CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. Th. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă. Otto Protescu. nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Gh. Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. profesor la Universitatea din Varşovia. încă de la începutul activităţii. la care participau cercetătorii. În lucrare sunt analizate sistematic. lucrare cu un profund caracter monografic. de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). Knehtel (entomolog). E. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape). Gheorghe Brandza. Marcel Branza. Polinski şi H. prof. Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. Solacolu. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din . Miltiade Filipescu. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Despre caracterul formativ al instituţiei.laborator. Constantin Bogoescu. Popescu. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). să lucreze la staţiune: W. Constantin T. Radian. intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Prof. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare.

p. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. făceau vizite scurte. n. Geburtig. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural.” (Bull. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. pentru perioada 1927–1941. „Polycladodes voinovi. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. se presupune că în perioadele de vară. Într-un interval scurt de timp. XCIII. Acentrella sinaica n.Belgrad – protistolog. totuşi. Colaboratorul apropiat. asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. studenţii. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. Soc. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. XIV-éme. ca domeniu de preocupare. 1435). vol. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. 1925. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. Sc. Deşi. 10. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. t. publicând într-un interval de timp scurt. 1931) autor Constantin Bogoescu. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. autor Radu Codreanu. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare.„Solurile de pe Cumpătu şi . în documentele existente. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. un număr de 14 lucrări ştiinţifice.sp. R. De la Sec. Th.. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. Tot în anul 1932 Mihai A. 11 lucrări ştiinţifice. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. de l’Acad. Roumanie. „Nouvelles galles pour Roumanie. Biologie Paris. 1931) autor Th. sp.

la staţiune. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. petrografie etc. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor. susţinută în anul 1939 la Paris. tot în această perioadă. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr. sau chiar de pe băncile liceului. fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. forme salmastre şi de apă dulce. Astfel Radu Codreanu. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. . „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. avea să-şi realizeze teza de doctorat. totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. Nicolae Cernescu (1932). iar altele pentru Bucegi. fiziologie vegetală şi animală. de Ion Cătuneanu. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. Sub conducerea ştiinţifică a prof. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre. Alexandru V. Bâznoşanu.

mai rare. Naturalistul. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. 1934). Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. Gentiana punctata. în special asupra protozoarelor Ciliate. existent şi astăzi. mai ales în primul interval. de pe platou: Leontopodium alpinum. . Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. Alexandru Beldie.Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. a asociaţiilor vegetale. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. la altitudinea de 2000 m. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. printr-o revigorare şi o creştere a personalului. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. Ei au organizat. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. S. Gentiana lutea etc. Valeriu Puşcariu. a pajiştilor alpine. un „alpinetum”. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928). O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”.

încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. Constantin Motaş. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. Traian Orghidan. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). Gheorghe T. rămase fără succes. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. datorită lipsei fondurilor. Vasile D. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. Face nenumărate demersuri. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. absolvent al Universităţii din Grenoble. Adriana Murgoci. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. Bujor Florescu.În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. Florica Mezincescu. Maria Dornescu. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. În plan ştiinţific. Margareta Dumitrescu. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. Ortoptera (1942). cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. până la vremea aceea. Traian Orghidan). Homeiu. Astfel prof. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. realizează primele cercetări asupra Ord. Dornescu. . realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. în cele din urmă. Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi).

Constantin Bogoescu. Bujor Florescu. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. tinere. II). Homeiu. În acest interval. un foarte bun . în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii. în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. Margareta Diaconescu. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. Florica Mezincescu. Ştefana Roman. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). Vasile D. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. Dornescu. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. Elena Chiriac. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. Ion Şerbănescu. În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. T. Gh. Adriana Murgoci. Eugen Şerban. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. Alexandru Beldie). cum este cazul lui Traian Orghidan. vol. Ionescu. vol. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Mihai A. reorganizatorul Institutului de Speologie. MirceaAlexandru Ieniştea. Ştefan Negru. Maria Dornescu. Doina Dinescu. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. Nicolae Botnariuc. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. Nicolae Sălăgeanu. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş.

Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. în anul 1956. Ion Şerbănescu. Sub egida Academiei Române. Nicolae Cernescu. lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. L. pentru prima dată. Dintre tinerele cadre numite. Creţu. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). .cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). Alexandru Beldie. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. faunisticii. Traian Ştefureac. fiziologi. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. Ana Paucă. Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. V. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. F. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. Saghin. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. Lupan şi V.

la care au participat majoritatea biologilor . insecte. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. în persoana prof. prevăzută în planul de învăţământ. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite. pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice.C. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune.C. Perioada 1961–1989 corespunde. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii. cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice.A. pentru documentare bibliografică. Institutul de Speologie etc. Lucian Gruia. nevertebrate etc.A.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). în anul 1972.S. Adriana Murgoci. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune. identificate de către specialiştii staţiunii.S. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”.În plan local. Astfel Alexandru Beldie (I. de la alte institute de cercetare: I. Adriana Murgoci şi de cel al dr. a laboratoarelor. Margareta Moşneaga. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. activitate didactică de teren a studenţilor. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României. De numele prof.. Institutul de Biologie. Începând cu anul 1954. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc. ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. absolut necesare unui început de muzeu.

funcţia îndeplinită de staţiune. botanică. apăruse deja disciplina de ecologie. iar la conducerea staţiunii. scăderea numărului de catedre. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. După pensionarea prof. Lucian Gruia (care părăseşte . funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie.de la catedrele Facultăţii de Biologie. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. comasarea unor discipline etc. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. Cluj şi Iaşi.. Vălenii de Munte etc. începând cu anii 1960. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. institute de cercetări de profil din Bucureşti. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. Nicolae Botnariuc. este complet abandonată. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. preuniversitar şi universitar. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). Margareta Cantoreanu. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. montane şi alpine. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. genetică.

zona Sinaia – Buşteni”. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea. . astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. S. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. trei cadre de la staţiune. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. În intervalul 1984–1989. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. România”. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. neabordat până atunci de cercetătorii români.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. În anii 1984–1989. în reviste interne şi în străinătate. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. Margareta Cantoreanu şi dr. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. atât din punct de vedere metodologic. această activitate didactică. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. coordonată de prof. dar mai ales din punct de vedere conceptual. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. în foarte multe momente.

În anul 1994 este numit în funcţia de director. din întreaga ţară şi din străinătate. Perioada 1989–prezent. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii.Începând cu anul 1970. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. simpozioane. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. liceal şi universitar. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. dr. cercetare ştiinţifică. extindere etc. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. dr. cadre didactice. sub conducerea fondatorului acestui departament. Din anul 1994. dr. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. În staţiune. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. după pensionarea dr. se reânfiinţează funcţia de director şi. Ioan Mihăilescu. Constantin Ciubuc. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. experţi. Angheluţă Vădineanu. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. consolidare. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. programe TEMPUS. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. prof. modernizare. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. La aceste module au participat specialişti. „workshop”-uri. Margareta Cantoreanu. – crearea în staţiune. . din diferite domenii. dr. Angheluţă Vădineanu şi conf. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale.

Privit în ansamblu. Cele două ramuri ale arcului. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. în special de către dl. 1). cu deschiderea către sud.Staţiunea Zoologică Sinaia. cu 15 camere de locuit. prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. dr. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. Ioan Mihăilescu.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. . în primul rând. prof. de direcţie generală N-S. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. înălţată deasupra văii Prahovei. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. iar cea dinspre apus culmea Strunga. Ramura dinspre răsărit. un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. 2. este denumită culmea principală a Bucegilor. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. Găvanele (2472 m). nu departe de Vf. MASIVUL BUCEGI .

creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. . este în cea mai mare parte uşor ondulat. despart două şiruri paralele de înălţimi. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne. Valea Izvorul Dorului. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. pe alocuri. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. platoul Bucegilor. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui. cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. ţancuri ascuţite. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care.

Cocora (2182 m). iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt.Fig. Pietrosul (1932 m). iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Nucetu (1861 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. Lăptici (1872 m). Furnica (2103 m). 1. Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m).Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi. De la Piatra Arsă în continuare însă. Munţii Bucegi .Baiului (Gârbova) . Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). Piatra Arsă (2044 m). Blana (1875 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele. platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. Şirul prahovean . Jepii Mari (2071 m). luând direcţie NNE-SSV. ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). Oboarele (1707 m). şirul se încovoaie puţin. Jepii Mici (2143 m). Caraiman (2325 m).

Pe clinele nordice. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. iar versanţii exteriori au înclinări medii. Feţele sudice însă. . muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. Brâna Mare a Caraimanului). iar la sud cu muntele Caraiman. remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. Brânele Mici ale Caraimanului. se deschid luminoase. împodobite cu nenumărate flori. Caraiman.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. de care este despărţit prin Valea Albă. Spre deosebire de celelalte flancuri. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. Jepii Mici. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. numită şi Valea Caraimanului. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. cel mai însemnat munte al masivului. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. La nord. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. care îl desparte de muntele Moraru. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. una singură. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. cu buruienişuri luxuriante.

Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. puternic frământată. la limita superioară a pădurii. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). muntele Cumpătul (Vf. Pe un bot al acestui plai. 1). unde străbate câteva mici chei stâncoase. domină oraşul cu clinele sale domoale. Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. La circa 1300 m altitudine. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. muntele Zamora (Vf. se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”.Din Vf. cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). de la limita platoului. luând naştere din platoul Pietrei Arse. adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. Piscul Câinelui 1658 m). plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. Zamora 1521 m). . La ieşirea din aceste chei. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. Cumpătul 1651 m). a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului.

Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. direct şi indirect. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. influenţând în mare măsură. Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. afluent al Prahovei. pe culmile înalte. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. În nopţile senine însă. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. străbătută de pârâul cu acelaşi nume. . având ca efect răcirea rapidă a solului. Astfel. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). Temperatura aerului În mod normal. asupra celorlalte elemente climatice. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. De aceea.

Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. primăvara. Astfel. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. vântul şlefuieşte necontenit stâncile.Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. datorită cărora iarna. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. producând acele „scurmături de vânt”. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. ci şi de formele de relief. în special iarna. rupe pe alocuri covorul vegetal. În zilele senine şi fără vânt. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. pe culmile Bucegilor. Se produc astfel inversiuni de temperatură. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. Astfel. local. ciuperci). răscoleşte pământul moale. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. îmbibat cu apă. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. . În regimul normal. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. iar iarna zile neobişnuit de călduroase. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. la altitudini de peste 2000 m. iar în timpul iernii spulberă zăpada. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. coloane.

Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. în dimineţile senine de vară. fiind purtată de curenţi. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. pe platou. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. spre E-SE. Ceaţa (negura). este de la V-NV către E-SE. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. ceaţa care învăluie frecvent culmile. apoi. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. către limita superioară a pădurii. Astfel. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. acestea. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul.Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. care începe să învăluie crestele. Iarna. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. în continuă agitaţie. Astfel. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. iar primăvara şi vara mai ridicată. cu descărcări electrice. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. aproape constantă în tot timpul anului. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. pe măsură ce soarele se ridică. . ca urmare a inversiunilor de temperatură. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. cu toate ramurile îndreptate unilateral. Ajungând la altitudini mai mari.

în medie. în tot cuprinsul masivului. se realizează în luna iulie (168 l/mp). 1968. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti.. 3. în medie 588 mm).Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. Cele mai bogate precipitaţii. . * Text adaptat din BELDIE AL.

d . Acest tip de simetrie se . Simetria. 2 . polisi-metrie). Simetria radiară (actinomorfă. şi Lamium maculatum).Fig. 2. v . Simetria organismelor vegetale: 1 .faţa ventrală.simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). 5 – simetria dorsiventrală. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie.monosimetria (frunză).simetria zigomorfă (floare de Viola sp. 4 .).faţa dorsală. 1. 3 .simetria radiară (floare de Geranium sp. Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale.

cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos. unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. anterior – posterior). Sisteme de ramificaţie. perpendiculare unul pe altul.: organe turtite (talul lichenilor. tot din vârf. . – odolean) ş. ex.a.). Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. Ex. peţiol). Simetria bilaterală (bisimetrie). 3. unele flori (Fig. (Fig.1.: tulpini repente. ÷. ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă). ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare. acestea la rândul lor. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală.2. egale (dreapta – stânga. Ramificaţia isotomă (eudicotomică.întâlneşte la organe cilindrice. ramuri culcate la pământ. frunzele).a. monopodială). Galium aparine – lipicioasă) ş. Selaginella sp.. se ramifică. izopodială. Monosimetria (simetria dorsiventrală). în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc.). În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. flori (Valeriana sp. Ex. ex. Semn convenţional: ·|·. tulpină. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. 2. Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. 2: 3–5).a. majoritatea frunzelor ş. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. Semn convenţional: +. Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală. tulpini modificate.1. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. tulpina). eutalul hepaticelor. Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. unele flori şi fructe (Fig. 3. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp. Orientarea în spaţiu. – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul. alungite (rădăcină.). 2. – ulm). 2. Semn convenţional: *.). Particularitate comună tuturor organismelor vegetale.

Ramificaţia laterală.). UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . 3.3.). Axele succesive pornesc subterminal.: tulpini de conifere (Abies sp. Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig.4.. simpodială). axele au o creştere determinată (definită) (Fig.Ramificaţia anisotomă (anizopodială. Pe picior se formează două axe inegale. Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee. Ex.ramificaţia laterală simpodială (cimoasă). Picea sp. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. Pinus sp.ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială). 3. Larix sp. lateral de pe axa principală.. 3.picior. rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior.ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială). 2 . 3 .). p .). În cazul rădăcinii. Fig.ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă). De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. Ramificaţia simpodială (cimoasă). 4 . Sisteme de ramificaţie: 1 .. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite.axe succesive de vârste şi ordine diferite. 1-5 .2. 3. 4.

Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia. Lichenophyta) . pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării).). LICHENI (Regnul Fungi. ordin. familie.1. clasa etc.Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen. 5. Încreng. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5. subspecia).

verde. gelatinos în stare umedă. cenuşie.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. Culoarea apoteciilor variază. neagră. trunchiul arborilor). Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. Licheni tufoşi (fruticuloşi). Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră. brună. roşie etc. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră.: Collema sp. muscicoli (pe muşchi) etc. Licheni gelatinoşi.a. corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). Licheni crustoşi. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. Ex. fiind de . Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). Talul gelatinos are aspect subţire. verticale sau pendule cu simetrie radiară. foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. albăstruie. fixat parţial de substrat (sol. Nostoc sp. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. Licheni frunzoşi (foliacei). formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. Tal lamelar. cu diametrul de câţiva milimetri. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri). Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). galbenă. ex. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. Culoarea talului.).

Observaţii. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Ex. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. alimentară.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag).obicei diferită de cea a talului pe care se formează. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. ele nu au compoziţia acizilor). neregulat ramificate. Discolichenes. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. Licheni crustoşi Graphis sp. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece. şanţate. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. Datorită sensibilităţii lor deosebite. . tei). Prin intermediul acizilor lichenici. carpen. Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. dând naştere la hife de ciupercă. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. care au o accentuată acţiune corozivă. vor da naştere unui nou lichen. Ord. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. chimică). paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). (Fam. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Graphidaceae). lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. Ascolichenes. Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi.

). Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. Teloschistaceae). Ramificaţii erecte. Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda. 4. Specie tericolă ce creşte în tufe dese. cu aspect prăfos. compacte. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari. lichen de munte (Fam. netedă. 4. cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave. 4. Stictaceae).Rhizocarpon geographicum (Fam. Parmeliaceae). albe şi nude) (Fig.3. caperata.8. alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig.).6. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie.). Parmelia furfuracea (Fam.4.2. În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. Lichen corticol sau tericol.). Tal mare (până la 40 cm). Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. Peltigera canina (Fam. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). Stictaceae). cu contur neregulat. 4. Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. toate în aceeaşi parte (Fig. Cladonia sylvatica. În păduri sunt frecvente de asemenea: P. 4. apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). 4. gălbuie sau brună.). Parmeliaceae).5.). Cladoniaceae). faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. neted şi lucios pe faţa superioară. Lecideaceae). Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară.1. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. . Lichen corticol. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Lichen corticol rar saxicol. adânc lobat. iar pe cea inferioară.a. cetrarioides ş. 4.7. portocalii (Fig.a. Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. Cladonia coniocraea ş. netede. Lichen saxicol de culoare galben verzuie.). Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. stânci.). cu ramificaţiile terminale curbate în jos. 4. P. pietre. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui).

Cetraria islandica.Cladonia rangiferina. 9 .Peltigera canina.Cladonia pixidata. . Licheni crustoşi (1). 6 . ap . 4.Usnea barbata. 8 . 10 .Xanthoria parietina.Parmelia furfuracea. foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 .Rhizocarpon geographicum. 5 .Fig.Lobaria pulmonaria. 3 . 2 . 4 .Thamnolia vermicularis. 7 .apotecii.

Tal cilindric. 5. mai închise la culoare. Talul poartă la vârf apotecii mari.: Marchantia polymorpha – fierea pământului. Usnea barbata (asemănătoare cu prima. în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Lichen tericol. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). Tal filamentos. situată apical. pajişti. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi).). 5. Usneaceae). de culoare albă (alb-cenuşiu). lamelar. Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic. La maturitate. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. Ex. barba ursului (Fam.Thamnolia vermicularis (Fam. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. Bryobionta. ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. disciforme. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. coada rândunicii (Ord. Usneaceae). Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. Mar-chantiales. ramificat.10. fistulos. Tal foliaceu. Fam. 4. Încreng.). Hepaticae).9. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. Lichen corticol. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec. de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere.1. zone mlăştinoase etc.2. de culoare verde-închis. în camere anteridiale (Fig. 5. Usnea florida – mătreaţa bradului. 4. saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). Subregn.2.). Plantă dioică. frecvent întâlnit în pajiştile alpine. Marchantiaceae). . Sporofitul mic. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. cu marginile ondulate (Fig. ascuţit la capete.). simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig.

Sporogonul de dimensiuni reduse. mici. 5.secţiune longitudinală prin anteri-diofor. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.).).sec-ţiune . ascuţite sau obtuze.).4. După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format. 5.fragment de tal % cu un anteridiofor.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig.a. 5. scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi.). 2 . Frunzuliţele sunt simple. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 . Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum.1. Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă.fragment de tal &cu arhegoniofori.4. Fig. cu marginea întreagă sau dinţată. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Bryatae/Musci). Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi. Metzgeria conjugata ş. 4 .3. sesile. simplă sau ramificată. 5. propagulele pot genera noi indivizi. 3 . Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. tulpiniţă şi frunzuliţe. 5.

pp . Mnium affine. Eubryales. Ex. Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Hypnobryales. Polytrichum juniperinum (Ord.pseudo-periant. Pe tulpiniţa lungă. Hypnum cupressiforme (Ord. setă şi capsulă (Fig.rizoizi. Dicranales. Hypnobryales. Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. rzi . Fam. Dicranaceae). Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Neckeraceae). prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. Rhytidiaceae) (Fig. . 6: 1a. Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel).lobi. Polytrichales. lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. 6: 2–7). Hypnaceae). Isobryales. pc . Hylocomium proliferum (Ord. Hypnaceae). cilindrică. Hypnobryales.arhegon. ar .stomate. Rhytidiadelphus triquetrus (Ord.). Fam. În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. 6: 1a). 1b). st .sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. Fam. Polytrichaceae).pericheţiu.1. erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig.longitudinală prin arhegoniofor.picior (peduncul). Polytrichaceae). Fam. Polytrichales.propagule. Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). pr . Neckera crispa (Ord.anteridie. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici. per . Mniaceae).: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Fam. Mnium punctatum (Ord. Seta este cilindrică. an . Fam. Fam. 6. sp . Fam. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). lb .

Rhytidiadelphus triquetrus.Dicranum scoparium. op . partea inferioară. 3 .Hylocomium sp. cu care aceasta se prinde de receptacul. sc . ap . se înrădăcinează şi generează noi plante. 1b . Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.scufie.setă. Sepalele pot fi persistente sau caduce. 5 Mnium affine. cad pe pământ.Fig. dispuse în alternanţă cu sepalele. 6. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. s .Hypnum cupressiforme.fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă. 1a . Briofite cu tal cormoid: 1 . 6 . La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. 4 . .opercul. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile..sporogon (detaliu).Neckera crispa. îngustată a petalei.Polytrichum commune. La Papaver sp. 7 . ur urna.apofiza. 2 . în general diferit colorate.

Ranunculus acris).. Rubus sp. Forma petalelor: 1 ..Fig. unguiculată (Cheiranthus cheiri). 2 .bilobată (Stellaria media). (6).cornet nectarifer la Aconitum sp. 8 .orbiculară (Ranunculus acris).) etc. 4 .tetralobată (Lychnis flos-cuculi).oval-lanceolată (Nymphaea alba). 9 . 7. 3 . Petale transformate în organe nectarifere: 6. ovallanceolată (Nymphaea alba).. 59: 1–5). bilobată (Stellaria media). Solanum sp. emarginată (Rosa sp. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp.unguiculată (Cheiranthus cheiri). (7) şi Trollius europaeus (8). 59. Helleborus sp.pinten nectarifer la Viola odorata. 5 . (Fig. . tetralobată (Lychnis flos-cuculi).

Glandele nectarifere (nectarine).carena (petale inferioare). bazal.floare de fabacee (Pisum sativum). cornete nectarifere (Aconitum sp. Rosaceae. Corola este dialipetală.a. Apiaceae ş.Veronica polita. Brassicaceae. când petalele sunt libere (Ranunculaceae.Fig. când petalele sunt concrescute (Solanaceae. 2 . Ericaceae. . Helleborus sp.Fragaria vesca. Asteraceae ş.a.. ve . fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Caryophyllaceae. 59: 6–9).vexilum (petala superioară). pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 .. La Helleborus sp. 3 . – spânz. 5 .Stellaria media.Sinapis arvensis. 4a .alae/aripi (petale laterale). câte o glandă nectariferă). Fabaceae.) (Fig. ca . Convolvulaceae. Trollius europaeus – bulbuci).). al . toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Orchis sp. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp.corola etalată.) şi gamopetală. – omag. Viola sp.

stindard. Fig.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa.campanulată (Campanula rotundifolia).infundibuliformă (Calystegia sepium).).Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Ex.globuloasă (Vaccinium myrtillus). 3 . 4 . carena).). Stellaria media – rocoină (Fam. 2 . Rosaceae). Scrophulariaceae) (Fig. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. 60: 1–3). rotundă (steag.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). Caryophyllaceae) (Fig. Brassicaceae). Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. 60. 60. . Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. (Fam. vexilum).4. 5 .5. 6 . 61.: Pisum sativum (Fig.

urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.1.stigmat.Fig.). 4a . Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).pinten. lbs . format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale.floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). C .).ligula corolei. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. 62. hipocrateriformă (Syringa vulgaris).labium inferior.. la Linaria sp.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.corola.labium superior. ovr . Convolvulus sp. 2.personată la Linaria vulgaris. 4b . stg . K .ovar. globuloasă. 61).. sti . 4 . Nicotiana tabacum).floare ligulată de Taraxacum officinale. lbi .floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.capitul la Leucanthemum vulgare. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. pin . aproape sferică (Vaccinium sp. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . 5 . (3). infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.). (Fig.stil. Datura stramonium). sta .stamine. lgc . 1a floare văzută în profil. Florile cu corolă bilabiată sunt . 62. 3 . – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.caliciu.

63. 6 .). în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. 62: 2. Carpinus sp. care se continuă lateral cu un limb – ligula. unele concrescute iar altele libere. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. 3 . 63: 1–3)... l . se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 5 .. (2).). Taraxacum officinale ş..a. 64)..5).. Asteraceae (Compositae). 4 . Lilium sp. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.dialitepal la Lilium sp. Lamiaceae (Labiatae). – ligulată – corola are un tub scurt la bază.gamotepal la Muscari sp. . Iris sp. (Fig.4. La Orchis sp.. peri (Eriophorum sp.: Leucanthemum vulgare..caracteristice Fam. liberă.. Perigonul este sepaloid.labelum. nepereche. Colchicum autumnale. nepereche.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.şi gamotepal la Orchis sp. Fraxinus sp. Ex. Ex. Galanthus nivalis. (Fig. 63: 5–7.) (Fig.. Galanthus nivalis..a. Salvia sp. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.. Fig.).. 63. Scirpus sp. Rumex sp.P alcătuit din bractei la Luzula sp. 62: 4. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară. Scilla bifolia ş. Lilium sp. rezultat din concreşterea petalelor.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. perigonul este alcătuit din 6 tepale. Salix sp. Urtica sp.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. Perigon (P): 1.: Lamium maculatum. Fig. iar tepala anterioară. Polygo-natum latifolium ş.diali. (1) şi Aconitum sp. Pedicularis sp... 7 .) (Fig.3). 2 .

Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine. ament %. Tipuri de androceu (A): 1 . 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. 65. Brassicaceae) (Fig. 2 Carex sp. 64.A didinam (Thymus sp. 65. 65. 3 . Fig. . Thymus sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam.2).Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin.).floare &. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig.Salix sp.1.floare %.3.floare &... de lungime variabilă. Filamentul staminal. 2 .stamină (Hyoscyamus niger). două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp. Fig. Flori nude: 1 . floare %.4. 2a . 1a . 1c . 1b . 65. tetradinam – din totalul de 6 stamine.). Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. cilindric.. O stamină este alcătuită din filament staminal. 2a .). 65: 1. Stamine. conectiv şi anteră (Fig. partea sterilă a staminei este subţire. simplu sau ramificat (Fig. Verbascum sp.stamine cu filamente staminale bifurcate.. Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.ament &. şi alţi reprezentanţi ai Fam.).floare % de Corylus avellana.

65: 6–10).A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9). Lamiaceae. 2a .Primula veris.a. Sinantere: 5 . Salix purpurea). Solanaceae. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris. 5b . . Primulaceae. 5a .Hyacinthus sp.).Thymus serpyllum. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. 3 . Fig.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. 66.floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare. Oxalis acetosella.). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). 66: 1–4). 8. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 . floare întreagă. 7 .) (Fig. Boraginaceae.floare în secţiune longitudinală.5. androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig.A tetradinam (Brassica sp.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. După raportul dintre stamine. 4 . 65. 6. triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 9 . Liliaceae ş. diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. Ex..A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7).A dialistemon (Salix alba).corola desfăcută. 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum.Muscari comosum. unele fabacee). 5 .4 . 66.5.stamine unite prin antere. 2 .

Vaccinium sp. ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal. 2. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp..). 67).). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp. . dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale... Antera reprezintă partea fertilă a staminei.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp. oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. Fig...). printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis). 3. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp. poacee) (Fig. Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp. Trollius europaeus). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. Linum sp. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp. Lilium sp.bazifixe la Tulipa sylvestris.dorsifixe la Colchicum autumnale (2).). Plantago sp.) ş. 67.a. Stamine cu antere oscilante: 1 . 4 .

Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . Tulipa sp. eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. 3 . semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului.G inferior în flori epigine. 68. Iridaceae. Violaceae. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. reprezentanţi ai Fam. 68). Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp. 69: 1–7). Liliaceae). Sedum sp. Rosa sp. Brassicaceae.). Amaryllidaceae) (Fig.). Asteraceae. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. poacee).). tricarpelar (Tulipa sp. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae. Campanulaceae. Lamiaceae. faţă de celelalte elemente ale florii. Violaceae. bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. 2 . iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. Fig.. Apiaceae. Primula sp. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.. Asteraceae). pentacarpelar (Linum sp.G semiinferior în flori perigine.. Rosaceae. policarpelar (Fig. Fabaceae.).. lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană .Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae). Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute.G supe-rior în flori hipogine. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. şi alţi reprezentanţi ai Fam. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte.

care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae.G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. 8 .stil.G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam.ovar. 70: 1–3). 69: 1. 11 . 9 . Ovarul este partea bazală. 1a . 69: 2. Fragaria sp. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. Primulaceae ş..G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri. 2 . stg .. (4) şi Primula veris (5). voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. 69.). sti . variabil ca formă.. 7a carpelă.. stil şi stigmat (Fig.a) (Fig... 3 . După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. Boraginaceae) (Fig. ovarul se continuă cu stil lung . Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. Stilul este o prelungire a ovarului. Fig. Tipuri de gineceu (G): 1 .G pentacarpelar apocarp la Sedum acre.3. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor).G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp. 4. ce face legătura între ovar şi stigmat.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului.G pentacarpelar la Linum sp. 7 . ovr .2). 5 .stigmat. 10.6–11). 6 .G monocarpelar la Pisum sativum.secţiune transversală prin ovar.

disciform şi stelat (Papaver sp.: Primula sp. (Fig. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată. 3 .. lobat (Lilium sp.foliaceu (Iris germanica). Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp..). sti . 4a . Nardus stricta). 70..). pentafid (Geranium sp. 7 . papilos (Festuca sp.).). 71).). filiform şi papilos (Plantago sp.bifid (Arnica montana). Hetero-stilie la Primula veris: 4 . 4 . Lamiaceae).stil. bifid (Arnica montana. foliaceu (Iris sp.). Stil ginobazic: 1 . 8 – papilos (Festuca sp.trilobat (Lilium sp.. 6.). disciform şi stelat (Papaver sp. 3 . gol/găunos (Viola sp.Symphytum officinale.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). cvadrifid (Epilobium sp. 10 . (Fig.floare longistilă. 70. 9 .(longistil) sau scurt (brahistil).4.).gol/găunos (Viola tricolor). Crocus sp.Fragaria vesca. 71. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.).). Tipuri de flori după repartiţia sexelor .floare brevistilă.). 2 . 2 . Tipuri de stigmat: 1 . Fig. Primula sp. Fig.globoid (Primula sp.Alchemilla sp. 5 . adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Ex. Poaceae).).) etc. trifid (Campanula sp.). Stigmatul este partea terminală a stilului.trifid (Crocus sativus).

plantă androdioică. fără androceu sau gineceu. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba.. 10 . plantele poligame pot fi: poligam-monoice. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. Urtica dioica ş. 8 . .plantă ginandrodioică.plantă monoică. se deosebesc (Fig. 6 . 9 .plantă dioică. 4 . Fagus sylvatica ş. 3 . Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. 2 .După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).plantă agamonoică. plante monoice – au flori unisexuate. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. Corylus avellana. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). poligam-dioice şi poligam-trioice. 5 . pe doi sau trei indivizi. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu.plantă andromonoică. 72.plantă ginodioică. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.a.a.). Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 .plantă ginomonoică.).plantă ginandromonoică (trimonoică). 7 . flori asexuate (agame) – flori sterile.

Iridaceae. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. pentaciclice (Aceraceae. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. – verticilată (ciclică.Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis).. Veratrum album). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Liliaceae). Thymus sp. Ex. Ranunculus sp. Urticaceae). Fagaceae. tetraciclice (Apiaceae. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. Saponaria sp. Leontopodium alpinum.. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). Scrophulariaceae). Betulaceae.. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Corylaceae. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. triciclice. . Trollius europaeus).).şi pentaciclice.).. având flori bisexuate. masculine şi feminine sau alte combinaţii. Pulsatilla montana).: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G.). – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. hexaciclice (Brassicaceae). Salix sp. feminine şi bisexuate (Acer sp. Lamiaceae. Primulaceae. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. Solanaceae. Salvia pratensis. Fraxinus sp.. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. Boraginaceae.

Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). trimere (Iris sp. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. G superior – Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. Ex. G – gineceu. |. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. raporturile dintre ele). polimere (Crassulaceae). Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori.: K5. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. G5.: G (5)- . Tulipa sp. A – androceu. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Lilium sp. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului.). staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.: G(5) G semiinferior – Ex. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. G(5). inferior – Ex. + – simetrie bilaterală. K – caliciu. . Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. C(5). o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. dimere (Papaveraceae).). Ex.. pentamere (Primulaceae.În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. C – corola. Poziţia gineceului. } – flori bisexuate. A(5). litere şi cifre. P – perigon. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). 5 – flori spirociclice. C5. pe faţa externă. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc.: G(5). reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. A5. Linaceae).. ·|· – simetrie zigomorfă. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. tetramere (Rubiaceae). Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care.

Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Fructul . Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica).Construirea diagramei florale. de la exterior spre interior. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Lamium maculatum). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. iar pe cercurile concentrice trasate. androceul şi gineceul. La o floare spirociclică. albăstrui-cenuşiu (suriu). caliciul. se reprezintă axa florală şi bracteea. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. tuberculi. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. olivacee (de culoare verde-bruniu). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. pruinos (brumat). Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. rizomi). Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. corola.

dehiscenţa siliculei. 5 . După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.. 7a . Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). 6a . Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. hipsofilele (Corylus sp. nuca.). stigmatul (Papaver sp.silicula latiseptă la Lunaria annua. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. 7 . organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. 4 . Capsula: 1 . 5a -dehiscenţa silicvei. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.silicva la Cheiranthus cheiri. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. 73. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.).dehiscenţa ventricidă. 6 . Fig.dehiscenţa dorsi-ventricidă. mezocarp (zona mijlocie.. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). Tipuri biologice de fructe. 2 .).Fructul. baca şi drupa.dehiscenţa siliculei.folicula la Helleborus sp. 3 .silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. 1a . se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. .păstaie la Vicia sp.).lomenta la Coronilla varia.păs-taie la Pisum sativum. receptaculul (Fragaria sp. 2a .

: Pisum sativum (mazăre). 73: 2.loculicidă (Tulipa sp. 6 . ca . dehiscent la maturitate. Ex.Capsula este un fruct cu pericarp uscat. 3a . rst .: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.).dehiscenţa septifragă. 7 denticidă (Primula veris). 1a dehiscenţa septicidă.rostru. sm . (măzăriche) (Fig.sămânţă. Ex.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.1. 73. 73. af axa florii. .).pixidă (Anagallis arvensis). Capsula: 1 . 4a – dehiscenţa septifragă. stg . 2a . 74. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă.4.dehiscenţa loculicidă. 8 . În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.septifragă (Datura stramonium). gâtuite între seminţe. Vicia sp. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei.poricidă (Papaver somniferum).septifragă la Viola tricolor. 2 . 3 . 5 . 4 .carpele la maturitatea fructelor. Tipuri biologice de fructe.). Fig.stigmate. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.3).septicidă (Colchicum autumnale).

. Tulipa sp.5.Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. Plantago sp. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis.8. Ex. Ex.7.). 74. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.). de jos în sus. . prin linii longitudinale în peretele fructului. (Fig. 73. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. La Geranium sp. de la vârf până la bază. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. Nuca este un fruct cu pericarp uscat.). prin 4 linii longitudinale. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.: Primula sp. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.) (Fig. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.. indehiscent la maturitate. Viola sp.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).). Lilium sp.) (Fig.).7).). capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie.5. 74. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. Hyoscyamus niger. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).6. Fructul matur se deschide în două valve. 74. 73: 6. 74.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. bilocular. Ex. 74: 1–4).) (Fig.

75: 1. pp . 9 .).. s . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.).12 .achenă (Matricaria perforata).).. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 . Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.). Lamiaceae) (Fig.poliachene la Fragaria sp. Boraginaceae. 75.) (Fig. cupuliform). Ranunculus sp. 5 . Apiaceae (Fig.12). 75. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9).rostru. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos). em ..papus.poliachenă (Ranunculus sp. 2 . . 75.). p . r . nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. Rosa sp.3.achenă cu papus (Asteraceae).6. 8.samara la Ulmus glabra (7).Fig. 4 . 4a achenă.5.diachenă (Carum carvi).2).4.peri.). Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. La Fragaria sp. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. Aste-raceae) (Fig. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 7.cariopsă (Triticum sp. 75. 6 .şanţ. 75. 11 .).). 10 . (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. 3 .tetraachenă (Symphytum sp.75: 11.poliachene la Rosa sp..embrion. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Rosa sp.disamara (Acer pseudoplatanus).

sm .drupeolă.6. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). mz . Convallaria majalis. 2 . Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. 5a .epicarp.4). bilateral la mesteacăn (Betula sp. 75.fruct deschis. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere.Solanum dulcamara. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). 76: 1.Convallaria majalis.drupeolă în secţiune longitudinală. dr .fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.5). 6b . Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe.mezocarp.).Atropa belladonna.) (Fig. end endocarp.sămânţa. Baca este un fruct cu epicarp subţire. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.). 6a . Ex. 4 .polidrupă la Rubus idaeus. 6.receptacul cărnos. CORMOFITE .2. Tipuri biologice de fructe. ep .).Fig. Ex. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.secţiune longitudinală prin polidrupă. 5 . Drupa: 6 .) (Fig.10.: Atropa belladonna. r . Baca: 1 .: Rubus idaeus (Fig. Solanum dulcamara (Fig. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. 76: 3. 76. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. 75: 7–9).

tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. Cardamine pratensis – stupitul cucului). Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). 7. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă).a. Pteridophyta. Încreng. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. Rădăcini normale. Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative. La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Rădăcinile obişnuite sunt adventive. de multiplicare vegetativă ş. RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Pteridofitele mature nu prezintă.). rădăcină principală. Subregn. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). 1. 2. Rădăcini adventive.1. de obicei.1. Pe tulpină. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp.1. îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). ramuri sau frunze dar. Baza lor se racordează la baza tulpinii. Funcţii principale: fixează planta în sol. în număr determinat sau nedeterminat. . câte două. 6. – salcie). ce asigură nutriţia plantei (rădăcina.1.(Regn Plantae. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. Cormobionta.

morfologice şi structurale (metamorfoze). La orhidee embrionul nu are radiculă. La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. Rosa sp. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. ra . 2 .1. A. rc . Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă). raf . Scoarţa externă. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. (viorele. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor. Rădăcini metamorfozate.rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix.a. f . Viola sp. toporaşi) ş. t .rădăcini adventive. 3. se încreţeşte.rădăcini adventive la Veronica beccabunga. 3.rădăcini contractile la Crocus sativus. Tipuri de rădăcini: 1 .suport.rădăcini contractile. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime.tulpină. etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp.rădăcini adventive fixatoare. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.frunză. Rădăcini contractile. Prezintă modificări adaptative. spt . Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. – . Galium odoratum (vinariţă). Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon).bulb la suprafaţa solului şi retras în sol. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice..Fig. 7. B . 3 .

7. 7. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Plantago media – pătlagină. Lilium martagon – crin de pădure. radicele. servesc la adâncirea în sol a plantulelor. La plantele care se dezvoltă pe sol.: Hedera helix – iederă (Fig. Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri.2.4. prin formarea de ţesuturi parenchimatice. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore. Crocus sativus – şofran. Prezintă o creştere particulară în grosime. în care se acumulează substanţe de rezervă. (Filipedula vulgaris – aglică). bulbilor. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. Fig. tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. Rădăcini tuberizate: 1 . 4 . 3.). Orchis sp.3. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele .rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. Rădăcini fixatoare.capul/potcapul călugărului. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. După rolul pe care îl îndeplinesc. 8. Scilla bifolia – viorele) (Fig. (4). 2 . Rădăcini tuberizate. 3.3.) (Fig. Taraxacum officinale – păpădie).). Crocus vernus – brânduşe de primăvară. 3. Ex. 8: 1–4). mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave.rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota. exclusiv fixatoare. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. 3.2.radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris.

9. Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate.Rumex acetosella. (trifoi). drajonare.. Rădăcini fasciculate (fibroase.erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig.: Abies alba (brad). 10.). Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni. . având formă de pivot (ţăruş). Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig.plante lemnoase (arbori). Populus sp. Taraxacum sp. Rubus idaeus (zmeur). Rosa canina (măceş).a. Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Neottia nidus-avis (trânji). Pinus sp. Ex. 9). Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. firoase). Rădăcini rămuroase. Rumex acetosella (măcriş mărunt). iar acest mod de îmmulţire vegetativă.2. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 . (pin). Vaccinium myrtillus (afin) ş. Taraxacum officinale (păpădie). (plop). Rădăcina principală este bine dezvoltată. Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. 2 . 10.: Cirsium arvense (pălămidă).).1. Rădăcini pivotante. Trifolium sp. întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). rămuroasă şi fasciculată. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi. Fig. Ex.

Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza. dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam.rămuroasă (Picea abies).).).). 3 fasciculată (Poaceae). 1. Fabaceae (Fig. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. 10.1. la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.La reprezentanţii Fam. 10. Rădăcini cu nodozităţi. Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. 2 . 11. Nodozităţile au forme. iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri).pivotantă. 2. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 . Fig.3. . cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. Plante micorizice.

Fagus sylvatica (fag). arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. 11. Moneses uniflora (părăluţe de munte). 11. Acer sp. Pinus mugo (jneapăn. zadă). Lycopodium sp. 3 . 11. Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. (arin. (brădişor. (larice.a. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe).: Abies alba (brad). Corylus avellana (alun). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Ex. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. jep) ş. 1a nodozităţi mărite. Ex.2.). Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. Micorize interne (endotrofe).micoriză endotrofă. (ghinţură).şi intracelular (Fig. Pentru reprezentanţii Fam. Orthilia secunda (perişor).). Rădăcini simbionte: 1 . prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei.3. Mercurialis perennis (brei).: Gentiana sp. Alnus sp. Nardus stricta (ţăpoşică). 2 .a. (carpen).rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). Populus sp. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Haustori . Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară. pedicuţă). (plop) ş. Ericaceae. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. Larix sp. anin). formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. paltin).Ciuperca furnizează plantei superioare apa. Micorize externe (ectotrofe). Carpinus sp. (arţar. Fig.micoriză ecto-trofă. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Pinus sylvestris (pin).

Sunt caracterizate prin internoduri lungi.a. Salvia sp.: Jovibarba sp. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. – salvie. frunze. Thymus sp. – trifoi. Ex. – lucerna. cărnoasă. 1. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată.Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare. Medicago sp. Trifolium sp. 2. Melampyrum sp. Tulpini supraterane nearticulate. Ex. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele.: Cuscuta sp. flori şi ulterior fructe şi seminţe. fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi). Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). – urzică). Tulpini supraterane articulate. neramificată. . 6... alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri. Ex. (silur). Aceste plante nu prezintă rădăcini.1. Rhinanthus sp.: caudex – tulpină scurtă. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. (clocotici).: Euphrasia sp. (ciormoiag).2. Urtica sp. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. Ex. Pedicularis sp. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. – cimbrişor. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp.

caracterizează majoritatea plantelor din Fam.scap (Primula veris).: majoritatea plantelor din Fam.: Allium sp. Apiaceae. Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate.calamus (Carex sp. (ciuboţica cucului). care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze.). moale (puţin sclerificată). 12. 2 – culm (Triticum aestivum).).).). (pătlagină).2. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Ranunculaceae. Taraxacum sp. Poaceae (Fig.4. Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.caulis (Lamium maculatum). fistuloasă sau plină. Lamiaceae. Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. Ex. 12. Primula sp. . Culm (pai) – tulpină simplă. 12. Ex. 12. Brassicaceae. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. verde. 3 .. groasă. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale.Fig.).3. Plantago sp. Galanthus nivalis (ghiocel). Tulpina este caracteristică plantelor din Fam.1. 4 . Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. Tulpini supraterane articulate: 1 . (Fig. Asteraceae (Fig. 12. Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă). neramificată.

13. cu stereom ± dezvoltat.2. Ex. Tulpini urcătoare (scandente). 13. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi.).: Polygonum aviculare (troscot). îndreptat într-o parte sau în jos.). Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă. ziduri etc. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp. Ex.1. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). Silene nutans. Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Astfel de tulpini se numesc nutante. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Tulpini prostrate. foliară (Vicia sp. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Galanthus nivalis. Solanum dulcamara – lăsnicior).).: Convolvulus arvensis (volbură). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ. Carduus nutans. plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat. . cu vârful îndreptat în sus. Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica. tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Ex.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism).).). garduri. 2. Ex. Tulpini drepte (erecte). fără a-şi ridica vârful (Fig. emergenţe (Rosa sp.1.. Ex.: Salix reticulata (salcie pitică). Tulpini procumbente. Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. fără să formeze rădăcini adventive (Fig. Tulpini culcate pe sol. cu stereom slab dezvoltat.

4. Ex. 7 . apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat. Ex. după care devine erectă (Fig. Antennaria dioica (parpian). Ex.: Thymus serpyllium (cimbrişor). de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig.decumbentă. 13. Trifolium repens (trifoi alb târâtor).). Tulpini geniculate.: Alopecurus geniculatus. Ex.procumbentă. 13.: Lysimachia nummularia (gălbioară). Ex. Fragaria vesca (fragi de pădure).repentă.prostrată. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. Glechoma hederacea (rotun- . Tulpini ascendente. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 . Fig.plante stolonifere.). fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig.5.geniculată.Tulpini repente (culcate). Tulpină supraterană la început ascendentă.6. 3 . 5 . Plante stolonifere. 13. 6 . Tulpini decumbente (culcate). Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig.: Ajuga reptans (vineţică).).: Stellaria nemorum (steluţă). 2 . Veronica serpyllifolia (şopârliţă). 13.7. Tulpină plagiotropă la bază. 13. 13. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. Tulpini orizontale sau oblice la bază.).3.). 4 ascendentă.

Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. Apiaceae). când dungile sunt fine etc. Lamiaceae. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. Sunt tulpini simple sau ramificate. Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp.). Potentilla anserina (coada racu-lui).tulpini prismatice.gioară). Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Ranunculus repens (floare de leac). După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. Tulpini metamorfozate Fig.tulpină cilindrică. – rogoz). 3-7 . Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). sclerificată). Consistenţa tulpinii. nesclerificată). Rizomi. Hieracium pilosella (vultu-rică). unii reprezentanţi ai Fam. . prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Potentilla reptans (cinci degete). comprimate sau prismatice (Fig. bulbi. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului.tulpină sulcată. striată. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. 14. Aspectul exterior al tulpinii. 14. Forma tulpinii: 1 . După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. 4 muchii (reprezentanţii Fam. tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi. De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură. 2 . de obicei cărnoase.

). coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. continuă). 15.4. filiformi (Convallaria majalis). Ex. Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal. Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială.2. Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). 15. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial. Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă. 2 .rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). de forma literei S. 15.: Convallaria majalis. Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori.1.3. Oxalis acetosella. Rizomi: 1 . Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Taraxacum sp. 15. vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. După formă rizomii pot fi: cilindrici.).).: Convallaria majalis (lăcrămioare.rizom coraliform (Corallorhiza trifida). 3 .După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. Fig.rizom plagiotrop (Convallaria majalis).). comprimaţi. mărgăritar). Ex. care se va transforma. 15. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită.1. 16. în anul . Iris sp.). iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. (păpădie). Ex. (stânjenel). Ex.rizom ortotrop (Primula veris).: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. Ramificaţia simpodială. tuberiformi (Iris sp. Paris quadrifolia (dalac). odată cu formarea tulpinii florifere. 4 .).: Primula veris (ciuboţica cucului). verticală (Fig. Equisetum arvense (coada calului). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure.

floare. tfl .: Helianthus tuberosus (napi porceşti. 15. Equisetum sp.ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). Solanum tuberosum (cartof) (Fig. 16. Ex. Forma tuberculilor variază: ovală.tulpină floriferă.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani. 17). plantele tinere de planta mamă. ci . 16. Ramificaţia rizomilor: 1 . alungită. (Fig. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. având rolul de a îndepărta. Fig. şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive.2.). Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. Elymus repens (pir târâtor).2.următor în tulpină floriferă (Fig. bogate în substanţe de rezervă.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia). cât mai mult. Tuberculi. Ex. fl . cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. subţiri.).rizom.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. mt . fie din cei axilari situaţi pe stoloni.tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite. . Ex. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi. Ex. 2 .rădăcini adven-tive. Stoloni subterani. Tuberculii sunt microblaste groase. rz . globuloasă. Liliaceae şi Iridaceae. I-V .: Convallaria majalis. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali. topinambur). ra .mugure terminal. Lamiaceae. comprimată. Lamium album (urzică moartă). ş.a. f frunză. La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă).

Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă. 18. mai mici şi mai înguste. Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. Frunzele externe (tunici. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. 17. Hyacinthus orientalis (zambila). Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă. prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase. cu noduri foarte apropiate. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Ex. Muscari comosum (ceapa ciorii). Ex. Pe tulpina disciformă. în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. care se acoperă parţial. Tuberculi: 1 . catafile) sunt uscate.).Solanum tuberosum. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. membranoase. înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate. Bulbi. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. puternic turtită (disciformă). 18. ca nişte solzi. care poartă unul sau câţiva muguri. Primăvara. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele.Fig. prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari.: Allium cepa.). uscate.). 2 .: Lilium candidum (crin alb).Helianthus tuberosus.1. . de culoare brună.3.2. iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). Bulbo-tuberi. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi. se formează tulpini supraterane florifere. compacţi. Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. 18.

.. Funcţii principale: fotosinteza.rădăcini adventive. Pinus sp. ) (Fig. Trifolium sp.tulpină disciformă. 3 . Fagus sylvatica – fag. În timpul germinaţiei seminţei. reproducere vegetativă. tu . 6. absorbţie.Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam.bulbo-tuber la Crocus sativus. germinative). nutriţie heterotrofă.3. – trifoi ş. cu creştere limitată. Tipuri de bulbi: 1 . mt . – carpen. – pin.mugure terminal.bulbo-tuber tânăr.bulb solzos la Lilium candidum. respiraţia şi transpiraţia.). Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate). FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii. dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric).bulb tunicat la Hyacinthus orientalis. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. 2 . m . bt . Cotiledoane (Fig. Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad.tunici uscate.1. Fig. Liliaceae.1. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie. 18. înmaga-zinare de substanţe de rezervă.a. monosimetric. Carpinus sp.mugure de înlocuire. 21. td . cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp. 21: 2–5). ra .

ptf . 21. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane.1.cotiledon. 3 Acer sp..hipocotil.Abies alba. 3. . Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 . nmf . complet dezvoltate.Fagus sylvatica.). Se formează imediat după cotiledoane.a.rădăcina prin-cipală. mai puţin lobate (Acer sp. 21.). Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme.nomofile. 4 . 21.). Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig.rădăcini secundare. hf hipsofile.Carpinus sp.). În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă. Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. 21. h . Populus sp. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. rp . tipice. frunze mijlocii). Organe reduse. 2. (plop) ş. solitare. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 .protofile. 5 . Nomofile (frunze propriu-zise. Catafile (frunze inferioare) (Fig. se usucă şi cad.Fig.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte). cat . rs . cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. Sunt frunze verzi.reprezentare schematică..).1. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. în loc de catafile sau după acestea. cot .catafile.1. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. Ex.

scvame. dispuse la noduri.spic sporifer. 2a . Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 .1. Apiaceae şi Asteraceae). ra . rz . III – segment primar. . scv . elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp.4. flori sau inflorescenţe.). 2b .microfilă.macrofilă la Polypodiaceae (schemă). elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp. 21. glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam.rădăcini adventive. Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng. Arum orientale ş.baza frunzei. rh rahis.sporofilă cu sporange reniform. bfr .spic sporifer (stobil). 2c .sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. Arum maculatum (rodul pământului). 1a .a. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. 22. Pteridophyta) Fig.Lycopodium clavatum. 1c . (ghiocel). II. 1b . tulpină asimilatoare şi sporangiferă. La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri. Potentilla sp.). Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină.rizom. 2 Equisetum telmateia. I.. 3 .microfile unite. Hipsofile (frunze superioare). lm . secundar şi terţiar. bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica). Poaceae). Protejează florile sau inflorescenţele (Fig.lamină (limb).

Botrychium lunaria – limba cucului ş. Dryopteris sp. ş. Nervaţiunea. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig.). Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare).a. Polypodiatae. 22:1.). Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp. La majoritatea speciilor. La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică. numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui. – ferigă. . scvamiforme. penată (Polypodium vulgare). numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere). palmată (Pteridium sp. – feriguţă.) (Fig. se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. foarte apropiat.3. Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi.2). pinna). astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp.).) (Fig.). Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. Asplenium sp. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare. Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. Selaginella sp.Microfilele sunt frunze mici. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. la rândul lor. microfilele sunt dispuse spiralat.2. 22. 23.).. vegetative). aripi. 23. nedife-renţiate în peţiol şi lamină. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care.a.) etc.1.

Fig. 2a . 23. lipsite de peţiol sau slab peţiolate.). întregi. frunzele au nervaţiune uninervă. 1a . La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă. cu baza lăţită. 2b . 1c .Dryopteris filix-mas (habitus).induzie. 24.segment fertil cu sporangi (detaliu). aciculare sau solziforme. in . lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). dispuse pe câte o proeminenţă (Fig. disciformă (Fig.sporofilă cu spic sporifer.lamina. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate.induzie (detaliu). dispuse spiralat.). 2d .segment de ordin I cu sori. Frunzele sempervirescente. la uscare se desprind de pe ramuri. lm . Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. 24. spr sporange. opus.1.2. La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf. 1b . 2 . plată. .Ophioglossum vulgatum.) sunt izolate sau grupate în fascicul. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . 2c .secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor. rar caduce (Larix sp.segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă. pungente (înţepătoare).trofofilă. 2e .sporange deschis ce eliberează sporii. rar verticilat. numeroase.

Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte.3. Frunze aciculare: 1 – Abies alba. 3 Pinus sylvestris. 25). peţiol şi baza frunzei (Fig. (larice) frunzele aciculare. sclerenchim dezvoltat etc. 4 . moi.4. . 24.). Frunzele acicu-lare lungi. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare. La Larix sp. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă. 24.). Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb). 2 – Picea abies. Pinus sp.Juniperus communis.Fig. ţepoase. Tipuri de frunze la pinofite. sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse. Magnoliofite (Încreng. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. 24.

Tussilago farfara. cuneată/cuneiformă. în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. 25.stipele. de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula). Lamina Lamina partea principală a frunzei.margine. pl .apex. sn . sagitată.incizii. cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana). triunghiulară (Atriplex patula). este foarte variabilă ca formă. în formă de scut (Rumex scutatus). eliptică. romboidală. inc . Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx . cu vârful în sus (Viola odorata. de forma inimii. dn .baza frunzei. snb . bf . Tilia cordata). lanceolată. în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum. cordată/cordiformă.baza laminei. lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus). lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia). st . Pyrus communis). Populus tremula). lb . asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica. scutată. spatulată.sinus bazal. Carex curvula). cu aspect de lance (Salix alba. hastată. de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia). Symphytum cordatum. ovat-lanceolată. lamina are forma . 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris. Forma laminei (Fig. reniformă (Asarum europaeum).sinus. ovată. deltoidă. falcată. lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. obovată.Fig.dinţi.lob (segment). Galium odoratum). de forma unui ou (Syringa vulgaris. Plantago lanceolata. Plantago media). de forma unei spatule (Bellis perennis). mg . de forma literei greceşti delta (Populus nigra).peţiol. blm . de forma unui ou inversat.

Typha sp.ovată. sagitată (Isatis tinctoria.forma laminei: 1 . 21 .). 14 . rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. 2 romboidală. Fig.sagitată. fistuloasă. 13 scutată. ensiformă. acută sau ascuţită (Salix alba). Atropa belladonna). liniară. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). Sagittaria sagittifolia). 17 .ovat-lanceolată. 4 .cilindrică.cuneată. 15 . lungă. hastată (Rumex acetosella.deltoidă.. 6 . reniformă (Asarum europaeum).circulară (orbiculară). 19 .. 20 .fistuloasă. cordată (Viola odorata). Salvia glutinosa). 12 . inegală sau asimetrică (Ulmus sp. atenuată (Viola persicifolia).ensiformă. lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae). 10 .setacee.hastată. cuneată (Bellis perennis. 22 .reniformă. 11 . 3 . setacee. Baza laminei (Fig. dilatată (Sonchus oleraceus).lanceolată. la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella.cor-dată (cordiformă). .liniară.. plină. goală la interior (Allium cepa). Inula ensifolia). 7 .obovată. auriculată (Nicotiana tabacum). 5 .eliptică. Tipuri morfologice de frunze . Nardus stricta). 8 .falcată. în formă de sabie (Iris germanica. 16 . Gladiolus sp. cilindrică şi plină (Sedum acre).unui vârf de lance.spatulată. Atriplex patula). 9 .triunghiulară. 18 . 26.

5 reniformă. 2 . mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta). Trifolium sp. 3 . 2 . 3 . ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere). 9 . 29. Forma bazei laminei: 1 .retezat.cordată. 11 inegală (asimetrică).1. 10 .hastată. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba).rotundă. Urtica dioica).obcordat. 7 . 8 . involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula .dilatată.). obcordat (Oxalis acetosella). 28. acuminat – vârf lung. 6 emarginat. 7 .cuspidat.spinos. neascuţit (Cruciata laevipes. 27. 9 . Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. Vaccinium uliginosum). 5 .rotund. retezat sau trunchiat (Coronilla varia).atenuată. 4 .) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris).mucronat. emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa.acuminat. aspră sau scabră (poacee şi ciperacee). 10 . ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus. Colutea arborescens. Viscum album).acută (ascuţită). Fig. 4 .acut.Fig. La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 6 .cuneată.auriculată. obtuz.obtuz. cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). ondulată (Reseda lutea). Vârful laminei (formă): 1 . spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. rotund (Cotinus coggygria. 8 .sagitată. încreţită (Rumex crispus). Vârful laminei (Fig.

Veronica chamaedrys). Tussilago farfara. 30). Viola sp. Festuca sp. sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului).sinuată.. Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia. Vaccinium vitis-idaea) etc. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig.).crenată. 3 . .serată. revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp. margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei.vulgaris. serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici. 5 .dinţată. perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana. Urtica urens). Poa alpina). 4 . fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei.. Salvia pratensis) etc.întreagă. Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. Marginea laminei: 1 . 29. Salix alba. margine dublu-serată (Betula pendula. Petasites hybridus). 29: 2–5). iar segmentele proeminente formează lobi. Fig. ascuţite (Urtica dioica. Carpinus betulus). crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată. 2 . partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei.

5. 31: 1–3). Frunza runcinată. (Fig.frunză palmat-sectată. pieloasă (scorţoasă. 3 . Frunza lirată. cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig.frunză palmat-fidată.4. 31. 8 .frunză palmat-partită. frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale.).frunză penat-partită.frunză palmat-lobată. tripenat-sectate etc. 30. Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite. cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali. Frunză penat-fidată. Ex.: Brassica napus.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată.). Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor.frunză penat-lobată. Anthyllis vulneraria ş. partită sau sectată. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază.a. arbuştilor şi a plantelor erbacee).frunză penatfidată. . 4 . cărnoasă (Sedum sp. Lamina prezintă lobi inegali. Ex. (Fig. bipenat-sectate. 5 . 2 . tare).Fig.frunză penat-sectată. 7 . 6 . 31.). Marginea laminei cu incizii profunde: 1 .

2 . 32. nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană.frunză bipenat-partită.: Acer platanoides.). Populus sp. ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig.frunză lirată.frunză bipenat-sectată.. Nervaţiune paralelă. Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei.4. 32: 2. Ex. Frunze cu incizii profunde: 1 . secun-dare şi de alte ordine.3). 32. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale.frunză runcinată.). Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei.) (Fig. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare. Quercus sp.frunză tripenat-sectată. Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica. Hedera helix (Fig. Nervaţiune penată. 4 . . Acer pseudo-platanus. 3 . 5 .Fig. 31.1. Nervaţiune palmată (digitată).

arcuată. Nervaţiune arcuată. 32. 6 . com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula). Nervurile laterale se ramifică unilateral.7. Nervaţiunea: 1 .penată. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea. 7 . Parnassia palustris. 32: 5. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus). în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc. 3 . Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate. Nervaţiune pedată. orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină.6).).Fig.paralelă. Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus). Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia.pedată. Polygonatum sp. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis. numai spre marginea de la baza laminei. Ex.: Helleborus purpurascens (Fig. 5. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris). .palmată. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile. canaliculat – scobit longitudinal. 2. 32. Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină. Maianthemum bifolium. 4 .) (Fig.

1. Bupleurum rotundifolium) (Fig. Frunze sesile: 1 .). 33. 2 . 33. 33. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină).a. Carduus sp. Thlaspi arvense) (Fig.Fig. la nivelul nodului.. connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş. Cirsium sp.) (Fig. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus.4.3.frunză amplexicaulă. Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. Lamium amplexicaule. pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale. Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină.) (Fig.frunză sesilă propriu-zisă.2.). 5 . perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum.).). .5. 3 – frunză perfoliată. 4 – frunză decurentă. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee. 33.frunze concrescute (connate). parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina. Verbascum thapsiforme. 33.). 33.

La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată.1. 35: 4–9). La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile. 35: 1–4).). stipele axilare situate între peţiol şi tulpină.). Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. mai mari ca frunzele. forma.). care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica.). Prezenţa sau absenţa stipelelor.) (Fig.Fig. După poziţie se deosebesc: stipele laterale.2.1. Trifolium medium. stipele opuse peţiolului. Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp.. La reprezentanţii Fam. concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp. cu rol în apărarea mugurilor foliari. Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor.).teacă umflată (Apiaceae). cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. de regulă perechi.teacă.. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei.).) (Fig.3. 35. Viola sp. 35). Stipele. lm . natura..4. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. voluminoasă (Fig. Trifolium campestre). ligula. 2 .teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae). 34.teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae).frunze reduse la teacă (Juncus sp. 34. 4 .. 34. 1. Trifolium pratense). ohrea (ochrea). hastate (Lathyrus sp. 34. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica). tc .). au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. 34. Baza frunzei .lamină.teaca (vagina): 1 . dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . la care stipelele concresc două câte două. 3 . de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp. lanceolate (Galium aparine). stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. reniforme (Salix caprea). Scirpus sp. La reprezentanţii Fam. După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica). semicordate (Crataegus sp. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele.).

).stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna).urechiuşe la Hordeum vulgare.stipele lanceolate (Galium aparine).stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes).). Fig.ohrea la Fagopyrum esculentum.stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp.stipele libere (Fagus sylvatica).stipele reniforme (Salix caprea). Fig. f . 36.lamina. tc . concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus).stipele: 1 . 7 . După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica. 6 . 2 . 5 .) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele). 4 . 2-3 . o ohrea. lig . . 9 . lm .). Anexe foliare: 1 . 10 .urechiuşe. 3 ligula la Poa pratensis. Ulmus sp.stipele. 4 . st .stipele semicordate (Trifolium campestre).ligula. Rosa sp. 35. 35.stipele cordiforme.stipele hastate (Lathyrus sp.10.. ur . 8 .teacă. Anexe foliare .ligula la Poa trivialis.frunză.dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.

. 37.. Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule). Pisum sativum.) (Fig.). Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Ligula este caracteristică poaceelor. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp. Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. 36. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă. 1. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). de consistenţă membranoasă sau scorţoasă. structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Ohrea.. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului. întreagă.2. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. Ligula. . Polygonaceae (Fagopyrum esculentum. sfârtecată/lacerată (Festuca sp. ş. Sorbus aucuparia ş. Vicia sp. ciliată (Dichanthium ischaemum). În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse. II sau de ordin mai înalt. aflată la limita dintre teacă şi lamină. 36.4).a.a. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. ciliată sau sfârtecată. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis). Rumex sp. Polygonum sp.1. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari.) (Fig. păroasă (Eragrostis sp. 3.).) (Fig. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. Este o formaţiune cu rol protector.1. ligula continuă teaca.3). Rosa sp. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I. 36: 2.) (Fig.). 37: 2–4).

Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină. (Fig. .). Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză. Lamiaceae. 37. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii.).1.. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. (Fig. frunze pentafoliolate (Lupinus sp.2. dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante. 38.frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia. Caryophyllaceae. ş.3. Trifolium sp. Scrophulariaceae ş. (6). Lysimachia vulgaris. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp..2. Paris quadrifolia ş.). frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig.).) (Fig.a). Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze.frunze palmat compuse. 38. 3. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. 2. trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante.a. 37: 5. 38. 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp. Frunze compuse: 1 .6). Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general. Fig.a. 6 . Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus. 5.).

mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma. 3 dispoziţie verticilată.dispoziţie alternă. Taraxacum officinale ş. în rozetă (Fig. 4 . Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă. .frunze rozulare bazale.dispoziţie opusă.a. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. Anisofilia. Variaţii privind forma. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime.). De la această regulă există şi o serie de excepţii. dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. 2 . 38. 38. La o serie de plante (Bellis perennis.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii. Fig. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 .Frunze rozulare bazale. Capsella bursa-pastoris.4. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope.

Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. 39. La Acer pseudoplatanus.2. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur. Mozaic foliar. 2 . Variaţii privind forma.Atropa belladonna. 1a . La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope. Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari.Fig. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. frunzele.1. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. 39.frunze tetrastihe inegale (detaliu).). 39.Selaginella helvetica.). frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. Anisofilia: 1 . pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. eliptice.

la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă. iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides.1. Frunze cu rol protector. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte. 41. 40.). mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative. plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum. Carlina vulgaris. alungite. Geranium sp. Variaţii privind forma.. 3 Ranunculus cassubicus.Hedera helix.).). Ex.).) (Fig. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix). Capsella sp.a. Xanthium spinosum ş. întregi (Fig. Carduus nutans.2. 40.1.) ş. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite. Heterofilia.Acer pseudoplatanus. Mozaic foliar: 1 .3. 40.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale. O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar. . Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. întreagă. 40.frunzele laterale (Fig. Cirsium arvense. Fig.a. Heterofilia: 2 .

care elaborează enzime proteolitice.) (Fig. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta. Ex. Ex. frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. acoperind insecta pe care apoi o digeră. rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp. frunze complet transformate în cârcei.Frunze cu rol de agăţare. 41.: Pinguicula sp. (foaie grasă).: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba). capitaţi (cu o parte terminală globuloasă). Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari.). lamina frunzei se pliază spre faţa superioară. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici.2. 41. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore.).3. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate. . pe locuri turboase (Fig. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane.). sesili. provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. pluricelulari. Frunze cu roluri nutritive speciale.

subţiri. Knautia arvensis). – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa. Arabis hirsuta. foarte deşi şi încâlciţi. groşi şi rari. dispuşi neregulat (Symphytum officinale. – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. drepţi. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi. 2 . Leontodon hispidus). – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. moi. – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. rigizi.cârcei foliari la Vicia sepium. Poa sp.). moi. Pulmonaria officinalis). lungi. moi. glande (Impatiens noli-tangere. prevăzut cu peri foarte scurţi. albi. Papaver rhoeas). deşi.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi. – lanat – organ acoperit cu peri deşi. scurţi. 41. Frunze metamorfozate: 1 . – setiform – organ acoperit cu peri lungi. rigizi.spini la Carduus nutans. Calamagrostis sp. drepţi. lânoşi. mici. dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum.. rigizi. . – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. frunze de Hyoscyamus niger). – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului. deşi şi ţepoşi (Echium sp. fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. lanatum).. – hispid – organ acoperit cu peri lungi. 3 .). – scabru – organ aspru. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri.Fig. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. drepţi şi mai rari (Betula pubescens). slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus. lânoşi. Sedum vulgare).

În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza.). barbat (peri lungi pe un organ). 23.2. La reprezentanţii Fam. sori etc. în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor. Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă.2. 22: 1. primitiv. 42: 1a. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. au forma unui con mic – conuleţ (Fig. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. dispers (peri rari pe un organ) ş. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. se formează microspori şi ulterior granule de polen. în acest scop.2. arahnoideu (peri ca pânza de păianjen).a. Picea excelsa. la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral. Fig. Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). sunt grupate în conuri. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. Pinaceae (Pinus sylvestris. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. monoice. numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. Abies alba.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. se formează spori (pteridospori). 23). Pe axă sunt dispuse spiralat. 42: 1b). Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. Pinus mugo) florile unisexuate.1b). În sporange. 6. (Fig. Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie.

micro-sporange. megasporofilă).g). Fig.1: c.secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ). ov .longitudinală.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri. Organizarea florii la conifere . Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei).floare & văzută ven-tral. br . u . a . caracter ce se menţine şi la seminţe.umbo.floare & văzută dorsal.e. Odată cu acest proces. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar. af .microspo-rofilă. 42.solz carpelar. Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. 42. solz seminal. 1f . Cupressaceae (Juniperus sp. 1b . 1c .ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri).axa florii. 1g . În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar. 1e .d. La reprezentanţii Fam. .Pinus sylvestris: 1a . Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină. eliberând granulele de polen.solz car-pelar cu două seminţe.con & matur. rm .sămânţă aripată. 1h . Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule.axa inflorescenţei. msf . 1i .f. sc .ramură cu flori %.bractee.ovul. msg . conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede. 1d secţiune longitu-dinală prin con &.ramură.

de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. păştiţa galbenă). Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic. după fecundaţie. cărnoase şi parţial cărnoase. La Juniperus sp. Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. păştiţa albă).Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate. Flori solitare. cărnos. asemănător unui fruct de tip bacă. Pseudobace. Sămânţă protejată de aril. dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. de consistenţă cărnoasă care. se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos.1i). Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor. sclerificat. Ex. iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). Seminţe aripate. florile se dezvoltă în axila unei bractei. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Pinaceae. Galanthus nivalis (ghiocel). (mac) (Fig. Papaver sp. Pseudobacele sferice. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. Anemone ranunculoides (floarea Paştelui. . (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. Tegumentul seminal este dur. 43). 42: 1h. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară.

spadice.: Convallaria majalis. spic. Ex. Flori solitare: 1 .) şi Brassicaceae. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor. calatidiu. Inflorescenţe. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). axe secundare fiecare terminată cu o floare. 2 . La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară.Fig.Anemone ranunculoides. 43.) (Fig. Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. capitul. 44). Ex. Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului.Galanthus nivalis. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. Vicia sp. Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. 3 . cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare). Thlaspi sp. Racem – pe axa principală se dezvoltă. ament. . umbela.: racem.Anemone nemorosa. Verbascum sp. de la nivele diferite. – punguliţă etc. (lumânărica). Fabaceae (Robinia pseudacacia. corimb.

Fagus sylvatica (fag). Ament – pe axa principală flexibilă. Carpinus betulus (carpen). Coronilla sp.: Spiraea sp.: Allium ursinum (leurdă. axe florifere secun-dare care. 2 . 46: 1. Populus sp. Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. (cununiţă) (Fig. Betula sp. Poaceae. Ex. ajung la acelaşi nivel. Corylus avellana (alun).Convallaria majalis. usturoiul ursului).schema inflorescenţei. din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul.2). 4 . Ex. 45: 1. scurt pedicelate sau sesile. Plantago sp. (pătlagina) (Fig.4). Salix sp. Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern. pendulă sau erectă.Fig. (salcie) (Fig. de la nivele diferite.Alyssum repens.: Alnus sp. (coronişte). Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate. se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate.2). (mesteacăn). 3 . 44. (plop). 46: 3.Vicia cracca. Inflorescenţă caracteristică Fam. Inflorescenţe simple racemoase. 45: 3–5). . Racem: 1 . (arin). Ex. Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc. Ex.: Alopecurus pratensis (coada vulpii). în partea superioară.

se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată. ap axa principală.schema inflorescenţei.Alopecurus pratensis. 2 .Coronilla varia. compactă sau goală. 5 . sferică sau ovoidă. Inflorescenţe simple racemoase. 46.Corylus avellana.schema inflorescenţei. fl .Fig. Corimb: 1 .: Matricaria recutita (muşeţel).2).: Arum orientale. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam.schema inflorescenţei. Spic: 3 . (papura) (Fig. . Ament: 1 . Ex.. Asteraceae (Fig. Typha sp.Plantago sp. Inflorescenţe simple racemoase. Fig. 2 .Spiraea chamaedryfolia. 48: 1.flori. Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam.schema inflo-rescenţei. Capitul – pe axa principală scurtă. (trifoi). 4 . căr-noasă. Ex. întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru. se inseră flori sesile sau scurt pedicelate. 4 . 45. Arum maculatum (rodul-pământului). 47). Trifolium sp. Umbela: 3 .

flori %. 3 . Hieracium villosum (vulturică). care pornesc din acelaşi loc. apm aparat de manifestaţiune. Inflorescenţe simple race-moase. Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite. dihaziu şi polihaziu. flf . flm . După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare.inflorescenţă cu spata îndepărtată. care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). . 47. Nu se formează o axă comună.Fig. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.schema inflorescenţei. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. cu creştere definită. 2 . Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). bracteele de la baza axei formează involucrul. Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile.flori sterile. fls .flori &. se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu. Spadice la Arum maculatum: 1 .inflorescenţă acoperită de spată. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. 48: 3–5).

48. 4 – Hieracium villosum. ramificaţia continuând unilateral. Calatidiu: 3 . 5 .secţiune longitudinală prin inflorescenţă. Inflorescenţe simple racemoase. 2 .Matricaria recutita. din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. bostrix şi cincin. ripidiu.schema inflorescenţei.schema inflorescenţei. Fig. Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu.Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Capitul: 1 . De pe această axă. subterminal. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. 1a . .Leontodon hispidus.

drepaniu văzut în profil (schemă). Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ.). în două sensuri diferite.2. – rugină) (Fig. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă. 2 .: Iris sp. Iridaceae.) (Fig. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga). Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. (stânjenel) (Fig. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.). 2a . Myosotis sp. 1b . Ex. 50. 49. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . Ex. 50.1.Fig. I-VI . transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. (crin) (Fig. dar alternativ.ripidiu văzut lateral (schemă). urmând o linie helicoidală.).2.ripidiu la Iris pseudacorus. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. spre dreapta sau spre stânga. rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. 1a fragment de inflorescenţă. b1-b5 succesiunea bracteilor. Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior). 49.succesiunea florilor. Juncaceae (Juncus sp. . Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri.: Hemerocallis sp.drepaniu la Juncus bufonius. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.1. 49. – nu-mă-uita etc.).

cima dicotomică). Inflorescenţe compuse . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.Fig. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . Sedum sp. 2 .a.bostrix la Hemerocallis sp. 50. de sub floarea terminală. terminate fiecare cu câte o floare.succesiunea florilor. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp.cincin (proiecţie). 2a . b1-b5 . Chenopodiaceae. în axila a două bractei opuse.. se dezvoltă două axe secundare. I-VI . Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. aproximativ egale ca lungime. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. 51.cincin la Symphytum officinale. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal).). Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori.succesiunea bracteilor. Inflorescenţă caracteristică Fam.: Butomus umbellatus (roşăţea). Ex. din acelaşi loc. 1a bostrix (proiecţie). ş. 51.1. Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte.2. din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv.: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. Caryophyllaceae. Ex. Dihaziu (cima bipară. (Fig.).

Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. 2 .schema inflorescenţei. scurt pedicelate numite spiculeţe. 1a . Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori. mai mult sau mai puţin răsfirat.schema inflorescenţei. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus.). La noduri se inseră alternativ spice simple. lung pedunculate. 51. I-V . Triticum aestivum (grâu comun) etc. Poaceae: Elymus repens (pir târâtor). Poaceae. Secale cereale (secara). Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase.polihaziu la Butomus umbellatus.axe de vârste/ordine diferite. (raigras/iarba de gazon).dihaziu la Myosoton aquaticum. 52. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.: Anthoxanthum odoratum (viţelar). Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus. Ex. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase.1. Lolium sp. (Fig. 2a . . La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. Inflorescenţe simple cimoase: 1 . Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte.Fig. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară.

1b . (păiuş). aspi . axele secundare se ramifică sub formă de umbelă. 52.Bromus hordeaceus. Ex.axa spicului (rahis). Fig. 3 . (firuţa) ş. 4 . 3a . gi . (Fig. gs .2.).a. la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. Ex. (Fig. cl . Umbela compusă.palee supe-rioară. 1a .). (Fig.Poa annua. 1c . Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. 53. 52: 2–4).călcâi.1. (păducel). 53.spiculeţ.glumă inferioară.Arrhenatherum elatius (ovăscior). Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase. Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam. Spic compus: 1 .).palee inferioară. pi .axa spiculeţului. 53.3.stamine cu antere oscilante. Festuca sp.: Hedera helix (iedera) (Fig.spic compus (schema inflorescenţei).spiculeţ.Elymus repens. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam.a. . la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.a. Apiaceae (Umbelliferae).schema generală a unui spi-culeţ. Rosaceae: Crataegus sp.ovar.stigmat plumos. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule.glumă superioară. Panicul: 2 . sta . Axa principală. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei).Festuca supina. (obsiga). stg . Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem. ovr . 4a . Poa sp. Nardus stricta (ţăpoşică). ps . lo – lodi-cule. Bromus sp. asp .spiculeţ. Daucus carota (morcov) ş.

Fig.: Petasites albus (captalan) (Fig. Ex. floare de colţ. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Axa principală se ramifică sub formă de racem.2.umbelulă. 53. Racem cu calatidii. Ex.1. Corimb cu calatidii. floarea Reginei) (Fig. 1a . inv involucel. 54. axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. 54. Asteraceae. 3 . Ex.corimb compus la Sorbus aucuparia.).schema inflorescenţei.schema inflorescenţei.racem cu umbele la Hedera helix. .3.: Leontopodium alpinum (albumiţă.: Achillea sp. in . (coada şoricelului) (Fig. axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu. Capitul compus. 2a . 54.umbelă compusă la Aegopodium podagraria.involucru. umb . Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb.).). 2 .

1a . aparent. Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare.vedere exterioară a unei „flori biologice”. flori scurt pedicelate. flm .floare.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. Umbelă de spiculeţe.floare &. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. 2b floare.glande nectarifere.floare % (stamină). gln . Axa principală se ramifică sub formă de umbelă.floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare.. ciaţiul se aseamănă cu o floare. 2a calatidiu.ciaţiu în secţiune longitudinală . Pe axele secundare formate se află. fiecare terminate cu câte o floare. 2c schema inflorescenţei. 2 . din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.: Euphorbia sp. (laptele-cucului/ laptele câinelui).porţiune de tulpină cu calatidii. 55).cupă. 2 . Fig. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât. De pe fiecare axă a polihaziului.florile % sunt dispuse în cincin. se formează astfel un polihaziu. 1b . 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă). de la primul nod aflat sub floare. 3 .racem cu calatidii la Petasites albus.: 1 . Ciaţiu la Euphorbia sp. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. 55.floare %. Ex. De pe această axă. din axila mai multor bractei. cp . Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . Ultima .: Cynodon dactylon (pirgros). Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate . cpf carpofor. flf . Ex. 54. dispuse în axila unor bractei.Fig. se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite.

sta stamine.carpelă. Fiecare stamină este considerată o floare masculină. 56).).floare văzută în profil. Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul. Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex. Floare completă de Ranunculus acris: 1 . pf . ca . androceu şi gineceu (Fig.peduncul floral. cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). Fig. 57).receptacul.de stamine cu filamente inegale. Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. (Fig.sepale. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp. pt . ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. sp . sub formă de butelie (Galanthus nivalis). r . 56. cilindric etc. Învelişul floral . disciform – ca un disc (Rubus sp. Euphorbiaceae. înveliş floral. spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă. deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară.petale. capitul cu cincin – Armeria sp. 2 . Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam.. care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă).).).floare în secţiune longitudinală. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă).

când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee. campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee.cupuliform la Rosa arvensis. dimensiuni. Ex. infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). 58: 1–7). caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp.). Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.) (Fig. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate.a) (Fig. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). Tipuri de receptacul floral: 1 . Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. 58: 3–7). cu înveliş floral simplu). (Fig. De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială.8. Potentilla sp. lamiacee. inserate pe receptacul spre exterior. urceolată (Hyoscyamus niger). .: Arnica montana.disciform la Rubus odoratus. La unele flori caliciul apare sub formă de peri. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul.Fig. 58: 1. primulacee ş. 2 . culoare (flori heteroclamideice. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. 57.. Caliciul este dialisepal.).2).sferic la Ranunculus sceleratus. Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. 58.). 4 .sub formă de butelie la Galanthus nivalis. inflată/umflată (Silene sp. cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). deobicei verzi. El se numeşte periant. 3 .

Fig. 2 . 6 . Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. Caliciu format din peri: 8 . Caliciu gamosepal: 3 .unguiculată (Cheiranthus cheiri). Tipuri de caliciu. Fig.caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. dispuse în alternanţă cu sepalele.urceolat la Hyoscyamus niger. cu care aceasta se prinde de receptacul.oval-lanceolată (Nymphaea alba). Caliciu dialisepal: 1 .inflat la Silene sp. K – caliciu.bilobată (Stellaria media). 3 . 58.. 2 . 59. în general diferit colorate. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. 7. 7 campanulat la Gentiana acaulis. 5 . 8 .cornet nectarifer . 4 infundibuliform la Primula veris. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. Sepalele pot fi persistente sau caduce. Petale transformate în organe nectarifere: 6. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. Forma petalelor: 1 . 4 . La Papaver sp.tubulos la Dianthus sp. îngustată a petalei.flori tubuloase de Arnica montana..Sinapis arvensis. 5 .tetralobată (Lychnis flos-cuculi).orbiculară (Ranunculus acris). partea inferioară.

La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. al . 5 . bilobată (Stellaria media).pinten nectarifer la Viola odorata. Ericaceae. ve . când petalele sunt libere (Ranunculaceae. câte o glandă nectariferă). Rosaceae. bazal. Ranunculus acris). La Helleborus sp.. Orchis sp. când petalele sunt concrescute (Solanaceae. cornete nectarifere (Aconitum sp.vexilum petala superioară).carena (petale inferioare). Helleborus sp.. 59: 6–9).) (Fig. Caryophyllaceae. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. ca . Fabaceae. Solanum sp. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. 9 . Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Apiaceae ş. 3 . unguiculată (Cheiranthus cheiri). 60: 1–3). pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.. Trollius europaeus – bulbuci). – omag. 59: 1–5). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 .Fragaria vesca. Brassicaceae). 4a . Brassicaceae. Helleborus sp. Convolvulaceae.floare de fabacee (Pisum sativum).Stellaria media.a. Stellaria media – rocoină (Fam.alae/aripi (petale laterale). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam.Sinapis arvensis. Caryophyllaceae) (Fig.. emarginată (Rosa sp. ovallanceolată (Nymphaea alba). (7) şi Trollius europaeus (8). . 60.) etc.Veronica polita. tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 .).. Rubus sp.a. Rosaceae). (Fig. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. Fig.la Aconitum sp. Viola sp.) şi gamopetală.corola etalată. Corola este dialipetală. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. Asteraceae ş. 2 . (6). Glandele nectarifere (nectarine). – spânz.

62. 5 .: Pisum sativum (Fig. 61. (Fam.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). carena).campanulată (Campanula rotundifolia).bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. 2.).Fig. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 .capitul la Leucanthemum vulgare. Ex. 4 .hipocrateriformă (Syringa vulgaris).infundibuliformă (Calystegia sepium). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp.). două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 60. 2 . Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. 1a floare văzută în profil.personată la Linaria vulgaris. 4a .floare ligulată de .globuloasă (Vaccinium myrtillus). 60. 3 . vexilum). 4b . Fig. 5 .4. stindard. 4 . 3 . (3). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 6 .floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei).5. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. rotundă (steag. Scrophulariaceae) (Fig.

ligula corolei. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 61).şi gamotepal la Orchis sp. l . la Linaria sp.corola.stil. Salvia sp.. Nicotiana tabacum). urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. pin .: Lamium maculatum. . 4 . sta .).P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. stg .pinten. C .dialitepal la Lilium sp. 7 . Pedicularis sp. lbs . format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. lbi ..). Ex.. aproape sferică (Vaccinium sp. 5 .labium superior. Perigon (P): 1. ovr . 3 . alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. globuloasă.. Datura stramonium).).P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.ovar.1. lgc . (Fig. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. Fig. 62: 2.3). 63. hipocrateriformă (Syringa vulgaris). (2). Convolvulus sp.gamotepal la Muscari sp. sti . Lamiaceae (Labiatae).stamine. 6 ..labelum.caliciu. Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).stigmat. 2 . (1) şi Aconitum sp.labium inferior..P alcătuit din bractei la Luzula sp. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.Taraxacum officinale. – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.diali. 62. K . Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. (Fig.

a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Lilium sp. Galanthus nivalis.. Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. 2a . Flori nude: 1 . conectiv şi anteră (Fig. Fig. Iris sp. Filamentul staminal. 63: 5–7. care se continuă lateral cu un limb – ligula. Taraxacum officinale ş. 64.5). Ex..a.– ligulată – corola are un tub scurt la bază.. peri (Eriophorum sp. Asteraceae (Compositae).: Leucanthemum vulgare. 62: 4. liberă. rezultat din concreşterea petalelor. 63: 1–3).. 65. 65: 1.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.. 1b . Carpinus sp.. Salix sp. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. Colchicum autumnale.floare &. ament %.. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. 2 Carex sp. 64).)... perigonul este alcătuit din 6 tepale. 1c . nepereche. 1a . în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.floare &. Galanthus nivalis.) (Fig.Salix sp. Polygo-natum latifolium ş. simplu sau ramificat (Fig. Perigonul este sepaloid.. Fraxinus sp.a.). Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară.ament &.). Urtica sp.). O stamină este alcătuită din filament staminal. Rumex sp. floare %.1.. unele concrescute iar altele libere. nepereche. Scilla bifolia ş. .floare %. Fig.4. iar tepala anterioară. La Orchis sp.) (Fig.2). de lungime variabilă. partea sterilă a staminei este subţire. (Fig. cilindric. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. Scirpus sp. 63... Lilium sp.

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

(Fig. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. sti . 2 . Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp.. 3 .). Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). variabil ca formă. ce face legătura între ovar şi stigmat. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.). 4a .Alchemilla sp.stigmat. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. 70. Primula sp. sti . Stilul este o prelungire a ovarului.floare longistilă. pentafid (Geranium sp.). 70. Boraginaceae) (Fig.4. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.Symphytum officinale.). Hetero-stilie la Primula veris: 4 . Fig.).. stg .stil. stil şi stigmat (Fig. disciform şi stelat (Papaver sp. 69: 1. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil).Fragaria vesca.). Stigmatul este partea terminală a stilului..ovar. ovr . Fragaria sp. Crocus sp.. trifid (Campanula sp. Lamiaceae). Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. bifid (Arnica montana.floare brevistilă. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. filiform şi papilos .2).). 70: 1–3).: Primula sp.. Ex. Stil ginobazic: 1 . lobat (Lilium sp.stil.).. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. cvadrifid (Epilobium sp. Ovarul este partea bazală.

) etc.).filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). 2 . 71. 3 .foliaceu (Iris germanica). Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. Fig. 8 – papilos (Festuca sp. 7 .plantă agamonoică. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. Poaceae).trifid (Crocus sativus). Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).plantă monoică.).plantă . Tipuri de stigmat: 1 . gol/găunos (Viola sp. 5 . (Fig. foliaceu (Iris sp. 72. 71).). 5 .. papilos (Festuca sp. 2 . 3 .plantă dioică.). 4 . fără androceu sau gineceu.(Plantago sp.disciform şi stelat (Papaver sp.). Nardus stricta). flori asexuate (agame) – flori sterile. 10 . 4 . 9 gol/găunos (Viola tricolor).globoid (Primula sp.). Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. 6.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite.bifid (Arnica montana).trilobat (Lilium sp.

plantă ginandrodioică. 10 . După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. feminine şi bisexuate (Acer sp.plantă ginodioică. Thymus sp. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. se deosebesc (Fig.plantă androdioică.. pe doi sau trei indivizi. Veratrum album). . plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). Fagus sylvatica ş. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. 6 . 8 . Salvia pratensis.). ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis).plantă ginomonoică.. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. Leontopodium alpinum. Pulsatilla montana).). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe.ginandromonoică (trimonoică). Corylus avellana.a.).: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. masculine şi feminine sau alte combinaţii. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite.. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). poligam-dioice şi poligam-trioice. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. Saponaria sp. având flori bisexuate.). androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. plante monoice – au flori unisexuate. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine.a. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. 9 . Urtica dioica ş.plantă andromonoică. Ex. 7 .

G5... diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. C – corola. K – caliciu. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. tetraciclice (Apiaceae. Boraginaceae. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. triciclice. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). trimere (Iris sp. Lilium sp. Ex. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. tetramere (Rubiaceae).: [C(5) A5] – stamine concrescute . – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. G – gineceu. Corylaceae. pentaciclice (Aceraceae. Linaceae).: K5. dimere (Papaveraceae). A – androceu. } – flori bisexuate. raporturile dintre ele). |.şi pentaciclice. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. Scrophulariaceae). Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. + – simetrie bilaterală. Fraxinus sp. polimere (Crassulaceae). Betulaceae.. Urticaceae). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Iridaceae. 5 – flori spirociclice. litere şi cifre. A5. Tulipa sp.). pentamere (Primulaceae. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute.). Majoritatea angiospermelor sunt tetra.– verticilată (ciclică. Ranunculus sp. Solanaceae. Poziţia gineceului. Fagaceae. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. C5. Ex.. Primulaceae. P – perigon. hexaciclice (Brassicaceae). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele.). în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Lamiaceae. ·|· – simetrie zigomorfă. Salix sp. Liliaceae). Trollius europaeus).

staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. androceul şi gineceul. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. iar pe cercurile concentrice trasate. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. corola. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază.pe tubul corolei. caliciul. de la exterior spre interior. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). Lamium maculatum). A(5). G(5). La o floare spirociclică. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. C(5). . Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. pe faţa externă. se reprezintă axa florală şi bracteea. albăstrui-cenuşiu (suriu). Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. pruinos (brumat). bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Construirea diagramei florale. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. olivacee (de culoare verde-bruniu).

Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. rizomi). mezocarp (zona mijlocie. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.). La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). tuberculi. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). Fructul Fructul. stigmatul (Papaver sp. hipsofilele (Corylus sp. rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra).). .Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale.). receptaculul (Fragaria sp.).

lomenta la Coronilla varia.dehiscenţa dorsi-ventricidă. Ex. 1a . Tipuri biologice de fructe.3). 4 . 7a .. 73. 2a .: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.folicula la Helleborus sp. 5 .păs-taie la Pisum sativum.: Pisum sativum (mazăre). 7 .dehiscenţa ventricidă. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor.păstaie la Vicia sp. 73: 2. baca şi drupa.dehiscenţa siliculei. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. 6a .silicva la Cheiranthus cheiri. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. 5a -dehiscenţa silicvei. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.silicula latiseptă la Lunaria annua. nuca. 3 . 6 . . 73. dehiscent la maturitate.1. Capsula este un fruct cu pericarp uscat. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex. Vicia sp. 2 .. Capsula: 1 . (măzăriche) (Fig.Fig.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris.).dehiscenţa siliculei. Ţinând seama de consistenţa pericarpului.

5. Tipuri biologice de fructe. 73: 6. Ex. 3 .capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. de la vârf până la bază.7). Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Lilium sp. Viola sp. Ex. 1a dehiscenţa septicidă. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă.stigmate. Ex. stg .). 74: 1–4). .).Fig. gâtuite între seminţe.dehiscenţa loculicidă.loculicidă (Tulipa sp. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig.sămânţă. 3a . 5 . Capsula: 1 .carpele la maturitatea fructelor. af axa florii. bilocular. Tulipa sp.pixidă (Anagallis arvensis).septicidă (Colchicum autumnale). prin linii longitudinale în peretele fructului.dehiscenţa septifragă.) (Fig. sm . rst . 2a .septifragă la Viola tricolor. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. prin 4 linii longitudinale. Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar..: Coronilla varia (coronişte) (Fig.4. 6 . Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. de jos în sus.poricidă (Papaver somniferum).. 8 . 2 . 7 denticidă (Primula veris).: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. 73. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.).rostru. 73.septifragă (Datura stramonium). 4 .). Fructul matur se deschide în două valve. ca .: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). 4a – dehiscenţa septifragă. 74.

em . (Fig.: Primula sp. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. 74.papus. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis.). 74.achenă (Matricaria perforata).şanţ. 4a achenă.6. 8. 5 .diachenă (Carum carvi). 2 . .) (Fig.7. p .).rostru. 4 . 12 . 10 . 3 .poliachene la Rosa sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. pp .tetraachenă (Symphytum sp. Plantago sp.).). 9 . Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.cariopsă (Triticum sp.peri. 74. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. 6 .poliachene la Fragaria sp.achenă cu papus (Asteraceae). 11 . Hyoscyamus niger.8. La Geranium sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).5. indehiscent la maturitate. Nuca este un fruct cu pericarp uscat. Tipuri biologice de fructe. 7. Fig. r .disamara (Acer pseudoplatanus). 75.) (Fig.samara la Ulmus glabra (7). Ex. cupuliform). s . 74.).poliachenă (Ranunculus sp.embrion. Nuca: 1 .). Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9).).

epicarp. Apiaceae (Fig. La Fragaria sp. 5a . Drupa: 6 .receptacul cărnos.drupeolă.). bilateral la mesteacăn (Betula sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. Boraginaceae. 75.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.. dr .10. 2 . mz .Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă. 75. 75.fruct deschis.sămânţa. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). Fig.. 75.3. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.).Atropa belladonna. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. 75: 1. Lamiaceae) (Fig. . r . 75.mezocarp.5..Solanum dulcamara.) (Fig. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.).6. 76. Aste-raceae) (Fig.). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.drupeolă în secţiune longitudinală.) (Fig.). 4 . 5 .. 75: 7–9). 6b .Convallaria majalis. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.) (Fig. Tipuri biologice de fructe. end endocarp. Rosa sp.12).secţiune longitudinală prin polidrupă. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig.4.). ep . Rosa sp.2). Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. Baca: 1 .75: 11.polidrupă la Rubus idaeus.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. 6a . sm . Ranunculus sp.).

Drupa este un fruct cu epicarp subţire.). Ord. CORMOBIONTA) 6. Selaginellaceae . diferentiate în trofofile si sporofile.3. dispuse spiralat. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere.3. Convallaria majalis.: Rubus idaeus (Fig. sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte. sesile. mezocarp cărnos şi endocarp membranos.1. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI . 76. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). 76: 1. Tulpini repente si ascendente. 6. prinse de substrat prin radacini adventive. Lycopodiales Fam.BAIULUI (REGN PLANTAE. fara ligula. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Plante erbacee. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. perene. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Lycopodium selago (bradisor) (Fig.5). Lycopodiatae Ord. SUBREGN. Solanum dulcamara (Fig.6. Ex. înguste. Lycopodium clavatum (pedicuta). 76: 3.2. Selaginellales Fam. Lycopodium annotinum (cornisor). ramificate dicotomic sau pseudomonopodial. uninerve. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime). Sporangii dispusi în axila sporofilelor.Baca este un fruct cu epicarp subţire. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Ex. fara noduri evidente. 77).: Lycopodium alpinum (bradisor).: Atropa belladonna.4). Ex.

sporofile cu sporangi. Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile.Selaginella helvetica. prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei). Selaginellaceae: 4 . moi. 2 . 77. 3b microfila.: Selaginella helvetica. Equisetatae Ord. Frunze mici. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. Equisetaceae . Fam. Lycopodiaceae: 1 . 1a . 4b . Ex. 3a . 1b microfila.frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala). Fam. 77). 4a. sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente.Fig. 4d . ramificate dicotomic. 3 . 4c microfila cu ligula. 4e .Lycopodium clavatum. egale sau inegale. sesile. dispuse opus sau altern. Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Selaginella selaginoides (Fig.sporofila cu sporange.Lycopodium selago.Lycopodium annotinum. fixate de substrat prin radacini adventive.frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala).sporofila cu sporange. Equisetales Fam. Tulpini repente. Cls. Plante erbacee de dimensiuni reduse.

3 . 2 . Equisetum sylvaticum (rusinea ursului). Equisetaceae: 1 . dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune. Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. ramificate (E. pipirigut de munte). 2a .tulpina sterila. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. E.Equisetum palustre. 78. . fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi.Equisetum sylvaticum. prevazute cu noduri si internoduri distincte. Frunze uninerve. Equisetum telmateia. Equisetum pratense.Fig.portiune de rizom. palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. reduse la scvame (neasimilatoare). dintate. Equisetum hyemale (pipirig. fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte. Sporofile de forma peltata (scut). arvense. hyemale. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). tulpina fertila (de primavara). tulpina sporifera. Ex.Equisetum arvense. sterile. asimilatoare. E. Plante erbacee.: Equisetum arvense. sylvaticum). Fam. asimilatoare (de vara). perene. grupate terminal sub forma de spice sporifere. Equisetum palustre (barba ursului). 78). brune. 1a tulpina sterila. 2b . verzi (asimilatoare).

3 Asplenium trichomanes. Fam. Polypodiaceae . Ord.). verde. 79. Polypodiaceae: 2 .foliola cu sori. 5 . Fam. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila. 2a . Polypodiales Fam. iarba dragostei) (Fig. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. 1a . perene. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila). Filicatae Ord. 79.Asplenium ruta-muraria. Fig.1.Botrychium lunaria. întreaga sau divizata. asimilatoare (trofofila) si o parte fertila.vârful unei ramificatii cu sporangi.Cls.: Botrychium lunaria (limba cucului. 4 – Polystichum lonchitis. Ex.Asplenium scolopendrium. Ophioglossales Fam. Ophioglossaceae: 1 .

Cystopteris fragilis (feriguta de stânca). frecvent variat divizate.foliola cu sori. Frunze: trofosporofile.Blechnum spicant. Cystopteris montana (feriga de piatra). alungiti.). Sorii de forme variate (reniformi.. Asplenium trichomanes (strasnic). Ex.). Plante perene cu rizom.Cystopteris fragilis. liniari) prezinta sau nu induzie. Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp. Frunze aciculare. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp. lung petiolate. PINALES Fam. sunt .: Asplenium ramosum (poci-toc. 3 . rar întregi. 80. pungente/înţepătoare (Picea abies). Athyrium filixfemina (spinarea lupului). Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Fam. rar caduce (Larix sp. Polystichum aculeatum (creasta cocosului). Dryopteris carthusiana (feriga). Asplenium ruta-muraria (ruginita). Pinus sp. Asplenium scolopendrium (navalnic. Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei.Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. iarba dulce). 2a . 1a . Fig. Dryopteris dilatata (feriga). PINATAE ORD. 80). Blechnum spicant (scarita muntelui). sempervirescente.foliola cu induzie de pe frunza sporifera. 79: 2–5.). prezinta inel mecanic de dehiscenta. Polypodiaceae: 1 . limba cerbului). de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). scurt peţiolate. CLS. rugina). 2 . Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. Fig. rotunzi.Polypodium vulgare. Polypodium vulgare (feriguta. Dryopteris filix-mas (feriga).

Fam. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare. 1a .Picea abies. 2 . 3a .frunză.dispuse spiralat (Picea abies). 3f .ramură cu două flori ~.con ~. spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.ramură tânără cu flori |.). Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.frunză în secţiune transversală. 1d . Conurile feminine sunt mari. Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. Pinaceae: 1 . grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp.solz carpelar cu bractee. Fig. 3g .conuri ~ mature.inflorescenţa ~ tânără (erectă).frunza. 82. 3d . Conurile masculine sunt mici. 3b . Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice.con ~ matur (pendul). apoi albastru-negricioase. 3e .sămânţa aripată. 1b . 81. zadă). Picea abies (molid).: Abies alba (brad). 1c . .solz carpelar cu două seminţe.).Abies alba. solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. Ex. 2c . jep). Fam. 1f . Larix decidua (larice.).Larix decidua. Fig. monoice cu flori grupate în conuri. Seminţe aripate. Flori unisexuate grupate în conuri mici. 1e .sămânţa aripată. ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule.).1. verzi. 3 .frunză în secţiune transversală. 2b . Pinus mugo (jneapăn.rămurică cu flori |.solz carpelar fără seminţe. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp. 3c . 2a . 81. Plante unisexuate.

2a .Ex. Fam. turtite dorsi-ventral. Fam. dispuse altern. Nu prezintă canale rezinifere. 3e . Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. Taxaceae: 3 . erect). Cupressaceae: 2 .ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~). Frunze sempervirescente liniare.frunză. CLS.pseudobacă. 3c .Juniperus communis.). Fam.).frunze în fascicul. moi. 3a . cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid.2. 1a . 82. 3b . ramură cu flori | (planta |). Arbore/arbust dioic.Pinus mugo. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls. 82. Pinaceae: 1 . 1b .Taxus baccata.floare |. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord.sămânţa aripată.frunză în secţiune transversală. 82. discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). Fig. pe ramurile terminale. Ranunculales . Taxaceae Ex. Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu.sămânţa fără aril.3.: Juniperus communis (ienupăr). taxina). 3d . Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. Fam.: Taxus baccata (tisa) (Fig. Flori masculine grupate la baza frunzelor.

bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive.Fam. Aconitum vulparia subsp. actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. nestipelate (excepţie Thalictrum sp.: Aconitum anthora (omag galben). Ranunculus repens (floare de leac). Helleborus purpurascens (spânz). Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). bisexuate. Fig. Frunze bazale peţiolate. Elementele florii sunt dispuse spiralat. Aquilegia nigricans subsp. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. helleborina) şi alcaloizi (aconitina. floarea Paştelui). Clematis alpina (curpen de munte). Ex. Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). apocarp. 83. Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. grâuşor). K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs. pluricarpelar. Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. Anemone narcissifolia (oiţe). nucă (poliachene) sau bacă. Isopyrum thalictroides (găinuşi). Aquilegia sp. Pulsatilla alba (sisinei de munte. perene. Tulpinile subterane (rizomiforme. Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. Delphinium elatum subsp.). decozina). Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). elatum (nemţişor). Ranunculus ficaria (untişor. bianuale şi anuale. Thalictrum aquilegifolium (rutişor). Caltha palustris (calcea calului). Ranunculus alpestris. Aconitum moldavicum (omag). . Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. dispuse altern. Ranunculus platanifolius. Gineceu superior. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥. Ranunculus carpaticus. Înveliş floral: perigon sau periant. adonitoxina. lobate sau palmat-sectate. dediţei). Aconitum toxicum (omag). Anemone nemorosa (păştiţa albă). Aquilegia transsilvanica (căldăruşe). hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. Actaea spicata (orbalţ).). lasianthum (omag). nigricans (căldăruşe). 84). Ranunculus cassubicus. Ranunculus oreophilus. rar opus (Clematis sp. alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor.). frunze superioare sesile. Rădăcina principală lipseşte. întregi.. Ranunculus acris (piciorul cocoşului). sălăţică.

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

Tulpini articulate.Carpinus betulus. ramură cu frunze şi fructe. Caryophyllales (Centrospermae) Fam.). Caryophyllaceae Plante erbacee.două flori ~. 1d . tetramere) grupate în cime dihaziale . Florile masculine nude. Formula florală: | P0 A4.rămurică cu inflorescenţă | şi ~. 87. Flori actinomorfe. Fam.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. Fruct: achenă (Corylus sp.: Corylus avellana (alun). îngroşate la noduri.Corylus avellana. samară (Carpinus sp. Flori unisexuate.Fig. Subcls. 1c . Fam. 2 . simple cu stipele caduce. 1a . Frunze alterne. bisexuate. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. Corylaceae: 1 . Gineceu inferior. bilocular cu două stigmate. ~ P4 G(2) Ex. 2a . întregi. ramură cu frunze şi fructe. Frunze simple. Caryophyllidae Ord.floare |. 2b . Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. opuse. 1b . 87).rămurică cu o inflorescenţă | şi ~.nuculă. bicarpelar. pentamere (rar unisexuate. Carpinus betulus (carpen) (Fig. monoice.ament ~.

2c . .floare.Dianthus carthusianorum. Lychnis viscaria (lipicioasă). 2a . ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. între sepale şi petale). Silenoideae: caliciu gamosepal. Ex.Stellaria holostea. gelidus (garofiţă pitică). denticulată.Stellaria media. 5 . Silene nutans (Fig.porţiune de tulpină. 2b . Gineceu cu ovar superior. 1a .sămânţa.petală. Fam. Fig. cu dehiscenţă apicală. Formula florală: K5-4. petale lung unguiculate. Silene dioica (opaiţă roşie).Cerastium alpinum subsp. 0 A5+5. 4 Silene acaulis. lanatum. Caryophyllaceae: 1 . 88). Gypsophila petraea. Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). Silene heuffelii (opaiţă). Silene acaulis (iarbă roşioară. 5-2 G(5-2) Subfam. Dianthus glacialis subsp. 2 .caracteristice familiei . Fruct: frecvent capsulă. 88. 3 . Dianthus spiculifolius (garofiţe). variat colorate.: Dianthus carthusianorum (garofiţe). Saponaria officinalis (săpunariţă). unilocular. (5-4) C5-4. 10. miliţea).

Arenaria ciliata (studeniţă). Sagina procumbens (grăşătoare). Stellaria media (rocoină). albe. Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. ovar fără ginofor. 0 A5-1 G(5-2) Ex. simple. Ord. stile libere. Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. Frunze alterne sau opuse. Cerastium arvense (struna cocoşului. umflate la noduri. roşu) alcătuit din 3-6 tepale. cornuţ). nestipelate. Minuartia verna subsp. Polygonaceae Plante erbacee. uniovulat cu 3 stile libere. Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. cu stipele concrescute formând ohrea. lanatum (lâna caprelor). Minuartia recurva. Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). Flori mici. 88). Frunze alterne. cu aspect făinos. actinomorfe. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). Myosoton aquaticum (plescaiţă). Scleranthus perennis (sincerică). 89. Stellaria holostea (iarbă moale). bisexuate sau unisexuate. Alsinoideae: caliciu dialisepal. Polygonales Fam. petale mici.: Chenopodium album (lobodă.Subfam. grupate în spice sau cime (glomerule). Gineceu superior cu ovar uniloculat. Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. tricarpelar. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. spanac sălbatic).: Arenaria biflora (studeniţă). Scleranthus uncinatus (studeniţă). Flori mici. Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . Arenaria serpyllifolia (studeniţă). uniovulat. racem sau cime).1. cornuţ). uniloculat. erecte. actinomorfe. prostrate sau volubile. Cerastium alpinum subsp. Ovar superior. Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. gerardii (mierluţă). articulate. Moehringia trinervia (merinană).). Fam. Ex. Minuartia sedoides. cu 6-9 stamine. pentamere. Stellaria graminea (rocoţea). anuale sau perene. Formula florală: P5-1. Chenopodiaceae Plante erbacee. Tulpini cilindrice. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent.

3a . 2b . Polygonum viviparum (iarba şopârlelor).fruct. 89: 2–4). Polygonum mite (buruiana viermilor). Polygonum lapathifolium (iarbă roşie). Polygonum hydropiper (piperul bălţii). Plumbaginales Fam. 3 . Polygonaceae: 2 .Fig.fruct/nuculă. Rumex alpinus (ştevia stânelor). Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus.fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent). ardeiul broaştei).floare |. Ord. Polygonum persicaria (iarbă roşie.floare. 4b .Rumex alpinus. Rumex scutatus (Fig. ştevie creaţă). Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare). Rumex conglomeratus (măcrişul calului). 4c . 89. Polygonum bistorta (răculeţ). Fam. Ex. Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). Rumex obtusifolius (măcrişul calului).floare ~ (ovar cu stigmate). 4a . Plumbaginaceae .: Polygonum aviculare (troscot). Rumex acetosella (măcriş mărunt). 4 . Fam. Rumex acetosa (măcriş). 2a .Rumex acetosa.Polygonum bistorta. Rumex crispus (dragavei.

Plante erbacee perene. Subcls. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). Gineceu superior. în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. bisexuate. petale puţin unite la bază. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. 90. frecvent oligomer şi sincarp. cu învelişuri florale libere. Fam. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. suculente ± cilindrice. Saxifragaceae Plante erbacee. 90: 2. Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. rar apocarp. unilocular. Sepale şi petale libere. Frunze întregi. stile libere. Flori actinomorfe. Rosidae Ord. Frunze simple. Rhodiola rosea (rujă). grupate în inflorescenţe cimoase. nestipelate. Frunze simple. Saxifragales Fam. pe tipul 5 (rar 4). caliciu gamosepal.: Armeria alpina (armerie) (Fig. . Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism. Saxifraga androsacea. Sedum atratum. bisexuate. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex. Fruct: capsulă (foliculă).1. Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. pe tipul 5. Fruct: polifoliculă. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. frecvent grupate în rozete bazale.). frecvent grupate în cime. 5-3 Obs. Ex. de regulă pe tipul 5. nestipelate. alterne. Flori actinomorfe. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1). cărnoase. întregi dispuse altern sau în rozetă. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune.3). Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. Sedum alpestre. Parnassia palustris (şopârliţa albă). Sedum acre (iarbă de şoaldină). ovar superior.: Chrysosplenium alternifolium (splină). Flori actinomorfe. Fruct: achenă sau capsulă. semiinferior şi inferior. bisexuate. persistent şi membranos. Sedum annuum.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). Ex. Sedum hispanicum (şoaldină aurie). stamine 5 epipetale. Saxifraga adscendens (ochii şoricelului).

stamină con-crescută cu o petală. 2a .Saxifraga bryoides.Sedum acre.Armeria alpina. 1a . Fam. 90. . Saxifraga moschata. Saxifraga demissa. 1b . Fig. Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă).flori cu două bracteole. Fam. Crassulaceae: 2 .floare. Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig. 1c . 91).floare.Jovibarba heuffelii. Plumba-ginaceae: 1 . 2b frunză. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).3 . Saxifraga oppositifolia.

4 .floare.capsulă înconjurată de caliciul persistent. rar perigon. arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. cu elemente libere.Saxifraga pani-culata. dispuse în inflorescenţe variate. Saxifra-gaceae: 1 . Rosoideae.Chryso-splenium alternifolium. Formula florală: K5. 2a . 2 . Filipendula vulgaris (aglică). 5 . Rosaceae Plante lemnoase (arbori. Fam. Receptaculul (convex.: Alchemilla flabellata (creţişoară).Saxifraga aizoides.Parnassia palustris. bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate. Rosales Fam. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă. 91. rar solitare. La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. concav sau urceolat). 4b .Saxifraga cuneifolia. 3a . Filipendula ulmaria (creţuşcă). Ord.Fig. frecvent bisexuate şi pentamere. 5+5 C5 A¥ 1 Ex. Frunze simple sau compuse. 3 .floare. Dryas octopetala (arginţică). gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. frecvent alterne şi stipelate. Subfam. Fragaria vesca (fragi de . 4a . Androceu cu numeroase stamine libere. nucă. Alchemilla mollis (creţişoară). Flori actinomorfe.porţiune de frunză mărită.

Potentilla thuringiaca. Geum urbanum (cerenţel). Rosa pendulina (măceş de munte). Potentilla argentea (scrântitoare).Alchemilla mollis. Rosa canina (măceş). Fig.ramură cu fructe. Geum rivale (călţunul doamnei). 93. 3 . Fam. 1b . 3a fructe.floare văzută din faţă şi profil. 1a. 2 Crataegus monogyna.Filipendula vulgaris. 92. Rosaceae: 1 .pădure). Potentilla anserina (coada racului). Potentilla reptans (cinci degete).Dryas octo-petala. Fig. ramură cu flori. Fig. 4 . 92. Rubus hirtus (mur păros). . Potentilla erecta (sclipeţi). Geum montanum (mărţişor). Rubus idaeus (zmeur) (Fig. Geum reptans (plăcinţele). 2a . Potentilla ternata (scâteiuţă de munte). 94).

94). stipelate.fruct/nuculă. 1a . 2a petală.Potentilla erecta. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat. 2b . Fabaceae (Leguminosae. Flori zigomorfe. grupate în . Crataegus monogyna (păducel. 93. cu 3–5–7 foliole).Geum rivale. 10+5+5 G (5-2).: Sorbus aucuparia (scoruş de munte). Fabales Fam.Potentilla anserina. Lathyrus sp. 92.Geum montanum. Rădăcini cu nodozităţi.nuculă. 4 . Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. alterne. Rosaceae: 1 . 2 .). Spiraeoideae.Fig. Subfam. 94). pentamere. Fam. Fig. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. Ord. Maloideae (Pomoideae). Subfam. ¥.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. bisexuate.. Ex. gherghinar) (Fig. 3 . Formula florală: K5 C5 A10+10. 1 Ex.

2a . Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin. Genistella sagittalis (grozamă). Gineceu superior.ramură cu fructe. Formula florală: K(5) C5 A5+5.fruct/ folicule. păstaie indehiscentă sau lomentă. (5+5). G1 (9)+1 Obs. 2b . 3 . 3a . Fruct: păstaie. saponine. 94. Genista tinctoria (drobiţă).inflorescenţe racemoase. ramură cu flori. galegina). Caliciul alcătuit din 5 sepale unite.sămânţa.receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr).floare. 2 Spiraea chamaedryfolia. 4 . sparteina. Fam.Sorbus aucuparia. aripi şi carenă). Hedysarum hedysaroides .Rosa pendu-lina.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare). Rosaceae: 1 . Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. Coronilla varia (coronişte). 4a . Astragalus glycyphyllos (unghia găii). Ex. cu unul sau mai multe ovule. alcaloizi (citisina. ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. 1a .Rubus idaeus. unicarpelar. Fig. unilocular.

Trifolium aureum (trifoi). Trifolium pannonicum. Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). transsilvanica (sparcetă). axilare sau grupate în racem. Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. . Onobrychis montana subsp. frecvent pe tipul 4 (tetramere. Lotus corniculatus (ghizdei). Oxytropis halleri (luntricică). Myrtales Fam. Vicia sepium (măzăroi sălbatec). Vicia cracca (măzăriche). Melilotus officinalis (sulfină galbenă). Melilotus albus (sulfină albă). Lathyrus pratensis (lintea pratului). Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Medicago falcata (lucernă galbenă. bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. Medicago lupulina (trifoi mărunt). Trifolium alpestre (trifoi). Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. Trifolium pratense (trifoi roşu). Trifolium montanum (trifoi). pentaciclice). Flori actinomorfe. Trifolium arvense (papanaşi). bisexuate. stipelate. 95).(dulcişor). Ord. Ononis arvensis (osul iepurelui). Oxytropis campestris (luntricică). culbecească). Frunze simple. dispuse altern sau opuse.

Oenothera biennis (luminiţă) (Fig. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior. Epilobium roseum. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile. Epilobium alpestre.sămânţa.Lathyrus pratensis.: Daphne blagayana (iederă albă). răscoage.: Chamerion angustifolium (pufuliţă. grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana). Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. nestipelate.floare.fructe. Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. liber faţă de receptaculul caduc. 2a .Trifolium repens.0 A10. Frunze simple. Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă). 4 . Epilobium montanum (pufuliţă).2 G(4) Ex.Lotus corniculatus. 3b . Circaea lutetiana (tilişcă). Fam. bisexuate pe tipul 4. 97. întregi.1.8. 96). Flori actinomorfe. Fruct: drupă.Hedy-sarum hedysaroides. alterne. Formula florală: K4-2 C4-2. Thymelaeales Fam.4. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. . Ord. 3a . 95. zburătoare). 2 . Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee.). 5 .Fig.Anthyllis vulneraria. 3 . Fabaceae: 1 .

3 . întregi. 2 . Cornales Fam. 97. Petale valvate. Celastrales .Epilobium montanum.sămânţă cu peri. nestipelate. 96. bisexuate.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. Sepale mici. Flori actinomorfe.). 2a fruct/capsulă.Chamerion angustifolium. pe tipul 4. 2b . Frunze simple. Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex. opuse. Onagraceae: 1 . Gineceu cu ovar inferior. Ord.2.fruct. Fam. 3b . dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme. Ord.Fig. bicarpelar.Circaea lutetiana. Cornaceae Plante lemnoase. 3a .floare. Fruct: drupă.

Fam. Gineceu cu ovar superior. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele. Ord. Santalaceae Plante erbacee. 97. monolocular. bisexuate.).3. Flori mici. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti). actinomorfe. pe tipul 4–5. lemn râios). alterne. semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori).4. bisexuate. Fruct: achenă.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. Frunze simple. Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. verzui. Santalales Fam. 97. actinomorfe. nestipelate. Frunze simple. Gineceu cu ovar inferior. Flori mici. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex. . Ex. alterne sau opuse. întregi. Thesium kernerianum (măciulie). Obs. La baza staminelor au disc nectarifer. Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase.: Thesium alpinum (măciulie). grupate în cime dihaziale. pe tipul 4-5 cu perigon.). Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale.

ramură cu fructe/capsule. Euphorbiaceae Plante erbacee.ramură cu fructe/bace. ricinina). Formula florală: | P5-1. plantă cu fructe. monoice sau dioice. protide toxice (curcina. 2b . Frunze simple. ramură cu flori. Fam. 4a . Thymelaeaceae: 1 . unisexuate. Flori mici. 2a . Fam.ramură cu fructe/bace. . Celastraceae: 3 . răşini ş. 0 G(3) Obs. 1a . ~ P5-1. ramură cu flori.Daphne mezereum. Santalaceae: 4 . crotina. 0 A¥-1. Euphorbiales Fam. dispuse altern sau opus.Thesium kernerianum. apetale. glicozide cianogenice.a. Ord. Fam.fruct după căderea seminţelor.floare.Cornus sanguinea.Fig. Cornaceae: 2 . substanţe tinctoriale. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). 3a . 3b .Evonymus verrucosus. Fam. actinomorfe.fruct mărit. 97.

capsulă. Ex. Ord.ciaţiu. 3 .floare |.Mercurialis perennis.Euphorbia helioscopia. 1a .Plante cu latex: Euphorbia sp. 2c . Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). Fam. 2 Euphorbia cyparissias. 4 . 1b . Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). Euphorbia stricta (Fig. 3b . Euphorbia cyparissias.sămânţa. 98. Aceraceae . Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu.). 2a . Gineceu superior.Euphorbia amygdaloides. 4a .sămânţa. trimer. trilocular. 98.: Euphorbia amygdaloides. Frunze alterne. 4b . Euphorbiaceae: 1 . laptele cucului).sămânţa.ciaţiu. tricarpelar. Sapindales (Acerales) Fam. 3a ciaţiu. Androceu: 9–12 stamine. Euphorbia helioscopia. 2b – stamină.4. Fig. Plantă dioică. Frunze opuse. 98: 1–3). (alior. Flori cu perigon sepaloid. laptele câinelui. Gineceu cu ovar bilocular (Fig.

2). Fruct: disamară.: Acer platanoides (arţar. cu rizomi subţiri. stigmate globuloase. Fruct capsulă. pe tipul 5 (4). 4+4. Flori actinomorfe. Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. Frunze palmat compuse.Plante lemnoase. bicarpelar. Fam. Gineceu superior. caliciu persistent. bisexuate. bisexuate sau unisexuate monoice. lung peţiolate. Acer pseudoplatanus (paltin. paltin de munte) (Fig.). adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile. 99: 1. Ord. pe tipul 5. Geraniales Fam. 99. nestipelate. 5-4 G(2) Ex.3.: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). uneori învelişul floral lipseşte. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex. Flori actinomorfe. Oxalidaceae Plante erbacee mici. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. paltin de câmp). Frunze simple. Geraniaceae . lobate. opuse.

: Impatiens glandulifera. Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. întregi. pentamere. 99. Geranium pratense (greghetin). Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. Plante erbacee cu frunze simple. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme. Plante erbacee.Fig. Ovarul superior 5-carpelar. După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. 2 . pe tipul 5. Aceraceae: 1 . Fam.fruct/disamară. sub formă de cioc de barză. higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. Flori actinomorfe. Frunze simple lobate. 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate.Acer pseudoplatanus. palmat compuse. Ex. 5 G(5-3) Obs.: Geranium caeruleatum. 100). Flori zigomorfe. . Oxalidaceae: 3 .Acer platanoides. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol. geraniol). Geranium phaeum (pălăria cucului). rostrată. bisexuate. ovat-eliptice. 5+5.1. dispuse altern sau opus.Oxalis acetosella.1b . Fruct: capsulă lungă. 2a . stipelate. care contribuie la formarea capsulei. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung. 1a.disamară. Balsaminaceae Ex. 101. Formula florală: K5 C5 A5+5+5. Fam. Fam. nestipelate. bisexuate. alterne.).

2 . cu pinten curbat. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere.Geranium robertianum.Geranium phaeum. Fruct: capsulă. ineaţă). Ord. Formula florală: K5 C5 A5+5. Linum extraaxillare (in de munte) (Fig. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig.galbene. Polygalales Fam. Gineceu superior. dispuse altern. Polygalaceae . Linaceae Plante erbacee. la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele. Frunze simple. bisexuate. Flori actinomorfe. 5+0 G(5) Ex. Ord. dispuse în cime. Fruct cărnos dehiscent. întregi. 3 . pe tipul 5.Geranium pratense. Linum catharticum (inuţ de câmp. pendule. Linales Fam. Fam. Geraniaceae: 1 . Sepale şi petale libere. 101: 2–4). 100.: Linum austriacum (ineaţă).

101.Plante erbacee.5). Flori mici. Corola: 3 petale unite la bază. Apiales (Umbellales) Fam. alterne. persistente. Araliaceae Plante lemnoase.: Hedera helix (iederă). verzui. Fruct: capsulă. petaloide. Fam. grupate în raceme. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. 101.Impatiens noli-tangere. Polygala vulgaris (amăreală. cea inferioară cu un apendice fimbriat. actinomorfe. Linaceae: 2 .: Polygala amara. 5-locular. Frunze simple.Linum austriacum. nestipelate. Fam. grupate în umbele. Flori zigomorfe. 1a .sămânţa. Fig. bisexuate. Caliciu: 5 sepale libere. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex. Gineceu cu ovar inferior. Frunze simple. 1b . dispuse altern. şopârliţa) (Fig. nestipelate. Ord. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. 2a - . arbuşti căţărători sau târâtori.fruct cărnos dehiscent. bisexuate. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). Balsaminaceae: 1 . persistente. pe tipul 5. întregi sau palmat lobate. Fruct: bacă. Gineceu superior.

Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). Heracleum carpaticum. Frunze alterne. articulate. Fig. de regulă longitudinal costate.. bicarpelar. Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs. Flori mici.). Astrantia major (ştevie de munte). Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. 103. Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. limonen. Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Heracleum sphondylium (brânca ursului). pe tipul 5. cu internoduri lungi. cruceapământului). se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. Sanicula sp. Angelica archangelica (angelică). Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Theales Fam.). Hypericaceae . Tulpini în general fistuloase. Fam. Seseli annuum (cosicel). carota (morcov). cimol. Subcls. Heracleum palmatum (talpa ursului. Ligusticum mutellina (brie. brioală).1. oleorezine. Sanicula europaea (sânişoară). Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). 4 . 102. borneol. Fam.sămânţa. 3 . Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. Fruct: diachenă. pinen). timol. Polygalaceae: 5 . rar umbela simplă (Astrantia sp. nestipelate. Bupleurum diversifolium. Daucus carota subsp. Conium maculatum (cucută). Gineceu inferior. Ex. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. Pastinaca sativa (păstârnac). săcărică).: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. bisexuate (rar unisexuate).Linum extraaxillare. Bupleurum falcatum. actinomorfe. Carum carvi (chimen. Chaerophyllum aromaticum (antonică). heterozide şi alcaloizi (coniina). Dilleniidae Ord.Linum catharticum.Polygala vulgaris.

pe . Androceu gamostemon. Obs. 2 . Ex.fruct/diachenă. caduce.2. 2b . întregi sau lobate. cu stipele mici. Frunze simple. bisexuate. 1c . bisexuate. alterne. 1a . pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. care se află şi în celelalte organe.fruct.diachenă.Plante erbacee în flora României. 102. Malvaceae Plante erbacee în flora României. Hypericum macu-latum (sunătoare). triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare.floare bisexuată funcţional ~. sunt actinomorfe. Gineceu superior cu 3–5 carpele. Ord. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile.floare bisexuată. 103. 2a . Apiaceae: 1 . 4a . Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. pojarniţă) (Fig.Ligusticum mutellina. Hypericum perforatum (sunătoare. Fruct: capsulă septicidă. 3 . Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor. Fam.floare |.Astrantia major. opuse. Flori actinomorfe. 1b . 4 – Heracleum sphondylium. 3a .: Hypericum hirsutum (sunătoare).). Malvales Fam. întregi. Frunze simple.Carum carvi.floare.

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine.silicvă. 3b . unisexuate. stipelate. Ord.floare. Flori nude.Fig. cu ovar bicarpelar. 105.sămânţă. 1b . 2 . Fruct: capsulă loculicidă. unilocular. Formula florală: | P0 A .sămânţă. Brassicaceae: 1 . Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul.floare.Biscutella laevigata. 3a . prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. 3 .Arabis alpina. grupate în amenţi erecţi sau penduli. întregi. alterne. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. prevăzute cu un disc sau glande nectarifere.silicvă. Fam. Salicales Fam.Barbarea vulgaris. arbuşti şi arbori. pluriovulat. dioice. 1a . Frunze simple. 2a .Alliaria petiolota. cu rol în diseminare. Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. 4b . 4a .silicvă. Salicaceae Plante lemnoase.siliculă. 2b . ~ P0 G(2) 30-2 . Florile feminine au gineceu superior. 4 .

floare.silicvă. Salix hastata. Salix silesiaca (Iovă.: Populus tremula (plop tremurător).silicvă. Salix herbacea.Ex.Dentaria glandulosa.Rorippa sylvestris. 4 . . 2 . 3 . Salix purpurea (răchită roşie). 106. 4b . salcie de Silezia). 1a .Lunaria rediviva. Salix caprea (salcie căprească). Fig. 2a . 4a .silicvă.Cardamine pratensis. Salix reticulata (salcie pitică). Salix triandra (Fig. Salix alba (salcie). Fam. 107). Brassicaceae:1 . Salix retusa. Salix fragilis (răchită).

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

ochincele). Fruct: capsulă. opuse (rar alterne). întregi sau penat-compuse. gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina).). bilocular. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. Gentianella austriaca. gineceu superior. Flori actinomorfe. foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). Oleaceele conţin glicozide (siringosida. bisexuate. Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. alterne. Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. Frunze simple. Corola gamopetală. Ex. actinomorfe. Gentiana acaulis (cupe). androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. ligustrisidă). bacă sau drupă. hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă). pe tipul 4. bisexuate. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs.). Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. 110. Fruct variat: capsulă (Syringa sp.4. glicozide flavonice (gentizina. întregi sau lobate. Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). Gentiana nivalis. ochincele). Ord. Gentiana lutea (ghinţura galbenă). nestipelate.). nestipelate. Oleaceae Plante lemnoase (arbori. Frunze simple. Fam. Ord. bicarpelar. Solanales Fam. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. Gentiana verna (ghinţură de primăvară. Syringa vulgaris (liliac). grupate în inflorescenţe terminale racemoase. samară (Fraxinus sp. Oleales Fam. Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex.: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. arbuşti).: Fraxinus excelsior (frasin).: Centaurium erythraea (fierea pământului). corola gamopetală. Cuscutaceae . pe tipul 5. Gentiana utriculosa (ghinţură. Gentiana punctata (ghinţură). 110: 1–3). Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. Ex. Centaurium pulchellum (frigurică). campanulat-infundibuliformă. caliciu gamosepal.Obs.

5. 5a . actinomorfe. gamosepale şi gamopetale. Fruct: capsulă. Fam. sesile sau scurt pedicelate. grupate în glomerule. alterne.). roşiatică sau albicioasă. Androceu: 5 stamine prinse de petale. bisexuate.Gentiana utriculosa. Caliciu persistent. Frunze simple (întregi. Cuscutaceae: 5 . 110. 4a . 5b .Convolvulus arvensis. Fam. Fam. Convolvulaceae: 4 . Gentianaceae: 1 .sămânţa.floare. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. bilocular . Flori mici. 2 .Cuscuta epithymum. Flori rar solitare.floare. Fam. gamosepale şi gamopetale. Solanaceae Plante erbacee. Gineceu superior.Gentiana verna.Plante parazite lipsite de rădăcini. nestipelate. Androceu cu 5 stamine. Tulpini subţiri.: Cuscuta epithymum (torţel). pe tipul 5. 3 Gentiana asclepiadea. lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. 110. bicarpelar. Gineceu superior cu 1–2 stile. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). Corola tubuloasă/rotată. de culoare galbenă. volubile. pe tipul 4–5. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. Fig. Ex. Cuscuta europaea (torţel) (Fig. bisexuate.

Fam. frecvent campanulat. bicarpelar. 3a .Hyoscyamus niger. 2a capsulă. bilocular cu stil lung. Corola gamopetală. Hyoscyamus niger (măselariţă.bace. Fruct: bacă sau capsulă polispermă. bisexuate.Solanum dulcamara. păroase numite fornice.: Atropa belladonna (mătrăgună). Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă). Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. scopolamină. tubuloasă. pluriovulat. pe tipul 5. multilocular. ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. rar zigomorfe (Echium sp. Lamiales Fam.sau multicarpelar. nestipelate. Ex.capsulă pixidă în caliciu persistent. nicotină. Frunze simple. Solanaceae: 1 . Flori actinomorfe. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. 111). capsicină. 1a . Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină. Androceu: 5 stamine ± egale. întregi. 3b . frecvent acoperite cu peri aspri. 2 . hiosciamină. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). nebunariţă). Datura stramonium (ciumăfaie). alterne. solanină).). Caliciu gamosepal. Fig. 3 .Datura stramonium. Boraginaceae Plante erbacee în flora României. prinse de tubul corolei. . 111. Gineceu superior. persistent.să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord. Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. (5–4) Obs.

Myosotis scorpioides (nu-mă-uita).: Anchusa officinalis (miruţă).1. 3a .Pulmonaria rubra. Symphytum cordatum (brustur negru).corola văzută apical.). 2a . Fam. 3b . 4 . 112.Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. Echium vulgare (iarba şarpelui). Fig. Cerinthe minor (somnoroasă). Fig. Symphytum officinale (tătăneasă).caliciu. Eritrichium nanum (ochiul şarpelui). 2 . Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Symphytum tuberosum (Fig. .floare. Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). cuscrişor). Boraginaceae: 1 .Echium vulgare. 112. 113.Anchusa officinalis. Myosotis alpestris. 3 Myosotis sylvatica. Pulmonaria rubra (mierea ursului.

silnic). Corola gamopetală. Glechoma hederaceum (rotungioară. între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. frecvent bilabiat.floare. geraniol).). bisexuate. Ajuga reptans (vineţică). Lamia-ceae: 2 . În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule.Fig. limonen. Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee.Lamium galeobdolon. Caliciu gamosepal. bilocular cu stigmat bifurcat. rar unilabiată (Mentha sp. Gineceu superior. 3a .) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii.Symphytum cordatum. Ballota nigra (cătuşe). Fructe mericarpice: tetraachene. Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen.Acinos alpinus. . Tulpini tetramuchiate. nestipelate. alpinus (cimbru de munte). Fam. 4 . 2a . rar lemnoase. pentamere. 3 . 2] G(2) Obs. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. Florile zigomorfe.: Acinos alpinus subsp. Frunze simple. Galeopsis speciosa (cânepiţă. Boraginaceae: 1 . opuse. Ex. reunite în verticile ± contractate. 113. Fam. Fam. uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. persistent. Androceu didinam. borneol. zabră).floare. bicarpelar. cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare. tubuloasă este bilabiată.Galeopsis speciosa.

Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor. 5d . Salvia glutinosa (cinsteţ).frunză. izmă proastă).Mentha longifolia. Frunze simple. Fam. 3b . Lamium galeobdolon (gălbiniţă). 5b . Thymus alpestris (cimbrişor). Stachys sylvatica (bălbişă). Prunella vulgaris (busuioc de câmp). Lamium maculatum (urzică moartă). 114). Thymus pulcherrimus (cimbrişor). 4 .Salvia nemorosa.floare.Lamium album (urzică moartă).detaliu tulpină. 114.Stachys sylvatica. Inflorescenţa: spic ± alungit. 3c . 3a. 5c caliciu. Origanum vulgare (sovârv).Thymus pulegioides.sămânţa. uneori . 3d . Fig. izma calului). Salvia nemorosa (jaleş de câmp). 1a .floare. Mentha longifolia (izmă proastă. Fig. Ord.stamină. 2 . Plantaginales Fam. Teucrium montanum (sugărel). 113: 2–4. Lamiaceae: 1 . 5 . Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. 4a . Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig.floare văzută apical. Salvia verticillata (urechea porcului). Plantaginaceae Plante erbacee scunde. grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. nestipelate. 5a .Prunella vulgaris. Thymus comosus (cimbrişor).floare văzută lateral şi din faţă. 3 .

. pe tipul 5. infundibuliformă sau rotată. Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). Fam. bisexuate sau unisexuate. Rhinanthus sp. Plantago major (pătlagină mare). 2a – să-mânţa. Androceu .floare. 1a . Ovar superior. Fruct: capsulă operculată. rar pe tipul 4 (Veronica sp. Flori mici. gamosepale şi gamopetale. 115).: Plantago atrata (pătlagină de munte).sămânţa. 1b . 3 . 3b .) sau parazite (Lathraea sp. Inflorescenţe axilare. alterne sau opuse. Corola frecvent bilabiată. Scrophulariales Fam. gamosepale şi gamopetale. Frunze simple. actinomorfe.). 3a . Scrophulariaceae Plante erbacee.capsulă pixidă. Flori zigomorfe.).Plantago lanceolata. pe tipul 4. 115. Ord. Fig. bisexuate. 2 Plantago media. uneori semiparazite (Melampyrum sp. racemoase sau cimoase. nestipelate. Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. Plantaginaceae: 1 .capituliform.capsulă pixidă. Caliciu persistent.Plantago major. Euphrasia sp. Plantago media (pătlagină moale) (Fig..

gratiolină) şi saponine.: Bartsia alpina (bursucă). Veronica bellidioides (şopârliţă). Linaria alpina (linariţă de munte). Veronica baumgartenii. Verbascum nigrum (somnoroasă). Euphrasia officinalis subsp. Veronica serpyllifolia (şopârliţă).2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. strătorică). Verbascum thapsus (lumânărică). 118). Veronica aphylla. Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. Veronica beccabunga (bobornic). 116. Veronica teucrium (şopârliţă). Scrophularia nodosa (bubernic. Fruct: capsulă sau bacă. 117. Lathraea squamaria (muma pădurii). Pedicularis oederi (darie). Ex. sor cu frate). Veronica alpina (şopârliţă de munte). Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). Obs. Fig. Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). pratensis (silur). rinantosidă. iarbă negră). Rhinanthus angustifolius (clocotici).4. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. bilocular. Veronica officinalis (ventrilică. . Digitalis grandiflora (degeţel galben). Gineceu superior. Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). Rhinanthus minor (clocotici). Melampyrum bihariense (ciormoiag. Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5. Linaria vulgaris (linariţă). Euphrasia stricta (silur).didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Rhinanthus alpinus (clocotici). Veronica chamaedrys (stejărel). dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. bicarpelar. Fig.

Galium anisophyllon (sânzi-ene).Campanula serrata. 4a . Campanulaceae: 1 . 5 Scrophularia nodosa. celule taninifere. pintenată.Linaria vulgaris. saponine. nestipelate. bisexuate.floare văzută din faţă şi lateral. 3 .: Asperula capitata (sânziene de munte). glicozide (asperulosida.floare. 2 . Lentibulariaceae Plante erbacee. Gineceu superior. 4a . Fam. 116. Corolă bilabiată. rozulare. cumarina). Flori zigomorfe. Cruciata laevipes (smântânică). Rubiaceele produc alcaloizi (chinină. 4 . insectivore. cinchonină. bicarpelar. Galium mollugo (sânziene . tanin şi substanţe tinctoriale. pe tipul 5. unilocular. Rubiaceele au laticifere articulate. 5a.floare. Obs.Fig. Androceu alcătuit din două stamine. 4 . Scrophula-riaceae: 1 . 3a . Ex. Fam. Frunze întregi. Fruct: capsulă Fig. 3 Campanula cochleariifolia. cafeină. Fam. Galium aparine (lipicioasă.Pedicularis verticillata. turiţă). Cruciata glabra. emetină).Pedicularis oederi. 2a .floare.Campanula rapunculoides.Digitalis grandiflora. 2 . 120.Phyteuma orbiculare. 5b .floare. Caliciu bilabiat. pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar.

cu o singură lojă fertilă. Corola gamopetală. 122: 1. Inflorescenţe cimoase uneori contractate. Fruct: achenă. Androceu: 3 (4–1) stamine. Ex. Gineceu inferior.: Lonicera caerulea (caprifoi). Viburnum opulus (călin) (Fig. Flori zigomorfe. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs. Sambucus nigra (soc). . tricarpelar. Fam. drăgaică) (Fig. glicozide cianogenice (sambunigrină. pe tipul 5. gamosepale şi gamopetale. opuse. Gineceu inferior. Galium verum (sânziene galbene. Fruct: drupă (Sambucus sp. uneori bilabiată. pe tipul 5. Viburnum sp. 121). Sambucus racemosa (soc roşu). Viburnum lantana (dârmoz). pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu variat alcătuit. Galium schultesii (sânziene de pădure). Lonicera xylosteum (caprifoi). Dipsacales Fam. nestipelate..2).albe). Galium odoratum (vinariţă). sectate sau penate. Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee. Ord. bisexuate. Frunze simple sau penat-sectate. Flori actinomorfe sau zigomorfe. trilocular. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina).) sau bacă (Lonicera sp. perene. opuse.). Sambucus ebulus (boz). în general redus. Frunze simple. Caprifoliaceele conţin alcaloizi. Valerianaceae Plante erbacee. bisexuate sau unisexuate.

floare. Valeriana tripteris (odolean) (Fig. pe tipul 5. persistent (la maturitate . Dipsacaceae Plante erbacee.Galium aparine. 2a . 2 . Flori zigomorfe. Frunze simple.Galium verum. Valeriana officinalis (odolean). nestipelate. 3b .floare.porţiune de tulpină.fruct/ dicariopsă. 3 . 121. Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă.Fig.4). Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. alcaloizi. 4 . Valeriana sambucifolia (odolean).: Valeriana montana (odolean).dicariopsă. 4b . Ex. 4a .Galium odoratum. întregi sau sectate.dicariopsă. Organele vegetative conţin uleiuri eterice. opuse. cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate. Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). Rubiaceae: 1 . 122: 3.Galium schultesii. 1a . Fam. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs. Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Fam. bisexuate. 3a . acizi organici (izovalerianic) şi enzime.

flori.Lonicera xylosteum.0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii . bicarpelar. Caprifoliaceae: 1 . Androceu cu 4 stamine. rosea (muşcata/muşcatul dracului). Scabiosa columbaria (muşcata dracului. 2a . unilocular şi uniovulat. Knautia longifolia. 2 . nestipelate. Asterales Fam. Ord. Formula florală: K(5). 1a floare. 3b . 3a.Sambucus racemosa. Scabiosa lucida (sipică). Knautia arvensis subsp.floare. întregi sau sectate.transformat în papus).6). Vale-rianaceae: 3 . Fam. Fam.Valeriana montana (detalii). Dipsacaceae: 5 . Gineceu inferior. 122. tubuloasă. ramură cu frunză şi fructe/bace. Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig.Knautia arvensis. cu 4–5 lobi. Corola gamopetală. Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă.: Dipsacus pilosus (scăiuş).nuculă. Fam.floare. 6 . Frunze simple. 4 . 5a .Valeriana officinalis. 3c .Scabiosa lucida. porc). 122: 5. Fig. Fruct: achenă. alterne.

cumarină). Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. Elaborează uleiuri eterice (cineol. tulpini. Gineceu cu ovar inferior. . rezine şi cauciuc. bisexuate. numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. cele ligulate fiind la exterior. formând un tub – sinantere. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. unilocular. Latexul conţine substanţe amare (absintină. piretrină.– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. bicarpelar. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. taraxacină). glicozide (lappozidă. continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. Corola tubuloasă: gamopetală. Caliciu: redus. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. cime etc. corimb. achillină. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini.0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. achilleină. Fruct: achenă ± papus. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. tuberculi). Flori: mici. uniovulat. actinomorfă. camfor. sesile. actinomorfe şi zigomorfe. prin avortare devin unisexuate sau sterile. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. Formula florală: K(5). cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. spic. frecvent alcătuit din peri persistenţi. senecionină. borneol).

Subfam.Carduus personatus.achenă.: Arctium lappa (brusture). 123. 124). Subfam. Leontodon autumnalis (capul călugărului). salata câinelui). . Fam. Subfam. florile marginale sunt masculine sau sterile. actinomorfe. zigomorfe.Homogyne alpina. Asteraceae.Lapsana communis.Fig. Fam. fertile. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate.floare. 1b foliolă involucrală.Mycelis muralis. Mycelis muralis (susai pădureţ. Fig. Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase. 123). 2 Leontodon autumnalis. 4a . Carduus personatus (spin). Ex. Subfam. florile tubuloase sunt bisexuate.fruct/achenă. bisexuate.Hieracium pilosella. Asteraceae. 4 . 4a .: Hieracium pilosella (vultu-rică). 3 . 1a .foliolă involucrală. 4 . Centaurea triumfetti (albăstrele de munte). Subfam. ligulate. 2 .Arctium lappa.Centaurea triumfetti. Liguliflorae: 1 . 3 . lăptuci) (Fig. Lapsana communis (zgrăbunţică. 124. Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate. dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central. 4b . Tubuliflorae: 1 . Ex.

Doronicum carpaticum (cujdă). Centaurea kotschyana (mături). Senecio ovatus. Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Inula britannica (sovâvariţă). Adenostyles pyrenaica. Petasites hybridus (captalan). Hieracium bifidum. Doronicum austriacum (iarba ciutei). Tanacetum corymbosum (năpraznic).Ex. Artemisia petrosa (pelin de munte). Matricaria recutita (muşeţel). Leontopodium alpinum (albumiţă. Doronicum columnae (cujdă). Bellis perennis (bănuţei. Leucanthemum vulgare (margaretă). Senecio squalidus (cruciuliţă. Hieracium alpinum. Tussilago farfara (podbal) (Fig. Anthemis tinctoria (floare de perină). Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). floare de colţ. Anthemis carpatica (romaniţă de munte). crăstăval). Cichorium intybus (cicoare). Solidago virgaurea (splinuţă). părăluţe). Cirsium oleraceum (nilocea. Cirsium arvense (pălămidă). floarea Reginei). spălăcioasă). Senecio jacobaea. 125.a. Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Leucanthemum waldsteinii (margarete). Crepis paludosa (gălbenuş). Achillea stricta. Taraxacum officinale (păpădie). Arctium minus (brusture). Carduus kerneri (spin). kerneri (ciucuraşi). Adenostyles alliariae var. Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Centaurea nigrescens. Hieracium villosum (vulturică de stânci). Cirsium erisithales (scai). Centaurea pseudophrygia. . Aster alpinus (ochiul boului). Gnaphalium supinum. Hieracium transsylvanicum. Scorzonera rosea. Senecio papposus. Arctium tomentosum (brusture). Fig. Sonchus arvensis (susai). pseudotaraxaci. Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Erigeron uniflorus (bunghişor). Ligularia sibirica (gălbinele. Petasites albus (captalan). siminic). Taraxacum alpinum. Crepis biennis (barba lupului). Centaurea phrygia. Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Leontodon montanus subsp. curechi de munte).: Antennaria dioica (parpian. Achillea schurii (coada şoricelului de munte). 126). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Arnica montana (arnică). Carlina acaulis (turtă). Centaurea pinnatifida (albăstriţă).

Fig. Asteraceae.Leucanthemum vulgare.Anthemis tinctoria.achenă.floare tubuloasă. Subfam. 1b . Radiiflorae: 1 . 2 .floare ligulată. 2a . 125. 3 . 1a . Fam. .Sonchus arvensis. 4 Doronicum austriacum.

Petasites hybridus. 4 . Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. bisexuate (rar unisexuate). trilocular.Tanacetum corymbosum. Cls. rar în verticile. Asteraceae. 5a achenă. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls. Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene. 5 .calatidiu. 2a . dispuse terminal sau axilar.Antennaria dioica. Fruct: capsulă rar bacă. Frunze alterne. spiciforme sau cimoase). bulbi sau bulbotuberi. multiovulat. umbeliforme. tricarpelar. Liliidae Ord. cu nervaţiune paralelă sau arcuată. . solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. Gineceu superior (rar inferior). 126. rar uşor zigomorfe. Radiiflorae: 1 . Liliales Fam.Tussilago farfara. Fam. tulpinale sau bazale. de obicei sesile.Fig. 2 . Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. Flori actinomorfe. Tulpini subterane: rizomi. stil terminat cu 3 stigmate. Subfam.Artemisia petrosa. 3 .

Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). 128). 1a . glicozizi. Lloydia serotina (crinişor de stâncă). 127. Lilium martagon (crin de pădure). 1b fruct/capsulă. 3 – Lilium martagon.Formula florală: P3+3. veratrina). cocoşei).tulpină cu fruct tânăr. saponine şi răşini. Biochimic.gineceu. . Fam. (3+3) A3+3 G(3) Obs. 2 . Ornithogalum umbellatum (băluşcă). 127. unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. 2a . Fig. Fig. Liliaceae: 1 . Ornithogalum pyrenaicum.: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). Gagea lutea (laptele păsării).Colchicum autumnale.Erythronium dens-canis.Muscari comosum. Ex. Polygonatum latifolium (coada cocoşului). Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). Polygonatum odoratum. Muscari comosum (ceapa ciorii). Erythronium dens-canis (măseaua ciutei. Maianthemum bifolium (lăcrimiţă). Veratrum album (ştirigoaie) (Fig. Scilla bifolia (viorele). 4 .

Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. Fruct: capsulă loculicidă. Ex. bisexuate. tricarpelar. Frunze bazale. 129. bisexuate. Frunze bazale liniare. Liliaceae: 1 . cu bulbi. Inflorescenţă: cime unipare. întregi. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) .Scilla bifolia.Polygonatum latifolium. Obs. Gineceu cu stil ginobazic. trilocular. Tulpină scapiformă. actinomorfe. pe tipul 3. usturoiul ursului) (Fig. Gineceu cu ovar inferior. 4 . 128. 3 . pe tipul 3. 3a . Allium ursinum (leurdă. Tulpina: scap florifer. Flori actinomorfe. Flori cu hipsofile la bază.). grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. Fam. Fam. alterne.Ornithogalum umbellatum. Androceu cu 6 stamine.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). ce le conferă un miros caracteristic. Amaryllidaceae Plante erbacee perene.Veratrum album. Fruct capsulă.Fig. uneori inseraţi pe un rizom scurt.1. 2 . Fam.bace.

Iridaceae Fig.fruct cărnos dehiscent. Fam. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale. spic sau cime). tricarpelar. Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi).Ex. la Iris sp. Gladiolus imbricatus (săbiuţă). 129: 2.Gladiolus imbricatus. Fam. 4a . pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub).Paris quadrifolia. Alliaceae: 1 . solitare sau grupate (racem. 3 Iris ruthenica. brânduşe de primăvară). Dioscoreales .: Galanthus nivalis (ghiocel). petaloid. Perigon gamotepal. Fam. Iris sibirica (stânjenel) (Fig. stigmatele sunt petaloide.Allium ursinum. Iridaceae: 2 .3). Gineceu cu ovar inferior. Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs. trilocular cu 3 stigmate. 129. Ex. Fruct: capsulă. enziforme sau liniare. Ord. Iris ruthenica (stânjenel de munte). Fam. bisexuate. Frunze bazale sau alterne. Trilliaceae: 4 .: Crocus vernus (brânduşe de munte. Androceu: 3 stamine. Flori actinomorfe (rar zigomorfe).

Frunze simple. Orhidaceele reprezintă ca mărime. Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate). redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu.Fam. rar solitare. Înveliş floral: perigon petaloid. unele saprofite (lipsite de rădăcini). 129. bisexuate. dehiscent. Gineceu cu ovar inferior. Orchidales Fam. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. rar două stamine fertile şi o staminodie). Fruct cărnos.). Trilliaceae Plante erbacee. Orchidaceae Plante erbacee. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. . Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°).5-2 G (3) Obs. Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. Formula florală: P3+3 A1+0. luând o formă caracteristică – label. Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. Stamina este sesilă. Tulpina simplă.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig.4. Ex. perene. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. Ord.0+2. frecvent sesile. tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară. a doua mare familie de angiosperme. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. perene. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. neramificată. grupate în raceme sau spice simple. întregi. alterne (rar opuse). tricarpelar. răsucit şi stigmat trilobat. În flora României există un singur gen. cu rizom.

Dactylorhiza sambucina (bozior). Nigritella rubra (sângele voinicului). 5a . Ophrys insectifera. 2a . Epipactis helleborine (mlăştiniţă). liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb.: Anacamptis pyramidalis (bujor). Fam. Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului). Frunze alterne. majoritatea perene.floare. Nigritella nigra.floare. cu teci deschise (Juncus sp. . 130. grupate în inflorescenţe cimoase. Juncaceae Plante erbacee. Orchis militaris. cu teci închise (Luzula sp.Fig. sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. poroinic). Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig.) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). Dactylorhiza incarnata. cuibuşor). Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. Perigon sepaloid. Ord. Gymnadenia conopsea (ură).). 3 . Goodyera repens. Corallorhiza trifida (buzişor). bisexuate. 5 . 2 . ± membranos.Anacamptis pyramidalis. Pseudorchis albida. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea. Orchis morio (untul vacii.Neottia nidus-avis. Juncales Fam. 130). Neottia nidus-avis (trânji. Fruct: capsulă loculicidă. Flori actinomorfe.Orchis morio. uneori reduse numai la teci.floare.Goodyera repens. Platanthera bifolia (stupiniţă). Orchis ustulata. alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. 4 . Gineceu cu ovar superior. tricarpelar. uneori ciclul intern este redus la staminodii. pe tipul 3. 1a . Ex. Frunzele sunt glabre.

Înveliş floral: sete (peri) perigoniale. Cyperales Fam.capsulă cu înveliş floral. Luzula luzuloides (horşti). Juncaceae: 1 . spic. Fam. 131).Juncus trifidus.capsulă cu înveliş floral. plină. monoice sau dioice). Luzula spicata (mălaiul cucului). 4a floare.. Flori bisexuate (rar unisexuate. pipirig. Cyperaceae Plante erbacee. Frunze alterne. 5 . 5a floare. 3 . Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină). înveliş floral absent (Carex sp.capsulă cu înveliş floral. Ord.sămânţa văzută lateral.Juncus effusus.floare. Luzula campestris (mălaiul cucului). cimă). perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp. Juncus trifidus (rugină de stâncă.Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig. uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. 3a . 2 . gru-pate în spiculeţe.).Luzula sylvatica. 4c . cu teaca închisă şi limbul liniar. Juncus bufonius (iarba bivolului.Luzula campestris. horşti) (Fig. Cyperus sp. Luzula multiflora (horşti.). iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem.: Juncus effusus (spetează. mălaiul cucului). rugină). Tulpina frecvent trimuchiată. 131. Ex. 1a . 2a . părul porcului). . panicul. 4b . anuale şi perene cu rizomi. 4 .Juncus bufonius. Luzula sylvatica (scredei. iarba broaştei).

Carex sempervirens (rogoz verde). Carex digitata (rogoz digitat). 132). Eleocharis palustris (pipiriguţ). Carex pallescens. . pe axa spiculeţului. ~P0 G(3–2) Ex. Carex curvula (rogoz.Gineceu: ovar superior. la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. fasciculate. Frunze alterne formate din teacă cilindrică. Carex remota. Ord. Rădăcini adventive. Flori bisexuate. Poales (Graminales) Fam. anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Carex sylvatica (rogoz. Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă). unilocular. Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. şovar). Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ. tricarpelar. Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. Carex rupestris. Carex capillaris (rogoz).: Blysmus compressus. Carex fuliginosa. Carex ovalis. coarnă). cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. iar uneori este înlocuită de peri). Elyna myosuroides. rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. uniovulat cu 3 stigmate. Baza limbului prezintă.

continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). două sau 6) cu antere dorsifixe.utriculă cu glumă.Carex sylvatica. una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă. de obicei membra-noasă şi nearistată.Carex curvula.floare cu bractee. 4a . Gineceu: superior. una inferioară. Fruct: cariopsă. Fam. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile). 1a . de obicei aris-tată. 2a . racem cu panicule spiciforme etc. omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă. Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. 5 . Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat).Carex sempervirens. convexă. lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. bicarenată (bimuchiată). 5a . . bicarpelar. 3 . Cyperaceae: 1 . panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate).Eriophorum latifolium.utriculă cu stigmate. se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului.Fig. Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume. Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una. 2 . 132. 4 .Scirpus sylvaticus. urmează alte două bractee numite palei. unilocular şi uniovulat.utriculă cu glumă.

2 . Poa pratensis (firuţă). Festuca amethystina. Bromus arvensis (obsigă). 133. Festuca pratensis (păiuş de livadă). Poa bulbosa (firuţă bulboasă. Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Briza media (tremurătoare). 3a-c - . Festuca altissima (păiuş). Poa media (firuţă). Poa alpina (firuşca şopârlelor). 1c . 3 . Phleum pratense (timoftică). Secale montanum. 1a . Dactylis glomerata (golomăţ). Deschampsia caespitosa (târsă). Fig.Ex.fruct/cariopsă. firicea). Cynosurus cristatus (pieptănariţă).Agrostis stolonifera. Sesleria coerulans (mălaiul cucului). Festuca supina (păruşcă). Fig. 133. 134. geniculatus. Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. Poa annua (hiruşor). Festuca rubra (păiuş roşu). Trisetum alpestre.: Agrostis capillaris (păiuş).Anthoxanthum odoratum. Elymus repens (pir târâtor). Festuca carpatica (păiuş). raigras englezesc). Poa nemoralis (iarbă deasă). Phleum alpinum (timoftică). Festuca gigantea. 1b . Agrostis rupestris (iarba stâncilor).porţiune de frunză cu ligulă. 2a . Fig. Anthoxanthum (ovăscior). saxatilis (păiuş). versicolor Bellardiochloa variegata. târsă mică).floare. Deschampsia flexuosa (păiuş. Poaceae: 1 .floare. Arrhenatherum (ovăscior). Festuca versicolor.Agrostis rupestris. Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii). 135). Bromus hordeaceus (obsigă). odoratum Alopecurus (viţelar). Fam. Festuca bucegiensis. Setaria pumila (mohor). Festuca rupicola subsp. Nardus stricta (ţăpoşică). Bromus erectus (obsigă). Lolium perenne (iarbă de gazon. Calamagrostis arundinacea (trestioară).

palee cu stamine şi gineceu).floare. 1a .Dactylis glomerata. 2 .Bromus arvensis. 4 . 134. 4 .stamină. 3a .cariopsă. Fam. 4b .Deschampsia flexuosa.spiculeţ. 3c . Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea.spiculeţ desfăcut (3a .Cynosurus cristatus.glume interne. 4a .spiculeţ (cu paleele îndepărtate). 4a .floare (paleea superioară şi inferioară). 3d .glume externe. Fig.spiculeţ fertil şi unul steril. . 2a . 3 . 3b .

porţiune de axă mult mărită. 1a . Typhaceae Plante perene cu rizomi. Poaceae: 1 . Fam. 4b – porţiune de frunză cu ligulă. Fruct: capsulă operculată. liniare. 5a .spiculeţ. alterne. Frunze bazale. Ord. 2 . învelite iniţial într-o spată caducă. Flori mici. uniovulat. Typhales Fam. ~ P0 G1 Ex.Poa pratensis.Festuca rubra.spiculeţ văzut dorsal şi ventral. Fam. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri. Gineceu superior cu ovar unilocular.spiculeţ.: Typha angustifolia (papură) (Fig. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf. erectă. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. 3b . 4 . monoice. vaginate. 2c .).Fig.cariopsă. cilindrică. 5 . Tulpina simplă. 3 . 3a . 2b. 4a . Familia cuprinde un singur gen. cu stil lung persistent şi stigmat filiform.Phleum pratense. Sparganiaceae .1. Typha cu specii semiacvatice.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral). Formula florală: | P0 A3. 136.Poa alpina. sete sau scvame liniare. 2a . 135.spiculeţ. unisexuate.Nardus stricta.

~ P6–3 G(2). actinomorfe. cu 1–3 ovule. perene. Androceu: 6–3 stamine. Arales . Fruct uscat. 136. monoice. Subcls. Flori mici. cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). cu 1–3 seminţe. Frunze liniare.). grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. indehiscent/achenă sau drupă. simple sau ramificate. Arecidae Ord. unisexuate.Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan). 1 Ex.3. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase. cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). Plante erbacee. dispuse altern. ciclice.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. Formula florală: | P6–3 A6–3. Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp.

136. FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE . Formula florală: |P0 A3. Typhaceae: 1 . Androceu cu 3 stamine sau mai multe. Fam.tubercul globulos. 3a . perene.floare ~. pe tipul 3. Sparganiaceae: 3 . 3b .spadice cu flori fără spată. simple. sunt grupate într-un spadice. unisexuate.Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. 136.floare |. cu rizomi sau tuberculi.Sparganium emersum.: Arum orientale (Fig. monoice. Araceae: 2 . peţiolate.2. Fig. tricarpelar. Frunze bazale. fără perigon. Fam.Fam. Florile mici. multiovulat. învelit parţial de spată. Fam. 7. 2b . 2c fructe/ bace. Gineceu cu ovar superior.Typha angustifolia. actinomorfe. ~P0 G(3) Ex. 2a .). Fruct: bacă. Araceae Plante erbacee.

Criptofite (Cryptophyta. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite. Crocus sp. Taraxacum sp. Lysimachia sp.: Trifolium repens.Formele biologice (forme de viaţă. Vinca sp. Fragaria sp. tuberculi. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale. evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. (Fig. cu organele de rezistenţă (bulbi.4. rădăcini tuberizate) situate în sol. – Hidrofite (Hydrophyta. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. Ex. Ex. Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. G) – plante de uscat. Ex. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane. muguri radiculari.). (Fig. Ranunculus repens.. Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta.: Nymphaea sp.).: Achillea sp. Ex.. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Hemicriptofite (Hemicryptophyta. Ep) – cormofite fixate pe arbori. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului. Anemone sp. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori.. rizomi. de zăpadă sau/şi litieră. Ex. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta.3.. Silene acaulis) (Fig.). în timpul sezonului nefavorabil. structurile de regenerare ale plantelor. Ex. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig.5. 137. Camefite (Chamaephyta. 137.). plante-perniţe (Minuartia sedoides. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. H) – specii erbacee perene. Vaccinium sp. .1. Epifite (Epiphyta. Nuphar sp.3–2 m înălţime). 137. Fanerofite (Phanerophyta. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m).2.).. (Fig. 137. Viscum sp.: Papaver sp.. 137..

substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi. 4 .Ranunculus repens.Fig. lumină..camefite. Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă. prezenţa unor anumite plante.hemicriptofite. 2c . Forme biologice: 1 .. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă.terofite (Papaver sp. Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.geofite. pe un anumit teritoriu. 2 ..fanerofite (Fagus sylvatica). 5 .Anemone sp.Lysimachia sp.Taraxacum sp.. . alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.Crocus sp. 3 .Vinca sp. 2a . Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare.Vaccinium sp.. 3b .). Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează. căldură. 3a . 4a . 4b .. reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu. 2b . 137.

3. Pulmonaria rubra. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. Dentaria bulbifera. Ex. Circaea lutetiana.). Ex. Ex. Potentilla argentea. Polystichum lonchitis. Euphorbia amygdaloides. Leucanthemum waldsteinii. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Impatiens noli-tangere. fie în atmosferă (plante palustre). Bruckenthalia spiculifolia. Campanula rapunculoides. Salvia glutinosa. Polygonatum latifolium. Moneses uniflora. Ranunculus carpaticus. Festuca rubra. Scrophularia nodosa. Symphytum cordatum.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Allium ursinum. Epilobium montanum.. Phleum pratense.: Campanula abietina. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă. cu adaptări la un mediu permanent umed. .: Genistella sagittalis. Campanula persicifolia. Mycelis muralis. 2.: Actaea spicata. fie în sol. 4. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). Luzula sylvatica. Melampyrum bihariense. Lamium galeobdolon.: Polytrichum juniperinum (briofită). 5. Juncus sp. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Filipendula vulgaris. Galium odoratum. Paris quadrifolia. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna. Veronica chamaedrys. Dryopteris filix-mas. Stachys sylvatica. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Mercurialis perennis. Polygonatum verticillatum. Trifolium pratense.: Carex remota. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Corallorhiza trifida. Lycopodium clavatum. 6. Nuphar sp. Aegopodium podagraria. Equisetum sylvaticum. Origanum vulgare. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. Geranium robertianum. Festuca gigantea. Ex. Symphytum tuberosum. Lycopodium selago. Muscari comosum. Ex. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Saxifraga cuneifolia. Hieracium transsilvanicum.

în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite. . Homogyne alpina. Soldanella hungarica. Sanicula europaea. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C. Rubus hirtus.5°C). Calamagrostis arundinacea. Galium schultesii. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Menţionăm că la speciile cu areal larg. Orthilia secunda.: Dicranum scoparium. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). Vaccinium myrtillus. răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. Soldanella pusilla). Stellaria holostea. Stellaria nemorum. Lapsana communis. mai multe grupe de specii.7. Chrysosplenium alternifolium. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. Polytrichum commune. cu temperaturi medii anuale negative (–2. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. Alliaria petiolata. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. Petasites albus. Ex. Athyrium filix-femina. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate.5 – 0. Luzula luzuloides. chiar în condiţiile ţării noastre. pentru ţara noastră. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. Deschampsia flexuosa. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme.

rece şi umed. de nisipuri. de sărături). Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului. cu temperaturi medii anuale mai mari de 10. cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4.5°C şi +2°C din climatul subalpin.5°C). ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale). între izotermele anuale 4. fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. 800–1300 m altitudine.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig. corespunzător în mare parte subetajului fagului. aici domină climatul continental de dealuri. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile). toate speciile au nevoie de lumină. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. în decursul timpului. răspândite între izotermele 7.5°C. . În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. (1700) 1800–2200 m altitudine. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. cu temperaturi medii anuale între –0. deşerturi. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie. Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. dar toleranţa faţă de lumină este diferită. 1300–1700 (1850) m altitudine. de fapt.5°C. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. Din punct de vedere al vegetaţiei. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed. Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal. ce corespunde etajului boreal (al molidului). Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat. Heliofite (specii heliofile.5°C şi 10.5°C. formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării.5–7.

: Athyrium filix-femina. Calamagrostis arundinacea. pajişti mezofile. Muscari comosum.5–4.: plantele din păduri (Impatiens nolitangere.: plante din poieni. Luzula luzuloides.: Corallorhiza trifida. Mercurialis perennis. Soldanella hungarica.Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. Chrysosplenium alternifolium. Polytrichum juniperinum (briofite).0–5. Ex. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două. Orthilia secunda. Moneses uniflora. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia.8–6. Ex. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6. Symphytum cordatum. Stellaria nemorum.0). Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii. Hedera helix. – Specii excesiv acidofile (pH = 4. Paris quadrifolia.0). Festuca gigantea. Campanula abietina. Deschampsia flexuosa. Luzula sylvatica.2–6.5). Stachys sylvatica. Petasites albus. Polystichum lonchitis. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor.0. Vaccinium vitis-idaea. Dryopteris filix-mas. Ex. – Specii puternic acidofile (pH = 5. Ranunculus carpaticus. Lycopodium clavatum. Ex. Leucanthemum waldsteinii. heliofobe. Eupatorium cannabinum.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită). Ex. . Vaccinium myrtillus.0). – Specii moderat acidofile (pH = 6. Genistella sagittalis. Ex. Circaea lutetiana.: Aegopodium podagraria. exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare. Ex. Solanum dulcamara. Scrophularia nodosa. păduri (Fragaria vesca. . plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină.: Deschampsia caespitosa. Polygonatum verticillatum. Dentaria glandulosa.Sciadofite (specii sciadofile.8). Oxalis acetosella. Leucanthemum vulgare). Valeriana officinalis. Homogyne alpina. Geranium phaeum. Bruckenthalia spiculifolia. Polygonatum latifolium. Paris quadrifolia. ferigile din păduri).0–4. Ex: Polytrichum commune. Carex remota. se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri. Alliaria petiolata. plantele din această categorie cresc în plină lumină. Epilobium montanum. Lamium maculatum. Lycopodium selago. Pulmonaria rubra.

: Eupatorium cannabinum. Muscari comosum. Pulmonaria rubra. Ex. . Polytrichum juniperinum (briofite). Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Valeriana officinalis. Polygonatum latifolium. Salvia glutinosa.Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Lycopodium clavatum. Ex. Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Soldanella hungarica.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. Euphorbia amygdaloides. Vaccinium vitis-idaea. Deschampsia caespitosa. Luzula luzuloides. Corallorhiza trifida. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80).. Ex. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50).: Alliaria petiolata.8–8. Bruckenthalia spiculifolia. Carex remota. Polystichum lonchitis. Ranunculus carpaticus. Dentaria bulbifera. Moneses uniflora. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. Circaea lutetiana. Ex. Potentilla recta. Deschampsia flexuosa. Stellaria nemorum. Vaccinium myrtillus. Petasites albus. Galium aparine. Polygonatum multiflorum.: Polytrichum commune.5). Lamium maculatum. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10).: Bupleurum falcatum. Mercurialis perennis.: Dicranum scoparium.: Athyrium filixfemina. Geranium robertianum. Homogyne alpina. Geranium phaeum. Scrophularia nodosa. Ex. . Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. dezvoltarea şi reproducerea. Genistella sagittalis. Dryopteris filix-mas. Equisetum sylvaticum. fără să le fie afectată creşterea. Lycopodium selago. Sanicula europaea. Symphytum cordatum. Solanum dulcamara.: Campanula abietina. Melampyrum bihariense. Ex. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Ex. Festuca gigantea.

– Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. Lycopodium clavatum) şi halofobe. Ex.: Campanula carpatica. mediu sau puternic salinizate.: Dactylis glomerata. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. Leucanthemum waldsteinii. Ex. Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. Datura stramonium. . Atropa belladonna.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale. Specii care indică alte caractere edafice . Hieracium transsilvanicum. – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. Galium schultesii. Chelidonium majus. Linaria alpina. Ex. – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri.Specii halofile – preferă mediile slab. – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Poa nemoralis. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. . În opoziţie se disting specii nitrofobe.: Alnus glutinosa. Eritrichium nanum. Fagus sylvatica. pe care se dezvoltă luxuriant. Maianthemum bifolium. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. pietrişuri sau grohotişuri mărunte. Urtica dioica.Specii calcifile (calcicole. Hyoscyamus niger. Leontopodium alpinum. calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis. Rubus idaeus. sărace în humus. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. Oxalis acetosella. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: .

Aegopodium podagraria. Muscari comosum. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. Geranium robertianum. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. Salvia glutinosa. Ranunculus carpaticus.: Dentaria bulbifera. Ex. Potentilla recta. Deschampsia flexuosa. cu climatul temperat excesiv al Europei de est. Paris quadrifolia. Dentaria glandulosa. Carex sylvatica. Stellaria nemorum. Juncus effusus. Galium odoratum. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Vaccinium vitis-idaea. Polygonatum latifolium. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Anemone nemorosa. Euphorbia amygdaloides. Deschampsia caespitosa. Vaccinium myrtillus. Luzula sylvatica. Sanicula europaea. Circaea lutetiana. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. Specii indicatoare de soluri compacte. – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. Mercurialis perennis. Ex. Pulmonaria rubra. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). Stachys sylvatica. Polygonatum verticillatum. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia. bazale. ale plantelor sunt întreţesute. Symphytum tuberosum. Paris quadrifolia. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese. Specii producătoare de înţelenire. caracteristic Europei de vest şi centrale. rizomilor şi stolonilor. 8. Lamium galeobdolon. Polygonatum latifolium. Polygonatum verticillatum. Lamium galeobdolon. Potentilla argentea. . Ex.: Lysimachia nummularia.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite.: Actaea spicata. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. Symphytum cordatum. Luzula luzuloides.

– Zona nemorală (a pădurilor de stejar). Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. 4. – subetajul inferior. Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . Etajul nemoral – subetajul superior. Sinaia – Valea Rea (Mţii. Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. În teritoriile deluros-muntoase. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui). zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). etajul subalpin. Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. Baiului). al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. 2.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). – subetajul superior. 1.Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. etajul boreal. al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine. etajul alpin (Fig. în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. 3. – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. 138).

„Sfârşitul lumii” (cota 1400). Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. precum şi făgete pure de mare altitudine. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. 6. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. 5. În această zonă se află de asemenea brădete. m 2000 1900 1800 arin de munte. molid sau ambele). Pajişti Molid cu Limita superioară . 2100 (al jneapănului) ienupăr. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. astfel încât deasupra acestei limite. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. afin. smirdar.a. oscilând între 1400–1500 m altitudine). În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). 1700 (1850) – 2000 (2200)merişor.

tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. 138. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag.larice. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. Fig. molid sau ambele) . Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. brădete. 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. brad şi molid.

Mycelis muralis. Valeriana tripteris. Polystichum lonchitis.a. Ranunculus carpaticus. Valeriana sambucifolia ş. Geranium robertianum. Lonicera xylosteum.a. Populus tremula. Telekia speciosa ş. Lunaria rediviva. Veronica urticifolia ş. Festuca altissima. Scrophularia umbrosa. Poa nemoralis. Pulmonaria officinalis. Dryopteris filix-mas. Isopyrum thalictroides. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. Ulmus glabra ş. pe Piatra Arsă. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Stellaria nemorum. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. Dentaria bulbifera. Galium schultesii. Impatiens noli-tangere. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. Abies alba. Oxalis acetosella. Urtica dioica. Picea abies. Salix silesiaca. Lapsana communis. Petasites albus. Geranium phaeum.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Evonymus verrucosus. Valeriana officinalis. Rubus hirtus. Moehringia trinervia. Pulmonaria rubra. În drumul spre Poiana Stânei. Filipendula ulmaria.a. Cardamine impatiens. Hieracium transsylvanicum. Sambucus racemosa. Sanicula europaea. Galium odoratum. Fragaria vesca. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Festuca gigantea. Luzula luzuloides. Calamagrostis arundinacea. Epilobium montanum. Acer pseudoplatanus. Fraxinus excelsior. Arbuşti: Carpinus betulus. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria. Orthilia secunda. Circaea lutetiana. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag.a. Stachys sylvatica. Euphorbia amygdaloides. Spiraea chamaedryfolia ş. Polygonatum verticillatum. Athyrium filix-femina. Lamium galeobdolon. Mercurialis perennis.a. Valeriana montana. Chaerophyllum hirsutum. Equisetum sylvaticum ş. brad şi molid. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. Lunaria rediviva. Salvia glutinosa. Sambucus nigra. Paris quadrifolia. Brădete . Doronicum austriacum. Anemone nemorosa.a. Carduus personatus. Chamerion angustifolium. Sorbus aucuparia. Symphytum cordatum. Corylus avellana.a. Senecio ovatus ş. Dentaria glandulosa. Rosa pendulina. Crepis paludosa. Cirsium oleraceum. Rumex alpestris.

În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. Phleum pratense. Gentianella austriaca. Poa pratensis. Polygonum bistorta. Trifolium aureum. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Prunella vulgaris. Plantago media. Mnium sp. Deschampsia caespitosa. Centaurea pseudophrygia. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. Rhinanthus angustifolius. Acinos alpinus. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). Arenaria serpyllifolia. Botrychium lunaria. Plantago lanceolata. Cardamine pratensis. Achillea stricta. Chaerophyllum aromaticum. Euphrasia stricta. Trisetum flavescens. ş. Hypericum maculatum. Campanula persicifolia. Campanula serrata. Pimpinella saxifraga. Arabis hirsuta. Carex ovalis.a. pe malul Prahovei. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Parnassia palustris. în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Cruciata glabra. Cerastium arvense. Alopecurus pratensis. Veronica chamaedrys. Linum catharticum. Polygala vulgaris. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. Gentiana acaulis. Ranunculus acris. Crepis biennis. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. Heracleum sphondylium. Festuca pratensis. Briza media. Gentiana utriculosa. Dactylis glomerata. Trollius europaeus. Crocus vernus. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Ranunculus montanus. Leontodon hispidus. Flora însoţitoare. Daucus carota. Thymus pulegioides. Rumex acetosa. Hieracium pilosella. Stellaria graminea. Veratrum album. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni. Stellaria media.a Pajişti Pajiştile. Carlina acaulis. Bellis perennis. Carum carvi. Veronica officinalis. Origanum vulgare. Echium vulgare. Veronica serpyllifolia ş. Scorzonera rosea. Leucanthemum vulgare. Arrhenatherum elatius. Rhinanthus minor. Myosotis sylvatica. Centaurea phrygia. Luzula campestris. Campanula glomerata.. Cynosurus cristatus. Leontodon autumnalis. Antennaria dioica. Campanula patula.

) Frecvent. Euphorbia stricta. Maianthemum bifolium. La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice. Polytrichum sp. Polystichum lonchitis. Diplotaxis muralis. Salix triandra. Deschampsia flexuosa. Melampyrum sylvaticum. Saponaria officinalis. Rosa pendulina. Homogyne alpina. Pastinaca sativa. Salix silesiaca. Salix alba. Dryopteris carthusiana. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei.a. Epilobium hirsutum. Anchusa officinalis. . Lonicera xylosteum ş. Soldanella hungarica. Cirsium arvense. Luzula sylvatica. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus.. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Papaver rhoeas. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid).. Leucanthemum waldsteinii. Molidişuri În acest etaj în păduri. Myosoton aquaticum.numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Doronicum carpaticum.a. Sambucus racemosa. Verbascum nigrum ş. 2. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Sedum vulgare. Inula britannica. Stellaria nemorum.. 2. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Linaria vulgaris. Salix fragilis. Spiraea chamaedryfolia. Doronicum columnae. Corallorhiza trifida. Chaerophyllum hirsutum. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Hylocomium sp. Barbarea vulgaris. Sorbus aucuparia. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. Moneses uniflora. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. Saxifraga cuneifolia.a.

se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major.a. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele). Agrostis rupestris. Doronicum austriacum. Euphorbia amygdaloides. Clematis alpina (liană). Poa media. Campanula carpatica. Potentilla ternata. Ranunculus carpaticus ş. Pulmonaria rubra. Polypodium vulgare. slab acide. Carduus personatus. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. mai fertile. Leontodon autumnalis. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. Deschampsia caespitosa. flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Heracleum palmatum ş. Vegetaţia stâncăriilor. Carex sempervirens. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. Geum montanum. Poa nemoralis. Rumex acetosella.a. instalate pe locul molidişurilor defrişate. Festuca supina. Cystopteris fragilis. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. Saxifraga cuneifolia. Dacă nu se păşunează. Festuca carpatica. Luzula luzuloides.Pe calcare. Pedicularis verticillata. pe alocuri. Lotus corniculatus. Sedum vulgare. pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. Pajişti Pajiştile. Prunella vulgaris. Ligusticum mutellina. 3. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). Moehringia muscosa. Salvia glutinosa. Festuca versicolor.a. Trifolium repens ş. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. Anthoxanthum odoratum. Hieracium aurantiacum. Lamium galeobdolon. Campanula abietina. pe care se formează soluri bogate în humus.

La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. În vegetaţia naturală a etajului. Soldanella hungarica. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. se întind pe sol.a. . sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos.) care formează pe alocuri covor continuu. ienupăr. Gentiana punctata. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele. Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure. Deschampsia flexuosa. afin şi merişor. Luzula sylvatica. Rhytidiadelphus triquetrus ş.). Doronicum austriacum. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe.a. 2.a. arin de munte. Jepii Mici ş. ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). al Jepilor Mari ş. Oxalis acetosella. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice.. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. Homogyne alpina.Trasee: 1. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte.a.

Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene. Luzula spicata. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri. Androsace chamaejasme. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. Geum montanum. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj. Festuca supina. acide. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Specia apare în rariştile din etajul inferior. Deschampsia flexuosa. Juniperus sibirica. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. Hedysarum hedysaroides. Ligusticum mutellina. Trifolium repens. Sedum alpestre. culmile interioare şi culmile nordice. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. . Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. Homogyne alpina. Helianthemum alpestre. pe versanţii însoriţi. Carex rupestris. mai ales pe platoul Bucegilor. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). Polygonum viviparum. Alyssum repens. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. Soldanella hungarica. Juncus trifidus. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. Campanula alpina. Armeria alpina. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Potentilla ternata.a. pe soluri sărace. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. Silene acaulis. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. Oxytropis campestris.

Ranunculus platanifolius. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. Urtica dioica. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă.Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii.5 m înălţime). asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă.a. Doronicum columnae. văilor înguste. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. Deschampsia caespitosa. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. Centaurea kotschyana. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin. Digitalis grandiflora. lasianthum. Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Trifolium alpestre ş. Doronicum austriacum. Carduus personatus. în lungul pâraielor. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. Astrantia major.a.a. Heracleum palmatum. Rumex alpestris. Pajişti . Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. Veratrum album ş. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. Filipendula ulmaria. Adenostyles alliariae var. kerneri. Leucanthemum waldsteinii. În locurile fostelor stâne. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1. Bupleurum falcatum. Valeriana sambucifolia ş. Ligularia sibirica. Crepis paludosa. Cirsium erisithales.

Pedicularis verticillata. Geum reptans. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Poa media. Pedicularis oederi. Luzula campestris. Minuartia sedoides. Anthemis carpatica subsp. Nardus stricta. Veratrum album. Carex sempervirens. Minuartia recurva. Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. Armeria alpina. Saxifraga aizoides. Ranunculus oreophilus. Galium anisophyllon. Vaccinium uliginosum. Luzula spicata. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime.a. Hieracium alpinum. Juncus trifidus. Festuca supina. pseudotaraxaci. Dryas octopetala. Silene acaulis. Alchemilla flabelata. Thamnolia vermicularis). Primula minima. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Phleum alpinum. Ligusticum mutellina. Gentiana acaulis. Geum montanum. Luzula luzuloides. Taraxacum alpinum. Gentiana verna. Luzula campestris. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Pinguicula vulgaris. Campanula abietina. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. Phyteuma orbiculare.a. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Polygonum viviparum. Homogyne alpina. Ligusticum mutellina. Hieracium aurantiacum. Potentilla ternata. Sesleria coerulans. Campanula alpina. Myosotis alpestris. Leontodon montanus subsp. Festuca amethystina. Poa alpina. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. Veronica serpyllifolia ş. Avenula versicolor. Soldanella pusilla. Potentilla ternata. pyrethriformis. Erigeron uniflorus. Geum montanum. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Salix reticulata. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. Lotus corniculatus. . Campanula abietina. Anthoxanthum odoratum. Ranunculus montanus ş. Plantago atrata. Rhinanthus alpinus.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Deschampsia flexuosa. Sedum atratum. Potentilla ternata. Deschampsia caespitosa. Dianthus glacialis subsp. Soldanella hungarica. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Trifolium repens ş. gelidus. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum.a. Festuca bucegiensis.

În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. Hedysarum hedysaroides. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina. Festuca versicolor.a. transsilvanica. Senecio papposus. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. Iris ruthenica. Pimpinella saxifraga.a. saxatilis. Galium . Iris ruthenica. Bupleurum diversifolium. Scorzonera rosea. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Onobrychis montana subsp. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana.a. Cerastium transsilvanicum. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. Draba haynaldii. Campanula cohlearifolia. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. Pedicularis oederi. Ranunculus oreophilus. Knautia longifolia. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. Vegetaţia stâncăriilor. rezistente la uscăciune. Equisetum sylvaticum.a. calcicole. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Festuca amethystina. Linum extraaxillare. Trifolium montanum ş. Gymnadenia conopsea. Carduus kerneri. Salix reticulata ş. Thesium kernerianum. Geranium caerulatum. Thlaspi dacicum. Dryas octopetala. fotofile. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. Saxifraga demissa. Hypochaeris uniflora. pajiştile. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Juncus effusus ş. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. lanatum. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. Cerastium alpinum subsp. ş. Biscutella laevigata. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. Dianthus tenuifolius.

Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. Minuartia verna. fiind proprii rocilor silicioase. Saxifraga androsacea. Festuca bucegiensis. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. Thamnolia vermicularis). Draba kotschyi. în ciuda condiţiilor grele de viaţă. Gypsophila petraea. Întinderea acestui etaj este redusă şi. Soldanella pusilla ş. . Juncus trifidus. plante de stâncării şi bolovănişuri. Saxifraga demissa. 4. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Trisetum alpestre. Viola alpina. Saxifraga paniculata. Oxytropis halleri.anisophyllon. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. Primula minima. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Saxifraga corymbosa. Arabis alpina. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme. Geum reptans. Anthemis carpatica subsp.a. nu depăşesc 5–10 cm înălţime. corona-sancti-stephani. Salix herbacea. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. pyrethriformis. Lloydia serotina. Sedum hispanicum. Gnaphalium supinum. Galium anisophyllon. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Sedum alpestre. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina. Phyteuma confusum. pajişti. Aici se află frecvent: Achillea schurii. Saxifraga moschata. Ranunculus alpestris.

Primula minima. Silene acaulis. ci cresc în smocuri sau tufe izolate. Viola alpina. în condiţii de îndelungată înzăpezire. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici). * Adaptat după BELDIE AL. Pedicularis oederi. 142. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig.. trebuiesc ocrotite. Luzula spicata. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. 9. Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime). şei. Armeria alpina.Pe coame. Dryas octopetala. Fig. Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. Fig. 139. . PLANTE PERICLITATE. PLANTE OCROTITE. ENDEMITE. Saxifraga androsacea. Festuca bucegiensis. VULNERABILE ŞI RARE. Plantele nu formează pajişti continue. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. lanatum. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. 1967. în consecinţă. Dianthus glacialis subsp. gelidus. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. Cerastium alpinum subsp. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. 146). vânturi puternice şi uscăciune. Campanula alpina.

vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. Fig. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. Fig. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End. 142. Fig. 3. 140.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. Armeria alpina. Fig. Fig. 145.** . Hepatica transsilvanica.*** Anthemis carpatica subsp. Taxus baccata. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End. 146. 141. 4. 147). Fig. Fig. 146. 143. Nr. (Fig. Dianthus spiculifolius. Fig. 139. 7. Fig. Fig. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. Heracleum carpaticum. Fig. Leontopodium alpinum.* End. Nigritella rubra. 139. relativ limitat. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. Trollius europaeus ş. care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. Fig. Fig. 2. O altă categorie de taxoni. 143. Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. Nigritella nigra. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. Daphne blagayana. Larix decidua. Rhododendron myrtifolium.* End. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. crt. 140. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. Fig.*** End.a. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. 147). Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. 5. 145. 147).* End. 144 Fig. Gentiana lutea. Fig. 139. 143. Fig. 141. Saxifraga demissa. Secale montanum. 144). uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. 9. 6. 140. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. 142. Fig. 8.

26.10. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End. 36. 13.* End.* End. 20.** End. 24. 15.* End. 11. 37. 33. 16. 35.* End.* End. 25. 30. 32.*** End.** End. Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp. 39. 27. 19.*** End. 38.*** . 29.* End. 23. 28.* End. 17. 34. 18. 31. 12.** End.*** End. 21. 22.* End. 14.*** End.

** End.** End. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp. 48. Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp.** End. 46. Taxon 53. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R . 58. 61. 63.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End.*** 52.* End.* 62. 49. 59. 60.* End. 47. 64. crt. 54. 44. 50. 42. 45. 43. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr. 51.* End. 65. 57. 55. 41.*** End. 56.40. *** End.FAB R R Nt R R R E E R End.

** . 94. 77. *** End. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp. 93. 83.** End. 79. 80. 87.*** End. 67. corona-sancti-PAP stephani 68. 89.* End. 82. 90.* Papaver alpinum subsp.* End. 74. 71. 75. 85. 91.*** End. 69. 92. Oxytropis halleri FAB R V End.* End. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End. 70.** End. 86. *** End. 73. 88. 72. 81.* End. 84. 78.66. 76.

capsulă.).Oxytropis halleri (R). .95. gelidus (R/End. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End. 2 .).fruct/păstaie.** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig. 96.*** End. 3a . 4 .Papaver alpinum subsp. Plante rare şi endemite: 1 . 1a .Ranunculus carpticus (R/End.Dianthus glacialis subsp. 1b .Dianthus tenuifolius (Nt/End. 3 . 98.).). Corona-sancti-stephani (V/End.carenă. 139. 5 . 97. Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig. 140.

2 . 2a .Viola alpina (R). 6 . 3 . Plante rare: 1 .rămurică cu flori. 6a .Loiseleuria procumbens (R). 4 .faţa inferioară a frunzei. 5 Androsace chamaejasme (V). 141.Soldanella hun-garica (R).Vaccinium uliginosum (R).capsulă. 3a .Fig. .Primula halleri (R).

Phyteuma confusum (R). 3 . 2 .). 6 .Fig.Gentiana acaulis (R). 3 Anthemis carpatica (R). 4 – Pingui-cula vulgaris (R).floare în secţiune longitu-dinală.). 5 Plantago atrata (R). Plante rare şi endemite: 1 . .Arnica montana (V). Plante rare şi endemite: 1 . 142.Eritrichium nanum (E/End. 7 .fruct tânăr cu caliciu persistent. 7a . Fig.Veronica alpina (R). 2a .Campanula carpatica (R/End.Achillea schurii (R/End. 143.). 2 .

).Lloydia serotina (R). 2 . 1d . 144.).).Doronicum carpaticum (R/End. 1c .fruct/achenă. Plante rare şi endemite: 1 . 3 . mijloc şi de sus de la un calatidiu.Fig. . 1b. 1a.Hieracium transsylvanicum (Nt/End.foliole involucrale de jos. 4 .Centaurea kotschyana (R/End.

Angelica archangelica (V). 3 .Fig. 146. exemplar înflorit. Plante ocrotite în toată ţara.). Plante ocrotite în toată ţara. 1a .Gentiana lutea (E). 2 . . regional şi în rezervaţii naturale: 1 . 2a . Fig.Daphne blagayana (V).exemplar steril. regional şi în rezervaţii naturale: 1 .fruct. 145. 2 .Leontopodium alpinum (E).Hepatica transsilvanica6 (Nt/End. 4 Nigritella rubra (E).

polifoliculă. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. cu numeroase rarităţi. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi. Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. 3 .capsulă. iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf.Saxifraga demissa (V/End. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. de la Sinaia până la şeaua Strunga. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. . 1a .Trollius europaeus (V). abrupţi ai masivului şi două mai mici. 1b . 2 .Fig.sămânţa. a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. dintre care una situată pe versanţii exteriori. Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). 2507 m). Plante ocrotite în toată ţara.). 147. 3a . Omul. aşezate în bazinul văii Ialomiţa. Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte.

în apropiere de stâncile „Sf. V. Geranium caeruleatum.a. Caraiman şi Coştila. V. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. dubia. pe Jepii Mici ş. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. cele din pădurea Piatra Arsă). Ana”. abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. elemente termofile mai rare. Onobrychis montana subsp. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). pe Valea Peleşului. În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. în suprafaţă de circa 250 ha. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. În zona alpină. Dianthus tenuifolius. Babei.a. situat la poalele Jepilor Mari. Pe alte văi (V. Teucrium montanum. Caraimanului şi Coştilei. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. Thlaspi dacicum. transsilvanica. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. Peleşului. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana).Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). Cerastium transsilvanicum. Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. Thymus pulcherrimus ş. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. calcicole. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea). însoriţi ai Jepilor. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. Ana”. . Silene nutans subsp. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. cât şi cele ale culmilor nordice.

grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. ornamentale.). HERBORIZAREA. tipul de organ vegetativ – rădăcina. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. medicinale. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. uscarea prin presare. care include teritorii considerabile. determinarea (identificarea taxonilor). Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină. 148): . Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. herbare cu plante tehnice etc. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. tufărişuri de smirdar. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. furajere. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. pajişti de brâne. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea. În afară de rezervaţia principală. Rezervaţia botanică Vf. herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. 1.a. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare.).Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. frunza – sau reproducător – floarea ş.). 10. tulpina. melifere.

în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic. localitatea. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren). lemne. altitudinea. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). pământ). Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . staţiunea. presa este formată din două plăci de placaj sau carton.daltă. – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite. pietre. intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). – botanieră (cutie specială din tablă. 148. de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren. .presă de teren. 5 .– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren. facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. – etichete pe care se vor nota imediat după colectare. 6 . – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor.deplantor.botanieră. 3 . Fig. 4 lopăţică.cosor. – deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. necesară la presarea plantelor pe teren. expoziţia şi data colectării. 2 . – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. – presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare.

– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. altitudine. pH etc. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). separat. pentru lichenii gelatinoşi. ceea ce le conferă elasticitatea necesară. 149). . 149). – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren.). când talurile nu se rup. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia. fiind caractere de determinare. trebuie manipulaţi cu multă atenţie. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. Pentru lichenii saxicoli. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. tipul de sol. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. pot fi colectaţi în tot timpul anului. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. în pliculeţe numerotate. care trebuie să însoţească eşantionul. expoziţie. crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat. Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice. Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. – altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. – probele colectate se ambalează imediat. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. confecţionate în prealabil în acest scop (Fig.

complete. flori. – de la plantele lemnoase (arbori. tuberculi. – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. 149. pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. – plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. tulpină. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). iar uneori şi eşantioane de ritidom). Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. conuri. flori). cu toate organele vege-tative (rădăcină.Fig. bulbo-tuberi sau bulbi). – se colectează numai plante sănă-toase. arbuşti. Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă. fructe. frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. Cormofite. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. . dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. muguri. sori. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi.

bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. Florile vor fi de asemenea. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. . Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. frunzelor şi florilor. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. organele tuberizate (rădăcini. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar.– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. 2. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. Înainte de a fi aşezate pe coli. de regulă longitudinal. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. în mod similar la toate grupele de plante. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Cormofitele terestre transportate în laborator. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. rizomi. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. trebuiesc imediat presate şi uscate. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie.

ghimpi. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. prin atingere cu mâna. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. diagnozele. 150). În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor.Plantele cu spini. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. desene . Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). albume. Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante. dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. diagnoze. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. 3. atlase etc. 150. cormofite). Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei. hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig.

Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. localitatea. 151. dacă aceasta este mare sau mai multe. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată.şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. ordine. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. familii. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare. După lipirea tuturor plantelor.). albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. de circa 2–3 mm lăţime. genuri şi specii) sau în alt mod. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. Colile de herbar sunt cartoane duplex. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe. clase. muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. .1. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. Talofitele (licheni. în cazul celor mai mici. staţiunea. 149). altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. 151: 2–4). 4. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar.

În: Geografia României. Relieful. 1983. Enciclopedică. Bucureşti: Edit.. Ghid turistic. Sigma. Academiei Române. 151. TOMA N. Practicum de Biologie. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti. 1967. BADEA L. Academiei Române. Bucureşti: Edit. Agro-Silvică. Bucureşti: Edit. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. 1b. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. Bucureşti: Edit. BELDIE AL.. 1c. medie (3) şi mare (4).Fig. UNTU Constanţa. TUDOR Constanţa. NĂSTĂSESCU Maria. Morfologia generală a plantelor. Determinator Ferigi. & POSEA GR. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). BĂCĂUANU V. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. . 1976. Bucureşti: Edit. 1997.. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. ANDREI M. 1968. BELDIE AL. ANGHEL I. 2000. I. MEŞTER Lotus. Geografia fizică. Flora României. Vol.

Botanica sistematică. Bucureşti: Edit. pentru uzul studenţilor. 1979. Cormophyta. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. & PRIDVORNIC C.S. 1972. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. a II-a. 1985. Botanică Sistematică. Didactică şi Pedagogică. 1967. Ed. CIOCÂRLAN V. 2001. 2000. Fitocenologie şi vegetaţia R. Licheni. Practicum de Botanică Sistematică. BELDIE AL. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). Didactică şi Pedagogică. & LUNGU Lucia.Bryophyta. Determinator de plante inferioare.R. BELDIE AL. . 1959. Ed. & CHIRIŢĂ C. Bucureşti: Edit. & ROMAN Ştefana. MORARIU I. CRISTUREAN I. 1979. PAUCĂ Ana M. Ed. HODIŞAN I. Ed. 1969. 1974. Bucureşti: Edit. CRISTEA V. Bucureşti: Edit. Determinator. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti. Botanică sistematică. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. a II-a revăzută şi adăugită. Didactică şi Pedagogică. „alo. & SÂRBU Anca. Botanica. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. SÂRBU I. 1971. Plantele din Munţii Bucegi. Mycophyta Lichenophyta . Flora indicatoare din pădurile noastre. NEGREAN G. Ştiinţifică. Flora ilustrată a României. a II-a. Agro-Silvică.BELDIE AL. 1965.. II. a II-a revizuită. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică. 1976. Bucureşti: Edit. Pteridophyta et Spermatophyta. 1988. MORUZI Constanţa & TOMA N. IVAN Doina. Academiei Române. CRISTUREAN I. GRINŢESCU I. Bucureşti: Edit. Flori din munţii noştri. & POP I. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti!”. Chei de determinare. COLDEA GH. Ceres. AgroSilvică.. Bucureşti: Edit.

Ed.. Biologie vegetală. Mic Atlas de plante din flora R. & TURENSCHI E. 1968. Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. MITITELU D. SÂRBU Anca. SĂVULESCU T. Bucureşti: Edit. . RĂVĂRUŢ M. a II-a.S. 1983.T.1982. Flora României. (coord. & MIHAI GH.POP I. Bucureşti: Edit. POSEA GR. Botanica. HODIŞAN I.. TARNAVSCHI I.R. Bucureşti: Edit.. 1999. Bucureşti: Edit. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela. (ed. 1981.). Enciclopedia geografică a României. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Edit.. CRISTUREAN I. 1952-1976. Ştiinţifică şi Enciclopedică. TODOR I. Academiei Române. Universităţii Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. LUNGU Lucia. 1973. Didactică şi Pedagogică.). Note de curs. Botanică sistematică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful