P. 1
Indrumator de Practica Botanica

Indrumator de Practica Botanica

|Views: 137|Likes:
Published by Novac Tenzica
Botanica
Botanica

More info:

Published by: Novac Tenzica on Feb 15, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/10/2013

pdf

text

original

CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

lucrare cu un profund caracter monografic. Constantin Bogoescu. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din . Knehtel (entomolog). Despre caracterul formativ al instituţiei. Prof. E. nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Constantin T. Th. la care participau cercetătorii. intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. Gh. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă. Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. Miltiade Filipescu. cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). încă de la începutul activităţii. Radian. profesor la Universitatea din Varşovia. Gheorghe Brandza. În lucrare sunt analizate sistematic.laborator. prof. să lucreze la staţiune: W. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare. Marcel Branza. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Polinski şi H. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. Otto Protescu. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape). Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Popescu. Solacolu.

asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. vol. XIV-éme. pentru perioada 1927–1941. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. 10. p. 1435).” (Bull. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. totuşi. Sc.„Solurile de pe Cumpătu şi . introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. 1925. Soc. făceau vizite scurte. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. Acentrella sinaica n. 1931) autor Constantin Bogoescu. 11 lucrări ştiinţifice. Într-un interval scurt de timp. Th. R. Colaboratorul apropiat. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. Biologie Paris. „Nouvelles galles pour Roumanie. de l’Acad. Geburtig. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. se presupune că în perioadele de vară.sp. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. în documentele existente. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. ca domeniu de preocupare. XCIII. publicând într-un interval de timp scurt. sp. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. n. Tot în anul 1932 Mihai A. Roumanie. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe.. t. De la Sec. Deşi. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C.Belgrad – protistolog. studenţii. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. „Polycladodes voinovi. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. autor Radu Codreanu. 1931) autor Th.

„Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). iar altele pentru Bucegi. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor. avea să-şi realizeze teza de doctorat. . fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. Alexandru V. tot în această perioadă. Sub conducerea ştiinţifică a prof. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. sau chiar de pe băncile liceului. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. petrografie etc. forme salmastre şi de apă dulce. totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. susţinută în anul 1939 la Paris. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre. la staţiune. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr. Astfel Radu Codreanu. de Ion Cătuneanu.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. Bâznoşanu. fiziologie vegetală şi animală. Nicolae Cernescu (1932).

Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. Valeriu Puşcariu. mai ales în primul interval. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. un „alpinetum”. printr-o revigorare şi o creştere a personalului. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. Gentiana lutea etc. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. S. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor.Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. existent şi astăzi. de pe platou: Leontopodium alpinum. Naturalistul. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. a pajiştilor alpine. imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. Gentiana punctata. . Alexandru Beldie. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. în special asupra protozoarelor Ciliate. 1934). asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”. Ei au organizat. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. a asociaţiilor vegetale. la altitudinea de 2000 m. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928). mai rare.

Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. Face nenumărate demersuri. aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. Maria Dornescu. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. Traian Orghidan). care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. Gheorghe T. Vasile D. Dornescu. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. Astfel prof.În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. Constantin Motaş. realizează primele cercetări asupra Ord. În plan ştiinţific. Bujor Florescu. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. Florica Mezincescu. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. Homeiu. Ortoptera (1942). Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. până la vremea aceea. Traian Orghidan. . Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. absolvent al Universităţii din Grenoble. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. rămase fără succes. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. Adriana Murgoci. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. datorită lipsei fondurilor. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. Margareta Dumitrescu. în cele din urmă. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin.

se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Doina Dinescu. Nicolae Botnariuc. Ionescu. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. În acest interval. II). Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. reorganizatorul Institutului de Speologie. tinere. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. Margareta Diaconescu. T. Alexandru Beldie). vol. Elena Chiriac. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. Nicolae Sălăgeanu. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. Gh. Vasile D. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. Eugen Şerban. Mihai A. Constantin Bogoescu. Ştefan Negru. vol. Ştefana Roman. un foarte bun . Dornescu.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. MirceaAlexandru Ieniştea. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. Adriana Murgoci. Florica Mezincescu. Homeiu. Bujor Florescu. cum este cazul lui Traian Orghidan. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. Ion Şerbănescu. în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. Maria Dornescu. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii.

Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Dintre tinerele cadre numite. . în anul 1956. Creţu. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. Lupan şi V. faunisticii. F. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. Saghin. Traian Ştefureac. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. pentru prima dată. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. V. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. Ion Şerbănescu. Alexandru Beldie. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. fiziologi. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). Evdochia Puşcaru-Soroceanu. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru. Ana Paucă. L. Nicolae Cernescu. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. Sub egida Academiei Române.cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti.

ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”. în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Adriana Murgoci şi de cel al dr. Institutul de Speologie etc. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României.C. identificate de către specialiştii staţiunii. Margareta Moşneaga.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice.C. Perioada 1961–1989 corespunde. în anul 1972. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. Începând cu anul 1954. Institutul de Biologie. nevertebrate etc. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă.A. a laboratoarelor.S. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc.S. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune. insecte. pentru documentare bibliografică. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare.. activitate didactică de teren a studenţilor. prevăzută în planul de învăţământ. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune. cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. De numele prof. la care au participat majoritatea biologilor . contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. în persoana prof. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente. Adriana Murgoci. de la alte institute de cercetare: I. absolut necesare unui început de muzeu. Astfel Alexandru Beldie (I.În plan local.A. Lucian Gruia.

apăruse deja disciplina de ecologie. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. institute de cercetări de profil din Bucureşti.de la catedrele Facultăţii de Biologie. preuniversitar şi universitar. Margareta Cantoreanu. este complet abandonată. montane şi alpine. Nicolae Botnariuc. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. Vălenii de Munte etc. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. După pensionarea prof. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România. comasarea unor discipline etc. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). Lucian Gruia (care părăseşte . în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. scăderea numărului de catedre. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune.. începând cu anii 1960. iar la conducerea staţiunii. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. Cluj şi Iaşi. funcţia îndeplinită de staţiune. genetică. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. botanică.

Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. . atât din punct de vedere metodologic. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. Margareta Cantoreanu şi dr. coordonată de prof. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. zona Sinaia – Buşteni”. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. trei cadre de la staţiune. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. În anii 1984–1989. neabordat până atunci de cercetătorii români. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. această activitate didactică. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. România”. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. în foarte multe momente. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. S. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. dar mai ales din punct de vedere conceptual. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. În intervalul 1984–1989. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. în reviste interne şi în străinătate.

programe de educaţie ecologică de scurtă durată. Constantin Ciubuc. Angheluţă Vădineanu şi conf. prof. susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. dr. din întreaga ţară şi din străinătate. se reânfiinţează funcţia de director şi. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. – crearea în staţiune. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. liceal şi universitar. Margareta Cantoreanu. „workshop”-uri. Perioada 1989–prezent. modernizare. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. dr. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. În anul 1994 este numit în funcţia de director. consolidare. experţi. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. cadre didactice. extindere etc. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. programe TEMPUS. Angheluţă Vădineanu. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. cercetare ştiinţifică. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. La aceste module au participat specialişti. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. după pensionarea dr. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. . Din anul 1994. dr. dr.Începând cu anul 1970. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. Ioan Mihăilescu. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. sub conducerea fondatorului acestui departament. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. simpozioane. În staţiune. din diferite domenii.

Privit în ansamblu. de direcţie generală N-S. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. dr. MASIVUL BUCEGI . un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. înălţată deasupra văii Prahovei. nu departe de Vf. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. în primul rând. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. prof. în special de către dl. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. Ramura dinspre răsărit. 1). Cele două ramuri ale arcului. prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. . Ioan Mihăilescu. cu 15 camere de locuit. este denumită culmea principală a Bucegilor.Staţiunea Zoologică Sinaia. cu deschiderea către sud. Găvanele (2472 m). 2. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. iar cea dinspre apus culmea Strunga.

larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. ţancuri ascuţite. . este în cea mai mare parte uşor ondulat. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. pe alocuri. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt. despart două şiruri paralele de înălţimi. pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. Valea Izvorul Dorului. platoul Bucegilor.

Blana (1875 m). Furnica (2103 m). Oboarele (1707 m). Jepii Mari (2071 m). Nucetu (1861 m). Caraiman (2325 m).Baiului (Gârbova) . Jepii Mici (2143 m). Munţii Bucegi . iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Şirul prahovean . luând direcţie NNE-SSV. La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele.Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi. ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). De la Piatra Arsă în continuare însă. şirul se încovoaie puţin. iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. 1. platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. Pietrosul (1932 m). Cocora (2182 m).Fig. Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. Piatra Arsă (2044 m). Lăptici (1872 m). Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m).

cel mai însemnat munte al masivului. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. Brânele Mici ale Caraimanului. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. . se deschid luminoase. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. iar la sud cu muntele Caraiman. Caraiman. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. Pe clinele nordice. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. Brâna Mare a Caraimanului). numită şi Valea Caraimanului. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Spre deosebire de celelalte flancuri. remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. Jepii Mici. Feţele sudice însă.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. iar versanţii exteriori au înclinări medii. muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. una singură. de care este despărţit prin Valea Albă. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. care îl desparte de muntele Moraru. La nord. cu buruienişuri luxuriante. împodobite cu nenumărate flori. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate.

Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). . de la limita platoului. Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. La ieşirea din aceste chei. al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. muntele Zamora (Vf. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. Pe un bot al acestui plai. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. puternic frământată. unde străbate câteva mici chei stâncoase. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. Zamora 1521 m). Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Cumpătul 1651 m). La circa 1300 m altitudine. 1). luând naştere din platoul Pietrei Arse. se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. muntele Cumpătul (Vf. adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul.Din Vf. domină oraşul cu clinele sale domoale. la limita superioară a pădurii. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. Piscul Câinelui 1658 m). Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica.

afluent al Prahovei. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. Temperatura aerului În mod normal. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. având ca efect răcirea rapidă a solului. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). De aceea. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. străbătută de pârâul cu acelaşi nume. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. Astfel. . aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. influenţând în mare măsură.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. direct şi indirect. În nopţile senine însă. asupra celorlalte elemente climatice. Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. pe culmile înalte.

în special iarna. local. . ci şi de formele de relief. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. îmbibat cu apă. Astfel. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. ciuperci). Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. Astfel. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. Se produc astfel inversiuni de temperatură. vântul şlefuieşte necontenit stâncile. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. primăvara. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. producând acele „scurmături de vânt”. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. În regimul normal. datorită cărora iarna. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. rupe pe alocuri covorul vegetal. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. iar iarna zile neobişnuit de călduroase. iar în timpul iernii spulberă zăpada. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. coloane. pe culmile Bucegilor. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă.Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. În zilele senine şi fără vânt. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. răscoleşte pământul moale. la altitudini de peste 2000 m.

către limita superioară a pădurii. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. pe platou. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. fiind purtată de curenţi. apoi. cu toate ramurile îndreptate unilateral. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. cu descărcări electrice. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. în continuă agitaţie. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. Iarna. Ceaţa (negura). ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. ceaţa care învăluie frecvent culmile. pe măsură ce soarele se ridică. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. Astfel. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. Ajungând la altitudini mai mari. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. . ca urmare a inversiunilor de temperatură. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. în dimineţile senine de vară. Astfel. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici.Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. spre E-SE. aproape constantă în tot timpul anului. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. care începe să învăluie crestele. iar primăvara şi vara mai ridicată. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. este de la V-NV către E-SE. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. acestea. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie.

în medie 588 mm). iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp)..Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. Cele mai bogate precipitaţii. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. în tot cuprinsul masivului. 1968. . * Text adaptat din BELDIE AL. 3. în medie. se realizează în luna iulie (168 l/mp). între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti.

d .). Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie. Acest tip de simetrie se . v . 2. Simetria organismelor vegetale: 1 . şi Lamium maculatum). 5 – simetria dorsiventrală. polisi-metrie).simetria radiară (floare de Geranium sp. Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Simetria. Simetria radiară (actinomorfă.simetria zigomorfă (floare de Viola sp.faţa ventrală. 1.faţa dorsală. 2 . 4 .simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). 3 .monosimetria (frunză).Fig.

egale (dreapta – stânga.1. (Fig. perpendiculare unul pe altul.a. alungite (rădăcină. Ex. Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală.). Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. Galium aparine – lipicioasă) ş. unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. tulpină. 3.). ex. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. flori (Valeriana sp. ex. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. – odolean) ş. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos. ÷.. unele flori (Fig. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp.a.întâlneşte la organe cilindrice. Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. 2. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. Ex. – ulm). eutalul hepaticelor.1. 3. 2. ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). . Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. tulpina). – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul. tulpini modificate. tot din vârf. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. anterior – posterior).). 2: 3–5). se ramifică. 2. ramuri culcate la pământ. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. Orientarea în spaţiu. acestea la rândul lor. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare.). Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. Semn convenţional: *. majoritatea frunzelor ş. Semn convenţional: ·|·.: organe turtite (talul lichenilor. Ramificaţia isotomă (eudicotomică.a. monopodială). Simetria bilaterală (bisimetrie).2. unele flori şi fructe (Fig. Selaginella sp. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă).: tulpini repente. peţiol). comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. frunzele). Semn convenţional: +. izopodială. Monosimetria (simetria dorsiventrală). Sisteme de ramificaţie.

axele au o creştere determinată (definită) (Fig. Larix sp.ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă).. 3. 4 . 3. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. p .. simpodială).4. În cazul rădăcinii. 4.). Sisteme de ramificaţie: 1 . rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior. Ex.. 3 .3. Ramificaţia simpodială (cimoasă). 1-5 .: tulpini de conifere (Abies sp. Pe picior se formează două axe inegale.picior. De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. 3. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite. Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.Ramificaţia anisotomă (anizopodială.ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială). Pinus sp. Picea sp.axe succesive de vârste şi ordine diferite. Ramificaţia laterală.). Fig.). 2 .). lateral de pe axa principală.ramificaţia laterală simpodială (cimoasă).ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială).2. 3. Axele succesive pornesc subterminal.

familie. ordin. LICHENI (Regnul Fungi. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia. Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. subspecia). iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen.1.). 5. Încreng. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5.Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. clasa etc. Lichenophyta) .

).: Collema sp. muscicoli (pe muşchi) etc. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. fixat parţial de substrat (sol. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. neagră. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). roşie etc. trunchiul arborilor). corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. brună. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). Culoarea apoteciilor variază. Nostoc sp. gelatinos în stare umedă. Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. albăstruie. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră. foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros. verticale sau pendule cu simetrie radiară. Ex. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. Culoarea talului. rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. fiind de . Licheni tufoşi (fruticuloşi). ex. Talul gelatinos are aspect subţire. tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii.a.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). galbenă. Tal lamelar. cenuşie. Licheni frunzoşi (foliacei). corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. cu diametrul de câţiva milimetri. Au aspectul unor tufe mici ± ramificate.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. verde. Licheni crustoşi. Licheni gelatinoşi. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri).

(Fam. Observaţii. vor da naştere unui nou lichen. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. neregulat ramificate. Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. dând naştere la hife de ciupercă. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. Licheni crustoşi Graphis sp. carpen. care au o accentuată acţiune corozivă. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. Ex. alimentară. Prin intermediul acizilor lichenici. Ord. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. tei). Discolichenes. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Ascolichenes.obicei diferită de cea a talului pe care se formează. Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. Graphidaceae). lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. . În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. ele nu au compoziţia acizilor). substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece. Datorită sensibilităţii lor deosebite. şanţate. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls.

Rhizocarpon geographicum (Fam.6. pietre. gălbuie sau brună.).).2. alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. portocalii (Fig. Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. adânc lobat.).1. 4. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. lichen de munte (Fam. Teloschistaceae). neted şi lucios pe faţa superioară. Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor.5. 4. . iar pe cea inferioară. Cladonia coniocraea ş. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie. Parmeliaceae). Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. cu ramificaţiile terminale curbate în jos. Lichen corticol rar saxicol. 4. cetrarioides ş. netede. Peltigera canina (Fam.3. cu aspect prăfos. Parmeliaceae). 4. P. caperata. albe şi nude) (Fig.). Parmelia furfuracea (Fam.).4. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. 4.). Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda.). apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. Tal mare (până la 40 cm). Cladoniaceae). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. Lichen corticol sau tericol. În păduri sunt frecvente de asemenea: P. compacte. Stictaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie. Lichen corticol. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui). cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave.). Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari.a. toate în aceeaşi parte (Fig.a. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). Lecideaceae). faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. 4. 4. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam.7. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam.8. cu contur neregulat. Specie tericolă ce creşte în tufe dese. Stictaceae). Cladonia sylvatica. stânci. 4. netedă. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Ramificaţii erecte.

Thamnolia vermicularis. 10 .Fig. 7 . 4.Cladonia rangiferina. 5 .Cetraria islandica. 4 . . 2 .Cladonia pixidata.Lobaria pulmonaria. 9 .Parmelia furfuracea.Rhizocarpon geographicum. Licheni crustoşi (1).apotecii.Xanthoria parietina. ap . 6 . 8 . 3 . foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 .Usnea barbata.Peltigera canina.

ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. în camere anteridiale (Fig. Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec. La maturitate. pajişti. 5. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. barba ursului (Fam. în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. Ex.1. Marchantiaceae). situată apical. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. coada rândunicii (Ord.). Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. mai închise la culoare. Tal foliaceu. Lichen tericol. lamelar. Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). Usneaceae). Lichen corticol. de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. 4.2. Talul poartă la vârf apotecii mari. cu marginile ondulate (Fig. simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. de culoare albă (alb-cenuşiu). Sporofitul mic. ramificat. Mar-chantiales.Thamnolia vermicularis (Fam. Fam. Plantă dioică. Bryobionta. saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). Tal cilindric.2. 4.). Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal.9. Hepaticae). Încreng.). Usnea florida – mătreaţa bradului. disciforme. ascuţit la capete. 5. de culoare verde-închis. Usneaceae). . frecvent întâlnit în pajiştile alpine. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă.). Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. fistulos. zone mlăştinoase etc. Tal filamentos. Usnea barbata (asemănătoare cu prima.: Marchantia polymorpha – fierea pământului. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae.10. 5. Subregn.

Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă.4. Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum. propagulele pot genera noi indivizi. sesile. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.3. Sporogonul de dimensiuni reduse. 3 . tulpiniţă şi frunzuliţe.).a. 4 . 2 .4. scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi. 5. Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi.fragment de tal % cu un anteridiofor. simplă sau ramificată. mici.). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 . Fig. Frunzuliţele sunt simple. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. ascuţite sau obtuze. 5. 5. Metzgeria conjugata ş. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig.1. 5.).).sec-ţiune . Bryatae/Musci). 5. Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig. cu marginea întreagă sau dinţată.secţiune longitudinală prin anteri-diofor.fragment de tal &cu arhegoniofori.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig.

rizoizi.sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. Polytrichaceae). setă şi capsulă (Fig. pr . Mnium punctatum (Ord. erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. Polytrichales. an . Hypnaceae). 1b). Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. sp . Eubryales. Hypnobryales. Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. 6: 1a. Fam. 6. Isobryales. Fam. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). 6: 1a).propagule. Fam. Fam. lb . Neckeraceae). Hypnobryales. cilindrică.stomate. Polytrichaceae). Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). Ex. Pe tulpiniţa lungă. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici. Hypnum cupressiforme (Ord. Mniaceae). Hylocomium proliferum (Ord.arhegon. . Fam. per . ar . Fam. Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor.longitudinală prin arhegoniofor.1. Hypnaceae). Polytrichum juniperinum (Ord. Fam. pc . Hypnobryales. Seta este cilindrică.). Rhytidiaceae) (Fig.pseudo-periant. 6: 2–7).picior (peduncul). Polytrichales. Mnium affine. În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. Fam.pericheţiu. rzi . Dicranaceae). Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. st . Neckera crispa (Ord.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). pp .anteridie. lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Dicranales.lobi.

1a . 3 .Dicranum scoparium.Hypnum cupressiforme. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. Briofite cu tal cormoid: 1 . Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate.apofiza.fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă. ur urna. în general diferit colorate. 4 . 7 . 5 Mnium affine.scufie. dispuse în alternanţă cu sepalele. La Papaver sp. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. cad pe pământ.Polytrichum commune. 1b .Neckera crispa. 2 . s . ap . Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. 6.Hylocomium sp. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.sporogon (detaliu). cu care aceasta se prinde de receptacul.setă. op . se înrădăcinează şi generează noi plante.Fig. . partea inferioară.Rhytidiadelphus triquetrus. 6 . Sepalele pot fi persistente sau caduce. sc .opercul. îngustată a petalei.

59: 1–5). 2 . 7. 8 . Forma petalelor: 1 . Ranunculus acris). tetralobată (Lychnis flos-cuculi). (Fig. Rubus sp.) etc.. 5 . 59.bilobată (Stellaria media).Fig. (7) şi Trollius europaeus (8). Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. Helleborus sp. 9 .orbiculară (Ranunculus acris). unguiculată (Cheiranthus cheiri). 3 . emarginată (Rosa sp.cornet nectarifer la Aconitum sp. (6).tetralobată (Lychnis flos-cuculi).. Petale transformate în organe nectarifere: 6.pinten nectarifer la Viola odorata.oval-lanceolată (Nymphaea alba). 4 .. bilobată (Stellaria media).unguiculată (Cheiranthus cheiri). . Solanum sp. ovallanceolată (Nymphaea alba).

bazal. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. 5 . toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. Glandele nectarifere (nectarine). Viola sp.floare de fabacee (Pisum sativum). 2 . Caryophyllaceae.Sinapis arvensis.). Trollius europaeus – bulbuci). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . câte o glandă nectariferă). Convolvulaceae. Orchis sp. Ericaceae.. Apiaceae ş. Fabaceae. 60. al . ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. Asteraceae ş.a. 4a .) şi gamopetală. Corola este dialipetală.a. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară.. La Helleborus sp.carena (petale inferioare). – spânz.Stellaria media. – omag. ve .alae/aripi (petale laterale).) (Fig. cornete nectarifere (Aconitum sp.Veronica polita. ca . 3 . când petalele sunt concrescute (Solanaceae. 59: 6–9).vexilum (petala superioară).Fragaria vesca. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Rosaceae. . Brassicaceae. Helleborus sp.Fig.corola etalată.

globuloasă (Vaccinium myrtillus). Stellaria media – rocoină (Fam.). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare.: Pisum sativum (Fig. rotundă (steag. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp.campanulată (Campanula rotundifolia). 6 . Fig.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3). 60.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). Ex. 60. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. Rosaceae). stindard.5. 61. vexilum). două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. carena).4. (Fam. .).Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Brassicaceae). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. 3 . 4 . 2 .infundibuliformă (Calystegia sepium). 5 .

globuloasă. 3 . campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.Fig. Florile cu corolă bilabiată sunt . Nicotiana tabacum). sta . alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. (3).floare ligulată de Taraxacum officinale.stamine.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.stigmat. 62. Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona). K .ligula corolei. Convolvulus sp. 62.caliciu. pin .). Datura stramonium).).floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). 4a . aproape sferică (Vaccinium sp. ovr . – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.labium superior.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei).. 2. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 .capitul la Leucanthemum vulgare. 5 .1. sti . 61). C .corola. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.. 1a floare văzută în profil. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. 4b . lbs .labium inferior. lbi .ovar. la Linaria sp. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa. (Fig.personată la Linaria vulgaris. stg . infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.pinten. hipocrateriformă (Syringa vulgaris).). lgc . 4 .stil.

gamotepal la Muscari sp. (Fig. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară.diali. 64).. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.. 63. Fraxinus sp. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere. Fig. Urtica sp...a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Rumex sp. . Taraxacum officinale ş..şi gamotepal la Orchis sp.3). 62: 2. nepereche. Galanthus nivalis. Iris sp. Scilla bifolia ş. (1) şi Aconitum sp..: Leucanthemum vulgare.. 4 . Lamiaceae (Labiatae). unele concrescute iar altele libere. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.caracteristice Fam. Fig. iar tepala anterioară. 63: 1–3). 63: 5–7. peri (Eriophorum sp. Perigon (P): 1. (2).. liberă. Ex. 5 . Polygo-natum latifolium ş.: Lamium maculatum. (Fig. – ligulată – corola are un tub scurt la bază. l . Lilium sp.). 3 . Perigonul este sepaloid. nepereche.).) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp. 6 ..labelum. Asteraceae (Compositae).5).a.a. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. Salix sp. 63.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale.. Ex. Colchicum autumnale.dialitepal la Lilium sp. Scirpus sp.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris.)... Pedicularis sp. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. Lilium sp. rezultat din concreşterea petalelor. care se continuă lateral cu un limb – ligula.P alcătuit din bractei la Luzula sp.4. Carpinus sp.. 2 .) (Fig. 7 . Galanthus nivalis.. Salvia sp. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium.) (Fig.. La Orchis sp. 62: 4.

Tipuri de androceu (A): 1 .). Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig.4.3. 1a . 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine. 65. 65: 1. 2 .ament &.floare &. 1c . Verbascum sp..floare &. 2a . Fig. şi alţi reprezentanţi ai Fam. 65. Stamine. Fig. 3 . 2 Carex sp.Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită din filament staminal.A didinam (Thymus sp. . 64.1. Brassicaceae) (Fig.. tetradinam – din totalul de 6 stamine. Flori nude: 1 . ament %.Salix sp. floare %.stamină (Hyoscyamus niger).floare % de Corylus avellana. conectiv şi anteră (Fig. Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori.. 65.2). partea sterilă a staminei este subţire. 65.stamine cu filamente staminale bifurcate.).). cilindric. 1b . două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp. simplu sau ramificat (Fig. Filamentul staminal. şi alţi reprezentanţi ai Fam..floare %. Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.). de lungime variabilă. Thymus sp. 2a .

66: 1–4). 2 . 5a .floare în secţiune longitudinală. 8.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. Fig. androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig.Primula veris. 66.A tetradinam (Brassica sp.).) (Fig.5.Thymus serpyllum. Lamiaceae. Liliaceae ş.4 . 7 .A dialistemon (Salix alba). 4 . 2a . Solanaceae. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 . diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. Ex. Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Boraginaceae.A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9).a. 5b . Sinantere: 5 .Hyacinthus sp.Muscari comosum. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. 6. floare întreagă.5. 66. unele fabacee).).floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare. După raportul dintre stamine.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Primulaceae.A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7). Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris. Salix purpurea). 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum.corola desfăcută. 9 . 3 . triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. . 65: 6–10). 5 .stamine unite prin antere. 65. Oxalis acetosella..

Lilium sp. Antera reprezintă partea fertilă a staminei.).).a. poacee) (Fig. oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct. 2.) ş. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp. 3. dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. 4 .. .) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp. Linum sp. ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis).). 67. Plantago sp.. După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp. Vaccinium sp. bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp. 67). Stamine cu antere oscilante: 1 .Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal. Fig. Trollius europaeus).bazifixe la Tulipa sylvestris.dorsifixe la Colchicum autumnale (2).. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp.. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp. prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.). Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).

şi alţi reprezentanţi ai Fam.Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae). Brassicaceae. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. policarpelar (Fig. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). Primula sp. reprezentanţi ai Fam.G semiinferior în flori perigine.G supe-rior în flori hipogine. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae. 68..G inferior în flori epigine. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. Asteraceae).).). semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. Iridaceae. Tulipa sp. Liliaceae). poacee). Fig.). Rosa sp. 3 . lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană . pentacarpelar (Linum sp. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.. Campanulaceae. Amaryllidaceae) (Fig. Rosaceae. Asteraceae.. Apiaceae. Violaceae. bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele.). faţă de celelalte elemente ale florii. tricarpelar (Tulipa sp. Sedum sp. 68). 2 . 69: 1–7). Violaceae. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae.. Fabaceae. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. Lamiaceae.

care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae.2). 4. 69: 1. Fragaria sp. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Stilul este o prelungire a ovarului. Boraginaceae) (Fig. ovr . 1a .).stil. 5 . Primulaceae ş.stigmat. 7 . Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. (4) şi Primula veris (5).. 69: 2. 10.secţiune transversală prin ovar.3. sti .G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri. Ovarul este partea bazală... voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. 9 . 3 . ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. 69. stg . 70: 1–3).6–11).G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.. Fig. 11 . lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. stil şi stigmat (Fig.G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. 2 . 7a carpelă.G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.G monocarpelar la Pisum sativum. Tipuri de gineceu (G): 1 . ovarul se continuă cu stil lung .ovar. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. 8 . 6 .G pentacarpelar la Linum sp.. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor).G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp..G pentacarpelar apocarp la Sedum acre.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. ce face legătura între ovar şi stigmat.a) (Fig. variabil ca formă.

71. 9 .globoid (Primula sp.stil. 71). 4 .). Ex..).). Poaceae). 5 . 70. (Fig.). filiform şi papilos (Plantago sp.trilobat (Lilium sp. trifid (Campanula sp.gol/găunos (Viola tricolor). cvadrifid (Epilobium sp. Stigmatul este partea terminală a stilului.). Primula sp.). Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp.floare brevistilă. papilos (Festuca sp. Fig. pentafid (Geranium sp. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. 8 – papilos (Festuca sp.).(longistil) sau scurt (brahistil). Nardus stricta). 4a .: Primula sp.). Stil ginobazic: 1 . adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.) etc. bifid (Arnica montana. Tipuri de flori după repartiţia sexelor . gol/găunos (Viola sp.floare longistilă. 7 . lobat (Lilium sp.). 10 . disciform şi stelat (Papaver sp.). (Fig. Fig.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.Fragaria vesca.).. 3 . Tipuri de stigmat: 1 . 2 . 3 .Symphytum officinale. 2 .Alchemilla sp.. 70.foliaceu (Iris germanica). 6.trifid (Crocus sativus). Crocus sp. sti .disciform şi stelat (Papaver sp. foliaceu (Iris sp..).). Hetero-stilie la Primula veris: 4 . Lamiaceae).bifid (Arnica montana).4.

plantă ginandromonoică (trimonoică).plantă monoică. flori asexuate (agame) – flori sterile. plante monoice – au flori unisexuate.a. Fagus sylvatica ş.plantă ginodioică. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). fără androceu sau gineceu. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. Corylus avellana.plantă ginomonoică. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu.După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). 10 . 9 . se deosebesc (Fig. 6 .). poligam-dioice şi poligam-trioice. 5 . 4 . 7 . pe doi sau trei indivizi. . 72.plantă androdioică. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. 3 . plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. 8 .a.plantă agamonoică. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. Urtica dioica ş.plantă andromonoică. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. 2 .)..plantă ginandrodioică.plantă dioică.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite.

Fagaceae. Veratrum album). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Salvia pratensis. Trollius europaeus). masculine şi feminine sau alte combinaţii. hexaciclice (Brassicaceae). Leontopodium alpinum. . iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Corylaceae.). androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii.. pentaciclice (Aceraceae. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. Urticaceae).Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). Boraginaceae. – verticilată (ciclică. Liliaceae). Scrophulariaceae).. având flori bisexuate. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Thymus sp. Solanaceae. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele.). Primulaceae. triciclice. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. tetraciclice (Apiaceae. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp.. Lamiaceae. Ranunculus sp. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis).. feminine şi bisexuate (Acer sp. Salix sp.şi pentaciclice. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. Betulaceae. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Iridaceae.. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. Saponaria sp.). ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. Ex. Fraxinus sp. Pulsatilla montana).

Linaceae). tetramere (Rubiaceae). reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. Ex. K – caliciu. polimere (Crassulaceae). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute.. A – androceu. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. + – simetrie bilaterală. inferior – Ex. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). } – flori bisexuate. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. Tulipa sp. A(5). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. C(5). ~ – flori unisexuate masculine sau feminine.. |. trimere (Iris sp. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). 5 – flori spirociclice. .: G(5) G semiinferior – Ex.: G(5). C5. G(5).: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Lilium sp. Ex. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. A5. G superior – Ex. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. ·|· – simetrie zigomorfă. dimere (Papaveraceae). pentamere (Primulaceae. G5. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. litere şi cifre.: G (5)- . C – corola. Poziţia gineceului. P – perigon.). Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei.: K5.). Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. raporturile dintre ele). Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. pe faţa externă.În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. G – gineceu. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale.

tuberculi. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). pruinos (brumat). de la exterior spre interior. Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). se reprezintă axa florală şi bracteea. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. rizomi). caliciul. Lamium maculatum). olivacee (de culoare verde-bruniu). Fructul . Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). androceul şi gineceul. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea).Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). corola. iar pe cercurile concentrice trasate. albăstrui-cenuşiu (suriu).

5 . Ţinând seama de consistenţa pericarpului.păs-taie la Pisum sativum. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. 73. organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale.păstaie la Vicia sp. 2a . dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. .silicva la Cheiranthus cheiri.. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior).dehiscenţa dorsi-ventricidă. mezocarp (zona mijlocie. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.).lomenta la Coronilla varia. 2 . hipsofilele (Corylus sp.). 5a -dehiscenţa silicvei. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). stigmatul (Papaver sp.dehiscenţa siliculei. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. nuca. 7a . baca şi drupa.).. Tipuri biologice de fructe. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.dehiscenţa ventricidă.folicula la Helleborus sp. 6 . 7 . Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. Capsula: 1 . receptaculul (Fragaria sp. 1a . 6a . 4 . 3 .silicula latiseptă la Lunaria annua.Fructul. Fig.dehiscenţa siliculei.).silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris.

septifragă la Viola tricolor. (măzăriche) (Fig.poricidă (Papaver somniferum). 73: 2.rostru. Vicia sp. Ex. Ex. 73.sămânţă.3).). 7 denticidă (Primula veris). gâtuite între seminţe. Tipuri biologice de fructe. 4a – dehiscenţa septifragă. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.1.dehiscenţa loculicidă. . Ex.). rst .loculicidă (Tulipa sp. 6 . Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. af axa florii. stg .: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.pixidă (Anagallis arvensis). 2 . 2a . sm .Capsula este un fruct cu pericarp uscat. 73. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. 5 .stigmate.septicidă (Colchicum autumnale).: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 8 . 3a . 1a dehiscenţa septicidă. Capsula: 1 .: Pisum sativum (mazăre). 3 . 4 .carpele la maturitatea fructelor. dehiscent la maturitate.).dehiscenţa septifragă. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. 74.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. ca .septifragă (Datura stramonium).4. Fig.

Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.). de jos în sus. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.7). Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. Ex. 73. Nuca este un fruct cu pericarp uscat. . Tulipa sp.). Plantago sp.7. Viola sp. Lilium sp.).: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. bilocular.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului)..5. 73: 6. Hyoscyamus niger. Ex. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.5. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.8.) (Fig.).) (Fig.6. indehiscent la maturitate.: Primula sp. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. de la vârf până la bază. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. prin linii longitudinale în peretele fructului. capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie.Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. 74.. Fructul matur se deschide în două valve. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. 74. 74: 1–4). câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. La Geranium sp.).). capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.) (Fig. 74. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. (Fig. 74. prin 4 linii longitudinale. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).

75. 4a achenă. 8.5.rostru. Boraginaceae. 10 .6.cariopsă (Triticum sp. 5 .12). Aste-raceae) (Fig.. em . Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). 75: 1.3.2).şanţ.tetraachenă (Symphytum sp. 9 . 3 .achenă (Matricaria perforata). . La Fragaria sp. Nuca: 1 .). p . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.papus. 75. Tipuri biologice de fructe.12 . (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos). 2 .embrion.75: 11. 75. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.. 6 . pp .). 11 .poliachene la Rosa sp. 75.Fig.). Apiaceae (Fig.achenă cu papus (Asteraceae). nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.).poliachenă (Ranunculus sp.).). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. 7. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. s . Ranunculus sp. Lamiaceae) (Fig.disamara (Acer pseudoplatanus).peri. 75. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana.samara la Ulmus glabra (7).. Rosa sp.. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. Rosa sp.) (Fig. r .4.poliachene la Fragaria sp. cupuliform).).diachenă (Carum carvi). 4 .).

76: 1. 5a .drupeolă. end endocarp.Convallaria majalis. 4 . 75: 7–9).receptacul cărnos. 76. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. 75. 76. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. ep .polidrupă la Rubus idaeus.) (Fig. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.5).2. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. 6b .). mz .drupeolă în secţiune longitudinală. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 6. bilateral la mesteacăn (Betula sp. Convallaria majalis. 6a . 5 . dr . sm . Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.Solanum dulcamara.: Atropa belladonna.Atropa belladonna. Drupa: 6 .epicarp. Ex.6.4). 2 .secţiune longitudinală prin polidrupă. CORMOFITE .mezocarp. Baca este un fruct cu epicarp subţire.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.) (Fig. Baca: 1 . 76: 3. Ex. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).). 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia).Fig.10. Solanum dulcamara (Fig. Tipuri biologice de fructe.). r .fruct deschis.: Rubus idaeus (Fig. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp.sămânţa.

La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). – salcie). Rădăcinile obişnuite sunt adventive. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. Cardamine pratensis – stupitul cucului). de multiplicare vegetativă ş. 6. Pe tulpină. Rădăcini adventive. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă). mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. ramuri sau frunze dar.1. Cormobionta. de obicei. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. Funcţii principale: fixează planta în sol.1.).(Regn Plantae. Pteridophyta. La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Încreng. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. rădăcină principală.a. câte două. . una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. 2. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pteridofitele mature nu prezintă. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. ce asigură nutriţia plantei (rădăcina.1. câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). Subregn. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). în număr determinat sau nedeterminat. Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative. 7. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). 1. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. Rădăcini normale. Baza lor se racordează la baza tulpinii. îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii.1.

toporaşi) ş. 3. etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. 3.rădăcini adventive fixatoare.suport.rădăcini contractile. spt .rădăcini adventive.rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix. alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. A. se încreţeşte. 7. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor. Tipuri de rădăcini: 1 .Fig. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă). t .. Scoarţa externă.frunză. rc . Viola sp.tulpină. B . morfologice şi structurale (metamorfoze). Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Rosa sp. Prezintă modificări adaptative. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.a. f . Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon). La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive.rădăcini contractile la Crocus sativus. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. Rădăcini metamorfozate. La orhidee embrionul nu are radiculă.1. 3 . Galium odoratum (vinariţă). Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime.rădăcini adventive la Veronica beccabunga. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. raf . Rădăcini contractile. ra . (viorele. – . 2 .bulb la suprafaţa solului şi retras în sol.

Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime. 3. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere).2. Fig.3. 8. în care se acumulează substanţe de rezervă. Rădăcini fixatoare. Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri.2. tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. servesc la adâncirea în sol a plantulelor. Crocus sativus – şofran. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. (4).3. Rădăcini tuberizate: 1 . rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. 3. După rolul pe care îl îndeplinesc. 7.: Hedera helix – iederă (Fig. Lilium martagon – crin de pădure. Plantago media – pătlagină.rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. (Filipedula vulgaris – aglică). 3.) (Fig. 3. bulbilor. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. 2 . mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele . Scilla bifolia – viorele) (Fig. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. La plantele care se dezvoltă pe sol.capul/potcapul călugărului.rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). exclusiv fixatoare. 4 . radicele. 7. Ex.radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris.). Orchis sp. Taraxacum officinale – păpădie). prin formarea de ţesuturi parenchimatice. Crocus vernus – brânduşe de primăvară.4.). 8: 1–4).

Rumex acetosella (măcriş mărunt). drajonare. 10. rămuroasă şi fasciculată. (plop).plante lemnoase (arbori).1. 10. Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Vaccinium myrtillus (afin) ş. (pin). 9). 2 .). Rosa canina (măceş). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi. Ex.a. Rădăcina principală este bine dezvoltată. Rădăcini rămuroase. iar acest mod de îmmulţire vegetativă. Pinus sp. Fig. Neottia nidus-avis (trânji). Trifolium sp. Rădăcini pivotante. Ex. Rubus idaeus (zmeur). 9. (trifoi). Rădăcini purtătoare de muguri: 1 .erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). având formă de pivot (ţăruş). Populus sp. radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. Taraxacum officinale (păpădie).: Abies alba (brad). Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate. Taraxacum sp. Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă.: Cirsium arvense (pălămidă).. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig.). Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni. Rădăcini fasciculate (fibroase. firoase).Rumex acetosella.2. .

). Fabaceae (Fig. Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. 10. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza.1. dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele. 1.La reprezentanţii Fam. la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.3. 2. cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. Rădăcini cu nodozităţi. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig.rămuroasă (Picea abies). Plante micorizice. Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri.). 10.pivotantă. 2 . Tipuri morfologice de rădăcini: 1 . 3 fasciculată (Poaceae). Nodozităţile au forme. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. Fig.). . 11.

1a nodozităţi mărite. pedicuţă). (arin. jep) ş. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. (carpen).: Gentiana sp. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. 11. Micorize externe (ectotrofe).a. Nardus stricta (ţăpoşică). Alnus sp.şi intracelular (Fig. Acer sp. Populus sp. Mercurialis perennis (brei). Corylus avellana (alun). Pinus sylvestris (pin). Ericaceae.: Abies alba (brad).3. Pinus mugo (jneapăn. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase.). Ex. (plop) ş. anin). Fig.Ciuperca furnizează plantei superioare apa. 11. Lycopodium sp. Orthilia secunda (perişor). 3 . paltin). Moneses uniflora (părăluţe de munte). Haustori . Fagus sylvatica (fag). Ex. Micorize interne (endotrofe). (ghinţură). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară. (arţar. Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. Pentru reprezentanţii Fam.a.rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus.micoriză endotrofă. 11. Larix sp.micoriză ecto-trofă. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe). Carpinus sp. prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei. (brădişor.). Rădăcini simbionte: 1 . arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. 2 .2. zadă). (larice.

cărnoasă. Medicago sp.. Melampyrum sp. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare. Sunt caracterizate prin internoduri lungi. ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite.1.a. Rhinanthus sp. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. Trifolium sp.: caudex – tulpină scurtă. – lucerna. – trifoi. . Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş. frunze. Ex. Tulpini supraterane articulate. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. neramificată.. 2. Thymus sp. – salvie. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. – cimbrişor. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate. 6.: Euphrasia sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. Aceste plante nu prezintă rădăcini. Salvia sp.: Jovibarba sp. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală).2. – urzică). Ex. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. Ex. Tulpini supraterane nearticulate. 1. (silur). (ciormoiag). Urtica sp.Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Ex.: Cuscuta sp. Pedicularis sp. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. (clocotici). flori şi ulterior fructe şi seminţe. Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi).

Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. 3 . Poaceae (Fig. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază.). Apiaceae. verde.3. caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Primula sp. 2 – culm (Triticum aestivum). Ranunculaceae. 4 .: majoritatea plantelor din Fam. (Fig. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig.). Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope. Plantago sp.4. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. moale (puţin sclerificată). (pătlagină).).). . fistuloasă sau plină.2.1. groasă. Asteraceae (Fig. Taraxacum sp. Galanthus nivalis (ghiocel). Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). Tulpini supraterane articulate: 1 . Ex.: Allium sp. Culm (pai) – tulpină simplă. 12. care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). 12. 12.Fig. (ciuboţica cucului). Lamiaceae.. 12. neramificată. Brassicaceae. Ex.scap (Primula veris). de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze. 12. Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă).). cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate.caulis (Lamium maculatum).calamus (Carex sp.

Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica.). Carduus nutans.). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale.: Polygonum aviculare (troscot). garduri. Ex.). Ex. Ex. Ex. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. Tulpini drepte (erecte). ziduri etc. 13. fără a-şi ridica vârful (Fig. cu stereom slab dezvoltat. Tulpini urcătoare (scandente). Solanum dulcamara – lăsnicior). La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat.). Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Galanthus nivalis. . plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară.1. 13. de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă. Tulpini culcate pe sol. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Tulpini procumbente. cu vârful îndreptat în sus.: Salix reticulata (salcie pitică). emergenţe (Rosa sp.1. îndreptat într-o parte sau în jos. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Astfel de tulpini se numesc nutante. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi. Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism). tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp. Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). 2. foliară (Vicia sp. cu stereom ± dezvoltat.).: Convolvulus arvensis (volbură).2. Ex.. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). fără să formeze rădăcini adventive (Fig. Silene nutans. Tulpini prostrate. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ.

Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. Ex. Ex. Ex.4. Tulpini geniculate. Tulpini decumbente (culcate). 13. fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. Plante stolonifere. de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. 13. Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig.: Stellaria nemorum (steluţă).: Alopecurus geniculatus.). Tulpină plagiotropă la bază.).7.procumbentă. Tulpină supraterană la început ascendentă. Ex.). Tulpini orizontale sau oblice la bază. Fig.).prostrată.repentă. 6 .geniculată. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 . 13.: Lysimachia nummularia (gălbioară).decumbentă. 13.5. după care devine erectă (Fig. 4 ascendentă. Glechoma hederacea (rotun- . 7 . 2 . 3 . Trifolium repens (trifoi alb târâtor).: Thymus serpyllium (cimbrişor).plante stolonifere. 5 . Veronica serpyllifolia (şopârliţă). apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat. Tulpini ascendente.: Ajuga reptans (vineţică). Ex. Antennaria dioica (parpian). 13.3. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig.6.Tulpini repente (culcate).). 13. Fragaria vesca (fragi de pădure).

tulpină cilindrică. nesclerificată).tulpină sulcată. Apiaceae).gioară). tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. striată. – rogoz). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. Lamiaceae. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură. Hieracium pilosella (vultu-rică). Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi. 14. alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). Aspectul exterior al tulpinii. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. când dungile sunt fine etc. Sunt tulpini simple sau ramificate. bulbi. Tulpini metamorfozate Fig. comprimate sau prismatice (Fig. 14. unii reprezentanţi ai Fam. Rizomi. De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. de obicei cărnoase.). 4 muchii (reprezentanţii Fam. Potentilla anserina (coada racu-lui). Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului.tulpini prismatice. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice. 3-7 . 2 . . Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. Potentilla reptans (cinci degete). Forma tulpinii: 1 . După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. sclerificată). Consistenţa tulpinii. Ranunculus repens (floare de leac). Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).

Iris sp.).rizom ortotrop (Primula veris). (stânjenel). (păpădie). Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal. Taraxacum sp. 16. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig.).).4. 15. 15. 2 .rizom plagiotrop (Convallaria majalis). Equisetum arvense (coada calului).). Paris quadrifolia (dalac). tuberiformi (Iris sp. verticală (Fig. 15.1. vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an. Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. Ex. Ex. mărgăritar). continuă). 3 . care se va transforma. Maianthemum bifolium (lăcrămiţă).1.3. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Ramificaţia simpodială.).: Primula veris (ciuboţica cucului). Fig. Ex. de forma literei S. în anul . comprimaţi. Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure. Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. 15.: Convallaria majalis (lăcrămioare. 15. filiformi (Convallaria majalis). Ex. Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă.După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial. Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari.: Convallaria majalis.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig.rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. Oxalis acetosella.). După formă rizomii pot fi: cilindrici.rizom coraliform (Corallorhiza trifida). 4 .2. odată cu formarea tulpinii florifere. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită. Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială. Rizomi: 1 .

Lamiaceae.: Convallaria majalis.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani.). (Fig. ra . Solanum tuberosum (cartof) (Fig. topinambur). Ex. Ex.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia). globuloasă. rz . plantele tinere de planta mamă.).tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite. 15. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi.următor în tulpină floriferă (Fig. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi.rădăcini adven-tive.a.rizom. ci . La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. 16. f frunză. subţiri. în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. tfl . 2 . fl . mt . comprimată. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. Ex.floare.: Helianthus tuberosus (napi porceşti. I-V . Ramificaţia rizomilor: 1 . Elymus repens (pir târâtor). Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Liliaceae şi Iridaceae. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali. ş. Ex. Equisetum sp. Stoloni subterani. Tuberculii sunt microblaste groase. fie din cei axilari situaţi pe stoloni. cât mai mult. având rolul de a îndepărta.ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente. Fig.tulpină floriferă. Lamium album (urzică moartă). Tuberculi.mugure terminal.2.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă). 17).: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. Forma tuberculilor variază: ovală. bogate în substanţe de rezervă. alungită. . 16.2. şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam.

Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă.). 17. Primăvara. Muscari comosum (ceapa ciorii). Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. 18. prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari.: Allium cepa. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă. Ex. 2 . uscate.2. 18. 18.Helianthus tuberosus. compacţi. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. mai mici şi mai înguste. catafile) sunt uscate. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele. cu noduri foarte apropiate. Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive.). Hyacinthus orientalis (zambila). care poartă unul sau câţiva muguri. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi.3. prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase. de culoare brună. Bulbi. Tuberculi: 1 .Fig. înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate. membranoase. iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. Bulbo-tuberi. Pe tulpina disciformă. care se acoperă parţial. Frunzele externe (tunici. Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb.1. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali.). Ex. ca nişte solzi. .: Lilium candidum (crin alb).Solanum tuberosum. se formează tulpini supraterane florifere. puternic turtită (disciformă).

td . – carpen. Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate). Fagus sylvatica – fag. ) (Fig.rădăcini adventive. dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). absorbţie. m . bt . Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. În timpul germinaţiei seminţei. ra .mugure de înlocuire. – pin. 6. nutriţie heterotrofă.bulb tunicat la Hyacinthus orientalis. Cotiledoane (Fig. respiraţia şi transpiraţia. cu creştere limitată.tulpină disciformă. 21.1. Pinus sp. monosimetric. Carpinus sp. cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp.bulb solzos la Lilium candidum. FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii. mt .mugure terminal. reproducere vegetativă.3.bulbo-tuber tânăr. Liliaceae. . 2 .a. germinative). Funcţii principale: fotosinteza.1. – trifoi ş.tunici uscate. Trifolium sp. Fig.). 18. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie.Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. tu .bulbo-tuber la Crocus sativus. 3 . Tipuri de bulbi: 1 . 21: 2–5). majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad.. înmaga-zinare de substanţe de rezervă.

(plop) ş. hf hipsofile.. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane.rădăcini secundare. Se formează imediat după cotiledoane. rs . Catafile (frunze inferioare) (Fig. 5 .. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase.Abies alba.cotiledon. în loc de catafile sau după acestea.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte). cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc.Fig. cot .Fagus sylvatica. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme.). Sunt frunze verzi.Carpinus sp. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă.protofile. solitare.nomofile.reprezentare schematică. Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp. 21. 3 Acer sp. Ex.).). nmf . se usucă şi cad.).1. 21.rădăcina prin-cipală. complet dezvoltate. Nomofile (frunze propriu-zise. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. cat . tipice.hipocotil. 21. 3.). frunze mijlocii). Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 . . două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. Populus sp. rp . ptf . h .a. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. Organe reduse. mai puţin lobate (Acer sp.catafile.1. 21. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. 4 .1. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 . cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă. 2.

flori sau inflorescenţe. Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri.scvame.rizom.lamină (limb).Lycopodium clavatum.sporofilă cu sporange reniform. 2 Equisetum telmateia. Pteridophyta) Fig.microfile unite. rz . rh rahis. Arum maculatum (rodul pământului).1.baza frunzei.).. 2c . (ghiocel). 3 . La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig. 2a . Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng. 22. 2b . .).sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. Potentilla sp. tulpină asimilatoare şi sporangiferă. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. secundar şi terţiar. bfr .spic sporifer. Apiaceae şi Asteraceae). lm .macrofilă la Polypodiaceae (schemă).microfilă. 1b .spic sporifer (stobil). Arum orientale ş. I. III – segment primar. bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . scv . Poaceae). ra .rădăcini adventive. glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp. elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. II.a. 21. 1a . bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica). dispuse la noduri. Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. Hipsofile (frunze superioare).4. 1c .

pinna).. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. – ferigă. 22. palmată (Pteridium sp. scvamiforme. Asplenium sp. microfilele sunt dispuse spiralat. numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui.1. foarte apropiat. Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. Selaginella sp. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. Botrychium lunaria – limba cucului ş.2). nedife-renţiate în peţiol şi lamină. vegetative). .) etc.).).a.). Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig.) (Fig. astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi.). penată (Polypodium vulgare).). La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică. 22:1. Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care. 23. La majoritatea speciilor. Polypodiatae. numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere). aripi.2. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. la rândul lor. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). Nervaţiunea. – feriguţă.3.a. 23. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp. Dryopteris sp. ş.Microfilele sunt frunze mici.) (Fig.

sporange deschis ce eliberează sporii. 2 .segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă. lm . lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). . disciformă (Fig.trofofilă. 2e . spr sporange.2. 1b .lamina. lipsite de peţiol sau slab peţiolate. in . dispuse spiralat. rar caduce (Larix sp. 2c . aciculare sau solziforme. cu baza lăţită.sporofilă cu spic sporifer.induzie (detaliu).Ophioglossum vulgatum. 24. 2a .induzie. La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf.Fig.1. opus.Dryopteris filix-mas (habitus). La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă. 1a .segment fertil cu sporangi (detaliu). frunzele au nervaţiune uninervă.).segment de ordin I cu sori.) sunt izolate sau grupate în fascicul.). plată. Frunzele sempervirescente. la uscare se desprind de pe ramuri. 1c .secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor. rar verticilat. 24. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . pungente (înţepătoare). numeroase. 2b . întregi. Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. dispuse pe câte o proeminenţă (Fig. 23. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. 2d .

24. 2 – Picea abies.). Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb). Frunze aciculare: 1 – Abies alba. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare. ţepoase. 24. Magnoliofite (Încreng.4. 25). sclerenchim dezvoltat etc. sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.Fig. Frunzele acicu-lare lungi. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă. dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. 24. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse. 3 Pinus sylvestris. Pinus sp. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). moi. peţiol şi baza frunzei (Fig. La Larix sp.Juniperus communis.). (larice) frunzele aciculare. . Tipuri de frunze la pinofite. sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte. 4 .3.

26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx . sagitată. dn . Tussilago farfara.apex. cordată/cordiformă. triunghiulară (Atriplex patula). asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica. romboidală. cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana). spatulată. lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. Plantago media).incizii.margine. Pyrus communis). falcată.baza frunzei.stipele. Plantago lanceolata. lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia). 25.dinţi. cu aspect de lance (Salix alba. blm . sn .baza laminei. de forma unui ou (Syringa vulgaris. de forma inimii. snb . lb . de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula). Forma laminei (Fig. Lamina Lamina partea principală a frunzei. lanceolată. bf . hastată.lob (segment).sinus. pl . este foarte variabilă ca formă. reniformă (Asarum europaeum). Carex curvula).peţiol.sinus bazal. mg . obovată. Galium odoratum).Fig. eliptică. deltoidă. în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum. lamina are forma . Symphytum cordatum. Tilia cordata). de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia). inc . în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. de forma literei greceşti delta (Populus nigra). în formă de scut (Rumex scutatus). ovată. lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus). ovat-lanceolată. st . de forma unei spatule (Bellis perennis). Populus tremula). de forma unui ou inversat. scutată. cuneată/cuneiformă. cu vârful în sus (Viola odorata.

5 .ensiformă. atenuată (Viola persicifolia).obovată. plină. 21 . hastată (Rumex acetosella. Nardus stricta). 22 . Tipuri morfologice de frunze .cor-dată (cordiformă).. 20 . cuneată (Bellis perennis. Fig. lungă. auriculată (Nicotiana tabacum).cuneată.forma laminei: 1 . Baza laminei (Fig. Salvia glutinosa). fistuloasă.cilindrică.hastată. 12 .lanceolată. Gladiolus sp.unui vârf de lance. 15 . 8 . 4 . 18 . la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella. inegală sau asimetrică (Ulmus sp. setacee. dilatată (Sonchus oleraceus). Inula ensifolia).). 9 . 6 .ovată. 11 . 26. 17 . 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). rigidă şi foarte subţire (Festuca sp.deltoidă. goală la interior (Allium cepa).circulară (orbiculară). 19 .ovat-lanceolată.fistuloasă.triunghiulară. 13 scutată.falcată. sagitată (Isatis tinctoria. ensiformă. Atropa belladonna)..sagitată.reniformă. în formă de sabie (Iris germanica. 3 . liniară. lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae).eliptică. 2 romboidală. Sagittaria sagittifolia). reniformă (Asarum europaeum). 16 . .spatulată. 10 . Typha sp. 7 ..setacee. acută sau ascuţită (Salix alba).liniară. 14 . cilindrică şi plină (Sedum acre). cordată (Viola odorata). Atriplex patula).

rotundă. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba). 3 .). 7 .sagitată. ondulată (Reseda lutea).cuneată. obcordat (Oxalis acetosella). Vârful laminei (formă): 1 . 5 .acut. 5 reniformă. 11 inegală (asimetrică). La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 9 .rotund. ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere). emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa. mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta). Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. Fig.cuspidat. 6 . aspră sau scabră (poacee şi ciperacee). neascuţit (Cruciata laevipes. 4 . Forma bazei laminei: 1 .spinos.acuminat. 7 . acuminat – vârf lung. 3 .dilatată. 28. încreţită (Rumex crispus). Urtica dioica). involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula .acută (ascuţită). 4 .atenuată. 9 . Vârful laminei (Fig.obcordat. Vaccinium uliginosum).mucronat. rotund (Cotinus coggygria. 10 .Fig. 29.auriculată. 2 .hastată.retezat. cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). Viscum album). obtuz.obtuz.cordată. 2 . Colutea arborescens. 27. spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus. retezat sau trunchiat (Coronilla varia). 10 . 6 emarginat.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris). Trifolium sp. 8 . 8 .1.

crenată. Petasites hybridus). 30). margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. Festuca sp. sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. Carpinus betulus). perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana. 5 . Salix alba. Marginea laminei: 1 . 3 . Urtica urens). margine dublu-serată (Betula pendula. Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi.. Poa alpina). iar segmentele proeminente formează lobi. Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată. . Salvia pratensis) etc. Veronica chamaedrys). crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. Vaccinium vitis-idaea) etc. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia.întreagă.vulgaris. Fig. ascuţite (Urtica dioica. Viola sp. partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei.sinuată.).dinţată. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. Tussilago farfara. 2 . 29. serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici. 29: 2–5). revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp..serată. După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei. 4 .

31.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată.frunză palmat-sectată. Lamina prezintă lobi inegali. 6 . tripenat-sectate etc. cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig. Ex.Fig. Anthyllis vulneraria ş.frunză penat-partită. 4 . Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite.frunză palmat-lobată.frunză penatfidată. Frunza lirată.: Brassica napus. 8 .a. arbuştilor şi a plantelor erbacee). tare).). Ex.frunză penat-sectată. 7 . 5 . partită sau sectată. Frunză penat-fidată. Frunza runcinată.). . cărnoasă (Sedum sp.frunză penat-lobată.4. bipenat-sectate.frunză palmat-fidată. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază.5. (Fig. pieloasă (scorţoasă. Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor. 30. frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale. 31. (Fig.frunză palmat-partită. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 . 2 . 3 . cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali. 31: 1–3).).

Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale. 31. 5 . Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei.frunză bipenat-partită.1. ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată).frunză lirată.frunză bipenat-sectată. . 2 . secun-dare şi de alte ordine. Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica.frunză runcinată. Frunze cu incizii profunde: 1 . Ex. Acer pseudo-platanus. Quercus sp. 32. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. 4 . nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. Nervaţiune palmată (digitată). Populus sp. 3 .: Acer platanoides. Nervaţiune paralelă..).3).). 32: 2.4. Hedera helix (Fig.Fig. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig.frunză tripenat-sectată. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare. Nervaţiune penată. 32.) (Fig.

Maianthemum bifolium.penată. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis. canaliculat – scobit longitudinal. Nervaţiune pedată. Nervaţiune arcuată. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus). Polygonatum sp. 2. 5. Nervaţiunea: 1 .paralelă. orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. . dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris).7.). 32: 5. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile. Ex. în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc. 32. Parnassia palustris.pedată. com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula).palmată. Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus). Nervurile laterale se ramifică unilateral. 4 . Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia.) (Fig.6). 6 .arcuată. 7 .Fig.: Helleborus purpurascens (Fig. 3 . Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea. numai spre marginea de la baza laminei. 32. Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină.

Cirsium sp. 33.frunză amplexicaulă. . parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina. 33. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină).2. 4 – frunză decurentă. Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină. Carduus sp. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee. la nivelul nodului. Lamium amplexicaule.4.a.) (Fig.). Verbascum thapsiforme. Thlaspi arvense) (Fig.frunze concrescute (connate).). Frunze sesile: 1 .). 5 . 33.. 33. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus. connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş.) (Fig. 2 . Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig.frunză sesilă propriu-zisă. pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale. perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum.). 33. 33.3. 3 – frunză perfoliată. Bupleurum rotundifolium) (Fig.).5.1.Fig.

Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele.).teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae). de regulă perechi. 4 . stipele axilare situate între peţiol şi tulpină.teaca (vagina): 1 . Viola sp.)..teacă. cu rol în apărarea mugurilor foliari. 34. natura. După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). mai mari ca frunzele. ligula. concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp. Trifolium pratense).). concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. tc . Prezenţa sau absenţa stipelelor. cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse.). 3 .1. 35). 34.2. După poziţie se deosebesc: stipele laterale.). Trifolium campestre). dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor. reniforme (Salix caprea). La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile.). 35: 4–9). 34. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. Scirpus sp.). Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor.). voluminoasă (Fig. lanceolate (Galium aparine).) (Fig. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica).3. Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica). 2 . au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica. 35. la care stipelele concresc două câte două. lm .lamină.frunze reduse la teacă (Juncus sp. Stipele. 1.. 34.Fig. hastate (Lathyrus sp. La reprezentanţii Fam.teacă umflată (Apiaceae). 34.1. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată. Trifolium medium.4. semicordate (Crataegus sp. forma.teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae). Baza frunzei . de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp. Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp. dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . ohrea (ochrea). 35: 1–4). stipele opuse peţiolului.) (Fig.. La reprezentanţii Fam..

urechiuşe.stipele hastate (Lathyrus sp. Anexe foliare . 35.stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna). lig .stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp.dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.lamina. f .). 10 .) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele).stipele reniforme (Salix caprea). Anexe foliare: 1 . 2-3 .urechiuşe la Hordeum vulgare.teacă. 4 . lm . Fig.ohrea la Fagopyrum esculentum.stipele. .stipele: 1 . După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica.stipele cordiforme. Rosa sp.ligula la Poa trivialis. 35.stipele semicordate (Trifolium campestre).). 7 . 4 . 36. 6 .stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes).10. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus).stipele lanceolate (Galium aparine). 9 . 2 . o ohrea.ligula.). Ulmus sp. 5 .stipele libere (Fagus sylvatica).. ur . Fig. tc . 3 ligula la Poa pratensis.frunză. st . 8 .

) (Fig.. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse. ligula continuă teaca.). Rumex sp.1. Ligula este caracteristică poaceelor. 1. întreagă. Polygonum sp. Rosa sp. Vicia sp.). Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. ş.a.. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă.4).2. 36.) (Fig. . Pisum sativum.) (Fig. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp.) (Fig. 36. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. Este o formaţiune cu rol protector. Ligula.3). păroasă (Eragrostis sp. ciliată sau sfârtecată. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. 37. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. sfârtecată/lacerată (Festuca sp. ciliată (Dichanthium ischaemum). Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule). Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I.). aflată la limita dintre teacă şi lamină. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis).. 37: 2–4). 36: 2. Ohrea. 3. II sau de ordin mai înalt. Sorbus aucuparia ş.a. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar.1. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă.

a. dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig.frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia.a). Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus.). 2. Fig. 37: 5. (6).a..1.2.3.. Trifolium sp. frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp. Scrophulariaceae ş. . frunze pentafoliolate (Lupinus sp.2. 38. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. Paris quadrifolia ş. (Fig. 38. 3. ş. 6 . Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză. Frunze compuse: 1 . 5.frunze palmat compuse. Lysimachia vulgaris. 38. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii. Caryophyllaceae. trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp.) (Fig.). Lamiaceae. pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante.).). 37. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp. (Fig.).6).

Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma.a.dispoziţie opusă. Taraxacum officinale ş. dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. în rozetă (Fig.frunze rozulare bazale.4. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie.). 38. 4 . 38. De la această regulă există şi o serie de excepţii. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. Capsella bursa-pastoris. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope. Variaţii privind forma. Fig.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii. . Anisofilia.Frunze rozulare bazale. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă. 2 . mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. 3 dispoziţie verticilată.dispoziţie alternă. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 . La o serie de plante (Bellis perennis.

Selaginella helvetica. frunzele.frunze tetrastihe inegale (detaliu).2. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între .). dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. 39. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. Mozaic foliar. Anisofilia: 1 . 1a .Fig. pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.Atropa belladonna. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor.). Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. La Acer pseudoplatanus. 2 . eliptice. 39. Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur. Variaţii privind forma. La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope. 39.1. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig.

Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides. O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.). Geranium sp. plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum. alungite. 40.). Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite. 40. Carduus nutans..3.a. Ex. Fig. la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă. Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative.a.Hedera helix. 40. Variaţii privind forma. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix). Frunze cu rol protector. Xanthium spinosum ş. 3 Ranunculus cassubicus. Capsella sp.).1.).Acer pseudoplatanus. Carlina vulgaris.2. Mozaic foliar: 1 .) ş. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină.1. Heterofilia: 2 . întregi (Fig.) (Fig. . iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. 40. Cirsium arvense. 41. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale. întreagă.frunzele laterale (Fig. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Heterofilia.

care elaborează enzime proteolitice. rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta.2. provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari.). pe locuri turboase (Fig. capitaţi (cu o parte terminală globuloasă). acoperind insecta pe care apoi o digeră. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate.Frunze cu rol de agăţare. pluricelulari.) (Fig. frunze complet transformate în cârcei. Ex. .: Pinguicula sp. frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari. sesili. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore.).). 41.3.: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba). Frunze cu roluri nutritive speciale. (foaie grasă). 41. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane. Ex.

41. drepţi. moi.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. – lanat – organ acoperit cu peri deşi. moi. – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. Sedum vulgare). moi. 2 . lungi. 3 .cârcei foliari la Vicia sepium. rigizi. lânoşi. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. Frunze metamorfozate: 1 . – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi. drepţi. dispuşi neregulat (Symphytum officinale. – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului. mici. – hispid – organ acoperit cu peri lungi. dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. rigizi. deşi şi ţepoşi (Echium sp. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. glande (Impatiens noli-tangere. deşi. creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba).spini la Carduus nutans. formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). lânoşi. frunze de Hyoscyamus niger).. groşi şi rari. Arabis hirsuta.). – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi.. scurţi. Poa sp. – setiform – organ acoperit cu peri lungi. foarte deşi şi încâlciţi. lanatum). Calamagrostis sp. albi. .Fig. subţiri.). Pulmonaria officinalis). drepţi şi mai rari (Betula pubescens). – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus. – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. Knautia arvensis). Papaver rhoeas). Leontodon hispidus). prevăzut cu peri foarte scurţi. rigizi. – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). – scabru – organ aspru. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri.

În sporange. 23). sori etc. numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. La reprezentanţii Fam. Abies alba. arahnoideu (peri ca pânza de păianjen).2.2. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. 6. în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor. în acest scop. Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere. dispers (peri rari pe un organ) ş. În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. Fig. monoice. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice.a. 42: 1a. se formează microspori şi ulterior granule de polen. Pe axă sunt dispuse spiralat.2.1b).). (Fig. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. sunt grupate în conuri. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. se formează spori (pteridospori). au forma unui con mic – conuleţ (Fig. 42: 1b). Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. 22: 1.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. barbat (peri lungi pe un organ). 23. Pinus mugo) florile unisexuate. Picea excelsa. Pinaceae (Pinus sylvestris. primitiv. plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral.

af . iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. eliberând granulele de polen. ov .Pinus sylvestris: 1a . 1d secţiune longitu-dinală prin con &.micro-sporange. solz seminal. megasporofilă).g).f.floare & văzută ven-tral.d. Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule.axa florii. caracter ce se menţine şi la seminţe. Organizarea florii la conifere . . msg . Odată cu acest proces. 1c . br .floare & văzută dorsal.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri. 42. 42.ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri). Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar. conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede.1: c.microspo-rofilă.ramură cu flori %. 1f . a .ramură. 1i . 1e . Cupressaceae (Juniperus sp.axa inflorescenţei.sămânţă aripată. msf .solz carpelar. sc . 1h . Fig. Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri.con & matur. 1g .longitudinală. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină. În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar.umbo.e.ovul. rm . 1b .solz car-pelar cu două seminţe.bractee. u .secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ). La reprezentanţii Fam. Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei).

Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate. Pseudobacele sferice. cărnoase şi parţial cărnoase. La Juniperus sp. Flori solitare. de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. 42: 1h. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos.1i). Papaver sp. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. asemănător unui fruct de tip bacă. iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară. (mac) (Fig. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. cărnos. după fecundaţie. Ex. de consistenţă cărnoasă care. Pseudobace. florile se dezvoltă în axila unei bractei. Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor. Pinaceae. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). 43). Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Sămânţă protejată de aril. Tegumentul seminal este dur. . Seminţe aripate. Galanthus nivalis (ghiocel). Anemone ranunculoides (floarea Paştelui. păştiţa albă). Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. sclerificat. păştiţa galbenă). dispuse fiecare pe câte un solz carpelar.

de la nivele diferite. Inflorescenţe. calatidiu. Ex. spadice. 2 . Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf.) (Fig. Ex. corimb. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor.Fig.) şi Brassicaceae. Racem – pe axa principală se dezvoltă.Galanthus nivalis.: racem. (lumânărica). Flori solitare: 1 . Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. . La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară. 43. – punguliţă etc. Thlaspi sp. axe secundare fiecare terminată cu o floare. Verbascum sp. cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare).: Convallaria majalis.Anemone ranunculoides. inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). Vicia sp. 44). Fabaceae (Robinia pseudacacia. ament. capitul. 3 . Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului. spic. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare.Anemone nemorosa. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. umbela.

Inflorescenţe simple racemoase. din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. (salcie) (Fig. 45: 1. Carpinus betulus (carpen). . pendulă sau erectă.: Alopecurus pratensis (coada vulpii).4).schema inflorescenţei. axe florifere secun-dare care. 45: 3–5). Populus sp. (coronişte). Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc. Salix sp. Poaceae.: Allium ursinum (leurdă. Ex. scurt pedicelate sau sesile.Fig. ajung la acelaşi nivel. Plantago sp.Convallaria majalis. Ex. 3 . 2 . de la nivele diferite. Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate. (plop). 4 . (cununiţă) (Fig. Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern. Racem: 1 . (pătlagina) (Fig. (mesteacăn).Alyssum repens. (arin). Inflorescenţă caracteristică Fam. 44. Ex.Vicia cracca. în partea superioară. Ex.: Spiraea sp. 46: 1. Ament – pe axa principală flexibilă.: Alnus sp. 46: 3. Betula sp. Coronilla sp.2).2). Corylus avellana (alun). se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Fagus sylvatica (fag). usturoiul ursului).

2 . Ament: 1 .Spiraea chamaedryfolia. Trifolium sp. se inseră flori sesile sau scurt pedicelate. întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru.Plantago sp. Fig. sferică sau ovoidă.schema inflorescenţei. (papura) (Fig.Alopecurus pratensis.schema inflorescenţei. Inflorescenţe simple racemoase. fl .. 47).2). 2 . Spic: 3 . 4 . Asteraceae (Fig.flori.schema inflorescenţei. Umbela: 3 . . Arum maculatum (rodul-pământului). 48: 1. Ex. 4 .Coronilla varia. 45. 5 . compactă sau goală. Ex. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată. Corimb: 1 .Corylus avellana. Inflorescenţe simple racemoase. Capitul – pe axa principală scurtă. se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. ap axa principală. 46. Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Typha sp.: Arum orientale.schema inflo-rescenţei. (trifoi). Fabaceae şi caracteristică pentru Fam.Fig.: Matricaria recutita (muşeţel). căr-noasă.

flori %. 47. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). flf . 2 . Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu).inflorescenţă cu spata îndepărtată. dihaziu şi polihaziu. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. Hieracium villosum (vulturică).Fig. se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu. Spadice la Arum maculatum: 1 . apm aparat de manifestaţiune.flori &. 3 . Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.flori sterile. Leontodon hispidus (potcapul călugărului).schema inflorescenţei. Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite. care pornesc din acelaşi loc. flm . bracteele de la baza axei formează involucrul. ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. . Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile. Inflorescenţe simple race-moase.inflorescenţă acoperită de spată. fls . După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare. 48: 3–5). Nu se formează o axă comună. cu creştere definită.

5 . Calatidiu: 3 . 1a . De pe această axă. Capitul: 1 . subterminal. din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. ramificaţia continuând unilateral. Fig.Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare.secţiune longitudinală prin inflorescenţă.schema inflorescenţei. . Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. 2 . Inflorescenţe simple racemoase.Matricaria recutita. bostrix şi cincin.Leontodon hispidus. ripidiu. 4 – Hieracium villosum. 48.schema inflorescenţei.

Myosotis sp. I-VI .).). Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . Ex. 1b . urmând o linie helicoidală. 1a fragment de inflorescenţă. 50. 49. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai.ripidiu văzut lateral (schemă).).1. – rugină) (Fig. Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ.2. (stânjenel) (Fig.1. Iridaceae. Juncaceae (Juncus sp. b1-b5 succesiunea bracteilor. 49. 49. . – nu-mă-uita etc.ripidiu la Iris pseudacorus. (crin) (Fig. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. în două sensuri diferite. Ex. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.Fig.2.drepaniu văzut în profil (schemă).: Hemerocallis sp. Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri.) (Fig. 50.). Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior). Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară.: Iris sp. 2a .drepaniu la Juncus bufonius. spre dreapta sau spre stânga. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga).succesiunea florilor. dar alternativ. 2 . Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă. transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă.

Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. Ex. Inflorescenţă caracteristică Fam.a. Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. 2 . Caryophyllaceae. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. Ex. Chenopodiaceae. din acelaşi loc. 2a . aproximativ egale ca lungime. Inflorescenţe compuse . de sub floarea terminală.1. b1-b5 . (Fig. Dihaziu (cima bipară.succesiunea florilor.. 51.: Butomus umbellatus (roşăţea).). în axila a două bractei opuse.Fig. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal).cincin la Symphytum officinale.: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. se dezvoltă două axe secundare. terminate fiecare cu câte o floare.cincin (proiecţie). I-VI . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.2. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv. 50. 1a bostrix (proiecţie). Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. cima dicotomică).succesiunea bracteilor.). Sedum sp. 51. ş.bostrix la Hemerocallis sp. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp.

Inflorescenţe simple cimoase: 1 . 51. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. mai mult sau mai puţin răsfirat.schema inflorescenţei. Ex. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.). 2 . 52. . I-V . Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus.dihaziu la Myosoton aquaticum. 1a . Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori. ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore. (raigras/iarba de gazon). Poaceae: Elymus repens (pir târâtor). Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. Triticum aestivum (grâu comun) etc. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase.Fig. Poaceae. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară.axe de vârste/ordine diferite. Lolium sp. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. lung pedunculate. scurt pedicelate numite spiculeţe.schema inflorescenţei. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. Secale cereale (secara). 2a . La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară.polihaziu la Butomus umbellatus. (Fig.1. Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase.: Anthoxanthum odoratum (viţelar). La noduri se inseră alternativ spice simple.

la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. aspi . Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. Umbela compusă. ps .glumă inferioară. Ex. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule. gi .axa spicului (rahis).stamine cu antere oscilante. Panicul: 2 . sta . (păiuş). Fig.3. (Fig. lo – lodi-cule. Daucus carota (morcov) ş. Bromus sp. 53. (Fig. 1b . Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase.Bromus hordeaceus. (obsiga). 4a . Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam. Nardus stricta (ţăpoşică).glumă superioară. (firuţa) ş.Arrhenatherum elatius (ovăscior). ovr . Axa principală.spiculeţ. Apiaceae (Umbelliferae). 4 .a. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc. 53.). Ex.spic compus (schema inflorescenţei). asp . Rosaceae: Crataegus sp.a. 52. (păducel). 3 . 1c .palee inferioară.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei).).Elymus repens. 3a .palee supe-rioară.2. 53.călcâi.axa spiculeţului. Poa sp.spiculeţ. axele secundare se ramifică sub formă de umbelă. Festuca sp.a. Spic compus: 1 .Poa annua. stg .).ovar.schema generală a unui spi-culeţ. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. 52: 2–4). gs .spiculeţ.1. (Fig. 1a . la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. cl . Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş. .: Hedera helix (iedera) (Fig.Festuca supina. pi . Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem.stigmat plumos.

axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu.2. 54. floarea Reginei) (Fig. Ex.involucru. 3 .3. 2a . Ex. Asteraceae. 53. . Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb. axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. Corimb cu calatidii. 54.). 2 . floare de colţ.: Petasites albus (captalan) (Fig.umbelă compusă la Aegopodium podagraria. 54. (coada şoricelului) (Fig.corimb compus la Sorbus aucuparia. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 .1. umb . Ex.: Leontopodium alpinum (albumiţă.). Axa principală se ramifică sub formă de racem. Capitul compus.schema inflorescenţei.umbelulă.racem cu umbele la Hedera helix. in . inv involucel.schema inflorescenţei.).: Achillea sp. 1a .Fig. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Racem cu calatidii.

ciaţiu în secţiune longitudinală . iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. 54. 2 . 2b floare. flori scurt pedicelate..porţiune de tulpină cu calatidii. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate . Ciaţiu la Euphorbia sp.corimb cu calatidii la Achillea millefolium.glande nectarifere. Ex. 1a . 2 . Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. De pe fiecare axă a polihaziului. Ex. Fig. flf .floare. cpf carpofor. fiecare terminate cu câte o floare. Pe axele secundare formate se află. de la primul nod aflat sub floare. din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.floare %.floare &. De pe această axă.floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite. cp . Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare.floare % (stamină).Fig. (laptele-cucului/ laptele câinelui). Ultima .vedere exterioară a unei „flori biologice”. 2c schema inflorescenţei. gln . flm . Umbelă de spiculeţe. 55). Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. aparent. dispuse în axila unor bractei.: Cynodon dactylon (pirgros). 1b . 3 .cupă.: 1 . ciaţiul se aseamănă cu o floare.: Euphorbia sp. 2a calatidiu. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin.racem cu calatidii la Petasites albus. 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă).florile % sunt dispuse în cincin. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. se formează astfel un polihaziu. din axila mai multor bractei. 55.

de stamine cu filamente inegale.petale. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp.. Învelişul floral . bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex. sp . Floare completă de Ranunculus acris: 1 . sub formă de butelie (Galanthus nivalis). androceu şi gineceu (Fig. 57).). 56. (Fig. cilindric etc. cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). 2 . care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. Fig.). ca . disciform – ca un disc (Rubus sp.receptacul. Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă). capitul cu cincin – Armeria sp.). Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă.floare în secţiune longitudinală. sta stamine. Euphorbiaceae.carpelă.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă).peduncul floral.sepale.floare văzută în profil. spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul. înveliş floral. Fiecare stamină este considerată o floare masculină. pt . pf . deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară. 56). Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp. r .

atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă.cupuliform la Rosa arvensis.).8. 57.).sferic la Ranunculus sceleratus. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. lamiacee. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. 3 . deobicei verzi.sub formă de butelie la Galanthus nivalis. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). inflată/umflată (Silene sp. cu înveliş floral simplu). . când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee. El se numeşte periant. Caliciul este dialisepal. 4 . 58: 1–7). 58. primulacee ş. Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.. (Fig.a) (Fig. Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. Potentilla sp. cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice. 58: 1.: Arnica montana. 2 . dimensiuni. Ex. caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp. 58: 3–7). Tipuri de receptacul floral: 1 . culoare (flori heteroclamideice. La unele flori caliciul apare sub formă de peri. De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială.). brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee.) (Fig. inserate pe receptacul spre exterior. urceolată (Hyoscyamus niger).disciform la Rubus odoratus.2).Fig.

. 8 .Sinapis arvensis.cornet nectarifer . dispuse în alternanţă cu sepalele.orbiculară (Ranunculus acris).flori tubuloase de Arnica montana. 6 . Fig. Petale transformate în organe nectarifere: 6.Fig. Caliciu format din peri: 8 . Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. cu care aceasta se prinde de receptacul. 4 infundibuliform la Primula veris. partea inferioară.inflat la Silene sp. Caliciu gamosepal: 3 . 5 .tetralobată (Lychnis flos-cuculi). în general diferit colorate.caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. K – caliciu. 7 campanulat la Gentiana acaulis. 7. 3 . 2 . La Papaver sp. Tipuri de caliciu. 5 . Sepalele pot fi persistente sau caduce. îngustată a petalei. 59.unguiculată (Cheiranthus cheiri).tubulos la Dianthus sp.bilobată (Stellaria media).oval-lanceolată (Nymphaea alba). 58. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. 2 . Caliciu dialisepal: 1 .. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. Forma petalelor: 1 .urceolat la Hyoscyamus niger. 4 .

carena (petale inferioare).) (Fig.. (6).a. ve . 4a . Rubus sp. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Rosaceae.. 60: 1–3). bazal. Asteraceae ş. ca .corola etalată.) etc.) şi gamopetală. Viola sp.alae/aripi (petale laterale). – spânz.a. Glandele nectarifere (nectarine). Helleborus sp. 3 . ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. Caryophyllaceae) (Fig. 2 . Brassicaceae. 59: 1–5). . pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. cornete nectarifere (Aconitum sp. bilobată (Stellaria media). La Helleborus sp. Ranunculus acris).pinten nectarifer la Viola odorata.Stellaria media. unguiculată (Cheiranthus cheiri). Trollius europaeus – bulbuci). – omag.Veronica polita. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere.vexilum petala superioară). La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. ovallanceolată (Nymphaea alba). Orchis sp.). câte o glandă nectariferă). Rosaceae)..Sinapis arvensis. tetralobată (Lychnis flos-cuculi).. Caryophyllaceae. 5 . Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. Stellaria media – rocoină (Fam. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . când petalele sunt concrescute (Solanaceae. Solanum sp. Fig. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. Convolvulaceae. 9 . Apiaceae ş. (Fig.. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. (7) şi Trollius europaeus (8). Helleborus sp.la Aconitum sp. emarginată (Rosa sp. Fabaceae. 60. 59: 6–9).floare de fabacee (Pisum sativum). Ericaceae.Fragaria vesca. Corola este dialipetală. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . al . Brassicaceae).

(Fam.hipocrateriformă (Syringa vulgaris).: Pisum sativum (Fig. 5 . Scrophulariaceae) (Fig.infundibuliformă (Calystegia sepium). 60.capitul la Leucanthemum vulgare. Ex. rotundă (steag. 4 . 4 .personată la Linaria vulgaris. 3 . vexilum). 4b . 3 . 2. Fig. 4a .floare ligulată de .). 6 .tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2).floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei).). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare.4.Fig.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. 1a floare văzută în profil. carena). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. 60.globuloasă (Vaccinium myrtillus).floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1.campanulată (Campanula rotundifolia). stindard. două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. 2 . 61. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . (3). 62.5. 5 .

(1) şi Aconitum sp.1. (2).stil.labium superior. . stg ..pinten. C . urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. 2 . 4 . Datura stramonium). l . aproape sferică (Vaccinium sp. Fig.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium.ligula corolei.stamine. Nicotiana tabacum). (Fig. (Fig.corola.gamotepal la Muscari sp.labelum. hipocrateriformă (Syringa vulgaris).. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. K . 6 . sta .caliciu. ovr . 3 . Salvia sp. 5 . Lamiaceae (Labiatae). lgc .. sti . globuloasă. Ex.Taraxacum officinale.P alcătuit din bractei la Luzula sp.şi gamotepal la Orchis sp.. 7 . Pedicularis sp. 61). 62: 2. la Linaria sp. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam.). infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.ovar.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris.). lbi .labium inferior. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.. Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona). pin . 63. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. lbs .3).stigmat.). Convolvulus sp. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.dialitepal la Lilium sp. Perigon (P): 1.. 62.diali.: Lamium maculatum.

Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Fraxinus sp. iar tepala anterioară. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. simplu sau ramificat (Fig. . 65: 1.floare %.ament &. conectiv şi anteră (Fig. Iris sp.. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.1.floare &.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. Scirpus sp. O stamină este alcătuită din filament staminal.: Leucanthemum vulgare... Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. Ex.Salix sp. cilindric. unele concrescute iar altele libere.. nepereche.. 63: 1–3). de lungime variabilă. 63. Polygo-natum latifolium ş..5). Taraxacum officinale ş.a. 1c . 1a . 2a .) (Fig. Lilium sp.a. Rumex sp.. La Orchis sp. Carpinus sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.) (Fig. Asteraceae (Compositae). Scilla bifolia ş. 2 Carex sp. rezultat din concreşterea petalelor. Fig. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.4. floare %. 64. Fig.. nepereche.. Galanthus nivalis. 65.2).– ligulată – corola are un tub scurt la bază. ament %. Filamentul staminal.. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. Urtica sp. (Fig.). Galanthus nivalis. perigonul este alcătuit din 6 tepale. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. liberă..floare &. Perigonul este sepaloid..). partea sterilă a staminei este subţire.). 1b .. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. peri (Eriophorum sp. Salix sp. 62: 4. 64). Lilium sp. 63: 5–7.). Colchicum autumnale. Flori nude: 1 . care se continuă lateral cu un limb – ligula.

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

).. trifid (Campanula sp. Lamiaceae). voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. ce face legătura între ovar şi stigmat. Boraginaceae) (Fig. sti . Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar.4. 70. 2 .). 70: 1–3).).floare longistilă. Fragaria sp.Fragaria vesca. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. Stil ginobazic: 1 .. Hetero-stilie la Primula veris: 4 . (Fig. pentafid (Geranium sp. 4a . cvadrifid (Epilobium sp. variabil ca formă... După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. 3 . bifid (Arnica montana. Primula sp. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). disciform şi stelat (Papaver sp. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. lobat (Lilium sp. stg .stigmat.).. Ovarul este partea bazală.Symphytum officinale. Fig. Crocus sp.).G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.stil.). sti .). stil şi stigmat (Fig. Stigmatul este partea terminală a stilului.Alchemilla sp.stil. 69: 1. Stilul este o prelungire a ovarului. 70.ovar.: Primula sp. Ex. ovr . filiform şi papilos .. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.2).floare brevistilă.).

). 4 . 2 .plantă dioică. flori asexuate (agame) – flori sterile.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. 71.). Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . 9 gol/găunos (Viola tricolor).). gol/găunos (Viola sp. 6. 8 – papilos (Festuca sp.). Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig.). 7 .bifid (Arnica montana). 2 .foliaceu (Iris germanica). Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. papilos (Festuca sp.) etc. 5 .).globoid (Primula sp. (Fig. Fig. 72.plantă monoică. foliaceu (Iris sp. 4 . 10 . Poaceae). 3 .(Plantago sp.plantă agamonoică.disciform şi stelat (Papaver sp. Nardus stricta).plantă .filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). 71). 5 .trilobat (Lilium sp. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. Tipuri de stigmat: 1 . fără androceu sau gineceu..trifid (Crocus sativus). 3 . Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).

andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. Pulsatilla montana). androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. 8 .plantă ginomonoică. plante monoice – au flori unisexuate. Salvia pratensis. se deosebesc (Fig.a. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine.).. Corylus avellana.).ginandromonoică (trimonoică). 6 . Saponaria sp.plantă androdioică. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. 9 . masculine şi feminine sau alte combinaţii. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. Leontopodium alpinum.).plantă andromonoică. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. Ex. având flori bisexuate.. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Urtica dioica ş. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. 10 .plantă ginandrodioică. Veratrum album).). ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). Thymus sp. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae).a. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. . plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii.plantă ginodioică. Fagus sylvatica ş. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp.. pe doi sau trei indivizi. feminine şi bisexuate (Acer sp.. 7 . poligam-dioice şi poligam-trioice.

raporturile dintre ele). Fraxinus sp. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. |. Primulaceae. P – perigon. Liliaceae). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Scrophulariaceae). pentaciclice (Aceraceae. pentamere (Primulaceae. Lilium sp. 5 – flori spirociclice. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. A – androceu. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. } – flori bisexuate. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. Trollius europaeus). Solanaceae.: K5. triciclice. litere şi cifre.). Urticaceae).: [C(5) A5] – stamine concrescute . Boraginaceae. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Linaceae). + – simetrie bilaterală. polimere (Crassulaceae). Salix sp. ·|· – simetrie zigomorfă. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. Betulaceae. Iridaceae.– verticilată (ciclică.. hexaciclice (Brassicaceae). C – corola. G5.şi pentaciclice. A5. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp.). sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Ex. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Fagaceae.. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). G – gineceu. tetramere (Rubiaceae). dimere (Papaveraceae).).. trimere (Iris sp. tetraciclice (Apiaceae. Lamiaceae. K – caliciu. Ranunculus sp. Poziţia gineceului. Tulipa sp. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. Ex.. Corylaceae. C5.

Lamium maculatum). Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. olivacee (de culoare verde-bruniu). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. iar pe cercurile concentrice trasate. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. La o floare spirociclică. C(5). staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. de la exterior spre interior. . o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. corola. albăstrui-cenuşiu (suriu). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Construirea diagramei florale. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. G(5). caliciul. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. pruinos (brumat). androceul şi gineceul. pe faţa externă. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. se reprezintă axa florală şi bracteea. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). A(5). Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri.pe tubul corolei. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica).

hipsofilele (Corylus sp. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. stigmatul (Papaver sp.). organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. .). tuberculi. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Fructul Fructul. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.). Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens).). rizomi). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior).Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). receptaculul (Fragaria sp. mezocarp (zona mijlocie.

2a .dehiscenţa siliculei.). baca şi drupa. 1a . 2 . Vicia sp. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. 6a . dehiscent la maturitate. Ex. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. 3 . Ţinând seama de consistenţa pericarpului. .silicva la Cheiranthus cheiri. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. 73.folicula la Helleborus sp. Capsula este un fruct cu pericarp uscat. Tipuri biologice de fructe. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. 7 . 73. nuca. 73: 2.dehiscenţa siliculei. (măzăriche) (Fig.păs-taie la Pisum sativum.1.: Pisum sativum (mazăre).silicula latiseptă la Lunaria annua.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.dehiscenţa ventricidă.Fig. Capsula: 1 . Ex.dehiscenţa dorsi-ventricidă.. 4 . 7a . 5a -dehiscenţa silicvei..păstaie la Vicia sp.lomenta la Coronilla varia. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.3). 6 . 5 .

1a dehiscenţa septicidă.4. gâtuite între seminţe. 73. sm .dehiscenţa septifragă. prin 4 linii longitudinale.rostru.septifragă la Viola tricolor. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig.. Capsula: 1 . 3a .). Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. ca . 7 denticidă (Primula veris). Viola sp. 4a – dehiscenţa septifragă. 3 .septifragă (Datura stramonium).).sămânţă.stigmate. 74: 1–4). af axa florii.carpele la maturitatea fructelor.Fig.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.septicidă (Colchicum autumnale). de jos în sus. 6 . Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.: Coronilla varia (coronişte) (Fig.5. capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. Tipuri biologice de fructe. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).. 2 . Lilium sp. stg . 74. Ex. Ex.poricidă (Papaver somniferum). la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. .).loculicidă (Tulipa sp. 2a . Tulipa sp. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.). 73: 6. 5 . Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Fructul matur se deschide în două valve. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. 73.) (Fig.pixidă (Anagallis arvensis).dehiscenţa loculicidă. 8 . de la vârf până la bază. 4 . prin linii longitudinale în peretele fructului.7). rst . bilocular.

p . 74.7. 6 . 4a achenă. 74. indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. 9 . cupuliform). . Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). 75.) (Fig.).diachenă (Carum carvi). 2 . Hyoscyamus niger.). r . (Fig. 10 .poliachenă (Ranunculus sp. pp . 12 . La Geranium sp. Plantago sp.5. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.peri.poliachene la Fragaria sp.şanţ.embrion. em . 7. 11 . Nuca: 1 .rostru.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis.). 74.). capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 3 . Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.poliachene la Rosa sp.samara la Ulmus glabra (7).disamara (Acer pseudoplatanus).) (Fig. Fig.papus.: Primula sp. 8.). 74.6. 4 .).8. Ex. 5 . s .achenă cu papus (Asteraceae). (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.).tetraachenă (Symphytum sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).cariopsă (Triticum sp. Tipuri biologice de fructe.achenă (Matricaria perforata). Nuca este un fruct cu pericarp uscat.

10. Fig. r . 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). 4 .) (Fig. Lamiaceae) (Fig.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. bilateral la mesteacăn (Betula sp.Solanum dulcamara. 6b .. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.. 5a .Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.). Boraginaceae.Convallaria majalis. end endocarp.drupeolă. . ep . Tipuri biologice de fructe. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.12). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Baca: 1 . 75. 75. mz . 75. 75: 7–9).).5.mezocarp. sm . dr .2).6. Rosa sp.receptacul cărnos.Atropa belladonna.drupeolă în secţiune longitudinală. 5 . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. 76.epicarp.). Rosa sp.polidrupă la Rubus idaeus. 6a . Apiaceae (Fig. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 75: 1.)..fruct deschis.4.) (Fig.). Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. 75.). La Fragaria sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.secţiune longitudinală prin polidrupă. Ranunculus sp.sămânţa. Aste-raceae) (Fig. 2 ..). 75. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana.) (Fig.3.75: 11. Drupa: 6 . nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.

sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte. Tulpini repente si ascendente. diferentiate în trofofile si sporofile. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI . 77). 76: 3. uninerve.). 6. Lycopodium annotinum (cornisor).: Rubus idaeus (Fig. înguste. Ex. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls.5). Selaginellales Fam. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). sesile.: Atropa belladonna. Lycopodium clavatum (pedicuta). dispuse spiralat. ramificate dicotomic sau pseudomonopodial. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. 76.3. Lycopodiatae Ord. perene. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Convallaria majalis. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ord. Sporangii dispusi în axila sporofilelor.BAIULUI (REGN PLANTAE. 76: 1. Selaginellaceae .3.2. Plante erbacee. fara ligula.1. Solanum dulcamara (Fig. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. Ex. Lycopodium selago (bradisor) (Fig. SUBREGN.6.: Lycopodium alpinum (bradisor). fara noduri evidente.Baca este un fruct cu epicarp subţire. Lycopodiales Fam. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime). Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. CORMOBIONTA) 6. prinse de substrat prin radacini adventive.4). Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Ex. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium.

4d .: Selaginella helvetica.Lycopodium clavatum. Lycopodiaceae: 1 .sporofila cu sporange. 2 . sesile. 3a . Tulpini repente. Cls.sporofila cu sporange.Selaginella helvetica. Ex. Frunze mici.frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala).Lycopodium annotinum. fixate de substrat prin radacini adventive. Plante erbacee de dimensiuni reduse. 3 .Lycopodium selago. 4c microfila cu ligula. Fam. Equisetaceae . prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei). Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. 3b microfila. 4b . Selaginella selaginoides (Fig. 1b microfila. ramificate dicotomic. 77). Equisetales Fam. Fam. Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Equisetatae Ord. moi.sporofile cu sporangi. 77. 4a. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. 1a .frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala). 4e . Selaginellaceae: 4 . sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente.Fig. dispuse opus sau altern. egale sau inegale.

1a tulpina sterila. Equisetum hyemale (pipirig. Equisetaceae: 1 . 78). sylvaticum). reduse la scvame (neasimilatoare). 2 . Equisetum palustre (barba ursului). Equisetum telmateia. hyemale. 3 . Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. tulpina fertila (de primavara). Ex. Fam.Equisetum arvense.tulpina sterila. Equisetum sylvaticum (rusinea ursului).Fig.Equisetum palustre. . Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi.portiune de rizom. grupate terminal sub forma de spice sporifere. 78. dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului).Equisetum sylvaticum.: Equisetum arvense. 2a . tulpina sporifera. asimilatoare (de vara). 2b . palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. perene. dintate. prevazute cu noduri si internoduri distincte. brune. asimilatoare. Equisetum pratense. Sporofile de forma peltata (scut). Plante erbacee. arvense. Frunze uninerve. E. sterile. fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte. E. verzi (asimilatoare). pipirigut de munte). ramificate (E.

Polypodiales Fam.Asplenium ruta-muraria. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. 1a . verde. 5 . Ex.Cls. perene. Ophioglossales Fam. Fam. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila. Fig. Ord.: Botrychium lunaria (limba cucului. iarba dragostei) (Fig.Asplenium scolopendrium. Filicatae Ord. Polypodiaceae .Botrychium lunaria. Fam. Polypodiaceae: 2 .foliola cu sori. 3 Asplenium trichomanes. Ophioglossaceae: 1 . întreaga sau divizata.vârful unei ramificatii cu sporangi.). asimilatoare (trofofila) si o parte fertila. 2a . 79.1. 4 – Polystichum lonchitis. 79. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila).

Sorii de forme variate (reniformi.). Polystichum aculeatum (creasta cocosului). frecvent variat divizate. Pinus sp. Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei. Cystopteris fragilis (feriguta de stânca). Asplenium scolopendrium (navalnic. Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp. Fig. 80. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp.. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Asplenium trichomanes (strasnic). PINALES Fam. Fam. Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig.Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. 79: 2–5. liniari) prezinta sau nu induzie. CLS. 2a . rar caduce (Larix sp.Polypodium vulgare. iarba dulce). lung petiolate.). rugina). 80). Dryopteris dilatata (feriga). rotunzi.Cystopteris fragilis. prezinta inel mecanic de dehiscenta. 1a .: Asplenium ramosum (poci-toc. Asplenium ruta-muraria (ruginita).foliola cu induzie de pe frunza sporifera. sempervirescente.Blechnum spicant. Blechnum spicant (scarita muntelui). rar întregi.). Cystopteris montana (feriga de piatra).foliola cu sori. limba cerbului). alungiti. Dryopteris filix-mas (feriga). Dryopteris carthusiana (feriga). de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). Polypodiaceae: 1 . Ex. pungente/înţepătoare (Picea abies). Frunze: trofosporofile. Polypodium vulgare (feriguta. Plante perene cu rizom. Frunze aciculare. Athyrium filixfemina (spinarea lupului). scurt peţiolate. Fig. PINATAE ORD. 3 . 2 . sunt .

3d .ramură tânără cu flori |. apoi albastru-negricioase. 1e . zadă).rămurică cu flori |. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp. Plante unisexuate. 1a . 3a .con ~ matur (pendul).solz carpelar cu bractee. Picea abies (molid). 1d . Fam.sămânţa aripată. Larix decidua (larice. 3e . Flori unisexuate grupate în conuri mici.ramură cu două flori ~.frunză. spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.). 3b . ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule.dispuse spiralat (Picea abies). Fig. 3c .inflorescenţa ~ tânără (erectă). Conurile feminine sunt mari.frunză în secţiune transversală.: Abies alba (brad). monoice cu flori grupate în conuri. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare.Picea abies.Abies alba.solz carpelar fără seminţe. 2b . 1f . Seminţe aripate. Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.1.frunză în secţiune transversală. solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.). 3g . 81. Pinus mugo (jneapăn. . Ex.solz carpelar cu două seminţe. 2c .sămânţa aripată. 3f . grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp. Fig. 82.conuri ~ mature.frunza. jep). verzi.). 3 . 2 .con ~. Conurile masculine sunt mici. Fam. 1c .). 2a . 1b . Pinaceae: 1 .Larix decidua. Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice. 81.

1b .frunză în secţiune transversală.). Fam.3.floare |.2. 3e .ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~). taxina). Frunze sempervirescente liniare. ramură cu flori | (planta |). Flori masculine grupate la baza frunzelor. pe ramurile terminale. Fam.sămânţa aripată.: Taxus baccata (tisa) (Fig. Fam. Pinaceae: 1 . 3c . moi. Taxaceae Ex. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls. Cupressaceae: 2 . Magnoliidae (Polycarpicae) Ord. 2a . dispuse altern. Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. erect).: Juniperus communis (ienupăr). Fam.Ex. discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară).frunză. 1a . 82.frunze în fascicul. Arbore/arbust dioic.). Nu prezintă canale rezinifere.Juniperus communis. Ranunculales . CLS. Taxaceae: 3 .Pinus mugo. 82. cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid. 82.pseudobacă. turtite dorsi-ventral.sămânţa fără aril. 3b . Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu. Fig.Taxus baccata. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. 3a . 3d .

Ranunculus oreophilus. Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). frunze superioare sesile. hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. decozina). Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. nucă (poliachene) sau bacă. Actaea spicata (orbalţ). apocarp. helleborina) şi alcaloizi (aconitina. Delphinium elatum subsp. Ranunculus alpestris. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥.: Aconitum anthora (omag galben). Thalictrum aquilegifolium (rutişor). Ranunculus repens (floare de leac). Fig. Ranunculus cassubicus. Aconitum vulparia subsp. Aquilegia nigricans subsp. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. nestipelate (excepţie Thalictrum sp. Ranunculus carpaticus. actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. Frunze bazale peţiolate. Anemone narcissifolia (oiţe). Ranunculus ficaria (untişor. bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. Aquilegia sp. Gineceu superior. Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. bianuale şi anuale. 84).). Clematis alpina (curpen de munte). Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). pluricarpelar. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. 83. Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. Elementele florii sunt dispuse spiralat.). elatum (nemţişor). lasianthum (omag). . Ranunculus platanifolius. Înveliş floral: perigon sau periant. Isopyrum thalictroides (găinuşi). perene. Helleborus purpurascens (spânz).). Aconitum toxicum (omag). Aquilegia transsilvanica (căldăruşe). întregi. grâuşor).. Tulpinile subterane (rizomiforme. dediţei). sălăţică. floarea Paştelui). Ranunculus acris (piciorul cocoşului). K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs. Anemone nemorosa (păştiţa albă). bisexuate. rar opus (Clematis sp. Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. lobate sau palmat-sectate. dispuse altern. Pulsatilla alba (sisinei de munte. Aconitum moldavicum (omag). adonitoxina. Rădăcina principală lipseşte. Caltha palustris (calcea calului). Ex.Fam. nigricans (căldăruşe).

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

Corylaceae: 1 .Corylus avellana. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. Caryophyllales (Centrospermae) Fam. Frunze simple. Carpinus betulus (carpen) (Fig. Frunze alterne. Fam.două flori ~. întregi. bisexuate. opuse. Florile masculine nude.rămurică cu o inflorescenţă | şi ~.floare |. îngroşate la noduri. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi.ament ~. ramură cu frunze şi fructe. 1d . 2b . monoice. bicarpelar.: Corylus avellana (alun). simple cu stipele caduce. Flori actinomorfe. 1a .Carpinus betulus. Fam. Caryophyllidae Ord. Subcls. 1b . Flori unisexuate.). tetramere) grupate în cime dihaziale . samară (Carpinus sp.Fig. Formula florală: | P0 A4. Gineceu inferior. bilocular cu două stigmate. ramură cu frunze şi fructe. Tulpini articulate. Fruct: achenă (Corylus sp.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. 2 . pentamere (rar unisexuate. 87).rămurică cu inflorescenţă | şi ~.nuculă. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). ~ P4 G(2) Ex. 2a . 1c . 87. Caryophyllaceae Plante erbacee.

4 Silene acaulis.Cerastium alpinum subsp. (5-4) C5-4. 88). Gineceu cu ovar superior. 1a . .floare. cu dehiscenţă apicală. Silenoideae: caliciu gamosepal. Lychnis viscaria (lipicioasă). Gypsophila petraea.petală.: Dianthus carthusianorum (garofiţe).Stellaria holostea. lanatum. 5-2 G(5-2) Subfam. Silene dioica (opaiţă roşie). între sepale şi petale). Fam. Dianthus spiculifolius (garofiţe). Ex. miliţea). 10. Silene nutans (Fig. Fruct: frecvent capsulă. 88. 2a .sămânţa. 5 . 2b . 2 . Caryophyllaceae: 1 . Silene heuffelii (opaiţă). denticulată. 3 .porţiune de tulpină. Silene acaulis (iarbă roşioară.Dianthus carthusianorum. Formula florală: K5-4. Saponaria officinalis (săpunariţă). Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). Fig.Stellaria media. Dianthus glacialis subsp.caracteristice familiei . unilocular. petale lung unguiculate. 2c . variat colorate. ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). gelidus (garofiţă pitică). 0 A5+5.

). Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . Polygonales Fam. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. Scleranthus uncinatus (studeniţă). cu 6-9 stamine. Moehringia trinervia (merinană). 88). Formula florală: P5-1. uniovulat. Cerastium alpinum subsp. grupate în spice sau cime (glomerule). actinomorfe. Myosoton aquaticum (plescaiţă). pentamere. Cerastium arvense (struna cocoşului. stile libere. lanatum (lâna caprelor). Flori mici. Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. gerardii (mierluţă). cornuţ). Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. erecte. Sagina procumbens (grăşătoare). cu stipele concrescute formând ohrea. uniloculat. Scleranthus perennis (sincerică). simple. cu aspect făinos. Frunze alterne sau opuse. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. Polygonaceae Plante erbacee. anuale sau perene. prostrate sau volubile. articulate. 89. actinomorfe. Chenopodiaceae Plante erbacee.: Arenaria biflora (studeniţă). Ovar superior. Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. Frunze alterne. racem sau cime). Arenaria ciliata (studeniţă). tricarpelar.1. Ord. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). ovar fără ginofor. Minuartia sedoides. uniovulat cu 3 stile libere. Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). bisexuate sau unisexuate. Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. petale mici. Stellaria graminea (rocoţea).: Chenopodium album (lobodă. Tulpini cilindrice. 0 A5-1 G(5-2) Ex. Minuartia recurva. Stellaria media (rocoină). umflate la noduri. Stellaria holostea (iarbă moale). Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. albe. Minuartia verna subsp. cornuţ). Arenaria serpyllifolia (studeniţă). Ex. spanac sălbatic). Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. Gineceu superior cu ovar uniloculat. Fam. Alsinoideae: caliciu dialisepal. roşu) alcătuit din 3-6 tepale. Flori mici. nestipelate.Subfam.

Rumex obtusifolius (măcrişul calului). 4a .fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent).floare. Polygonum viviparum (iarba şopârlelor).Rumex alpinus.Rumex acetosa. 4c . Rumex scutatus (Fig.Fig. Rumex alpestris (măcriş ciobănesc).fruct. 4b .fruct/nuculă. Fam. 3a . ştevie creaţă). Plumbaginales Fam.floare |. 4 . Polygonum bistorta (răculeţ). 2a . Polygonum mite (buruiana viermilor). Polygonum hydropiper (piperul bălţii). 3 . Fam. Ex. Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare). 2b . Rumex acetosella (măcriş mărunt). Rumex conglomeratus (măcrişul calului).: Polygonum aviculare (troscot). Rumex acetosa (măcriş). 89: 2–4). Ord. Polygonaceae: 2 .floare ~ (ovar cu stigmate). Rumex crispus (dragavei. Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Rumex alpinus (ştevia stânelor). ardeiul broaştei).Polygonum bistorta. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie). 89. Polygonum persicaria (iarbă roşie. Plumbaginaceae .

90: 2. Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism. Fruct: polifoliculă. Ex. Frunze simple. în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. Fruct: capsulă (foliculă). cu învelişuri florale libere. Saxifragales Fam. Saxifraga androsacea. Fam. rar apocarp. Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. . ovar superior. bisexuate. nestipelate. Ex. întregi dispuse altern sau în rozetă. Subcls. caliciu gamosepal. frecvent oligomer şi sincarp. frecvent grupate în cime. Saxifraga adscendens (ochii şoricelului). 5-3 Obs. suculente ± cilindrice.: Armeria alpina (armerie) (Fig. Sedum alpestre. stamine 5 epipetale. Fruct: achenă sau capsulă.3).: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. Parnassia palustris (şopârliţa albă). Gineceu superior. nestipelate. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex. Rhodiola rosea (rujă). petale puţin unite la bază.: Chrysosplenium alternifolium (splină). Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. unilocular. Flori actinomorfe. Sedum hispanicum (şoaldină aurie). Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. stile libere. cărnoase. frecvent grupate în rozete bazale.Plante erbacee perene. Sedum acre (iarbă de şoaldină). grupate în inflorescenţe cimoase. Sedum annuum. pe tipul 5 (rar 4). Saxifragaceae Plante erbacee. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. bisexuate.). Flori actinomorfe. pe tipul 5.1. persistent şi membranos. Sepale şi petale libere. alterne. Frunze simple. 90. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1). Flori actinomorfe. bisexuate. semiinferior şi inferior. de regulă pe tipul 5. Sedum atratum. Rosidae Ord. Frunze întregi. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului).

3 .stamină con-crescută cu o petală.floare. 1b . 1a .Armeria alpina. . 2b frunză. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig. 1c . Plumba-ginaceae: 1 . Crassulaceae: 2 . Fam. Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă).Sedum acre.Jovibarba heuffelii. 2a . Fig. Fam. Saxifraga moschata.flori cu două bracteole.floare.Saxifraga bryoides. 90. Saxifraga oppositifolia. Saxifraga demissa. 91).

3a .: Alchemilla flabellata (creţişoară). nucă. Dryas octopetala (arginţică).Fig. Fam.Saxifraga aizoides. La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. 91.porţiune de frunză mărită. 3 . Subfam. bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate. cu elemente libere.Saxifraga cuneifolia. frecvent bisexuate şi pentamere. Alchemilla mollis (creţişoară). Frunze simple sau compuse. dispuse în inflorescenţe variate. 4a . Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă.floare. gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. Ord. 4 . 5+5 C5 A¥ 1 Ex. rar perigon.floare.Parnassia palustris. Rosales Fam. 4b . Rosoideae. frecvent alterne şi stipelate. concav sau urceolat). 5 . Flori actinomorfe. 2 . Rosaceae Plante lemnoase (arbori.Saxifraga pani-culata. 2a . Filipendula ulmaria (creţuşcă). Fragaria vesca (fragi de . Filipendula vulgaris (aglică). Saxifra-gaceae: 1 . Androceu cu numeroase stamine libere.capsulă înconjurată de caliciul persistent. Receptaculul (convex.Chryso-splenium alternifolium. rar solitare. Formula florală: K5. arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene.

4 . Potentilla ternata (scâteiuţă de munte). 94). Rubus hirtus (mur păros). Potentilla thuringiaca. Geum urbanum (cerenţel). Rosa canina (măceş). Fam. 1a. . 3a fructe. 92. 2a . Rubus idaeus (zmeur) (Fig. Geum rivale (călţunul doamnei). Potentilla reptans (cinci degete). 3 . Fig. 93.Dryas octo-petala. Rosa pendulina (măceş de munte).pădure). Fig. 1b .Alchemilla mollis.floare văzută din faţă şi profil. Rosaceae: 1 . 2 Crataegus monogyna.ramură cu fructe. Potentilla anserina (coada racului). ramură cu flori. Geum montanum (mărţişor). Geum reptans (plăcinţele). 92.Filipendula vulgaris. Fig. Potentilla argentea (scrântitoare). Potentilla erecta (sclipeţi).

Spiraeoideae. 1 Ex. Crataegus monogyna (păducel. gherghinar) (Fig.nuculă. Lathyrus sp.Geum rivale. Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. 4 .). 94).Potentilla erecta. stipelate. bisexuate. Formula florală: K5 C5 A10+10. grupate în . 1a . Maloideae (Pomoideae). 2 .fruct/nuculă. 94). 2a petală.Geum montanum. alterne. 2b . cu 3–5–7 foliole). 3 . 93. 10+5+5 G (5-2). Fabaceae (Leguminosae. Fam. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. Subfam. Ord. Rosaceae: 1 . 92. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. Flori zigomorfe.Potentilla anserina. Fabales Fam. pentamere. Ex.Fig.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. ¥. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat..: Sorbus aucuparia (scoruş de munte). Subfam. Rădăcini cu nodozităţi. Fig.

unicarpelar. Fig. (5+5). Genistella sagittalis (grozamă).Sorbus aucuparia. Formula florală: K(5) C5 A5+5.Rubus idaeus. unilocular. sparteina. Caliciul alcătuit din 5 sepale unite. 3 .Rosa pendu-lina.inflorescenţe racemoase. 94. 4a . păstaie indehiscentă sau lomentă. 2 Spiraea chamaedryfolia.ramură cu fructe. Fam. Genista tinctoria (drobiţă). 2b . 4 . G1 (9)+1 Obs. 2a . 1a . aripi şi carenă). Rosaceae: 1 . Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. Ex.sămânţa. Hedysarum hedysaroides . cu unul sau mai multe ovule. Astragalus glycyphyllos (unghia găii).floare. galegina). Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. 3a . Coronilla varia (coronişte). saponine. alcaloizi (citisina.fruct/ folicule.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare). Gineceu superior. Fruct: păstaie. ramură cu flori.receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr). ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin.

transsilvanica (sparcetă). axilare sau grupate în racem. Medicago falcata (lucernă galbenă. Oxytropis campestris (luntricică).(dulcişor). Trifolium pratense (trifoi roşu). Vicia sepium (măzăroi sălbatec). Trifolium alpestre (trifoi). Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. Ord. Melilotus albus (sulfină albă). Ononis arvensis (osul iepurelui). Medicago lupulina (trifoi mărunt). Flori actinomorfe. Oxytropis halleri (luntricică). Myrtales Fam. Onobrychis montana subsp. Lathyrus pratensis (lintea pratului). Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. Lotus corniculatus (ghizdei). 95). dispuse altern sau opuse. Trifolium montanum (trifoi). Trifolium pannonicum. frecvent pe tipul 4 (tetramere. bisexuate. Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). stipelate. Frunze simple. Trifolium aureum (trifoi). Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. culbecească). Melilotus officinalis (sulfină galbenă). . Vicia cracca (măzăriche). Trifolium arvense (papanaşi). pentaciclice). Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee.

4. zburătoare). răscoage. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile.0 A10. .Trifolium repens.Lotus corniculatus. Circaea lutetiana (tilişcă).Fig.8.2 G(4) Ex. 97. alterne. 3b . Fabaceae: 1 . Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. Formula florală: K4-2 C4-2. 2 .: Chamerion angustifolium (pufuliţă.). liber faţă de receptaculul caduc. 3 . Ord.: Daphne blagayana (iederă albă). 4 . Thymelaeales Fam. 96). întregi.fructe. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior. Epilobium alpestre. Oenothera biennis (luminiţă) (Fig.floare. grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana). 5 . Epilobium montanum (pufuliţă).Anthyllis vulneraria. bisexuate pe tipul 4. Fruct: drupă. Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. nestipelate. Flori actinomorfe. 3a .1. Epilobium roseum.Lathyrus pratensis. Frunze simple. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. Fam. 2a . 95. Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă).Hedy-sarum hedysaroides. Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee.sămânţa.

2a fruct/capsulă. Gineceu cu ovar inferior. 2b . Flori actinomorfe. Cornales Fam.). 3b . pe tipul 4. bisexuate.fruct. întregi. Frunze simple. Petale valvate. nestipelate. Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex.sămânţă cu peri.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. Ord. bicarpelar.Chamerion angustifolium. 3a .2. 2 . 96. Ord. 3 . Cornaceae Plante lemnoase. 97. Fam. Fruct: drupă. opuse.Circaea lutetiana.Epilobium montanum. Onagraceae: 1 . Sepale mici. Celastrales .Fig.floare. dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme.

Gineceu cu ovar superior. Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase. bisexuate. întregi. Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex. Obs. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. monolocular.: Thesium alpinum (măciulie). semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). actinomorfe. Santalales Fam. Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. 97. alterne sau opuse. 97.3. Gineceu cu ovar inferior. La baza staminelor au disc nectarifer. grupate în cime dihaziale. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele.4. Thesium kernerianum (măciulie). lemn râios).: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. pe tipul 4–5. .Fam. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti).). Ord. Santalaceae Plante erbacee. Frunze simple.). alterne. pe tipul 4-5 cu perigon. Frunze simple. verzui. Ex. bisexuate. actinomorfe. Fruct: achenă. Flori mici. nestipelate. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. Flori mici.

Cornaceae: 2 .floare. Ord. Thymelaeaceae: 1 . protide toxice (curcina. 2b . Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). 3a .fruct după căderea seminţelor. glicozide cianogenice. 1a . Flori mici. substanţe tinctoriale. Frunze simple. Santalaceae: 4 . ramură cu flori. crotina. ricinina). Euphorbiaceae Plante erbacee.Daphne mezereum. actinomorfe. plantă cu fructe. 97.ramură cu fructe/capsule. Celastraceae: 3 . 0 G(3) Obs. . Euphorbiales Fam. 0 A¥-1.Thesium kernerianum. ramură cu flori.a. răşini ş. unisexuate. 4a .Fig. ~ P5-1.Cornus sanguinea.ramură cu fructe/bace. 3b . Fam. Fam. Fam. Formula florală: | P5-1. monoice sau dioice. Fam.ramură cu fructe/bace. 2a .fruct mărit. apetale.Evonymus verrucosus. dispuse altern sau opus.

2c . 98: 1–3). 4a .Mercurialis perennis. (alior. Flori cu perigon sepaloid.Plante cu latex: Euphorbia sp. 3a ciaţiu.capsulă. 4b . laptele cucului). 2 Euphorbia cyparissias.ciaţiu. 98.sămânţa. Ord. Frunze opuse. Gineceu superior.Euphorbia amygdaloides.: Euphorbia amygdaloides. Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu. 3 . Androceu: 9–12 stamine.Euphorbia helioscopia. 98. Euphorbiaceae: 1 . Euphorbia stricta (Fig. Frunze alterne. Euphorbia helioscopia. Fam.ciaţiu. laptele câinelui.sămânţa. 1a . 3b . Fig. 4 . trimer. Euphorbia cyparissias.). 1b .4. 2a . 2b – stamină. Ex.sămânţa. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. Plantă dioică. Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). tricarpelar. Sapindales (Acerales) Fam. Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei).floare |. trilocular. Aceraceae .

bisexuate sau unisexuate monoice. Flori actinomorfe. 99. paltin de munte) (Fig. uneori învelişul floral lipseşte. Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile. Oxalidaceae Plante erbacee mici. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex. Acer pseudoplatanus (paltin. Frunze simple.2). 99: 1. Ord.3. bisexuate. Gineceu superior. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. 4+4. stigmate globuloase. Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. lung peţiolate. caliciu persistent. Flori actinomorfe. opuse. paltin de câmp). 5-4 G(2) Ex. Geraniaceae .: Acer platanoides (arţar. pe tipul 5. Frunze palmat compuse. pe tipul 5 (4). adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. lobate.Plante lemnoase. Geraniales Fam. nestipelate. cu rizomi subţiri. bicarpelar. Fruct: disamară.).: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Fam. Fruct capsulă.

ovat-eliptice.Acer platanoides. Oxalidaceae: 3 . 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate. Fruct: capsulă lungă. Balsaminaceae Ex. întregi.1b .1. Flori zigomorfe. 100). După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. care contribuie la formarea capsulei. Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig.: Impatiens glandulifera.Fig. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung. Frunze simple lobate.disamară. pe tipul 5. sub formă de cioc de barză. Flori actinomorfe.). Aceraceae: 1 . Ex. Formula florală: K5 C5 A5+5+5. Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol. stipelate. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme. dispuse altern sau opus. alterne. palmat compuse. Plante erbacee cu frunze simple. Fam. higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. Fam. Geranium pratense (greghetin). 99. 5 G(5-3) Obs. Plante erbacee. 5+5. nestipelate. 101. Fam. rostrată. 2a . bisexuate.fruct/disamară. bisexuate. . pentamere. Geranium phaeum (pălăria cucului). geraniol). 2 .Oxalis acetosella.Acer pseudoplatanus. 1a.: Geranium caeruleatum. Ovarul superior 5-carpelar.

Polygalales Fam. Geraniaceae: 1 . dispuse în cime. bisexuate. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. dispuse altern. Flori actinomorfe.Geranium robertianum. Formula florală: K5 C5 A5+5. Fruct cărnos dehiscent. întregi. Gineceu superior. Linales Fam. cu pinten curbat. 100. 2 . 101: 2–4). Linaceae Plante erbacee. 3 . Frunze simple. Sepale şi petale libere.: Linum austriacum (ineaţă). Ord. la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere. Fam. pendule. Linum extraaxillare (in de munte) (Fig.Geranium phaeum.Geranium pratense. pe tipul 5. Fruct: capsulă. Polygalaceae .galbene. Linum catharticum (inuţ de câmp. 5+0 G(5) Ex. Ord. ineaţă).

sămânţa. cea inferioară cu un apendice fimbriat. Linaceae: 2 . 1b . Apiales (Umbellales) Fam. actinomorfe. nestipelate. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). Gineceu cu ovar inferior. Frunze simple. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. 101. grupate în umbele. şopârliţa) (Fig. persistente. Fam.: Hedera helix (iederă). Ord. alterne. Fruct: bacă. persistente. 101. Flori mici. Corola: 3 petale unite la bază. Balsaminaceae: 1 . petaloide. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. 1a . întregi sau palmat lobate.: Polygala amara. grupate în raceme. arbuşti căţărători sau târâtori. nestipelate. Araliaceae Plante lemnoase. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex. Gineceu superior. Flori zigomorfe. 5-locular. pe tipul 5. bisexuate.fruct cărnos dehiscent. bisexuate.Impatiens noli-tangere. Fig. Caliciu: 5 sepale libere. 2a - .Plante erbacee. Frunze simple. dispuse altern. Fam. Polygala vulgaris (amăreală. verzui.5).Linum austriacum. Fruct: capsulă.

Pastinaca sativa (păstârnac). Sanicula sp. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente.Linum extraaxillare.Polygala vulgaris.1. Heracleum sphondylium (brânca ursului). Subcls.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei).). bisexuate (rar unisexuate).sămânţa. Carum carvi (chimen. cruceapământului). Astrantia major (ştevie de munte). Seseli annuum (cosicel). Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse.). Fig.Linum catharticum. Sanicula europaea (sânişoară). Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. rar umbela simplă (Astrantia sp. Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. articulate. Fruct: diachenă. oleorezine. Dilleniidae Ord. Tulpini în general fistuloase. 4 . Bupleurum falcatum. pinen). Theales Fam. Frunze alterne. limonen. timol. se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. pe tipul 5. Polygalaceae: 5 . Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. Ligusticum mutellina (brie. 103. Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). Conium maculatum (cucută). Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. bicarpelar. Angelica archangelica (angelică). 3 . cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Gineceu inferior. Hypericaceae . Flori mici. cimol. Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs. borneol. brioală). 102. Fam. săcărică). bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Ex. Heracleum palmatum (talpa ursului. Bupleurum diversifolium. actinomorfe. Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). carota (morcov). Chaerophyllum aromaticum (antonică). nestipelate. Daucus carota subsp. heterozide şi alcaloizi (coniina).. Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). Fam. Heracleum carpaticum. cu internoduri lungi. de regulă longitudinal costate.

floare.diachenă. Malvales Fam. 3a . 4a . 1c . Malvaceae Plante erbacee în flora României. Frunze simple. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile. Hypericum macu-latum (sunătoare). Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. Frunze simple. Ex. pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. 2b . 2a . alterne. 4 – Heracleum sphondylium. 1b . pe . Androceu gamostemon.Ligusticum mutellina. Hypericum perforatum (sunătoare.fruct. 2 .fruct/diachenă. bisexuate. care se află şi în celelalte organe.Plante erbacee în flora României. Ord. Apiaceae: 1 . triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare.Astrantia major. întregi sau lobate. Flori actinomorfe. 102. opuse. cu stipele mici. 3 .: Hypericum hirsutum (sunătoare). 1a . Fruct: capsulă septicidă.floare bisexuată funcţional ~. Obs.Carum carvi. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor. întregi.floare bisexuată. Fam. sunt actinomorfe. 103.2. pojarniţă) (Fig. Gineceu superior cu 3–5 carpele. bisexuate. caduce.).floare |.

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

cu ovar bicarpelar.silicvă. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine.Arabis alpina. 3 .Fig.silicvă. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul. Brassicaceae: 1 . dioice. ~ P0 G(2) 30-2 .floare.sămânţă. arbuşti şi arbori. 2a . 4a . Fam. Florile feminine au gineceu superior. prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. prevăzute cu un disc sau glande nectarifere.sămânţă. alterne. unilocular. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. Fruct: capsulă loculicidă.floare.siliculă. grupate în amenţi erecţi sau penduli. 3a . 2 . 3b . Salicaceae Plante lemnoase. cu rol în diseminare. Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. Salicales Fam. unisexuate. 1a . Formula florală: | P0 A . 105.Barbarea vulgaris. stipelate. Ord. Flori nude.Biscutella laevigata. 4b . 2b .Alliaria petiolota. 4 . pluriovulat. 1b . Frunze simple. întregi.silicvă.

Lunaria rediviva.Rorippa sylvestris. . Salix reticulata (salcie pitică).silicvă. 1a . 4a . 2a . Salix caprea (salcie căprească).Ex. Salix triandra (Fig. 106. 4 . Salix purpurea (răchită roşie). salcie de Silezia). 3 .floare. Salix silesiaca (Iovă. Fam. 4b .silicvă.Cardamine pratensis.: Populus tremula (plop tremurător).silicvă. Salix alba (salcie). 2 . Fig. Salix herbacea. Salix hastata.Dentaria glandulosa. Salix fragilis (răchită). 107). Brassicaceae:1 . Salix retusa.

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

Oleaceele conţin glicozide (siringosida. Gentiana utriculosa (ghinţură. Cuscutaceae . Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). bicarpelar. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. Frunze simple.: Centaurium erythraea (fierea pământului). gineceu superior. Fruct: capsulă. Gentiana acaulis (cupe). bacă sau drupă. pe tipul 4. 110: 1–3). grupate în inflorescenţe terminale racemoase. pe tipul 5. opuse (rar alterne). Syringa vulgaris (liliac). Centaurium pulchellum (frigurică). 110.). Ord. Gentiana verna (ghinţură de primăvară. Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex. Gentiana punctata (ghinţură). Fam. Flori actinomorfe. Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. Solanales Fam. Gentiana nivalis. bisexuate. Fruct variat: capsulă (Syringa sp. ochincele). gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina). Oleales Fam. ochincele).).: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. campanulat-infundibuliformă. actinomorfe. samară (Fraxinus sp. Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. Gentiana lutea (ghinţura galbenă). Ex. alterne. Gentianella austriaca. foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). ligustrisidă). întregi sau penat-compuse.Obs. nestipelate. Frunze simple.4. nestipelate. androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. Ex. Corola gamopetală. corola gamopetală. Ord.). arbuşti). Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. întregi sau lobate. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. glicozide flavonice (gentizina. bisexuate. hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă). Oleaceae Plante lemnoase (arbori. bilocular. caliciu gamosepal.: Fraxinus excelsior (frasin).

bisexuate. lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. Fig. bilocular . bisexuate. nestipelate. Androceu cu 5 stamine. Solanaceae Plante erbacee. pe tipul 5. 110. Gineceu superior cu 1–2 stile. roşiatică sau albicioasă. Tulpini subţiri. Flori mici. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. 4a . Gentianaceae: 1 . frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. Convolvulaceae: 4 . Fam. Fam. sesile sau scurt pedicelate. Caliciu persistent. bicarpelar. 3 Gentiana asclepiadea. Flori rar solitare. Gineceu superior.sămânţa. gamosepale şi gamopetale.: Cuscuta epithymum (torţel). actinomorfe.). Ex. Fruct: capsulă.floare. 110. gamosepale şi gamopetale. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). Frunze simple (întregi.Cuscuta epithymum. de culoare galbenă.5.Convolvulus arvensis. Cuscuta europaea (torţel) (Fig. alterne. Corola tubuloasă/rotată.Gentiana utriculosa.floare. volubile. 2 .Gentiana verna.Plante parazite lipsite de rădăcini. pe tipul 4–5. Fam. Androceu: 5 stamine prinse de petale. Cuscutaceae: 5 . grupate în glomerule. 5a . Fam. 5b .

Frunze simple. tubuloasă. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. 3b . 2 . Boraginaceae Plante erbacee în flora României. rar zigomorfe (Echium sp. capsicină. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). persistent. Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă).Solanum dulcamara. scopolamină. Fam. Caliciu gamosepal.Datura stramonium. nicotină. 111. 3a . frecvent campanulat. (5–4) Obs.bace. Datura stramonium (ciumăfaie). 2a capsulă. Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. 3 . Flori actinomorfe. Androceu: 5 stamine ± egale. întregi. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină. alterne. prinse de tubul corolei.sau multicarpelar. Solanaceae: 1 . Ex. Fruct: bacă sau capsulă polispermă. nestipelate. hiosciamină. bisexuate.). Hyoscyamus niger (măselariţă. Lamiales Fam. . frecvent acoperite cu peri aspri. nebunariţă). Fig. bilocular cu stil lung. 1a .să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord. Gineceu superior. multilocular. Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat.: Atropa belladonna (mătrăgună). Corola gamopetală.Hyoscyamus niger. 111). pluriovulat.capsulă pixidă în caliciu persistent. solanină). bicarpelar. păroase numite fornice. pe tipul 5.

2a . 2 . Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Myosotis scorpioides (nu-mă-uita).1. 3a .Pulmonaria rubra. Symphytum cordatum (brustur negru). Fam. Boraginaceae: 1 . 112. Eritrichium nanum (ochiul şarpelui). 113.).Anchusa officinalis. 3b . Echium vulgare (iarba şarpelui).Echium vulgare. 4 .floare.corola văzută apical. Fig. Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). .: Anchusa officinalis (miruţă). Symphytum officinale (tătăneasă). Pulmonaria rubra (mierea ursului. Myosotis alpestris. Fig.caliciu. Symphytum tuberosum (Fig. Cerinthe minor (somnoroasă). 3 Myosotis sylvatica.Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. 112. cuscrişor).

Gineceu superior. reunite în verticile ± contractate. Ex. Fam. uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. Androceu didinam. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. Glechoma hederaceum (rotungioară. Ballota nigra (cătuşe). frecvent bilabiat. 2] G(2) Obs. 113. Boraginaceae: 1 . cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen. 4 .floare. Frunze simple. bicarpelar. bilocular cu stigmat bifurcat.Lamium galeobdolon. opuse. Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. rar lemnoase. 3 . geraniol). persistent. Florile zigomorfe. Galeopsis speciosa (cânepiţă.Galeopsis speciosa. Lamia-ceae: 2 .) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii. bisexuate. Caliciu gamosepal. borneol.floare.: Acinos alpinus subsp. zabră). Fam. Corola gamopetală. Ajuga reptans (vineţică).Symphytum cordatum. tubuloasă este bilabiată. limonen. 2a .). . Fructe mericarpice: tetraachene. Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee. alpinus (cimbru de munte). În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. rar unilabiată (Mentha sp. silnic).Fig. 3a . Tulpini tetramuchiate. pentamere.Acinos alpinus. nestipelate. Fam.

sămânţa.floare.Salvia nemorosa. nestipelate. Mentha longifolia (izmă proastă. Fig. Plantaginaceae Plante erbacee scunde. 114).Lamium album (urzică moartă).Stachys sylvatica. Thymus comosus (cimbrişor). izmă proastă). Fam. 5 .Thymus pulegioides. 3 . 4 . Lamium galeobdolon (gălbiniţă). Origanum vulgare (sovârv). 5a . 114. 3b . Lamiaceae: 1 .detaliu tulpină. Inflorescenţa: spic ± alungit. Lamium maculatum (urzică moartă). 3d . Thymus alpestris (cimbrişor). 3a. 4a . 5d . Frunze simple. 3c . izma calului). grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. Fig. 5b . Thymus pulcherrimus (cimbrişor).frunză. Salvia nemorosa (jaleş de câmp). Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor. Salvia glutinosa (cinsteţ). Teucrium montanum (sugărel).floare. 113: 2–4. Salvia verticillata (urechea porcului). 5c caliciu.Prunella vulgaris. Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. Prunella vulgaris (busuioc de câmp). Plantaginales Fam. Stachys sylvatica (bălbişă). Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig. Ord.floare văzută lateral şi din faţă.stamină. 2 . 1a . uneori .floare văzută apical.Mentha longifolia.

nestipelate.: Plantago atrata (pătlagină de munte). gamosepale şi gamopetale. Rhinanthus sp. Scrophulariaceae Plante erbacee.Plantago major. racemoase sau cimoase. 1b . Fruct: capsulă operculată. pe tipul 4. 1a .Plantago lanceolata. 3b . Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. Inflorescenţe axilare.capituliform. infundibuliformă sau rotată. 2 Plantago media. Fam.capsulă pixidă. 2a – să-mânţa. alterne sau opuse. uneori semiparazite (Melampyrum sp.) sau parazite (Lathraea sp. Flori mici. Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). Androceu . actinomorfe. Plantago media (pătlagină moale) (Fig. bisexuate sau unisexuate. 3a . Frunze simple.. Ovar superior. 3 . Fig.). Corola frecvent bilabiată. 115). Flori zigomorfe. Scrophulariales Fam.sămânţa. pe tipul 5. rar pe tipul 4 (Veronica sp. Plantaginaceae: 1 . 115.). Plantago major (pătlagină mare).. Euphrasia sp.floare. bisexuate. Ord. gamosepale şi gamopetale.capsulă pixidă. Caliciu persistent.

Verbascum nigrum (somnoroasă). Verbascum thapsus (lumânărică). 116. Melampyrum bihariense (ciormoiag. Scrophularia nodosa (bubernic. Rhinanthus angustifolius (clocotici). Veronica bellidioides (şopârliţă). bilocular.4. Rhinanthus alpinus (clocotici). Euphrasia stricta (silur). Pedicularis oederi (darie).2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. Veronica baumgartenii. Linaria alpina (linariţă de munte). . Fig. Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). rinantosidă. Gineceu superior. Ex. pratensis (silur). Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). Fig. Obs. Digitalis grandiflora (degeţel galben). Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Veronica officinalis (ventrilică. sor cu frate). Veronica aphylla. Veronica teucrium (şopârliţă). strătorică). 118). Veronica beccabunga (bobornic). Euphrasia officinalis subsp. dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. Veronica serpyllifolia (şopârliţă). gratiolină) şi saponine. Rhinanthus minor (clocotici). Lathraea squamaria (muma pădurii). Veronica alpina (şopârliţă de munte). Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5. Linaria vulgaris (linariţă). Veronica chamaedrys (stejărel).didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. 117. Fruct: capsulă sau bacă. bicarpelar. Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). iarbă negră).: Bartsia alpina (bursucă).

Cruciata laevipes (smântânică). 2 . 2a . rozulare.floare văzută din faţă şi lateral. 4 . 3a . 3 . cafeină.: Asperula capitata (sânziene de munte).Campanula serrata. Ex. 4a . pintenată.Fig. Fam. Fam. Galium anisophyllon (sânzi-ene). cumarina). pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar. Galium aparine (lipicioasă.floare. 116.Digitalis grandiflora. 4a .Linaria vulgaris. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină.floare. Fruct: capsulă Fig. glicozide (asperulosida. 5a. Frunze întregi. Androceu alcătuit din două stamine. 4 . bicarpelar. Cruciata glabra. Corolă bilabiată. Lentibulariaceae Plante erbacee.Pedicularis oederi.floare. Scrophula-riaceae: 1 .floare. pe tipul 5. emetină). Campanulaceae: 1 . Rubiaceele au laticifere articulate. 2 . saponine. Obs. Flori zigomorfe. nestipelate. bisexuate.Pedicularis verticillata. Gineceu superior. 5 Scrophularia nodosa. Galium mollugo (sânziene . turiţă).Phyteuma orbiculare. Caliciu bilabiat. Fam. cinchonină. 120. tanin şi substanţe tinctoriale. 3 Campanula cochleariifolia. celule taninifere.Campanula rapunculoides. unilocular. insectivore. 5b .

opuse. perene. pe tipul 5. 121). Dipsacales Fam. bisexuate. trilocular. . Sambucus racemosa (soc roşu). Gineceu inferior. Inflorescenţe cimoase uneori contractate. Galium odoratum (vinariţă). Viburnum opulus (călin) (Fig. 122: 1. Fam.. cu o singură lojă fertilă. drăgaică) (Fig. Viburnum lantana (dârmoz). uneori bilabiată. Caprifoliaceele conţin alcaloizi. nestipelate. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs.). tricarpelar. Valerianaceae Plante erbacee. Caliciu variat alcătuit. Frunze simple. Androceu: 3 (4–1) stamine. Gineceu inferior.) sau bacă (Lonicera sp. Sambucus nigra (soc). în general redus. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). Flori actinomorfe sau zigomorfe. pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. bisexuate sau unisexuate. Fruct: achenă. Fruct: drupă (Sambucus sp. Corola gamopetală.albe). Viburnum sp. sectate sau penate. Ex. glicozide cianogenice (sambunigrină. Frunze simple sau penat-sectate. Galium verum (sânziene galbene. Galium schultesii (sânziene de pădure). Sambucus ebulus (boz). Ord.: Lonicera caerulea (caprifoi). Lonicera xylosteum (caprifoi). gamosepale şi gamopetale. Flori zigomorfe. opuse. pe tipul 5. Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee.2).

Valeriana officinalis (odolean).floare. persistent (la maturitate . Rubiaceae: 1 . 4b .4). Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Dipsacaceae Plante erbacee. 3 . 3a . Ex. 2a . Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru).dicariopsă. pe tipul 5.fruct/ dicariopsă. cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate.Galium odoratum. 1a . 4 . Organele vegetative conţin uleiuri eterice. Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă. Frunze simple. 122: 3. bisexuate. opuse.porţiune de tulpină. Fam. 3b .: Valeriana montana (odolean). 121. Valeriana tripteris (odolean) (Fig. alcaloizi. Flori zigomorfe. Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal.dicariopsă. 2 . acizi organici (izovalerianic) şi enzime. Valeriana sambucifolia (odolean).Galium verum.floare.Fig. întregi sau sectate. 4a . Fam. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs.Galium aparine. nestipelate.Galium schultesii.

Formula florală: K(5). 3c .nuculă. Gineceu inferior. Fruct: achenă. ramură cu frunză şi fructe/bace. 3b . întregi sau sectate. Fam.Lonicera xylosteum. Fig. Fam. tubuloasă.Sambucus racemosa. Ord.Scabiosa lucida. Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă. 5a . 122. Knautia longifolia. Dipsacaceae: 5 . 2 . Vale-rianaceae: 3 .Knautia arvensis. Frunze simple. Fam. 1a floare. alterne. Asterales Fam.transformat în papus). Scabiosa lucida (sipică).floare. 4 . 3a. 2a .0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. Corola gamopetală. 122: 5.Valeriana montana (detalii). Knautia arvensis subsp. bicarpelar. 6 . Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii . rosea (muşcata/muşcatul dracului). Scabiosa columbaria (muşcata dracului.6). Androceu cu 4 stamine. porc).Valeriana officinalis.: Dipsacus pilosus (scăiuş).floare.flori. Caprifoliaceae: 1 . cu 4–5 lobi. nestipelate. unilocular şi uniovulat.

cele ligulate fiind la exterior. frecvent alcătuit din peri persistenţi. piretrină. Flori: mici. actinomorfe şi zigomorfe. Corola tubuloasă: gamopetală. camfor. glicozide (lappozidă. rezine şi cauciuc. bicarpelar. Fruct: achenă ± papus. formând un tub – sinantere. achillină. Latexul conţine substanţe amare (absintină. numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. achilleină. unilocular. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. tuberculi). Gineceu cu ovar inferior. borneol). senecionină. Elaborează uleiuri eterice (cineol. cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. cumarină). Caliciu: redus.0 [C(3-5) A5] G(2) Obs.– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. uniovulat. bisexuate. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic. cime etc. actinomorfă. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. taraxacină). Formula florală: K(5). continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. . corimb. spic. tulpini. cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. prin avortare devin unisexuate sau sterile. sesile. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini.

lăptuci) (Fig. Subfam. Leontodon autumnalis (capul călugărului). 123. Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate. Asteraceae.achenă. 1a . 4a . Fam. 2 Leontodon autumnalis.Hieracium pilosella. Tubuliflorae: 1 . Liguliflorae: 1 . actinomorfe.fruct/achenă. Ex.Arctium lappa. fertile. bisexuate. Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. 124). 1b foliolă involucrală. 123). Ex.: Arctium lappa (brusture). Lapsana communis (zgrăbunţică. zigomorfe. Carduus personatus (spin). 3 . florile tubuloase sunt bisexuate. 2 . Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate. Fig.Mycelis muralis. 3 . . Centaurea triumfetti (albăstrele de munte). Subfam. Asteraceae.: Hieracium pilosella (vultu-rică). 4b .Fig.Homogyne alpina. Fam. florile marginale sunt masculine sau sterile. Subfam. Subfam.floare. 4 .Centaurea triumfetti. Subfam. salata câinelui).foliolă involucrală.Carduus personatus. ligulate. 4 . 124.Lapsana communis. dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central. Mycelis muralis (susai pădureţ. 4a .

Crepis biennis (barba lupului). Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Carlina acaulis (turtă). Centaurea pseudophrygia. spălăcioasă). Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). 125. Arctium tomentosum (brusture). Gnaphalium supinum. Artemisia petrosa (pelin de munte). Cirsium erisithales (scai). Taraxacum alpinum. Scorzonera rosea. curechi de munte). Senecio jacobaea. Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Matricaria recutita (muşeţel). Anthemis carpatica (romaniţă de munte). Leucanthemum vulgare (margaretă). kerneri (ciucuraşi). Centaurea phrygia. Ligularia sibirica (gălbinele. Cirsium oleraceum (nilocea. Bellis perennis (bănuţei. Cichorium intybus (cicoare). Doronicum columnae (cujdă). crăstăval). Hieracium villosum (vulturică de stânci). Solidago virgaurea (splinuţă). Cirsium arvense (pălămidă). Crepis paludosa (gălbenuş).: Antennaria dioica (parpian. Fig. Arnica montana (arnică). Senecio papposus. Arctium minus (brusture). pseudotaraxaci. Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Senecio ovatus. Centaurea nigrescens. Leucanthemum waldsteinii (margarete). Leontodon montanus subsp. Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Inula britannica (sovâvariţă). Hieracium transsylvanicum. 126). floarea Reginei). Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului).Ex. Adenostyles pyrenaica. Carduus kerneri (spin). Petasites hybridus (captalan). Taraxacum officinale (păpădie). Achillea stricta. Petasites albus (captalan). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). siminic). Hieracium bifidum. Sonchus arvensis (susai). Doronicum carpaticum (cujdă). Erigeron uniflorus (bunghişor). Aster alpinus (ochiul boului). floare de colţ. Centaurea kotschyana (mături). Anthemis tinctoria (floare de perină). Achillea schurii (coada şoricelului de munte). Centaurea pinnatifida (albăstriţă). Tussilago farfara (podbal) (Fig. Adenostyles alliariae var.a. Doronicum austriacum (iarba ciutei). . Senecio squalidus (cruciuliţă. Leontopodium alpinum (albumiţă. Tanacetum corymbosum (năpraznic). Hieracium alpinum. părăluţe).

4 Doronicum austriacum. Subfam. 2 . 1b .achenă. 3 . Radiiflorae: 1 . Fam. 125.Leucanthemum vulgare.Sonchus arvensis. 1a . .Anthemis tinctoria. 2a .floare ligulată.Fig. Asteraceae.floare tubuloasă.

Subfam. rar în verticile. Fruct: capsulă rar bacă. cu nervaţiune paralelă sau arcuată. 5 .Artemisia petrosa. Liliales Fam. Fam. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls. stil terminat cu 3 stigmate.Tussilago farfara. 2 . Flori actinomorfe.Petasites hybridus. de obicei sesile.Fig. spiciforme sau cimoase). trilocular. Radiiflorae: 1 . dispuse terminal sau axilar. multiovulat. umbeliforme.calatidiu.Antennaria dioica. bisexuate (rar unisexuate). Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. Asteraceae. 126. 4 . bulbi sau bulbotuberi. Tulpini subterane: rizomi. tricarpelar. Frunze alterne. 5a achenă. . Gineceu superior (rar inferior). Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene.Tanacetum corymbosum. 3 . Cls. 2a . Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. rar uşor zigomorfe. Liliidae Ord. solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. tulpinale sau bazale.

Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon).Muscari comosum. 127. Lilium martagon (crin de pădure). 127. veratrina). Fig. Maianthemum bifolium (lăcrimiţă).Erythronium dens-canis. Biochimic. glicozizi. Erythronium dens-canis (măseaua ciutei. Fam.tulpină cu fruct tânăr. Liliaceae: 1 . Muscari comosum (ceapa ciorii). Fig. 2 . Veratrum album (ştirigoaie) (Fig.gineceu. Ex. (3+3) A3+3 G(3) Obs. . 1b fruct/capsulă. 1a . Ornithogalum umbellatum (băluşcă). Ornithogalum pyrenaicum. 128). Polygonatum latifolium (coada cocoşului).Formula florală: P3+3. saponine şi răşini. Scilla bifolia (viorele). 3 – Lilium martagon. 2a . Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). Gagea lutea (laptele păsării). cocoşei).: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina.Colchicum autumnale. 4 . Lloydia serotina (crinişor de stâncă). Polygonatum odoratum.

grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. întregi. Tulpină scapiformă. tricarpelar. trilocular. uneori inseraţi pe un rizom scurt. actinomorfe. bisexuate. Obs. 129. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) .Fig. Ex.). 3 . Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf. Inflorescenţă: cime unipare. usturoiul ursului) (Fig. Liliaceae: 1 . Allium ursinum (leurdă. 4 .Polygonatum latifolium. 2 . Fruct capsulă. 3a . Fam. cu bulbi. pe tipul 3.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). Frunze bazale.bace. alterne.Scilla bifolia. 128. Frunze bazale liniare. Gineceu cu stil ginobazic. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. Flori actinomorfe. Flori cu hipsofile la bază. Androceu cu 6 stamine. bisexuate. pe tipul 3. Amaryllidaceae Plante erbacee perene. Tulpina: scap florifer. Fam. ce le conferă un miros caracteristic.Veratrum album. Fruct: capsulă loculicidă. Gineceu cu ovar inferior.1.Ornithogalum umbellatum. Fam.

spic sau cime). solitare sau grupate (racem. Fam. Trilliaceae: 4 . Frunze bazale sau alterne. Alliaceae: 1 . 4a . Ex. 3 Iris ruthenica. trilocular cu 3 stigmate. Perigon gamotepal. Iris ruthenica (stânjenel de munte). stigmatele sunt petaloide.Gladiolus imbricatus.Paris quadrifolia. 129. brânduşe de primăvară).fruct cărnos dehiscent. Ord. Fam. enziforme sau liniare. Gineceu cu ovar inferior.Ex. Flori actinomorfe (rar zigomorfe).3). Fruct: capsulă. 129: 2. Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). Fam. Iridaceae: 2 . la Iris sp.: Crocus vernus (brânduşe de munte. Dioscoreales . Gladiolus imbricatus (săbiuţă). Androceu: 3 stamine. bisexuate. Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale.: Galanthus nivalis (ghiocel). petaloid. Iris sibirica (stânjenel) (Fig. Iridaceae Fig. pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub). tricarpelar.Allium ursinum. Fam.

dehiscent. Înveliş floral: perigon petaloid. neramificată. perene. Tulpina simplă. a doua mare familie de angiosperme. Ord. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. . 129.Fam. Orhidaceele reprezintă ca mărime. Orchidales Fam. cu rizom. perene. alterne (rar opuse). Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii.0+2. tricarpelar. rar două stamine fertile şi o staminodie). redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu. Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. Orchidaceae Plante erbacee. Fruct cărnos. întregi. răsucit şi stigmat trilobat. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. rar solitare. Formula florală: P3+3 A1+0.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. În flora României există un singur gen. Trilliaceae Plante erbacee. Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°). tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară. Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate).4. Frunze simple. Stamina este sesilă. Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe.5-2 G (3) Obs. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. grupate în raceme sau spice simple.). luând o formă caracteristică – label. bisexuate. Gineceu cu ovar inferior. frecvent sesile. unele saprofite (lipsite de rădăcini). Ex. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer.

130). tricarpelar. uneori ciclul intern este redus la staminodii. cu teci închise (Luzula sp. Gymnadenia conopsea (ură). Gineceu cu ovar superior.floare.Anacamptis pyramidalis. cu teci deschise (Juncus sp. Juncaceae Plante erbacee. Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig. sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate.Neottia nidus-avis. majoritatea perene.) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). uneori reduse numai la teci. Nigritella nigra. Corallorhiza trifida (buzişor). Perigon sepaloid. Orchis militaris. 5a . Ex. poroinic). Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului). liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb.). Flori actinomorfe. Platanthera bifolia (stupiniţă). .Goodyera repens. ± membranos. 5 .Fig. Epipactis helleborine (mlăştiniţă). alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. cuibuşor). grupate în inflorescenţe cimoase. Fam. Frunzele sunt glabre. 1a . 130.floare. Fruct: capsulă loculicidă. 2a . 4 .: Anacamptis pyramidalis (bujor). Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea. Goodyera repens. 3 . Pseudorchis albida. Neottia nidus-avis (trânji. pe tipul 3.Orchis morio. Dactylorhiza incarnata. Frunze alterne. Ophrys insectifera. Nigritella rubra (sângele voinicului). Orchis morio (untul vacii.floare. Orchis ustulata. Dactylorhiza sambucina (bozior). 2 . Juncales Fam. Ord. bisexuate.

iarba broaştei). Ord. horşti) (Fig. Luzula luzuloides (horşti). Tulpina frecvent trimuchiată. plină.). Juncus trifidus (rugină de stâncă. 5 . cu teaca închisă şi limbul liniar. Fam. anuale şi perene cu rizomi. gru-pate în spiculeţe. 2a . Luzula campestris (mălaiul cucului). rugină). uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. Luzula spicata (mălaiul cucului). Cyperus sp. 131. 2 .Luzula sylvatica.capsulă cu înveliş floral. înveliş floral absent (Carex sp. părul porcului). 4 . spic. monoice sau dioice).Luzula campestris.sămânţa văzută lateral. Luzula sylvatica (scredei.. pipirig.). iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem.: Juncus effusus (spetează. Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină). Flori bisexuate (rar unisexuate. panicul. Înveliş floral: sete (peri) perigoniale. . 4b .Juncus effusus.floare.Juncus trifidus. 3a . 4c . 131). Frunze alterne. 1a . Luzula multiflora (horşti. mălaiul cucului). Cyperaceae Plante erbacee. Ex. Juncus bufonius (iarba bivolului. cimă).capsulă cu înveliş floral. perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp. Cyperales Fam.capsulă cu înveliş floral. Juncaceae: 1 .Juncus bufonius. 5a floare.Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig. 3 . 4a floare.

iar uneori este înlocuită de peri).: Blysmus compressus. Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. coarnă). ~P0 G(3–2) Ex. Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Carex sempervirens (rogoz verde). pe axa spiculeţului. unilocular. Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). şovar).Gineceu: ovar superior. Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă). . Carex sylvatica (rogoz. tricarpelar. Carex capillaris (rogoz). Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ. Ord. Baza limbului prezintă. fasciculate. Rădăcini adventive. Flori bisexuate. Carex rupestris. Frunze alterne formate din teacă cilindrică. Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. Eleocharis palustris (pipiriguţ). Carex curvula (rogoz. rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Poales (Graminales) Fam. Carex fuliginosa. uniovulat cu 3 stigmate. Carex ovalis. Carex pallescens. Elyna myosuroides. 132). Carex remota. Carex digitata (rogoz digitat).

5 .utriculă cu glumă. unilocular şi uniovulat.floare cu bractee.Carex sempervirens. Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat). una inferioară. 5a . se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului. de obicei aris-tată.utriculă cu glumă. bicarpelar. Fam. 3 . lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). urmează alte două bractee numite palei.Fig. 2 .Scirpus sylvaticus. 132. 4a . bicarenată (bimuchiată). Fruct: cariopsă. 1a . Gineceu: superior. de obicei membra-noasă şi nearistată. omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă.Eriophorum latifolium. 2a .Carex sylvatica. racem cu panicule spiciforme etc. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile). convexă. două sau 6) cu antere dorsifixe. 4 .Carex curvula. Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una. . Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume.utriculă cu stigmate. panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate). una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă. Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. Cyperaceae: 1 .

Phleum pratense (timoftică). 135). Nardus stricta (ţăpoşică). Festuca bucegiensis. 2a . Poa annua (hiruşor). 3a-c - . Deschampsia caespitosa (târsă). Cynosurus cristatus (pieptănariţă). Lolium perenne (iarbă de gazon. raigras englezesc). Festuca rubra (păiuş roşu). 134. Bromus erectus (obsigă). Elymus repens (pir târâtor). Poa bulbosa (firuţă bulboasă. Fig. 133. 133. Phleum alpinum (timoftică). Secale montanum.porţiune de frunză cu ligulă. Festuca rupicola subsp. târsă mică). Trisetum alpestre.fruct/cariopsă. Agrostis rupestris (iarba stâncilor). versicolor Bellardiochloa variegata. Festuca amethystina. Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Festuca pratensis (păiuş de livadă). 3 . odoratum Alopecurus (viţelar). Festuca carpatica (păiuş). 1b . Calamagrostis arundinacea (trestioară). Bromus arvensis (obsigă). Poa pratensis (firuţă). Fam. Poa nemoralis (iarbă deasă). Bromus hordeaceus (obsigă). geniculatus. Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii). Festuca gigantea. Festuca versicolor.Agrostis rupestris. Festuca supina (păruşcă). Poaceae: 1 . Festuca altissima (păiuş). Setaria pumila (mohor). 2 . Fig. Briza media (tremurătoare). Poa alpina (firuşca şopârlelor).Ex.floare.: Agrostis capillaris (păiuş). Poa media (firuţă). Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig.floare. 1a . Deschampsia flexuosa (păiuş. Fig.Agrostis stolonifera. 1c . Anthoxanthum (ovăscior). Dactylis glomerata (golomăţ).Anthoxanthum odoratum. saxatilis (păiuş). Sesleria coerulans (mălaiul cucului). Arrhenatherum (ovăscior). firicea).

cariopsă. 4 . . 2a . 4 . 3 .Dactylis glomerata.spiculeţ fertil şi unul steril. Fig. 3a .Bromus arvensis. 4a . 3d . 3c .Cynosurus cristatus. 134.floare.floare (paleea superioară şi inferioară).spiculeţ (cu paleele îndepărtate). 1a .spiculeţ desfăcut (3a . 2 . 4a . 4b . Fam.Deschampsia flexuosa. 3b .spiculeţ.stamină.glume externe. Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea.palee cu stamine şi gineceu).glume interne.

Gineceu superior cu ovar unilocular. sete sau scvame liniare. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. cilindrică. vaginate. Ord. 4b – porţiune de frunză cu ligulă. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf. Fam. Frunze bazale.spiculeţ. 2b.). 136.Poa alpina. 3 .Poa pratensis. Sparganiaceae . uniovulat.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral). unisexuate. Poaceae: 1 . Formula florală: | P0 A3. 4a .spiculeţ văzut dorsal şi ventral. 2c .Phleum pratense. 3b . Familia cuprinde un singur gen. Fruct: capsulă operculată.1. învelite iniţial într-o spată caducă. cu stil lung persistent şi stigmat filiform.: Typha angustifolia (papură) (Fig.Nardus stricta. 2 . Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri.spiculeţ. Typhales Fam. Fam. Tulpina simplă. 5a . 3a . ~ P0 G1 Ex. erectă. 2a . 135. Typha cu specii semiacvatice. 4 .porţiune de axă mult mărită. monoice. liniare.spiculeţ.Festuca rubra.Fig. 1a . Flori mici.cariopsă. 5 . alterne. Typhaceae Plante perene cu rizomi.

Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp. cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). Fruct uscat.3. dispuse altern. ~ P6–3 G(2). ciclice. Androceu: 6–3 stamine. cu 1–3 ovule. Plante erbacee.).Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan). grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. Flori mici. unisexuate. cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare).: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. Subcls. monoice. indehiscent/achenă sau drupă. Frunze liniare. 136. actinomorfe. cu 1–3 seminţe. Arecidae Ord. 1 Ex. perene. Arales . simple sau ramificate. Formula florală: | P6–3 A6–3. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase.

Sparganium emersum. Formula florală: |P0 A3. Florile mici. 3a . Fig. 2b . FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE .floare ~.: Arum orientale (Fig. actinomorfe. Sparganiaceae: 3 . Fam. pe tipul 3. Fam. 2a . Frunze bazale. sunt grupate într-un spadice. peţiolate. 136. învelit parţial de spată. fără perigon. ~P0 G(3) Ex.). cu rizomi sau tuberculi. Typhaceae: 1 . simple. Fruct: bacă. Araceae: 2 .tubercul globulos. multiovulat. Gineceu cu ovar superior.spadice cu flori fără spată.Typha angustifolia. Fam. Androceu cu 3 stamine sau mai multe. 3b .floare |.2. tricarpelar.Fam. unisexuate. 136. perene. 7.Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. monoice. Araceae Plante erbacee. 2c fructe/ bace.

. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori. Ex. Camefite (Chamaephyta.. rizomi. Ex.: Trifolium repens. Anemone sp. 137. în timpul sezonului nefavorabil. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului.2. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Lysimachia sp. Silene acaulis) (Fig. Ep) – cormofite fixate pe arbori. Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. Ex. Ex. Fanerofite (Phanerophyta. rădăcini tuberizate) situate în sol. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. Vaccinium sp. Ex. Taraxacum sp. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig..5.: Papaver sp.). astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale.. cu organele de rezistenţă (bulbi.: Nymphaea sp. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. Hemicriptofite (Hemicryptophyta. 137. Ranunculus repens. G) – plante de uscat. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite. 137.). (Fig. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Viscum sp.4. Criptofite (Cryptophyta. 137. Nuphar sp. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. Crocus sp. Ex.1. tuberculi.Formele biologice (forme de viaţă... 137. muguri radiculari. .)..). Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta. structurile de regenerare ale plantelor. evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane. Vinca sp.).3–2 m înălţime). H) – specii erbacee perene. plante-perniţe (Minuartia sedoides. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m). de zăpadă sau/şi litieră. (Fig.: Achillea sp.3. Epifite (Epiphyta. Fragaria sp. (Fig. – Hidrofite (Hydrophyta.

Vaccinium sp. . Forme biologice: 1 .Crocus sp. 5 .Vinca sp. substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi. 2a . reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu.camefite.).terofite (Papaver sp. 2 . Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare..fanerofite (Fagus sylvatica). Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă. alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare..hemicriptofite. 4a . 4 . Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.. Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă.geofite.Ranunculus repens.Lysimachia sp.. 3 .Fig.Anemone sp. 3a . 137.Taraxacum sp.. 2c . 2b . căldură. lumină. 4b . pe un anumit teritoriu.. prezenţa unor anumite plante. Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează. 3b .

Corallorhiza trifida. Circaea lutetiana. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna.: Genistella sagittalis. Hieracium transsilvanicum. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. fie în atmosferă (plante palustre). Melampyrum bihariense. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp. Ex. Lycopodium clavatum. Symphytum tuberosum. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. 2. Ex. Festuca gigantea.: Actaea spicata. Epilobium montanum. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. Ex. Veronica chamaedrys. Salvia glutinosa.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Polygonatum verticillatum. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă. Pulmonaria rubra. Leucanthemum waldsteinii. 3.: Polytrichum juniperinum (briofită). Campanula rapunculoides. . Galium odoratum. Lycopodium selago. Impatiens noli-tangere. Paris quadrifolia. Trifolium pratense. Dryopteris filix-mas. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Juncus sp. Symphytum cordatum. Nuphar sp. Muscari comosum.). Mycelis muralis. Saxifraga cuneifolia. Moneses uniflora. Luzula sylvatica. Ex.. Mercurialis perennis. Equisetum sylvaticum. Potentilla argentea. Festuca rubra. Geranium robertianum. solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Bruckenthalia spiculifolia. fie în sol. Ranunculus carpaticus. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. Origanum vulgare. Lamium galeobdolon. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Allium ursinum. 6. 4. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite.: Carex remota. Ex. Polystichum lonchitis. Dentaria bulbifera. Phleum pratense. Stachys sylvatica. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). 5. Polygonatum latifolium.: Campanula abietina. cu adaptări la un mediu permanent umed. Euphorbia amygdaloides. Campanula persicifolia. Aegopodium podagraria. Scrophularia nodosa. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Filipendula vulgaris.

7. Ex. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. pentru ţara noastră. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. Homogyne alpina.: Dicranum scoparium. Orthilia secunda. Athyrium filix-femina. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. Calamagrostis arundinacea.5 – 0. cu temperaturi medii anuale negative (–2. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. Sanicula europaea. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. Menţionăm că la speciile cu areal larg. răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. Chrysosplenium alternifolium. Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). Soldanella pusilla). Polytrichum commune. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. Alliaria petiolata. . Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. Lapsana communis. Galium schultesii.5°C). Rubus hirtus. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. Stellaria holostea. Vaccinium myrtillus. Soldanella hungarica. Luzula luzuloides. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. Petasites albus. Deschampsia flexuosa. mai multe grupe de specii. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite. Stellaria nemorum. chiar în condiţiile ţării noastre. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite).

Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. ce corespunde etajului boreal (al molidului). formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. toate speciile au nevoie de lumină. aici domină climatul continental de dealuri.5°C. în decursul timpului. răspândite între izotermele 7. corespunzător în mare parte subetajului fagului. cu temperaturi medii anuale mai mari de 10.5°C). Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. între izotermele anuale 4. Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4.5–7.5°C. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale). dar toleranţa faţă de lumină este diferită. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). 1300–1700 (1850) m altitudine. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig. deşerturi. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile).5°C. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie.5°C şi 10. de sărături). . 800–1300 m altitudine. Heliofite (specii heliofile. (1700) 1800–2200 m altitudine. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului. Din punct de vedere al vegetaţiei. rece şi umed. de fapt. de nisipuri. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed. cu temperaturi medii anuale între –0.5°C şi +2°C din climatul subalpin.

Carex remota. Dentaria glandulosa.8–6. Polygonatum latifolium. exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare. Muscari comosum. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două. Alliaria petiolata. Leucanthemum waldsteinii. Festuca gigantea.5). Moneses uniflora. Pulmonaria rubra. Ex.0).2–6. Symphytum cordatum. Polytrichum juniperinum (briofite). Deschampsia flexuosa. . Bruckenthalia spiculifolia. Eupatorium cannabinum. Homogyne alpina. Luzula sylvatica.: Corallorhiza trifida. Orthilia secunda. Dryopteris filix-mas. Ex. ferigile din păduri). Campanula abietina. Lycopodium clavatum. Soldanella hungarica. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor. Calamagrostis arundinacea. Stellaria nemorum. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia.: Athyrium filix-femina. Epilobium montanum. Vaccinium vitis-idaea. Luzula luzuloides. Petasites albus. Ex.0–5.0). – Specii puternic acidofile (pH = 5. Paris quadrifolia.8). Ex: Polytrichum commune. Scrophularia nodosa. plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină.: plantele din păduri (Impatiens nolitangere. – Specii moderat acidofile (pH = 6. heliofobe.Sciadofite (specii sciadofile. Vaccinium myrtillus. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. Chrysosplenium alternifolium. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii.0). păduri (Fragaria vesca. Lamium maculatum.5–4. Circaea lutetiana. Geranium phaeum.0–4. Stachys sylvatica. Ex.: Deschampsia caespitosa.: plante din poieni. Polystichum lonchitis. Oxalis acetosella. Ex.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită). Ex. Leucanthemum vulgare). se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri. Valeriana officinalis. Polygonatum verticillatum. – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. Genistella sagittalis. . Lycopodium selago. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6. Ex. Hedera helix. – Specii excesiv acidofile (pH = 4. Paris quadrifolia. Ranunculus carpaticus. Mercurialis perennis. Solanum dulcamara.Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. plantele din această categorie cresc în plină lumină. pajişti mezofile.: Aegopodium podagraria.0.

8–8. Dryopteris filix-mas. Ex. Euphorbia amygdaloides.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. Polygonatum latifolium. Salvia glutinosa. Ex. Vaccinium vitis-idaea. Corallorhiza trifida. Festuca gigantea. Muscari comosum. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Valeriana officinalis.: Alliaria petiolata. Geranium phaeum. Soldanella hungarica. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Carex remota. Lamium maculatum. Polystichum lonchitis. Stellaria nemorum. Genistella sagittalis. Polytrichum juniperinum (briofite). Equisetum sylvaticum. Moneses uniflora. Ex. . Lycopodium selago. fără să le fie afectată creşterea.: Eupatorium cannabinum. Sanicula europaea. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Petasites albus. Bruckenthalia spiculifolia. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. Geranium robertianum. Ranunculus carpaticus.: Bupleurum falcatum. Pulmonaria rubra. Circaea lutetiana. Ex. dezvoltarea şi reproducerea. .Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Homogyne alpina.: Athyrium filixfemina.: Campanula abietina. Melampyrum bihariense.: Polytrichum commune. Dentaria bulbifera. Vaccinium myrtillus. Polygonatum multiflorum. Scrophularia nodosa. Ex. Ex. Luzula luzuloides.. Galium aparine. Solanum dulcamara. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50).: Dicranum scoparium. Deschampsia caespitosa. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Potentilla recta. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Symphytum cordatum.5). Lycopodium clavatum. Mercurialis perennis. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Deschampsia flexuosa. Ex.

Rubus idaeus. Maianthemum bifolium. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: . Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. Eritrichium nanum. pe care se dezvoltă luxuriant. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. pietrişuri sau grohotişuri mărunte. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. Datura stramonium.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Hieracium transsilvanicum. Chelidonium majus. Linaria alpina.: Dactylis glomerata. Oxalis acetosella. Ex. Leontopodium alpinum.Specii calcifile (calcicole. Specii care indică alte caractere edafice . – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri. Fagus sylvatica. Lycopodium clavatum) şi halofobe. În opoziţie se disting specii nitrofobe. mediu sau puternic salinizate. – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. Urtica dioica. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. Atropa belladonna.Specii halofile – preferă mediile slab.: Campanula carpatica. calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis. . sărace în humus. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale.: Alnus glutinosa. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. Poa nemoralis.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. Ex. – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri. Leucanthemum waldsteinii. . Galium schultesii. Hyoscyamus niger. Ex.

Ex. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. Sanicula europaea. caracteristic Europei de vest şi centrale. 8. . – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. Galium odoratum. Luzula sylvatica. Mercurialis perennis. Deschampsia flexuosa. Polygonatum verticillatum. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. Stachys sylvatica. Specii indicatoare de soluri compacte. Luzula luzuloides. Specii producătoare de înţelenire. Potentilla argentea. Lamium galeobdolon. Potentilla recta. rizomilor şi stolonilor. Stellaria nemorum. Paris quadrifolia.: Actaea spicata. Vaccinium vitis-idaea. Polygonatum latifolium. Circaea lutetiana. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. Carex sylvatica. Pulmonaria rubra. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). cu climatul temperat excesiv al Europei de est. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese. Ex. Ranunculus carpaticus. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite. Paris quadrifolia. Juncus effusus. bazale.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Muscari comosum. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia. ale plantelor sunt întreţesute. Anemone nemorosa.: Dentaria bulbifera. Symphytum cordatum.: Lysimachia nummularia. Symphytum tuberosum. Geranium robertianum. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. Polygonatum latifolium. Aegopodium podagraria. Salvia glutinosa. Dentaria glandulosa. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). Polygonatum verticillatum. Lamium galeobdolon. Euphorbia amygdaloides. Vaccinium myrtillus. Deschampsia caespitosa. Ex. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor.

– Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate).185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. 4. etajul alpin (Fig. 3. Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. 1. Baiului). Sinaia – Valea Rea (Mţii. al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. În teritoriile deluros-muntoase. 138). al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. etajul subalpin. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. – Zona nemorală (a pădurilor de stejar).Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. etajul boreal. în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui). al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine. – subetajul inferior. Etajul nemoral – subetajul superior. 2. – subetajul superior. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1.

m 2000 1900 1800 arin de munte. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. afin.a. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. oscilând între 1400–1500 m altitudine). Pajişti Molid cu Limita superioară .„Sfârşitul lumii” (cota 1400). 6. astfel încât deasupra acestei limite. 5. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. În această zonă se află de asemenea brădete. 1700 (1850) – 2000 (2200)merişor. 2100 (al jneapănului) ienupăr. precum şi făgete pure de mare altitudine. În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). smirdar. Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. molid sau ambele).

tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. brădete.larice. Fig. brad şi molid. 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. 138. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. molid sau ambele) . Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag.

Cardamine impatiens. Festuca gigantea. Salix silesiaca. Chaerophyllum hirsutum. Paris quadrifolia. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum. Sambucus nigra. Dentaria bulbifera. Brădete . Rosa pendulina. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag.a. Stachys sylvatica. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Poa nemoralis. Evonymus verrucosus. Petasites albus. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. Geranium phaeum. Orthilia secunda. Chamerion angustifolium.a. Cirsium oleraceum. Stellaria nemorum. Abies alba. Scrophularia umbrosa. pe Piatra Arsă. Polystichum lonchitis. Filipendula ulmaria. Galium schultesii. Veronica urticifolia ş. Fraxinus excelsior. Doronicum austriacum. Hieracium transsylvanicum.a. Isopyrum thalictroides. Athyrium filix-femina. Rubus hirtus. Epilobium montanum. Lunaria rediviva.a. Lonicera xylosteum. Carduus personatus. Symphytum cordatum. Euphorbia amygdaloides. Corylus avellana. Sambucus racemosa. Pulmonaria rubra. Dryopteris filix-mas. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria. Valeriana sambucifolia ş.a. Oxalis acetosella. Equisetum sylvaticum ş. Mycelis muralis. Polygonatum verticillatum. Populus tremula. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. Luzula luzuloides. Rumex alpestris. Arbuşti: Carpinus betulus. Lapsana communis. Telekia speciosa ş. Lunaria rediviva. Dentaria glandulosa. Pulmonaria officinalis. Valeriana montana. brad şi molid. Fragaria vesca. Sorbus aucuparia. Festuca altissima. Moehringia trinervia. Valeriana officinalis. Impatiens noli-tangere. Salvia glutinosa. Ulmus glabra ş. Circaea lutetiana.a. Valeriana tripteris. Galium odoratum. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Anemone nemorosa.a. Acer pseudoplatanus. Picea abies. Geranium robertianum. Mercurialis perennis. Calamagrostis arundinacea. Sanicula europaea. În drumul spre Poiana Stânei.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. Crepis paludosa. Ranunculus carpaticus. Lamium galeobdolon. Spiraea chamaedryfolia ş. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. Urtica dioica. Senecio ovatus ş.

Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. Scorzonera rosea. Leucanthemum vulgare. Deschampsia caespitosa. Phleum pratense. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Veronica officinalis. Gentiana acaulis. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Campanula serrata. Polygala vulgaris. Leontodon hispidus. Arrhenatherum elatius. Veronica serpyllifolia ş. Centaurea phrygia. Euphrasia stricta.a. Stellaria media. Achillea stricta.a Pajişti Pajiştile. Chaerophyllum aromaticum. pe malul Prahovei. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). Festuca pratensis. Prunella vulgaris. Gentianella austriaca. Carex ovalis. Rhinanthus angustifolius. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. Luzula campestris. Briza media. Campanula glomerata. Crocus vernus. Cynosurus cristatus. Rhinanthus minor. ş. Carum carvi. Ranunculus acris. Dactylis glomerata. Hieracium pilosella. Bellis perennis. Leontodon autumnalis. Parnassia palustris. Myosotis sylvatica. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni.. Linum catharticum. Echium vulgare. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Rumex acetosa. Veronica chamaedrys. Cruciata glabra. Daucus carota. Origanum vulgare. Stellaria graminea. Plantago media. Antennaria dioica. Botrychium lunaria. Flora însoţitoare. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. Poa pratensis. Trifolium aureum. Hypericum maculatum. Alopecurus pratensis. Heracleum sphondylium. Acinos alpinus. Arenaria serpyllifolia. Cerastium arvense. Mnium sp. Plantago lanceolata. Veratrum album. Trollius europaeus. Crepis biennis. Cardamine pratensis. Pimpinella saxifraga. Trisetum flavescens. Gentiana utriculosa.În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. Campanula persicifolia. Campanula patula. Thymus pulegioides. Polygonum bistorta. Carlina acaulis. în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Arabis hirsuta. Centaurea pseudophrygia. Ranunculus montanus.

numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. Maianthemum bifolium. Euphorbia stricta... Salix silesiaca. Polytrichum sp. Doronicum carpaticum. . Rosa pendulina.a. Papaver rhoeas.. Salix triandra. Polystichum lonchitis. Verbascum nigrum ş. Luzula sylvatica. Stellaria nemorum. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Sambucus racemosa. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. Spiraea chamaedryfolia. Moneses uniflora. Epilobium hirsutum. Salix alba. Chaerophyllum hirsutum. Leucanthemum waldsteinii. Salix fragilis. Corallorhiza trifida.a. Diplotaxis muralis. Doronicum columnae. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Linaria vulgaris. Sorbus aucuparia. Saponaria officinalis. Myosoton aquaticum. Pastinaca sativa. Homogyne alpina. 2. Soldanella hungarica. Melampyrum sylvaticum. Barbarea vulgaris. Sedum vulgare. Inula britannica. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Cirsium arvense. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. Hylocomium sp. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Lonicera xylosteum ş. Dryopteris carthusiana. Saxifraga cuneifolia.a. Anchusa officinalis. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice.) Frecvent. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. 2. Deschampsia flexuosa. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Molidişuri În acest etaj în păduri.

Anthoxanthum odoratum. Deschampsia caespitosa. Lotus corniculatus. Cystopteris fragilis. Hieracium aurantiacum. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . Agrostis rupestris. Festuca carpatica. pe care se formează soluri bogate în humus. Rumex acetosella. Ranunculus carpaticus ş. Dacă nu se păşunează. slab acide.Pe calcare. Lamium galeobdolon. Luzula luzuloides. flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Euphorbia amygdaloides. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici).a. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. Festuca versicolor. 3. Saxifraga cuneifolia. Polypodium vulgare. Doronicum austriacum. pe alocuri. Carduus personatus. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. Pedicularis verticillata. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. Poa media. instalate pe locul molidişurilor defrişate. Heracleum palmatum ş.a. Pajişti Pajiştile. pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. Potentilla ternata. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele). Campanula abietina. mai fertile. Moehringia muscosa. Poa nemoralis. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. Salvia glutinosa. Vegetaţia stâncăriilor. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. Geum montanum. Leontodon autumnalis. Ligusticum mutellina. Pulmonaria rubra. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. Campanula carpatica. Prunella vulgaris. Trifolium repens ş. Carex sempervirens. Festuca supina.a. Sedum vulgare. Clematis alpina (liană).

) care formează pe alocuri covor continuu.). Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse.. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure.a. În vegetaţia naturală a etajului. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. . Soldanella hungarica. al Jepilor Mari ş. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului. 2. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. Doronicum austriacum.a. Jepii Mici ş. sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger).Trasee: 1. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m.a. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. Luzula sylvatica. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. ienupăr. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari. Gentiana punctata. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. afin şi merişor.a. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea. Oxalis acetosella. Deschampsia flexuosa. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. Homogyne alpina. se întind pe sol. arin de munte.

fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj. Polygonum viviparum. Helianthemum alpestre. mai ales pe platoul Bucegilor. . Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. Alyssum repens. acide. Homogyne alpina. Soldanella hungarica. Carex rupestris. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. Trifolium repens. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). Juncus trifidus. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene. Potentilla ternata. Oxytropis campestris. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Armeria alpina. pe versanţii însoriţi. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. pe soluri sărace. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris.Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Festuca supina. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. culmile interioare şi culmile nordice. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. Deschampsia flexuosa. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. Specia apare în rariştile din etajul inferior. Geum montanum.a. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). Campanula alpina. Juniperus sibirica. Ligusticum mutellina. Sedum alpestre. Silene acaulis. Luzula spicata. Hedysarum hedysaroides. Androsace chamaejasme. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri.

5 m înălţime). Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin.a. Centaurea kotschyana. În locurile fostelor stâne. Valeriana sambucifolia ş.a. Carduus personatus. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Pajişti . Adenostyles alliariae var.a. Doronicum austriacum. Doronicum columnae. Crepis paludosa. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. kerneri. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. Heracleum palmatum. Urtica dioica. Filipendula ulmaria. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. în lungul pâraielor. Veratrum album ş. Trifolium alpestre ş. Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. Ranunculus platanifolius. Bupleurum falcatum. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. Rumex alpestris. lasianthum. Cirsium erisithales. Ligularia sibirica. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. văilor înguste. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. Deschampsia caespitosa.Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. Digitalis grandiflora. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. Leucanthemum waldsteinii. Astrantia major.

Anthemis carpatica subsp. Homogyne alpina. Poa alpina. Dianthus glacialis subsp. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Luzula campestris. Geum reptans. Vaccinium uliginosum. Festuca amethystina. Anthoxanthum odoratum. Campanula alpina. Campanula abietina. Alchemilla flabelata. Potentilla ternata. Silene acaulis. gelidus. Galium anisophyllon. Myosotis alpestris. Carex sempervirens. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Phleum alpinum. Veratrum album. Pedicularis verticillata. Pinguicula vulgaris. Ranunculus oreophilus. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. Hieracium aurantiacum. Erigeron uniflorus. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Sesleria coerulans. Saxifraga aizoides. Armeria alpina. Poa media. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. Veronica serpyllifolia ş. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Campanula abietina. Potentilla ternata.a. Festuca supina. Salix reticulata. Soldanella pusilla. Dryas octopetala. Geum montanum. . Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. Gentiana verna.a. Luzula campestris. Pedicularis oederi. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum. Leontodon montanus subsp. Ranunculus montanus ş. Primula minima. Luzula spicata. Festuca bucegiensis. Ligusticum mutellina. Deschampsia flexuosa.a. Luzula luzuloides. Ligusticum mutellina. Plantago atrata. Rhinanthus alpinus. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Trifolium repens ş. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Polygonum viviparum. pyrethriformis. Geum montanum. Hieracium alpinum. Gentiana acaulis. Deschampsia caespitosa. Minuartia recurva. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Juncus trifidus. Thamnolia vermicularis). Minuartia sedoides. Avenula versicolor. Sedum atratum. Nardus stricta. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Potentilla ternata. Taraxacum alpinum.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Soldanella hungarica. Phyteuma orbiculare. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. pseudotaraxaci. Lotus corniculatus.

bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Juncus effusus ş. Hypochaeris uniflora. Galium . fotofile. Geranium caerulatum. Knautia longifolia. Equisetum sylvaticum.a. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Festuca amethystina. Thesium kernerianum. Thlaspi dacicum. Carduus kerneri. Hedysarum hedysaroides. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. Saxifraga demissa. Draba haynaldii. Biscutella laevigata.a. Dryas octopetala. Iris ruthenica. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. saxatilis. Pimpinella saxifraga. Gymnadenia conopsea. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. Onobrychis montana subsp. Scorzonera rosea. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. Bupleurum diversifolium. ş.a.În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. Dianthus tenuifolius. Ranunculus oreophilus. Senecio papposus. transsilvanica. calcicole. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. Cerastium transsilvanicum. Iris ruthenica. lanatum. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Festuca versicolor. rezistente la uscăciune. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. Cerastium alpinum subsp. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. Pedicularis oederi. Salix reticulata ş. Vegetaţia stâncăriilor.a. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Campanula cohlearifolia. Trifolium montanum ş. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. Linum extraaxillare. pajiştile.

în ciuda condiţiilor grele de viaţă. corona-sancti-stephani. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). fiind proprii rocilor silicioase. Saxifraga androsacea. Întinderea acestui etaj este redusă şi. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp.anisophyllon. Draba kotschyi. Saxifraga paniculata. Ranunculus alpestris. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. . Saxifraga demissa. Gypsophila petraea. pyrethriformis. Galium anisophyllon. Geum reptans. Saxifraga moschata. Primula minima. Juncus trifidus. Arabis alpina. Sedum alpestre. pajişti. Aici se află frecvent: Achillea schurii. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. Viola alpina. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina.a. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Saxifraga corymbosa. Minuartia verna. Trisetum alpestre. Phyteuma confusum. Festuca bucegiensis. Lloydia serotina. nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. plante de stâncării şi bolovănişuri. 4. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Soldanella pusilla ş. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. Salix herbacea. Anthemis carpatica subsp. Thamnolia vermicularis). Sedum hispanicum. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Gnaphalium supinum. Oxytropis halleri. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme.

În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici). în consecinţă. Luzula spicata. PLANTE OCROTITE. Silene acaulis. Dryas octopetala. PLANTE PERICLITATE. 146). Festuca bucegiensis. Pedicularis oederi. Armeria alpina. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. Primula minima. Campanula alpina. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. ci cresc în smocuri sau tufe izolate.Pe coame. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. Saxifraga androsacea. 139. Dianthus glacialis subsp.. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime). Cerastium alpinum subsp. . Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. gelidus. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. Fig. trebuiesc ocrotite. 1967. în condiţii de îndelungată înzăpezire. şei. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. ENDEMITE. 142. Plantele nu formează pajişti continue. VULNERABILE ŞI RARE. Viola alpina. * Adaptat după BELDIE AL. Fig. 9. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. lanatum. vânturi puternice şi uscăciune.

Gentiana lutea. 141. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End. Heracleum carpaticum.*** Anthemis carpatica subsp. Fig. 2. Larix decidua. Fig.* End. Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. Fig. 146. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. 147). dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. Rhododendron myrtifolium. Fig. Leontopodium alpinum. 139. Fig. relativ limitat. 7. Fig. 143. Nigritella nigra. 141. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End. Saxifraga demissa. Fig.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. Fig. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. 9. Fig.* End. Fig.*** End. (Fig. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. Taxus baccata. 142. crt. vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. 142. care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. 144).* End. regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. Fig. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. O altă categorie de taxoni. Fig. 145. Fig. Fig. 147). 143. Secale montanum. care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. 139.** . 5. 140. 146. 139. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. Trollius europaeus ş. 6. Hepatica transsilvanica. Fig. Armeria alpina. 140. 143. 4. 140. 144 Fig. Daphne blagayana.a. Dianthus spiculifolius. 3. Nigritella rubra. 8. 145. Fig. Nr. 147). Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. Fig.

19.* End. 37.** End. 13. 12. 17.* End. 29.*** End.* End. 34.* End. 38.*** .** End. 23. 16. 22. Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp. 30.* End. 31.10.* End. 11. 24. 14.** End. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End.*** End. 33. 39. 21.* End. 18.*** End. 35. 15. 36. 20. 26.*** End. 25. 28.* End. 27. 32.

FAB R R Nt R R R E E R End. 63. *** End.** End.*** End. 54. 49. 45. 60.*** 52. crt. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R . 50. 44. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr. 46. Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp.* End.** End. 58.40. 56. 51. 48. 47. Taxon 53. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End.** End. 59. 43.* End. 42. 57. 65. 61. 55.* End. 64. 41.* 62.

94.** End. 83. 89. corona-sancti-PAP stephani 68.*** End. 80. 73.* End. 77.*** End. 79. 91.* Papaver alpinum subsp. 92.* End. 85. 87.* End. 84. 78. 76. 81. 74. 67. 88. 72. 82. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp. 75.** .66. Oxytropis halleri FAB R V End.** End. *** End. 90. 71. *** End.* End. 93. 86. 69. 70.

carenă. 97.Dianthus glacialis subsp. 5 .). 4 . 98. . 1a . Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig.95.** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig.Ranunculus carpticus (R/End. 1b .Papaver alpinum subsp. 3 .Oxytropis halleri (R). 2 . Corona-sancti-stephani (V/End. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End.capsulă.). 96. gelidus (R/End.fruct/păstaie. 3a . 140.).*** End.Dianthus tenuifolius (Nt/End. Plante rare şi endemite: 1 . 139.).

3a .Soldanella hun-garica (R). 4 .Fig.Primula halleri (R). Plante rare: 1 . 2a .capsulă. 3 .faţa inferioară a frunzei.Loiseleuria procumbens (R).rămurică cu flori.Viola alpina (R). 6 . 5 Androsace chamaejasme (V). 141. . 2 . 6a .Vaccinium uliginosum (R).

).Achillea schurii (R/End. 5 Plantago atrata (R). 4 – Pingui-cula vulgaris (R). Fig. 2 . 6 . 7a . 3 Anthemis carpatica (R). 3 .Arnica montana (V). 143.Fig.fruct tânăr cu caliciu persistent.Gentiana acaulis (R). Plante rare şi endemite: 1 .floare în secţiune longitu-dinală.Campanula carpatica (R/End.Veronica alpina (R). 142. 2 .). Plante rare şi endemite: 1 . 2a .Eritrichium nanum (E/End. .Phyteuma confusum (R).). 7 .

).fruct/achenă. 2 . 1b. mijloc şi de sus de la un calatidiu.Fig.). . 1c .Doronicum carpaticum (R/End. Plante rare şi endemite: 1 . 3 . 4 .).Lloydia serotina (R). 144. 1a. 1d .Hieracium transsylvanicum (Nt/End.Centaurea kotschyana (R/End.foliole involucrale de jos.

Hepatica transsilvanica6 (Nt/End. regional şi în rezervaţii naturale: 1 .).fruct. . 146.Angelica archangelica (V). 2 . Plante ocrotite în toată ţara. exemplar înflorit.exemplar steril.Gentiana lutea (E). Fig. Plante ocrotite în toată ţara. 1a . 2a . 3 . 2 .Daphne blagayana (V). regional şi în rezervaţii naturale: 1 .Leontopodium alpinum (E). 4 Nigritella rubra (E). 145.Fig.

iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale.). regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). 1a . 3a .Fig. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. 2507 m).Saxifraga demissa (V/End. aşezate în bazinul văii Ialomiţa. .sămânţa. Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte. 147. cu numeroase rarităţi. Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. 3 . Plante ocrotite în toată ţara.polifoliculă. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. 1b . abrupţi ai masivului şi două mai mici.Trollius europaeus (V). Omul. 2 . de la Sinaia până la şeaua Strunga. dintre care una situată pe versanţii exteriori.capsulă.

transsilvanica. . care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. însoriţi ai Jepilor. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. V. Onobrychis montana subsp. Silene nutans subsp. Ana”. Cerastium transsilvanicum. Pe alte văi (V. Thymus pulcherrimus ş. situat la poalele Jepilor Mari. Babei. Peleşului. În zona alpină. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. Teucrium montanum. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. cele din pădurea Piatra Arsă).Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). Caraimanului şi Coştilei. elemente termofile mai rare. Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută. cât şi cele ale culmilor nordice. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. dubia. în apropiere de stâncile „Sf. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana). Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. pe Valea Peleşului. Thlaspi dacicum. Caraiman şi Coştila. Ana”. în suprafaţă de circa 250 ha. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. V. Dianthus tenuifolius. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. Geranium caeruleatum.a. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). pe Jepii Mici ş. calcicole.a. deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea).

care include teritorii considerabile. uscarea prin presare. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig.). Rezervaţia botanică Vf. herbare cu plante tehnice etc. furajere. HERBORIZAREA. ornamentale. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. determinarea (identificarea taxonilor). în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. 1. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. medicinale. grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. tulpina.Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. tufărişuri de smirdar. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate. herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea.). Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. 148): . melifere. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină. pajişti de brâne. 10.a. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. În afară de rezervaţia principală. tipul de organ vegetativ – rădăcina.). frunza – sau reproducător – floarea ş.

– presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare. 6 . expoziţia şi data colectării. pământ).botanieră. 4 lopăţică. presa este formată din două plăci de placaj sau carton. – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite. – deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. – botanieră (cutie specială din tablă. . 5 .deplantor.presă de teren. 2 . necesară la presarea plantelor pe teren. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic. intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea.daltă. lemne. facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . 148. – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren). staţiunea. de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren. Fig. altitudinea.– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. 3 . localitatea. pietre. între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. – etichete pe care se vor nota imediat după colectare.cosor.

– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. altitudine. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat. expoziţie. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. – altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. fiind caractere de determinare. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. tipul de sol. separat. pH etc. 149). în pliculeţe numerotate. pot fi colectaţi în tot timpul anului. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. care trebuie să însoţească eşantionul. – probele colectate se ambalează imediat. . confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. pentru lichenii gelatinoşi. Pentru lichenii saxicoli. Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. ceea ce le conferă elasticitatea necesară. 149). Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. când talurile nu se rup. trebuie manipulaţi cu multă atenţie.). cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief.

arbuşti. muguri. fructe. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor).Fig. complete. – de la plantele lemnoase (arbori. 149. tulpină. pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. – se colectează numai plante sănă-toase. flori). Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. flori. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi. dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă. subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. bulbo-tuberi sau bulbi). sori. tuberculi. conuri. frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. – plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. . cu toate organele vege-tative (rădăcină. iar uneori şi eşantioane de ritidom). Cormofite.

2. în mod similar la toate grupele de plante. de regulă longitudinal. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. frunzelor şi florilor. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una. Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. Cormofitele terestre transportate în laborator. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. organele tuberizate (rădăcini. Florile vor fi de asemenea. Înainte de a fi aşezate pe coli. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare.– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. . se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi. bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. rizomi. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. trebuiesc imediat presate şi uscate. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor.

iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. prin atingere cu mâna. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). 3. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. desene . încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. atlase etc. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. diagnoze. 150. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante. diagnozele. În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. 150).Plantele cu spini. albume. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei. Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. cormofite). dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. ghimpi.

151: 2–4). 4. clase. de circa 2–3 mm lăţime. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe.1. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. Talofitele (licheni. . 151. localitatea. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. în cazul celor mai mici. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. Colile de herbar sunt cartoane duplex. muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. dacă aceasta este mare sau mai multe. Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. După lipirea tuturor plantelor. având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. familii. genuri şi specii) sau în alt mod. 149). confecţionate din coli albe de hârtie (Fig.şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. staţiunea. ordine. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm.).

1c. Bucureşti: Edit. UNTU Constanţa. BĂCĂUANU V. Practicum de Biologie. Morfologia generală a plantelor. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. Relieful. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. medie (3) şi mare (4). 1968. Enciclopedică. Bucureşti: Edit. ANGHEL I. 1967. 1b. Bucureşti: Edit. Ghid turistic. Determinator Ferigi.. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. MEŞTER Lotus. BADEA L. Bucureşti: Edit. NĂSTĂSESCU Maria. Vol. TUDOR Constanţa. Academiei Române. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Bucureşti: Edit. ANDREI M.. BELDIE AL. & POSEA GR. I. Flora României. 1976.Fig. 2000. 1983. TOMA N. . În: Geografia României. Academiei Române. Agro-Silvică.. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. Geografia fizică. 1997. Sigma. Bucureşti: Edit. BELDIE AL. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). 151. Universităţii Bucureşti.

Flori din munţii noştri. Bucureşti: Edit. 1985. a II-a revăzută şi adăugită. Flora indicatoare din pădurile noastre. Bucureşti: Edit. Botanică Sistematică. 1974. Ed. CIOCÂRLAN V. a II-a revizuită. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. BELDIE AL. & SÂRBU Anca. Cormophyta. a II-a. CRISTUREAN I. Bucureşti: Edit. CRISTUREAN I. Bucureşti: Edit. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică.S.Bryophyta. Ed. Flora ilustrată a României. Determinator de plante inferioare. pentru uzul studenţilor. Pteridophyta et Spermatophyta. MORUZI Constanţa & TOMA N. Practicum de Botanică Sistematică. Bucureşti: Edit. HODIŞAN I. Ceres. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. & PRIDVORNIC C. 1979. 1988. „alo. Academiei Române. Fitocenologie şi vegetaţia R. NEGREAN G. Didactică şi Pedagogică. 1971. Determinator. 1959. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). MORARIU I. Chei de determinare. IVAN Doina. Botanică sistematică. Bucureşti: Edit. 1967. 2000. & POP I. Bucureşti: Edit. COLDEA GH. Didactică şi Pedagogică. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. Botanica sistematică. Ed. Botanica.. & ROMAN Ştefana. 1979. BELDIE AL. GRINŢESCU I. Bucureşti: Edit.BELDIE AL. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică. Plantele din Munţii Bucegi. 1976. Ştiinţifică. 1965. & LUNGU Lucia.R. 2001. a II-a. Universităţii Bucureşti.. II. Bucureşti: Edit. Ed. Bucureşti!”. Mycophyta Lichenophyta . Licheni. PAUCĂ Ana M. & CHIRIŢĂ C. Ştiinţifică. 1969. Agro-Silvică. AgroSilvică. 1972. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. SÂRBU I. CRISTEA V. Ştiinţifică şi Enciclopedică. .

. SĂVULESCU T.R.). Didactică şi Pedagogică. POSEA GR. Botanica. . Ed.). MITITELU D. Biologie vegetală. Botanică sistematică. Bucureşti: Edit. & TURENSCHI E. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. RĂVĂRUŢ M.POP I. Bucureşti: Edit.S. Bucureşti: Edit. TODOR I. Bucureşti: Edit. 1968. Note de curs. 1999.1982.T. & MIHAI GH. SÂRBU Anca. 1973. Enciclopedia geografică a României. Universităţii Bucureşti. Flora României. Bucureşti: Edit. HODIŞAN I.. (ed. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. Didactică şi Pedagogică. Didactică şi Pedagogică. ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela. CRISTUREAN I.. Academiei Române. TARNAVSCHI I. Bucureşti: Edit. LUNGU Lucia.. Bucureşti: Edit. (coord. 1981. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1952-1976. 1983. Mic Atlas de plante din flora R. Universităţii Bucureşti. a II-a.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->