegiensis. Gentiana acaulis. Trifolium repens ş. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Luzula luzuloides. Potentilla ternata. Plantago atrata. Myosotis alpestris. Soldanella hungarica. Poa media. Potentilla ternata. Dianthus glacialis subsp. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv.a. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. . pyrethriformis. Ligusticum mutellina. Rhinanthus alpinus. Saxifraga aizoides. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Campanula abietina. Campanula abietina.a.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Minuartia recurva. Minuartia sedoides. Erigeron uniflorus. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Poa alpina. Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. Anthoxanthum odoratum. Soldanella pusilla. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Gentiana verna. Ranunculus montanus ş. Campanula alpina. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. Dryas octopetala. pseudotaraxaci. Homogyne alpina. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum. Pedicularis verticillata. Armeria alpina. Salix reticulata. Deschampsia caespitosa. Avenula versicolor. Veratrum album. Luzula spicata. Geum reptans. Sedum atratum. Juncus trifidus. Pedicularis oederi. Leontodon montanus subsp. Phyteuma orbiculare. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Primula minima.

Pe brânele de pe versanţii abrupţi.În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. Biscutella laevigata. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici.a. ş. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Pimpinella saxifraga. Campanula cohlearifolia.a. Dryas octopetala. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp.a. pajiştile. Galium . Scorzonera rosea. Dianthus tenuifolius. Carduus kerneri. calcicole. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Knautia longifolia. Onobrychis montana subsp. Iris ruthenica. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. lanatum. transsilvanica. Thesium kernerianum. Hedysarum hedysaroides. Cerastium transsilvanicum. saxatilis. Draba haynaldii. Geranium caerulatum.a. rezistente la uscăciune. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Hypochaeris uniflora. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Thlaspi dacicum. Festuca amethystina. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina. Linum extraaxillare. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. fotofile. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. Gymnadenia conopsea. Vegetaţia stâncăriilor. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. Salix reticulata ş. Juncus effusus ş. Ranunculus oreophilus. Senecio papposus. Cerastium alpinum subsp. Festuca versicolor. Equisetum sylvaticum. Bupleurum diversifolium. Trifolium montanum ş. Saxifraga demissa. Pedicularis oederi. Iris ruthenica.

Draba kotschyi. . plante de stâncării şi bolovănişuri. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Galium anisophyllon. Viola alpina.a. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina. pyrethriformis. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. Gypsophila petraea. Thamnolia vermicularis). Soldanella pusilla ş. Saxifraga demissa. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme. Minuartia verna. fiind proprii rocilor silicioase. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Întinderea acestui etaj este redusă şi. Saxifraga corymbosa. Saxifraga paniculata. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). Sedum hispanicum. Juncus trifidus. Geum reptans. Anthemis carpatica subsp. Oxytropis halleri. Saxifraga moschata. Trisetum alpestre. Salix herbacea. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. Sedum alpestre. Lloydia serotina. corona-sancti-stephani. Saxifraga androsacea. Ranunculus alpestris. Festuca bucegiensis. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. 4. Primula minima. Gnaphalium supinum. Phyteuma confusum. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. în ciuda condiţiilor grele de viaţă.anisophyllon. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. Arabis alpina. Aici se află frecvent: Achillea schurii. pajişti. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. nu depăşesc 5–10 cm înălţime.

* Adaptat după BELDIE AL. Saxifraga androsacea. Cerastium alpinum subsp. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. lanatum. 9. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime). Fig. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. 1967. PLANTE OCROTITE. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. vânturi puternice şi uscăciune. 146). Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. Viola alpina. Pedicularis oederi. Dianthus glacialis subsp. trebuiesc ocrotite. gelidus. Silene acaulis. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. PLANTE PERICLITATE. VULNERABILE ŞI RARE. Fig. ENDEMITE. 139. . Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. Dryas octopetala. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. Luzula spicata. Plantele nu formează pajişti continue. Campanula alpina. în condiţii de îndelungată înzăpezire. Primula minima. în consecinţă. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi.Pe coame. şei. Armeria alpina. ci cresc în smocuri sau tufe izolate.. 142. Festuca bucegiensis. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici).

Nigritella nigra. 147). 147). Fig. Hepatica transsilvanica. Secale montanum. Fig. care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. Fig. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. 143. care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. Fig. vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. 9. 143.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. 3. 142. 142.*** End. Fig. 7. Gentiana lutea. Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. Nigritella rubra. Nr. 140. Taxus baccata. Armeria alpina. 5. Fig. 2. Fig. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat.* End. regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. Fig. 139. Trollius europaeus ş. Heracleum carpaticum. Larix decidua. 6. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. Fig. 146. 147). Fig. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. Leontopodium alpinum.*** Anthemis carpatica subsp. Fig. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. 141. 141. Fig.* End. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. 146. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End.* End. Saxifraga demissa. Daphne blagayana.** . 140. 139. 144). Fig. Fig. crt. 4. 145. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. 139.a. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. (Fig. 144 Fig. Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. Fig. Fig. Fig. O altă categorie de taxoni. relativ limitat. Rhododendron myrtifolium. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End. 143. 145. Dianthus spiculifolius. 8. 140.

34.*** End. 16. 18. 31. 13. 38. 24.** End. 25. 20.** End. 26.* End. 27.*** End. 19.* End. 36. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End. 39.* End. 32.*** End. 17.* End. 23.** End.* End. Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp. 35.10. 37.* End. 12. 11. 15. 29. 21. 22.* End.* End. 28. 33.*** End. 30. 14.*** .

56. crt. 46.** End.*** 52.* End.** End.FAB R R Nt R R R E E R End. 54.* End. 43. 61. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp.40. 57. 50. Taxon 53.** End. 49.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End. 44.* End. 59.* 62. *** End. 45. 42. 58. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr. 51. 60. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R . 55.*** End. 48. 47. 63. 64. 65. Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp. 41.

94. 81. 86. 84. *** End. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End.* End. 73.* End. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp. corona-sancti-PAP stephani 68. 89. 74.*** End.** End.* End. 78. 87. 79.* Papaver alpinum subsp. *** End. Oxytropis halleri FAB R V End. 72.** End. 67.** . 85. 92. 82.* End. 88. 83. 69. 77. 91. 71.66. 76. 80. 70. 75. 90. 93.*** End.

carenă.). 98.Ranunculus carpticus (R/End. 2 . 97. 4 . Plante rare şi endemite: 1 . 3a . Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig.Dianthus tenuifolius (Nt/End.*** End. gelidus (R/End.). 96.fruct/păstaie.95. 140. Corona-sancti-stephani (V/End.** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig.). 5 . 3 . 1a .Dianthus glacialis subsp.). 139. 1b .capsulă.Oxytropis halleri (R).Papaver alpinum subsp. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End. .

Loiseleuria procumbens (R). 141. 6a . 2a . . 3 .capsulă.Soldanella hun-garica (R).faţa inferioară a frunzei.Vaccinium uliginosum (R). 3a . 2 . Plante rare: 1 .Fig.Primula halleri (R).Viola alpina (R). 4 . 5 Androsace chamaejasme (V). 6 .rămurică cu flori.

2 .floare în secţiune longitu-dinală. Plante rare şi endemite: 1 . 3 Anthemis carpatica (R). 7a . 7 .Gentiana acaulis (R).Eritrichium nanum (E/End. .Achillea schurii (R/End.Arnica montana (V). 2a .).fruct tânăr cu caliciu persistent.). 5 Plantago atrata (R).Veronica alpina (R). 3 .Campanula carpatica (R/End. 142.Phyteuma confusum (R).). 6 . Fig. 4 – Pingui-cula vulgaris (R).Fig. 143. Plante rare şi endemite: 1 . 2 .

2 . mijloc şi de sus de la un calatidiu.Hieracium transsylvanicum (Nt/End. 1b. .Doronicum carpaticum (R/End.Centaurea kotschyana (R/End. 1a. 3 .).Fig.foliole involucrale de jos. Plante rare şi endemite: 1 . 144.fruct/achenă. 1d .).).Lloydia serotina (R). 4 . 1c .

2 .fruct. Plante ocrotite în toată ţara.Fig.Gentiana lutea (E). Fig.). Plante ocrotite în toată ţara.exemplar steril. 2 . exemplar înflorit. regional şi în rezervaţii naturale: 1 . 2a .Daphne blagayana (V).Leontopodium alpinum (E). 1a . 3 . 145. 4 Nigritella rubra (E). 146. .Angelica archangelica (V). regional şi în rezervaţii naturale: 1 .Hepatica transsilvanica6 (Nt/End.

3a . Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. cu numeroase rarităţi. 3 . 2 . 1a .). 147. abrupţi ai masivului şi două mai mici.capsulă.Fig.Trollius europaeus (V).Saxifraga demissa (V/End. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte. a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. de la Sinaia până la şeaua Strunga. regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). aşezate în bazinul văii Ialomiţa.sămânţa. 1b . fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. 2507 m). dintre care una situată pe versanţii exteriori. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. . menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi.polifoliculă. Plante ocrotite în toată ţara. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. Omul.

Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). Peleşului. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. Babei. calcicole. pe Valea Peleşului. transsilvanica. Onobrychis montana subsp. . Cerastium transsilvanicum. Geranium caeruleatum. Dianthus tenuifolius. V. În zona alpină. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea). Pe alte văi (V. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. însoriţi ai Jepilor. situat la poalele Jepilor Mari. dubia. elemente termofile mai rare. care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. în suprafaţă de circa 250 ha. Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută.a. Thymus pulcherrimus ş. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. Ana”. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana). Teucrium montanum. În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955.a. în apropiere de stâncile „Sf. V. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. pe Jepii Mici ş. cât şi cele ale culmilor nordice. Silene nutans subsp. abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. Thlaspi dacicum. Caraiman şi Coştila. Ana”. Caraimanului şi Coştilei. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi.Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. cele din pădurea Piatra Arsă).

Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate. grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. Rezervaţia botanică Vf. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. HERBORIZAREA. 10. În afară de rezervaţia principală. tufărişuri de smirdar. melifere. herbare cu plante tehnice etc. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor.a. herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. 1. frunza – sau reproducător – floarea ş. medicinale. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. uscarea prin presare. 148): . furajere.Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. ornamentale. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. tulpina. care include teritorii considerabile. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. determinarea (identificarea taxonilor).). pajişti de brâne. Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. tipul de organ vegetativ – rădăcina. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea. în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare.).).

– deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren. altitudinea. Fig. pietre. necesară la presarea plantelor pe teren. – presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare. 5 . 148.botanieră. staţiunea. – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. localitatea. lemne.deplantor. 2 .daltă. intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren). – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite. facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. pământ). Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). 4 lopăţică. – etichete pe care se vor nota imediat după colectare. 6 . 3 .– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren.presă de teren. expoziţia şi data colectării.cosor. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. presa este formată din două plăci de placaj sau carton. – botanieră (cutie specială din tablă. .

– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. separat. fiind caractere de determinare. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. pentru lichenii gelatinoşi. altitudine. crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. ceea ce le conferă elasticitatea necesară. Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. tipul de sol. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. când talurile nu se rup. pH etc. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. care trebuie să însoţească eşantionul. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. – probele colectate se ambalează imediat. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. . 149). confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. pot fi colectaţi în tot timpul anului. 149). – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. expoziţie. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia. în pliculeţe numerotate. trebuie manipulaţi cu multă atenţie. Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed.). acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. Pentru lichenii saxicoli. – altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat.

– plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. cu toate organele vege-tative (rădăcină. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). fructe. bulbo-tuberi sau bulbi). – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. arbuşti. muguri. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi. – de la plantele lemnoase (arbori. 149. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. sori. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. conuri. dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. flori. frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. Cormofite. tuberculi. complete. flori). iar uneori şi eşantioane de ritidom). Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă.Fig. – se colectează numai plante sănă-toase. tulpină. .

– plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. frunzelor şi florilor. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. de regulă longitudinal. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. rizomi. organele tuberizate (rădăcini. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. Înainte de a fi aşezate pe coli.– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. Cormofitele terestre transportate în laborator. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. trebuiesc imediat presate şi uscate. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. 2. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. Florile vor fi de asemenea. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. . în mod similar la toate grupele de plante. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una.

Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. albume. atlase etc. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante. desene .Plantele cu spini. prin atingere cu mâna. ghimpi. 150). hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. 3. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. 150. diagnoze. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. diagnozele. cormofite). Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite.

genuri şi specii) sau în alt mod. în cazul celor mai mici. 4. dacă aceasta este mare sau mai multe.1. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. După lipirea tuturor plantelor. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. de circa 2–3 mm lăţime. 151: 2–4). clase. Talofitele (licheni. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. localitatea. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe. având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. . 151. Colile de herbar sunt cartoane duplex. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. ordine. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă.).şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. staţiunea. 149). familii.

Vol. Geografia fizică. ANDREI M. Flora României. Bucureşti: Edit. BIBLIOGRAFIE ANDREI M.. 151. 1968. Agro-Silvică. BADEA L. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. În: Geografia României. Bucureşti: Edit. medie (3) şi mare (4). UNTU Constanţa. MEŞTER Lotus. & POSEA GR. 1983. 2000. BĂCĂUANU V. Sigma. Morfologia generală a plantelor. Bucureşti: Edit.Fig. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). Determinator Ferigi. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Practicum de Biologie. Academiei Române.. Ghid turistic. Bucureşti: Edit. NĂSTĂSESCU Maria. 1b. I. BELDIE AL. Bucureşti: Edit. BELDIE AL. 1967. 1997. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. ANGHEL I. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. . Relieful. Bucureşti: Edit. TUDOR Constanţa.. Universităţii Bucureşti. Enciclopedică. TOMA N. Academiei Române. 1976. 1c.

Botanică sistematică. a II-a revizuită. Flora ilustrată a României. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. PAUCĂ Ana M. Ed. Chei de determinare. Licheni. Ed. Flori din munţii noştri. & CHIRIŢĂ C. 1974. COLDEA GH. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. BELDIE AL. Determinator. 1965. a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Edit. NEGREAN G. Bucureşti: Edit. Pteridophyta et Spermatophyta. GRINŢESCU I. Botanica sistematică.. Agro-Silvică. Cormophyta. Fitocenologie şi vegetaţia R.. Bucureşti!”. 1967. Ed. & PRIDVORNIC C. Didactică şi Pedagogică. 1979. & POP I. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică. CRISTUREAN I. Bucureşti: Edit. Botanică Sistematică. MORARIU I. Universităţii Bucureşti. Determinator de plante inferioare.Bryophyta. MORUZI Constanţa & TOMA N. Ed. Bucureşti: Edit.BELDIE AL. 1959. CIOCÂRLAN V. a II-a. Ştiinţifică. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică. & ROMAN Ştefana. Plantele din Munţii Bucegi. & SÂRBU Anca. . 1976. 1985. BELDIE AL. CRISTEA V. 1988. 2000.R. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. 1969. Practicum de Botanică Sistematică. 1972. Bucureşti: Edit. pentru uzul studenţilor. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.S. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). II. „alo. HODIŞAN I. Botanica. Ceres. CRISTUREAN I. Bucureşti: Edit. 2001. Bucureşti: Edit. & LUNGU Lucia. Bucureşti: Edit. AgroSilvică. SÂRBU I. 1971. Flora indicatoare din pădurile noastre. IVAN Doina. 1979. Mycophyta Lichenophyta . Academiei Române. a II-a.

1973. a II-a. & MIHAI GH. . RĂVĂRUŢ M.. Bucureşti: Edit. CRISTUREAN I.R. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. TARNAVSCHI I. Bucureşti: Edit.S. Didactică şi Pedagogică. Didactică şi Pedagogică. Enciclopedia geografică a României. Universităţii Bucureşti.). Mic Atlas de plante din flora R. Universităţii Bucureşti. Botanică sistematică. POSEA GR. Bucureşti: Edit. LUNGU Lucia. 1999.1982. ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela. (coord. TODOR I.POP I. Botanica. Bucureşti: Edit.). & TURENSCHI E.T. (ed. Flora României. Bucureşti: Edit.. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. SĂVULESCU T. Bucureşti: Edit. HODIŞAN I.. 1983. Academiei Române. Note de curs.. MITITELU D. 1981. 1952-1976. SÂRBU Anca. Bucureşti: Edit. 1968. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Biologie vegetală. Didactică şi Pedagogică. Ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful