CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

încă de la începutul activităţii. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Polinski şi H. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Radian. Miltiade Filipescu. Despre caracterul formativ al instituţiei. la care participau cercetătorii. de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Popescu.laborator. să lucreze la staţiune: W. Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din . Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. E. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă. prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. În lucrare sunt analizate sistematic. Knehtel (entomolog). Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape). Otto Protescu. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. Prof. Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). profesor la Universitatea din Varşovia. lucrare cu un profund caracter monografic. Constantin Bogoescu. Gheorghe Brandza. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Constantin T. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. Solacolu. Gh. Th. Marcel Branza. cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia).

vol. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România.” (Bull. ca domeniu de preocupare. t. Geburtig. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. 1931) autor Constantin Bogoescu. Roumanie. Deşi. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. 1931) autor Th. de l’Acad. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. 1925. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. Biologie Paris. sp. autor Radu Codreanu. asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. XCIII. Acentrella sinaica n. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. 1435). totuşi. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. XIV-éme. pentru perioada 1927–1941. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. studenţii.„Solurile de pe Cumpătu şi . autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. Sc. Th. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. 10. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. p.Belgrad – protistolog. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. Colaboratorul apropiat. R.sp. în documentele existente. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. „Nouvelles galles pour Roumanie. „Polycladodes voinovi. Într-un interval scurt de timp. publicând într-un interval de timp scurt. n. se presupune că în perioadele de vară.. De la Sec. Tot în anul 1932 Mihai A. Soc. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. 11 lucrări ştiinţifice. făceau vizite scurte. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”.

Nicolae Cernescu (1932). totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. Alexandru V. fiziologie vegetală şi animală.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. avea să-şi realizeze teza de doctorat. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. la staţiune.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor. „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). . Astfel Radu Codreanu. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. sau chiar de pe băncile liceului. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. tot în această perioadă. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. Sub conducerea ştiinţifică a prof. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. forme salmastre şi de apă dulce. susţinută în anul 1939 la Paris. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. de Ion Cătuneanu. petrografie etc. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. Bâznoşanu. iar altele pentru Bucegi. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr.

Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. printr-o revigorare şi o creştere a personalului. Alexandru Beldie. a pajiştilor alpine. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. un „alpinetum”. Ei au organizat. Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. existent şi astăzi. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”. mai ales în primul interval. S. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. în special asupra protozoarelor Ciliate. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. la altitudinea de 2000 m. . de pe platou: Leontopodium alpinum. mai rare. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. Naturalistul. Gentiana punctata. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928). a asociaţiilor vegetale. Valeriu Puşcariu. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. 1934). Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. Gentiana lutea etc.

cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. până la vremea aceea. Astfel prof. Florica Mezincescu. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. Margareta Dumitrescu. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc.În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. realizează primele cercetări asupra Ord. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). datorită lipsei fondurilor. Ortoptera (1942). Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. Face nenumărate demersuri. în cele din urmă. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. rămase fără succes. Maria Dornescu. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. Bujor Florescu. Dornescu. Traian Orghidan). Vasile D. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. Homeiu. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. Adriana Murgoci. Gheorghe T. Constantin Motaş. Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). absolvent al Universităţii din Grenoble. În plan ştiinţific. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. Traian Orghidan. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. .

MirceaAlexandru Ieniştea. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. Elena Chiriac. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. Dornescu. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. reorganizatorul Institutului de Speologie. Gh. Mihai A. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. Ion Şerbănescu. Adriana Murgoci. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. Ionescu. cum este cazul lui Traian Orghidan. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. Nicolae Sălăgeanu. În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). Doina Dinescu. II). în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. Ştefana Roman.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. Florica Mezincescu. Nicolae Botnariuc. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. Ştefan Negru. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. Bujor Florescu. În acest interval. Alexandru Beldie). Eugen Şerban. Constantin Bogoescu. T. Maria Dornescu. vol. se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. Margareta Diaconescu. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii. Vasile D. un foarte bun . aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Homeiu. vol. tinere.

pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Sub egida Academiei Române. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. Nicolae Cernescu. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. Traian Ştefureac. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). Saghin. Ion Şerbănescu. Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. fiziologi. . În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. Creţu. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. faunisticii. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. Alexandru Beldie. V. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. în anul 1956. Lupan şi V. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). F. lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. Ana Paucă. pentru prima dată. Dintre tinerele cadre numite.cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. L.

absolut necesare unui început de muzeu.C. De numele prof. Margareta Moşneaga.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. Începând cu anul 1954. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii.. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare.A. activitate didactică de teren a studenţilor. în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Perioada 1961–1989 corespunde. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. Lucian Gruia. la care au participat majoritatea biologilor . Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune.C. Astfel Alexandru Beldie (I. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente. pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite. insecte.În plan local. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc. identificate de către specialiştii staţiunii. Institutul de Speologie etc. în persoana prof.S. în anul 1972.A. Adriana Murgoci. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. a laboratoarelor. de la alte institute de cercetare: I. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune. pentru documentare bibliografică. Institutul de Biologie. ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune.S. nevertebrate etc. prevăzută în planul de învăţământ. Adriana Murgoci şi de cel al dr. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă.

preuniversitar şi universitar. apăruse deja disciplina de ecologie. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. funcţia îndeplinită de staţiune. botanică. Cluj şi Iaşi. în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune. Nicolae Botnariuc. institute de cercetări de profil din Bucureşti. îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. genetică. iar la conducerea staţiunii. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România.. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. comasarea unor discipline etc. începând cu anii 1960. Lucian Gruia (care părăseşte . În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. este complet abandonată. Margareta Cantoreanu. După pensionarea prof. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. scăderea numărului de catedre. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. Vălenii de Munte etc. montane şi alpine. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994).de la catedrele Facultăţii de Biologie. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti.

Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. trei cadre de la staţiune. . Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică. S. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea. zona Sinaia – Buşteni”. România”. în foarte multe momente. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. Margareta Cantoreanu şi dr. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. În intervalul 1984–1989. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. dar mai ales din punct de vedere conceptual. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. atât din punct de vedere metodologic. această activitate didactică. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. În anii 1984–1989. coordonată de prof. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. neabordat până atunci de cercetătorii români. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. în reviste interne şi în străinătate.

Margareta Cantoreanu. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. – crearea în staţiune. dr. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. dr. simpozioane. Constantin Ciubuc. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. La aceste module au participat specialişti. modernizare. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. . susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. se reânfiinţează funcţia de director şi. liceal şi universitar. Perioada 1989–prezent. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. prof. cercetare ştiinţifică. după pensionarea dr. dr. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. experţi. Angheluţă Vădineanu şi conf. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. extindere etc. Din anul 1994. „workshop”-uri. programe TEMPUS. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. consolidare. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. sub conducerea fondatorului acestui departament. din întreaga ţară şi din străinătate. Ioan Mihăilescu.Începând cu anul 1970. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. Angheluţă Vădineanu. din diferite domenii. În anul 1994 este numit în funcţia de director. dr. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. În staţiune. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. cadre didactice.

Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. Cele două ramuri ale arcului. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice. prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. cu 15 camere de locuit. Privit în ansamblu.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. Ramura dinspre răsărit. în primul rând. 2. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. nu departe de Vf. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. în special de către dl. de direcţie generală N-S. MASIVUL BUCEGI . masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. cu deschiderea către sud. Ioan Mihăilescu. un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. iar cea dinspre apus culmea Strunga. Găvanele (2472 m). – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. 1). este denumită culmea principală a Bucegilor. înălţată deasupra văii Prahovei. . prof.Staţiunea Zoologică Sinaia. dr. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune.

pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. platoul Bucegilor. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. despart două şiruri paralele de înălţimi. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. este în cea mai mare parte uşor ondulat. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. ţancuri ascuţite. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. Valea Izvorul Dorului. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt. . larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne. cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. pe alocuri.

Cocora (2182 m). Jepii Mari (2071 m). Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). Munţii Bucegi .Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi. platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. Pietrosul (1932 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. Şirul prahovean . ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele. Lăptici (1872 m).Fig. luând direcţie NNE-SSV. Furnica (2103 m). Piatra Arsă (2044 m). 1. Oboarele (1707 m). De la Piatra Arsă în continuare însă. Caraiman (2325 m). iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Jepii Mici (2143 m). Nucetu (1861 m). şirul se încovoaie puţin.Baiului (Gârbova) . Blana (1875 m).

Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Brânele Mici ale Caraimanului. Spre deosebire de celelalte flancuri. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. . remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. cel mai însemnat munte al masivului. împodobite cu nenumărate flori. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. de care este despărţit prin Valea Albă. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. una singură. iar versanţii exteriori au înclinări medii. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. cu buruienişuri luxuriante. muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. numită şi Valea Caraimanului. Caraiman. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. La nord. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. iar la sud cu muntele Caraiman. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. Pe clinele nordice. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. care îl desparte de muntele Moraru. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. se deschid luminoase. Feţele sudice însă. Brâna Mare a Caraimanului). Jepii Mici.

se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. la limita superioară a pădurii. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). 1). de la limita platoului. unde străbate câteva mici chei stâncoase. . Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi.Din Vf. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. luând naştere din platoul Pietrei Arse. Cumpătul 1651 m). a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. muntele Cumpătul (Vf. domină oraşul cu clinele sale domoale. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. La circa 1300 m altitudine. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. Piscul Câinelui 1658 m). acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. muntele Zamora (Vf. se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. La ieşirea din aceste chei. plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. Zamora 1521 m). Pe un bot al acestui plai. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. puternic frământată. pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf.

De aceea. având ca efect răcirea rapidă a solului. Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. Temperatura aerului În mod normal. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. . afluent al Prahovei. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. direct şi indirect. asupra celorlalte elemente climatice. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. influenţând în mare măsură. În nopţile senine însă. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri).Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. pe culmile înalte. străbătută de pârâul cu acelaşi nume. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. Astfel. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare.

îmbibat cu apă. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. ciuperci). primăvara. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. la altitudini de peste 2000 m. ci şi de formele de relief. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. .Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. În zilele senine şi fără vânt. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. producând acele „scurmături de vânt”. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. Astfel. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. iar iarna zile neobişnuit de călduroase. răscoleşte pământul moale. vântul şlefuieşte necontenit stâncile. iar în timpul iernii spulberă zăpada. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. coloane. rupe pe alocuri covorul vegetal. datorită cărora iarna. pe culmile Bucegilor. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. local. Se produc astfel inversiuni de temperatură. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. Astfel. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. În regimul normal. în special iarna. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea.

ceaţa care învăluie frecvent culmile. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. cu descărcări electrice. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. pe măsură ce soarele se ridică. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. ca urmare a inversiunilor de temperatură. aproape constantă în tot timpul anului. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. care începe să învăluie crestele. Astfel. este de la V-NV către E-SE. iar primăvara şi vara mai ridicată. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. în continuă agitaţie. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. apoi. Ajungând la altitudini mai mari. spre E-SE. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. în dimineţile senine de vară. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. Ceaţa (negura). nu este altceva decât un nor în contact cu solul. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. Iarna. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici. acestea. cu toate ramurile îndreptate unilateral.Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. Astfel. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. pe platou. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. către limita superioară a pădurii. . Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. fiind purtată de curenţi. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi.

. Cele mai bogate precipitaţii. 3. între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti.Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. în medie. 1968. * Text adaptat din BELDIE AL. în medie 588 mm).. în tot cuprinsul masivului. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. se realizează în luna iulie (168 l/mp).

d . 1.). 5 – simetria dorsiventrală. Simetria organismelor vegetale: 1 .faţa dorsală. şi Lamium maculatum).faţa ventrală. v . 2 . 2.simetria radiară (floare de Geranium sp.monosimetria (frunză). Acest tip de simetrie se . Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Simetria.simetria zigomorfă (floare de Viola sp. 3 . Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie.Fig. 4 .simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). polisi-metrie). Simetria radiară (actinomorfă.

Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală.).: tulpini repente. tulpină. 3. 2. Simetria bilaterală (bisimetrie). Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. egale (dreapta – stânga.a. Semn convenţional: *. izopodială. Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie..). Galium aparine – lipicioasă) ş. Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig.2. tulpini modificate. ramuri culcate la pământ.a. Semn convenţional: +. Ex. . monopodială). 2: 3–5). ex.întâlneşte la organe cilindrice. alungite (rădăcină. 3.: organe turtite (talul lichenilor. 2. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc.). acestea la rândul lor. perpendiculare unul pe altul. anterior – posterior). unele flori şi fructe (Fig.). Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp. (Fig. frunzele). peţiol). se ramifică. Semn convenţional: ·|·. comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. ÷. Ramificaţia isotomă (eudicotomică. Monosimetria (simetria dorsiventrală). unele flori (Fig. – odolean) ş.1. – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul.a. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă). majoritatea frunzelor ş. 2. – ulm). Orientarea în spaţiu. ex.1. Selaginella sp. Ex. flori (Valeriana sp. tot din vârf. ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. Sisteme de ramificaţie. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos. Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. eutalul hepaticelor. tulpina).

2 . Ramificaţia simpodială (cimoasă).Ramificaţia anisotomă (anizopodială.). rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior.ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială). UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . lateral de pe axa principală. 4. De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său.3. 3. axele au o creştere determinată (definită) (Fig. Ex. 3.2. 3. Pinus sp. 1-5 . Pe picior se formează două axe inegale.ramificaţia laterală simpodială (cimoasă). Axele succesive pornesc subterminal.picior. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite. Picea sp.. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig...). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee. Fig. 3. p . Sisteme de ramificaţie: 1 . simpodială).). 4 . 3 . Ramificaţia laterală.).axe succesive de vârste şi ordine diferite.4.ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială).: tulpini de conifere (Abies sp. Larix sp. În cazul rădăcinii.ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă).

iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen. ordin. Încreng.1.). Lichenophyta) .Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. subspecia). Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. familie. 5. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). LICHENI (Regnul Fungi. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia. clasa etc.

corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). Culoarea apoteciilor variază. Tal lamelar. Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. Nostoc sp. membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. gelatinos în stare umedă. trunchiul arborilor). brună. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). Ex. albăstruie. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). Licheni crustoşi. neagră. rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. Culoarea talului. Licheni gelatinoşi. Talul gelatinos are aspect subţire. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri). fiind de . tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). Licheni frunzoşi (foliacei). Licheni tufoşi (fruticuloşi). cu diametrul de câţiva milimetri. galbenă. verde. roşie etc. formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. ex. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). cenuşie.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii.a. muscicoli (pe muşchi) etc. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. verticale sau pendule cu simetrie radiară. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe.). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri.: Collema sp. fixat parţial de substrat (sol. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă.

dând naştere la hife de ciupercă. Observaţii. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. (Fam. Ord. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. . lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. care au o accentuată acţiune corozivă. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. Ascolichenes. Licheni crustoşi Graphis sp. Discolichenes. chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. Datorită sensibilităţii lor deosebite. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece.obicei diferită de cea a talului pe care se formează. carpen. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. tei). şanţate.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. alimentară. Ex. neregulat ramificate. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. Graphidaceae). Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. Prin intermediul acizilor lichenici. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. ele nu au compoziţia acizilor). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. vor da naştere unui nou lichen. lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă).

Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. caperata. Ramificaţii erecte. alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. netedă. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. 4. Parmelia furfuracea (Fam. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. 4.). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. 4.).).). adânc lobat. 4.3. Lichen corticol rar saxicol.8.a.). Specie tericolă ce creşte în tufe dese. iar pe cea inferioară. Lecideaceae). Stictaceae). Lichen corticol. gălbuie sau brună. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda. În păduri sunt frecvente de asemenea: P.4. toate în aceeaşi parte (Fig. netede.1.). Stictaceae). pietre. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui). albe şi nude) (Fig. P. Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig.7. 4. lichen de munte (Fam. cetrarioides ş. neted şi lucios pe faţa superioară. Cladoniaceae). faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. Peltigera canina (Fam.5. Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam.a. 4.). Tal mare (până la 40 cm). Lichen saxicol de culoare galben verzuie. Lichen corticol sau tericol. cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). Cladonia sylvatica.6. Parmeliaceae). Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie. 4. compacte. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. Teloschistaceae).2. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. . cu contur neregulat. cu ramificaţiile terminale curbate în jos. cu aspect prăfos. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. portocalii (Fig. Cladonia coniocraea ş. Parmeliaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. stânci.Rhizocarpon geographicum (Fam. 4.).

ap .Cetraria islandica.Cladonia pixidata. 2 . Licheni crustoşi (1). .Parmelia furfuracea. 10 . 6 .Xanthoria parietina. 7 . 5 .Cladonia rangiferina.Rhizocarpon geographicum. 4 . foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 .Lobaria pulmonaria. 3 . 9 .Fig.Peltigera canina.Usnea barbata. 4.Thamnolia vermicularis.apotecii. 8 .

Talul poartă la vârf apotecii mari. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. Încreng. fistulos. barba ursului (Fam. coada rândunicii (Ord. Usneaceae). de culoare verde-închis. frecvent întâlnit în pajiştile alpine.1. mai închise la culoare.2. Usnea barbata (asemănătoare cu prima. Tal foliaceu. Bryobionta. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. Fam. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal. Tal cilindric. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. Mar-chantiales. ascuţit la capete. 5. ramificat. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). disciforme.). pajişti. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Usneaceae). Ex.). zone mlăştinoase etc. în camere anteridiale (Fig. Lichen corticol. Subregn. Usnea florida – mătreaţa bradului. situată apical. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. 4. Lichen tericol. Plantă dioică.). Sporofitul mic. Hepaticae). Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec.2. lamelar. Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic. 4.: Marchantia polymorpha – fierea pământului. în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Marchantiaceae). saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor).Thamnolia vermicularis (Fam. cu marginile ondulate (Fig. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. de culoare albă (alb-cenuşiu).9. La maturitate. de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. 5.10. 5.). Tal filamentos. . ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol).

Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum. Frunzuliţele sunt simple.).4. Bryatae/Musci).4. 4 . Sporogonul de dimensiuni reduse.3. propagulele pot genera noi indivizi. 5. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. 3 .). 2 . 5. 5. mici.secţiune longitudinală prin anteri-diofor.1.a. sesile. scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi. Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi.sec-ţiune . Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă. După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format. Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. ascuţite sau obtuze. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls.). 5.fragment de tal &cu arhegoniofori. Metzgeria conjugata ş. Fig. 5. simplă sau ramificată. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.fragment de tal % cu un anteridiofor. cu marginea întreagă sau dinţată. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 .). tulpiniţă şi frunzuliţe.

Polytrichales. erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. setă şi capsulă (Fig. Dicranaceae).picior (peduncul). Hypnobryales. Fam.pseudo-periant. an . lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. . pr .1. prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli.sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Eubryales. sp . per . Mniaceae).). 6: 1a. Fam. Hypnobryales. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). Mnium punctatum (Ord. Rhytidiaceae) (Fig. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici.stomate. Pe tulpiniţa lungă. Polytrichales. Fam. 6. Fam. Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). Hypnaceae). lb . 6: 2–7). Fam.longitudinală prin arhegoniofor. Neckera crispa (Ord. Neckeraceae). Fam. Hypnobryales.arhegon. Ex. Hypnum cupressiforme (Ord. Dicranales.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Hylocomium proliferum (Ord. st . 6: 1a). Isobryales. Mnium affine. Polytrichum juniperinum (Ord. Hypnaceae). Rhytidiadelphus triquetrus (Ord.lobi. cilindrică.pericheţiu. Fam. Seta este cilindrică. pp .anteridie.propagule. Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. rzi . Fam. Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). pc . Polytrichaceae). Polytrichaceae). 1b). Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor.rizoizi. ar .

op . partea inferioară.Dicranum scoparium. 3 . ap . 6 . 6.Polytrichum commune.scufie.Fig. s .sporogon (detaliu). se înrădăcinează şi generează noi plante. 4 . cad pe pământ.Hypnum cupressiforme.opercul. în general diferit colorate. dispuse în alternanţă cu sepalele..apofiza. îngustată a petalei. sc .fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. ur urna. 7 . . Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. Sepalele pot fi persistente sau caduce. 1a . La Papaver sp. Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile.Hylocomium sp. 1b . Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă. cu care aceasta se prinde de receptacul.Rhytidiadelphus triquetrus. Briofite cu tal cormoid: 1 . Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. 5 Mnium affine.Neckera crispa.setă. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. 2 .

cornet nectarifer la Aconitum sp. 2 .tetralobată (Lychnis flos-cuculi). (7) şi Trollius europaeus (8). unguiculată (Cheiranthus cheiri).unguiculată (Cheiranthus cheiri). 4 .. Forma petalelor: 1 .) etc. 8 . 59. Ranunculus acris).Fig. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. 59: 1–5). Rubus sp. emarginată (Rosa sp. 7. ovallanceolată (Nymphaea alba). (6). Solanum sp.oval-lanceolată (Nymphaea alba).orbiculară (Ranunculus acris). 5 . . Petale transformate în organe nectarifere: 6.pinten nectarifer la Viola odorata. (Fig.bilobată (Stellaria media). tetralobată (Lychnis flos-cuculi). 3 . Helleborus sp. bilobată (Stellaria media).. 9 ..

. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. ve . Ericaceae. Apiaceae ş. 5 . Glandele nectarifere (nectarine). Helleborus sp.). 60.) şi gamopetală. 59: 6–9).Stellaria media. bazal. Asteraceae ş.Fragaria vesca. când petalele sunt concrescute (Solanaceae. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . – spânz.Veronica polita. Trollius europaeus – bulbuci). Brassicaceae. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.Fig. Convolvulaceae. câte o glandă nectariferă).carena (petale inferioare). 2 . 4a .) (Fig.a.Sinapis arvensis. 3 . Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 ..a. Caryophyllaceae. al . toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Fabaceae. Corola este dialipetală.alae/aripi (petale laterale). La Helleborus sp. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. Rosaceae. Orchis sp. Viola sp. ca . fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară.floare de fabacee (Pisum sativum). cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag.vexilum (petala superioară).corola etalată. .

). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. 60. Fig. Rosaceae).infundibuliformă (Calystegia sepium).hipocrateriformă (Syringa vulgaris). 4 .: Pisum sativum (Fig. două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. stindard. 3 . rotundă (steag. vexilum). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 60. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. carena).globuloasă (Vaccinium myrtillus). Ex. Scrophulariaceae) (Fig. (Fam. 6 . .). 60: 1–3). 2 .tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 5 .campanulată (Campanula rotundifolia).4. Brassicaceae). Caryophyllaceae) (Fig. Stellaria media – rocoină (Fam. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. 61.5.Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam.

hipocrateriformă (Syringa vulgaris). 2.. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). Florile cu corolă bilabiată sunt . (3).floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). 5 . Convolvulus sp. 1a floare văzută în profil.ovar. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig.floare ligulată de Taraxacum officinale.caliciu. Nicotiana tabacum).bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. lbs .pinten. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. 4b . globuloasă. 62. 4a . aproape sferică (Vaccinium sp. pin . lbi . 4 .labium superior.ligula corolei. C .stil.). lgc . Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.. K . 3 .stamine.corola.).capitul la Leucanthemum vulgare.stigmat.personată la Linaria vulgaris. ovr . sta . 62. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. sti .1. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.labium inferior. – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.). Datura stramonium). (Fig.Fig. 61). la Linaria sp. stg . Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).

: Lamium maculatum.) (Fig. 63: 1–3). Galanthus nivalis. Perigon (P): 1.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. Scilla bifolia ş. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.diali. Fig. Galanthus nivalis. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.. Polygo-natum latifolium ş.labelum. Ex. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară. Taraxacum officinale ş.5).. Lilium sp. peri (Eriophorum sp. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris.. 63: 5–7.. nepereche. liberă. Rumex sp. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp.. 2 .... Lilium sp. Pedicularis sp. (2). (1) şi Aconitum sp. Fraxinus sp.. 7 .4. . Lamiaceae (Labiatae). Salix sp. Urtica sp.). Perigonul este sepaloid. – ligulată – corola are un tub scurt la bază. Scirpus sp. Salvia sp.a. Carpinus sp.P alcătuit din bractei la Luzula sp. 63. 62: 2.caracteristice Fam.şi gamotepal la Orchis sp. Colchicum autumnale.: Leucanthemum vulgare. Ex. Fig. 5 . 4 ...)..a. 6 . nepereche. 3 .. rezultat din concreşterea petalelor. 62: 4..) (Fig. 64). unele concrescute iar altele libere. Iris sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. La Orchis sp. 63. (Fig. care se continuă lateral cu un limb – ligula. l .gamotepal la Muscari sp. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. iar tepala anterioară. Asteraceae (Compositae).). perigonul este alcătuit din 6 tepale. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig.dialitepal la Lilium sp.3).. (Fig.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp.

Fig. cilindric.ament &. 65. 1c .Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin.). 2 Carex sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. 1b . partea sterilă a staminei este subţire.stamine cu filamente staminale bifurcate. Verbascum sp. conectiv şi anteră (Fig. 2 . Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare. floare %. . de lungime variabilă. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. 1a . 2a .A didinam (Thymus sp. Brassicaceae) (Fig. 2a . 65. O stamină este alcătuită din filament staminal. Tipuri de androceu (A): 1 .1.3.floare %.floare &..Salix sp.floare % de Corylus avellana. simplu sau ramificat (Fig.4.2).. Fig. şi alţi reprezentanţi ai Fam. tetradinam – din totalul de 6 stamine. Stamine.floare &. 65: 1. ament %.). 65. Thymus sp. 3 ..). 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp.stamină (Hyoscyamus niger). Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine. 64. Filamentul staminal. Flori nude: 1 . două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp. 65..).

floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare.Thymus serpyllum. 66: 1–4). Primulaceae. 7 . Salix purpurea).). Solanaceae. 4 . Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). unele fabacee).5.Hyacinthus sp.4 . 2 . 66. Fig.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.A tetradinam (Brassica sp. 3 . 5a .stamine unite prin antere.A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9). 9 . Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris. 6. 2a . 66. Boraginaceae. 8.). diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. După raportul dintre stamine.) (Fig. 5b . 65. Oxalis acetosella.floare în secţiune longitudinală. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig.corola desfăcută. 5 . Ex.Primula veris. Lamiaceae.A dialistemon (Salix alba).a. triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig.Muscari comosum.A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7). Sinantere: 5 . floare întreagă. Liliaceae ş. 65: 6–10). Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 . 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum.. .5.

Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale.) ş..).dorsifixe la Colchicum autumnale (2). bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp. Lilium sp. Trollius europaeus). În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.. 3.. ..Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal.. 2.). 67. Vaccinium sp. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp. oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct. prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp. printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis). poacee) (Fig. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp.a. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. 67).).). Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. 4 . ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.bazifixe la Tulipa sylvestris. Plantago sp. Fig.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp. Stamine cu antere oscilante: 1 . Linum sp. dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale. După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.

2 .). Liliaceae).. Fabaceae. reprezentanţi ai Fam. 68). Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. Fig. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. Lamiaceae.G semiinferior în flori perigine.G supe-rior în flori hipogine.. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp. Asteraceae.Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae). Brassicaceae. pentacarpelar (Linum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Violaceae.). eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. tricarpelar (Tulipa sp. Apiaceae. faţă de celelalte elemente ale florii. bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană . 68.G inferior în flori epigine. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . Rosa sp. Amaryllidaceae) (Fig.).). iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. Iridaceae. poacee). Sedum sp. semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului. Primula sp. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Campanulaceae. Asteraceae). După poziţia pe care o ocupă pe receptacul.. 69: 1–7). Tulipa sp. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). policarpelar (Fig. Rosaceae. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. 3 .. Violaceae.

secţiune transversală prin ovar.ovar. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. 69: 2. 11 . Fragaria sp.care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii.G pentacarpelar la Linum sp.a) (Fig. (4) şi Primula veris (5). 1a . 6 .G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. stg ..G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri. 2 .G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp. 70: 1–3). 10.G monocarpelar la Pisum sativum.stigmat. 69. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. sti .. 69: 1. Fig. Boraginaceae) (Fig.2). Stilul este o prelungire a ovarului. ovr .stil.). ovarul se continuă cu stil lung . lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. 4. Primulaceae ş.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.. Ovarul este partea bazală. Tipuri de gineceu (G): 1 .6–11)..3..G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. ce face legătura între ovar şi stigmat. 7a carpelă. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). stil şi stigmat (Fig. 9 . 3 . Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. 5 . variabil ca formă.G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp. 7 . 8 ..

stil. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.). trifid (Campanula sp.floare brevistilă. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. Poaceae). (Fig. filiform şi papilos (Plantago sp.).Symphytum officinale.. Ex. Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp.).).).: Primula sp. 10 .. 6. 3 .Alchemilla sp. bifid (Arnica montana. Crocus sp. disciform şi stelat (Papaver sp. Stil ginobazic: 1 . 2 .).globoid (Primula sp.Fragaria vesca.bifid (Arnica montana).). 3 .gol/găunos (Viola tricolor).). Lamiaceae). lobat (Lilium sp.). sti . Fig. Fig. 2 . 8 – papilos (Festuca sp. Hetero-stilie la Primula veris: 4 . papilos (Festuca sp.). (Fig. 70. 4a .).trilobat (Lilium sp. Tipuri de flori după repartiţia sexelor . Nardus stricta). 7 . 70.). 9 .. Primula sp.foliaceu (Iris germanica). gol/găunos (Viola sp.floare longistilă. 71).(longistil) sau scurt (brahistil). adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Tipuri de stigmat: 1 ..) etc.).4. Stigmatul este partea terminală a stilului.disciform şi stelat (Papaver sp. 71.trifid (Crocus sativus). 4 . cvadrifid (Epilobium sp.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). 5 . foliaceu (Iris sp. pentafid (Geranium sp.

masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. 3 .. .plantă ginandrodioică. 7 . fără androceu sau gineceu. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii.plantă ginodioică.). plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba.a.a. 8 .).plantă androdioică. 4 . plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.plantă ginomonoică. Fagus sylvatica ş. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ.plantă agamonoică. 10 .plantă dioică. 5 . flori asexuate (agame) – flori sterile.plantă ginandromonoică (trimonoică). poligam-dioice şi poligam-trioice. 2 .plantă andromonoică. 72. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite.plantă monoică. 9 . 6 . plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. pe doi sau trei indivizi. Urtica dioica ş.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. Corylus avellana.După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. se deosebesc (Fig. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . plante monoice – au flori unisexuate.

Boraginaceae.şi pentaciclice. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele.. Ranunculus sp. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Iridaceae. Fraxinus sp. Thymus sp. Betulaceae. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp..: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. masculine şi feminine sau alte combinaţii. triciclice. Salvia pratensis. hexaciclice (Brassicaceae). Fagaceae. Solanaceae.Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. Trollius europaeus).). Veratrum album). pentaciclice (Aceraceae.). Ex.. Primulaceae. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. Leontopodium alpinum. Corylaceae. Lamiaceae. Saponaria sp. având flori bisexuate. feminine şi bisexuate (Acer sp.).. Urticaceae). indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. . Pulsatilla montana). Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. – verticilată (ciclică. Scrophulariaceae).. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Salix sp. tetraciclice (Apiaceae. Liliaceae). – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G.

ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale.. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. inferior – Ex.).: G (5)- .: G(5). } – flori bisexuate. trimere (Iris sp. C(5). Linaceae). Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie).: K5. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. C – corola.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. tetramere (Rubiaceae). Ex. dimere (Papaveraceae). Lilium sp. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. Tulipa sp. Poziţia gineceului. |. A – androceu. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). P – perigon. polimere (Crassulaceae). sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. G – gineceu.În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. 5 – flori spirociclice. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. litere şi cifre. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Ex. A(5). ·|· – simetrie zigomorfă. K – caliciu. A5. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. raporturile dintre ele). C5. G superior – Ex. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. + – simetrie bilaterală. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5).: G(5) G semiinferior – Ex. pentamere (Primulaceae. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale.). G5. G(5). pe faţa externă. .. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului.

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. iar pe cercurile concentrice trasate. La o floare spirociclică. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. tuberculi. androceul şi gineceul. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). se reprezintă axa florală şi bracteea. caliciul. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). albăstrui-cenuşiu (suriu). Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. pruinos (brumat). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Lamium maculatum). Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). corola.Construirea diagramei florale. rizomi). olivacee (de culoare verde-bruniu). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. de la exterior spre interior. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Fructul . rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori.

La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. stigmatul (Papaver sp. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. 2a . 2 .dehiscenţa siliculei. Tipuri biologice de fructe. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. 73. 6a .).Fructul. Capsula: 1 .). 5a -dehiscenţa silicvei.păstaie la Vicia sp. 4 .. 5 . se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.). Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. mezocarp (zona mijlocie. hipsofilele (Corylus sp.silicula latiseptă la Lunaria annua. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. 3 .folicula la Helleborus sp. receptaculul (Fragaria sp.dehiscenţa dorsi-ventricidă. 7 . baca şi drupa. Fig.păs-taie la Pisum sativum. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.).dehiscenţa siliculei. 6 .silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). 1a . . 7a .dehiscenţa ventricidă. nuca.silicva la Cheiranthus cheiri.. Ţinând seama de consistenţa pericarpului.lomenta la Coronilla varia.

rostru.3). Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. dehiscent la maturitate. Tipuri biologice de fructe. 74. 4 .poricidă (Papaver somniferum). În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. Capsula: 1 . 2 . Vicia sp. 73: 2.Capsula este un fruct cu pericarp uscat. Fig.septicidă (Colchicum autumnale). ca .dehiscenţa loculicidă.1. 4a – dehiscenţa septifragă. gâtuite între seminţe. 8 . Ex. Ex. 73. 3a . . stg .stigmate. sm . (măzăriche) (Fig. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă.).carpele la maturitatea fructelor. Ex.4. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.). 1a dehiscenţa septicidă. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi.dehiscenţa septifragă.septifragă la Viola tricolor.septifragă (Datura stramonium).: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.: Pisum sativum (mazăre). 5 . 3 .sămânţă. 73. 7 denticidă (Primula veris). af axa florii. 6 .capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. rst .: Coronilla varia (coronişte) (Fig.). 2a .loculicidă (Tulipa sp.pixidă (Anagallis arvensis).

74.7). 74..5.6.5. Lilium sp. indehiscent la maturitate.7. capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. La Geranium sp. Tulipa sp. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Hyoscyamus niger.).) (Fig. 74. Viola sp.: Primula sp. Ex. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.). între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.).: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. bilocular. de la vârf până la bază. 74: 1–4). Ex. de jos în sus. Ex.Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. 73. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. Plantago sp.8. Nuca este un fruct cu pericarp uscat. (Fig. 73: 6. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. prin 4 linii longitudinale.). Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve.) (Fig.) (Fig. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp.).. Fructul matur se deschide în două valve. prin linii longitudinale în peretele fructului. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.). . câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. 74.

) (Fig.papus. 75. cupuliform). nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. 75.12).). Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). pp .). (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. 75. 11 .peri. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.2). (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).poliachene la Rosa sp. 4a achenă. La Fragaria sp.3. 7. 2 . Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp. s .achenă cu papus (Asteraceae).6.5. em . 10 . 75.embrion. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. 75. p .rostru.poliachenă (Ranunculus sp. 3 . 6 . Ranunculus sp. Rosa sp. Nuca: 1 . Aste-raceae) (Fig.poliachene la Fragaria sp..diachenă (Carum carvi). Lamiaceae) (Fig.). Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 5 .). r .şanţ.).12 .Fig.).). Tipuri biologice de fructe.. Apiaceae (Fig. Boraginaceae. Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. 4 .. 9 .cariopsă (Triticum sp. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana.tetraachenă (Symphytum sp. Rosa sp.75: 11.disamara (Acer pseudoplatanus).samara la Ulmus glabra (7).).4. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. 75: 1. 8. ..achenă (Matricaria perforata).

6. Drupa este un fruct cu epicarp subţire.). Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp.). mezocarp cărnos şi endocarp membranos.epicarp.6. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Ex.drupeolă.receptacul cărnos.) (Fig. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). dr .fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.4).: Rubus idaeus (Fig.: Atropa belladonna. 5a . La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Solanum dulcamara (Fig. bilateral la mesteacăn (Betula sp. 6b .5). 76: 3. Tipuri biologice de fructe.) (Fig.10. end endocarp.Fig. 6a . Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.fruct deschis. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Baca este un fruct cu epicarp subţire.polidrupă la Rubus idaeus.drupeolă în secţiune longitudinală.Solanum dulcamara. Ex. Drupa: 6 . Convallaria majalis.mezocarp. 4 .Convallaria majalis. 76. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). mz . ep .secţiune longitudinală prin polidrupă. Baca: 1 . 76.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.sămânţa. 5 . r .). 75.2.Atropa belladonna. sm . 76: 1. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. 2 . CORMOFITE . 75: 7–9).

RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. ramuri sau frunze dar. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative.1. Cormobionta. Pteridofitele mature nu prezintă. Funcţii principale: fixează planta în sol. 1. Rădăcinile obişnuite sunt adventive. La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol. 7. 2. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini.(Regn Plantae. îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii.1. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Subregn. ce asigură nutriţia plantei (rădăcina. de obicei. Baza lor se racordează la baza tulpinii. în număr determinat sau nedeterminat. Pe tulpină. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. 6. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă). câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. Rădăcini normale.1. rădăcină principală. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. câte două. de multiplicare vegetativă ş. Cardamine pratensis – stupitul cucului). mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). Rădăcini adventive.). Încreng. – salcie).a. Pteridophyta. .1.

– . raf . t . 3.Fig. A. Tipuri de rădăcini: 1 . f . alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. Viola sp. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Galium odoratum (vinariţă).rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix. La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. Scoarţa externă.rădăcini contractile. (viorele.tulpină.1.a. morfologice şi structurale (metamorfoze). Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon). se încreţeşte. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive. ra .rădăcini adventive fixatoare. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Rădăcini contractile.rădăcini adventive.frunză. rc .. spt . toporaşi) ş. 2 . Rădăcini metamorfozate. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă). 3 . Rosa sp. 7. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor.rădăcini adventive la Veronica beccabunga. B . La orhidee embrionul nu are radiculă. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. 3.bulb la suprafaţa solului şi retras în sol.rădăcini contractile la Crocus sativus. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc.suport. Prezintă modificări adaptative.

rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota. exclusiv fixatoare. După rolul pe care îl îndeplinesc. 3. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie.). servesc la adâncirea în sol a plantulelor.radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris. 8. Ex. Lilium martagon – crin de pădure. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). 7. 3. 3.: Hedera helix – iederă (Fig. Scilla bifolia – viorele) (Fig. Rădăcini tuberizate: 1 . (4). Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. (Filipedula vulgaris – aglică). 7.rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. Taraxacum officinale – păpădie). radicele.2. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele .3. Crocus vernus – brânduşe de primăvară. Crocus sativus – şofran.). La plantele care se dezvoltă pe sol. Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri.4. mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave.capul/potcapul călugărului. prin formarea de ţesuturi parenchimatice. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. bulbilor. Orchis sp.3. Rădăcini fixatoare. în care se acumulează substanţe de rezervă.2. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore. tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. Prezintă o creştere particulară în grosime. 4 . Fig. 3. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. 8: 1–4). 2 . Rădăcini tuberizate. Plantago media – pătlagină.) (Fig. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov).

Taraxacum officinale (păpădie). Ex. 10.: Cirsium arvense (pălămidă). Rădăcini pivotante. Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni. (plop). Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Trifolium sp.erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig..). Rădăcini purtătoare de muguri: 1 . Neottia nidus-avis (trânji).1. Rumex acetosella (măcriş mărunt).2. Rădăcini fasciculate (fibroase. Taraxacum sp. (trifoi). . Rubus idaeus (zmeur). Vaccinium myrtillus (afin) ş.). Ex.Rumex acetosella. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. 9. 10. 9). întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). (pin). radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig.: Abies alba (brad). 2 . Rădăcina principală este bine dezvoltată. Rădăcini rămuroase. drajonare. firoase). Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate. Rosa canina (măceş). Populus sp. rămuroasă şi fasciculată. Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Fig. având formă de pivot (ţăruş). Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. iar acest mod de îmmulţire vegetativă. Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi. Pinus sp.plante lemnoase (arbori).a.

Plante micorizice.). Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci.La reprezentanţii Fam. . 2 . Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri).pivotantă. la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate. Rădăcini cu nodozităţi. iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei.1. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. 3 fasciculată (Poaceae). Fabaceae (Fig.). 11. Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor.). Nodozităţile au forme. 10. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza. 2. cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp.3. 10. 1. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 . Fig. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele.rămuroasă (Picea abies). Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig.

rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae).Ciuperca furnizează plantei superioare apa. 11. 1a nodozităţi mărite. (plop) ş. (larice. Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter.micoriză endotrofă. 3 . Ex. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. zadă). Mercurialis perennis (brei). Corylus avellana (alun). Acer sp. Pentru reprezentanţii Fam.2. prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei. Ericaceae. pedicuţă). Pinus sylvestris (pin). anin). Micorize externe (ectotrofe). Pinus mugo (jneapăn. Fig.). Orthilia secunda (perişor). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Haustori . (brădişor. Larix sp. Ex.: Gentiana sp. 11. Moneses uniflora (părăluţe de munte). Rădăcini simbionte: 1 . Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară.a.3.). Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe).şi intracelular (Fig. formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase.a. (arţar. Fagus sylvatica (fag). Micorize interne (endotrofe). Nardus stricta (ţăpoşică). Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. jep) ş. Populus sp. Carpinus sp. 2 . paltin). arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. Lycopodium sp.micoriză ecto-trofă. Alnus sp.: Abies alba (brad). (arin. 11. (carpen). (ghinţură).

Pedicularis sp. – cimbrişor. Trifolium sp. Ex. Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare. Urtica sp. Medicago sp. Salvia sp. Aceste plante nu prezintă rădăcini. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. Ex.. . Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi). neramificată. frunze. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată.: Jovibarba sp. Melampyrum sp. (silur).: caudex – tulpină scurtă. flori şi ulterior fructe şi seminţe.a. – salvie.2. Rhinanthus sp. Tulpini supraterane nearticulate. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate. Sunt caracterizate prin internoduri lungi. (clocotici). Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş.. cărnoasă.: Euphrasia sp. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. (ciormoiag). – urzică). După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite.Haustorii caracterizează angiospermele parazite. fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. – trifoi. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri. 2. Thymus sp. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false).: Cuscuta sp. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. Tulpini supraterane articulate.1. ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. Ex. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). 6. – lucerna. 1. Ex. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală).

(ciuboţica cucului). 12. caracterizează majoritatea plantelor din Fam. 12. Primula sp. Plantago sp. Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer).calamus (Carex sp.. Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. Asteraceae (Fig. 4 .: majoritatea plantelor din Fam. neramificată. 12. Culm (pai) – tulpină simplă. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpina este caracteristică plantelor din Fam.). 2 – culm (Triticum aestivum).Fig. cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate. Taraxacum sp. Galanthus nivalis (ghiocel). fistuloasă sau plină.1. de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze.: Allium sp.). Apiaceae. Lamiaceae. Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope. Tulpini supraterane articulate: 1 . verde. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale.3. 12. 3 .). Poaceae (Fig.). groasă. Ex.).2.4.caulis (Lamium maculatum). Ex. (Fig.scap (Primula veris). 12. (pătlagină). Ranunculaceae. Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă). . Brassicaceae. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. moale (puţin sclerificată).

ziduri etc. Ex.). Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. Tulpini drepte (erecte). Ex. Ex. Solanum dulcamara – lăsnicior). îndreptat într-o parte sau în jos. emergenţe (Rosa sp.. de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă. Tulpini urcătoare (scandente).). peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Tulpini prostrate.2. fără să formeze rădăcini adventive (Fig. tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ. Galanthus nivalis. Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară. 13. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism). . foliară (Vicia sp. Ex. garduri. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat. cu stereom slab dezvoltat. cu stereom ± dezvoltat. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). 2.1. Silene nutans. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. Tulpini procumbente. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. Ex. Carduus nutans. Tulpini culcate pe sol.1.). Astfel de tulpini se numesc nutante. producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi. cu vârful îndreptat în sus. fără a-şi ridica vârful (Fig. Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica.: Polygonum aviculare (troscot). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale.: Convolvulus arvensis (volbură). Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). 13.: Salix reticulata (salcie pitică). Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Thymus pulcherrimus (cimbrişor).).).

Tulpini geniculate. 13. 13. 2 .decumbentă. Ex. Ex. 4 ascendentă. apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat.).: Stellaria nemorum (steluţă). Fragaria vesca (fragi de pădure). 7 . Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni.Tulpini repente (culcate). fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. Tulpini decumbente (culcate). 13. de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig.repentă. 6 .: Thymus serpyllium (cimbrişor). Plante stolonifere.procumbentă. Fig. Tulpini orizontale sau oblice la bază. 5 . Ex.). Ex. Tulpină supraterană la început ascendentă. Glechoma hederacea (rotun- .: Lysimachia nummularia (gălbioară). 13. Antennaria dioica (parpian). Ex. Tulpină plagiotropă la bază.5. 13. 3 .: Ajuga reptans (vineţică).). după care devine erectă (Fig.6. Trifolium repens (trifoi alb târâtor).: Alopecurus geniculatus.plante stolonifere. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. 13.7. Tulpini ascendente.3. Veronica serpyllifolia (şopârliţă).4.geniculată.). Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 . Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig.prostrată.).

Apiaceae). Tulpini metamorfozate Fig. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). 14. 3-7 . Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. 4 muchii (reprezentanţii Fam. alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. Potentilla reptans (cinci degete). 2 . Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. de obicei cărnoase. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Ranunculus repens (floare de leac). Forma tulpinii: 1 . . După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice. comprimate sau prismatice (Fig. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. nesclerificată). tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. 14. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură. – rogoz). prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Consistenţa tulpinii. unii reprezentanţi ai Fam. Hieracium pilosella (vultu-rică).gioară). Rizomi. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. sclerificată). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. Sunt tulpini simple sau ramificate.tulpini prismatice. Aspectul exterior al tulpinii.tulpină cilindrică. când dungile sunt fine etc. Potentilla anserina (coada racu-lui).). Lamiaceae. bulbi. Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi. striată.tulpină sulcată.

1. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal. Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. de forma literei S. Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). (păpădie). Taraxacum sp.). odată cu formarea tulpinii florifere. (stânjenel).: Convallaria majalis (lăcrămioare. Paris quadrifolia (dalac). 15. coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. După formă rizomii pot fi: cilindrici. mărgăritar). iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. 15.). Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă. Ex. Ex.După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. Rizomi: 1 . 4 .: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig.).). 3 . care se va transforma.3. Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială.1.). Iris sp. vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an. Ex.rizom coraliform (Corallorhiza trifida).). verticală (Fig.rizom ortotrop (Primula veris). Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. Oxalis acetosella. 15. Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). 16. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită.: Primula veris (ciuboţica cucului).rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). Ex.4. Fig. 2 . tuberiformi (Iris sp.: Convallaria majalis. continuă). 15. 15. filiformi (Convallaria majalis). comprimaţi.rizom plagiotrop (Convallaria majalis). Equisetum arvense (coada calului). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial. în anul .2. Ramificaţia simpodială. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită).

17). Stoloni subterani. Solanum tuberosum (cartof) (Fig. având rolul de a îndepărta.ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). 16. Ramificaţia rizomilor: 1 . subţiri. fl . rz . Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. Elymus repens (pir târâtor).rizom. Ex. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi.: Convallaria majalis. 16. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. topinambur).rădăcini adven-tive.următor în tulpină floriferă (Fig. Equisetum sp. fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Tuberculii sunt microblaste groase. alungită. Lamium album (urzică moartă). Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali. Lamiaceae.floare. cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente. f frunză. (Fig. cât mai mult.2.: Helianthus tuberosus (napi porceşti. Tuberculi. tfl . plantele tinere de planta mamă. Ex.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani. Ex.2. ra . comprimată.).ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia).).: Lamium galeobdolon (gălbiniţă). în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. . globuloasă. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. Liliaceae şi Iridaceae. La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Ex. ci . bogate în substanţe de rezervă.mugure terminal. 15. Fig. 2 .a.tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite. I-V . ş. Forma tuberculilor variază: ovală.tulpină floriferă. mt .

compacţi. Muscari comosum (ceapa ciorii). puternic turtită (disciformă). Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). se formează tulpini supraterane florifere. uscate.1. Ex. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele.Fig. înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate. prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase. 17. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele. Hyacinthus orientalis (zambila). 18. Bulbi. ca nişte solzi. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă. Frunzele externe (tunici.3.). de culoare brună. cu noduri foarte apropiate.Helianthus tuberosus. catafile) sunt uscate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. Ex. Primăvara.). Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. Bulbo-tuberi. membranoase. care se acoperă parţial.2. Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. Pe tulpina disciformă.).: Lilium candidum (crin alb). prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari. mai mici şi mai înguste. 18. iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). 2 . Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă. Tuberculi: 1 . 18. Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi. . care poartă unul sau câţiva muguri.Solanum tuberosum.: Allium cepa.

. Cotiledoane (Fig.3.1. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie. m . 3 . bt . cu creştere limitată. monosimetric. 21: 2–5). Trifolium sp.a. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. Pinus sp.mugure de înlocuire.bulbo-tuber tânăr. tu .bulb solzos la Lilium candidum. 2 .rădăcini adventive. mt . ra .Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Tipuri de bulbi: 1 . absorbţie. În timpul germinaţiei seminţei. – pin. 21. 18. – trifoi ş. majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad. respiraţia şi transpiraţia. reproducere vegetativă. germinative). Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate). dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp.bulb tunicat la Hyacinthus orientalis. td . Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. 6.tulpină disciformă.bulbo-tuber la Crocus sativus. Fig.). înmaga-zinare de substanţe de rezervă. – carpen. FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii.tunici uscate.mugure terminal. Fagus sylvatica – fag.. Carpinus sp.1. Liliaceae. nutriţie heterotrofă. Funcţii principale: fotosinteza. ) (Fig.

rădăcini secundare. h .1.).catafile.Carpinus sp. Sunt frunze verzi.1. 4 .). hf hipsofile. 2. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. rs . Nomofile (frunze propriu-zise. două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. 3 Acer sp.protofile.reprezentare schematică. 3. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă.nomofile. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. cat . complet dezvoltate.). 21. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 . în loc de catafile sau după acestea. cot . solitare. frunze mijlocii). Se formează imediat după cotiledoane. 21. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. Ex.Fagus sylvatica. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme.cotiledon. 21. cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 .rădăcina prin-cipală. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. rp . tipice.Fig.1. Populus sp. Organe reduse. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. 5 . Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp.hipocotil.Abies alba. mai puţin lobate (Acer sp.). se usucă şi cad. Catafile (frunze inferioare) (Fig. 21.). (plop) ş. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. ..a. ptf . nmf . Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă..: Acer pseudoplatanus (paltin de munte).

III – segment primar. 1b . Pteridophyta) Fig.rădăcini adventive.a. bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica). 2b .1. .macrofilă la Polypodiaceae (schemă).spic sporifer (stobil). Poaceae).baza frunzei. Hipsofile (frunze superioare). dispuse la noduri. Potentilla sp. 1a .Lycopodium clavatum. tulpină asimilatoare şi sporangiferă. elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp.lamină (limb). rh rahis.spic sporifer. glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. lm . rz . 3 .. I. bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp.microfilă. (ghiocel). 2c . Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng. secundar şi terţiar. elementele involucrului şi ale involucelului (Fam.sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. flori sau inflorescenţe. Arum orientale ş. Apiaceae şi Asteraceae). II. La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. 21. bfr .scvame.microfile unite. Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri. 1c . Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile.rizom.sporofilă cu sporange reniform.). Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . ra . 2a . 22. scv . Protejează florile sau inflorescenţele (Fig. 2 Equisetum telmateia.4. Arum maculatum (rodul pământului).).

La majoritatea speciilor. se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. scvamiforme. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. Dryopteris sp.).) (Fig.. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care.2.). . Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare.a. Selaginella sp. la rândul lor. Botrychium lunaria – limba cucului ş. numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui. 22. 23.2). palmată (Pteridium sp. vegetative). Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. Asplenium sp.1. astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp. Polypodiatae. aripi.a. Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. – feriguţă.Microfilele sunt frunze mici.) (Fig. penată (Polypodium vulgare). La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică. ş.) etc. numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere). Nervaţiunea.3. 22:1. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp. foarte apropiat. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). microfilele sunt dispuse spiralat. nedife-renţiate în peţiol şi lamină.). 23.). – ferigă. pinna). Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls.). Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi.

întregi.Ophioglossum vulgatum.Dryopteris filix-mas (habitus). La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf.lamina. frunzele au nervaţiune uninervă. 2c . spr sporange.sporange deschis ce eliberează sporii. numeroase.segment fertil cu sporangi (detaliu). cu baza lăţită. in . 2d . Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. lm . 1b . disciformă (Fig. pungente (înţepătoare).segment de ordin I cu sori.induzie (detaliu). 2e . Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 .segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă. 2a . plată.).trofofilă. 23.sporofilă cu spic sporifer. rar caduce (Larix sp. 1a . dispuse spiralat. . la uscare se desprind de pe ramuri. La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă. 24.) sunt izolate sau grupate în fascicul. rar verticilat. 2b .2. opus. lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). 24.1.induzie.secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor. 2 .Fig. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. Frunzele sempervirescente.). dispuse pe câte o proeminenţă (Fig. 1c . lipsite de peţiol sau slab peţiolate. aciculare sau solziforme.

3. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă. ţepoase. Pinus sp. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune.4. 4 . 2 – Picea abies.Fig. sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig.Juniperus communis. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb). (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). Frunze aciculare: 1 – Abies alba.). 24. Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte. Tipuri de frunze la pinofite. (larice) frunzele aciculare.). peţiol şi baza frunzei (Fig. 25). La Larix sp. sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse. Magnoliofite (Încreng. 3 Pinus sylvestris. dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. 24. 24. . moi. Frunzele acicu-lare lungi. sclerenchim dezvoltat etc.

sinus bazal.baza laminei. Plantago lanceolata. lb . 25. sagitată. cu aspect de lance (Salix alba. Populus tremula). triunghiulară (Atriplex patula). de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula). deltoidă.peţiol. în formă de scut (Rumex scutatus). cuneată/cuneiformă. Symphytum cordatum.lob (segment). hastată. de forma literei greceşti delta (Populus nigra). obovată. de forma unui ou (Syringa vulgaris. pl . Forma laminei (Fig. de forma unei spatule (Bellis perennis). sn . de forma unui ou inversat. lanceolată. ovată. lamina are forma . reniformă (Asarum europaeum). blm . Tilia cordata). cu vârful în sus (Viola odorata. dn . st . în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. cordată/cordiformă. lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus). asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica.stipele. Carex curvula).incizii. Galium odoratum). 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris. scutată. bf .dinţi. de forma inimii. romboidală. Tussilago farfara. Plantago media). lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. Lamina Lamina partea principală a frunzei.apex. mg .Fig. falcată.margine. inc . lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia). ovat-lanceolată. eliptică.sinus. cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana). este foarte variabilă ca formă. de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia). spatulată. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx .baza frunzei. Pyrus communis). snb . în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum.

21 . hastată (Rumex acetosella.falcată.. liniară. Atropa belladonna). în formă de sabie (Iris germanica. 6 .cilindrică. Nardus stricta).circulară (orbiculară). 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis).. goală la interior (Allium cepa). sagitată (Isatis tinctoria. Typha sp. 14 . inegală sau asimetrică (Ulmus sp. cordată (Viola odorata).ensiformă. dilatată (Sonchus oleraceus). Inula ensifolia).). lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae). ensiformă. 17 .obovată.cuneată.liniară.ovat-lanceolată. Atriplex patula). 26. Fig. atenuată (Viola persicifolia). la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella. Tipuri morfologice de frunze . 12 . 8 .sagitată. 5 . acută sau ascuţită (Salix alba).hastată. 4 .fistuloasă. cilindrică şi plină (Sedum acre).lanceolată. auriculată (Nicotiana tabacum).deltoidă. lungă. fistuloasă. 10 . .forma laminei: 1 . Baza laminei (Fig.eliptică. 18 ..triunghiulară. rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. 3 . cuneată (Bellis perennis. 7 . Sagittaria sagittifolia). 20 .cor-dată (cordiformă). plină. 9 . reniformă (Asarum europaeum). setacee. 2 romboidală. 13 scutată.spatulată.ovată. 11 . 22 .reniformă. Gladiolus sp.setacee. 19 .unui vârf de lance. Salvia glutinosa). 15 . 16 .

obtuz.atenuată. Viscum album). 3 . ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus. 9 . Vârful laminei (Fig.acuminat.hastată. mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta).auriculată. obcordat (Oxalis acetosella). ondulată (Reseda lutea). încreţită (Rumex crispus). obtuz. aspră sau scabră (poacee şi ciperacee). 2 . acuminat – vârf lung. Forma bazei laminei: 1 . involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula . 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba). 5 . spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. Vârful laminei (formă): 1 . 5 reniformă. retezat sau trunchiat (Coronilla varia).acută (ascuţită).dilatată. 7 .mucronat.cordată.obcordat. Vaccinium uliginosum). emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa. 10 . cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). 7 .cuspidat. Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. 2 .) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris).rotundă. 8 .retezat. 6 emarginat.sagitată. Colutea arborescens. 6 .Fig. 11 inegală (asimetrică). La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 27. 29. rotund (Cotinus coggygria. neascuţit (Cruciata laevipes. 8 .acut.cuneată. 3 .spinos. Trifolium sp. 10 . 4 . ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere).1. Fig. 28. 9 . Urtica dioica).). 4 .rotund.

Fig. Salix alba.. Festuca sp. revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp. Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia.crenată. 30). Marginea laminei: 1 .întreagă.vulgaris. 29.serată. Urtica urens). margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana. crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. 5 . . 2 . Tussilago farfara. 29: 2–5). Petasites hybridus). Carpinus betulus). serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici. fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. 4 . dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig.. Veronica chamaedrys).). partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei. Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată.sinuată. Salvia pratensis) etc. Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. iar segmentele proeminente formează lobi.dinţată. Poa alpina). ascuţite (Urtica dioica. Vaccinium vitis-idaea) etc. sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). 3 . margine dublu-serată (Betula pendula. Viola sp.

(Fig.a.). pieloasă (scorţoasă. Ex. Ex. 31: 1–3). cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată.frunză palmat-sectată.4. 31. 3 . . Marginea laminei cu incizii profunde: 1 . 4 . 5 . Anthyllis vulneraria ş. 7 . 31. (Fig. tare). tripenat-sectate etc. arbuştilor şi a plantelor erbacee). 30.frunză palmat-fidată.). Lamina prezintă lobi inegali.: Brassica napus. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază.frunză penat-lobată.5. 8 .frunză penatfidată. bipenat-sectate. Frunza lirată. cărnoasă (Sedum sp.frunză penat-partită. Frunză penat-fidată.). frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale. Frunza runcinată.frunză penat-sectată. 6 . 2 . cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali. Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite.frunză palmat-partită.frunză palmat-lobată.Fig. partită sau sectată. Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor.

Fig..). Ex. 31.1.). Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare. 2 .frunză tripenat-sectată.: Acer platanoides. Quercus sp. Acer pseudo-platanus. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. 32. Nervaţiune palmată (digitată). Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei. Nervaţiune penată. ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). 5 .frunză runcinată. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale.4.frunză lirată.) (Fig. 3 . nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană.frunză bipenat-partită. Nervaţiune paralelă. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. Frunze cu incizii profunde: 1 . 32. Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica. secun-dare şi de alte ordine. Hedera helix (Fig. 32: 2.frunză bipenat-sectată. Populus sp.3). . 4 .

Nervurile laterale se ramifică unilateral. 3 .penată.Fig.palmată.6). în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc. 7 . Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile.) (Fig. Nervaţiune arcuată. Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus). Nervaţiune pedată. Nervaţiunea: 1 . Polygonatum sp. com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula). Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină.arcuată. numai spre marginea de la baza laminei. 4 . 5. Ex.pedată. . orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia. Parnassia palustris. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus).). 6 . Maianthemum bifolium. 2. 32. 32. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris).paralelă.: Helleborus purpurascens (Fig. canaliculat – scobit longitudinal. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis. 32: 5.7. Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate.

a.). la nivelul nodului. pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale. Lamium amplexicaule. 4 – frunză decurentă.) (Fig.). Cirsium sp.) (Fig.frunze concrescute (connate). 5 .1. Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. Verbascum thapsiforme. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus. 33. 33.2.3. 33. 2 . Frunze sesile: 1 .).Fig..frunză amplexicaulă. 33. Bupleurum rotundifolium) (Fig.5. 33. Thlaspi arvense) (Fig.4. Carduus sp. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină). . perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum. 33. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee. connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş. parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina.). Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină.frunză sesilă propriu-zisă. 3 – frunză perfoliată.).

).. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica). tc . Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor.).teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae). solziforme (Fagus sylvatica) (Fig.) (Fig. Viola sp. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată.). forma. Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele.lamină. de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.1. concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp.).). mai mari ca frunzele. 3 .4. Prezenţa sau absenţa stipelelor.Fig. la care stipelele concresc două câte două. cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. natura. 34.). 2 . După poziţie se deosebesc: stipele laterale.) (Fig.1. 34. 35: 1–4). dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei.2. ligula. Baza frunzei . Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. Stipele. hastate (Lathyrus sp. au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile. Scirpus sp. Trifolium medium.. 35). Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp.teacă umflată (Apiaceae). voluminoasă (Fig. lm .teaca (vagina): 1 . concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. 35: 4–9). stipele axilare situate între peţiol şi tulpină. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig.teacă. Trifolium pratense). Trifolium campestre).. cu rol în apărarea mugurilor foliari. 1. Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica).teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae). semicordate (Crataegus sp. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica. ohrea (ochrea). stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor. de regulă perechi.). stipele opuse peţiolului. reniforme (Salix caprea). 4 . 34.3. După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). 34. lanceolate (Galium aparine). La reprezentanţii Fam.. La reprezentanţii Fam. 35.). 34.frunze reduse la teacă (Juncus sp.

stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna). ur .lamina.urechiuşe. 35.stipele semicordate (Trifolium campestre).stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp.stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes). . o ohrea. 8 .stipele: 1 .ligula la Poa trivialis. Ulmus sp. st . Anexe foliare . 6 . lig . 9 . Rosa sp.teacă.10. 4 . Fig.stipele lanceolate (Galium aparine)..).stipele. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus). 10 .dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig. După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica.). 5 . 2 .ligula. lm . tc . 36.stipele cordiforme. 7 .frunză. Anexe foliare: 1 .stipele reniforme (Salix caprea).stipele libere (Fagus sylvatica).) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele).ohrea la Fagopyrum esculentum. Fig. 35. 4 . 3 ligula la Poa pratensis. f .).stipele hastate (Lathyrus sp.urechiuşe la Hordeum vulgare. 2-3 .

36.a. Pisum sativum. Este o formaţiune cu rol protector.3). ciliată (Dichanthium ischaemum). ciliată sau sfârtecată. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum. Sorbus aucuparia ş. 3. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Rosa sp. 36. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină.) (Fig. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis). Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole.a. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. Ligula. II sau de ordin mai înalt. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. 37: 2–4). Rumex sp. Vicia sp.) (Fig.. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă. sfârtecată/lacerată (Festuca sp.4). Polygonum sp. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I. păroasă (Eragrostis sp. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă.1. Ohrea.). întreagă. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse.) (Fig. 1.2.. 37. ligula continuă teaca. Ligula este caracteristică poaceelor. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. ş.1. .). aflată la limita dintre teacă şi lamină..). 36: 2.) (Fig. Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule).

dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante. Paris quadrifolia ş. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. .).). trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. Lysimachia vulgaris. (6). Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae. (Fig.a. 37.. Lamiaceae. frunze pentafoliolate (Lupinus sp. Fig. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp.). 5.frunze palmat compuse.2. Scrophulariaceae ş. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general.).3.a).1. 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp. (Fig.6).a.. Trifolium sp. 38. 38. pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp.frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia. 6 . 37: 5. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig. ş. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus. Frunze compuse: 1 . Caryophyllaceae. 3. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină.). 38. frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc.2. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii.) (Fig. 2.

2 . dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope.frunze rozulare bazale. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie. Fig. Anisofilia. în rozetă (Fig.dispoziţie alternă.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii.a.dispoziţie opusă. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime.4. 4 . .Frunze rozulare bazale. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. Variaţii privind forma. Taraxacum officinale ş. Capsella bursa-pastoris. 38. De la această regulă există şi o serie de excepţii. 38. 3 dispoziţie verticilată. La o serie de plante (Bellis perennis. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 .).

Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . Variaţii privind forma.Fig. Anisofilia: 1 . 2 . Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.2. dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. frunzele. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. 39.Atropa belladonna. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari.Selaginella helvetica.frunze tetrastihe inegale (detaliu). La Acer pseudoplatanus. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. 39. pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă.). 39. Mozaic foliar. eliptice. La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope.1. 1a . Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig.).

Cirsium arvense. la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă. Xanthium spinosum ş. 40. iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. . 41. 40. Mozaic foliar: 1 .Hedera helix.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale. Ex.1..3.2.) (Fig. Carlina vulgaris.). mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Variaţii privind forma.1.Acer pseudoplatanus.frunzele laterale (Fig. Heterofilia: 2 . Heterofilia.). Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative. Geranium sp. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite.) ş. întregi (Fig. întreagă. 3 Ranunculus cassubicus. alungite.a. Capsella sp. 40. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte. Frunze cu rol protector. plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum. Fig.a. 40.).). O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar. Carduus nutans. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix).

pluricelulari.Frunze cu rol de agăţare. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari.) (Fig. 41. pe locuri turboase (Fig.). provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp.: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba). 41. acoperind insecta pe care apoi o digeră. Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri.). (foaie grasă). Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane. sesili. frunze complet transformate în cârcei. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari. . Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici.).3. Ex. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară.2. frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. Frunze cu roluri nutritive speciale. Ex. capitaţi (cu o parte terminală globuloasă). Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta.: Pinguicula sp. care elaborează enzime proteolitice.

dispuşi neregulat (Symphytum officinale.cârcei foliari la Vicia sepium. – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. Arabis hirsuta. – setiform – organ acoperit cu peri lungi. subţiri. scurţi. Sedum vulgare). drepţi. albi. Papaver rhoeas). Frunze metamorfozate: 1 . frunze de Hyoscyamus niger). Calamagrostis sp.). drepţi. Pulmonaria officinalis). – lanat – organ acoperit cu peri deşi. 3 . rigizi. moi. – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi.. prevăzut cu peri foarte scurţi. – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului.spini la Carduus nutans.). deşi şi ţepoşi (Echium sp. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. glande (Impatiens noli-tangere. creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp.Fig. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. 41. moi. groşi şi rari. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. lungi.. – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. – scabru – organ aspru. lanatum). Leontodon hispidus). drepţi şi mai rari (Betula pubescens). slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. – hispid – organ acoperit cu peri lungi. lânoşi. mici. moi. Poa sp. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. 2 . rigizi. foarte deşi şi încâlciţi. rigizi. lânoşi. Knautia arvensis). aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. . deşi. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi.

sori etc. Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. 42: 1b). 23. Pe axă sunt dispuse spiralat. se formează spori (pteridospori). în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). Pinus mugo) florile unisexuate. Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). monoice.2. au forma unui con mic – conuleţ (Fig.). sunt grupate în conuri. plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. 42: 1a. 23). Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. Abies alba. La reprezentanţii Fam. dispers (peri rari pe un organ) ş. Pinaceae (Pinus sylvestris. la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral.2. în acest scop.1b). la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. 22: 1. Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. În sporange. Picea excelsa. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere.2. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . 6. se formează microspori şi ulterior granule de polen. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine).a. primitiv. (Fig. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. barbat (peri lungi pe un organ). Fig. arahnoideu (peri ca pânza de păianjen).

ov . msg . eliberând granulele de polen. af .ovul.sămânţă aripată.1: c. 1i . În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar. a . Organizarea florii la conifere . megasporofilă). iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig.d. conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede.floare & văzută ven-tral. Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. rm .f. 1c . La reprezentanţii Fam.microspo-rofilă. 1h .solz carpelar. 42. Cupressaceae (Juniperus sp.Pinus sylvestris: 1a .floare & văzută dorsal.ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri).con & matur. 1g . Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule.g).axa florii.axa inflorescenţei.e. 1f . br . msf . Odată cu acest proces. solz seminal.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri. 42.umbo. sc .solz car-pelar cu două seminţe. Fig. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină. 1b . u . caracter ce se menţine şi la seminţe. Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei).secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ).longitudinală.ramură. .bractee. 1e .ramură cu flori %. 1d secţiune longitu-dinală prin con &. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar.micro-sporange.

43). de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. 42: 1h. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Papaver sp. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. Tegumentul seminal este dur. . La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară. (mac) (Fig. Ex. de consistenţă cărnoasă care.Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate. Seminţe aripate. asemănător unui fruct de tip bacă. florile se dezvoltă în axila unei bractei. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Flori solitare.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. sclerificat. Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor. păştiţa galbenă). Galanthus nivalis (ghiocel). Anemone ranunculoides (floarea Paştelui. Sămânţă protejată de aril. Pseudobace. se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic. Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. păştiţa albă). Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. cărnos. după fecundaţie. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. Pseudobacele sferice. cărnoase şi parţial cărnoase. Pinaceae. La Juniperus sp.1i).

Vicia sp. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. Thlaspi sp. – punguliţă etc.Anemone ranunculoides. de la nivele diferite.: racem. cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare). calatidiu. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). axe secundare fiecare terminată cu o floare. 2 . inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). Ex. spadice. Inflorescenţe. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. . Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. 43.) (Fig. capitul.Fig. (lumânărica). 3 . Ex. corimb. Fabaceae (Robinia pseudacacia.Anemone nemorosa. Racem – pe axa principală se dezvoltă. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor. 44). spic. umbela. Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului.Galanthus nivalis.) şi Brassicaceae. ament. Verbascum sp. La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară.: Convallaria majalis. Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. Flori solitare: 1 .

de la nivele diferite. Corylus avellana (alun). (pătlagina) (Fig. scurt pedicelate sau sesile. (cununiţă) (Fig. (salcie) (Fig.2). ajung la acelaşi nivel. Populus sp. Plantago sp. Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc.2). Inflorescenţă caracteristică Fam. Fagus sylvatica (fag).: Alopecurus pratensis (coada vulpii). 2 . Poaceae. 45: 3–5). pendulă sau erectă. .Convallaria majalis. Salix sp. Coronilla sp. 46: 1.: Alnus sp.Alyssum repens.4). 3 .Vicia cracca. se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Betula sp. Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. Inflorescenţe simple racemoase. 44. Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate. Ament – pe axa principală flexibilă.schema inflorescenţei. Ex. Racem: 1 . 4 .Fig. 46: 3. (coronişte). 45: 1.: Allium ursinum (leurdă.: Spiraea sp. (mesteacăn). usturoiul ursului). Carpinus betulus (carpen). în partea superioară. Ex. Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern. (plop). axe florifere secun-dare care. (arin). Ex. din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Ex.

flori. 45. 47). Inflorescenţe simple racemoase. (papura) (Fig. Capitul – pe axa principală scurtă. Inflorescenţe simple racemoase.schema inflorescenţei. Fig. compactă sau goală. Ex.: Matricaria recutita (muşeţel). ap axa principală. căr-noasă.Fig. 4 .Corylus avellana. Corimb: 1 .schema inflorescenţei. 4 . întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru.Coronilla varia.: Arum orientale. 48: 1. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. Typha sp. Asteraceae (Fig.Spiraea chamaedryfolia. 2 . Ament: 1 . (trifoi). 2 . 46.. 5 . Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam.Plantago sp.2). se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Arum maculatum (rodul-pământului).schema inflo-rescenţei. Umbela: 3 . Trifolium sp. Ex. sferică sau ovoidă.Alopecurus pratensis. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată. fl . se inseră flori sesile sau scurt pedicelate. .schema inflorescenţei. Spic: 3 .

Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). care pornesc din acelaşi loc. 48: 3–5). Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile. Inflorescenţe simple race-moase. dihaziu şi polihaziu.schema inflorescenţei. Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite.Fig. După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare. cu creştere definită. flf . 3 . . Spadice la Arum maculatum: 1 . Hieracium villosum (vulturică). care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu. ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. bracteele de la baza axei formează involucrul.inflorescenţă cu spata îndepărtată. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.flori sterile. flm . Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). apm aparat de manifestaţiune. 2 . fls .inflorescenţă acoperită de spată.flori %. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei).flori &. Nu se formează o axă comună. 47.

Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. ramificaţia continuând unilateral. 1a . Fig. 4 – Hieracium villosum. De pe această axă. Inflorescenţe simple racemoase. 2 . 5 .schema inflorescenţei. bostrix şi cincin. . Capitul: 1 .schema inflorescenţei. ripidiu.Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. 48. subterminal. din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite.Leontodon hispidus.secţiune longitudinală prin inflorescenţă. Calatidiu: 3 .Matricaria recutita.

dar alternativ. 2 . (crin) (Fig. 50. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga). Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior).: Iris sp. b1-b5 succesiunea bracteilor. – rugină) (Fig. 49. 49. Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ. Ex. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 .: Hemerocallis sp. 50.2. .succesiunea florilor. în două sensuri diferite. Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri. Juncaceae (Juncus sp. I-VI .drepaniu la Juncus bufonius.2. – nu-mă-uita etc. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Myosotis sp.). rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. (stânjenel) (Fig.ripidiu văzut lateral (schemă).).1. Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens.) (Fig.ripidiu la Iris pseudacorus. Ex.). 2a . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară.Fig.1. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. urmând o linie helicoidală. Iridaceae. spre dreapta sau spre stânga. 1a fragment de inflorescenţă. 1b .).drepaniu văzut în profil (schemă). Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă. 49.

de sub floarea terminală.Fig. Caryophyllaceae. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. 2a . în axila a două bractei opuse.. Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal). Inflorescenţe compuse .succesiunea bracteilor. I-VI . Ex. 51. Dihaziu (cima bipară.).cincin (proiecţie). Ex. se dezvoltă două axe secundare.). Chenopodiaceae. ş. din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv.cincin la Symphytum officinale. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. din acelaşi loc. Sedum sp. 2 . terminate fiecare cu câte o floare. 1a bostrix (proiecţie).: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. Inflorescenţă caracteristică Fam. cima dicotomică). 50.succesiunea florilor. b1-b5 .bostrix la Hemerocallis sp. 51. (Fig. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.1.: Butomus umbellatus (roşăţea). aproximativ egale ca lungime.a.2.

).: Anthoxanthum odoratum (viţelar). Lolium sp. 52. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase. La noduri se inseră alternativ spice simple. 51. 2a . La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară. Secale cereale (secara).axe de vârste/ordine diferite. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore.Fig. Ex. Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase. lung pedunculate. Inflorescenţe simple cimoase: 1 . (Fig. Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. . Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. mai mult sau mai puţin răsfirat. I-V . Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus. Poaceae. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. (raigras/iarba de gazon). Poaceae: Elymus repens (pir târâtor).schema inflorescenţei. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară.schema inflorescenţei. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Triticum aestivum (grâu comun) etc.1.dihaziu la Myosoton aquaticum. scurt pedicelate numite spiculeţe. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. 1a .polihaziu la Butomus umbellatus. 2 .

la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. 52: 2–4). (obsiga).Arrhenatherum elatius (ovăscior). 3 .glumă superioară. 53.călcâi. (Fig. Ex.a.). 53.spiculeţ. sta . Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.axa spiculeţului.palee supe-rioară. . gs .ovar. 52.spiculeţ. Festuca sp. aspi .2. Spic compus: 1 . Fig.stigmat plumos. 1a . Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam.Festuca supina. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc.spic compus (schema inflorescenţei). Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase.a. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule. (păducel). Poa sp.Poa annua.). ovr . 1c . 1b .: Hedera helix (iedera) (Fig. Panicul: 2 . 53.Bromus hordeaceus. (Fig.spiculeţ.axa spicului (rahis).glumă inferioară. Umbela compusă.schema generală a unui spi-culeţ. la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă.3. Nardus stricta (ţăpoşică). Apiaceae (Umbelliferae). Rosaceae: Crataegus sp. lo – lodi-cule.1.). gi . Bromus sp. Ex. 4 .a. Daucus carota (morcov) ş. asp .stamine cu antere oscilante. cl . (Fig.palee inferioară. axele secundare se ramifică sub formă de umbelă.Elymus repens. Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. stg . ps . Axa principală. (păiuş). (firuţa) ş. 3a . pi . 4a .

Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . 54. Ex. Ex.: Achillea sp.). Capitul compus. inv involucel. (coada şoricelului) (Fig.: Leontopodium alpinum (albumiţă. umb .). floare de colţ. floarea Reginei) (Fig. 2 .2. axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu. Asteraceae.schema inflorescenţei. 2a .racem cu umbele la Hedera helix.1. Racem cu calatidii.Fig.involucru. Ex. axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. Corimb cu calatidii. 54.corimb compus la Sorbus aucuparia. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. 1a .: Petasites albus (captalan) (Fig. in . 3 .umbelă compusă la Aegopodium podagraria. 54. 53.). .umbelulă.schema inflorescenţei.3. Axa principală se ramifică sub formă de racem. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb.

florile % sunt dispuse în cincin.racem cu calatidii la Petasites albus.floare %.floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât.ciaţiu în secţiune longitudinală . De pe fiecare axă a polihaziului. (laptele-cucului/ laptele câinelui).Fig. Ex. 55). cp .floare.. Pe axele secundare formate se află. din axila mai multor bractei. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate . fiecare terminate cu câte o floare. cpf carpofor.porţiune de tulpină cu calatidii. din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.: Euphorbia sp. de la primul nod aflat sub floare. aparent.: Cynodon dactylon (pirgros). 2 . Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă). 1b . Ultima . 55.glande nectarifere. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. 3 . flm . ciaţiul se aseamănă cu o floare. 54.cupă. 2c schema inflorescenţei. se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. 1a . 2a calatidiu.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. dispuse în axila unor bractei.floare &. iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. se formează astfel un polihaziu. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare.: 1 . gln .floare % (stamină). De pe această axă. 2 . Ciaţiu la Euphorbia sp. flori scurt pedicelate.vedere exterioară a unei „flori biologice”. Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. Fig. 2b floare. flf . Umbelă de spiculeţe. Ex.

floare văzută în profil. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp.carpelă. capitul cu cincin – Armeria sp. pf . Fiecare stamină este considerată o floare masculină.). care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. 56). ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. (Fig. 2 . ca .). sta stamine. Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam.sepale. 57).. înveliş floral. androceu şi gineceu (Fig.floare în secţiune longitudinală. Învelişul floral .petale. bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară. cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). sub formă de butelie (Galanthus nivalis). r . Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. disciform – ca un disc (Rubus sp. sp .de stamine cu filamente inegale.peduncul floral.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul. Floare completă de Ranunculus acris: 1 . Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă).). Euphorbiaceae.receptacul. Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă. Fig. spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. pt . cilindric etc. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp. 56. Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex.

Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. 2 .2). Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. 57. Potentilla sp. 3 .cupuliform la Rosa arvensis. inflată/umflată (Silene sp. primulacee ş. La unele flori caliciul apare sub formă de peri.) (Fig. 58: 3–7). Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Caliciul este dialisepal. când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee.. cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice. lamiacee. Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp. 4 . atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. 58.). urceolată (Hyoscyamus niger). 58: 1–7). 58: 1. brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee.sferic la Ranunculus sceleratus. caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. inserate pe receptacul spre exterior. campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate.a) (Fig. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). . De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială. dimensiuni. (Fig.). Tipuri de receptacul floral: 1 .disciform la Rubus odoratus.Fig.8. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice).: Arnica montana. cu înveliş floral simplu). Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. culoare (flori heteroclamideice. El se numeşte periant.sub formă de butelie la Galanthus nivalis.). infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). Ex. deobicei verzi.

în general diferit colorate. 8 . Caliciu dialisepal: 1 .Fig.tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Caliciu format din peri: 8 . 5 . Petale transformate în organe nectarifere: 6. 7 campanulat la Gentiana acaulis. Fig. Caliciu gamosepal: 3 . îngustată a petalei. La Papaver sp. 58.. Forma petalelor: 1 . 2 . 7.oval-lanceolată (Nymphaea alba). 59. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.Sinapis arvensis.bilobată (Stellaria media).unguiculată (Cheiranthus cheiri). Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. Tipuri de caliciu. 5 .orbiculară (Ranunculus acris). Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. 4 . Sepalele pot fi persistente sau caduce.urceolat la Hyoscyamus niger.flori tubuloase de Arnica montana. 6 . dispuse în alternanţă cu sepalele.caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca.cornet nectarifer . cu care aceasta se prinde de receptacul.tubulos la Dianthus sp. partea inferioară. 2 . (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. 3 .inflat la Silene sp.. K – caliciu. 4 infundibuliform la Primula veris.

la Aconitum sp.Stellaria media.corola etalată.floare de fabacee (Pisum sativum). Helleborus sp. tetralobată (Lychnis flos-cuculi)..) (Fig. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . Asteraceae ş. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Rosaceae.Fragaria vesca. (Fig.a. Rosaceae). bilobată (Stellaria media). Solanum sp. unguiculată (Cheiranthus cheiri). Brassicaceae. emarginată (Rosa sp..carena (petale inferioare). (6).vexilum petala superioară). La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. cornete nectarifere (Aconitum sp. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. – omag. 5 .a.alae/aripi (petale laterale). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul.. 9 .. Glandele nectarifere (nectarine). 3 . (7) şi Trollius europaeus (8). Ericaceae.) şi gamopetală. 59: 1–5). Orchis sp. ve . – spânz. Apiaceae ş. bazal. La Helleborus sp. Fabaceae. câte o glandă nectariferă). toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. ca .pinten nectarifer la Viola odorata. Helleborus sp. Brassicaceae).Veronica polita. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. Stellaria media – rocoină (Fam..Sinapis arvensis. Trollius europaeus – bulbuci). 60: 1–3). 4a . 2 . Caryophyllaceae) (Fig. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. al .). ovallanceolată (Nymphaea alba). Viola sp. 60. Fig. când petalele sunt concrescute (Solanaceae.) etc. Ranunculus acris). Convolvulaceae. Caryophyllaceae. Corola este dialipetală. Rubus sp. 59: 6–9). . când petalele sunt libere (Ranunculaceae.

(3). 6 .5. Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. 3 . 5 . 4 .capitul la Leucanthemum vulgare. rotundă (steag. 2. 2 .campanulată (Campanula rotundifolia).hipocrateriformă (Syringa vulgaris). (Fam. Ex. 4 .bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 .4.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 4b . stindard.personată la Linaria vulgaris. 62.floare ligulată de .). Fig.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. 3 . 60.Fig. Scrophulariaceae) (Fig. 60.infundibuliformă (Calystegia sepium). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 1a floare văzută în profil. două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. vexilum).globuloasă (Vaccinium myrtillus). 5 . carena).: Pisum sativum (Fig. 4a .floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei).).

l . Nicotiana tabacum). infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.). aproape sferică (Vaccinium sp. lgc . campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. lbs . Convolvulus sp. (Fig. Pedicularis sp..caliciu.gamotepal la Muscari sp. sti .stamine.). Fig.ligula corolei. lbi . 61). 5 . – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.ovar.. Datura stramonium).P alcătuit din bractei la Luzula sp.şi gamotepal la Orchis sp. (1) şi Aconitum sp. Salvia sp.: Lamium maculatum. (2). pin . globuloasă.. .3). Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa. Perigon (P): 1. 62.dialitepal la Lilium sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. K . 6 .P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. stg .stil.stigmat.labelum. 4 . 62: 2.1. ovr .P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. 63..labium superior.corola. Lamiaceae (Labiatae). sta ..pinten. C .labium inferior. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. la Linaria sp.Taraxacum officinale. (Fig. 7 . Ex. 3 .diali.. 2 . Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona). alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. hipocrateriformă (Syringa vulgaris).). urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.

65: 1. Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. 1b .. 1c . Filamentul staminal. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară.floare %.floare &. Scilla bifolia ş. Galanthus nivalis.4. Iris sp. Lilium sp. Scirpus sp. de lungime variabilă.. Carpinus sp. (Fig.ament &.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.floare &.).) (Fig. Lilium sp. Rumex sp.. care se continuă lateral cu un limb – ligula. Galanthus nivalis.. La Orchis sp.1.).: Leucanthemum vulgare.2).) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. 64).. O stamină este alcătuită din filament staminal. Fraxinus sp. Flori nude: 1 .. 63: 5–7. Fig. nepereche.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp.. liberă. 63.5).. Perigonul este sepaloid. ament %. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. 62: 4. partea sterilă a staminei este subţire. Polygo-natum latifolium ş. Asteraceae (Compositae). Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. Fig. iar tepala anterioară. floare %. unele concrescute iar altele libere..a. simplu sau ramificat (Fig. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Ex.).. 65. .. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. Taraxacum officinale ş. 63: 1–3).Salix sp. nepereche. Salix sp.– ligulată – corola are un tub scurt la bază. 2a .). în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.a. conectiv şi anteră (Fig. rezultat din concreşterea petalelor.. 1a . 64. peri (Eriophorum sp. Urtica sp.) (Fig.. 2 Carex sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale. cilindric. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. Colchicum autumnale.

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

. disciform şi stelat (Papaver sp.).2). 2 . Stigmatul este partea terminală a stilului. stil şi stigmat (Fig. 4a . Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.stigmat.Alchemilla sp. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. Boraginaceae) (Fig.).). 69: 1. 70. trifid (Campanula sp. Primula sp.).. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. Lamiaceae). variabil ca formă.).4. ce face legătura între ovar şi stigmat.ovar. bifid (Arnica montana. Stil ginobazic: 1 . 70.).Symphytum officinale. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. Hetero-stilie la Primula veris: 4 .. stg .).. pentafid (Geranium sp. lobat (Lilium sp. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. sti .floare brevistilă.. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam.Fragaria vesca. (Fig. Fragaria sp. Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). 3 . Ovarul este partea bazală.).stil. ovr . ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil).: Primula sp.floare longistilă. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Crocus sp. filiform şi papilos . Ex. 70: 1–3). cvadrifid (Epilobium sp. Stilul este o prelungire a ovarului. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar.. Fig. sti .stil.

3 .).). 7 . (Fig.trilobat (Lilium sp. 6. 10 . fără androceu sau gineceu.).).). Tipuri de stigmat: 1 .bifid (Arnica montana).plantă monoică.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). Fig. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.foliaceu (Iris germanica).disciform şi stelat (Papaver sp. 71. gol/găunos (Viola sp.trifid (Crocus sativus).) etc. 72. 2 . 3 . 2 .plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. 71). Poaceae). flori asexuate (agame) – flori sterile.plantă agamonoică. 4 .plantă dioică. foliaceu (Iris sp.plantă . Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . 8 – papilos (Festuca sp. papilos (Festuca sp. 9 gol/găunos (Viola tricolor).globoid (Primula sp..(Plantago sp. 5 . Nardus stricta).). 4 . 5 . flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig.

plantă androdioică. Leontopodium alpinum. Fagus sylvatica ş. Veratrum album). având flori bisexuate. Thymus sp. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Saponaria sp. Pulsatilla montana). plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. 9 . 10 .plantă ginodioică.plantă ginomonoică. se deosebesc (Fig. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. . Urtica dioica ş.. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae).a. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis).ginandromonoică (trimonoică).).plantă andromonoică.. Ex. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. masculine şi feminine sau alte combinaţii. 6 .: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine.. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. poligam-dioice şi poligam-trioice. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. feminine şi bisexuate (Acer sp.. plante monoice – au flori unisexuate. 7 .plantă ginandrodioică.).a. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Corylus avellana. pe doi sau trei indivizi.). Salvia pratensis. 8 . indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.). plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba.

hexaciclice (Brassicaceae).). Ex.. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). G5. A – androceu.: [C(5) A5] – stamine concrescute .– verticilată (ciclică. Primulaceae. } – flori bisexuate. Fraxinus sp. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Lamiaceae. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. K – caliciu. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. Boraginaceae. Urticaceae). ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. + – simetrie bilaterală. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. G – gineceu.). Ranunculus sp. Fagaceae. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. tetraciclice (Apiaceae. C5. Ex. trimere (Iris sp. dimere (Papaveraceae). Poziţia gineceului.. Corylaceae.: K5. tetramere (Rubiaceae). triciclice. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.). pentaciclice (Aceraceae. Scrophulariaceae). Salix sp. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥).. raporturile dintre ele). A5. Linaceae). În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. polimere (Crassulaceae). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. litere şi cifre. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. |. Trollius europaeus). Solanaceae. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Tulipa sp. Betulaceae. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris.şi pentaciclice. Iridaceae. Liliaceae). pentamere (Primulaceae.. Lilium sp. P – perigon. 5 – flori spirociclice. ·|· – simetrie zigomorfă. C – corola. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale.

G(5). La o floare spirociclică. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). caliciul. Construirea diagramei florale. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. pe faţa externă. C(5).pe tubul corolei. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. se reprezintă axa florală şi bracteea. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. Lamium maculatum). ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. A(5). de la exterior spre interior. pruinos (brumat). olivacee (de culoare verde-bruniu). iar pe cercurile concentrice trasate. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). corola. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. albăstrui-cenuşiu (suriu). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. androceul şi gineceul. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. . staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei.

organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. . Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). receptaculul (Fragaria sp. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.). tuberculi.). rizomi). lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). stigmatul (Papaver sp. Fructul Fructul. mezocarp (zona mijlocie. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). hipsofilele (Corylus sp. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior).). Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.

5 .lomenta la Coronilla varia. 7a . 1a . 5a -dehiscenţa silicvei. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. Ex. Vicia sp.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris.. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. 73. 2 .: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 3 .dehiscenţa dorsi-ventricidă.Fig.3).păstaie la Vicia sp. Capsula este un fruct cu pericarp uscat.1. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. 7 . Ţinând seama de consistenţa pericarpului. dehiscent la maturitate. 2a .folicula la Helleborus sp. 73: 2. 6a ..silicula latiseptă la Lunaria annua.dehiscenţa siliculei. Tipuri biologice de fructe. baca şi drupa.păs-taie la Pisum sativum.: Pisum sativum (mazăre).dehiscenţa ventricidă.). nuca. Capsula: 1 . . Ex. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. 73.silicva la Cheiranthus cheiri. 4 . (măzăriche) (Fig. 6 . Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei.dehiscenţa siliculei.

4a – dehiscenţa septifragă. Capsula: 1 .pixidă (Anagallis arvensis).). bilocular. sm .: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig.poricidă (Papaver somniferum). Ex. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. Tulipa sp. af axa florii.: Coronilla varia (coronişte) (Fig.sămânţă. Fructul matur se deschide în două valve. prin 4 linii longitudinale. 2a .loculicidă (Tulipa sp.dehiscenţa septifragă.).stigmate.). gâtuite între seminţe.carpele la maturitatea fructelor.dehiscenţa loculicidă.) (Fig. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. 74: 1–4). rst . 7 denticidă (Primula veris).septifragă la Viola tricolor.Fig. ca .).capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. 1a dehiscenţa septicidă. Tipuri biologice de fructe. 8 .septicidă (Colchicum autumnale). Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. 3a . capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. Ex.. 6 . Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. .: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. de la vârf până la bază. stg . 73. Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar.4.. 4 . 3 . Viola sp. 2 . 73.rostru. de jos în sus. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. 74. prin linii longitudinale în peretele fructului.septifragă (Datura stramonium). câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Ex. 73: 6.7). Lilium sp.5. 5 . Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).

r .cariopsă (Triticum sp. 2 .8. cupuliform). Nuca este un fruct cu pericarp uscat.poliachene la Rosa sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 9 .). Hyoscyamus niger.).achenă cu papus (Asteraceae). 74.tetraachenă (Symphytum sp.7.disamara (Acer pseudoplatanus). 5 . p . 4 . 7. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.5. 11 . (Fig.rostru. 74. 8. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). Plantago sp. . În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).poliachenă (Ranunculus sp. 3 . 4a achenă. Tipuri biologice de fructe.şanţ. Ex. 10 . Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.samara la Ulmus glabra (7).embrion. 12 . 74.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. 75.diachenă (Carum carvi).peri. La Geranium sp.) (Fig. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.6. s . em . pp .).: Primula sp. indehiscent la maturitate.). Nuca: 1 .achenă (Matricaria perforata). Fig.). 6 .poliachene la Fragaria sp.papus.).) (Fig. 74.).

dr . bilateral la mesteacăn (Betula sp. 4 . Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.).2).)..epicarp. Baca: 1 . Drupa: 6 . 5 . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. 75. r . Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.). Fig.). 76.sămânţa. 5a . Ranunculus sp.3.5.receptacul cărnos. Rosa sp. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. .fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.) (Fig.) (Fig.polidrupă la Rubus idaeus. Tipuri biologice de fructe. La Fragaria sp.Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.).6. 2 . 75.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. sm . Aste-raceae) (Fig. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. mz .4. 6a . nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. end endocarp.fruct deschis. 75.10.).).drupeolă. 6b .secţiune longitudinală prin polidrupă. 75.. 75. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.75: 11. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig.mezocarp.drupeolă în secţiune longitudinală. 75: 1.Solanum dulcamara.12).) (Fig. 75: 7–9).Convallaria majalis. Apiaceae (Fig.Atropa belladonna. ep .. Rosa sp. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia).. Lamiaceae) (Fig. Boraginaceae.

Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. înguste. fara noduri evidente. 76: 3.: Rubus idaeus (Fig. Plante erbacee. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte.1. Ord. Lycopodium clavatum (pedicuta).6. SUBREGN. perene. Solanum dulcamara (Fig. Ex.BAIULUI (REGN PLANTAE. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI .: Atropa belladonna. fara ligula. Lycopodium selago (bradisor) (Fig. ramificate dicotomic sau pseudomonopodial. 76: 1.: Lycopodium alpinum (bradisor). CORMOBIONTA) 6. Lycopodium annotinum (cornisor). diferentiate în trofofile si sporofile. uninerve. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Lycopodiales Fam. 77). 76.3.4). Ex.Baca este un fruct cu epicarp subţire. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime). Tulpini repente si ascendente. sesile.2. Selaginellales Fam. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls. 6. Lycopodiatae Ord. Selaginellaceae . Convallaria majalis.5). Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig.). Ex. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. dispuse spiralat. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Sporangii dispusi în axila sporofilelor.3. prinse de substrat prin radacini adventive. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat.

77. dispuse opus sau altern. prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei). Frunze mici. 3 . Selaginella selaginoides (Fig. Equisetatae Ord.frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala). Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori).Lycopodium annotinum. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. 4b . 2 .sporofila cu sporange.frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala).sporofila cu sporange. 3b microfila.Selaginella helvetica.Lycopodium selago. Plante erbacee de dimensiuni reduse. 4c microfila cu ligula. 3a . Cls. 4d . 1b microfila. 77). 1a . 4e . Lycopodiaceae: 1 .Lycopodium clavatum. moi.: Selaginella helvetica. egale sau inegale.Fig. Fam. 4a. Equisetaceae .sporofile cu sporangi. Fam. Selaginellaceae: 4 . Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. sesile. fixate de substrat prin radacini adventive. sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente. Equisetales Fam. ramificate dicotomic. Ex. Tulpini repente.

Equisetum hyemale (pipirig. hyemale. 2 . dintate. 2b . verzi (asimilatoare). E. reduse la scvame (neasimilatoare). palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. Fam.Equisetum arvense.Equisetum sylvaticum. E. asimilatoare. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). asimilatoare (de vara).Fig. 78). Equisetum sylvaticum (rusinea ursului). Equisetum variegatum (pipirig) (Fig.portiune de rizom. Equisetaceae: 1 . Frunze uninerve. sterile. fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte. 1a tulpina sterila. Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. arvense. pipirigut de munte). dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune. tulpina sporifera. perene. Sporofile de forma peltata (scut). brune. Equisetum palustre (barba ursului). fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi. Ex.tulpina sterila. . Equisetum telmateia. grupate terminal sub forma de spice sporifere. Equisetum pratense.Equisetum palustre. 78. 2a . sylvaticum).: Equisetum arvense. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. tulpina fertila (de primavara). prevazute cu noduri si internoduri distincte. Plante erbacee. 3 . ramificate (E.

galben-brunie care poarta sporangi (sporofila).vârful unei ramificatii cu sporangi. Fig.Asplenium scolopendrium. Ophioglossaceae: 1 . 79. 5 . 4 – Polystichum lonchitis. Fam. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. Polypodiaceae . 1a . perene. Filicatae Ord. Ord. întreaga sau divizata.foliola cu sori. Ex.Botrychium lunaria. verde.Asplenium ruta-muraria.1. Fam. asimilatoare (trofofila) si o parte fertila.Cls. Polypodiales Fam. 3 Asplenium trichomanes.). 79. 2a . iarba dragostei) (Fig. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila. Polypodiaceae: 2 . Ophioglossales Fam.: Botrychium lunaria (limba cucului.

Cystopteris fragilis. 1a . 2 . Fig. limba cerbului).). rar caduce (Larix sp.Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite.Blechnum spicant. Frunze: trofosporofile. 80. Fig. lung petiolate. sempervirescente.). iarba dulce). PINALES Fam. Polystichum aculeatum (creasta cocosului). Blechnum spicant (scarita muntelui). alungiti. Asplenium scolopendrium (navalnic. sunt .. rar întregi. Plante perene cu rizom. Polypodium vulgare (feriguta.foliola cu induzie de pe frunza sporifera. 3 . prezinta inel mecanic de dehiscenta. Sorii de forme variate (reniformi. PINATAE ORD. Cystopteris fragilis (feriguta de stânca). 79: 2–5. 80). Dryopteris filix-mas (feriga). frecvent variat divizate. 2a . Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp. Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei. Asplenium ruta-muraria (ruginita). Ex.). rugina). rotunzi. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Asplenium trichomanes (strasnic). CLS. Polypodiaceae: 1 . Pinus sp.: Asplenium ramosum (poci-toc. Athyrium filixfemina (spinarea lupului). scurt peţiolate. Fam. Frunze aciculare.Polypodium vulgare.foliola cu sori. de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). Cystopteris montana (feriga de piatra). Dryopteris dilatata (feriga). liniari) prezinta sau nu induzie. pungente/înţepătoare (Picea abies). Dryopteris carthusiana (feriga).

Abies alba. Fig. Flori unisexuate grupate în conuri mici. Conurile masculine sunt mici. 3e .: Abies alba (brad). grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp. 1b . spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.frunză în secţiune transversală. 1a . 1d .dispuse spiralat (Picea abies). Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare.ramură cu două flori ~. Pinus mugo (jneapăn. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp.conuri ~ mature. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice. ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule. jep). Pinaceae: 1 .frunza. 2 . apoi albastru-negricioase.). 1c .rămurică cu flori |. 3b .Picea abies. Fig.con ~. 81. monoice cu flori grupate în conuri. Ex.inflorescenţa ~ tânără (erectă). 2a .solz carpelar fără seminţe.frunză în secţiune transversală. zadă). 1e . Plante unisexuate.Larix decidua. 3d . Fam.solz carpelar cu bractee. 81.frunză.ramură tânără cu flori |.). Picea abies (molid). Seminţe aripate.con ~ matur (pendul).sămânţa aripată. Conurile feminine sunt mari. 3 . 82. 3f . 3a . .solz carpelar cu două seminţe. verzi. 2b . Fam.). 2c . 3c . Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. 1f . solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.1.).sămânţa aripată. Larix decidua (larice. 3g . Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.

3c .frunză.floare |.2. Cupressaceae: 2 . 82.).3. erect). Nu prezintă canale rezinifere.ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~). Fam. dispuse altern.frunze în fascicul. Fam. cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid. 3e . Taxaceae Ex. Fam. Taxaceae: 3 . 3b . 82. Arbore/arbust dioic. ramură cu flori | (planta |).Ex. turtite dorsi-ventral.Juniperus communis.Pinus mugo.frunză în secţiune transversală. 2a . 1b . CLS. 3a . Fig. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu. 82. Frunze sempervirescente liniare. Flori masculine grupate la baza frunzelor.: Juniperus communis (ienupăr). Fam.). 1a . discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). Magnoliidae (Polycarpicae) Ord.sămânţa fără aril. Ranunculales .: Taxus baccata (tisa) (Fig. moi. pe ramurile terminale.sămânţa aripată. taxina).Taxus baccata.pseudobacă. Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls. 3d . Pinaceae: 1 .

Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). Elementele florii sunt dispuse spiralat. Actaea spicata (orbalţ). frunze superioare sesile. Thalictrum aquilegifolium (rutişor). alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. Ranunculus oreophilus. floarea Paştelui). adonitoxina. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). 84). decozina). Isopyrum thalictroides (găinuşi). Fig. bianuale şi anuale. Ranunculus acris (piciorul cocoşului). Anemone nemorosa (păştiţa albă). 83. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥. pluricarpelar. Aquilegia sp. nucă (poliachene) sau bacă. Delphinium elatum subsp. lobate sau palmat-sectate. Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs. Tulpinile subterane (rizomiforme. . Aconitum moldavicum (omag). nestipelate (excepţie Thalictrum sp. Ranunculus alpestris. Anemone narcissifolia (oiţe). Ranunculus ficaria (untişor. Aquilegia nigricans subsp. Ex. Aquilegia transsilvanica (căldăruşe). Pulsatilla alba (sisinei de munte. Ranunculus platanifolius. apocarp.: Aconitum anthora (omag galben). Helleborus purpurascens (spânz).Fam. rar opus (Clematis sp. Ranunculus cassubicus. Gineceu superior. nigricans (căldăruşe). bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. bisexuate. Aconitum toxicum (omag). Hepatica transsilvanica (crucea voinicului).). Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. Ranunculus repens (floare de leac). Rădăcina principală lipseşte. elatum (nemţişor). Ranunculus carpaticus. întregi. hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic.. actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. perene. grâuşor). dediţei). Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Clematis alpina (curpen de munte). sălăţică. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere.). Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. lasianthum (omag). Caltha palustris (calcea calului). Înveliş floral: perigon sau periant. helleborina) şi alcaloizi (aconitina. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. Aconitum vulparia subsp. dispuse altern.). Frunze bazale peţiolate. Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate.

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

87.Fig. Fam.rămurică cu inflorescenţă | şi ~. Frunze simple. pentamere (rar unisexuate. bisexuate. Carpinus betulus (carpen) (Fig. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. Caryophyllidae Ord. Subcls. 1b . 2a . ramură cu frunze şi fructe.rămurică cu o inflorescenţă | şi ~. samară (Carpinus sp. tetramere) grupate în cime dihaziale . Flori unisexuate.două flori ~. 1d . întregi. Fruct: achenă (Corylus sp.floare |.: Corylus avellana (alun). Gineceu inferior. Caryophyllales (Centrospermae) Fam. îngroşate la noduri. Formula florală: | P0 A4. ~ P4 G(2) Ex. simple cu stipele caduce. Frunze alterne.ament ~. ramură cu frunze şi fructe. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi.). monoice. Tulpini articulate. bilocular cu două stigmate.nuculă. Fam.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. Flori actinomorfe. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Corylaceae: 1 .Carpinus betulus. opuse. Caryophyllaceae Plante erbacee. Florile masculine nude. 2 . 1c . 2b .Corylus avellana. 1a . bicarpelar. 87).

Silenoideae: caliciu gamosepal. (5-4) C5-4.Stellaria holostea.sămânţa. 2 .: Dianthus carthusianorum (garofiţe). petale lung unguiculate. 3 . Fruct: frecvent capsulă. Dianthus spiculifolius (garofiţe).Cerastium alpinum subsp. 2c . Dianthus glacialis subsp. Silene acaulis (iarbă roşioară. Formula florală: K5-4. 0 A5+5. Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte).floare. Caryophyllaceae: 1 . lanatum.caracteristice familiei . Fig. variat colorate. 5 .Stellaria media. Ex. 5-2 G(5-2) Subfam.petală. Gineceu cu ovar superior. Lychnis viscaria (lipicioasă). Saponaria officinalis (săpunariţă). 88. 10. denticulată. . Silene heuffelii (opaiţă). Fam. 2b .Dianthus carthusianorum. Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. unilocular. gelidus (garofiţă pitică). Gypsophila petraea. între sepale şi petale). cu dehiscenţă apicală. Silene dioica (opaiţă roşie). 4 Silene acaulis. miliţea). 1a . 88). Silene nutans (Fig.porţiune de tulpină. 2a .

roşu) alcătuit din 3-6 tepale. Stellaria media (rocoină). Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. 88). uniloculat. racem sau cime). uniovulat. 0 A5-1 G(5-2) Ex. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). erecte. Tulpini cilindrice. cornuţ). stile libere. Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. Minuartia recurva. Gineceu superior cu ovar uniloculat.: Chenopodium album (lobodă. bisexuate sau unisexuate. Arenaria ciliata (studeniţă). Scleranthus perennis (sincerică). cornuţ). cu 6-9 stamine. Alsinoideae: caliciu dialisepal. Cerastium arvense (struna cocoşului.Subfam. actinomorfe. pentamere. lanatum (lâna caprelor). anuale sau perene. Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). Ovar superior. Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. Minuartia sedoides. Flori mici. cu aspect făinos.).1. Ord. Scleranthus uncinatus (studeniţă). ovar fără ginofor. Flori mici. Minuartia verna subsp. gerardii (mierluţă). Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. Arenaria serpyllifolia (studeniţă). grupate în spice sau cime (glomerule). 89.: Arenaria biflora (studeniţă). Frunze alterne. Formula florală: P5-1. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. tricarpelar. umflate la noduri. Chenopodiaceae Plante erbacee. Fam. petale mici. Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. actinomorfe. albe. Polygonales Fam. articulate. Ex. nestipelate. spanac sălbatic). uniovulat cu 3 stile libere. Stellaria graminea (rocoţea). Sagina procumbens (grăşătoare). Frunze alterne sau opuse. cu stipele concrescute formând ohrea. Moehringia trinervia (merinană). simple. Stellaria holostea (iarbă moale). Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . Myosoton aquaticum (plescaiţă). Polygonaceae Plante erbacee. prostrate sau volubile. Cerastium alpinum subsp. Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent.

Ord. 4c . Polygonum lapathifolium (iarbă roşie). 4a .: Polygonum aviculare (troscot). Rumex acetosella (măcriş mărunt). Polygonum viviparum (iarba şopârlelor).Rumex alpinus. ştevie creaţă). Rumex crispus (dragavei. 2b . Plumbaginaceae . 2a .fruct.floare |. 3 . Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare).floare ~ (ovar cu stigmate).Rumex acetosa. Rumex alpinus (ştevia stânelor).Fig.floare. 3a . Polygonum hydropiper (piperul bălţii). 4b .fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent). Fam. Polygonum mite (buruiana viermilor). Rumex scutatus (Fig. Rumex conglomeratus (măcrişul calului). ardeiul broaştei). 89: 2–4). Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Plumbaginales Fam. Rumex obtusifolius (măcrişul calului). Polygonum persicaria (iarbă roşie. Rumex acetosa (măcriş). Polygonaceae: 2 . 4 . 89.fruct/nuculă. Ex. Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). Fam. Polygonum bistorta (răculeţ).Polygonum bistorta.

Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex.: Armeria alpina (armerie) (Fig. Frunze simple.1. Ex. rar apocarp. Sedum atratum. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară.Plante erbacee perene. frecvent oligomer şi sincarp. stile libere. Sedum annuum. unilocular. stamine 5 epipetale.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). Fam. bisexuate. Flori actinomorfe. de regulă pe tipul 5. Rhodiola rosea (rujă). Frunze întregi. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. caliciu gamosepal. Gineceu superior. Fruct: polifoliculă. nestipelate. Sepale şi petale libere. nestipelate. 90. ovar superior. Sedum acre (iarbă de şoaldină). Flori actinomorfe. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). Flori actinomorfe. Saxifragaceae Plante erbacee. Fruct: achenă sau capsulă. alterne. Subcls. Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism. Saxifraga adscendens (ochii şoricelului). bisexuate. persistent şi membranos. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. 5-3 Obs. în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. petale puţin unite la bază. cu învelişuri florale libere. Saxifraga androsacea. cărnoase. semiinferior şi inferior. frecvent grupate în rozete bazale. . Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar.). Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. suculente ± cilindrice. frecvent grupate în cime. pe tipul 5. Rosidae Ord.3). Ex. Saxifragales Fam. Sedum hispanicum (şoaldină aurie). grupate în inflorescenţe cimoase. Sedum alpestre. Fruct: capsulă (foliculă). bisexuate. Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu.: Chrysosplenium alternifolium (splină). Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1). 90: 2. întregi dispuse altern sau în rozetă. Parnassia palustris (şopârliţa albă). Frunze simple. pe tipul 5 (rar 4).

91). Saxifraga moschata. 90.stamină con-crescută cu o petală. 1c . . Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig.3 . Fam. Fam. 1a . Crassulaceae: 2 .flori cu două bracteole.Jovibarba heuffelii. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă).Armeria alpina. 1b .Saxifraga bryoides. Saxifraga oppositifolia. Fig.floare. 2b frunză.Sedum acre. Saxifraga demissa. 2a . Plumba-ginaceae: 1 .floare.

Parnassia palustris. nucă. Formula florală: K5.: Alchemilla flabellata (creţişoară). frecvent bisexuate şi pentamere. cu elemente libere. Subfam. Alchemilla mollis (creţişoară). Rosales Fam. 4b . 2 . 3 . rar perigon. Fragaria vesca (fragi de . gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. Androceu cu numeroase stamine libere. Frunze simple sau compuse. Rosaceae Plante lemnoase (arbori. 5+5 C5 A¥ 1 Ex. Fam. La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. Filipendula ulmaria (creţuşcă). 5 . Rosoideae. frecvent alterne şi stipelate. 4 . dispuse în inflorescenţe variate. 3a . 4a . 2a . Dryas octopetala (arginţică). Ord. 91. rar solitare. Receptaculul (convex.Saxifraga pani-culata. concav sau urceolat). Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă. bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate.Fig.floare.Saxifraga aizoides.floare.porţiune de frunză mărită. Saxifra-gaceae: 1 .Saxifraga cuneifolia. Filipendula vulgaris (aglică).Chryso-splenium alternifolium.capsulă înconjurată de caliciul persistent. Flori actinomorfe.

Potentilla anserina (coada racului).pădure). Potentilla ternata (scâteiuţă de munte). Geum montanum (mărţişor). Potentilla erecta (sclipeţi).Filipendula vulgaris. Rubus hirtus (mur păros). 4 . 2 Crataegus monogyna. Potentilla argentea (scrântitoare). 2a . ramură cu flori. Geum reptans (plăcinţele). 1b . 93. 92.Alchemilla mollis. Rosa canina (măceş). Potentilla reptans (cinci degete).floare văzută din faţă şi profil. Fig. Geum rivale (călţunul doamnei). Rosaceae: 1 . 94).ramură cu fructe. 3 . 92. Geum urbanum (cerenţel). Fam. Potentilla thuringiaca.Dryas octo-petala. 1a. Fig. Fig. . Rosa pendulina (măceş de munte). Rubus idaeus (zmeur) (Fig. 3a fructe.

Formula florală: K5 C5 A10+10. Spiraeoideae.Potentilla anserina.fruct/nuculă.Fig. Rosaceae: 1 . Subfam. 4 . stipelate.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. bisexuate. ¥. Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. 2b .Potentilla erecta. Lathyrus sp. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. 1 Ex.Geum montanum. 10+5+5 G (5-2). 3 . Fig.: Sorbus aucuparia (scoruş de munte). grupate în .Geum rivale. 93.). Crataegus monogyna (păducel.. pentamere. 94). 92.nuculă. 1a . Flori zigomorfe. Subfam. Fam. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat. Ord. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. Fabales Fam. 2 . 2a petală. Fabaceae (Leguminosae. 94). Ex. alterne. cu 3–5–7 foliole). Rădăcini cu nodozităţi. Maloideae (Pomoideae). gherghinar) (Fig.

Gineceu superior. 3 .receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr). 4a . 2 Spiraea chamaedryfolia. Hedysarum hedysaroides .Sorbus aucuparia. (5+5). Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. 1a .Rosa pendu-lina.sămânţa.fruct/ folicule. aripi şi carenă). Genista tinctoria (drobiţă). 2a . cu unul sau mai multe ovule. Coronilla varia (coronişte). alcaloizi (citisina. Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. galegina). saponine. Fig. 94. Fruct: păstaie. sparteina. Astragalus glycyphyllos (unghia găii). păstaie indehiscentă sau lomentă. unicarpelar. ramură cu flori. unilocular.inflorescenţe racemoase.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare). G1 (9)+1 Obs. 3a . Genistella sagittalis (grozamă). 4 . ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. Caliciul alcătuit din 5 sepale unite. Fam.Rubus idaeus. Ex. Rosaceae: 1 .ramură cu fructe. Formula florală: K(5) C5 A5+5. Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin.floare. 2b .

Trifolium arvense (papanaşi). dispuse altern sau opuse. transsilvanica (sparcetă). Flori actinomorfe. axilare sau grupate în racem. Melilotus albus (sulfină albă). Ononis arvensis (osul iepurelui). 95). stipelate. Myrtales Fam. pentaciclice). Trifolium pannonicum. Vicia sepium (măzăroi sălbatec). Melilotus officinalis (sulfină galbenă). culbecească). Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. frecvent pe tipul 4 (tetramere. Frunze simple. Ord. Medicago falcata (lucernă galbenă. bisexuate. Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). Lotus corniculatus (ghizdei). bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. Trifolium alpestre (trifoi). Vicia cracca (măzăriche). Onobrychis montana subsp. Oxytropis halleri (luntricică). Oxytropis campestris (luntricică). Trifolium pratense (trifoi roşu). . Lathyrus pratensis (lintea pratului). Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi.(dulcişor). Trifolium montanum (trifoi). Trifolium aureum (trifoi). Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. Medicago lupulina (trifoi mărunt).

grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana).Anthyllis vulneraria.fructe. Epilobium montanum (pufuliţă). Flori actinomorfe.Trifolium repens. Fruct: drupă.8. 2 .floare. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. Epilobium roseum. 2a . 4 .Lotus corniculatus. liber faţă de receptaculul caduc. Ord. Formula florală: K4-2 C4-2.: Chamerion angustifolium (pufuliţă. Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee.1. 95. bisexuate pe tipul 4. nestipelate.4. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile. zburătoare). Oenothera biennis (luminiţă) (Fig. Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. Frunze simple.Lathyrus pratensis.Hedy-sarum hedysaroides. 96). 3 .Fig. Circaea lutetiana (tilişcă). 5 . Epilobium alpestre. Thymelaeales Fam. 3a . 3b . Fam. Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă). alterne.: Daphne blagayana (iederă albă).2 G(4) Ex. Fabaceae: 1 . Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. întregi.). . răscoage. 97.0 A10. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior.sămânţa.

Gineceu cu ovar inferior.2.Epilobium montanum. Ord. 96. 97.Circaea lutetiana. opuse. 3 . 3b . Frunze simple. Ord.sămânţă cu peri. bicarpelar. Fam. 3a . dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. Flori actinomorfe. Cornales Fam.floare. Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex. Petale valvate. nestipelate. 2 . bisexuate. Fruct: drupă.fruct. pe tipul 4. Sepale mici.). Celastrales .Chamerion angustifolium. întregi. Cornaceae Plante lemnoase. 2a fruct/capsulă. Onagraceae: 1 .Fig. 2b .

actinomorfe. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele. Frunze simple. Flori mici. nestipelate. 97.). actinomorfe. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). Gineceu cu ovar inferior. monolocular. Ex. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti). Gineceu cu ovar superior.: Thesium alpinum (măciulie). Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase. verzui.). Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex. bisexuate. . Flori mici. lemn râios). Santalales Fam. Obs. întregi. 97. Thesium kernerianum (măciulie).Fam. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. alterne sau opuse. pe tipul 4–5. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. Frunze simple. bisexuate. Santalaceae Plante erbacee. Fruct: achenă. Ord. grupate în cime dihaziale. La baza staminelor au disc nectarifer. alterne.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. pe tipul 4-5 cu perigon.4.3.

a. Euphorbiales Fam. actinomorfe. Fam. ramură cu flori. protide toxice (curcina. ramură cu flori.ramură cu fructe/capsule.Fig. .ramură cu fructe/bace. Cornaceae: 2 . 4a . Euphorbiaceae Plante erbacee. Santalaceae: 4 . 97. 3b . Celastraceae: 3 .Thesium kernerianum. 3a .fruct mărit. răşini ş. Ord. ~ P5-1. ricinina). 2a .fruct după căderea seminţelor. Fam.floare.ramură cu fructe/bace. 1a . 0 G(3) Obs.Evonymus verrucosus. glicozide cianogenice. crotina. Flori mici. monoice sau dioice.Cornus sanguinea. Thymelaeaceae: 1 . Frunze simple. apetale. plantă cu fructe. substanţe tinctoriale. Formula florală: | P5-1. dispuse altern sau opus. 2b . Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe).Daphne mezereum. unisexuate. Fam. Fam. 0 A¥-1.

floare |. 1a . 98. Flori cu perigon sepaloid. Frunze alterne. Euphorbia stricta (Fig. Euphorbia cyparissias. 3b .sămânţa. Frunze opuse. laptele câinelui. Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu.Mercurialis perennis.).capsulă. Euphorbia helioscopia.: Euphorbia amygdaloides. Aceraceae . Fig. Gineceu superior. 1b . Plantă dioică. 98. Fam. 3a ciaţiu. 2a .sămânţa. trimer. 3 .Euphorbia amygdaloides. (alior. 4 . Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). Gineceu cu ovar bilocular (Fig.Plante cu latex: Euphorbia sp. 2c . trilocular. Ex. 2 Euphorbia cyparissias. Sapindales (Acerales) Fam. 2b – stamină. 4a .Euphorbia helioscopia.ciaţiu.4. 98: 1–3). Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme).sămânţa. 4b . tricarpelar. Androceu: 9–12 stamine. laptele cucului).ciaţiu. Ord. Euphorbiaceae: 1 .

opuse. Fruct: disamară. Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. bisexuate sau unisexuate monoice. Fruct capsulă. bisexuate. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex.: Acer platanoides (arţar.3. 4+4. Frunze simple.Plante lemnoase. pe tipul 5 (4). uneori învelişul floral lipseşte. 99: 1. Geraniaceae . Oxalidaceae Plante erbacee mici. paltin de câmp).: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). paltin de munte) (Fig. cu rizomi subţiri. Flori actinomorfe. bicarpelar. Ord.2). Gineceu superior. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. Frunze palmat compuse. Fam. caliciu persistent. lobate. lung peţiolate. Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile. Flori actinomorfe. adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. pe tipul 5. 5-4 G(2) Ex. nestipelate. 99.). Geraniales Fam. Acer pseudoplatanus (paltin. stigmate globuloase.

fruct/disamară.: Impatiens glandulifera. nestipelate.Oxalis acetosella. 5+5. . bisexuate. ovat-eliptice. Ex.Acer platanoides.1. higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol.: Geranium caeruleatum. pentamere.Acer pseudoplatanus. Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol. 101. Aceraceae: 1 . 1a. întregi. Oxalidaceae: 3 . După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. Plante erbacee. Flori zigomorfe. 5 G(5-3) Obs. alterne. sub formă de cioc de barză.disamară. Plante erbacee cu frunze simple. Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. Frunze simple lobate. Ovarul superior 5-carpelar. Geranium phaeum (pălăria cucului). Fam. pe tipul 5. geraniol). dispuse altern sau opus. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme. palmat compuse. Formula florală: K5 C5 A5+5+5. Balsaminaceae Ex. care contribuie la formarea capsulei. 2a . 2 . 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung. 99. Geranium pratense (greghetin). stipelate. Flori actinomorfe. Fam.1b .Fig. rostrată. 100). Fruct: capsulă lungă.). bisexuate. Fam.

: Linum austriacum (ineaţă). 3 . 101: 2–4). Fam. Sepale şi petale libere.Geranium phaeum. Linum catharticum (inuţ de câmp. pe tipul 5. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. bisexuate. Linales Fam.Geranium pratense. cu pinten curbat. Fruct cărnos dehiscent. Ord. Fruct: capsulă. 2 . Linaceae Plante erbacee. la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele.galbene. Ord.Geranium robertianum. Frunze simple. ineaţă). pendule. Flori actinomorfe. dispuse altern. 5+0 G(5) Ex. dispuse în cime. Formula florală: K5 C5 A5+5. Gineceu superior. întregi. Polygalales Fam. 100. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere. Geraniaceae: 1 . Polygalaceae . Linum extraaxillare (in de munte) (Fig.

bisexuate. Caliciu: 5 sepale libere. Corola: 3 petale unite la bază.: Hedera helix (iederă). 101. Flori zigomorfe. persistente. alterne. Gineceu superior. 5-locular. persistente. 1b . Flori mici. Fig. nestipelate. grupate în umbele. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex. Araliaceae Plante lemnoase. dispuse altern. Frunze simple.sămânţa. Fruct: capsulă. Gineceu cu ovar inferior. nestipelate. actinomorfe. Balsaminaceae: 1 . şopârliţa) (Fig.Plante erbacee. 1a . Polygala vulgaris (amăreală.: Polygala amara. întregi sau palmat lobate. 101. arbuşti căţărători sau târâtori. Fruct: bacă. verzui. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. Fam. petaloide. Ord. Linaceae: 2 . Frunze simple. bisexuate. Fam.5). Apiales (Umbellales) Fam.Impatiens noli-tangere. 2a - . pe tipul 5.fruct cărnos dehiscent. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. cea inferioară cu un apendice fimbriat. grupate în raceme.Linum austriacum.

Hypericaceae . Conium maculatum (cucută). săcărică). Pastinaca sativa (păstârnac). Fig. Ligusticum mutellina (brie.). bisexuate (rar unisexuate). Heracleum palmatum (talpa ursului. Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. brioală). Sanicula europaea (sânişoară).). de regulă longitudinal costate. Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. Fam. 4 . borneol. Astrantia major (ştevie de munte). Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. cu internoduri lungi. Flori mici. Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. 103. Theales Fam. pinen). Gineceu inferior. Chaerophyllum aromaticum (antonică). Bupleurum falcatum. Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs. bicarpelar. Frunze alterne. Daucus carota subsp. bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). articulate. Ex. actinomorfe. nestipelate. Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. Dilleniidae Ord. Angelica archangelica (angelică).Polygala vulgaris.Linum catharticum. pe tipul 5. 102. Seseli annuum (cosicel). cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. 3 . Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). Carum carvi (chimen.sămânţa. Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). timol. cimol.Linum extraaxillare. Bupleurum diversifolium. cruceapământului). Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). carota (morcov). Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. Tulpini în general fistuloase.1. heterozide şi alcaloizi (coniina). Subcls. oleorezine. Heracleum sphondylium (brânca ursului). limonen. Fam. Polygalaceae: 5 . Heracleum carpaticum. Sanicula sp.. Fruct: diachenă. rar umbela simplă (Astrantia sp.

alterne. 2 .fruct. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile. Flori actinomorfe.Plante erbacee în flora României. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. bisexuate. 2b .: Hypericum hirsutum (sunătoare). pojarniţă) (Fig. sunt actinomorfe. 1b . întregi sau lobate. Androceu gamostemon.fruct/diachenă. Hypericum perforatum (sunătoare. pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. Gineceu superior cu 3–5 carpele. cu stipele mici. 4a . 2a . 4 – Heracleum sphondylium. 102. Malvaceae Plante erbacee în flora României. Fam.2. Hypericum macu-latum (sunătoare). Malvales Fam. Apiaceae: 1 .Carum carvi. opuse. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor.). 1c . care se află şi în celelalte organe. caduce.floare bisexuată. pe .Ligusticum mutellina. bisexuate. Ord. 3a . Frunze simple. Obs. triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare. 1a . 103.floare |.Astrantia major. Fruct: capsulă septicidă. Frunze simple.floare. întregi.diachenă. Ex. 3 .floare bisexuată funcţional ~.

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. stipelate. cu ovar bicarpelar. Salicaceae Plante lemnoase. Formula florală: | P0 A . dioice. Fam. 4a .silicvă. arbuşti şi arbori.silicvă. Flori nude. Salicales Fam.silicvă. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul.Alliaria petiolota. prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. prevăzute cu un disc sau glande nectarifere. grupate în amenţi erecţi sau penduli.sămânţă. Frunze simple. alterne. pluriovulat.Fig. 2 . 4b .floare. 105. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine. cu rol în diseminare. 3a . Fruct: capsulă loculicidă.Barbarea vulgaris. 4 . întregi. 1b . 2a . unilocular.Biscutella laevigata.sămânţă. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. 2b .siliculă. 1a . Brassicaceae: 1 .floare. ~ P0 G(2) 30-2 . Florile feminine au gineceu superior. Ord. 3 .Arabis alpina. 3b . unisexuate.

1a .floare.: Populus tremula (plop tremurător). Salix alba (salcie).Cardamine pratensis.Lunaria rediviva. Salix herbacea.silicvă.Dentaria glandulosa. 2a . Salix reticulata (salcie pitică). Salix fragilis (răchită). 4a .silicvă. Brassicaceae:1 . Salix silesiaca (Iovă. 4b . Salix purpurea (răchită roşie).Rorippa sylvestris. 106. .Ex. salcie de Silezia). 2 . Salix triandra (Fig. 4 . Fam. 3 . Fig. 107).silicvă. Salix hastata. Salix caprea (salcie căprească). Salix retusa.

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

nestipelate. Oleaceae Plante lemnoase (arbori. Ord. Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex. 110: 1–3). glicozide flavonice (gentizina. bacă sau drupă. Gentiana nivalis.Obs. ochincele).: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. Oleaceele conţin glicozide (siringosida. Solanales Fam. grupate în inflorescenţe terminale racemoase.: Centaurium erythraea (fierea pământului). Fruct: capsulă.4. Flori actinomorfe. Cuscutaceae . bisexuate. foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina).). Centaurium pulchellum (frigurică). Fam. întregi sau penat-compuse. gineceu superior. opuse (rar alterne). bisexuate.: Fraxinus excelsior (frasin). Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. bicarpelar. campanulat-infundibuliformă. Ord. Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). samară (Fraxinus sp. Ex. nestipelate. pe tipul 4. Frunze simple. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. caliciu gamosepal. corola gamopetală. Oleales Fam. Syringa vulgaris (liliac).). ochincele). Fruct variat: capsulă (Syringa sp. Gentiana acaulis (cupe). Gentiana punctata (ghinţură). alterne. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. bilocular. întregi sau lobate. Gentiana utriculosa (ghinţură. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. arbuşti). 110. Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. Gentianella austriaca. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. actinomorfe. Ex. Gentiana verna (ghinţură de primăvară.). Corola gamopetală. pe tipul 5. Gentiana lutea (ghinţura galbenă). hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă). ligustrisidă). Frunze simple. gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina).

lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. Frunze simple (întregi. Cuscutaceae: 5 . Tulpini subţiri. 2 .5. Androceu: 5 stamine prinse de petale. bisexuate.floare. Fruct: capsulă. Fam.Gentiana verna.Gentiana utriculosa. nestipelate. Corola tubuloasă/rotată. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. bilocular . 110.Plante parazite lipsite de rădăcini. 5a . 5b . Fam. Convolvulaceae: 4 . sesile sau scurt pedicelate. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. Androceu cu 5 stamine. alterne. 3 Gentiana asclepiadea. Fam. Flori rar solitare. actinomorfe.floare. grupate în glomerule. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). Gineceu superior cu 1–2 stile.Cuscuta epithymum. 110. Gineceu superior.Convolvulus arvensis.). gamosepale şi gamopetale. Fam. volubile. 4a . Flori mici. roşiatică sau albicioasă.: Cuscuta epithymum (torţel). Cuscuta europaea (torţel) (Fig. pe tipul 5. bisexuate. Ex. gamosepale şi gamopetale. Gentianaceae: 1 . de culoare galbenă. pe tipul 4–5.sămânţa. Caliciu persistent. Fig. Solanaceae Plante erbacee. bicarpelar.

Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. pluriovulat.Hyoscyamus niger. 2 . Fam. pe tipul 5. 3b . Fruct: bacă sau capsulă polispermă. capsicină. bisexuate.Datura stramonium. . (5–4) Obs. 3 .Solanum dulcamara. persistent. 111. Corola gamopetală. 3a . rar zigomorfe (Echium sp. frecvent campanulat. păroase numite fornice. multilocular. 1a . Ex. hiosciamină. ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. Frunze simple.). Lamiales Fam. alterne. 111). nebunariţă).bace. Gineceu superior. întregi. nestipelate. Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. Androceu: 5 stamine ± egale. Hyoscyamus niger (măselariţă. solanină). bicarpelar. Flori actinomorfe. tubuloasă. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină. prinse de tubul corolei. nicotină. scopolamină. Solanaceae: 1 . bilocular cu stil lung. Fig. Boraginaceae Plante erbacee în flora României. frecvent acoperite cu peri aspri. Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. Datura stramonium (ciumăfaie).: Atropa belladonna (mătrăgună).capsulă pixidă în caliciu persistent. 2a capsulă. Caliciu gamosepal.să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord.sau multicarpelar. Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă).

Echium vulgare. Pulmonaria rubra (mierea ursului. 2a . Symphytum officinale (tătăneasă).Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. 112. Symphytum tuberosum (Fig. Fam. 3 Myosotis sylvatica.: Anchusa officinalis (miruţă). 112. cuscrişor).1. Eritrichium nanum (ochiul şarpelui). Fig.caliciu. 113. Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). 2 . 3a . Boraginaceae: 1 . Pulmonaria officinalis (mierea ursului).Pulmonaria rubra. Fig. Myosotis scorpioides (nu-mă-uita).corola văzută apical. 4 . Myosotis alpestris.Anchusa officinalis. . 3b . Echium vulgare (iarba şarpelui). Symphytum cordatum (brustur negru).).floare. Cerinthe minor (somnoroasă).

Glechoma hederaceum (rotungioară. 113. nestipelate. tubuloasă este bilabiată. 4 . . Tulpini tetramuchiate. Fam. Florile zigomorfe. frecvent bilabiat. 2] G(2) Obs. Ajuga reptans (vineţică). opuse.floare. Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee. 3 .). limonen. Fam. pentamere. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen. rar unilabiată (Mentha sp. silnic). Fam. bicarpelar. 2a .) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii.floare. Boraginaceae: 1 . rar lemnoase. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. geraniol). borneol. alpinus (cimbru de munte). Ex. reunite în verticile ± contractate. Ballota nigra (cătuşe).Lamium galeobdolon. zabră).: Acinos alpinus subsp. 3a .Galeopsis speciosa. Frunze simple. Caliciu gamosepal. Gineceu superior. bilocular cu stigmat bifurcat.Symphytum cordatum. Fructe mericarpice: tetraachene.Fig. bisexuate. între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. Androceu didinam.Acinos alpinus. Lamia-ceae: 2 . persistent. uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. Corola gamopetală. Galeopsis speciosa (cânepiţă. În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare.

5c caliciu. Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. Plantaginaceae Plante erbacee scunde. 114. 113: 2–4.stamină. izmă proastă). Thymus comosus (cimbrişor). 3 . Fig. Lamium maculatum (urzică moartă). 4a . Origanum vulgare (sovârv).Stachys sylvatica. Inflorescenţa: spic ± alungit.frunză. Salvia nemorosa (jaleş de câmp). 5b .Mentha longifolia. 1a .sămânţa. 3d . Teucrium montanum (sugărel).detaliu tulpină. izma calului). 2 . uneori . 4 . Salvia glutinosa (cinsteţ). nestipelate. 5 . 3a. 3c . Fam.Lamium album (urzică moartă).floare. Ord.Salvia nemorosa. Thymus alpestris (cimbrişor). 5a . 3b . Mentha longifolia (izmă proastă.floare văzută apical.Thymus pulegioides. Lamiaceae: 1 . Thymus pulcherrimus (cimbrişor). Stachys sylvatica (bălbişă). 114).floare văzută lateral şi din faţă. Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor.Prunella vulgaris. grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. Prunella vulgaris (busuioc de câmp). Frunze simple. Salvia verticillata (urechea porcului). 5d . Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig. Fig.floare. Plantaginales Fam. Lamium galeobdolon (gălbiniţă).

3 .) sau parazite (Lathraea sp.. racemoase sau cimoase. 3a . Scrophulariales Fam. Corola frecvent bilabiată. Plantaginaceae: 1 . Scrophulariaceae Plante erbacee. Flori mici. Fruct: capsulă operculată. uneori semiparazite (Melampyrum sp.floare. Ovar superior. Fam. pe tipul 5. pe tipul 4. 115). bisexuate. infundibuliformă sau rotată. Plantago major (pătlagină mare).. Flori zigomorfe. Ord.Plantago major. Frunze simple. alterne sau opuse. Fig. Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). 2 Plantago media. Caliciu persistent. gamosepale şi gamopetale. Rhinanthus sp. 1b . actinomorfe. nestipelate.sămânţa. 115. 2a – să-mânţa. Plantago media (pătlagină moale) (Fig.: Plantago atrata (pătlagină de munte). Inflorescenţe axilare. Androceu .capituliform. rar pe tipul 4 (Veronica sp. bisexuate sau unisexuate.Plantago lanceolata.capsulă pixidă. Euphrasia sp.). gamosepale şi gamopetale. 1a .). 3b .capsulă pixidă.

pratensis (silur). strătorică). Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. Veronica baumgartenii. Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5. Veronica beccabunga (bobornic). . Gineceu superior. rinantosidă. Linaria vulgaris (linariţă). Euphrasia officinalis subsp. Verbascum thapsus (lumânărică). Melampyrum bihariense (ciormoiag. Euphrasia stricta (silur). Verbascum nigrum (somnoroasă). 118). Linaria alpina (linariţă de munte). Scrophularia nodosa (bubernic. Veronica serpyllifolia (şopârliţă). 116. Fig. Pedicularis oederi (darie). Rhinanthus alpinus (clocotici). Digitalis grandiflora (degeţel galben). Fig.: Bartsia alpina (bursucă). 117. gratiolină) şi saponine. Veronica alpina (şopârliţă de munte). sor cu frate). bilocular.4. Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). Ex. Veronica chamaedrys (stejărel).didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Lathraea squamaria (muma pădurii). Veronica aphylla. Rhinanthus minor (clocotici). Rhinanthus angustifolius (clocotici). bicarpelar. Fruct: capsulă sau bacă. Veronica bellidioides (şopârliţă). Obs. Veronica teucrium (şopârliţă). iarbă negră). Veronica officinalis (ventrilică. Pedicularis verticillata (vârtejul pământului).2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului.

pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar. Fam. turiţă). Cruciata laevipes (smântânică). bicarpelar. Fruct: capsulă Fig. saponine.Linaria vulgaris. Galium anisophyllon (sânzi-ene). Corolă bilabiată. celule taninifere.: Asperula capitata (sânziene de munte).Pedicularis verticillata. Obs. Campanulaceae: 1 . cafeină.floare. glicozide (asperulosida. 5b . Fam.Campanula rapunculoides. cumarina). 5 Scrophularia nodosa. Gineceu superior. 2 . Flori zigomorfe. 2 . Lentibulariaceae Plante erbacee. Fam. 4a . 4 . Galium aparine (lipicioasă. unilocular. 2a . Cruciata glabra. Rubiaceele au laticifere articulate. 5a. Caliciu bilabiat. nestipelate. Galium mollugo (sânziene . pe tipul 5.floare. tanin şi substanţe tinctoriale.floare văzută din faţă şi lateral. 4a .Campanula serrata. Scrophula-riaceae: 1 . cinchonină. 120. insectivore. 3a .Pedicularis oederi. rozulare.Phyteuma orbiculare.floare.floare. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină. 3 Campanula cochleariifolia. Ex.Digitalis grandiflora. 116. Androceu alcătuit din două stamine. emetină).Fig. 4 . bisexuate. Frunze întregi. 3 . pintenată.

Fruct: achenă.2). Sambucus nigra (soc). Inflorescenţe cimoase uneori contractate. Ex. Galium schultesii (sânziene de pădure). Galium odoratum (vinariţă). Viburnum opulus (călin) (Fig.. glicozide cianogenice (sambunigrină. sectate sau penate. Fam.). opuse. tricarpelar. Gineceu inferior. uneori bilabiată. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). Ord. Androceu: 3 (4–1) stamine. Frunze simple sau penat-sectate. 122: 1. Flori actinomorfe sau zigomorfe. bisexuate sau unisexuate. Sambucus racemosa (soc roşu). pe tipul 5. pe tipul 5. Caliciu variat alcătuit. Viburnum lantana (dârmoz). Sambucus ebulus (boz).) sau bacă (Lonicera sp. Frunze simple. cu o singură lojă fertilă. trilocular. nestipelate. perene. pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. drăgaică) (Fig. Gineceu inferior. Galium verum (sânziene galbene. Flori zigomorfe.: Lonicera caerulea (caprifoi). Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs. Caprifoliaceele conţin alcaloizi.albe). în general redus. Viburnum sp. bisexuate. gamosepale şi gamopetale. 121). Fruct: drupă (Sambucus sp. Valerianaceae Plante erbacee. . Corola gamopetală. Dipsacales Fam. Lonicera xylosteum (caprifoi). opuse. Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee.

bisexuate.dicariopsă. Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. Valeriana tripteris (odolean) (Fig. cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate. alcaloizi. opuse. Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă. 4b .fruct/ dicariopsă. pe tipul 5. Flori zigomorfe. Ex. 3a . 121.Galium odoratum.Fig. Dipsacaceae Plante erbacee. persistent (la maturitate . Fam. 4a .floare.dicariopsă. 3 .floare. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs. Rubiaceae: 1 .4). Fam. 4 .Galium schultesii. 2 .: Valeriana montana (odolean).Galium aparine. 3b . 122: 3. Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). Frunze simple. Organele vegetative conţin uleiuri eterice. întregi sau sectate. Valeriana sambucifolia (odolean).porţiune de tulpină. 2a . nestipelate. Valeriana officinalis (odolean). 1a .Galium verum. acizi organici (izovalerianic) şi enzime.

Gineceu inferior.6).Knautia arvensis. cu 4–5 lobi. unilocular şi uniovulat. nestipelate.Valeriana montana (detalii). Vale-rianaceae: 3 . Scabiosa lucida (sipică). Fam. 4 . porc). tubuloasă.transformat în papus). bicarpelar.: Dipsacus pilosus (scăiuş). Dipsacaceae: 5 . întregi sau sectate. 3b . 3a. 5a . Knautia arvensis subsp. 122. 2a .Sambucus racemosa. Fam. Androceu cu 4 stamine. 6 . 122: 5. Knautia longifolia. Frunze simple. 2 . Fig. Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii . Formula florală: K(5).floare.0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. Scabiosa columbaria (muşcata dracului. Fruct: achenă. Asterales Fam.flori. alterne.Lonicera xylosteum. ramură cu frunză şi fructe/bace. Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă.floare. rosea (muşcata/muşcatul dracului).Scabiosa lucida.Valeriana officinalis. 3c . Ord.nuculă. Corola gamopetală. 1a floare. Fam. Caprifoliaceae: 1 .

tulpini. Formula florală: K(5).– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. rezine şi cauciuc. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. bicarpelar. Flori: mici. cumarină). formând un tub – sinantere. unilocular. cime etc. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. Fruct: achenă ± papus. taraxacină). Corola tubuloasă: gamopetală. Caliciu: redus. cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. achilleină.0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. camfor. borneol). corimb. cele ligulate fiind la exterior. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. actinomorfe şi zigomorfe. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. Gineceu cu ovar inferior. numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. achillină. frecvent alcătuit din peri persistenţi. tuberculi). centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. sesile. Latexul conţine substanţe amare (absintină. cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. uniovulat. prin avortare devin unisexuate sau sterile. actinomorfă. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. . Elaborează uleiuri eterice (cineol. spic. senecionină. continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. piretrină. glicozide (lappozidă. bisexuate. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini.

Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate. 1a . Fig. Subfam. Asteraceae. 3 . Liguliflorae: 1 . dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central.achenă. Ex.Lapsana communis. 4a . florile marginale sunt masculine sau sterile.floare. Lapsana communis (zgrăbunţică. 124). Tubuliflorae: 1 . Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. 4 .Fig. Fam. Asteraceae. Subfam. Subfam. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate. 4 .: Hieracium pilosella (vultu-rică). Mycelis muralis (susai pădureţ. Fam. ligulate.Centaurea triumfetti. salata câinelui). Subfam. bisexuate. florile tubuloase sunt bisexuate.Hieracium pilosella. Subfam. 2 Leontodon autumnalis. 4a . actinomorfe.Arctium lappa. Leontodon autumnalis (capul călugărului). Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase.foliolă involucrală. 4b . 3 . 123). 123. Centaurea triumfetti (albăstrele de munte). Carduus personatus (spin). zigomorfe. fertile. .Mycelis muralis.Carduus personatus.fruct/achenă.: Arctium lappa (brusture).Homogyne alpina. 1b foliolă involucrală. 124. Ex. lăptuci) (Fig. 2 .

Crepis paludosa (gălbenuş).: Antennaria dioica (parpian. Ligularia sibirica (gălbinele. Hieracium bifidum. Carduus kerneri (spin). Achillea schurii (coada şoricelului de munte). pseudotaraxaci. Solidago virgaurea (splinuţă). Doronicum austriacum (iarba ciutei). Anthemis tinctoria (floare de perină). Senecio jacobaea. Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). Erigeron uniflorus (bunghişor). spălăcioasă). crăstăval). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Leontodon montanus subsp. Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Hieracium villosum (vulturică de stânci). Tanacetum corymbosum (năpraznic). Doronicum carpaticum (cujdă). Centaurea phrygia. siminic). Senecio squalidus (cruciuliţă. Inula britannica (sovâvariţă). Gnaphalium supinum. . Adenostyles alliariae var. Matricaria recutita (muşeţel). Senecio ovatus. Hieracium alpinum. Cirsium arvense (pălămidă). Senecio papposus. Adenostyles pyrenaica. Bellis perennis (bănuţei. Cirsium oleraceum (nilocea. Arnica montana (arnică). Centaurea pinnatifida (albăstriţă). Anthemis carpatica (romaniţă de munte). Centaurea nigrescens.a. Carlina acaulis (turtă). Tussilago farfara (podbal) (Fig. părăluţe). Artemisia petrosa (pelin de munte). Leontopodium alpinum (albumiţă. kerneri (ciucuraşi). Aster alpinus (ochiul boului). Taraxacum alpinum. Cichorium intybus (cicoare). Arctium minus (brusture). Leucanthemum vulgare (margaretă). floarea Reginei). Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Centaurea kotschyana (mături). curechi de munte). Scorzonera rosea.Ex. Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Leucanthemum waldsteinii (margarete). 125. Doronicum columnae (cujdă). Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Petasites albus (captalan). Sonchus arvensis (susai). floare de colţ. Centaurea pseudophrygia. Fig. Crepis biennis (barba lupului). Petasites hybridus (captalan). Hieracium transsylvanicum. Arctium tomentosum (brusture). 126). Achillea stricta. Cirsium erisithales (scai). Taraxacum officinale (păpădie). Hieracium aurantiacum (ruşuliţă).

floare tubuloasă. 4 Doronicum austriacum.Fig. Asteraceae. Subfam.Sonchus arvensis.Leucanthemum vulgare. . Radiiflorae: 1 .achenă. Fam. 3 .floare ligulată. 1b . 2a .Anthemis tinctoria. 1a . 125. 2 .

Fruct: capsulă rar bacă. 2 . spiciforme sau cimoase).Tussilago farfara. solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. Tulpini subterane: rizomi. Gineceu superior (rar inferior).Fig. Frunze alterne. Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene.Petasites hybridus. bulbi sau bulbotuberi. Cls. tricarpelar.Antennaria dioica.Tanacetum corymbosum. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. bisexuate (rar unisexuate). 5 . stil terminat cu 3 stigmate. Flori actinomorfe. Fam. Asteraceae. cu nervaţiune paralelă sau arcuată. . Subfam. trilocular. Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. multiovulat. 2a . 126. 5a achenă. rar în verticile. Liliales Fam. Radiiflorae: 1 . rar uşor zigomorfe.Artemisia petrosa. 3 . Liliidae Ord. tulpinale sau bazale. de obicei sesile. umbeliforme.calatidiu. 4 . dispuse terminal sau axilar. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls.

Liliaceae: 1 . Veratrum album (ştirigoaie) (Fig.Muscari comosum. veratrina). Polygonatum odoratum. Fig. Lloydia serotina (crinişor de stâncă). 127.Formula florală: P3+3. 2a . Fig. Lilium martagon (crin de pădure). 128). saponine şi răşini. Ornithogalum umbellatum (băluşcă). cocoşei). 1a . Ornithogalum pyrenaicum.gineceu. glicozizi. 3 – Lilium martagon. Muscari comosum (ceapa ciorii). Gagea lutea (laptele păsării). Ex.: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). 2 . Maianthemum bifolium (lăcrimiţă). Biochimic. 1b fruct/capsulă. (3+3) A3+3 G(3) Obs. unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. Erythronium dens-canis (măseaua ciutei.tulpină cu fruct tânăr.Erythronium dens-canis. Scilla bifolia (viorele). Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). 4 . Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). 127. Fam. Polygonatum latifolium (coada cocoşului).Colchicum autumnale. .

usturoiul ursului) (Fig. Ex. actinomorfe. Liliaceae: 1 . întregi. Inflorescenţă: cime unipare. pe tipul 3. Gineceu cu ovar inferior. Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf.).Ornithogalum umbellatum. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi.Scilla bifolia. bisexuate. Fam.Fig. tricarpelar. Androceu cu 6 stamine. bisexuate. Gineceu cu stil ginobazic. 129. 3 . grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. cu bulbi.Veratrum album.Polygonatum latifolium. Flori actinomorfe. Fruct: capsulă loculicidă. Frunze bazale. trilocular.1. Tulpina: scap florifer. Allium ursinum (leurdă. 128. 2 . Tulpină scapiformă. 4 . Flori cu hipsofile la bază. alterne.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). pe tipul 3. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) . Obs. Fam. Amaryllidaceae Plante erbacee perene. ce le conferă un miros caracteristic. uneori inseraţi pe un rizom scurt. Fruct capsulă.bace. 3a . Frunze bazale liniare. Fam.

Ex.: Crocus vernus (brânduşe de munte. 129. Gineceu cu ovar inferior. trilocular cu 3 stigmate. Ord. Fruct: capsulă. Fam. Fam. Fam. 129: 2. tricarpelar. enziforme sau liniare. Gladiolus imbricatus (săbiuţă). Alliaceae: 1 . Ex. stigmatele sunt petaloide. Iris sibirica (stânjenel) (Fig. Dioscoreales . solitare sau grupate (racem. la Iris sp. Iris ruthenica (stânjenel de munte). Trilliaceae: 4 . Iridaceae Fig. pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub). brânduşe de primăvară).Paris quadrifolia.3). 3 Iris ruthenica. Perigon gamotepal. 4a . Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi).Allium ursinum. Iridaceae: 2 . petaloid. Androceu: 3 stamine. Frunze bazale sau alterne.Gladiolus imbricatus. bisexuate. Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs.fruct cărnos dehiscent. Flori actinomorfe (rar zigomorfe). Fam.: Galanthus nivalis (ghiocel). spic sau cime). Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale.

răsucit şi stigmat trilobat.Fam. a doua mare familie de angiosperme. Ord. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate). Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°). Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. perene. rar două stamine fertile şi o staminodie).5-2 G (3) Obs. redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu. unele saprofite (lipsite de rădăcini). Înveliş floral: perigon petaloid. Orchidaceae Plante erbacee. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii. frecvent sesile. Trilliaceae Plante erbacee.0+2. Orhidaceele reprezintă ca mărime. tricarpelar. grupate în raceme sau spice simple. cu rizom. În flora României există un singur gen. Stamina este sesilă. 129. Orchidales Fam. Fruct cărnos. . Tulpina simplă.4. tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. rar solitare. alterne (rar opuse). bisexuate. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. perene. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. Formula florală: P3+3 A1+0.). Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. Gineceu cu ovar inferior. întregi. Ex. neramificată. dehiscent. Frunze simple. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. luând o formă caracteristică – label.

Goodyera repens.floare.) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). cu teci deschise (Juncus sp. Frunzele sunt glabre.Neottia nidus-avis. Orchis ustulata. cuibuşor). Ophrys insectifera. grupate în inflorescenţe cimoase. uneori reduse numai la teci.). Goodyera repens. Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig. Dactylorhiza sambucina (bozior). tricarpelar.Anacamptis pyramidalis. Nigritella rubra (sângele voinicului).floare. Fam. Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. uneori ciclul intern este redus la staminodii. Ex.floare. Gymnadenia conopsea (ură). Corallorhiza trifida (buzişor). Pseudorchis albida. alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. ± membranos.Fig. Platanthera bifolia (stupiniţă). . Juncales Fam. Orchis militaris. Perigon sepaloid. 130. Fruct: capsulă loculicidă. majoritatea perene. 3 . poroinic). pe tipul 3. 5a .Orchis morio.: Anacamptis pyramidalis (bujor). Ord. Juncaceae Plante erbacee. 2a . sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. 1a . 4 . cu teci închise (Luzula sp. 130). Dactylorhiza incarnata. Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului). Gineceu cu ovar superior. 2 . 5 . Epipactis helleborine (mlăştiniţă). bisexuate. liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb. Nigritella nigra. Frunze alterne. Neottia nidus-avis (trânji. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea. Flori actinomorfe. Orchis morio (untul vacii.

Cyperales Fam.. 2 . spic. pipirig. Cyperaceae Plante erbacee. rugină). Luzula luzuloides (horşti).Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig. părul porcului). panicul. Ord.Luzula sylvatica.capsulă cu înveliş floral. 2a . iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem.Juncus trifidus. Tulpina frecvent trimuchiată. 4 . 4c .: Juncus effusus (spetează. Juncaceae: 1 . Frunze alterne. 4a floare. Fam. horşti) (Fig.). anuale şi perene cu rizomi. Luzula spicata (mălaiul cucului). . Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină). înveliş floral absent (Carex sp.Juncus bufonius. Luzula campestris (mălaiul cucului). Înveliş floral: sete (peri) perigoniale. 131. Ex. gru-pate în spiculeţe. cimă). Juncus bufonius (iarba bivolului. plină.). mălaiul cucului). Luzula sylvatica (scredei. Luzula multiflora (horşti. uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte.Juncus effusus.floare. perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp. monoice sau dioice).capsulă cu înveliş floral. cu teaca închisă şi limbul liniar. 5a floare. Juncus trifidus (rugină de stâncă. 131). 4b . 1a . 5 .sămânţa văzută lateral. iarba broaştei). Flori bisexuate (rar unisexuate. 3 . 3a .capsulă cu înveliş floral.Luzula campestris. Cyperus sp.

: Blysmus compressus. Carex ovalis. Carex sempervirens (rogoz verde). Carex digitata (rogoz digitat). 132). Ord. Carex remota. Frunze alterne formate din teacă cilindrică. rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă).Gineceu: ovar superior. Carex fuliginosa. coarnă). Carex curvula (rogoz. Carex sylvatica (rogoz. Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. uniovulat cu 3 stigmate. Carex capillaris (rogoz). Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. unilocular. Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă). Flori bisexuate. iar uneori este înlocuită de peri). Carex rupestris. şovar). Rădăcini adventive. ~P0 G(3–2) Ex. Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ. Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. Carex pallescens. fasciculate. anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. pe axa spiculeţului. tricarpelar. Elyna myosuroides. la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. . Eleocharis palustris (pipiriguţ). Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. Baza limbului prezintă. Poales (Graminales) Fam.

convexă.Eriophorum latifolium. 2a . omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă.utriculă cu glumă. panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate). 5a . . Cyperaceae: 1 . racem cu panicule spiciforme etc. se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului.floare cu bractee. 2 . Fruct: cariopsă. Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume. continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. bicarenată (bimuchiată). bicarpelar. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile). 5 . 4 .utriculă cu stigmate. două sau 6) cu antere dorsifixe.utriculă cu glumă. una inferioară. 132. de obicei membra-noasă şi nearistată.Carex sempervirens. urmează alte două bractee numite palei. una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă. 4a .Carex curvula. lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul.Carex sylvatica. Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat). 1a . Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una. unilocular şi uniovulat.Fig.Scirpus sylvaticus. de obicei aris-tată. 3 . Fam. Gineceu: superior.

Phleum alpinum (timoftică). Festuca pratensis (păiuş de livadă). Poa media (firuţă). geniculatus. Secale montanum. Arrhenatherum (ovăscior).Ex. 2 . Poa alpina (firuşca şopârlelor). Bromus erectus (obsigă). Agrostis rupestris (iarba stâncilor). 1c .: Agrostis capillaris (păiuş). Fig. târsă mică). Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. 135). raigras englezesc). Fig. Phleum pratense (timoftică). 1a . 3 .Anthoxanthum odoratum. Poa nemoralis (iarbă deasă).floare.Agrostis rupestris. Deschampsia flexuosa (păiuş. Bromus arvensis (obsigă). Festuca versicolor. Cynosurus cristatus (pieptănariţă). Calamagrostis arundinacea (trestioară). Setaria pumila (mohor). firicea). Trisetum alpestre.Agrostis stolonifera. Festuca altissima (păiuş). odoratum Alopecurus (viţelar). Sesleria coerulans (mălaiul cucului).floare. Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii). Poa annua (hiruşor). Anthoxanthum (ovăscior). Poa bulbosa (firuţă bulboasă. Festuca supina (păruşcă). 133.fruct/cariopsă. saxatilis (păiuş). Elymus repens (pir târâtor). Festuca rubra (păiuş roşu). Nardus stricta (ţăpoşică). 133. Festuca gigantea. Deschampsia caespitosa (târsă). Poa pratensis (firuţă). Festuca carpatica (păiuş). Festuca bucegiensis. 3a-c - . Fig. Festuca rupicola subsp. Bromus hordeaceus (obsigă). 1b . 2a . Dactylis glomerata (golomăţ). versicolor Bellardiochloa variegata. 134.porţiune de frunză cu ligulă. Festuca amethystina. Poaceae: 1 . Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Lolium perenne (iarbă de gazon. Fam. Briza media (tremurătoare).

3b .spiculeţ. 2 . 1a . 3a .glume interne.floare (paleea superioară şi inferioară). 3d .Bromus arvensis. 134. 4b .cariopsă.glume externe.Dactylis glomerata. 4 .spiculeţ desfăcut (3a .palee cu stamine şi gineceu). Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea. Fig. 4a . 4a .stamină.floare. Fam.spiculeţ (cu paleele îndepărtate). 2a . 4 . .spiculeţ fertil şi unul steril.Cynosurus cristatus. 3 .Deschampsia flexuosa. 3c .

spiculeţ.cariopsă.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral). 2 .: Typha angustifolia (papură) (Fig. 5a . învelite iniţial într-o spată caducă. ~ P0 G1 Ex.spiculeţ. 4b – porţiune de frunză cu ligulă. Flori mici. 136. Ord.Nardus stricta.spiculeţ. 5 . alterne. Formula florală: | P0 A3.Poa pratensis. vaginate. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite.). Typhaceae Plante perene cu rizomi. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf.1. 4a .Poa alpina. 2a . Fam. uniovulat. monoice. 1a . 4 . cu stil lung persistent şi stigmat filiform.Festuca rubra. Poaceae: 1 . erectă. sete sau scvame liniare. Fruct: capsulă operculată. Tulpina simplă. 2c .spiculeţ văzut dorsal şi ventral. Gineceu superior cu ovar unilocular. 2b. unisexuate. 3 . Typhales Fam.porţiune de axă mult mărită. liniare.Phleum pratense. 3a . Frunze bazale. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri. Typha cu specii semiacvatice. 135. Familia cuprinde un singur gen. Fam. Sparganiaceae . 3b . cilindrică.Fig.

ciclice. grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. monoice. cu 1–3 seminţe. ~ P6–3 G(2). Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase. simple sau ramificate.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. indehiscent/achenă sau drupă.Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan).). Plante erbacee. Frunze liniare. Androceu: 6–3 stamine.3. 1 Ex. Subcls. cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). Fruct uscat. unisexuate. cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). Flori mici. 136. dispuse altern. actinomorfe. cu 1–3 ovule. Arecidae Ord. Formula florală: | P6–3 A6–3. Arales . perene. Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp.

3a .spadice cu flori fără spată. fără perigon. FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE . Fam.2. 7. 136. 3b . peţiolate. Sparganiaceae: 3 .Fam. 2c fructe/ bace. monoice. cu rizomi sau tuberculi. Androceu cu 3 stamine sau mai multe. Fam. Florile mici. 2b . Frunze bazale.floare ~. Fruct: bacă. tricarpelar. simple. actinomorfe. Formula florală: |P0 A3. Typhaceae: 1 . perene.: Arum orientale (Fig.floare |. Araceae Plante erbacee.Typha angustifolia.Sparganium emersum. multiovulat. Fig. unisexuate. ~P0 G(3) Ex. Fam. sunt grupate într-un spadice. învelit parţial de spată. pe tipul 3.tubercul globulos. Gineceu cu ovar superior. Araceae: 2 .Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. 136.). 2a .

G) – plante de uscat. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. Ranunculus repens. rizomi. Lysimachia sp. Ex. Epifite (Epiphyta. Ex.Formele biologice (forme de viaţă.). evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. . (Fig.. astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale.: Achillea sp. Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. Hemicriptofite (Hemicryptophyta. structurile de regenerare ale plantelor..). – Hidrofite (Hydrophyta. Fragaria sp.3.. plante-perniţe (Minuartia sedoides. Fanerofite (Phanerophyta. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane.: Nymphaea sp. (Fig. 137.. Taraxacum sp. Criptofite (Cryptophyta. tuberculi. 137. Camefite (Chamaephyta. Ex.). de zăpadă sau/şi litieră. Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta. Nuphar sp.1. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate.: Papaver sp. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Ex.2.). cu organele de rezistenţă (bulbi. Viscum sp.3–2 m înălţime).5. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori. H) – specii erbacee perene. Ex.. 137.4.. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig. Ex.).. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite. Vaccinium sp. (Fig. Ep) – cormofite fixate pe arbori. Crocus sp. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. 137. muguri radiculari. în timpul sezonului nefavorabil. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). 137. rădăcini tuberizate) situate în sol.: Trifolium repens. Silene acaulis) (Fig. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m). Vinca sp. Anemone sp.

alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.Lysimachia sp. lumină. pe un anumit teritoriu. căldură. 137.terofite (Papaver sp.. substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi.Ranunculus repens. 2 .geofite. reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu. 3b . 2b .Vinca sp. 2a .). 5 . 4a . 4b . 2c . 3a . 4 . . Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează. Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic. prezenţa unor anumite plante. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă.Crocus sp.Vaccinium sp..Taraxacum sp..camefite.fanerofite (Fagus sylvatica).Anemone sp.. Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă.Fig. Forme biologice: 1 .hemicriptofite. 3 .. Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare..

cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. . Geranium robertianum. Polygonatum verticillatum. 3. Equisetum sylvaticum. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Nuphar sp. 2. 4. Ex. Dentaria bulbifera. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. Saxifraga cuneifolia. Filipendula vulgaris. Ex. Aegopodium podagraria. solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Pulmonaria rubra. Epilobium montanum. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. fie în atmosferă (plante palustre). Leucanthemum waldsteinii. Trifolium pratense. Ex. Salvia glutinosa.: Carex remota. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă. Allium ursinum. Hieracium transsilvanicum. 6.: Polytrichum juniperinum (briofită). Galium odoratum.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante.. Corallorhiza trifida. fie în sol. Festuca gigantea. Juncus sp. Muscari comosum.: Campanula abietina. Festuca rubra. Melampyrum bihariense. Origanum vulgare. Veronica chamaedrys. Ex. Ex. Lycopodium clavatum. Impatiens noli-tangere. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Potentilla argentea. Circaea lutetiana. Stachys sylvatica. Euphorbia amygdaloides. cu adaptări la un mediu permanent umed.). Scrophularia nodosa. Paris quadrifolia.: Genistella sagittalis. Luzula sylvatica. Dryopteris filix-mas. 5. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Symphytum cordatum. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. Campanula rapunculoides. Polystichum lonchitis. Symphytum tuberosum. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. Bruckenthalia spiculifolia. Phleum pratense. Ranunculus carpaticus. Mercurialis perennis. Campanula persicifolia. Lamium galeobdolon. Lycopodium selago. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp. Mycelis muralis.: Actaea spicata. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). Moneses uniflora. Polygonatum latifolium.

. Calamagrostis arundinacea. Sanicula europaea. Homogyne alpina. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. Soldanella pusilla). Polytrichum commune.5 – 0. Galium schultesii. Stellaria holostea. mai multe grupe de specii. în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. Luzula luzuloides.: Dicranum scoparium. Soldanella hungarica. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite. chiar în condiţiile ţării noastre. Alliaria petiolata. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. Athyrium filix-femina. Vaccinium myrtillus. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. Deschampsia flexuosa. Stellaria nemorum. cu temperaturi medii anuale negative (–2. Chrysosplenium alternifolium. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. Ex. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Lapsana communis. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc.5°C). Petasites albus. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. pentru ţara noastră. Orthilia secunda. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). Menţionăm că la speciile cu areal larg. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. Rubus hirtus.7.

5°C). În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. dar toleranţa faţă de lumină este diferită.5°C. 800–1300 m altitudine. între izotermele anuale 4. . Heliofite (specii heliofile. corespunzător în mare parte subetajului fagului. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale). 1300–1700 (1850) m altitudine. (1700) 1800–2200 m altitudine. de fapt. Din punct de vedere al vegetaţiei. ce corespunde etajului boreal (al molidului). acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. răspândite între izotermele 7. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. rece şi umed. fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. de sărături). formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat.5°C. Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal. cu temperaturi medii anuale mai mari de 10. cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4. toate speciile au nevoie de lumină. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului.5–7. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile).5°C şi +2°C din climatul subalpin. aici domină climatul continental de dealuri. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed.5°C. în decursul timpului. Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie.5°C şi 10. Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. de nisipuri. ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). cu temperaturi medii anuale între –0. deşerturi.

Leucanthemum vulgare). Bruckenthalia spiculifolia. Symphytum cordatum.Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. Petasites albus. păduri (Fragaria vesca.0). Geranium phaeum. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri. Vaccinium vitis-idaea. plantele din această categorie cresc în plină lumină. – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. heliofobe.0. Lamium maculatum. Polygonatum latifolium. Dryopteris filix-mas. Festuca gigantea. Oxalis acetosella. plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină.8). Lycopodium selago. Pulmonaria rubra.0–4. Alliaria petiolata. Soldanella hungarica.8–6.: plantele din păduri (Impatiens nolitangere. Ranunculus carpaticus. – Specii puternic acidofile (pH = 5. Paris quadrifolia. Calamagrostis arundinacea.0).0). Leucanthemum waldsteinii. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia.: Deschampsia caespitosa. Lycopodium clavatum. Eupatorium cannabinum. pajişti mezofile. Paris quadrifolia. Scrophularia nodosa. Campanula abietina.: plante din poieni. ferigile din păduri). Stellaria nemorum.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită).: Aegopodium podagraria. Dentaria glandulosa. Ex. Hedera helix. Luzula sylvatica. Mercurialis perennis. Valeriana officinalis.Sciadofite (specii sciadofile. Deschampsia flexuosa. Vaccinium myrtillus. Polytrichum juniperinum (briofite). Ex. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două. Moneses uniflora. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor. Circaea lutetiana. Ex: Polytrichum commune. Polygonatum verticillatum. Ex. Chrysosplenium alternifolium. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6. .: Athyrium filix-femina. Ex.5–4. exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare. Muscari comosum. Orthilia secunda. Stachys sylvatica. . Polystichum lonchitis. – Specii moderat acidofile (pH = 6. Ex. Ex. – Specii excesiv acidofile (pH = 4. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii.2–6. Epilobium montanum. Homogyne alpina.: Corallorhiza trifida. Solanum dulcamara. Genistella sagittalis.5). Carex remota.0–5. Ex. Luzula luzuloides.

Solanum dulcamara. Ex. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Sanicula europaea. Dentaria bulbifera. Euphorbia amygdaloides.: Dicranum scoparium.: Eupatorium cannabinum. Carex remota. Lycopodium clavatum. Corallorhiza trifida. fără să le fie afectată creşterea. dezvoltarea şi reproducerea. Homogyne alpina. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Polygonatum latifolium. Festuca gigantea.5). Bruckenthalia spiculifolia. . . Salvia glutinosa. Lamium maculatum. Vaccinium myrtillus. Ex. Polytrichum juniperinum (briofite). Deschampsia caespitosa. Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Scrophularia nodosa. Mercurialis perennis. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Luzula luzuloides.: Campanula abietina. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Stellaria nemorum. Polygonatum multiflorum. Pulmonaria rubra. Valeriana officinalis. Deschampsia flexuosa. Melampyrum bihariense.: Alliaria petiolata. Ex.: Polytrichum commune. Equisetum sylvaticum. Ranunculus carpaticus. Geranium phaeum.: Athyrium filixfemina. Vaccinium vitis-idaea. Dryopteris filix-mas. Symphytum cordatum. Ex. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Soldanella hungarica.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH.Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Muscari comosum. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. Potentilla recta. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Lycopodium selago. Ex.8–8. Genistella sagittalis. Petasites albus.. Circaea lutetiana.: Bupleurum falcatum. Galium aparine. Moneses uniflora. Ex. Geranium robertianum. Polystichum lonchitis. Ex.

Specii halofile – preferă mediile slab. Linaria alpina.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Specii care indică alte caractere edafice . – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. În opoziţie se disting specii nitrofobe. mediu sau puternic salinizate. . pietrişuri sau grohotişuri mărunte. Leucanthemum waldsteinii. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: .Specii calcifile (calcicole. Datura stramonium. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. Leontopodium alpinum. – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri. Oxalis acetosella. – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. Galium schultesii. Hyoscyamus niger. Lycopodium clavatum) şi halofobe. Eritrichium nanum. Ex.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. sărace în humus. – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri. Ex. Urtica dioica. Maianthemum bifolium. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale.: Dactylis glomerata. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. Chelidonium majus.: Alnus glutinosa. Fagus sylvatica. Rubus idaeus. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. Ex.: Campanula carpatica. Hieracium transsilvanicum. pe care se dezvoltă luxuriant. calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis. Poa nemoralis. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. . Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. Atropa belladonna.

caracteristic Europei de vest şi centrale.: Dentaria bulbifera. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. Pulmonaria rubra. Stachys sylvatica. Anemone nemorosa. Symphytum tuberosum. Euphorbia amygdaloides. Carex sylvatica. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite. cu climatul temperat excesiv al Europei de est. Mercurialis perennis. . Specii producătoare de înţelenire. Potentilla recta. Deschampsia flexuosa. Polygonatum latifolium. Polygonatum latifolium. Ex. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese. Polygonatum verticillatum. Paris quadrifolia. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. Deschampsia caespitosa. Dentaria glandulosa. Lamium galeobdolon. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Sanicula europaea. Geranium robertianum. rizomilor şi stolonilor. Ex. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia. 8. Luzula sylvatica. ale plantelor sunt întreţesute. Juncus effusus. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. Paris quadrifolia.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Vaccinium vitis-idaea. Galium odoratum. Specii indicatoare de soluri compacte. Potentilla argentea. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). Vaccinium myrtillus. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Luzula luzuloides. Symphytum cordatum. Salvia glutinosa. Aegopodium podagraria. Circaea lutetiana.: Actaea spicata. Ex. Stellaria nemorum. Lamium galeobdolon.: Lysimachia nummularia. – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. bazale. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. Ranunculus carpaticus. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. Muscari comosum. Polygonatum verticillatum.

Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. 1. Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1.Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. Sinaia – Valea Rea (Mţii.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. Etajul nemoral – subetajul superior. al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine. Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. 4. 138). etajul boreal. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). În teritoriile deluros-muntoase. etajul alpin (Fig. – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . – subetajul inferior. În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Baiului). 2. în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. – Zona nemorală (a pădurilor de stejar). etajul subalpin. 3. Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui). Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. – subetajul superior.

6. precum şi făgete pure de mare altitudine. În această zonă se află de asemenea brădete.a. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. afin. În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. 2100 (al jneapănului) ienupăr. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. smirdar. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. molid sau ambele). m 2000 1900 1800 arin de munte. Pajişti Molid cu Limita superioară . 1700 (1850) – 2000 (2200)merişor. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. 5.„Sfârşitul lumii” (cota 1400). Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. astfel încât deasupra acestei limite. oscilând între 1400–1500 m altitudine).

molid sau ambele) . brad şi molid.larice. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag. brădete. Fig. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. 138.

Equisetum sylvaticum ş. Chamerion angustifolium. În drumul spre Poiana Stânei. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Mercurialis perennis. Ranunculus carpaticus. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica. Galium schultesii. Cirsium oleraceum. Valeriana officinalis. Isopyrum thalictroides. Sambucus racemosa. Chaerophyllum hirsutum. Lunaria rediviva. Festuca gigantea. Populus tremula.a. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag. Geranium phaeum. Hieracium transsylvanicum. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Circaea lutetiana. Calamagrostis arundinacea. Geranium robertianum. Moehringia trinervia. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Dryopteris filix-mas. Luzula luzuloides. Urtica dioica. Lapsana communis. Stellaria nemorum. Festuca altissima. Cardamine impatiens. Carduus personatus. Polystichum lonchitis. Abies alba. Crepis paludosa. Picea abies. Galium odoratum. Epilobium montanum. Euphorbia amygdaloides. Lunaria rediviva. Rumex alpestris. Valeriana tripteris. Arbuşti: Carpinus betulus. Poa nemoralis. Polygonatum verticillatum. Athyrium filix-femina. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. Valeriana sambucifolia ş.a. Stachys sylvatica. Rosa pendulina.a. Pulmonaria officinalis. Salix silesiaca. Paris quadrifolia. Lamium galeobdolon. Dentaria bulbifera. Doronicum austriacum. Salvia glutinosa. Veronica urticifolia ş. Fraxinus excelsior. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. Dentaria glandulosa. Telekia speciosa ş. Sambucus nigra. Ulmus glabra ş. Pulmonaria rubra. Anemone nemorosa. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. Symphytum cordatum. Sanicula europaea. Oxalis acetosella. Orthilia secunda. Scrophularia umbrosa. Sorbus aucuparia. Petasites albus. Fragaria vesca.a. pe Piatra Arsă. Impatiens noli-tangere. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum. Mycelis muralis. Spiraea chamaedryfolia ş. Senecio ovatus ş. brad şi molid.a. Filipendula ulmaria.a. Corylus avellana. Acer pseudoplatanus.a. Lonicera xylosteum. Brădete . Evonymus verrucosus. Valeriana montana. Rubus hirtus.

Pimpinella saxifraga. Achillea stricta. în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Crocus vernus. Carum carvi. Deschampsia caespitosa. Stellaria graminea. Carlina acaulis. Veronica chamaedrys. Carex ovalis. Alopecurus pratensis. Myosotis sylvatica. Leucanthemum vulgare. Veronica serpyllifolia ş. Crepis biennis. Gentiana acaulis. Campanula glomerata. pe malul Prahovei. Stellaria media. Parnassia palustris. Hypericum maculatum. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. ş.În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. Arrhenatherum elatius. Phleum pratense. Acinos alpinus. Flora însoţitoare. Gentianella austriaca. Euphrasia stricta. Antennaria dioica.a Pajişti Pajiştile. Dactylis glomerata. Veronica officinalis. Campanula persicifolia. Arenaria serpyllifolia. Scorzonera rosea. Heracleum sphondylium. Polygala vulgaris. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. Trollius europaeus. Campanula serrata. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Gentiana utriculosa. Rhinanthus minor. Trisetum flavescens. Daucus carota. Prunella vulgaris. Veratrum album. Cruciata glabra. Arabis hirsuta. Thymus pulegioides. Briza media. Mnium sp. Centaurea pseudophrygia. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni. Hieracium pilosella. Linum catharticum. Rhinanthus angustifolius. Plantago lanceolata.a. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Cynosurus cristatus. Polygonum bistorta. Rumex acetosa. Chaerophyllum aromaticum. Cerastium arvense. Festuca pratensis. Campanula patula. Cardamine pratensis. Bellis perennis. Trifolium aureum. Centaurea phrygia. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). Origanum vulgare. Luzula campestris.. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Poa pratensis. Botrychium lunaria. Leontodon hispidus. Plantago media. Ranunculus montanus. Echium vulgare. Leontodon autumnalis. Ranunculus acris.

Corallorhiza trifida. Moneses uniflora. Doronicum carpaticum.a. Deschampsia flexuosa. Salix fragilis. Epilobium hirsutum. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Stellaria nemorum. Lonicera xylosteum ş. Leucanthemum waldsteinii. Rosa pendulina. Papaver rhoeas. Soldanella hungarica. Euphorbia stricta.. Inula britannica. Cirsium arvense. . Sorbus aucuparia. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Doronicum columnae. Hylocomium sp.. Polystichum lonchitis. Anchusa officinalis. Pastinaca sativa. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid).) Frecvent. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Rhytidiadelphus triquetrus ş.a. Luzula sylvatica. Salix alba. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. Verbascum nigrum ş. Spiraea chamaedryfolia. Salix silesiaca.numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. Myosoton aquaticum.. Sambucus racemosa. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. 2. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Maianthemum bifolium. 2. Sedum vulgare. Saponaria officinalis. Diplotaxis muralis. Saxifraga cuneifolia. Melampyrum sylvaticum. Barbarea vulgaris. La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice. Homogyne alpina. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. Polytrichum sp.a. Chaerophyllum hirsutum. Salix triandra. Linaria vulgaris. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Dryopteris carthusiana. Molidişuri În acest etaj în păduri.

pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. Ligusticum mutellina. Hieracium aurantiacum. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. 3. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). mai fertile. Lotus corniculatus. Trifolium repens ş. Carduus personatus.a. pe alocuri. Saxifraga cuneifolia. instalate pe locul molidişurilor defrişate. Moehringia muscosa. Pajişti Pajiştile. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. Poa media. Clematis alpina (liană). Dacă nu se păşunează. Ranunculus carpaticus ş. Euphorbia amygdaloides. Pedicularis verticillata. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. Campanula carpatica. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. Heracleum palmatum ş. Festuca supina. Salvia glutinosa. Carex sempervirens. Poa nemoralis.Pe calcare. Leontodon autumnalis. pe care se formează soluri bogate în humus. Polypodium vulgare. Agrostis rupestris. Prunella vulgaris. Luzula luzuloides. Festuca versicolor. au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele).a.a. slab acide. Festuca carpatica. Geum montanum. Lamium galeobdolon. Campanula abietina. Vegetaţia stâncăriilor. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. Pulmonaria rubra. Deschampsia caespitosa. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. Rumex acetosella. Potentilla ternata. Sedum vulgare. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Cystopteris fragilis. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. Doronicum austriacum. Anthoxanthum odoratum. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes.

Gentiana punctata.. Oxalis acetosella. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele.) care formează pe alocuri covor continuu. 2. Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse. Soldanella hungarica. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea.).a. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. În vegetaţia naturală a etajului. ienupăr. afin şi merişor.a. al Jepilor Mari ş. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. Jepii Mici ş. Luzula sylvatica. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari.Trasee: 1. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. Homogyne alpina. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure. . ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. arin de munte. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. Deschampsia flexuosa.a.a. sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Doronicum austriacum. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. se întind pe sol.

sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Homogyne alpina. Festuca supina. Specia apare în rariştile din etajul inferior. . mai ales pe platoul Bucegilor. Carex rupestris. Sedum alpestre. pe soluri sărace. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. pe versanţii însoriţi. Deschampsia flexuosa. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. Oxytropis campestris.a. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. acide. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. Helianthemum alpestre. Luzula spicata. Soldanella hungarica. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). Campanula alpina. Hedysarum hedysaroides. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. Silene acaulis. Alyssum repens. Polygonum viviparum. Ligusticum mutellina. Potentilla ternata. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). continue sau întrerupte de eroziuni eoliene. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj.Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Armeria alpina. culmile interioare şi culmile nordice. Juniperus sibirica. Geum montanum. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Trifolium repens. Androsace chamaejasme. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Juncus trifidus.

Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. Digitalis grandiflora. văilor înguste. Ligularia sibirica. Centaurea kotschyana. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. În locurile fostelor stâne. lasianthum. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. Crepis paludosa. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. Valeriana sambucifolia ş. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. Pajişti . ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1. Trifolium alpestre ş. Urtica dioica. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin.a. Doronicum columnae. kerneri. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Heracleum palmatum. Bupleurum falcatum.a. Veratrum album ş.a.Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Leucanthemum waldsteinii. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. Doronicum austriacum.5 m înălţime). Adenostyles alliariae var. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. Ranunculus platanifolius. Cirsium erisithales. Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Filipendula ulmaria. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. în lungul pâraielor. Carduus personatus. Deschampsia caespitosa. Rumex alpestris. Astrantia major.

Ligusticum mutellina. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Vaccinium uliginosum. Pinguicula vulgaris. . Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Galium anisophyllon. Veratrum album. Avenula versicolor. Anthemis carpatica subsp.a. Alchemilla flabelata. Homogyne alpina. Soldanella pusilla. Campanula abietina. Geum montanum. Geum reptans. Minuartia sedoides. Potentilla ternata. Festuca amethystina. Luzula luzuloides. Ligusticum mutellina. Hieracium alpinum. Deschampsia caespitosa. Thamnolia vermicularis). Luzula campestris. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. Potentilla ternata. Nardus stricta. Campanula abietina. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. Potentilla ternata. Phyteuma orbiculare. Phleum alpinum. Festuca bucegiensis. Myosotis alpestris. Rhinanthus alpinus. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. Festuca supina. pyrethriformis. Hieracium aurantiacum. Ranunculus oreophilus. Armeria alpina. Campanula alpina. Soldanella hungarica. Deschampsia flexuosa. Dryas octopetala. Geum montanum. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum.a. Plantago atrata. Lotus corniculatus.a. Polygonum viviparum. Minuartia recurva. Poa media. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Poa alpina. Carex sempervirens. Veronica serpyllifolia ş. Luzula spicata. pseudotaraxaci. Gentiana acaulis. Anthoxanthum odoratum. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Sesleria coerulans. Pedicularis verticillata. Salix reticulata. Gentiana verna. Pedicularis oederi. gelidus. Luzula campestris.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Sedum atratum. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. Ranunculus montanus ş. Silene acaulis. Dianthus glacialis subsp. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Trifolium repens ş. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Taraxacum alpinum. Leontodon montanus subsp. Saxifraga aizoides. Erigeron uniflorus. Juncus trifidus. Primula minima.

În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. transsilvanica. Ranunculus oreophilus. calcicole. Bupleurum diversifolium.a. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Cerastium alpinum subsp. Pedicularis oederi.a. Juncus effusus ş. Festuca amethystina. fotofile. Geranium caerulatum. Hedysarum hedysaroides. Iris ruthenica. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. Iris ruthenica. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. lanatum. Thlaspi dacicum. Galium . Scorzonera rosea. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Festuca versicolor. Gymnadenia conopsea.a. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Dianthus tenuifolius. Knautia longifolia. pajiştile. ş. Cerastium transsilvanicum. Equisetum sylvaticum. saxatilis. Trifolium montanum ş. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. Onobrychis montana subsp.a. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. rezistente la uscăciune. Campanula cohlearifolia. Linum extraaxillare. Salix reticulata ş. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina. Thesium kernerianum. Draba haynaldii. Biscutella laevigata. Dryas octopetala. Pimpinella saxifraga. Saxifraga demissa. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. Carduus kerneri. Vegetaţia stâncăriilor. Senecio papposus. Hypochaeris uniflora.

Primula minima. fiind proprii rocilor silicioase. corona-sancti-stephani. Salix herbacea. Lloydia serotina. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. Festuca bucegiensis. . Oxytropis halleri. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Geum reptans. Sedum alpestre. Aici se află frecvent: Achillea schurii. Saxifraga demissa. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. Ranunculus alpestris. Viola alpina. Minuartia verna.anisophyllon. 4. pyrethriformis. Gypsophila petraea. Saxifraga corymbosa. Saxifraga moschata. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. Saxifraga androsacea. Trisetum alpestre. Phyteuma confusum. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Galium anisophyllon. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). Juncus trifidus. Întinderea acestui etaj este redusă şi. nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Thamnolia vermicularis). Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina. Arabis alpina. Draba kotschyi. Anthemis carpatica subsp. Saxifraga paniculata. Gnaphalium supinum.a. plante de stâncării şi bolovănişuri. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. pajişti. în ciuda condiţiilor grele de viaţă. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. Sedum hispanicum. Soldanella pusilla ş.

* Adaptat după BELDIE AL. 146). VULNERABILE ŞI RARE. în condiţii de îndelungată înzăpezire. Dianthus glacialis subsp. Primula minima. 142. 139. Dryas octopetala. Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. gelidus. Campanula alpina. ENDEMITE. 9. Luzula spicata. Pedicularis oederi. Festuca bucegiensis. Fig. ci cresc în smocuri sau tufe izolate. în consecinţă. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. vânturi puternice şi uscăciune. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. PLANTE OCROTITE. Plantele nu formează pajişti continue. Cerastium alpinum subsp. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. 1967. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici). . în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime).Pe coame.. Viola alpina. Silene acaulis. şei. lanatum. Saxifraga androsacea. Fig. Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. trebuiesc ocrotite. Armeria alpina. PLANTE PERICLITATE.

Nr. Hepatica transsilvanica. 139. relativ limitat. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. 141. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. Nigritella nigra. 140. 140. Larix decidua.* End.* End. 142. 141. Rhododendron myrtifolium. 143.*** End. 139. 140. 7. Gentiana lutea. 143. Fig. Fig. Fig.* End. Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. O altă categorie de taxoni. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. Fig. Saxifraga demissa. 146. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. 147). 9. Fig. crt. 143. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. 139. 2. 6. Fig. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End.** . Heracleum carpaticum. Fig. 147). Fig. 142. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End. 147). – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. Fig. Taxus baccata. Fig. Secale montanum. Fig. Dianthus spiculifolius. Leontopodium alpinum. care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. 4. 146. Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. 144 Fig. Fig. care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. 3. Fig. 8. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. Fig. Daphne blagayana. 145. 145.*** Anthemis carpatica subsp. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală.a. Fig. Armeria alpina. Fig. Trollius europaeus ş.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. Fig. (Fig. 144). Nigritella rubra. vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. 5.

12.* End.** End. 33. 36. 35. 11.** End. 18. 16.* End. 13.** End. 14. 30.*** End. 29. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End. 37. 38. 25. 39. 28.* End. 15.*** . Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp.* End. 19.* End. 23. 34.10.* End. 17.*** End. 32.*** End.* End. 20. 22.* End. 26. 27. 31. 24. 21.*** End.

59. 65. *** End. 51.** End.** End. 47. Taxon 53. crt.** End. 57. 63. 64. 61. 48. 46. 45.* End.*** 52.* End. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr. 50. 41. 58. Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp. 44. 56.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End.* End. 54. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R .* 62. 49. 42. 55.*** End. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp. 43.40.FAB R R Nt R R R E E R End. 60.

74. 67. Oxytropis halleri FAB R V End. 90.*** End. 82. 89. 70.** . 72. 85. 84. 77.* End. 93.** End. 91.* Papaver alpinum subsp. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End.* End. 80. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp.*** End. 86.* End. 75. 78. 79. *** End. corona-sancti-PAP stephani 68. 71. 92.66.* End. 76. 88. 87. 81. *** End. 69. 73. 83.** End. 94.

1a . 96. 4 . 97.Dianthus glacialis subsp. 1b . 5 . 3 . gelidus (R/End. 3a .Oxytropis halleri (R).Dianthus tenuifolius (Nt/End. 2 .fruct/păstaie. 98. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End.Papaver alpinum subsp. Corona-sancti-stephani (V/End.).** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig. 140.*** End.Ranunculus carpticus (R/End. Plante rare şi endemite: 1 .).carenă.capsulă. . 139.95.). Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig.).

6 .Loiseleuria procumbens (R).rămurică cu flori. 2a .Soldanella hun-garica (R). 141. 5 Androsace chamaejasme (V). 2 . 4 . Plante rare: 1 .capsulă. 6a .Fig.faţa inferioară a frunzei. 3 . . 3a .Vaccinium uliginosum (R).Viola alpina (R).Primula halleri (R).

2 . 143.Phyteuma confusum (R).Arnica montana (V).Gentiana acaulis (R).Achillea schurii (R/End. Fig.floare în secţiune longitu-dinală.Fig.).Campanula carpatica (R/End. 7a . . 4 – Pingui-cula vulgaris (R). Plante rare şi endemite: 1 . 3 . 142. 6 . 7 .Veronica alpina (R). 5 Plantago atrata (R).). 3 Anthemis carpatica (R). 2a . 2 .Eritrichium nanum (E/End.fruct tânăr cu caliciu persistent.). Plante rare şi endemite: 1 .

Plante rare şi endemite: 1 . 3 .). 1c .Doronicum carpaticum (R/End.fruct/achenă. 1b.Lloydia serotina (R). mijloc şi de sus de la un calatidiu. 144. 4 . 1d . 2 . 1a. .).foliole involucrale de jos.Fig.Hieracium transsylvanicum (Nt/End.Centaurea kotschyana (R/End.).

fruct.Angelica archangelica (V). regional şi în rezervaţii naturale: 1 . 4 Nigritella rubra (E).exemplar steril.Fig. Plante ocrotite în toată ţara.Hepatica transsilvanica6 (Nt/End. Fig. Plante ocrotite în toată ţara. 2 .). .Leontopodium alpinum (E). 2 . 146. 145. 2a .Gentiana lutea (E).Daphne blagayana (V). 3 . 1a . exemplar înflorit. regional şi în rezervaţii naturale: 1 .

Saxifraga demissa (V/End. abrupţi ai masivului şi două mai mici. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. 3a . 3 . 1a .).Fig. 2 . menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi.sămânţa. regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. dintre care una situată pe versanţii exteriori. 1b . Omul. Plante ocrotite în toată ţara. Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte. .capsulă. cu numeroase rarităţi. iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. 147. de la Sinaia până la şeaua Strunga. 2507 m). aşezate în bazinul văii Ialomiţa.Trollius europaeus (V).polifoliculă. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha.

însoriţi ai Jepilor. . Pe alte văi (V. Ana”. Thlaspi dacicum. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. Onobrychis montana subsp. Caraimanului şi Coştilei. Peleşului. care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. V. cât şi cele ale culmilor nordice. Teucrium montanum. Cerastium transsilvanicum. în suprafaţă de circa 250 ha. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. Ana”. Thymus pulcherrimus ş. V. Geranium caeruleatum. dubia.a. pe Jepii Mici ş. În zona alpină. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. Silene nutans subsp. Dianthus tenuifolius. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. în apropiere de stâncile „Sf. elemente termofile mai rare. Caraiman şi Coştila. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. pe Valea Peleşului.Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută. cele din pădurea Piatra Arsă). deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea). calcicole. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. Babei. situat la poalele Jepilor Mari. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana). unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. transsilvanica.a. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida.

tulpina. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. herbare cu plante tehnice etc. melifere. determinarea (identificarea taxonilor). în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. furajere. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină. tipul de organ vegetativ – rădăcina. HERBORIZAREA.Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. 1. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate.a. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. uscarea prin presare. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite.). herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. 10. În afară de rezervaţia principală.).). 148): . tufărişuri de smirdar. Rezervaţia botanică Vf. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. medicinale. frunza – sau reproducător – floarea ş. pajişti de brâne. Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. ornamentale. care include teritorii considerabile.

necesară la presarea plantelor pe teren. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren). lemne. presa este formată din două plăci de placaj sau carton.presă de teren. pământ). pietre. 3 . 2 . de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren.daltă. – botanieră (cutie specială din tablă. – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite.– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren. 6 . – etichete pe care se vor nota imediat după colectare. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . expoziţia şi data colectării. altitudinea. staţiunea. – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor.cosor. facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. – deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. . – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar.deplantor. – presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare. între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic. localitatea. 4 lopăţică. 5 . 148.botanieră. Fig.

– altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. trebuie manipulaţi cu multă atenţie. fiind caractere de determinare. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat. în pliculeţe numerotate. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale.). când talurile nu se rup.– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. care trebuie să însoţească eşantionul. tipul de sol. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. pot fi colectaţi în tot timpul anului. crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia. pentru lichenii gelatinoşi. expoziţie. . altitudine. Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. – probele colectate se ambalează imediat. 149). 149). Pentru lichenii saxicoli. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. ceea ce le conferă elasticitatea necesară. pH etc. separat. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii).

– organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă. cu toate organele vege-tative (rădăcină. complete. flori). – se colectează numai plante sănă-toase. bulbo-tuberi sau bulbi). subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri.Fig. flori. iar uneori şi eşantioane de ritidom). tulpină. fructe. arbuşti. dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. – de la plantele lemnoase (arbori. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. 149. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi. sori. conuri. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. tuberculi. Cormofite. frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). . pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. – plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. muguri.

Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. de regulă longitudinal. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. Înainte de a fi aşezate pe coli. Cormofitele terestre transportate în laborator. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. organele tuberizate (rădăcini. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. 2. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi. rizomi. trebuiesc imediat presate şi uscate. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora.– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. . – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. Florile vor fi de asemenea. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. frunzelor şi florilor. în mod similar la toate grupele de plante.

Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. 3. ghimpi. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. 150). Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. cormofite). diagnozele. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. 150. prin atingere cu mâna. diagnoze. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. desene . Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei. iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. albume. Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante.Plantele cu spini. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. atlase etc.

Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. ordine.şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. în cazul celor mai mici. . 151. staţiunea. având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. Talofitele (licheni. dacă aceasta este mare sau mai multe. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare. de circa 2–3 mm lăţime. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. 4. confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. 151: 2–4).). clase. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. După lipirea tuturor plantelor.1. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. genuri şi specii) sau în alt mod. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. familii. Colile de herbar sunt cartoane duplex. 149). localitatea.

Practicum de Biologie. TUDOR Constanţa. Academiei Române. I. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti. 1967. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). Morfologia generală a plantelor. UNTU Constanţa. 151. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. 1b. Determinator Ferigi. BELDIE AL. MEŞTER Lotus. Ghid turistic. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. 1997. BADEA L. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. 2000. Agro-Silvică. BELDIE AL.Fig. medie (3) şi mare (4). Vol. 1976. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. Flora României. . În: Geografia României. 1983. 1968. Academiei Române. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. Sigma. Bucureşti: Edit.. Bucureşti: Edit. Relieful. NĂSTĂSESCU Maria.. 1c. Bucureşti: Edit.. & POSEA GR. ANGHEL I. Geografia fizică. BĂCĂUANU V. Enciclopedică. TOMA N. ANDREI M.

Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit. SÂRBU I. Flora indicatoare din pădurile noastre. Cormophyta. & SÂRBU Anca. AgroSilvică.BELDIE AL. IVAN Doina. CIOCÂRLAN V. Bucureşti!”. GRINŢESCU I. 1971. a II-a. Botanica sistematică. Flori din munţii noştri. Didactică şi Pedagogică.Bryophyta. Bucureşti: Edit. Botanica. Ed. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. „alo. 2001. Bucureşti: Edit. Chei de determinare. a II-a. 1979. Bucureşti: Edit. 1988. COLDEA GH. 1985. 1967. Botanică sistematică. 2000. & LUNGU Lucia. BELDIE AL. 1965. Mycophyta Lichenophyta .. a II-a revizuită. Ceres. . 1979. Academiei Române. Ştiinţifică. 1976.. Botanică Sistematică. pentru uzul studenţilor. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Determinator de plante inferioare. 1974. CRISTUREAN I. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). Flora ilustrată a României. Ed. Ştiinţifică. & POP I. Didactică şi Pedagogică. 1969. Agro-Silvică. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. NEGREAN G. MORUZI Constanţa & TOMA N. 1959. Fitocenologie şi vegetaţia R. Determinator. & ROMAN Ştefana. II. CRISTEA V. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. & CHIRIŢĂ C. Bucureşti: Edit. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. BELDIE AL. CRISTUREAN I. Licheni. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Edit. Pteridophyta et Spermatophyta.S. 1972. Ed. MORARIU I. PAUCĂ Ana M.R. Ed. & PRIDVORNIC C. Plantele din Munţii Bucegi. a II-a revăzută şi adăugită. HODIŞAN I. Practicum de Botanică Sistematică. Universităţii Bucureşti.

1981. SÂRBU Anca. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. (ed. POSEA GR. Bucureşti: Edit.1982. & MIHAI GH. Note de curs. a II-a. Bucureşti: Edit. LUNGU Lucia. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. Enciclopedia geografică a României.T. (coord. 1952-1976. CRISTUREAN I. 1973.).POP I.S. Academiei Române. Ed. Bucureşti: Edit. Biologie vegetală. RĂVĂRUŢ M. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Didactică şi Pedagogică. Universităţii Bucureşti. . Flora României. & TURENSCHI E.. SĂVULESCU T. MITITELU D. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti. TARNAVSCHI I. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.. 1999. TODOR I. ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela.R.. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Edit.). HODIŞAN I.. Botanica. Botanică sistematică. 1983. Mic Atlas de plante din flora R. 1968. Bucureşti: Edit.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful