CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. Otto Protescu. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. lucrare cu un profund caracter monografic. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din . Despre caracterul formativ al instituţiei. Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). Solacolu. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă. Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). prof. nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Th. Popescu. În lucrare sunt analizate sistematic. Constantin Bogoescu. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Gh. Knehtel (entomolog). profesor la Universitatea din Varşovia. E. Radian. Constantin T. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare. Marcel Branza. Gheorghe Brandza. Prof. Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape).laborator. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. Polinski şi H. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). Miltiade Filipescu. încă de la începutul activităţii. să lucreze la staţiune: W. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. la care participau cercetătorii.

această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. Biologie Paris.Belgrad – protistolog. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. XCIII. „Nouvelles galles pour Roumanie. t. Geburtig. Într-un interval scurt de timp.” (Bull. făceau vizite scurte. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. Soc. Acentrella sinaica n. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. n. De la Sec. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”.sp. Tot în anul 1932 Mihai A. studenţii. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. 10. autor Radu Codreanu. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. Roumanie. vol. sp. 1931) autor Constantin Bogoescu. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. se presupune că în perioadele de vară. pentru perioada 1927–1941. totuşi. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. în documentele existente. 1931) autor Th. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. ca domeniu de preocupare. 1435). Th.. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. publicând într-un interval de timp scurt. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. XIV-éme.„Solurile de pe Cumpătu şi . Deşi. R. 1925. „Polycladodes voinovi. p. asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. de l’Acad. 11 lucrări ştiinţifice. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. Sc. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. Colaboratorul apropiat.

susţinută în anul 1939 la Paris. Alexandru V. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre. Nicolae Cernescu (1932). „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). Astfel Radu Codreanu. tot în această perioadă. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode. fiziologie vegetală şi animală. forme salmastre şi de apă dulce. Sub conducerea ştiinţifică a prof. la staţiune. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr. petrografie etc. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. Bâznoşanu. iar altele pentru Bucegi. avea să-şi realizeze teza de doctorat. fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. sau chiar de pe băncile liceului. totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. de Ion Cătuneanu. . activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate.

un „alpinetum”. Alexandru Beldie. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928). Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. printr-o revigorare şi o creştere a personalului. S. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. a pajiştilor alpine. existent şi astăzi. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. Gentiana lutea etc. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. de pe platou: Leontopodium alpinum. a asociaţiilor vegetale. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. Valeriu Puşcariu. la altitudinea de 2000 m. în special asupra protozoarelor Ciliate. . Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. mai rare. Naturalistul. 1934). a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. mai ales în primul interval. imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. Ei au organizat. Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi.Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. Gentiana punctata.

Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. realizează primele cercetări asupra Ord. . Maria Dornescu. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. absolvent al Universităţii din Grenoble. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”.În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. în cele din urmă. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. Constantin Motaş. Face nenumărate demersuri. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). Florica Mezincescu. Bujor Florescu. realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. Dornescu. Gheorghe T. Vasile D. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. până la vremea aceea. rămase fără succes. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. Traian Orghidan. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. Homeiu. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. În plan ştiinţific. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. Margareta Dumitrescu. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. Ortoptera (1942). Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. Astfel prof. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. Traian Orghidan). fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. datorită lipsei fondurilor. Adriana Murgoci.

Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. Ştefana Roman. Florica Mezincescu. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii. Ionescu. în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. Constantin Bogoescu. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. MirceaAlexandru Ieniştea. se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. un foarte bun . Alexandru Beldie). T. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. Nicolae Botnariuc. Bujor Florescu. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. Homeiu. II). cum este cazul lui Traian Orghidan. Elena Chiriac. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. tinere. Ştefan Negru. Mihai A. Ion Şerbănescu. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. Margareta Diaconescu. Doina Dinescu. reorganizatorul Institutului de Speologie. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. În acest interval. Maria Dornescu. Nicolae Sălăgeanu.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. Gh. Dornescu. Adriana Murgoci. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. Eugen Şerban. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). vol. Vasile D. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. vol. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing.

La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Ana Paucă. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. Alexandru Beldie. . Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. în anul 1956. Nicolae Cernescu. pentru prima dată. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. L. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Dintre tinerele cadre numite. Traian Ştefureac. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. Ion Şerbănescu. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. faunisticii. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. Creţu. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. fiziologi. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. Lupan şi V. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. F. Sub egida Academiei Române. V.cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru. Saghin. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956).

Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune. Adriana Murgoci.S. la care au participat majoritatea biologilor . în persoana prof. Perioada 1961–1989 corespunde.C. De numele prof. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României. activitate didactică de teren a studenţilor.C. pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice.. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc.A. de la alte institute de cercetare: I. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente. Margareta Moşneaga. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). identificate de către specialiştii staţiunii. în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. Institutul de Speologie etc. a laboratoarelor. în anul 1972.S. Lucian Gruia. Institutul de Biologie. insecte. nevertebrate etc. Astfel Alexandru Beldie (I. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare. pentru documentare bibliografică. cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. absolut necesare unui început de muzeu. prevăzută în planul de învăţământ. Adriana Murgoci şi de cel al dr. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune.În plan local. Începând cu anul 1954.A.

Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. preuniversitar şi universitar. apăruse deja disciplina de ecologie. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. începând cu anii 1960.. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune. în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România.de la catedrele Facultăţii de Biologie. Lucian Gruia (care părăseşte . Cluj şi Iaşi. botanică. Vălenii de Munte etc. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. Margareta Cantoreanu. comasarea unor discipline etc. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. genetică. scăderea numărului de catedre. iar la conducerea staţiunii. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. După pensionarea prof. este complet abandonată. institute de cercetări de profil din Bucureşti. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. Nicolae Botnariuc. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. funcţia îndeplinită de staţiune. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). montane şi alpine.

Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. trei cadre de la staţiune. În anii 1984–1989. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. neabordat până atunci de cercetătorii români. Margareta Cantoreanu şi dr. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. România”. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. în reviste interne şi în străinătate. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. atât din punct de vedere metodologic. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. dar mai ales din punct de vedere conceptual. în foarte multe momente. coordonată de prof. S. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. . zona Sinaia – Buşteni”. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. În intervalul 1984–1989. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. această activitate didactică. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea.

staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. cadre didactice. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. prof. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. Din anul 1994. extindere etc. susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. din întreaga ţară şi din străinătate. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. simpozioane. Perioada 1989–prezent. cercetare ştiinţifică. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. sub conducerea fondatorului acestui departament. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. dr. La aceste module au participat specialişti. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. Margareta Cantoreanu. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. În staţiune. dr. Angheluţă Vădineanu. modernizare. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. – crearea în staţiune. dr. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. experţi. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. În anul 1994 este numit în funcţia de director.Începând cu anul 1970. . se reânfiinţează funcţia de director şi. consolidare. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. programe TEMPUS. „workshop”-uri. Constantin Ciubuc. din diferite domenii. dr. după pensionarea dr. liceal şi universitar. Ioan Mihăilescu. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. Angheluţă Vădineanu şi conf.

Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. Ioan Mihăilescu. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. Cele două ramuri ale arcului. în special de către dl. iar cea dinspre apus culmea Strunga. 1).Staţiunea Zoologică Sinaia. MASIVUL BUCEGI . Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. 2. prof. prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. este denumită culmea principală a Bucegilor. Ramura dinspre răsărit. Găvanele (2472 m). . prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. cu 15 camere de locuit. înălţată deasupra văii Prahovei.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. cu deschiderea către sud. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice. de direcţie generală N-S. dr. Privit în ansamblu. nu departe de Vf. în primul rând.

platoul Bucegilor. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Valea Izvorul Dorului. ţancuri ascuţite. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. despart două şiruri paralele de înălţimi. pe alocuri. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne. este în cea mai mare parte uşor ondulat. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. . pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui.

iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. 1.Baiului (Gârbova) . Lăptici (1872 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Jepii Mici (2143 m). Oboarele (1707 m). Piatra Arsă (2044 m). Nucetu (1861 m). platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. şirul se încovoaie puţin. La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele. Furnica (2103 m). iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). Blana (1875 m). Şirul prahovean . Pietrosul (1932 m). ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). Cocora (2182 m).Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi.Fig. Jepii Mari (2071 m). luând direcţie NNE-SSV. Caraiman (2325 m). Munţii Bucegi . De la Piatra Arsă în continuare însă.

muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. Pe clinele nordice. împodobite cu nenumărate flori. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. iar versanţii exteriori au înclinări medii. una singură. Brâna Mare a Caraimanului). remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. Caraiman. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. se deschid luminoase. Feţele sudice însă. numită şi Valea Caraimanului. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. . Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. iar la sud cu muntele Caraiman.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. de care este despărţit prin Valea Albă. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. La nord. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. Jepii Mici. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. Brânele Mici ale Caraimanului. cu buruienişuri luxuriante. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. care îl desparte de muntele Moraru. Spre deosebire de celelalte flancuri. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. cel mai însemnat munte al masivului. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor.

cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. de la limita platoului. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Piscul Câinelui 1658 m). se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. 1). Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. puternic frământată. muntele Cumpătul (Vf. La ieşirea din aceste chei.Din Vf. muntele Zamora (Vf. luând naştere din platoul Pietrei Arse. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. domină oraşul cu clinele sale domoale. Cumpătul 1651 m). Pe un bot al acestui plai. se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. La circa 1300 m altitudine. al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. la limita superioară a pădurii. cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. . care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. Zamora 1521 m). Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). unde străbate câteva mici chei stâncoase. a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”.

În nopţile senine însă. afluent al Prahovei. direct şi indirect. Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. asupra celorlalte elemente climatice. . Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. străbătută de pârâul cu acelaşi nume.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. pe culmile înalte. Astfel. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. De aceea. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. Temperatura aerului În mod normal. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. influenţând în mare măsură. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). având ca efect răcirea rapidă a solului.

datorită cărora iarna. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. Astfel. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. . pe culmile Bucegilor. primăvara. iar iarna zile neobişnuit de călduroase. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. În zilele senine şi fără vânt. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse.Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. producând acele „scurmături de vânt”. vântul şlefuieşte necontenit stâncile. local. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. ci şi de formele de relief. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. în special iarna. rupe pe alocuri covorul vegetal. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. coloane. Astfel. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. îmbibat cu apă. Se produc astfel inversiuni de temperatură. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. la altitudini de peste 2000 m. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. răscoleşte pământul moale. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. iar în timpul iernii spulberă zăpada. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. În regimul normal. ciuperci).

Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. Astfel. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. Ajungând la altitudini mai mari. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. acestea. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. pe măsură ce soarele se ridică. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. cu toate ramurile îndreptate unilateral. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. iar primăvara şi vara mai ridicată. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. este de la V-NV către E-SE. cu descărcări electrice. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. Astfel. apoi. în dimineţile senine de vară. Ceaţa (negura). care începe să învăluie crestele. spre E-SE. ceaţa care învăluie frecvent culmile. pe platou. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. . Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. aproape constantă în tot timpul anului. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. în continuă agitaţie. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. către limita superioară a pădurii. Iarna. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. fiind purtată de curenţi. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. ca urmare a inversiunilor de temperatură. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei.

CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. * Text adaptat din BELDIE AL. Cele mai bogate precipitaţii. în medie 588 mm). 3. între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti.Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). în medie.. . se realizează în luna iulie (168 l/mp). în tot cuprinsul masivului. 1968.

simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). 3 . 1. Simetria radiară (actinomorfă.simetria radiară (floare de Geranium sp. Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Acest tip de simetrie se . v .faţa ventrală. Simetria organismelor vegetale: 1 .simetria zigomorfă (floare de Viola sp. şi Lamium maculatum).). polisi-metrie).faţa dorsală. 4 . 2 . Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie. Simetria. 5 – simetria dorsiventrală. d . 2.monosimetria (frunză).Fig.

unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. 2.întâlneşte la organe cilindrice. Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. unele flori şi fructe (Fig. perpendiculare unul pe altul. – odolean) ş. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. egale (dreapta – stânga. (Fig. Semn convenţional: +.1. ex. ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare. 2: 3–5).a. – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul.). Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. frunzele). tot din vârf. unele flori (Fig. acestea la rândul lor. ramuri culcate la pământ. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus.: tulpini repente.1.2. Semn convenţional: *.). monopodială). ex. . comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. Ramificaţia isotomă (eudicotomică. se ramifică. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp. Galium aparine – lipicioasă) ş. eutalul hepaticelor.. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. alungite (rădăcină. ÷.a. izopodială.a. flori (Valeriana sp. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. tulpini modificate. Ex. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. majoritatea frunzelor ş.). anterior – posterior). peţiol). 2. Selaginella sp. tulpină. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. 2. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos.). Simetria bilaterală (bisimetrie).: organe turtite (talul lichenilor. Orientarea în spaţiu. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Ex. Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală. 3. Semn convenţional: ·|·. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă). Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. Monosimetria (simetria dorsiventrală). – ulm). Sisteme de ramificaţie. 3. tulpina). Florile monosimetrice se numesc zigomorfe.

Picea sp.axe succesive de vârste şi ordine diferite.Ramificaţia anisotomă (anizopodială.). axele au o creştere determinată (definită) (Fig. 3 . Pe picior se formează două axe inegale. 2 . Sisteme de ramificaţie: 1 . 1-5 .ramificaţia laterală simpodială (cimoasă).). Fig.picior.4. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite. 3.: tulpini de conifere (Abies sp. Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. Ex. 4. p . UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . 4 . De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. 3. Ramificaţia simpodială (cimoasă). Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. Larix sp.3.ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială).. lateral de pe axa principală. În cazul rădăcinii. 3.). Pinus sp.ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă). Axele succesive pornesc subterminal.. Ramificaţia laterală. 3.ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială).). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.2. rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior.. simpodială).

). Lichenophyta) . ordin. clasa etc.Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. subspecia). Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. Încreng. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). familie. iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen.1. 5. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5. LICHENI (Regnul Fungi. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia.

Nostoc sp. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. ex. brună. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri). trunchiul arborilor).a. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. galbenă. Licheni tufoşi (fruticuloşi). Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. neagră. Talul gelatinos are aspect subţire. Licheni frunzoşi (foliacei). rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. fiind de . verde. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. muscicoli (pe muşchi) etc. cenuşie. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. verticale sau pendule cu simetrie radiară. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. Culoarea apoteciilor variază.: Collema sp. albăstruie. Culoarea talului. corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). cu diametrul de câţiva milimetri.).) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. fixat parţial de substrat (sol. tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate. Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. Tal lamelar. foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. gelatinos în stare umedă. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros. Ex. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. Licheni crustoşi. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră. roşie etc. Licheni gelatinoşi. formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni.

alimentară. care au o accentuată acţiune corozivă. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. . Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie.obicei diferită de cea a talului pe care se formează. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. dând naştere la hife de ciupercă. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. Ord. Licheni crustoşi Graphis sp. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. Datorită sensibilităţii lor deosebite. Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici. chimică). ele nu au compoziţia acizilor). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. (Fam. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. Graphidaceae). vor da naştere unui nou lichen.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). neregulat ramificate. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. tei). Discolichenes. carpen. Ex. Ascolichenes. Observaţii. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. şanţate. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece.

Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. Lichen saxicol de culoare galben verzuie. Lichen corticol sau tericol. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie.). 4. neted şi lucios pe faţa superioară. Lecideaceae). Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari. 4. Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. lichen de munte (Fam. netede. Parmeliaceae). 4. Peltigera canina (Fam. Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave. 4.). faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui).2. Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. Parmeliaceae). stânci. pietre. compacte. Specie tericolă ce creşte în tufe dese.4. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. caperata. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig.8.a. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). portocalii (Fig. 4.a.3.Rhizocarpon geographicum (Fam. cetrarioides ş. Lichen corticol rar saxicol. Cladonia coniocraea ş. cu aspect prăfos.7. Teloschistaceae). Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. cu contur neregulat. P. cu ramificaţiile terminale curbate în jos. apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. adânc lobat. Lichen corticol. Ramificaţii erecte.). Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda. .). gălbuie sau brună. Cladonia sylvatica.). albe şi nude) (Fig. netedă.6. Parmelia furfuracea (Fam.5.). cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). iar pe cea inferioară. 4. Stictaceae). 4. 4. Stictaceae). Tal mare (până la 40 cm).). toate în aceeaşi parte (Fig. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. În păduri sunt frecvente de asemenea: P. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Cladoniaceae). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie.).1.

Cladonia rangiferina. foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 . Licheni crustoşi (1). 5 . 9 . 4 .Parmelia furfuracea.Usnea barbata. 4.Cetraria islandica.Rhizocarpon geographicum. ap .Lobaria pulmonaria. 2 .Xanthoria parietina.apotecii. 7 .Thamnolia vermicularis.Peltigera canina. 10 .Cladonia pixidata. . 3 . 8 .Fig. 6 .

în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Bryobionta. Tal foliaceu. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. Usnea florida – mătreaţa bradului. ramificat. ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. frecvent întâlnit în pajiştile alpine. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. Lichen tericol. 5. . Încreng. Plantă dioică. Fam. mai închise la culoare.: Marchantia polymorpha – fierea pământului. fistulos.1.2.). simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. de culoare albă (alb-cenuşiu). Hepaticae). 5. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. situată apical. Usneaceae). saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). pajişti. Talul poartă la vârf apotecii mari. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec.). BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. Tal cilindric. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. Mar-chantiales. 4. barba ursului (Fam. lamelar. La maturitate. 5. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri.10. Subregn. în camere anteridiale (Fig.9. 4. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). ascuţit la capete. Marchantiaceae).2. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal. Ex. Usnea barbata (asemănătoare cu prima. disciforme. cu marginile ondulate (Fig. coada rândunicii (Ord. Usneaceae).).). de culoare verde-închis.Thamnolia vermicularis (Fam. Sporofitul mic. Tal filamentos. zone mlăştinoase etc. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. Lichen corticol. Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic.

4.secţiune longitudinală prin anteri-diofor.). propagulele pot genera noi indivizi. 3 . Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi. cu marginea întreagă sau dinţată. Fig. sesile. Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig.).).sec-ţiune . Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Bryatae/Musci). Sporogonul de dimensiuni reduse. 5. 4 . 2 . Frunzuliţele sunt simple. 5.fragment de tal % cu un anteridiofor. scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi. simplă sau ramificată. După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format. 5. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.4. Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum. mici.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. Metzgeria conjugata ş. ascuţite sau obtuze. tulpiniţă şi frunzuliţe.fragment de tal &cu arhegoniofori. 5.1.). Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 .3. 5.a. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă.

pericheţiu. Seta este cilindrică. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici. 1b). Neckeraceae). Eubryales.propagule. an . Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). Hypnaceae). Ex. Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. Hypnum cupressiforme (Ord. Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. lb . Mnium affine. Mnium punctatum (Ord. cilindrică.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord.1.sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel).arhegon. Fam. Dicranales. rzi . Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. Polytrichum juniperinum (Ord. pc . Polytrichaceae).pseudo-periant. Fam.longitudinală prin arhegoniofor. Isobryales. ar . Polytrichales. Polytrichaceae). Fam. Fam. Rhytidiaceae) (Fig. sp . Polytrichales. Fam.rizoizi. Fam. st . erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. Hypnaceae).stomate. Fam.picior (peduncul). prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). 6. pp . Dicranaceae). . 6: 1a). Neckera crispa (Ord.). Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. setă şi capsulă (Fig. 6: 2–7). pr . Hylocomium proliferum (Ord. 6: 1a. Fam. Hypnobryales. per . Mniaceae).lobi. Hypnobryales.anteridie. Pe tulpiniţa lungă. Hypnobryales.

Hypnum cupressiforme.setă. s . 1b . Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.scufie. 6. cu care aceasta se prinde de receptacul. îngustată a petalei. 2 .. dispuse în alternanţă cu sepalele.Polytrichum commune.sporogon (detaliu). La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile.Rhytidiadelphus triquetrus. 4 .opercul. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. op . La Papaver sp. ur urna. Sepalele pot fi persistente sau caduce. 7 .apofiza. cad pe pământ. ap . se înrădăcinează şi generează noi plante. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.Fig. 3 . 1a .Neckera crispa. .fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. sc . partea inferioară. în general diferit colorate. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.Hylocomium sp. 5 Mnium affine.Dicranum scoparium. Briofite cu tal cormoid: 1 . Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă. 6 .

Fig. 59: 1–5). unguiculată (Cheiranthus cheiri). Petale transformate în organe nectarifere: 6. emarginată (Rosa sp.pinten nectarifer la Viola odorata. 59. . Helleborus sp. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp.. (6). 3 .oval-lanceolată (Nymphaea alba).tetralobată (Lychnis flos-cuculi). (7) şi Trollius europaeus (8). Rubus sp. 2 .bilobată (Stellaria media). 9 . Forma petalelor: 1 . 4 .cornet nectarifer la Aconitum sp.. 7. Ranunculus acris). (Fig.unguiculată (Cheiranthus cheiri). 5 . ovallanceolată (Nymphaea alba). 8 .orbiculară (Ranunculus acris). tetralobată (Lychnis flos-cuculi).) etc. bilobată (Stellaria media). Solanum sp..

) (Fig.Veronica polita. câte o glandă nectariferă). al . ve .Fig. Rosaceae.a. . Caryophyllaceae. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul..). Orchis sp. ca . toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Ericaceae.a. La Helleborus sp.floare de fabacee (Pisum sativum).. Convolvulaceae.Sinapis arvensis. 2 . pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. 5 . Fabaceae. – omag. Helleborus sp. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 .alae/aripi (petale laterale). când petalele sunt concrescute (Solanaceae.Stellaria media.carena (petale inferioare).) şi gamopetală. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . Brassicaceae. 4a . – spânz. Apiaceae ş. Viola sp.vexilum (petala superioară). Glandele nectarifere (nectarine). Trollius europaeus – bulbuci). Asteraceae ş. cornete nectarifere (Aconitum sp. 3 .Fragaria vesca. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. 60. Corola este dialipetală. 59: 6–9). La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp.corola etalată. bazal.

Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam.globuloasă (Vaccinium myrtillus). 6 .5. 60.campanulată (Campanula rotundifolia). stindard. Rosaceae). Brassicaceae). două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. (Fam.: Pisum sativum (Fig. carena). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp.Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. 60. 5 . vexilum). rotundă (steag.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). Scrophulariaceae) (Fig. Fig. 60: 1–3).4. Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 3 . .infundibuliformă (Calystegia sepium). 4 .tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). Ex.). Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 2 . 61.).

K . campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.). ovr . 4b .floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). aproape sferică (Vaccinium sp. Florile cu corolă bilabiată sunt . 1a floare văzută în profil. sta . 62. (Fig.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei).. (3). Convolvulus sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig.labium inferior. Datura stramonium).stamine. Nicotiana tabacum).ovar. 4a . 2. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa. 62..Fig.capitul la Leucanthemum vulgare. lbi . format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. globuloasă.). lgc .1. la Linaria sp. 61).).corola. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.labium superior. 4 .ligula corolei.stil.floare ligulată de Taraxacum officinale. sti .personată la Linaria vulgaris. pin . alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. 5 . hipocrateriformă (Syringa vulgaris).pinten. lbs . – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.stigmat. stg .bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.caliciu. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . 3 . Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona). C .

.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp..) (Fig. Fraxinus sp.P alcătuit din bractei la Luzula sp. 63: 5–7. Pedicularis sp. Urtica sp.).dialitepal la Lilium sp. care se continuă lateral cu un limb – ligula. La Orchis sp.. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.) (Fig.a. Rumex sp. 5 .. Ex. unele concrescute iar altele libere. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. Taraxacum officinale ş.). Perigonul este sepaloid...a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. nepereche..labelum. rezultat din concreşterea petalelor.. l . Polygo-natum latifolium ş. 2 .. peri (Eriophorum sp.diali. Salix sp.: Lamium maculatum.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. Fig. Galanthus nivalis. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp.)..: Leucanthemum vulgare.. Scirpus sp.a. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. 4 .3). Carpinus sp. liberă. 64). (2).gamotepal la Muscari sp.şi gamotepal la Orchis sp. 62: 4..5). 63. Salvia sp. 3 . Colchicum autumnale. Ex.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp. nepereche. (1) şi Aconitum sp. Fig. Lamiaceae (Labiatae).4. Asteraceae (Compositae). 7 . Iris sp. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. (Fig. Perigon (P): 1. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere. Lilium sp.. 6 .. Scilla bifolia ş.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. iar tepala anterioară. Lilium sp.caracteristice Fam. 63. Galanthus nivalis.. perigonul este alcătuit din 6 tepale. – ligulată – corola are un tub scurt la bază. 62: 2. 63: 1–3). (Fig. .

65. 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. Filamentul staminal. Verbascum sp.).3. O stamină este alcătuită din filament staminal. . 64. 1c .4. Fig. Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. 1b . 2a .floare % de Corylus avellana.floare &. Fig. simplu sau ramificat (Fig. Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare. Brassicaceae) (Fig. 65.. Flori nude: 1 . cilindric. conectiv şi anteră (Fig. 2 Carex sp. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine.). 65. Thymus sp. 2a . două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp.Salix sp. Stamine..ament &. şi alţi reprezentanţi ai Fam.).2). floare %.Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. de lungime variabilă. Tipuri de androceu (A): 1 ..floare &. ament %.stamine cu filamente staminale bifurcate.floare %. 1a . 2 . Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig.stamină (Hyoscyamus niger). şi alţi reprezentanţi ai Fam. 65: 1. 3 . partea sterilă a staminei este subţire..1.A didinam (Thymus sp. tetradinam – din totalul de 6 stamine. 65.).

A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7).) (Fig. Boraginaceae.. Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam.Thymus serpyllum. unele fabacee).A dialistemon (Salix alba).stamine unite prin antere. 65. 6.corola desfăcută. 66. 8.floare în secţiune longitudinală. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris. .a. Salix purpurea).A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9). Ex. diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. floare întreagă. Oxalis acetosella. Primulaceae. 2a . Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 .4 . 4 .).Primula veris.floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare.A tetradinam (Brassica sp. Fig. 7 .5. 66: 1–4). Solanaceae. Lamiaceae. După raportul dintre stamine.5. 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. 5b . 66.Muscari comosum. 3 .: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 2 .) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Sinantere: 5 . Liliaceae ş. 9 . androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig.).Hyacinthus sp. 5a . 5 .

După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.). bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.. Fig. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp. 67). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp. printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis).dorsifixe la Colchicum autumnale (2). Antera reprezintă partea fertilă a staminei. 2.bazifixe la Tulipa sylvestris.a. oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct. .. Lilium sp. 4 . Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp.). Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp. 67.. ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.).) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp. Trollius europaeus). 3.Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. poacee) (Fig. dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale. Stamine cu antere oscilante: 1 . Vaccinium sp.. Plantago sp. Linum sp..).) ş.

pentacarpelar (Linum sp. Asteraceae).G inferior în flori epigine. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. poacee). iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. Fig. tricarpelar (Tulipa sp.). Sedum sp. 68).G supe-rior în flori hipogine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae. Primula sp. reprezentanţi ai Fam.. faţă de celelalte elemente ale florii. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. Campanulaceae.G semiinferior în flori perigine. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp. 68. Amaryllidaceae) (Fig. 69: 1–7). Brassicaceae. Liliaceae). bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. Iridaceae.. Tulipa sp. eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. Fabaceae.). lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană . 3 . Asteraceae. Violaceae. Lamiaceae. 2 .Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae). Rosa sp. Apiaceae.). semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului.. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute..). inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. Violaceae. policarpelar (Fig. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . Rosaceae.

Ovarul este partea bazală. Boraginaceae) (Fig. variabil ca formă. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. ce face legătura între ovar şi stigmat..6–11). 7a carpelă.a) (Fig. Tipuri de gineceu (G): 1 .. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam.stil.2). Fragaria sp.ovar.G pentacarpelar la Linum sp.G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.G monocarpelar la Pisum sativum.). (4) şi Primula veris (5). stil şi stigmat (Fig. ovarul se continuă cu stil lung .care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae. Fig. 8 .. 69: 2. 11 .G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. 5 .stigmat. Primulaceae ş. Stilul este o prelungire a ovarului. stg .G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.3.secţiune transversală prin ovar. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. 3 . 69: 1. 4..G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. 2 . 69.. 6 . sti . 7 . 70: 1–3).G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp. 9 . Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor).G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre.. 1a . ovr . 10. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar.

).gol/găunos (Viola tricolor).).Symphytum officinale.floare longistilă.).filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7).trifid (Crocus sativus).globoid (Primula sp.bifid (Arnica montana). Ex. trifid (Campanula sp.). (Fig.. sti . filiform şi papilos (Plantago sp.foliaceu (Iris germanica).trilobat (Lilium sp. 4 . 3 . 7 . Nardus stricta). 3 .). papilos (Festuca sp. Primula sp. Fig.). gol/găunos (Viola sp.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.floare brevistilă. 8 – papilos (Festuca sp.disciform şi stelat (Papaver sp.Fragaria vesca.) etc. Crocus sp.. lobat (Lilium sp. Stil ginobazic: 1 . 70. 6. 71. Hetero-stilie la Primula veris: 4 . adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. cvadrifid (Epilobium sp. 5 .). Lamiaceae).). Poaceae).: Primula sp.).(longistil) sau scurt (brahistil). 4a .4. bifid (Arnica montana. 9 . Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. Stigmatul este partea terminală a stilului..). Tipuri de flori după repartiţia sexelor .). disciform şi stelat (Papaver sp. (Fig.).Alchemilla sp. Fig. pentafid (Geranium sp. 10 . 71). foliaceu (Iris sp. Tipuri de stigmat: 1 . Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.stil. 2 .. 2 . 70.

plantă dioică. 10 . 3 .plantă androdioică. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. 9 .). 7 . 6 . se deosebesc (Fig. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. Corylus avellana. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ.plantă ginodioică.plantă ginomonoică. fără androceu sau gineceu. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. 8 .plantă andromonoică.plantă ginandrodioică. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. 2 . plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee).plantă monoică.). 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite.plantă ginandromonoică (trimonoică). Urtica dioica ş. Fagus sylvatica ş. flori asexuate (agame) – flori sterile.a. plante monoice – au flori unisexuate. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp.plantă agamonoică. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii.După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). pe doi sau trei indivizi. 5 . 4 . plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba.a.. poligam-dioice şi poligam-trioice. 72.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . .

andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. Iridaceae. Boraginaceae. Lamiaceae. Solanaceae. Veratrum album).Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Fraxinus sp. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. . triciclice. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala.. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. având flori bisexuate. Trollius europaeus). diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). Ex.).şi pentaciclice. Leontopodium alpinum. Liliaceae). Thymus sp. Scrophulariaceae).. Saponaria sp. Pulsatilla montana). Ranunculus sp. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Salvia pratensis. tetraciclice (Apiaceae. Fagaceae..)... masculine şi feminine sau alte combinaţii. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Urticaceae). – verticilată (ciclică. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Salix sp. pentaciclice (Aceraceae. feminine şi bisexuate (Acer sp.). hexaciclice (Brassicaceae). Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. Primulaceae. Corylaceae. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Betulaceae. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp.

A – androceu. P – perigon. pe faţa externă.).: G (5)- . raporturile dintre ele). C5. trimere (Iris sp. G – gineceu.În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. A5. Poziţia gineceului. C – corola. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. 5 – flori spirociclice.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. . dimere (Papaveraceae). K – caliciu. Ex. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. litere şi cifre..).: K5. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. pentamere (Primulaceae. Ex. |. tetramere (Rubiaceae).: G(5). Tulipa sp. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. } – flori bisexuate. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. G(5). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.. inferior – Ex. A(5). G superior – Ex. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. C(5). sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. Linaceae). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale.: G(5) G semiinferior – Ex. + – simetrie bilaterală. ·|· – simetrie zigomorfă. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. Lilium sp. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. G5. polimere (Crassulaceae). ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale.

La o floare spirociclică. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. rizomi). Lamium maculatum). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). Fructul . androceul şi gineceul. albăstrui-cenuşiu (suriu). pruinos (brumat).Construirea diagramei florale. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. de la exterior spre interior. se reprezintă axa florală şi bracteea. iar pe cercurile concentrice trasate. iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). corola. tuberculi. caliciul. olivacee (de culoare verde-bruniu).

2a .dehiscenţa siliculei..).dehiscenţa siliculei. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. Capsula: 1 . 5 .).silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. 73. Tipuri biologice de fructe. .silicva la Cheiranthus cheiri. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). 4 . 5a -dehiscenţa silicvei. 7 . Fig. mezocarp (zona mijlocie. organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. 6a . receptaculul (Fragaria sp.lomenta la Coronilla varia. 1a .dehiscenţa dorsi-ventricidă. 6 .). 2 . nuca. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.Fructul. 3 . stigmatul (Papaver sp.folicula la Helleborus sp. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). baca şi drupa.dehiscenţa ventricidă.păs-taie la Pisum sativum. 7a .silicula latiseptă la Lunaria annua.păstaie la Vicia sp. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. hipsofilele (Corylus sp. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor..). Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.

). Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. 4 . 73. 8 .1. Fig. Vicia sp. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.dehiscenţa loculicidă. Ex.rostru. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.: Pisum sativum (mazăre).carpele la maturitatea fructelor. sm .septifragă la Viola tricolor.).: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. 6 . dehiscent la maturitate. 2 . 7 denticidă (Primula veris). 3a .: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 73. af axa florii.3). gâtuite între seminţe. 2a . 73: 2. rst .4. 4a – dehiscenţa septifragă.sămânţă. Capsula: 1 . 3 .pixidă (Anagallis arvensis). (măzăriche) (Fig. ca . 5 .poricidă (Papaver somniferum).loculicidă (Tulipa sp.Capsula este un fruct cu pericarp uscat. Tipuri biologice de fructe. .septifragă (Datura stramonium).). Ex. stg . Ex.dehiscenţa septifragă. 74.stigmate. 1a dehiscenţa septicidă. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă.septicidă (Colchicum autumnale).

73.: Primula sp. Ex.) (Fig.). capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. 74. Fructul matur se deschide în două valve.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Plantago sp. de la vârf până la bază. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Ex.. Lilium sp. (Fig. prin linii longitudinale în peretele fructului. 73: 6.5. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp. Nuca este un fruct cu pericarp uscat. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. indehiscent la maturitate.5. . Viola sp.).7. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. 74.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig.) (Fig.).6.7).8. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). Hyoscyamus niger. bilocular.)..Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. La Geranium sp.) (Fig. 74. prin 4 linii longitudinale. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. de jos în sus.). 74. Ex. Tulipa sp. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.). 74: 1–4).

.peri. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9).).şanţ.disamara (Acer pseudoplatanus). Rosa sp. Aste-raceae) (Fig. 9 .5. 7. Ranunculus sp. 3 . La Fragaria sp. Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.tetraachenă (Symphytum sp. 5 .) (Fig.)...Fig.6. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.papus. r . nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. 75. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos). 75. 10 . 8. Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. Lamiaceae) (Fig.4.12). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.75: 11.).embrion.achenă cu papus (Asteraceae). Boraginaceae.cariopsă (Triticum sp.achenă (Matricaria perforata).poliachene la Fragaria sp.).rostru.3.samara la Ulmus glabra (7). 75.). Tipuri biologice de fructe. 75.poliachenă (Ranunculus sp.).).12 .diachenă (Carum carvi). 4 . Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp..). p . 11 . s . 2 . Apiaceae (Fig. 75. cupuliform).poliachene la Rosa sp. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. pp . Nuca: 1 .2). 75: 1. 6 . Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.. em . 4a achenă.

76: 1. 4 .polidrupă la Rubus idaeus. r . 6. end endocarp.2. Baca este un fruct cu epicarp subţire. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe.Fig.). Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). 75.5).sămânţa. bilateral la mesteacăn (Betula sp.Convallaria majalis. 6a .drupeolă. Solanum dulcamara (Fig.) (Fig. Ex. Convallaria majalis. 75: 7–9). mz . ep . Baca: 1 . Drupa este un fruct cu epicarp subţire.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. 5 .: Atropa belladonna. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. 76. 6b .: Rubus idaeus (Fig.4). sm . 76.fruct deschis.) (Fig.).6.10.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.).secţiune longitudinală prin polidrupă. CORMOFITE . Ex. 5a .receptacul cărnos. 2 .mezocarp.drupeolă în secţiune longitudinală.Atropa belladonna.Solanum dulcamara. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. dr .epicarp. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Tipuri biologice de fructe. 76: 3. Drupa: 6 . Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.

RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. rădăcină principală. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig.(Regn Plantae.). câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare).1. îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. 2. ce asigură nutriţia plantei (rădăcina. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. 7. La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pteridophyta. Rădăcini adventive. mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă). Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). Pe tulpină. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. . ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol. 6. Încreng. Cardamine pratensis – stupitul cucului). – salcie). una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. Pteridofitele mature nu prezintă.1. Subregn. 1.a. de obicei. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). Cormobionta. de multiplicare vegetativă ş. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. Funcţii principale: fixează planta în sol. câte două.1.1. Rădăcini normale. în număr determinat sau nedeterminat. Rădăcinile obişnuite sunt adventive. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. ramuri sau frunze dar. Baza lor se racordează la baza tulpinii.

Rosa sp. ra . La orhidee embrionul nu are radiculă.. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă). etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. Rădăcini metamorfozate.rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor. toporaşi) ş. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive. Tipuri de rădăcini: 1 . 7. 3. raf . cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon). – . morfologice şi structurale (metamorfoze). rc .rădăcini adventive la Veronica beccabunga. A. La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive.a. Rădăcini contractile.rădăcini contractile. 3 .suport. Galium odoratum (vinariţă). Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. t . f .tulpină. B . Scoarţa externă. spt . alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora.frunză. 2 . Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne.Fig. se încreţeşte.rădăcini adventive. (viorele.bulb la suprafaţa solului şi retras în sol.rădăcini contractile la Crocus sativus.1. Prezintă modificări adaptative. Viola sp.rădăcini adventive fixatoare. 3.

7. 8.rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota. 3. 3. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Taraxacum officinale – păpădie). Rădăcini tuberizate: 1 . Când planta urcă pe trunchiul unui arbore. exclusiv fixatoare.4.) (Fig. (4). Fig.radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris. Crocus sativus – şofran. Ex. Plantago media – pătlagină. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte.3. Prezintă o creştere particulară în grosime. Scilla bifolia – viorele) (Fig.rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp.2. prin formarea de ţesuturi parenchimatice. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). 2 . Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele . La plantele care se dezvoltă pe sol. Crocus vernus – brânduşe de primăvară. După rolul pe care îl îndeplinesc. (Filipedula vulgaris – aglică). Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri.capul/potcapul călugărului. în care se acumulează substanţe de rezervă. 3. tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. Lilium martagon – crin de pădure. Rădăcini fixatoare. bulbilor. 7. mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave.). 4 . radicele.3.2. 3. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. 8: 1–4).). Rădăcini tuberizate. servesc la adâncirea în sol a plantulelor.: Hedera helix – iederă (Fig. Orchis sp.

Rubus idaeus (zmeur). Fig.. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. Rădăcina principală este bine dezvoltată.erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. 10. Taraxacum officinale (păpădie). 10.plante lemnoase (arbori). iar acest mod de îmmulţire vegetativă. Ex.). Rumex acetosella (măcriş mărunt). 9). Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. Pinus sp. (pin). având formă de pivot (ţăruş). firoase). Rădăcini rămuroase. 2 . Taraxacum sp. drajonare.: Abies alba (brad). Neottia nidus-avis (trânji). Vaccinium myrtillus (afin) ş. Trifolium sp. Rădăcini pivotante. Rădăcini fasciculate (fibroase. (trifoi).Rumex acetosella. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 . Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale.2. Populus sp. Rosa canina (măceş). .a. întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Ex. 9.). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi. Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).: Cirsium arvense (pălămidă).1. (plop). rămuroasă şi fasciculată. Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni.

dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele. . Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Fig.3. Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. Fabaceae (Fig.). Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. 3 fasciculată (Poaceae). Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate. 2 . 10.). 10. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 .1. cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza.rămuroasă (Picea abies).La reprezentanţii Fam. Rădăcini cu nodozităţi. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. 2. 11. 1. iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig.pivotantă. Plante micorizice.). Nodozităţile au forme.

Rădăcini simbionte: 1 . pedicuţă). Fig. Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei. 2 .rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). (larice. (brădişor. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. Ericaceae. (arin. Carpinus sp.2. paltin).). 11. Pinus sylvestris (pin). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară. Acer sp. Populus sp.a. Micorize externe (ectotrofe). anin). Larix sp. Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii.micoriză endotrofă. Alnus sp. (plop) ş. Lycopodium sp. arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri.: Gentiana sp. formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. Mercurialis perennis (brei).3. (ghinţură).a.Ciuperca furnizează plantei superioare apa. Micorize interne (endotrofe). 11. Pinus mugo (jneapăn.: Abies alba (brad). sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. (carpen).şi intracelular (Fig. (arţar. 3 . Ex. Moneses uniflora (părăluţe de munte). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. zadă). Nardus stricta (ţăpoşică). Pentru reprezentanţii Fam. Orthilia secunda (perişor). Haustori . 1a nodozităţi mărite.micoriză ecto-trofă. jep) ş.). Fagus sylvatica (fag). Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe). 11. Ex. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Corylus avellana (alun).

Thymus sp. frunze. Ex.: Euphrasia sp. – salvie.a.. Ex.. Medicago sp. Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare. Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş.Haustorii caracterizează angiospermele parazite.2. 1.1.: Cuscuta sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri.: Jovibarba sp. (silur). sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi). flori şi ulterior fructe şi seminţe. – trifoi. Trifolium sp. 6. Salvia sp. (ciormoiag). . 2. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. Tulpini supraterane nearticulate. Tulpini supraterane articulate. Ex. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. – lucerna. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate. – cimbrişor. Urtica sp. Melampyrum sp. Pedicularis sp. – urzică). Sunt caracterizate prin internoduri lungi. (clocotici). Ex. ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. Rhinanthus sp.: caudex – tulpină scurtă. Aceste plante nu prezintă rădăcini. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. neramificată. cărnoasă.

Ex. Galanthus nivalis (ghiocel). . Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă). 3 . (Fig. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig.: Allium sp. 2 – culm (Triticum aestivum). Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Ranunculaceae. 12.3. Tulpini supraterane articulate: 1 . neramificată. 12. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Poaceae (Fig.Fig. Plantago sp. Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. Apiaceae.scap (Primula veris). moale (puţin sclerificată). Primula sp. (pătlagină). Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope. Culm (pai) – tulpină simplă. groasă. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale. care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer)..). 12.). caracterizează majoritatea plantelor din Fam. de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze. Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). Brassicaceae. verde.: majoritatea plantelor din Fam. Taraxacum sp. 12. 12. cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate.4.).calamus (Carex sp. Asteraceae (Fig. Ex.1.caulis (Lamium maculatum). (ciuboţica cucului).2. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. fistuloasă sau plină.). Lamiaceae. 4 .).

13. fără să formeze rădăcini adventive (Fig. cu stereom ± dezvoltat. emergenţe (Rosa sp. 2. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism). Solanum dulcamara – lăsnicior). 13.: Polygonum aviculare (troscot). foliară (Vicia sp.).2. Tulpini urcătoare (scandente). ziduri etc. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. garduri. Ex.: Convolvulus arvensis (volbură). producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp. Ex. Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). cu stereom slab dezvoltat. fără a-şi ridica vârful (Fig..). Astfel de tulpini se numesc nutante. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). . Carduus nutans. de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă.1. Galanthus nivalis. Silene nutans. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. Ex. Tulpini drepte (erecte). Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ. cu vârful îndreptat în sus. tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix).: Salix reticulata (salcie pitică). Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi.).: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase).).1. Ex. plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară. Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica. îndreptat într-o parte sau în jos. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale. peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Ex. Tulpini procumbente. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. Tulpini culcate pe sol.). Tulpini prostrate.

2 . 13. Veronica serpyllifolia (şopârliţă). 13. după care devine erectă (Fig. 6 . 13. 7 .: Alopecurus geniculatus. Fragaria vesca (fragi de pădure). 13. apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat.repentă. Ex.). 13. Tulpini orizontale sau oblice la bază. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 .). Glechoma hederacea (rotun- . Tulpini ascendente. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. 4 ascendentă.). Trifolium repens (trifoi alb târâtor). 3 .: Thymus serpyllium (cimbrişor).: Lysimachia nummularia (gălbioară). Ex. 5 .: Ajuga reptans (vineţică). Tulpini geniculate.plante stolonifere. de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. Fig. 13.4. fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. Ex. Antennaria dioica (parpian). Plante stolonifere.5.: Stellaria nemorum (steluţă). Tulpină supraterană la început ascendentă.procumbentă.decumbentă.geniculată. Ex.3.Tulpini repente (culcate).6. Ex.prostrată.).). Tulpină plagiotropă la bază. Tulpini decumbente (culcate).7.

când dungile sunt fine etc. de obicei cărnoase.tulpină cilindrică. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). comprimate sau prismatice (Fig. Aspectul exterior al tulpinii. Sunt tulpini simple sau ramificate.tulpină sulcată. Consistenţa tulpinii. De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi.tulpini prismatice. striată. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice.gioară). Ranunculus repens (floare de leac). nesclerificată). După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi. 14. Hieracium pilosella (vultu-rică). 3-7 . Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Forma tulpinii: 1 . Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. unii reprezentanţi ai Fam. Potentilla reptans (cinci degete). Apiaceae). Rizomi.). 4 muchii (reprezentanţii Fam. bulbi. tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură. – rogoz). 2 . Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Tulpini metamorfozate Fig. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. Potentilla anserina (coada racu-lui). Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. sclerificată). . prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Lamiaceae. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. 14.

15. 15. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). verticală (Fig.3. 2 .: Primula veris (ciuboţica cucului).rizom ortotrop (Primula veris). (păpădie). Ex.). 3 . 15. Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. care se va transforma.).rizom coraliform (Corallorhiza trifida).). Fig. 15.2.1.). Taraxacum sp. iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. (stânjenel). Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială.). Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig.rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). Ramificaţia simpodială. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal.După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. în anul . 16.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. comprimaţi. 4 . tuberiformi (Iris sp.). vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an.4. coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. Ex. Ex. Rizomi: 1 . Ex. Equisetum arvense (coada calului). Iris sp. Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). 15. de forma literei S. filiformi (Convallaria majalis). Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită. Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă. mărgăritar).rizom plagiotrop (Convallaria majalis). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure. odată cu formarea tulpinii florifere. continuă). Paris quadrifolia (dalac). Oxalis acetosella. Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui).: Convallaria majalis.1. După formă rizomii pot fi: cilindrici.: Convallaria majalis (lăcrămioare.

Ex. globuloasă. Equisetum sp.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. 17). Solanum tuberosum (cartof) (Fig.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia).mugure terminal. mt . ş. .a. având rolul de a îndepărta. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Ex.următor în tulpină floriferă (Fig.). comprimată. (Fig.).: Lamium galeobdolon (gălbiniţă).: Convallaria majalis. Liliaceae şi Iridaceae. Stoloni subterani.: Helianthus tuberosus (napi porceşti. Lamium album (urzică moartă). topinambur). Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali. bogate în substanţe de rezervă. 2 . Elymus repens (pir târâtor). cât mai mult. fie din cei axilari situaţi pe stoloni. ci . Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. f frunză. plantele tinere de planta mamă. tfl . 16.floare.rizom. fl . Lamiaceae. cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente.2. Tuberculii sunt microblaste groase. Forma tuberculilor variază: ovală. Ramificaţia rizomilor: 1 . alungită. Ex.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani. 16. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. Tuberculi.tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite.tulpină floriferă. I-V .rădăcini adven-tive. ra .2. în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi. La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Fig. Ex. şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. subţiri. 15. rz .ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum).

). se formează tulpini supraterane florifere. care se acoperă parţial. Primăvara.2. 18.3. care poartă unul sau câţiva muguri.1. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. de culoare brună.Helianthus tuberosus. compacţi. Ex.: Allium cepa. cu noduri foarte apropiate. Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. Tuberculi: 1 . . 2 . Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă. mai mici şi mai înguste. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi. 17. Hyacinthus orientalis (zambila). Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig.). puternic turtită (disciformă). catafile) sunt uscate. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele. prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase. Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). 18. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari. 18. Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. Frunzele externe (tunici. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulbi. iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire).: Lilium candidum (crin alb). ca nişte solzi. Muscari comosum (ceapa ciorii). înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate. membranoase.). Bulbo-tuberi. Ex. Pe tulpina disciformă. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată.Solanum tuberosum. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. uscate.Fig. în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă.

dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). 2 . Tipuri de bulbi: 1 .mugure de înlocuire. majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad.mugure terminal. Carpinus sp. Fagus sylvatica – fag. mt . Pinus sp. În timpul germinaţiei seminţei. Fig. – pin. 18.rădăcini adventive.tulpină disciformă. FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii. reproducere vegetativă. tu . ra . Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. 21. ) (Fig.bulbo-tuber la Crocus sativus.a. nutriţie heterotrofă.. înmaga-zinare de substanţe de rezervă.bulb tunicat la Hyacinthus orientalis.). m . bt . Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. Funcţii principale: fotosinteza. absorbţie. Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate). – carpen. cu creştere limitată. germinative).3. 6. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie. td .1. Cotiledoane (Fig. respiraţia şi transpiraţia. Trifolium sp.bulb solzos la Lilium candidum. 21: 2–5).Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp. . – trifoi ş.tunici uscate.bulbo-tuber tânăr.1. monosimetric. 3 . Liliaceae.

1. Nomofile (frunze propriu-zise. rp . mai puţin lobate (Acer sp. Catafile (frunze inferioare) (Fig. două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. nmf . 21. 2. 21..Fig.Fagus sylvatica. cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc.cotiledon.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte). . tipice. cot .a.. 4 . Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme.Abies alba.catafile. cat . Populus sp.rădăcina prin-cipală.1. 21. frunze mijlocii). 3. h . 21.1.Carpinus sp. hf hipsofile. 3 Acer sp. Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp. Sunt frunze verzi.). ptf . solitare. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 . Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 .rădăcini secundare. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. Se formează imediat după cotiledoane.). Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate.). se usucă şi cad. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă.protofile.nomofile. Ex. 5 . (plop) ş.reprezentare schematică.hipocotil. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig.). în loc de catafile sau după acestea. Organe reduse. complet dezvoltate. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă.). Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. rs .

Apiaceae şi Asteraceae). 2a .. 1b . ra . rz .Lycopodium clavatum. glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam.1. lm . La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. secundar şi terţiar. elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. dispuse la noduri. 2 Equisetum telmateia.scvame. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig.microfile unite. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. Pteridophyta) Fig.rădăcini adventive.sporofilă cu sporange reniform.baza frunzei. scv .macrofilă la Polypodiaceae (schemă). bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. 21. 1c . 2b . flori sau inflorescenţe.4.). Hipsofile (frunze superioare). elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp. II.microfilă. bfr . . Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng. 2c .spic sporifer. (ghiocel). I.spic sporifer (stobil). Arum orientale ş. rh rahis. tulpină asimilatoare şi sporangiferă. bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica).a. 1a . Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. 22. 3 . III – segment primar.sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici.lamină (limb). Arum maculatum (rodul pământului). Potentilla sp. Poaceae).). Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri.rizom.

– ferigă. Asplenium sp.2. Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. – feriguţă. Botrychium lunaria – limba cucului ş. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp. 22:1. . Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi. palmată (Pteridium sp. 23. foarte apropiat. vegetative). Dryopteris sp. 22. microfilele sunt dispuse spiralat. Nervaţiunea. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig.) (Fig. numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere).). Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. nedife-renţiate în peţiol şi lamină.2). Polypodiatae.) (Fig.a. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care. penată (Polypodium vulgare). aripi. ş.3.a. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. la rândul lor. La majoritatea speciilor. La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică.). astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp. Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig.) etc. pinna). numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui. 23. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls.). se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare..Microfilele sunt frunze mici.1.). scvamiforme. Selaginella sp.).

2b . 24.2. 24. lipsite de peţiol sau slab peţiolate. Frunzele sempervirescente.segment fertil cu sporangi (detaliu). 23. rar caduce (Larix sp. 1b .induzie (detaliu).). 2e . frunzele au nervaţiune uninervă. La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă. aciculare sau solziforme.induzie. dispuse pe câte o proeminenţă (Fig.) sunt izolate sau grupate în fascicul.lamina.secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. 2 .sporange deschis ce eliberează sporii. 2a .Ophioglossum vulgatum. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. dispuse spiralat. lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). disciformă (Fig.Dryopteris filix-mas (habitus). 1a . plată. cu baza lăţită.trofofilă.1.sporofilă cu spic sporifer. opus. numeroase.segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă. rar verticilat. lm . întregi.Fig. La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf.). 1c . in .segment de ordin I cu sori. 2c . spr sporange. la uscare se desprind de pe ramuri. . 2d . pungente (înţepătoare).

25). dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. 3 Pinus sylvestris.3. peţiol şi baza frunzei (Fig. 24.). 24.Juniperus communis. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare. sclerenchim dezvoltat etc.). (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. Pinus sp. Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte. (larice) frunzele aciculare. Tipuri de frunze la pinofite. Frunzele acicu-lare lungi. 2 – Picea abies. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse. Magnoliofite (Încreng. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb). moi. Frunze aciculare: 1 – Abies alba. La Larix sp. 24. .4.Fig. ţepoase. sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. 4 .

sagitată. hastată. 25. Lamina Lamina partea principală a frunzei. Forma laminei (Fig. cuneată/cuneiformă. Pyrus communis). Galium odoratum). obovată. de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula). lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia).lob (segment). de forma unei spatule (Bellis perennis). în formă de scut (Rumex scutatus). de forma inimii.dinţi. inc . de forma literei greceşti delta (Populus nigra). de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia). cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana).stipele.baza frunzei. Symphytum cordatum. Carex curvula). lamina are forma . de forma unui ou (Syringa vulgaris. blm .sinus. snb . în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum. lanceolată. cordată/cordiformă. sn . scutată. eliptică. Plantago lanceolata. triunghiulară (Atriplex patula). lb .baza laminei.sinus bazal. bf . lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus). dn . Tussilago farfara. asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica. lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. spatulată.apex. 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris.margine. este foarte variabilă ca formă. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx . cu aspect de lance (Salix alba. Populus tremula). ovată.incizii. în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. de forma unui ou inversat. st . cu vârful în sus (Viola odorata.peţiol. pl . deltoidă.Fig. Plantago media). falcată. mg . romboidală. ovat-lanceolată. Tilia cordata). reniformă (Asarum europaeum).

Gladiolus sp. cordată (Viola odorata).lanceolată..triunghiulară. 12 .fistuloasă. 13 scutată.cilindrică. ensiformă. în formă de sabie (Iris germanica. Nardus stricta).obovată. goală la interior (Allium cepa). Atriplex patula). 16 .reniformă. 7 . 9 . dilatată (Sonchus oleraceus). Fig. Sagittaria sagittifolia). setacee. sagitată (Isatis tinctoria.cor-dată (cordiformă). Atropa belladonna).unui vârf de lance. . 14 .cuneată. 19 . Baza laminei (Fig.forma laminei: 1 . reniformă (Asarum europaeum). 15 . inegală sau asimetrică (Ulmus sp. hastată (Rumex acetosella.deltoidă. Inula ensifolia). fistuloasă. 22 . 5 . cilindrică şi plină (Sedum acre).ensiformă.. Salvia glutinosa).spatulată.. liniară. 2 romboidală. 3 .liniară. 11 . la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella.eliptică.hastată. Typha sp. 10 .setacee. 26. 21 . atenuată (Viola persicifolia). plină. 8 . 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). lungă.circulară (orbiculară). Tipuri morfologice de frunze . 17 . lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae). 4 . rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. acută sau ascuţită (Salix alba).ovată.). 6 . cuneată (Bellis perennis.ovat-lanceolată.falcată. auriculată (Nicotiana tabacum). 20 .sagitată. 18 .

auriculată. 10 .retezat. aspră sau scabră (poacee şi ciperacee).spinos.Fig.rotundă. 10 . Viscum album). încreţită (Rumex crispus). obcordat (Oxalis acetosella).rotund. spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. 4 . Forma bazei laminei: 1 . 6 . ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus. Vârful laminei (formă): 1 . Vaccinium uliginosum). 9 . 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba).cordată. 2 .hastată.mucronat.1.obtuz. rotund (Cotinus coggygria.).dilatată. 27. 5 . 9 .acuminat. La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 7 . 6 emarginat. Trifolium sp. 11 inegală (asimetrică). ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere).acut. Vârful laminei (Fig. Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. 4 .obcordat. cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). 8 .cuspidat. 2 . 3 . Colutea arborescens.sagitată. involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula . obtuz. 29. mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta). 3 . 7 . retezat sau trunchiat (Coronilla varia).cuneată. 28. Urtica dioica). 5 reniformă. acuminat – vârf lung. 8 .acută (ascuţită).) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris). neascuţit (Cruciata laevipes. emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa. Fig.atenuată. ondulată (Reseda lutea).

Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia. Poa alpina). Salvia pratensis) etc. margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată.sinuată. Carpinus betulus). Tussilago farfara. 2 . Vaccinium vitis-idaea) etc. 4 . Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. Petasites hybridus).. 5 . Fig..). margine dublu-serată (Betula pendula.întreagă. revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp. 29. . sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig.dinţată. Urtica urens).serată. Marginea laminei: 1 . Veronica chamaedrys).vulgaris. partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei. serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici.crenată. 30). perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana. Festuca sp. crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. Salix alba. 29: 2–5). Viola sp. fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. ascuţite (Urtica dioica. iar segmentele proeminente formează lobi. 3 . După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei.

Anthyllis vulneraria ş.frunză palmat-partită.frunză penat-sectată. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază.Fig. 8 .frunză palmat-lobată. Lamina prezintă lobi inegali. Frunza lirată. (Fig. Ex.). Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor. cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali. pieloasă (scorţoasă.4. arbuştilor şi a plantelor erbacee).: Brassica napus. bipenat-sectate. 4 .5.frunză penatfidată.frunză penat-lobată. frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale. 3 .frunză palmat-fidată. Frunză penat-fidată. 2 . 31. . cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig.). 7 . 5 .frunză penat-partită. cărnoasă (Sedum sp. 31. (Fig. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 . tare).a. 6 . Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite. partită sau sectată. 30. 31: 1–3). Ex.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată.). Frunza runcinată. tripenat-sectate etc.frunză palmat-sectată.

3 .: Acer platanoides. Nervaţiune palmată (digitată). 32.3). Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei.). 4 . Nervaţiune paralelă.. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. 32: 2.frunză tripenat-sectată.4. Hedera helix (Fig.Fig. 5 . Frunze cu incizii profunde: 1 . Nervaţiune penată. ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată).frunză bipenat-sectată. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale. Acer pseudo-platanus. Populus sp. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare. Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica. Ex.1. 32. . 31.) (Fig. Quercus sp.frunză runcinată. Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei. 2 . nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană.).frunză bipenat-partită.frunză lirată. secun-dare şi de alte ordine.

în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc. 6 .penată. . 32: 5. Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris). Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia.) (Fig. Nervaţiunea: 1 . orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. 4 . Ex. Parnassia palustris. Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus).paralelă.Fig. 3 . 7 .6). 5. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile. Nervaţiune arcuată.: Helleborus purpurascens (Fig. 2. Polygonatum sp. 32. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis. 32.palmată. com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula).arcuată. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus). Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate. Nervaţiune pedată.). canaliculat – scobit longitudinal. numai spre marginea de la baza laminei. Maianthemum bifolium.pedată. Nervurile laterale se ramifică unilateral.7.

4. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină).frunză sesilă propriu-zisă. Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig.).).1. 5 .frunze concrescute (connate). ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus. Carduus sp. Frunze sesile: 1 . connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş. Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină.) (Fig. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee.). 33. Thlaspi arvense) (Fig.). 33. Verbascum thapsiforme.) (Fig.. 4 – frunză decurentă. 33. 33. parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina.2.frunză amplexicaulă.3. Lamium amplexicaule. 3 – frunză perfoliată.). 33. .a. perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum.5. Bupleurum rotundifolium) (Fig. 33. la nivelul nodului. pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale.Fig. 2 . Cirsium sp.

35). 35. 4 . dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor.. natura.).4.). 34. de regulă perechi. stipele axilare situate între peţiol şi tulpină.).1. stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. 35: 4–9). După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. La reprezentanţii Fam.) (Fig. După poziţie se deosebesc: stipele laterale. 34. tc . Trifolium campestre).teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae).frunze reduse la teacă (Juncus sp. Baza frunzei . Stipele. forma. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. cu rol în apărarea mugurilor foliari. 1. voluminoasă (Fig.teacă.3.Fig. Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica). 34. 35: 1–4).. hastate (Lathyrus sp. 34. dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . lm . solziforme (Fagus sylvatica) (Fig.teaca (vagina): 1 . ohrea (ochrea). de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.. stipele opuse peţiolului.teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae). La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată.). Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig.). Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei. 2 . la care stipelele concresc două câte două. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica). reniforme (Salix caprea).teacă umflată (Apiaceae). Trifolium pratense). au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. Viola sp.1. mai mari ca frunzele. ligula. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile. concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp. Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele.). La reprezentanţii Fam. 34. semicordate (Crataegus sp.) (Fig. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica..2.). cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. Scirpus sp. Trifolium medium.). lanceolate (Galium aparine). 3 . Prezenţa sau absenţa stipelelor.lamină.

o ohrea.stipele.stipele cordiforme.). 35.stipele reniforme (Salix caprea).frunză.stipele libere (Fagus sylvatica).stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes).stipele semicordate (Trifolium campestre). Ulmus sp. st . Fig.lamina. 6 .dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.ligula. Anexe foliare .stipele: 1 .) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele). 5 . 4 . 7 .ohrea la Fagopyrum esculentum. 9 . 8 . 2 .stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna).10.).urechiuşe la Hordeum vulgare.stipele lanceolate (Galium aparine). Fig. ur . lm .teacă. 2-3 . 35.ligula la Poa trivialis. . Anexe foliare: 1 . lig . 36. 3 ligula la Poa pratensis.). tc .stipele hastate (Lathyrus sp. Rosa sp. f ..stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus). 10 .urechiuşe. 4 . După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica.

a. 36. ciliată (Dichanthium ischaemum). Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule). păroasă (Eragrostis sp. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă.2. 36: 2. Rumex sp. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse.3). Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. 36. structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. 1.. Ohrea. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). 3.. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului.a. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă. Ligula.) (Fig. Rosa sp. Sorbus aucuparia ş. ligula continuă teaca.). Ligula este caracteristică poaceelor. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Polygonum sp.4).1.) (Fig.) (Fig. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp.) (Fig. Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. întreagă. aflată la limita dintre teacă şi lamină. .). ciliată sau sfârtecată. Este o formaţiune cu rol protector. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis.). Pisum sativum. 37: 2–4). 37. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum. sfârtecată/lacerată (Festuca sp. Vicia sp. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină.1. ş. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis). II sau de ordin mai înalt..

Lysimachia vulgaris. . 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp.). 37: 5. 37.). 38. Paris quadrifolia ş. Fig.6). frunze pentafoliolate (Lupinus sp. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig. trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. (6). Frunze compuse: 1 .frunze palmat compuse. Lamiaceae.2.a. 2. Trifolium sp. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină. Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză.1.a). Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior..3. 38.). dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante.).. 3. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp. 38.2. Caryophyllaceae. 5. ş. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general.a. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae. 6 . pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii.). frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. (Fig. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior.) (Fig. Scrophulariaceae ş. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze. (Fig.frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus.

dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel.). în rozetă (Fig.Frunze rozulare bazale.dispoziţie alternă. Taraxacum officinale ş. . Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. 38. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma.4. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii.dispoziţie opusă. La o serie de plante (Bellis perennis. 4 . mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie. Fig.frunze rozulare bazale. 2 . Variaţii privind forma. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 . Anisofilia. 3 dispoziţie verticilată. 38. Capsella bursa-pastoris. De la această regulă există şi o serie de excepţii.a.

1. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat.). pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. Anisofilia: 1 . Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. Variaţii privind forma. 39. eliptice.frunze tetrastihe inegale (detaliu). La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. frunzele. Mozaic foliar. 39. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur. 1a . 39. La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope.). iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig.Atropa belladonna. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari.Selaginella helvetica. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori. 2 . La Acer pseudoplatanus.Fig.2.

40. Heterofilia. Ex. iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. Fig.a. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Geranium sp.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale. 3 Ranunculus cassubicus. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Carlina vulgaris. alungite. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides. Cirsium arvense..) (Fig. . 41. 40. la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă.Hedera helix. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.2. plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum.).a.). Xanthium spinosum ş.1. 40. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite. Capsella sp. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix). Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative.).1.Acer pseudoplatanus.frunzele laterale (Fig. Carduus nutans. Variaţii privind forma. Heterofilia: 2 . Mozaic foliar: 1 .3. Frunze cu rol protector.). întregi (Fig.) ş. întreagă. O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar. 40.

: Pinguicula sp. 41.2. care elaborează enzime proteolitice.). Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari.). Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari. Ex. provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. capitaţi (cu o parte terminală globuloasă). frunze complet transformate în cârcei. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară. Ex. 41. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate. (foaie grasă). care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici. acoperind insecta pe care apoi o digeră.). .: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba). frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta. pe locuri turboase (Fig. sesili.3.Frunze cu rol de agăţare. rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp. Frunze cu roluri nutritive speciale. pluricelulari.) (Fig. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane.

Papaver rhoeas). lanatum). – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi. Frunze metamorfozate: 1 . Knautia arvensis). aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. . deşi. – setiform – organ acoperit cu peri lungi. frunze de Hyoscyamus niger). – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. Poa sp. lânoşi.. dispuşi neregulat (Symphytum officinale. Calamagrostis sp. slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa. rigizi. – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus. rigizi. scurţi. moi. fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). drepţi. – scabru – organ aspru.). Sedum vulgare). mici.cârcei foliari la Vicia sepium. prevăzut cu peri foarte scurţi. Pulmonaria officinalis). – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului. deşi şi ţepoşi (Echium sp.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. glande (Impatiens noli-tangere. 2 . formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum).Fig. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. Leontodon hispidus).. 41. lungi. drepţi. foarte deşi şi încâlciţi. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. Arabis hirsuta. moi. groşi şi rari. albi. drepţi şi mai rari (Betula pubescens). 3 . lânoşi. rigizi. dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi. – lanat – organ acoperit cu peri deşi. moi. – hispid – organ acoperit cu peri lungi. subţiri.spini la Carduus nutans.).

Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. sunt grupate în conuri. la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral.1b). 23). în acest scop. 42: 1b).2. Pinaceae (Pinus sylvestris. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. 22: 1. 42: 1a. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. Pe axă sunt dispuse spiralat. Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere. 23. 6. Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. barbat (peri lungi pe un organ). Picea excelsa. la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. Abies alba. numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. La reprezentanţii Fam. au forma unui con mic – conuleţ (Fig. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. primitiv.2. În sporange. arahnoideu (peri ca pânza de păianjen). monoice.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). dispers (peri rari pe un organ) ş.a. Fig.2. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor.). se formează microspori şi ulterior granule de polen. sori etc. Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. (Fig. se formează spori (pteridospori). Pinus mugo) florile unisexuate.

solz car-pelar cu două seminţe. Fig. 1c .g).umbo.ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri). megasporofilă).bractee.axa florii.solz carpelar. 1e . sc . 1d secţiune longitu-dinală prin con &.microspo-rofilă. caracter ce se menţine şi la seminţe. Cupressaceae (Juniperus sp. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar. solz seminal. a .Pinus sylvestris: 1a . Organizarea florii la conifere . 1b . Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri.ramură cu flori %.ramură. 42.axa inflorescenţei. msg .f. iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig.ovul. 1f .1: c. conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede. u .d.e.floare & văzută dorsal. br .secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ). Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei). Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule.micro-sporange.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri. rm . ov .con & matur.longitudinală. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină.floare & văzută ven-tral. eliberând granulele de polen. 42. La reprezentanţii Fam.sămânţă aripată. 1i . 1h . . msf . af . Odată cu acest proces. 1g . În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar.

La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară. Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor. Ex. 42: 1h.Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate.1i). cărnoase şi parţial cărnoase. (mac) (Fig. dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. Flori solitare. . Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. păştiţa albă). Pseudobace. La Juniperus sp. Papaver sp. sclerificat. după fecundaţie. Sămânţă protejată de aril. Galanthus nivalis (ghiocel). asemănător unui fruct de tip bacă. Pinaceae. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic. păştiţa galbenă). Seminţe aripate. Anemone ranunculoides (floarea Paştelui. florile se dezvoltă în axila unei bractei. se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. de consistenţă cărnoasă care. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. 43). Pseudobacele sferice. cărnos.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. Tegumentul seminal este dur. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril.

capitul. 2 . La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară.) şi Brassicaceae. Ex. umbela. 44). Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. spadice.Anemone nemorosa. inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). Vicia sp.Galanthus nivalis. 3 . de la nivele diferite. ament. . Thlaspi sp.: Convallaria majalis. Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori.: racem. – punguliţă etc. Verbascum sp.) (Fig. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. corimb. Fabaceae (Robinia pseudacacia.Fig. Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. (lumânărica). Inflorescenţe. Flori solitare: 1 .Anemone ranunculoides. spic. Racem – pe axa principală se dezvoltă. 43. axe secundare fiecare terminată cu o floare. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare). În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor. calatidiu. Ex. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare.

45: 3–5).Alyssum repens. Racem: 1 .2). (cununiţă) (Fig.: Allium ursinum (leurdă. usturoiul ursului). Populus sp. (coronişte). scurt pedicelate sau sesile. 2 .schema inflorescenţei. din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. (arin).Vicia cracca. (mesteacăn). Coronilla sp. Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc.: Alopecurus pratensis (coada vulpii). Poaceae.Fig. 3 . Inflorescenţă caracteristică Fam. Fagus sylvatica (fag). Carpinus betulus (carpen). Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern. de la nivele diferite. Ament – pe axa principală flexibilă. . în partea superioară.: Spiraea sp. 46: 3. Ex. se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Salix sp.Convallaria majalis. Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. Plantago sp. pendulă sau erectă. 4 . Inflorescenţe simple racemoase. (plop). axe florifere secun-dare care. 46: 1. Betula sp. Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate.: Alnus sp. Corylus avellana (alun). 44. (salcie) (Fig. Ex. Ex. ajung la acelaşi nivel.4). Ex.2). (pătlagina) (Fig. 45: 1.

(papura) (Fig. 46.schema inflorescenţei. Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Corimb: 1 . Fig. se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. 4 . Inflorescenţe simple racemoase. căr-noasă.Spiraea chamaedryfolia. Ex. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam.: Arum orientale. 2 . .Corylus avellana. compactă sau goală. Arum maculatum (rodul-pământului). 4 . Inflorescenţe simple racemoase.schema inflo-rescenţei.flori.Alopecurus pratensis. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată. întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru. Asteraceae (Fig. Ex. ap axa principală.. Capitul – pe axa principală scurtă.2). 48: 1. se inseră flori sesile sau scurt pedicelate.Coronilla varia. (trifoi).Plantago sp. Ament: 1 . 45.schema inflorescenţei. fl . 47). 2 .: Matricaria recutita (muşeţel). Spic: 3 .Fig. 5 . sferică sau ovoidă. Trifolium sp. Umbela: 3 .schema inflorescenţei. Typha sp.

. Inflorescenţe simple race-moase. se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu.inflorescenţă cu spata îndepărtată.flori &. apm aparat de manifestaţiune. care pornesc din acelaşi loc. bracteele de la baza axei formează involucrul. 47. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). flf . 3 .schema inflorescenţei.inflorescenţă acoperită de spată. Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). 48: 3–5). cu creştere definită. Hieracium villosum (vulturică). Taraxacum officinale (păpădie) (Fig.flori %. 2 . Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). Nu se formează o axă comună.Fig. Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite. flm . fls . ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. Spadice la Arum maculatum: 1 .flori sterile. dihaziu şi polihaziu. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare. Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile.

De pe această axă. ripidiu. subterminal. Calatidiu: 3 . 4 – Hieracium villosum.Leontodon hispidus. 2 . . Fig.Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite.Matricaria recutita. ramificaţia continuând unilateral.schema inflorescenţei.secţiune longitudinală prin inflorescenţă. 5 .schema inflorescenţei. 1a . Inflorescenţe simple racemoase. Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. bostrix şi cincin. Capitul: 1 . 48.

(crin) (Fig. Ex. 49.Fig.). – rugină) (Fig.: Iris sp. – nu-mă-uita etc. . Iridaceae. 1b .1. Juncaceae (Juncus sp. I-VI .). Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. spre dreapta sau spre stânga. dar alternativ. 2a . 50. 49. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 .: Hemerocallis sp. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ. transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. 49.).) (Fig. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga). Myosotis sp.succesiunea florilor. 2 . b1-b5 succesiunea bracteilor.drepaniu văzut în profil (schemă). (stânjenel) (Fig.ripidiu la Iris pseudacorus.1. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. 50.2. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. 1a fragment de inflorescenţă.2. Ex.ripidiu văzut lateral (schemă).drepaniu la Juncus bufonius. Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri. în două sensuri diferite. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă. Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior). rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. urmând o linie helicoidală.).

1. din acelaşi loc. Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. Sedum sp. Ex. 2a . aproximativ egale ca lungime. ş. în axila a două bractei opuse. 51. b1-b5 . 50.succesiunea bracteilor.cincin la Symphytum officinale. 2 . mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. de sub floarea terminală. Inflorescenţă caracteristică Fam. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . De la primul nod aflat sub această floare (subterminal). Dihaziu (cima bipară. I-VI . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.Fig.: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig.: Butomus umbellatus (roşăţea).a. Chenopodiaceae.bostrix la Hemerocallis sp.cincin (proiecţie).2. cima dicotomică). Inflorescenţe compuse . Caryophyllaceae.).succesiunea florilor. (Fig.).. Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. se dezvoltă două axe secundare. din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. 51. terminate fiecare cu câte o floare. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. Ex. 1a bostrix (proiecţie).

Poaceae: Elymus repens (pir târâtor). ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore.axe de vârste/ordine diferite. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Inflorescenţe simple cimoase: 1 . 2 . 2a .1. Poaceae. mai mult sau mai puţin răsfirat.polihaziu la Butomus umbellatus. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară.schema inflorescenţei. Triticum aestivum (grâu comun) etc. I-V . Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid.dihaziu la Myosoton aquaticum. La noduri se inseră alternativ spice simple. Lolium sp. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. .schema inflorescenţei. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. Ex. lung pedunculate. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase. Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. scurt pedicelate numite spiculeţe.Fig. 52. (raigras/iarba de gazon). Secale cereale (secara). 51. (Fig.). La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. 1a . Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase. Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus.: Anthoxanthum odoratum (viţelar). Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori.

pi .Poa annua.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). (obsiga). Axa principală. Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam.a. Festuca sp.palee supe-rioară.ovar. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase.axa spiculeţului.Bromus hordeaceus.spiculeţ.3.).spic compus (schema inflorescenţei). (Fig.Festuca supina.călcâi. Bromus sp. Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş. aspi .stigmat plumos. gs . Panicul: 2 . 3a .: Hedera helix (iedera) (Fig.glumă inferioară. Apiaceae (Umbelliferae). 4 . 1a . Daucus carota (morcov) ş. 1c . 52: 2–4).1.stamine cu antere oscilante. asp . Nardus stricta (ţăpoşică).palee inferioară.Elymus repens.Arrhenatherum elatius (ovăscior). (firuţa) ş. gi . cl .spiculeţ. ps . stg . 53. Rosaceae: Crataegus sp. sta .). 3 . Ex. Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. . Poa sp. 1b . Umbela compusă.glumă superioară.schema generală a unui spi-culeţ. (păducel). 52.spiculeţ. (Fig. ovr . la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule.a. 53. la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă.a. 4a . (păiuş). Ex. Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc.). (Fig.axa spicului (rahis). lo – lodi-cule. Spic compus: 1 . axele secundare se ramifică sub formă de umbelă. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. Fig.2. 53.

inv involucel. 54.2. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb. 2a .schema inflorescenţei. in . Corimb cu calatidii.involucru.: Petasites albus (captalan) (Fig. Racem cu calatidii.: Leontopodium alpinum (albumiţă. Capitul compus. 54. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 .umbelă compusă la Aegopodium podagraria.umbelulă. . Ex. Ex. 54. 2 . Axa principală se ramifică sub formă de racem. umb . axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu.1. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Asteraceae. floare de colţ.: Achillea sp. 3 . 53.schema inflorescenţei.corimb compus la Sorbus aucuparia.racem cu umbele la Hedera helix.). axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu.).Fig. floarea Reginei) (Fig. Ex. 1a .3.). (coada şoricelului) (Fig.

55). Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. 54.: 1 .vedere exterioară a unei „flori biologice”. 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă).florile % sunt dispuse în cincin.. 1b . Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. cp . cpf carpofor.: Euphorbia sp. din axila mai multor bractei.floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare. De pe această axă. flori scurt pedicelate.floare &. se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite. 2b floare. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât. Ciaţiu la Euphorbia sp. 3 . flm . flf .: Cynodon dactylon (pirgros). Fig. iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. ciaţiul se aseamănă cu o floare.glande nectarifere. (laptele-cucului/ laptele câinelui). de la primul nod aflat sub floare. 55.cupă. De pe fiecare axă a polihaziului. gln .floare. din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.porţiune de tulpină cu calatidii. Ex. aparent. 2a calatidiu.ciaţiu în secţiune longitudinală . Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate . fiecare terminate cu câte o floare. 1a . se formează astfel un polihaziu. 2c schema inflorescenţei. Ultima . Umbelă de spiculeţe. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare.floare % (stamină). 2 . Pe axele secundare formate se află.racem cu calatidii la Petasites albus. Ex.Fig. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. dispuse în axila unor bractei. 2 .floare %.

sta stamine. Fiecare stamină este considerată o floare masculină. capitul cu cincin – Armeria sp.receptacul. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă).carpelă. spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul. care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. Fig.peduncul floral. disciform – ca un disc (Rubus sp. pt . 57). Floare completă de Ranunculus acris: 1 .petale.floare văzută în profil. deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară. bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. pf . 56. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp. (Fig. 56). cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). Învelişul floral . Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă. androceu şi gineceu (Fig.de stamine cu filamente inegale. ca .: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam.sepale.).. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp. Euphorbiaceae.). 2 .floare în secţiune longitudinală. Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex. înveliş floral.). ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. sp . cilindric etc. r . sub formă de butelie (Galanthus nivalis).

La unele flori caliciul apare sub formă de peri. Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. El se numeşte periant. 2 .sferic la Ranunculus sceleratus. Ex. urceolată (Hyoscyamus niger). cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice. 58: 1–7). deobicei verzi. 4 . atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. Caliciul este dialisepal.). caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp. Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. culoare (flori heteroclamideice. brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee. infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). lamiacee.) (Fig. 58: 3–7). dimensiuni. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig.).: Arnica montana.sub formă de butelie la Galanthus nivalis. De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială. 58: 1. campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp. . inflată/umflată (Silene sp.. 3 .disciform la Rubus odoratus. Tipuri de receptacul floral: 1 . Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice.cupuliform la Rosa arvensis. 57.a) (Fig. (Fig.8.). părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). inserate pe receptacul spre exterior. cu înveliş floral simplu). primulacee ş. Potentilla sp. 58. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice).2).Fig. când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee.

6 . partea inferioară. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. 3 .orbiculară (Ranunculus acris). 58.inflat la Silene sp. 59. 8 . Sepalele pot fi persistente sau caduce.tetralobată (Lychnis flos-cuculi). în general diferit colorate.unguiculată (Cheiranthus cheiri). Fig.flori tubuloase de Arnica montana.caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate.urceolat la Hyoscyamus niger. 2 .Sinapis arvensis. 5 . La Papaver sp. Petale transformate în organe nectarifere: 6. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.Fig. îngustată a petalei. Caliciu dialisepal: 1 .cornet nectarifer . dispuse în alternanţă cu sepalele.oval-lanceolată (Nymphaea alba)... Caliciu format din peri: 8 . 2 .bilobată (Stellaria media). cu care aceasta se prinde de receptacul. 5 .tubulos la Dianthus sp. 4 infundibuliform la Primula veris. 7 campanulat la Gentiana acaulis. Tipuri de caliciu. Caliciu gamosepal: 3 . Forma petalelor: 1 . K – caliciu. 4 . 7. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.

59: 1–5). 60: 1–3). ovallanceolată (Nymphaea alba).pinten nectarifer la Viola odorata. Ericaceae. Trollius europaeus – bulbuci). fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. când petalele sunt libere (Ranunculaceae.a. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. Helleborus sp. 59: 6–9). 9 .a. Helleborus sp.floare de fabacee (Pisum sativum). câte o glandă nectariferă)... Asteraceae ş.vexilum petala superioară). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 .carena (petale inferioare). tetralobată (Lychnis flos-cuculi). 60. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. Viola sp. Brassicaceae. emarginată (Rosa sp. Orchis sp. bilobată (Stellaria media). (Fig. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Rosaceae.) etc. ca . al . Corola este dialipetală. La Helleborus sp.Veronica polita.Sinapis arvensis. Stellaria media – rocoină (Fam.).) şi gamopetală.. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Apiaceae ş. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. (6). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. 2 . cornete nectarifere (Aconitum sp. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . unguiculată (Cheiranthus cheiri). Rubus sp. – spânz.Fragaria vesca. Solanum sp. Caryophyllaceae) (Fig. 3 . Ranunculus acris). 4a . Caryophyllaceae. Rosaceae).. . 5 .alae/aripi (petale laterale). Glandele nectarifere (nectarine). La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. Fig. Fabaceae.. Convolvulaceae.) (Fig. ve . (7) şi Trollius europaeus (8).corola etalată.Stellaria media. Brassicaceae).la Aconitum sp. – omag. bazal. când petalele sunt concrescute (Solanaceae.

floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). 1a floare văzută în profil. Ex. 2.5. 3 . 3 .personată la Linaria vulgaris. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. carena).Fig. 2 . Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Scrophulariaceae) (Fig.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). 60.campanulată (Campanula rotundifolia). 4 . 4a .tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). rotundă (steag.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. vexilum). 5 . 61. 4b .floare ligulată de . 62. (Fam. stindard. 5 .). (3). Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . 6 . Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1.capitul la Leucanthemum vulgare.globuloasă (Vaccinium myrtillus).). două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. 4 .floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). Fig.4.: Pisum sativum (Fig. 60.infundibuliformă (Calystegia sepium).

. 2 . K . infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp..stigmat. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa. lbs . (2).). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).stamine.stil. Pedicularis sp. 3 .P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. 61).dialitepal la Lilium sp. ovr . 63. 5 .1.labium superior.diali.. (1) şi Aconitum sp.gamotepal la Muscari sp. (Fig.).P alcătuit din bractei la Luzula sp.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. 62. 6 . pin . stg .corola. Datura stramonium). sti .pinten. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. lbi . sta .Taraxacum officinale. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. Salvia sp.. (Fig.caliciu. 62: 2.: Lamium maculatum. Fig. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. la Linaria sp.ovar. 4 .3). hipocrateriformă (Syringa vulgaris). Convolvulus sp. C .şi gamotepal la Orchis sp. Perigon (P): 1. . format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. lgc .labelum. Lamiaceae (Labiatae).).ligula corolei. 7 .labium inferior. globuloasă. l .. Ex. Nicotiana tabacum). aproape sferică (Vaccinium sp..

simplu sau ramificat (Fig.. O stamină este alcătuită din filament staminal.4.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. cilindric. Iris sp. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.5). rezultat din concreşterea petalelor. 2a .. nepereche. Polygo-natum latifolium ş. floare %.). 62: 4. (Fig. Urtica sp.).2). Galanthus nivalis. 1c . La Orchis sp.1. .– ligulată – corola are un tub scurt la bază.Salix sp. Perigonul este sepaloid. Scilla bifolia ş. Fig.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.) (Fig.. 63: 5–7. Salix sp. peri (Eriophorum sp. Flori nude: 1 .). Lilium sp... Rumex sp.. unele concrescute iar altele libere. 65.. liberă. 63: 1–3).floare %. Lilium sp. care se continuă lateral cu un limb – ligula. Colchicum autumnale. nepereche. Taraxacum officinale ş. iar tepala anterioară.. Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig.. ament %.. 2 Carex sp.. 65: 1.. Galanthus nivalis.) (Fig. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. de lungime variabilă. 1b . 64. 63. Ex.).ament &. Scirpus sp.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. 64). conectiv şi anteră (Fig. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară. perigonul este alcătuit din 6 tepale. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere. 1a .a. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. Fraxinus sp. partea sterilă a staminei este subţire. Filamentul staminal.: Leucanthemum vulgare.a.floare &.. Carpinus sp. Fig. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. Asteraceae (Compositae).floare &.

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

Stigmatul este partea terminală a stilului.. Fragaria sp. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. stil şi stigmat (Fig.: Primula sp.).). Ex.floare longistilă.).2).4.stigmat. cvadrifid (Epilobium sp. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. 2 . variabil ca formă. Ovarul este partea bazală. stg .Alchemilla sp.). sti . Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.Symphytum officinale.. Stil ginobazic: 1 .ovar. disciform şi stelat (Papaver sp.. pentafid (Geranium sp. 70.).stil. trifid (Campanula sp. Fig. Lamiaceae). Boraginaceae) (Fig. ce face legătura între ovar şi stigmat. (Fig. 70: 1–3).floare brevistilă.).stil.. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. ovr .). 69: 1. Primula sp. Stilul este o prelungire a ovarului. 3 . voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. bifid (Arnica montana. sti . lobat (Lilium sp. Hetero-stilie la Primula veris: 4 ..). Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. 4a . 70. filiform şi papilos ..Fragaria vesca. Crocus sp.

). 3 . Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). 5 .foliaceu (Iris germanica). 71. 4 . Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.). fără androceu sau gineceu. gol/găunos (Viola sp. foliaceu (Iris sp. 10 . Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 .globoid (Primula sp. 2 .plantă agamonoică. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. (Fig.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7).bifid (Arnica montana).disciform şi stelat (Papaver sp.plantă monoică. 6. Poaceae). 5 . 3 . 8 – papilos (Festuca sp. Nardus stricta).plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. Tipuri de stigmat: 1 . Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig.. 7 . papilos (Festuca sp.).trilobat (Lilium sp. 2 .).trifid (Crocus sativus). 9 gol/găunos (Viola tricolor).(Plantago sp.plantă dioică. 71). 72. 4 .).). Fig. flori asexuate (agame) – flori sterile.plantă .) etc.

Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. Ex. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. . având flori bisexuate. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). se deosebesc (Fig. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.a. 9 . masculine şi feminine sau alte combinaţii. Salvia pratensis..plantă ginandrodioică. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. feminine şi bisexuate (Acer sp. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis).ginandromonoică (trimonoică). 8 .. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. Saponaria sp. pe doi sau trei indivizi. Pulsatilla montana). Fagus sylvatica ş. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba.plantă ginomonoică.. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii.). Thymus sp. 6 . Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Veratrum album). masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. 10 . ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp.). Corylus avellana.plantă ginodioică. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. 7 . andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp..: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. Leontopodium alpinum. plante monoice – au flori unisexuate.plantă andromonoică. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). poligam-dioice şi poligam-trioice.a. Urtica dioica ş.).). androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala.plantă androdioică.

Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. Lilium sp. + – simetrie bilaterală.). Ranunculus sp.– verticilată (ciclică.. pentaciclice (Aceraceae. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Boraginaceae. A – androceu. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. triciclice. C – corola. A5. Fagaceae. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). C5. K – caliciu. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor.). având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Primulaceae.: [C(5) A5] – stamine concrescute . iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.. Ex. Trollius europaeus). Salix sp. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. Scrophulariaceae).). Lamiaceae. Iridaceae.şi pentaciclice.. ·|· – simetrie zigomorfă. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. raporturile dintre ele). pentamere (Primulaceae. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. hexaciclice (Brassicaceae). tetramere (Rubiaceae). Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. Urticaceae). – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. P – perigon. polimere (Crassulaceae). Ex. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Linaceae). dimere (Papaveraceae). Fraxinus sp. Corylaceae. Tulipa sp. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute.: K5. |. Liliaceae). litere şi cifre. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. } – flori bisexuate. 5 – flori spirociclice.. tetraciclice (Apiaceae. G – gineceu. G5. trimere (Iris sp. Solanaceae. Poziţia gineceului. Betulaceae.

G(5). albăstrui-cenuşiu (suriu). Lamium maculatum). Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. pruinos (brumat). corola. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). olivacee (de culoare verde-bruniu). La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. C(5). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. La o floare spirociclică. Construirea diagramei florale. caliciul. pe faţa externă. A(5). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. androceul şi gineceul. de la exterior spre interior. . ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. se reprezintă axa florală şi bracteea. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic.pe tubul corolei. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. iar pe cercurile concentrice trasate. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului.

Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). Fructul Fructul. mezocarp (zona mijlocie. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. stigmatul (Papaver sp. . Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens).). organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. rizomi).). sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea).Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). receptaculul (Fragaria sp.). în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior).). Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. hipsofilele (Corylus sp. rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. tuberculi. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).

se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. (măzăriche) (Fig. Ex. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.dehiscenţa siliculei. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor..lomenta la Coronilla varia. 73: 2. . Vicia sp.).păstaie la Vicia sp. 7a . 6 . 3 . 2a . Tipuri biologice de fructe. 5 . 6a .dehiscenţa dorsi-ventricidă.silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris.folicula la Helleborus sp. 73. Capsula: 1 .: Pisum sativum (mazăre). 4 . nuca. 5a -dehiscenţa silicvei. Ţinând seama de consistenţa pericarpului.3). dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.1.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.silicula latiseptă la Lunaria annua. 1a .dehiscenţa siliculei.Fig. baca şi drupa.silicva la Cheiranthus cheiri. Capsula este un fruct cu pericarp uscat. 73.. 7 . 2 .dehiscenţa ventricidă.păs-taie la Pisum sativum.

73. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 3 .).septifragă la Viola tricolor. sm .: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig..Fig. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. 73: 6. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă.).poricidă (Papaver somniferum). 2a . Tulipa sp. 73.). Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. de la vârf până la bază. 5 .rostru. Lilium sp. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp.4.5. 2 .loculicidă (Tulipa sp. de jos în sus. af axa florii.. 3a . Viola sp. Capsula: 1 .septicidă (Colchicum autumnale). 8 .dehiscenţa septifragă. gâtuite între seminţe. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. .sămânţă. Ex. Fructul matur se deschide în două valve. 6 . Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). 4 . 7 denticidă (Primula veris). Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. ca . prin 4 linii longitudinale.septifragă (Datura stramonium). Ex. Tipuri biologice de fructe. 74: 1–4).stigmate.pixidă (Anagallis arvensis).7). capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. 74. Ex. rst .). stg . bilocular.) (Fig. 4a – dehiscenţa septifragă.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 1a dehiscenţa septicidă.dehiscenţa loculicidă.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. prin linii longitudinale în peretele fructului.carpele la maturitatea fructelor.

achenă (Matricaria perforata). 4 .7. Nuca: 1 . Tipuri biologice de fructe. 12 . Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp. pp . p .). 2 . Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.).).5. 9 .).6. 74.şanţ.poliachene la Fragaria sp.disamara (Acer pseudoplatanus).samara la Ulmus glabra (7).). În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. (Fig.8. 4a achenă.) (Fig. La Geranium sp.achenă cu papus (Asteraceae). cupuliform). 10 . Nuca este un fruct cu pericarp uscat. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.papus.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. Hyoscyamus niger. 11 . 3 . capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. Plantago sp. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). 8.).rostru. indehiscent la maturitate.diachenă (Carum carvi). r . s . em . 74.tetraachenă (Symphytum sp. Ex.). 6 .poliachene la Rosa sp.) (Fig. 75. Fig. 7. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).poliachenă (Ranunculus sp.cariopsă (Triticum sp.: Primula sp. 5 .embrion. 74. . 74.peri.

secţiune longitudinală prin polidrupă.10. 75. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.).).) (Fig.drupeolă..sămânţa. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.drupeolă în secţiune longitudinală. Rosa sp. Fig.12). Baca: 1 .epicarp. dr . Aste-raceae) (Fig.). nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. La Fragaria sp. 75. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana..2). Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 75: 1. 5a . Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. Apiaceae (Fig. Drupa: 6 .) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.5. 6b . 75: 7–9). 75.fruct deschis.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. Ranunculus sp. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.). Rosa sp. 2 . 6a .4. Tipuri biologice de fructe.).). r . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.Atropa belladonna. 4 .Convallaria majalis.Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.3.6. sm . ep .) (Fig. 76..polidrupă la Rubus idaeus.mezocarp. mz .. 75. Lamiaceae) (Fig.Solanum dulcamara.). Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. bilateral la mesteacăn (Betula sp. 5 . Boraginaceae.) (Fig. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). 75. end endocarp.75: 11. .receptacul cărnos.

Solanum dulcamara (Fig.: Lycopodium alpinum (bradisor). Ord. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Lycopodium clavatum (pedicuta).6. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). dispuse spiralat. Sporangii dispusi în axila sporofilelor. 6. sesile. Lycopodium annotinum (cornisor).BAIULUI (REGN PLANTAE. 77). Selaginellaceae . înguste. Plante erbacee. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte. ramificate dicotomic sau pseudomonopodial.: Rubus idaeus (Fig. SUBREGN. diferentiate în trofofile si sporofile. fara noduri evidente. CORMOBIONTA) 6.: Atropa belladonna. Selaginellales Fam. Convallaria majalis. 76: 1. perene.Baca este un fruct cu epicarp subţire. uninerve. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime).4).2. Tulpini repente si ascendente. Lycopodiales Fam. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls. 76: 3.5). mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Drupa este un fruct cu epicarp subţire.1. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI . Lycopodiatae Ord.). prinse de substrat prin radacini adventive. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. fara ligula.3. Ex. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Ex. 76.3. Lycopodium selago (bradisor) (Fig. Ex.

frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala). 2 .sporofile cu sporangi. Fam.Lycopodium selago. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente. Equisetatae Ord. 3 . Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). 1b microfila. ramificate dicotomic. Fam. 4e . Cls. Tulpini repente. dispuse opus sau altern. Equisetales Fam.Lycopodium annotinum. Selaginellaceae: 4 .Lycopodium clavatum. Ex. 77). Plante erbacee de dimensiuni reduse.sporofila cu sporange. Equisetaceae .sporofila cu sporange. 4b .: Selaginella helvetica. moi. Selaginella selaginoides (Fig. 1a .frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala). 4d . 3a . 77. 4a. sesile. Lycopodiaceae: 1 .Fig. prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei). 4c microfila cu ligula. fixate de substrat prin radacini adventive. egale sau inegale. Frunze mici. 3b microfila.Selaginella helvetica.

Equisetum telmateia. Fam. reduse la scvame (neasimilatoare). tulpina fertila (de primavara). prevazute cu noduri si internoduri distincte.Equisetum palustre. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. 2b . hyemale. Sporofile de forma peltata (scut). fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte. Plante erbacee. 2a .Equisetum arvense. Ex.tulpina sterila. fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi. Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E.Equisetum sylvaticum. brune. verzi (asimilatoare). E. 78). 3 . asimilatoare. dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune. grupate terminal sub forma de spice sporifere.portiune de rizom. 78. 1a tulpina sterila. Equisetum pratense.Fig. E. sterile. perene. Equisetum hyemale (pipirig.: Equisetum arvense. 2 . Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). pipirigut de munte). ramificate (E. Frunze uninerve. asimilatoare (de vara). Equisetum sylvaticum (rusinea ursului). palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. Equisetaceae: 1 . Equisetum palustre (barba ursului). arvense. dintate. sylvaticum). tulpina sporifera. .

Ophioglossaceae: 1 . asimilatoare (trofofila) si o parte fertila.: Botrychium lunaria (limba cucului. Ord. Filicatae Ord. Polypodiaceae: 2 . Ex.). Fam. Polypodiaceae . 79. Fig.foliola cu sori.Asplenium ruta-muraria.Botrychium lunaria. 1a . 3 Asplenium trichomanes.Cls. întreaga sau divizata. Polypodiales Fam. 5 . 4 – Polystichum lonchitis. verde. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. Ophioglossales Fam.1. 79. perene. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila.Asplenium scolopendrium. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila).vârful unei ramificatii cu sporangi. 2a . Fam. iarba dragostei) (Fig.

Fig. Blechnum spicant (scarita muntelui). CLS. Fam. Polypodium vulgare (feriguta.). Cystopteris montana (feriga de piatra). 80). Sorii de forme variate (reniformi. sunt . Plante perene cu rizom.). rotunzi. 3 .Polypodium vulgare. frecvent variat divizate.). lung petiolate. liniari) prezinta sau nu induzie. rar caduce (Larix sp. Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei. 2a . prezinta inel mecanic de dehiscenta. Frunze: trofosporofile. de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). rar întregi.Cystopteris fragilis.: Asplenium ramosum (poci-toc. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Athyrium filixfemina (spinarea lupului). pungente/înţepătoare (Picea abies).. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp. 2 . 1a . Dryopteris dilatata (feriga). Frunze aciculare. Polypodiaceae: 1 . Fig. alungiti. Asplenium trichomanes (strasnic).foliola cu induzie de pe frunza sporifera.Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. Ex. sempervirescente. Polystichum aculeatum (creasta cocosului). scurt peţiolate. limba cerbului). PINALES Fam. 79: 2–5. Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp. Dryopteris carthusiana (feriga). Pinus sp. rugina).Blechnum spicant. Dryopteris filix-mas (feriga). Asplenium ruta-muraria (ruginita). Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. Asplenium scolopendrium (navalnic. 80. Cystopteris fragilis (feriguta de stânca).foliola cu sori. iarba dulce). PINATAE ORD.

con ~ matur (pendul). Seminţe aripate. Pinus mugo (jneapăn.). Ex. zadă).Larix decidua. 2a .dispuse spiralat (Picea abies).: Abies alba (brad). Fig.con ~. Pinaceae: 1 . jep). solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase.solz carpelar cu bractee. 3b .Abies alba. grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp.).ramură tânără cu flori |.conuri ~ mature. Conurile feminine sunt mari. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare. 3d . 3e . monoice cu flori grupate în conuri.rămurică cu flori |. 1e .frunză. 1d . verzi. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice. 3f . 1f .solz carpelar cu două seminţe. 2b . 1b . Larix decidua (larice. 3c . 3a . 2c . Fig.). spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.Picea abies.inflorescenţa ~ tânără (erectă).1.). Fam.ramură cu două flori ~. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp. .frunza.solz carpelar fără seminţe. ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule.frunză în secţiune transversală.sămânţa aripată. Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. 3g . 1a . Plante unisexuate. 81. Fam. apoi albastru-negricioase. Picea abies (molid). Conurile masculine sunt mici. 3 .frunză în secţiune transversală. 82. Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere. Flori unisexuate grupate în conuri mici.sămânţa aripată. 1c . 2 . 81.

: Juniperus communis (ienupăr). Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord. Pinaceae: 1 .: Taxus baccata (tisa) (Fig. Fam. 82.frunze în fascicul.2. cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid. CLS.pseudobacă. erect). Fam. moi.). dispuse altern. Frunze sempervirescente liniare.Taxus baccata. Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu. Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig.3. 1a . Flori masculine grupate la baza frunzelor. turtite dorsi-ventral.floare |.). Taxaceae Ex.Juniperus communis. 3b . Ranunculales . Arbore/arbust dioic.sămânţa fără aril.ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~).Ex. discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). 3c . Taxaceae: 3 . Nu prezintă canale rezinifere. ramură cu flori | (planta |). 82. taxina).Pinus mugo. pe ramurile terminale. 82.sămânţa aripată. 3d . MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls. Fam. 2a . Fam.frunză. 1b . 3a . Cupressaceae: 2 . Fig.frunză în secţiune transversală. 3e .

întregi. grâuşor). Helleborus purpurascens (spânz). apocarp. Fig. Clematis alpina (curpen de munte). perene. bisexuate. Înveliş floral: perigon sau periant. Ranunculus carpaticus. floarea Paştelui). Thalictrum aquilegifolium (rutişor). Ranunculus platanifolius. bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. Ranunculus repens (floare de leac).). 84). nucă (poliachene) sau bacă. Ranunculus acris (piciorul cocoşului). Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase.Fam. Ranunculus alpestris. lobate sau palmat-sectate. nestipelate (excepţie Thalictrum sp. Delphinium elatum subsp.). . Tulpinile subterane (rizomiforme. lasianthum (omag). decozina). helleborina) şi alcaloizi (aconitina. alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. Frunze bazale peţiolate. dispuse altern. Aquilegia sp. Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). Pulsatilla alba (sisinei de munte. Aconitum moldavicum (omag). Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). Isopyrum thalictroides (găinuşi). Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. Rădăcina principală lipseşte. frunze superioare sesile. adonitoxina. Ranunculus cassubicus. Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. Ranunculus ficaria (untişor. Elementele florii sunt dispuse spiralat. sălăţică. 83. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. Caltha palustris (calcea calului). Aconitum toxicum (omag). elatum (nemţişor). Ranunculus oreophilus.). bianuale şi anuale. actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Gineceu superior. Ex. rar opus (Clematis sp. Aquilegia nigricans subsp. Aquilegia transsilvanica (căldăruşe).. Actaea spicata (orbalţ). Anemone nemorosa (păştiţa albă). pluricarpelar. nigricans (căldăruşe). Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic.: Aconitum anthora (omag galben). Aconitum vulparia subsp. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. Anemone narcissifolia (oiţe). dediţei).

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

Florile masculine nude. Fam.nuculă. 1a . Caryophyllales (Centrospermae) Fam. Corylaceae: 1 . monoice. Formula florală: | P0 A4. Flori unisexuate. Tulpini articulate. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. Gineceu inferior. bicarpelar.ament ~. opuse. 1b . bilocular cu două stigmate. 2a .rămurică cu inflorescenţă | şi ~. pentamere (rar unisexuate. Subcls.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. Frunze alterne. Carpinus betulus (carpen) (Fig. 87. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. tetramere) grupate în cime dihaziale . ramură cu frunze şi fructe. Flori actinomorfe. simple cu stipele caduce. întregi. Caryophyllaceae Plante erbacee.rămurică cu o inflorescenţă | şi ~. 87).două flori ~. Fruct: achenă (Corylus sp. Caryophyllidae Ord. bisexuate. 1d . ramură cu frunze şi fructe.Corylus avellana.: Corylus avellana (alun).).floare |. Fam. ~ P4 G(2) Ex.Carpinus betulus. îngroşate la noduri. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). 2b . Frunze simple. 2 .Fig. 1c . samară (Carpinus sp.

4 Silene acaulis. Fig. Fam. (5-4) C5-4. Silene heuffelii (opaiţă). Gineceu cu ovar superior.porţiune de tulpină. 88. Lychnis viscaria (lipicioasă). unilocular. 1a . 3 . 5 .Stellaria media. 2 . Silene dioica (opaiţă roşie). 2a . 2c . gelidus (garofiţă pitică). Silene nutans (Fig. cu dehiscenţă apicală. variat colorate. lanatum. Silene acaulis (iarbă roşioară. Formula florală: K5-4. miliţea). 0 A5+5. Ex. ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale.petală. 5-2 G(5-2) Subfam. denticulată.caracteristice familiei . Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). între sepale şi petale).Stellaria holostea. . Caryophyllaceae: 1 .sămânţa.Dianthus carthusianorum.: Dianthus carthusianorum (garofiţe). 88). petale lung unguiculate. Silenoideae: caliciu gamosepal. Gypsophila petraea.floare. Dianthus spiculifolius (garofiţe). 10. Saponaria officinalis (săpunariţă). Dianthus glacialis subsp.Cerastium alpinum subsp. Fruct: frecvent capsulă. Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). 2b .

Ord.Subfam. 88). Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. prostrate sau volubile. Chenopodiaceae Plante erbacee. Scleranthus uncinatus (studeniţă). Gineceu superior cu ovar uniloculat. ovar fără ginofor. Myosoton aquaticum (plescaiţă). lanatum (lâna caprelor). stile libere. umflate la noduri. anuale sau perene.1. spanac sălbatic). racem sau cime). Flori mici. Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). articulate. uniloculat. bisexuate sau unisexuate. cu 6-9 stamine. Cerastium alpinum subsp. uniovulat. 89. cu stipele concrescute formând ohrea. Stellaria graminea (rocoţea). Ex. Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). Frunze alterne sau opuse. tricarpelar. Cerastium arvense (struna cocoşului. erecte. Stellaria holostea (iarbă moale). actinomorfe. simple. cu aspect făinos. Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. Formula florală: P5-1. 0 A5-1 G(5-2) Ex. Stellaria media (rocoină). grupate în spice sau cime (glomerule). Arenaria serpyllifolia (studeniţă). gerardii (mierluţă). Alsinoideae: caliciu dialisepal.: Arenaria biflora (studeniţă). uniovulat cu 3 stile libere. cornuţ). nestipelate. Moehringia trinervia (merinană). albe. Minuartia verna subsp. actinomorfe. Polygonales Fam. Ovar superior. Flori mici. Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. Tulpini cilindrice. Arenaria ciliata (studeniţă). Scleranthus perennis (sincerică).: Chenopodium album (lobodă. pentamere. Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. cornuţ).). roşu) alcătuit din 3-6 tepale. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. Minuartia sedoides. Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. Polygonaceae Plante erbacee. Fam. petale mici. Sagina procumbens (grăşătoare). Minuartia recurva. Frunze alterne.

floare |. Polygonaceae: 2 . Rumex conglomeratus (măcrişul calului). Polygonum hydropiper (piperul bălţii). 3a . Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare). Ex. Polygonum bistorta (răculeţ). Rumex alpinus (ştevia stânelor).Rumex alpinus. 2a . 89. 4 . Rumex scutatus (Fig.fruct. Polygonum persicaria (iarbă roşie. Polygonum lapathifolium (iarbă roşie). 4b . Rumex acetosa (măcriş). Polygonum viviparum (iarba şopârlelor). ştevie creaţă).floare ~ (ovar cu stigmate). Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). Rumex crispus (dragavei.fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent).Rumex acetosa. Polygonum mite (buruiana viermilor). Rumex obtusifolius (măcrişul calului). 2b .: Polygonum aviculare (troscot). Ord.Fig. 3 .Polygonum bistorta. 4a . Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. ardeiul broaştei).floare.fruct/nuculă. Rumex acetosella (măcriş mărunt). Fam. 4c . 89: 2–4). Plumbaginales Fam. Plumbaginaceae . Fam.

3). Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. . Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism.1. stile libere. alterne. bisexuate. Saxifragales Fam. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. unilocular. Saxifraga androsacea. caliciu gamosepal. întregi dispuse altern sau în rozetă. Gineceu superior. Flori actinomorfe. Sedum annuum. pe tipul 5 (rar 4). frecvent grupate în cime. Rhodiola rosea (rujă). în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. semiinferior şi inferior. Frunze simple. Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. Sedum hispanicum (şoaldină aurie). Fruct: capsulă (foliculă). Saxifraga adscendens (ochii şoricelului). cărnoase. 90: 2. Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. Flori actinomorfe. Ex. Fruct: achenă sau capsulă. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex. Frunze simple.: Chrysosplenium alternifolium (splină). Frunze întregi. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). frecvent grupate în rozete bazale. cu învelişuri florale libere. grupate în inflorescenţe cimoase. Parnassia palustris (şopârliţa albă). 90. Sedum acre (iarbă de şoaldină). ovar superior. de regulă pe tipul 5. Sedum atratum. Fam. Sedum alpestre. Fruct: polifoliculă. Subcls.: Armeria alpina (armerie) (Fig. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. frecvent oligomer şi sincarp. bisexuate.Plante erbacee perene. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. nestipelate. bisexuate. suculente ± cilindrice. Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. petale puţin unite la bază. Ex. stamine 5 epipetale. Sepale şi petale libere. Saxifragaceae Plante erbacee. pe tipul 5. rar apocarp. Flori actinomorfe. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1).: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). 5-3 Obs. Rosidae Ord. persistent şi membranos.). Sedum vulgare (dragoste) (Fig. nestipelate.

1a . 2b frunză. 90.stamină con-crescută cu o petală. Fig. Saxifraga moschata. Saxifraga demissa. 1c . 1b . Crassulaceae: 2 .flori cu două bracteole. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).Armeria alpina. Plumba-ginaceae: 1 . Saxifraga oppositifolia.floare.3 . 2a .Saxifraga bryoides.Jovibarba heuffelii. 91). Fam. Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă). Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig.floare. .Sedum acre. Fam.

Alchemilla mollis (creţişoară). concav sau urceolat). 4a . Receptaculul (convex. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă. Dryas octopetala (arginţică). 4 . 2a . Fam. Subfam. 3a . Formula florală: K5. frecvent bisexuate şi pentamere. Fragaria vesca (fragi de . cu elemente libere. 4b . rar perigon. dispuse în inflorescenţe variate. 5 . Flori actinomorfe. Filipendula ulmaria (creţuşcă).Saxifraga aizoides. rar solitare. Rosoideae.: Alchemilla flabellata (creţişoară). Filipendula vulgaris (aglică). Androceu cu numeroase stamine libere. La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. 5+5 C5 A¥ 1 Ex. 91. Frunze simple sau compuse.porţiune de frunză mărită. arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. 2 .Fig.capsulă înconjurată de caliciul persistent.Saxifraga cuneifolia.floare. Rosaceae Plante lemnoase (arbori. gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. frecvent alterne şi stipelate.floare. bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate. nucă.Saxifraga pani-culata.Parnassia palustris. 3 . Saxifra-gaceae: 1 . Rosales Fam. Ord.Chryso-splenium alternifolium.

Fam. 93. Rubus idaeus (zmeur) (Fig. Potentilla erecta (sclipeţi). Potentilla anserina (coada racului). Potentilla ternata (scâteiuţă de munte).Dryas octo-petala. . ramură cu flori.pădure). Rubus hirtus (mur păros). Geum urbanum (cerenţel). Rosaceae: 1 . Fig. Potentilla reptans (cinci degete). Geum montanum (mărţişor). 3a fructe. 2a . Potentilla thuringiaca. Fig. Fig. 2 Crataegus monogyna.floare văzută din faţă şi profil. Geum rivale (călţunul doamnei). 1a. Geum reptans (plăcinţele). 1b .Alchemilla mollis. Rosa canina (măceş). 3 . 4 . 94). Potentilla argentea (scrântitoare). 92. 92.Filipendula vulgaris. Rosa pendulina (măceş de munte).ramură cu fructe.

Fig.Fig. 1a . grupate în .nuculă. 1 Ex. 2b . Crataegus monogyna (păducel.Potentilla erecta. Spiraeoideae. Maloideae (Pomoideae).Potentilla anserina. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. Fam. Rosaceae: 1 . Ex. 4 . 3 . 93..Geum rivale. Fabales Fam. Subfam. Formula florală: K5 C5 A10+10.).: Sorbus aucuparia (scoruş de munte).fruct/nuculă. 94).Geum montanum. pentamere. Flori zigomorfe. alterne. Lathyrus sp. stipelate.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. Subfam. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat. Fabaceae (Leguminosae. gherghinar) (Fig. cu 3–5–7 foliole). 2a petală. 94). Rădăcini cu nodozităţi. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. 2 . Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. 10+5+5 G (5-2). 92. bisexuate. ¥. Ord.

Formula florală: K(5) C5 A5+5. 2 Spiraea chamaedryfolia. Fruct: păstaie.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare). Genista tinctoria (drobiţă). Caliciul alcătuit din 5 sepale unite. galegina). 3 . 1a . Astragalus glycyphyllos (unghia găii). Coronilla varia (coronişte).Sorbus aucuparia. Hedysarum hedysaroides . G1 (9)+1 Obs. sparteina. (5+5).sămânţa. cu unul sau mai multe ovule. Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1.fruct/ folicule. păstaie indehiscentă sau lomentă. Genistella sagittalis (grozamă). Ex. Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin.Rubus idaeus. Fig.floare. ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. 2a .Rosa pendu-lina. Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. unicarpelar. alcaloizi (citisina. Gineceu superior. 4a . ramură cu flori. 94. Rosaceae: 1 . 4 . 3a . saponine.ramură cu fructe.receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr). aripi şi carenă). Fam. unilocular. 2b .inflorescenţe racemoase.

pentaciclice). Trifolium pratense (trifoi roşu). Flori actinomorfe. Trifolium arvense (papanaşi). frecvent pe tipul 4 (tetramere. Trifolium aureum (trifoi). . Trifolium pannonicum. Vicia cracca (măzăriche). Lathyrus pratensis (lintea pratului). Frunze simple. Lotus corniculatus (ghizdei). stipelate. Medicago falcata (lucernă galbenă. Vicia sepium (măzăroi sălbatec).(dulcişor). dispuse altern sau opuse. Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. Myrtales Fam. Medicago lupulina (trifoi mărunt). Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. axilare sau grupate în racem. 95). Melilotus albus (sulfină albă). Melilotus officinalis (sulfină galbenă). Ord. Oxytropis halleri (luntricică). Trifolium alpestre (trifoi). Trifolium montanum (trifoi). Oxytropis campestris (luntricică). culbecească). bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. bisexuate. Ononis arvensis (osul iepurelui). Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Onobrychis montana subsp. Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. transsilvanica (sparcetă).

răscoage. Fabaceae: 1 .floare. Fruct: drupă.Fig. Frunze simple. Epilobium roseum. 97. Flori actinomorfe. 95.2 G(4) Ex.fructe. . 5 .: Chamerion angustifolium (pufuliţă.: Daphne blagayana (iederă albă). alterne. 3 . Gineceu monocarpelar cu ovar inferior.Anthyllis vulneraria. Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. Circaea lutetiana (tilişcă). Epilobium alpestre. Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee. 4 . Epilobium montanum (pufuliţă).).1. Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. Thymelaeales Fam.4. Ord.8.sămânţa. întregi. 2a . 96). Oenothera biennis (luminiţă) (Fig.Lathyrus pratensis. bisexuate pe tipul 4. 3a . zburătoare).Lotus corniculatus. Fam. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. 3b . nestipelate. grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana).Hedy-sarum hedysaroides. 2 . Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă). Formula florală: K4-2 C4-2.0 A10. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile.Trifolium repens. liber faţă de receptaculul caduc.

). 2b . Cornaceae Plante lemnoase. Fam. Petale valvate. Onagraceae: 1 . 3 .2.fruct. pe tipul 4. Celastrales . Gineceu cu ovar inferior. 2a fruct/capsulă.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig.sămânţă cu peri. 2 . nestipelate. Sepale mici. bisexuate.Circaea lutetiana. 3a . Flori actinomorfe.Fig. bicarpelar. 3b . Ord. Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex. Cornales Fam. opuse.floare.Epilobium montanum. 97. 96. Frunze simple. dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme. Fruct: drupă.Chamerion angustifolium. Ord. întregi.

. Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. pe tipul 4-5 cu perigon. verzui. Fruct: achenă. Frunze simple.: Thesium alpinum (măciulie). Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. Gineceu cu ovar superior. întregi. Flori mici. Obs. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele. lemn râios). nestipelate. bisexuate. bisexuate. La baza staminelor au disc nectarifer. Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase. pe tipul 4–5. Ord. monolocular.). Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. Ex. Flori mici. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. 97. alterne. Santalales Fam.3.4. grupate în cime dihaziale. actinomorfe. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti). alterne sau opuse. actinomorfe. Thesium kernerianum (măciulie). Santalaceae Plante erbacee. Gineceu cu ovar inferior.Fam.). Frunze simple. semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). 97.

crotina. 2a . Celastraceae: 3 .ramură cu fructe/capsule. ramură cu flori. glicozide cianogenice. protide toxice (curcina.Thesium kernerianum. 97. Thymelaeaceae: 1 .fruct după căderea seminţelor.Evonymus verrucosus. 4a . Santalaceae: 4 . 0 A¥-1. 1a . Cornaceae: 2 .Cornus sanguinea. ramură cu flori. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). plantă cu fructe. Formula florală: | P5-1.a. Flori mici. Fam. .ramură cu fructe/bace. apetale. 2b .Daphne mezereum. monoice sau dioice. răşini ş. Fam.fruct mărit. Fam. 3a . Ord. dispuse altern sau opus. Euphorbiaceae Plante erbacee. actinomorfe. 0 G(3) Obs. ~ P5-1. 3b .floare.Fig. Euphorbiales Fam. Fam. substanţe tinctoriale. unisexuate. Frunze simple.ramură cu fructe/bace. ricinina).

Sapindales (Acerales) Fam. 2c .4. 1a . Fam.Plante cu latex: Euphorbia sp. Fig. 98.ciaţiu. tricarpelar. Euphorbia cyparissias. Euphorbiaceae: 1 . trimer. 1b . trilocular. (alior.Euphorbia helioscopia. laptele cucului).Euphorbia amygdaloides. 2a . Frunze opuse.sămânţa. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. Frunze alterne. laptele câinelui.sămânţa. Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu. Ord.ciaţiu.Mercurialis perennis. Euphorbia helioscopia. Plantă dioică.sămânţa.). 3a ciaţiu.: Euphorbia amygdaloides. Gineceu superior. Flori cu perigon sepaloid. 4b . 98.floare |. 2b – stamină. 2 Euphorbia cyparissias. Euphorbia stricta (Fig. 4a . Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). 98: 1–3). Ex. Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). Aceraceae . 4 . Androceu: 9–12 stamine. 3 .capsulă. 3b .

caliciu persistent. pe tipul 5 (4). Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. uneori învelişul floral lipseşte. Ord. bicarpelar. Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. paltin de munte) (Fig. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex. lobate. paltin de câmp).). Geraniaceae . Frunze palmat compuse. 99. bisexuate.2). 4+4.3. 99: 1. stigmate globuloase. nestipelate. Oxalidaceae Plante erbacee mici. adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. Fam. opuse. Frunze simple.Plante lemnoase. lung peţiolate. Geraniales Fam. Acer pseudoplatanus (paltin. pe tipul 5.: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Flori actinomorfe. Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile.: Acer platanoides (arţar. Gineceu superior. bisexuate sau unisexuate monoice. 5-4 G(2) Ex. Flori actinomorfe. Fruct capsulă. cu rizomi subţiri. Fruct: disamară.

Acer pseudoplatanus. palmat compuse. Fruct: capsulă lungă.Oxalis acetosella.1b . Ovarul superior 5-carpelar.Acer platanoides. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme.: Geranium caeruleatum. pentamere.: Impatiens glandulifera. Ex. 100). pe tipul 5. higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. bisexuate.disamară. Fam. 2 . Oxalidaceae: 3 . nestipelate. Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. .Fig. 1a. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung. rostrată.). geraniol). Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. stipelate. 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate. Balsaminaceae Ex.fruct/disamară. sub formă de cioc de barză. Formula florală: K5 C5 A5+5+5. dispuse altern sau opus. alterne. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol. 5+5. Geranium pratense (greghetin). care contribuie la formarea capsulei. Plante erbacee. ovat-eliptice. 2a . 101. Flori zigomorfe. Plante erbacee cu frunze simple.1. Geranium phaeum (pălăria cucului). bisexuate. întregi. 99. Aceraceae: 1 . 5 G(5-3) Obs. Fam. Flori actinomorfe. Frunze simple lobate. Fam.

ineaţă). Formula florală: K5 C5 A5+5. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere. Gineceu superior. Linaceae Plante erbacee. Linum catharticum (inuţ de câmp. Ord. Fam.: Linum austriacum (ineaţă). Ord. Polygalales Fam. Fruct: capsulă. dispuse altern. Sepale şi petale libere.Geranium pratense. Flori actinomorfe. la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele. 3 .galbene. Fruct cărnos dehiscent. 2 .Geranium phaeum. pe tipul 5. 101: 2–4). Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. întregi. Geraniaceae: 1 . Polygalaceae . 100. bisexuate. pendule. dispuse în cime. Linales Fam. Frunze simple. cu pinten curbat. Linum extraaxillare (in de munte) (Fig.Geranium robertianum. 5+0 G(5) Ex.

: Polygala amara. Polygala vulgaris (amăreală. 5-locular. Balsaminaceae: 1 . Fig.Linum austriacum. Apiales (Umbellales) Fam.5). Gineceu superior.: Hedera helix (iederă). actinomorfe. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex.Impatiens noli-tangere. Corola: 3 petale unite la bază. nestipelate. 1a . Fam. petaloide. Flori zigomorfe. nestipelate. Frunze simple. pe tipul 5. 1b . Fruct: bacă. Frunze simple.Plante erbacee. alterne. întregi sau palmat lobate. persistente.sămânţa. grupate în raceme. Fam. cea inferioară cu un apendice fimbriat. Araliaceae Plante lemnoase. arbuşti căţărători sau târâtori. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. dispuse altern. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). persistente. Ord. verzui.fruct cărnos dehiscent. 101. bisexuate. 2a - . grupate în umbele. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. Linaceae: 2 . Flori mici. Gineceu cu ovar inferior. bisexuate. Caliciu: 5 sepale libere. 101. Fruct: capsulă. şopârliţa) (Fig.

Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. Heracleum carpaticum.. rar umbela simplă (Astrantia sp. de regulă longitudinal costate. Hypericaceae . nestipelate. Polygalaceae: 5 . Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. Fam. Sanicula sp.Linum catharticum.1. bicarpelar. Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. Chaerophyllum aromaticum (antonică). Pastinaca sativa (păstârnac). Bupleurum diversifolium. timol. Angelica archangelica (angelică). 3 . Fruct: diachenă. săcărică). cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Fig. Carum carvi (chimen. cruceapământului). Fam. Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. Daucus carota subsp. borneol. Ex. Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs.sămânţa. Seseli annuum (cosicel). cimol. pe tipul 5. Tulpini în general fistuloase. Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. Dilleniidae Ord. Ligusticum mutellina (brie. 4 . Sanicula europaea (sânişoară). Conium maculatum (cucută). brioală). pinen). articulate.Linum extraaxillare. Heracleum palmatum (talpa ursului. Astrantia major (ştevie de munte).). cu internoduri lungi. Gineceu inferior. Bupleurum falcatum.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). heterozide şi alcaloizi (coniina). carota (morcov). bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Flori mici. oleorezine. Heracleum sphondylium (brânca ursului). Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. 103. limonen. actinomorfe. bisexuate (rar unisexuate).Polygala vulgaris. 102. Theales Fam. Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. Frunze alterne.). Subcls.

). Ord. Hypericum macu-latum (sunătoare).floare. 1a . pojarniţă) (Fig. 4a .: Hypericum hirsutum (sunătoare).diachenă.Plante erbacee în flora României. opuse. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. Fam. care se află şi în celelalte organe. Frunze simple.Carum carvi. 3a .floare |.Ligusticum mutellina. 2a . pe . bisexuate. Ex. Fruct: capsulă septicidă. Apiaceae: 1 . Frunze simple. întregi. 2 . sunt actinomorfe. 4 – Heracleum sphondylium. 1b .fruct/diachenă. Androceu gamostemon. pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. cu stipele mici. alterne. Malvaceae Plante erbacee în flora României. Gineceu superior cu 3–5 carpele. Hypericum perforatum (sunătoare.fruct. 2b .floare bisexuată funcţional ~. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile. 1c . triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare. Obs. Flori actinomorfe. întregi sau lobate. 3 . 102. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor. caduce. Malvales Fam. bisexuate.floare bisexuată.Astrantia major.2. 103.

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

unilocular. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul. Fam. 105. Brassicaceae: 1 . Frunze simple. pluriovulat. arbuşti şi arbori. Formula florală: | P0 A . cu rol în diseminare. Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. întregi.floare. Fruct: capsulă loculicidă. 1a .silicvă. Ord. 4a . alterne.Arabis alpina. 3 .Fig.Alliaria petiolota. ~ P0 G(2) 30-2 .silicvă.silicvă. 3a . 2 . grupate în amenţi erecţi sau penduli.sămânţă. 3b . prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. 2b . prevăzute cu un disc sau glande nectarifere. Salicales Fam. 4 .siliculă. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine. Flori nude. stipelate.Barbarea vulgaris. 4b .sămânţă. Florile feminine au gineceu superior. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. Salicaceae Plante lemnoase. 2a . 1b . dioice.floare. cu ovar bicarpelar. unisexuate.Biscutella laevigata.

Salix retusa. 107). Salix caprea (salcie căprească). Salix alba (salcie).silicvă.Rorippa sylvestris.: Populus tremula (plop tremurător).Ex. . 4 .Lunaria rediviva. 106. 2a . Salix herbacea.Cardamine pratensis. Salix purpurea (răchită roşie). 2 .silicvă. 4b . Fig. Brassicaceae:1 .Dentaria glandulosa. Salix silesiaca (Iovă.silicvă. Salix reticulata (salcie pitică). 3 . Salix hastata. salcie de Silezia).floare. Fam. 4a . Salix fragilis (răchită). 1a . Salix triandra (Fig.

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

ligustrisidă). Gentiana nivalis. Fruct variat: capsulă (Syringa sp. Solanales Fam. Gentiana punctata (ghinţură). bisexuate. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. Gentiana lutea (ghinţura galbenă). ochincele).: Centaurium erythraea (fierea pământului). Fruct: capsulă. gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina). foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). alterne. Ex. Frunze simple. Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). nestipelate. grupate în inflorescenţe terminale racemoase. Oleales Fam. opuse (rar alterne). Gentianella austriaca. corola gamopetală.). Ord. caliciu gamosepal. Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex. ochincele). campanulat-infundibuliformă. arbuşti). Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. Corola gamopetală. glicozide flavonice (gentizina. Frunze simple. androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. Syringa vulgaris (liliac).4. Oleaceae Plante lemnoase (arbori. Ex. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. Gentiana utriculosa (ghinţură. bilocular. Flori actinomorfe. gineceu superior. pe tipul 4.Obs.: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. Gentiana verna (ghinţură de primăvară. întregi sau penat-compuse. bisexuate. nestipelate. Centaurium pulchellum (frigurică). bacă sau drupă. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. întregi sau lobate. 110.). Cuscutaceae .: Fraxinus excelsior (frasin). 110: 1–3). bicarpelar. samară (Fraxinus sp. pe tipul 5. Gentiana acaulis (cupe). hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă). Ord. actinomorfe. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă.). Fam. Oleaceele conţin glicozide (siringosida. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană.

Corola tubuloasă/rotată. Gineceu superior.Convolvulus arvensis. Fam. Fam. Convolvulaceae: 4 . Flori mici. Gineceu superior cu 1–2 stile. 110. Fruct: capsulă. Androceu cu 5 stamine. actinomorfe. nestipelate. lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. 5a . bilocular .sămânţa. Flori rar solitare. Fam. roşiatică sau albicioasă. 110. Androceu: 5 stamine prinse de petale. 3 Gentiana asclepiadea. sesile sau scurt pedicelate.floare. Solanaceae Plante erbacee.: Cuscuta epithymum (torţel).). Cuscuta europaea (torţel) (Fig.Cuscuta epithymum.5. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. Fig. grupate în glomerule. alterne. Ex. bisexuate. volubile. Caliciu persistent. Cuscutaceae: 5 . gamosepale şi gamopetale. Fam. Gentianaceae: 1 .Gentiana verna.floare. Frunze simple (întregi. 4a . bicarpelar.Plante parazite lipsite de rădăcini. pe tipul 4–5. de culoare galbenă. 2 . bisexuate. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. 5b . Tulpini subţiri. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). pe tipul 5. gamosepale şi gamopetale.Gentiana utriculosa.

Fruct: bacă sau capsulă polispermă. tubuloasă. 111. 2 .Datura stramonium. 3 .Hyoscyamus niger. ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. alterne. Flori actinomorfe. frecvent acoperite cu peri aspri. scopolamină.să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord. nicotină.Solanum dulcamara. întregi. Caliciu gamosepal. Ex. Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă). hiosciamină. Frunze simple. multilocular. Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. Hyoscyamus niger (măselariţă. . Corola gamopetală. 111). solanină). Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină. frecvent campanulat. Fam. 3b . 2a capsulă. Fig. 3a . persistent.capsulă pixidă în caliciu persistent. păroase numite fornice. Androceu: 5 stamine ± egale. Lamiales Fam. bicarpelar. Solanaceae: 1 . bilocular cu stil lung. Boraginaceae Plante erbacee în flora României. capsicină.). Gineceu superior. rar zigomorfe (Echium sp. nestipelate. pluriovulat. Datura stramonium (ciumăfaie).bace.sau multicarpelar. bisexuate. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. nebunariţă).: Atropa belladonna (mătrăgună). Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). prinse de tubul corolei. 1a . pe tipul 5. (5–4) Obs. Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig.

corola văzută apical. . 112. Fig. 113. Myosotis scorpioides (nu-mă-uita). Eritrichium nanum (ochiul şarpelui).). 2a .Echium vulgare.: Anchusa officinalis (miruţă). 112.Pulmonaria rubra. Symphytum tuberosum (Fig.floare.caliciu. cuscrişor). Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Symphytum officinale (tătăneasă). Fig. 3a . Pulmonaria rubra (mierea ursului. Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). Boraginaceae: 1 .1. 4 .Anchusa officinalis. 3b . 2 . Myosotis alpestris. Symphytum cordatum (brustur negru). 3 Myosotis sylvatica. Cerinthe minor (somnoroasă). Echium vulgare (iarba şarpelui).Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. Fam.

între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. Tulpini tetramuchiate. cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare. Glechoma hederaceum (rotungioară. reunite în verticile ± contractate.Galeopsis speciosa. Corola gamopetală. pentamere. Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee. 4 . Fructe mericarpice: tetraachene.floare. 2a . zabră).Fig.).floare. Ex.) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii. Boraginaceae: 1 . borneol. Fam. persistent. Florile zigomorfe. tubuloasă este bilabiată. 113. Ajuga reptans (vineţică).Lamium galeobdolon. Androceu didinam.: Acinos alpinus subsp. .Acinos alpinus. bisexuate. alpinus (cimbru de munte). 2] G(2) Obs. opuse. nestipelate. Gineceu superior. bicarpelar. Ballota nigra (cătuşe). 3 . În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. Fam. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen. limonen.Symphytum cordatum. Frunze simple. 3a . uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. bilocular cu stigmat bifurcat. Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. Lamia-ceae: 2 . Caliciu gamosepal. Galeopsis speciosa (cânepiţă. frecvent bilabiat. geraniol). Fam. rar unilabiată (Mentha sp. silnic). rar lemnoase.

Lamium maculatum (urzică moartă). Thymus pulcherrimus (cimbrişor).Lamium album (urzică moartă).Salvia nemorosa. 3b . Fam. 3a. nestipelate.floare. grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. Ord. Frunze simple.sămânţa. Mentha pulegium (busuiocul cerbilor.Stachys sylvatica. uneori . Fig. Plantaginales Fam. Lamium galeobdolon (gălbiniţă). 113: 2–4. 5d .floare văzută lateral şi din faţă. 3c . Teucrium montanum (sugărel).Prunella vulgaris. 5 . Thymus comosus (cimbrişor). 1a . 3 . Origanum vulgare (sovârv).frunză. 114). Salvia nemorosa (jaleş de câmp). Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig. Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor. 5a .floare văzută apical.floare. Plantaginaceae Plante erbacee scunde. 3d . 5c caliciu.Mentha longifolia. izma calului). 4 . Lamiaceae: 1 .Thymus pulegioides. Thymus alpestris (cimbrişor). 5b . Stachys sylvatica (bălbişă). 2 . 114. Fig. 4a . Mentha longifolia (izmă proastă. izmă proastă).detaliu tulpină. Salvia glutinosa (cinsteţ). Prunella vulgaris (busuioc de câmp). Inflorescenţa: spic ± alungit.stamină. Salvia verticillata (urechea porcului).

Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. gamosepale şi gamopetale. Fam.Plantago major. Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). uneori semiparazite (Melampyrum sp.. Scrophulariales Fam. nestipelate. Fruct: capsulă operculată.: Plantago atrata (pătlagină de munte).).. Corola frecvent bilabiată. Rhinanthus sp. infundibuliformă sau rotată. Frunze simple. Plantago major (pătlagină mare).floare. 3b . 1a .capsulă pixidă. Caliciu persistent. Inflorescenţe axilare. alterne sau opuse.capituliform.). Flori zigomorfe. 115). rar pe tipul 4 (Veronica sp. gamosepale şi gamopetale. 3a . actinomorfe.Plantago lanceolata. Scrophulariaceae Plante erbacee. bisexuate. Ord.capsulă pixidă. Flori mici.sămânţa. 1b . pe tipul 4. 2a – să-mânţa. Androceu . 115. racemoase sau cimoase.) sau parazite (Lathraea sp. Fig. Euphrasia sp. Ovar superior. 3 . Plantaginaceae: 1 . bisexuate sau unisexuate. Plantago media (pătlagină moale) (Fig. 2 Plantago media. pe tipul 5.

bilocular. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). Obs. Fruct: capsulă sau bacă. Veronica beccabunga (bobornic). Gineceu superior. sor cu frate).4. gratiolină) şi saponine. Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). Veronica chamaedrys (stejărel). pratensis (silur). Veronica alpina (şopârliţă de munte). Rhinanthus alpinus (clocotici). Veronica baumgartenii. Verbascum nigrum (somnoroasă). Euphrasia officinalis subsp. 116. strătorică). Euphrasia stricta (silur). 117. Veronica bellidioides (şopârliţă). Veronica serpyllifolia (şopârliţă). Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. iarbă negră). rinantosidă. Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5.2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. Scrophularia nodosa (bubernic. Linaria vulgaris (linariţă). bicarpelar.didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Melampyrum bihariense (ciormoiag. Digitalis grandiflora (degeţel galben). Veronica aphylla. Rhinanthus minor (clocotici). Veronica officinalis (ventrilică. Fig. 118). Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. . Veronica teucrium (şopârliţă). Lathraea squamaria (muma pădurii). Fig. Rhinanthus angustifolius (clocotici). Linaria alpina (linariţă de munte). Ex. Pedicularis oederi (darie). Verbascum thapsus (lumânărică).: Bartsia alpina (bursucă).

Fam. pintenată. 4 . Androceu alcătuit din două stamine. emetină). rozulare.: Asperula capitata (sânziene de munte). Cruciata glabra. glicozide (asperulosida. Cruciata laevipes (smântânică).Digitalis grandiflora. 3 Campanula cochleariifolia.Fig. celule taninifere.floare văzută din faţă şi lateral. cumarina). cafeină. Fruct: capsulă Fig. Frunze întregi. Lentibulariaceae Plante erbacee.floare. cinchonină. 2a . saponine. 4a . bisexuate. turiţă). Gineceu superior. 3a . 5a.floare. Galium aparine (lipicioasă. 4a .Pedicularis oederi. Galium mollugo (sânziene . pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar. pe tipul 5. 3 .floare. Flori zigomorfe. tanin şi substanţe tinctoriale.Phyteuma orbiculare. 5b . Galium anisophyllon (sânzi-ene). 2 . unilocular. 116. Obs. Fam. 5 Scrophularia nodosa.Campanula serrata. Fam. Corolă bilabiată. Caliciu bilabiat. Rubiaceele au laticifere articulate.floare.Campanula rapunculoides. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină. 120. Scrophula-riaceae: 1 . insectivore. Ex. Campanulaceae: 1 .Linaria vulgaris.Pedicularis verticillata. nestipelate. bicarpelar. 2 . 4 .

Caprifoliaceele conţin alcaloizi. Viburnum lantana (dârmoz). Frunze simple sau penat-sectate. glicozide cianogenice (sambunigrină. cu o singură lojă fertilă. bisexuate sau unisexuate. Androceu: 3 (4–1) stamine. Dipsacales Fam.. perene. Inflorescenţe cimoase uneori contractate. opuse. Corola gamopetală. Frunze simple. Fruct: achenă. Galium schultesii (sânziene de pădure). uneori bilabiată. sectate sau penate. în general redus. opuse. Valerianaceae Plante erbacee. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs. 122: 1. Viburnum sp. .: Lonicera caerulea (caprifoi). Flori zigomorfe. Gineceu inferior. nestipelate. drăgaică) (Fig. Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee. Gineceu inferior. Sambucus racemosa (soc roşu). Galium verum (sânziene galbene. Ex. Viburnum opulus (călin) (Fig. Caliciu variat alcătuit.albe). pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. trilocular. Fam. Sambucus ebulus (boz). Sambucus nigra (soc). Galium odoratum (vinariţă). siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). tricarpelar.2). Ord. bisexuate.) sau bacă (Lonicera sp. pe tipul 5. Lonicera xylosteum (caprifoi). Flori actinomorfe sau zigomorfe. pe tipul 5. 121).). Fruct: drupă (Sambucus sp. gamosepale şi gamopetale.

acizi organici (izovalerianic) şi enzime.Fig.dicariopsă. 121. Dipsacaceae Plante erbacee. 4 . opuse. Valeriana tripteris (odolean) (Fig.Galium verum. Valeriana sambucifolia (odolean). nestipelate. 1a . Organele vegetative conţin uleiuri eterice. persistent (la maturitate . Fam. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs. 4a . Fam.Galium aparine. 3a .fruct/ dicariopsă. bisexuate.Galium schultesii. întregi sau sectate.floare.floare. 2a . Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. Flori zigomorfe. Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). 3 .4).porţiune de tulpină. Rubiaceae: 1 . Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă. alcaloizi. 122: 3. 2 . 4b .Galium odoratum. pe tipul 5.dicariopsă. 3b . cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate. Ex. Valeriana officinalis (odolean). Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Frunze simple.: Valeriana montana (odolean).

Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă.flori. Knautia longifolia. Dipsacaceae: 5 . 122. Fig. Knautia arvensis subsp. alterne.6). Formula florală: K(5).0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. Ord. porc). ramură cu frunză şi fructe/bace. Scabiosa lucida (sipică). cu 4–5 lobi. Fam. Scabiosa columbaria (muşcata dracului. întregi sau sectate. 5a . Gineceu inferior. Caprifoliaceae: 1 .Lonicera xylosteum.floare. Fam. Asterales Fam. bicarpelar. Androceu cu 4 stamine. 3c . rosea (muşcata/muşcatul dracului).Knautia arvensis.Sambucus racemosa. 3b .transformat în papus). 2 . 3a. nestipelate.nuculă.Scabiosa lucida. 2a . Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig. Fruct: achenă. unilocular şi uniovulat. 122: 5.: Dipsacus pilosus (scăiuş). 1a floare.floare.Valeriana officinalis. Vale-rianaceae: 3 . Frunze simple. Fam. tubuloasă. 4 . 6 . Corola gamopetală. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii .Valeriana montana (detalii).

cime etc. uniovulat. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. . formând un tub – sinantere. taraxacină). senecionină. Gineceu cu ovar inferior. cele ligulate fiind la exterior. numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. Formula florală: K(5). cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. sesile. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini.– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. bisexuate. Corola tubuloasă: gamopetală. spic. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. Fruct: achenă ± papus. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. Caliciu: redus. rezine şi cauciuc. tulpini. frecvent alcătuit din peri persistenţi.0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. tuberculi). Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic. piretrină. actinomorfe şi zigomorfe. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. achillină. camfor. bicarpelar. prin avortare devin unisexuate sau sterile. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. glicozide (lappozidă. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. unilocular. achilleină. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. cumarină). Elaborează uleiuri eterice (cineol. corimb. continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. Flori: mici. Latexul conţine substanţe amare (absintină. borneol). actinomorfă.

Carduus personatus. 124. 2 Leontodon autumnalis. Asteraceae. Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate. salata câinelui). Fig. Tubuliflorae: 1 . 1b foliolă involucrală. bisexuate. 4a . Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. Liguliflorae: 1 . 4a .floare. Fam. 123). dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central. 4b . florile marginale sunt masculine sau sterile. 3 . Subfam. 3 . Asteraceae. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate. 2 .fruct/achenă. 124). florile tubuloase sunt bisexuate.Homogyne alpina. Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase. zigomorfe. 4 . Fam. ligulate.Mycelis muralis. 4 .achenă. Ex. lăptuci) (Fig. Subfam.Hieracium pilosella.Centaurea triumfetti. Carduus personatus (spin). Lapsana communis (zgrăbunţică. Leontodon autumnalis (capul călugărului). Subfam.Arctium lappa.Lapsana communis. Mycelis muralis (susai pădureţ. Subfam.: Arctium lappa (brusture). . 1a .foliolă involucrală. Subfam.Fig.: Hieracium pilosella (vultu-rică). Ex. fertile. actinomorfe. Centaurea triumfetti (albăstrele de munte). 123.

Cirsium oleraceum (nilocea.: Antennaria dioica (parpian. Senecio jacobaea. Ligularia sibirica (gălbinele. floare de colţ. Adenostyles alliariae var. Hieracium alpinum. Hieracium transsylvanicum. Doronicum carpaticum (cujdă). spălăcioasă). Senecio ovatus. Centaurea pseudophrygia.a. Taraxacum officinale (păpădie). crăstăval). Matricaria recutita (muşeţel). Achillea stricta. Tussilago farfara (podbal) (Fig. Taraxacum alpinum. Hieracium bifidum. Carlina acaulis (turtă). Tanacetum corymbosum (năpraznic). Centaurea nigrescens. Hieracium villosum (vulturică de stânci). Anthemis tinctoria (floare de perină). Fig. Achillea schurii (coada şoricelului de munte). Centaurea pinnatifida (albăstriţă). 125. Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Carduus kerneri (spin). curechi de munte). Leucanthemum vulgare (margaretă). Erigeron uniflorus (bunghişor). Adenostyles pyrenaica. Gnaphalium supinum. Cichorium intybus (cicoare). Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Scorzonera rosea. Aster alpinus (ochiul boului). floarea Reginei). Centaurea phrygia. Cirsium erisithales (scai). Sonchus arvensis (susai). pseudotaraxaci. Crepis biennis (barba lupului). Bellis perennis (bănuţei. Cirsium arvense (pălămidă). Inula britannica (sovâvariţă). Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Petasites hybridus (captalan). Senecio squalidus (cruciuliţă. Crepis paludosa (gălbenuş). Senecio papposus. Petasites albus (captalan). Arctium minus (brusture). părăluţe). 126). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Anthemis carpatica (romaniţă de munte). Doronicum austriacum (iarba ciutei). Solidago virgaurea (splinuţă). . Arnica montana (arnică). Doronicum columnae (cujdă). Leontopodium alpinum (albumiţă. Arctium tomentosum (brusture). Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). Centaurea kotschyana (mături). Leucanthemum waldsteinii (margarete). siminic). Artemisia petrosa (pelin de munte). Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Leontodon montanus subsp. kerneri (ciucuraşi).Ex.

Anthemis tinctoria.Sonchus arvensis. .floare tubuloasă. Fam. 3 . Asteraceae.achenă.Fig.floare ligulată. 1b . 125. Radiiflorae: 1 . 4 Doronicum austriacum. 2 . 2a . Subfam.Leucanthemum vulgare. 1a .

tulpinale sau bazale. 5a achenă. spiciforme sau cimoase). Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene. Flori actinomorfe. Asteraceae.calatidiu. 126. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. Frunze alterne. 4 . rar în verticile. solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. Cls. de obicei sesile. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls. Gineceu superior (rar inferior). Tulpini subterane: rizomi. Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile.Tanacetum corymbosum. 3 . Fruct: capsulă rar bacă. Subfam. Liliidae Ord.Petasites hybridus. bisexuate (rar unisexuate).Fig. bulbi sau bulbotuberi. dispuse terminal sau axilar. 2a . Radiiflorae: 1 .Tussilago farfara. 5 . . trilocular. cu nervaţiune paralelă sau arcuată. rar uşor zigomorfe. Liliales Fam.Antennaria dioica. umbeliforme.Artemisia petrosa. stil terminat cu 3 stigmate. tricarpelar. Fam. multiovulat. 2 .

Erythronium dens-canis (măseaua ciutei. Liliaceae: 1 . (3+3) A3+3 G(3) Obs. Lloydia serotina (crinişor de stâncă). 128). 127.: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). Polygonatum latifolium (coada cocoşului). veratrina). glicozizi. Biochimic. Maianthemum bifolium (lăcrimiţă). 1b fruct/capsulă. Ornithogalum umbellatum (băluşcă). Scilla bifolia (viorele). Veratrum album (ştirigoaie) (Fig.tulpină cu fruct tânăr. cocoşei). Ornithogalum pyrenaicum.Colchicum autumnale. saponine şi răşini. 3 – Lilium martagon. Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. 127.gineceu. Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). Fig. Fam. Lilium martagon (crin de pădure). Ex. 2a . Fig. Muscari comosum (ceapa ciorii).Formula florală: P3+3. 4 .Muscari comosum. .Erythronium dens-canis. Polygonatum odoratum. 2 . 1a . Gagea lutea (laptele păsării).

). Flori cu hipsofile la bază. 4 . alterne. actinomorfe. Tulpină scapiformă.Scilla bifolia. întregi. Frunze bazale. pe tipul 3. Frunze bazale liniare.bace. Fam. trilocular. usturoiul ursului) (Fig. Allium ursinum (leurdă. 3a . Inflorescenţă: cime unipare. 129. Fruct capsulă. 2 . grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. Amaryllidaceae Plante erbacee perene. Gineceu cu stil ginobazic. Tulpina: scap florifer. ce le conferă un miros caracteristic. Fam. Fruct: capsulă loculicidă. Fam. Obs. 128. tricarpelar.Ornithogalum umbellatum. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. Gineceu cu ovar inferior.1. Androceu cu 6 stamine.Veratrum album. 3 . pe tipul 3. bisexuate. Flori actinomorfe.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). bisexuate. Ex. cu bulbi. uneori inseraţi pe un rizom scurt.Polygonatum latifolium. Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf.Fig. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) . Liliaceae: 1 .

Trilliaceae: 4 . Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs.Gladiolus imbricatus. Iris sibirica (stânjenel) (Fig. Dioscoreales . Iridaceae: 2 . Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). solitare sau grupate (racem.fruct cărnos dehiscent. Perigon gamotepal. Flori actinomorfe (rar zigomorfe). bisexuate. Ord.Ex. pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub).3). Fam. stigmatele sunt petaloide.Paris quadrifolia. trilocular cu 3 stigmate. Gineceu cu ovar inferior. petaloid. spic sau cime). brânduşe de primăvară). Fam. Alliaceae: 1 . 4a . Ex. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale. 129: 2. Gladiolus imbricatus (săbiuţă). Androceu: 3 stamine.Allium ursinum.: Crocus vernus (brânduşe de munte. Iris ruthenica (stânjenel de munte).: Galanthus nivalis (ghiocel). Fruct: capsulă. Iridaceae Fig. enziforme sau liniare. Frunze bazale sau alterne. 3 Iris ruthenica. tricarpelar. Fam. Fam. la Iris sp. 129.

Înveliş floral: perigon petaloid. Tulpina simplă. Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. perene. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. neramificată. Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate). rar două stamine fertile şi o staminodie). Fruct cărnos. a doua mare familie de angiosperme. întregi. Frunze simple.Fam. cu rizom.5-2 G (3) Obs. redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. frecvent sesile. Gineceu cu ovar inferior. Orchidales Fam. Orhidaceele reprezintă ca mărime. tricarpelar. răsucit şi stigmat trilobat.0+2. . Orchidaceae Plante erbacee. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. perene. 129. luând o formă caracteristică – label. bisexuate. Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°). grupate în raceme sau spice simple. unele saprofite (lipsite de rădăcini). Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. Trilliaceae Plante erbacee. Stamina este sesilă. dehiscent. Ord. În flora României există un singur gen. alterne (rar opuse).4. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii.). tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară. Ex. Formula florală: P3+3 A1+0. rar solitare.

liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb. Nigritella rubra (sângele voinicului). alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. 4 . 5 . Fam. 2a . cuibuşor). poroinic). Flori actinomorfe. . Ex. 5a . 130.Anacamptis pyramidalis. 130). bisexuate.floare. uneori reduse numai la teci. Perigon sepaloid. Frunzele sunt glabre. Frunze alterne.Neottia nidus-avis. Nigritella nigra. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea.Goodyera repens. cu teci închise (Luzula sp.Fig.floare. Gymnadenia conopsea (ură). Ord. Juncales Fam. grupate în inflorescenţe cimoase.Orchis morio. 2 .floare. Orchis ustulata. Dactylorhiza incarnata. Juncaceae Plante erbacee. 3 . 1a . Goodyera repens. Epipactis helleborine (mlăştiniţă). Gineceu cu ovar superior. sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig. Corallorhiza trifida (buzişor).). Ophrys insectifera. majoritatea perene. uneori ciclul intern este redus la staminodii. Orchis morio (untul vacii. Neottia nidus-avis (trânji. pe tipul 3. Fruct: capsulă loculicidă. Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. Orchis militaris. Dactylorhiza sambucina (bozior). Pseudorchis albida. tricarpelar. Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului).) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). Platanthera bifolia (stupiniţă). ± membranos.: Anacamptis pyramidalis (bujor). cu teci deschise (Juncus sp.

Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig.Luzula campestris. 4b . părul porcului). Frunze alterne. gru-pate în spiculeţe. Tulpina frecvent trimuchiată. rugină).: Juncus effusus (spetează.Juncus bufonius.Juncus trifidus. spic. Fam.capsulă cu înveliş floral. iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem.. . 4a floare.). 2a . 1a . monoice sau dioice). Luzula spicata (mălaiul cucului). 5 . 131).Juncus effusus. panicul.sămânţa văzută lateral. Ex.capsulă cu înveliş floral. Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină). iarba broaştei). Luzula sylvatica (scredei. perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp. Luzula multiflora (horşti. 2 . Ord. înveliş floral absent (Carex sp. uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. anuale şi perene cu rizomi. Luzula luzuloides (horşti). pipirig. 4 . Cyperaceae Plante erbacee. Juncus trifidus (rugină de stâncă. Înveliş floral: sete (peri) perigoniale.floare. 131. 3 . Juncaceae: 1 . Juncus bufonius (iarba bivolului.capsulă cu înveliş floral. 3a . Cyperus sp. plină. mălaiul cucului). 4c . 5a floare. cu teaca închisă şi limbul liniar. cimă). Luzula campestris (mălaiul cucului).Luzula sylvatica. Cyperales Fam.). horşti) (Fig. Flori bisexuate (rar unisexuate.

la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. Carex rupestris. Carex curvula (rogoz. unilocular. Carex sylvatica (rogoz. Ord. pe axa spiculeţului. Carex ovalis. Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. coarnă). Rădăcini adventive. Tulpini supraterane neramificate – culm (pai).Gineceu: ovar superior. Flori bisexuate. Carex pallescens. Frunze alterne formate din teacă cilindrică. anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. . cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. Carex capillaris (rogoz). Carex remota. Poales (Graminales) Fam. fasciculate. Eleocharis palustris (pipiriguţ). iar uneori este înlocuită de peri). Carex sempervirens (rogoz verde). Elyna myosuroides. şovar). 132). Carex digitata (rogoz digitat). Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). uniovulat cu 3 stigmate. Carex fuliginosa. tricarpelar. rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă).: Blysmus compressus. ~P0 G(3–2) Ex. Baza limbului prezintă. Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ.

Fam. panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate).utriculă cu glumă. 3 . 5 . una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă. se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului. continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3).Scirpus sylvaticus. Cyperaceae: 1 . două sau 6) cu antere dorsifixe. omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă. Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume.Fig. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile). 4a . 5a . 1a . bicarpelar.Carex sempervirens. de obicei membra-noasă şi nearistată. de obicei aris-tată. Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una.floare cu bractee. convexă. 2 . Fruct: cariopsă.Carex curvula. 4 . urmează alte două bractee numite palei. unilocular şi uniovulat. racem cu panicule spiciforme etc. Gineceu: superior. bicarenată (bimuchiată). Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. 2a .Eriophorum latifolium.utriculă cu stigmate. . Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat). lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. una inferioară.utriculă cu glumă.Carex sylvatica. 132.

Anthoxanthum odoratum. Fig. Cynosurus cristatus (pieptănariţă). Arrhenatherum (ovăscior).: Agrostis capillaris (păiuş). Elymus repens (pir târâtor). Lolium perenne (iarbă de gazon. Deschampsia caespitosa (târsă). Deschampsia flexuosa (păiuş. Setaria pumila (mohor). Festuca altissima (păiuş). Festuca rupicola subsp. Sesleria coerulans (mălaiul cucului). Poa annua (hiruşor). 3 . odoratum Alopecurus (viţelar). Trisetum alpestre. Festuca gigantea. Nardus stricta (ţăpoşică). versicolor Bellardiochloa variegata. Phleum pratense (timoftică).floare. Bromus hordeaceus (obsigă). 133. Phleum alpinum (timoftică). Festuca versicolor.Agrostis stolonifera. Secale montanum. 133. firicea).Ex. Poa media (firuţă). Festuca rubra (păiuş roşu). 135).floare. Bromus erectus (obsigă). 1b . 1a . Poa pratensis (firuţă). 134. 1c . Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig.porţiune de frunză cu ligulă. Fam. Agrostis rupestris (iarba stâncilor). Fig. 2 . saxatilis (păiuş). geniculatus. raigras englezesc). 2a . Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii). Calamagrostis arundinacea (trestioară). Festuca carpatica (păiuş). târsă mică). Poaceae: 1 . Festuca supina (păruşcă). Poa bulbosa (firuţă bulboasă. Briza media (tremurătoare).fruct/cariopsă. Poa nemoralis (iarbă deasă). Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Festuca bucegiensis. Poa alpina (firuşca şopârlelor). Bromus arvensis (obsigă). 3a-c - . Fig. Festuca pratensis (păiuş de livadă). Dactylis glomerata (golomăţ).Agrostis rupestris. Festuca amethystina. Anthoxanthum (ovăscior).

4 . 4a .palee cu stamine şi gineceu). Fam.spiculeţ.glume interne.spiculeţ (cu paleele îndepărtate).spiculeţ desfăcut (3a . 3c .cariopsă. 3b .Dactylis glomerata.floare (paleea superioară şi inferioară). 3a . 134. 3 .stamină. 4b . 4a .spiculeţ fertil şi unul steril. 3d . . 4 . 1a .Bromus arvensis.Deschampsia flexuosa. Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea.floare. 2 .Cynosurus cristatus.glume externe. 2a . Fig.

2b. 4b – porţiune de frunză cu ligulă.spiculeţ văzut dorsal şi ventral. 3 .cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral). 5a . erectă.Fig. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri. 3b . Typha cu specii semiacvatice. 4 . Typhaceae Plante perene cu rizomi. 3a .Phleum pratense. Formula florală: | P0 A3. 135. Fam. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. 2 .1.spiculeţ. cilindrică. alterne. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf. Sparganiaceae . 2c . Ord. 4a . Gineceu superior cu ovar unilocular. Familia cuprinde un singur gen. 2a . învelite iniţial într-o spată caducă. ~ P0 G1 Ex. vaginate. Fam. 5 . Fruct: capsulă operculată.: Typha angustifolia (papură) (Fig.cariopsă. liniare. Poaceae: 1 .). 136.Poa alpina. Flori mici. 1a .Festuca rubra.porţiune de axă mult mărită. sete sau scvame liniare. Typhales Fam. unisexuate. monoice.spiculeţ.Nardus stricta. Tulpina simplă.spiculeţ.Poa pratensis. Frunze bazale. cu stil lung persistent şi stigmat filiform. uniovulat.

Arecidae Ord.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. Arales .Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan). actinomorfe. 136. cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). cu 1–3 ovule. Frunze liniare. Flori mici. Subcls. simple sau ramificate. grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei.3. perene. cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). cu 1–3 seminţe. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase. Androceu: 6–3 stamine.). Plante erbacee. unisexuate. ~ P6–3 G(2). indehiscent/achenă sau drupă. Fruct uscat. 1 Ex. ciclice. monoice. Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp. dispuse altern. Formula florală: | P6–3 A6–3.

Androceu cu 3 stamine sau mai multe.: Arum orientale (Fig. Fam.floare |. Gineceu cu ovar superior. monoice. FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE . Sparganiaceae: 3 . 3b . 7. 2b . fără perigon.Sparganium emersum. pe tipul 3. 136. Typhaceae: 1 .). 2a .2. tricarpelar. cu rizomi sau tuberculi.tubercul globulos. 2c fructe/ bace. Fig. învelit parţial de spată. simple. Araceae: 2 . actinomorfe. Fam. Araceae Plante erbacee. Fam.floare ~. 136.Fam. Florile mici.spadice cu flori fără spată. Formula florală: |P0 A3. multiovulat. sunt grupate într-un spadice. Fruct: bacă.Typha angustifolia. unisexuate.Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. ~P0 G(3) Ex. perene. peţiolate. 3a . Frunze bazale.

.). în timpul sezonului nefavorabil.4..).). Ex. rizomi. Ex. Ex. Ranunculus repens. 137.. Ex.: Papaver sp. Taraxacum sp.5. cu organele de rezistenţă (bulbi. Fragaria sp. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite. astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale. Ex. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Silene acaulis) (Fig. de zăpadă sau/şi litieră.: Nymphaea sp. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig.).3–2 m înălţime). plante-perniţe (Minuartia sedoides. – Hidrofite (Hydrophyta. Crocus sp. Anemone sp. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră.1. Ex. rădăcini tuberizate) situate în sol. (Fig.. 137. structurile de regenerare ale plantelor. muguri radiculari.3. Criptofite (Cryptophyta. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane.. evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. (Fig. . Vinca sp. 137. Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta. Nuphar sp. (Fig. Viscum sp.: Achillea sp. Camefite (Chamaephyta. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. G) – plante de uscat. Vaccinium sp. Ep) – cormofite fixate pe arbori. Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. 137. H) – specii erbacee perene.2. Hemicriptofite (Hemicryptophyta.: Trifolium repens. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului. Epifite (Epiphyta. tuberculi.. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. Lysimachia sp. 137.Formele biologice (forme de viaţă.).. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m). Fanerofite (Phanerophyta. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori.

Anemone sp.Ranunculus repens.. 5 .hemicriptofite. 2a ..). 4a ..Taraxacum sp. lumină.Lysimachia sp. 4 .Fig.fanerofite (Fagus sylvatica). Forme biologice: 1 . 3a ...Vinca sp. substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi. 2c . căldură.Crocus sp. Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic. 3 . 3b .terofite (Papaver sp. prezenţa unor anumite plante. alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare.geofite. 2 . 4b .Vaccinium sp. 2b . Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă.camefite. Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează. Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare. pe un anumit teritoriu.. . Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă. 137. reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu.

Muscari comosum. Lamium galeobdolon.. Corallorhiza trifida.). Hieracium transsilvanicum. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). Aegopodium podagraria. Mycelis muralis. Symphytum cordatum. Melampyrum bihariense. 6. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Ex. Origanum vulgare. Bruckenthalia spiculifolia.: Carex remota. Galium odoratum. Nuphar sp. Impatiens noli-tangere. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Geranium robertianum. Circaea lutetiana. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. Phleum pratense. Stachys sylvatica. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp. Symphytum tuberosum. Scrophularia nodosa. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Paris quadrifolia. Allium ursinum. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă. Euphorbia amygdaloides. Ex. Pulmonaria rubra. Leucanthemum waldsteinii. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. Ex. Veronica chamaedrys. Saxifraga cuneifolia. cu adaptări la un mediu permanent umed. Mercurialis perennis. Juncus sp. Filipendula vulgaris. Lycopodium clavatum. Luzula sylvatica.: Genistella sagittalis. 3. 2. Ranunculus carpaticus. 4. Festuca gigantea. solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Polygonatum verticillatum. Moneses uniflora. Campanula persicifolia. Ex. fie în atmosferă (plante palustre). alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. Dentaria bulbifera. Potentilla argentea. Polystichum lonchitis. Epilobium montanum. Salvia glutinosa.: Polytrichum juniperinum (briofită). Campanula rapunculoides. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Equisetum sylvaticum. . Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Lycopodium selago.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Polygonatum latifolium. 5.: Campanula abietina. Festuca rubra. Dryopteris filix-mas. Ex. Trifolium pratense. fie în sol. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna.: Actaea spicata.

cu temperaturi medii anuale negative (–2. Stellaria holostea. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. Luzula luzuloides. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. Lapsana communis. Galium schultesii. Calamagrostis arundinacea. chiar în condiţiile ţării noastre.7. Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. Soldanella hungarica. Homogyne alpina. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). Deschampsia flexuosa. Athyrium filix-femina. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. Petasites albus. Menţionăm că la speciile cu areal larg. Rubus hirtus. Ex. . Polytrichum commune.5°C). răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite.5 – 0. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. Chrysosplenium alternifolium. Alliaria petiolata. mai multe grupe de specii. Orthilia secunda. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. Soldanella pusilla).: Dicranum scoparium. pentru ţara noastră. Sanicula europaea. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. Vaccinium myrtillus. în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. Stellaria nemorum. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C.

5°C şi +2°C din climatul subalpin. între izotermele anuale 4. dar toleranţa faţă de lumină este diferită. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed. Din punct de vedere al vegetaţiei.5°C. de sărături). Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. de fapt. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. cu temperaturi medii anuale între –0. toate speciile au nevoie de lumină. 800–1300 m altitudine. formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). cu temperaturi medii anuale mai mari de 10. de nisipuri. deşerturi. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale). Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat.5°C şi 10. în decursul timpului.5°C. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal. ce corespunde etajului boreal (al molidului). silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. corespunzător în mare parte subetajului fagului.5–7. fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului. 1300–1700 (1850) m altitudine.5°C. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile). . Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie. răspândite între izotermele 7. aici domină climatul continental de dealuri.5°C). cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4. (1700) 1800–2200 m altitudine.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. Heliofite (specii heliofile. rece şi umed.

pajişti mezofile. Paris quadrifolia. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră.0). Ex. plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. Polytrichum juniperinum (briofite). Circaea lutetiana. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor. Moneses uniflora. Leucanthemum waldsteinii.5–4. Polygonatum latifolium. Soldanella hungarica.0–5.0–4. Lycopodium selago. . exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare. Carex remota.0). păduri (Fragaria vesca. Dryopteris filix-mas. Hedera helix. Ranunculus carpaticus. Leucanthemum vulgare). – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. Dentaria glandulosa. Orthilia secunda. Petasites albus. Deschampsia flexuosa.: Athyrium filix-femina. Muscari comosum. Polystichum lonchitis.5).Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. Luzula luzuloides. Calamagrostis arundinacea.: Deschampsia caespitosa. Stellaria nemorum. Lycopodium clavatum.: Aegopodium podagraria. Ex. Chrysosplenium alternifolium. Vaccinium vitis-idaea. Luzula sylvatica. Symphytum cordatum. Bruckenthalia spiculifolia. Stachys sylvatica. Festuca gigantea. Homogyne alpina.Sciadofite (specii sciadofile. Genistella sagittalis. Ex. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6. Epilobium montanum.: plantele din păduri (Impatiens nolitangere. Solanum dulcamara. Ex. Ex: Polytrichum commune. – Specii puternic acidofile (pH = 5. Geranium phaeum. Ex. Lamium maculatum. Ex. ferigile din păduri). Alliaria petiolata. Pulmonaria rubra. Oxalis acetosella. .: plante din poieni. Mercurialis perennis.0). Polygonatum verticillatum. Ex.0. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii. Vaccinium myrtillus.8). Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două. Paris quadrifolia. Eupatorium cannabinum.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită). heliofobe.2–6. Campanula abietina. Valeriana officinalis. plantele din această categorie cresc în plină lumină. – Specii moderat acidofile (pH = 6.: Corallorhiza trifida. Scrophularia nodosa.8–6. – Specii excesiv acidofile (pH = 4. se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri.

Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Dentaria bulbifera. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Vaccinium vitis-idaea. Equisetum sylvaticum. Ex.8–8.: Dicranum scoparium. Petasites albus.: Athyrium filixfemina. Galium aparine. Salvia glutinosa. Polystichum lonchitis. .Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Ex. Ex. Deschampsia flexuosa. Muscari comosum. dezvoltarea şi reproducerea. fără să le fie afectată creşterea. Polytrichum juniperinum (briofite). Ex. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Mercurialis perennis.: Bupleurum falcatum. Lycopodium clavatum.: Eupatorium cannabinum. Melampyrum bihariense. Corallorhiza trifida.: Campanula abietina. Polygonatum latifolium. Carex remota.5).Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. Sanicula europaea. Homogyne alpina. Genistella sagittalis. Geranium robertianum. Circaea lutetiana. Ex. Geranium phaeum. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Scrophularia nodosa. Ex. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Lamium maculatum. Dryopteris filix-mas. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Moneses uniflora. Stellaria nemorum. . Solanum dulcamara. Ranunculus carpaticus.: Alliaria petiolata. Festuca gigantea. Lycopodium selago.: Polytrichum commune. Valeriana officinalis. Deschampsia caespitosa. Symphytum cordatum. Polygonatum multiflorum. Euphorbia amygdaloides. Luzula luzuloides. Pulmonaria rubra. Bruckenthalia spiculifolia. Vaccinium myrtillus. Ex. Potentilla recta. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10).. Soldanella hungarica.

Leontopodium alpinum. – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: . Poa nemoralis. – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. Lycopodium clavatum) şi halofobe. Atropa belladonna. mediu sau puternic salinizate. Ex. Datura stramonium. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale. – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. Rubus idaeus. Oxalis acetosella. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. Urtica dioica. Leucanthemum waldsteinii. Hieracium transsilvanicum. pe care se dezvoltă luxuriant. În opoziţie se disting specii nitrofobe.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. Ex. – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri. Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. pietrişuri sau grohotişuri mărunte.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Hyoscyamus niger. Galium schultesii. Eritrichium nanum. Chelidonium majus. Maianthemum bifolium. Specii care indică alte caractere edafice .Specii calcifile (calcicole. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi.: Campanula carpatica. Linaria alpina. calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis.: Alnus glutinosa. Fagus sylvatica.: Dactylis glomerata. sărace în humus. . Ex.Specii halofile – preferă mediile slab. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. .

Sanicula europaea. Juncus effusus. . Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. Symphytum cordatum. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. caracteristic Europei de vest şi centrale. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese. Stachys sylvatica. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite. Paris quadrifolia. Lamium galeobdolon. Mercurialis perennis. Potentilla recta. Specii producătoare de înţelenire. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). Stellaria nemorum. Polygonatum latifolium. bazale. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Anemone nemorosa. Ex. – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. Circaea lutetiana. Salvia glutinosa.: Dentaria bulbifera. Deschampsia caespitosa. cu climatul temperat excesiv al Europei de est. Ranunculus carpaticus. Carex sylvatica. Luzula sylvatica. Ex. Galium odoratum. Euphorbia amygdaloides. Dentaria glandulosa. Polygonatum verticillatum. Vaccinium myrtillus. Aegopodium podagraria. Vaccinium vitis-idaea. Specii indicatoare de soluri compacte. Pulmonaria rubra. 8. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. Ex. Paris quadrifolia. Lamium galeobdolon.: Actaea spicata. ale plantelor sunt întreţesute.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Polygonatum verticillatum. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia.: Lysimachia nummularia. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. Geranium robertianum. Symphytum tuberosum. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Polygonatum latifolium. Potentilla argentea. rizomilor şi stolonilor. Deschampsia flexuosa. Luzula luzuloides. Muscari comosum.

Sinaia – Valea Rea (Mţii. 1.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. 2. etajul alpin (Fig. al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine. În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui). Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . 3.Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. etajul boreal. 138). – subetajul superior. Etajul nemoral – subetajul superior. Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. – subetajul inferior. Baiului). În teritoriile deluros-muntoase. etajul subalpin. Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. – Zona nemorală (a pădurilor de stejar). al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1. 4. al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1.

2100 (al jneapănului) ienupăr. În această zonă se află de asemenea brădete.„Sfârşitul lumii” (cota 1400). 6. În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari).a. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. molid sau ambele). afin. astfel încât deasupra acestei limite. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. 1700 (1850) – 2000 (2200)merişor. 5. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. oscilând între 1400–1500 m altitudine). Pajişti Molid cu Limita superioară . smirdar. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. m 2000 1900 1800 arin de munte. Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. precum şi făgete pure de mare altitudine.

138. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. brad şi molid. molid sau ambele) .larice. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag. brădete. Fig.

Valeriana officinalis. Fraxinus excelsior. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Isopyrum thalictroides. Ulmus glabra ş. Symphytum cordatum. Paris quadrifolia. În drumul spre Poiana Stânei. Stachys sylvatica. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. Scrophularia umbrosa. Dryopteris filix-mas. Carduus personatus. Luzula luzuloides. brad şi molid. Filipendula ulmaria. Acer pseudoplatanus. Fragaria vesca. Crepis paludosa. Abies alba. Festuca gigantea. Calamagrostis arundinacea.a. Evonymus verrucosus. Lonicera xylosteum. Arbuşti: Carpinus betulus. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum. Lunaria rediviva. Rosa pendulina. Chaerophyllum hirsutum. Chamerion angustifolium. Urtica dioica. Cirsium oleraceum. Cardamine impatiens. Mercurialis perennis. Orthilia secunda. Lamium galeobdolon. Valeriana montana. Polystichum lonchitis. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. Valeriana tripteris.a. Valeriana sambucifolia ş. Sambucus racemosa. Mycelis muralis. Circaea lutetiana.a. Pulmonaria officinalis. Festuca altissima. Epilobium montanum.a. Oxalis acetosella. Stellaria nemorum. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag. Dentaria glandulosa. Galium odoratum. Populus tremula. Telekia speciosa ş. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria. Moehringia trinervia. Salix silesiaca. Ranunculus carpaticus. Rubus hirtus. Geranium robertianum. Dentaria bulbifera. Impatiens noli-tangere. Sambucus nigra. Corylus avellana. Galium schultesii. Rumex alpestris. Hieracium transsylvanicum. Doronicum austriacum. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota.a. Spiraea chamaedryfolia ş. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Picea abies. Pulmonaria rubra. pe Piatra Arsă.a. Senecio ovatus ş. Anemone nemorosa. Veronica urticifolia ş. Sanicula europaea. Salvia glutinosa.a. Lapsana communis. Petasites albus. Athyrium filix-femina. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica. Poa nemoralis. Geranium phaeum. Sorbus aucuparia. Equisetum sylvaticum ş. Polygonatum verticillatum. Euphorbia amygdaloides. Lunaria rediviva. Brădete .

Carex ovalis. Thymus pulegioides. Carlina acaulis. Campanula persicifolia. Flora însoţitoare. Botrychium lunaria. Centaurea pseudophrygia. Linum catharticum. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Arenaria serpyllifolia. Scorzonera rosea. Crepis biennis. Polygonum bistorta. ş. Deschampsia caespitosa.a Pajişti Pajiştile. Campanula patula. Antennaria dioica. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni. Stellaria graminea. Origanum vulgare. Phleum pratense. Echium vulgare. Ranunculus montanus. Leucanthemum vulgare. Achillea stricta. Plantago media. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. Hypericum maculatum.. Rumex acetosa. pe malul Prahovei.În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. Arrhenatherum elatius. Poa pratensis. Rhinanthus angustifolius. Centaurea phrygia. Gentianella austriaca. Veratrum album. Trollius europaeus. Mnium sp. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Campanula glomerata. Daucus carota. Carum carvi. Polygala vulgaris. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Parnassia palustris. Pimpinella saxifraga. Bellis perennis. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. Hieracium pilosella. Plantago lanceolata. Dactylis glomerata. Veronica serpyllifolia ş. Luzula campestris. Crocus vernus. Gentiana acaulis. Ranunculus acris. Cynosurus cristatus. Myosotis sylvatica.a. Arabis hirsuta. Acinos alpinus. Festuca pratensis. Prunella vulgaris. Cerastium arvense. Heracleum sphondylium. Euphrasia stricta. Trisetum flavescens. Leontodon autumnalis. Gentiana utriculosa. Trifolium aureum. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Rhinanthus minor. Chaerophyllum aromaticum. Stellaria media. Cruciata glabra. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). Veronica chamaedrys. Leontodon hispidus. Alopecurus pratensis. Cardamine pratensis. Veronica officinalis. Campanula serrata. Briza media.

Soldanella hungarica. Polystichum lonchitis. Dryopteris carthusiana. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. 2. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. Spiraea chamaedryfolia. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Luzula sylvatica. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1.a.a. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Sambucus racemosa. La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice. Saponaria officinalis. Cirsium arvense. Lonicera xylosteum ş. Pastinaca sativa. Corallorhiza trifida. 2. Sedum vulgare. Hylocomium sp. Myosoton aquaticum. Moneses uniflora.a.) Frecvent. Chaerophyllum hirsutum. Saxifraga cuneifolia. . Euphorbia stricta. Doronicum columnae. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Homogyne alpina. Salix fragilis. Sorbus aucuparia... Rosa pendulina. Melampyrum sylvaticum. Deschampsia flexuosa. Inula britannica. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Papaver rhoeas. Linaria vulgaris.numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Barbarea vulgaris. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Doronicum carpaticum.. Molidişuri În acest etaj în păduri. Salix silesiaca. Verbascum nigrum ş. Diplotaxis muralis. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). Leucanthemum waldsteinii. Maianthemum bifolium. Salix alba. Stellaria nemorum. Anchusa officinalis. Epilobium hirsutum. Salix triandra. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Polytrichum sp.

a. Heracleum palmatum ş. Luzula luzuloides.a. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . Anthoxanthum odoratum. Pajişti Pajiştile. slab acide. Agrostis rupestris. Festuca supina. Euphorbia amygdaloides. 3. Carex sempervirens. Campanula carpatica. Festuca carpatica. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. Polypodium vulgare. Pedicularis verticillata. pe alocuri. pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. Vegetaţia stâncăriilor. Trifolium repens ş. Potentilla ternata. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. Rumex acetosella. Prunella vulgaris. Hieracium aurantiacum. Cystopteris fragilis. Festuca versicolor. Salvia glutinosa. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. Doronicum austriacum. Saxifraga cuneifolia.Pe calcare. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. Pulmonaria rubra. instalate pe locul molidişurilor defrişate. flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Ranunculus carpaticus ş. Poa media.a. Leontodon autumnalis. Lotus corniculatus. pe care se formează soluri bogate în humus. Deschampsia caespitosa. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). Geum montanum. Campanula abietina. Carduus personatus. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. Dacă nu se păşunează. Poa nemoralis. Sedum vulgare. Clematis alpina (liană). Ligusticum mutellina. Moehringia muscosa. Lamium galeobdolon. au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele). mai fertile.

Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele. Doronicum austriacum. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn.a. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. Jepii Mici ş. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. Oxalis acetosella. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. În vegetaţia naturală a etajului. Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse.a. Deschampsia flexuosa.Trasee: 1. Homogyne alpina. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure. Gentiana punctata. al Jepilor Mari ş. arin de munte. ienupăr.a. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. Rhytidiadelphus triquetrus ş. 2. . Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului. Luzula sylvatica. Soldanella hungarica. ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m. sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp..) care formează pe alocuri covor continuu. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). afin şi merişor.). iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. se întind pe sol. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea.a.

Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). Festuca supina. Hedysarum hedysaroides. Luzula spicata. pe versanţii însoriţi.Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. mai ales pe platoul Bucegilor. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. Homogyne alpina. Soldanella hungarica. Carex rupestris. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. Geum montanum. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. acide. Androsace chamaejasme. Alyssum repens. pe soluri sărace. Potentilla ternata. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. Specia apare în rariştile din etajul inferior. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul.a. Deschampsia flexuosa. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Silene acaulis. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Polygonum viviparum. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. . Campanula alpina. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. Oxytropis campestris. Juncus trifidus. Helianthemum alpestre. Juniperus sibirica. Sedum alpestre. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. Trifolium repens. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj. Ligusticum mutellina. Armeria alpina. culmile interioare şi culmile nordice.

Ranunculus platanifolius. Crepis paludosa.Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Veratrum album ş. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. Adenostyles alliariae var. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Deschampsia caespitosa.a. Centaurea kotschyana.a. Digitalis grandiflora. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. Carduus personatus. Ligularia sibirica. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin. În locurile fostelor stâne. Urtica dioica. în lungul pâraielor. lasianthum. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. Filipendula ulmaria. Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. Heracleum palmatum. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. Valeriana sambucifolia ş. Pajişti . Astrantia major. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1. văilor înguste. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. Rumex alpestris. Doronicum austriacum.a. Doronicum columnae. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum.5 m înălţime). Bupleurum falcatum. Cirsium erisithales. Trifolium alpestre ş. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. kerneri. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Leucanthemum waldsteinii.

Sesleria coerulans. Gentiana verna. Phyteuma orbiculare. Pedicularis verticillata. Soldanella hungarica. gelidus. Soldanella pusilla. Primula minima. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Hieracium alpinum. Ligusticum mutellina. pseudotaraxaci. Anthemis carpatica subsp. Campanula alpina. Festuca supina. Juncus trifidus. . Myosotis alpestris. Galium anisophyllon. Lotus corniculatus. Taraxacum alpinum. Poa alpina. Gentiana acaulis. Saxifraga aizoides. Geum montanum. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Luzula spicata. Campanula abietina. Rhinanthus alpinus. Polygonum viviparum. Nardus stricta. Luzula campestris. Potentilla ternata.a. Phleum alpinum. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Sedum atratum. pyrethriformis. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Pedicularis oederi. Festuca amethystina. Deschampsia caespitosa. Thamnolia vermicularis). Luzula campestris. Alchemilla flabelata. Ranunculus oreophilus. Salix reticulata. Silene acaulis. Hieracium aurantiacum. Dianthus glacialis subsp. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum.a. Minuartia recurva. Potentilla ternata. Campanula abietina. Erigeron uniflorus. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Luzula luzuloides. Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. Deschampsia flexuosa. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Avenula versicolor. Ranunculus montanus ş. Veratrum album. Poa media. Minuartia sedoides. Homogyne alpina. Trifolium repens ş. Vaccinium uliginosum. Festuca bucegiensis. Geum reptans. Veronica serpyllifolia ş. Anthoxanthum odoratum. Ligusticum mutellina.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Dryas octopetala.a. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Plantago atrata. Carex sempervirens. Leontodon montanus subsp. Armeria alpina. Potentilla ternata. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Pinguicula vulgaris. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum. Geum montanum.

Pimpinella saxifraga. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. Trifolium montanum ş. calcicole. fotofile. rezistente la uscăciune. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina.a. Hypochaeris uniflora. Salix reticulata ş. Hedysarum hedysaroides. Iris ruthenica. Cerastium transsilvanicum. Festuca versicolor. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Juncus effusus ş. Dianthus tenuifolius. Thlaspi dacicum. Dryas octopetala. Biscutella laevigata. Carduus kerneri. Knautia longifolia.a.În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. Vegetaţia stâncăriilor. Thesium kernerianum. Saxifraga demissa. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. Bupleurum diversifolium. Senecio papposus. transsilvanica. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Onobrychis montana subsp. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Pedicularis oederi.a. Linum extraaxillare. Galium . Ranunculus oreophilus. Festuca amethystina. Iris ruthenica. Equisetum sylvaticum. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. Gymnadenia conopsea. Geranium caerulatum. saxatilis. Cerastium alpinum subsp. Scorzonera rosea. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. pajiştile. lanatum. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina.a. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. ş. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. Draba haynaldii. Campanula cohlearifolia.

Saxifraga corymbosa. Draba kotschyi. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. fiind proprii rocilor silicioase. plante de stâncării şi bolovănişuri. Ranunculus alpestris. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. Anthemis carpatica subsp. Saxifraga demissa. Minuartia verna. Juncus trifidus. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. Gypsophila petraea. pyrethriformis. . Lloydia serotina. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. 4. Trisetum alpestre. Oxytropis halleri. Saxifraga moschata. Arabis alpina. Sedum alpestre. Festuca bucegiensis. Primula minima. Viola alpina. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. nu depăşesc 5–10 cm înălţime. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Soldanella pusilla ş. Sedum hispanicum. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). Galium anisophyllon. Saxifraga androsacea.anisophyllon. pajişti. Geum reptans. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. în ciuda condiţiilor grele de viaţă. Thamnolia vermicularis). Aici se află frecvent: Achillea schurii.a. Saxifraga paniculata. Phyteuma confusum. corona-sancti-stephani. Întinderea acestui etaj este redusă şi. Gnaphalium supinum. Salix herbacea. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme.

9. ci cresc în smocuri sau tufe izolate. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime).Pe coame. Festuca bucegiensis. trebuiesc ocrotite.. ENDEMITE. Campanula alpina. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. Dryas octopetala. Luzula spicata. * Adaptat după BELDIE AL. Plantele nu formează pajişti continue. vânturi puternice şi uscăciune. Dianthus glacialis subsp. lanatum. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici). în condiţii de îndelungată înzăpezire. Armeria alpina. 142. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. Pedicularis oederi. Saxifraga androsacea. 1967. Cerastium alpinum subsp. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. Fig. . şei. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. VULNERABILE ŞI RARE. PLANTE OCROTITE. 146). Viola alpina. Primula minima. PLANTE PERICLITATE. Silene acaulis. 139. Fig. în consecinţă. gelidus. Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina.

Fig. 2. 143. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. Fig. Heracleum carpaticum. Rhododendron myrtifolium. 3. Fig. (Fig.* End. 141. Gentiana lutea. 145. relativ limitat. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. 139. 142. Fig. 147). 140. Leontopodium alpinum. 139. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. Fig. 139. Fig.* End. Taxus baccata. 142. Fig.* End. Nigritella nigra. crt. Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. Secale montanum. 140. Armeria alpina. 146. Fig. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End. 4. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End. 7. Fig. 146. Nr. vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara.a. 144 Fig. O altă categorie de taxoni. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. Fig. Fig. 144). care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. Trollius europaeus ş. Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. Daphne blagayana. care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. Fig.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. Fig. Dianthus spiculifolius. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. 143. 145.*** Anthemis carpatica subsp. Hepatica transsilvanica. 9.*** End. 147).** . 140. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. Fig. 141. 147). 5. Larix decidua. 8. Saxifraga demissa. 6. Nigritella rubra. Fig. 143. Fig. Fig.

30.** End. 34. 14.* End. 15. 25.* End.* End. 29.*** .*** End. 17. 24.* End. 37.* End. 27. 39.10. 38.** End. 12.*** End. 11.*** End. 31. 13. 16. 23. 26. 22. 20. 33.* End. 28. 19.* End. Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp. 32. 36.* End.*** End. 21. 35.** End. 18. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End.

63.** End. 58. 45. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr. 55. 54. Taxon 53.** End.* 62. *** End. 43.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End.* End. 64. 60. 47. 42. 56. 44.*** 52. 41. 46.FAB R R Nt R R R E E R End. 59. 49.*** End.* End. crt.** End. 57. 51. 48. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp. Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp. 61. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R .* End. 50.40. 65.

*** End. 93. 72.* End.** End. 89. corona-sancti-PAP stephani 68.** End.*** End. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End. 94. 82. 74. 73.* End. 87.* End. 88. 81.* End. 91. *** End. 78. 85.** . 86. 70. *** End. 69. 84. 80.* Papaver alpinum subsp. 76. 92. 67. 83. 71. 77.66. 79. Oxytropis halleri FAB R V End. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp. 90. 75.

fruct/păstaie. Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig. 1b .carenă. 2 . Corona-sancti-stephani (V/End.). 140.** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig. Plante rare şi endemite: 1 . 98. . 96. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End.).Oxytropis halleri (R).Papaver alpinum subsp. 4 .95.Dianthus tenuifolius (Nt/End.). 3a .).capsulă. 97.Dianthus glacialis subsp.Ranunculus carpticus (R/End. 5 .*** End. 3 . gelidus (R/End. 1a . 139.

Fig.Primula halleri (R). 141. 4 .Viola alpina (R).Soldanella hun-garica (R). 3 . 5 Androsace chamaejasme (V). . 2 .capsulă. Plante rare: 1 . 6 .Vaccinium uliginosum (R).rămurică cu flori. 6a .faţa inferioară a frunzei.Loiseleuria procumbens (R). 2a . 3a .

Plante rare şi endemite: 1 . 5 Plantago atrata (R). 2a .Veronica alpina (R). 4 – Pingui-cula vulgaris (R). 143. Fig. 6 .Fig.). 7 .Phyteuma confusum (R). 2 .floare în secţiune longitu-dinală. Plante rare şi endemite: 1 .Campanula carpatica (R/End.Achillea schurii (R/End.).).Arnica montana (V).fruct tânăr cu caliciu persistent. .Gentiana acaulis (R). 142. 7a . 3 . 3 Anthemis carpatica (R). 2 .Eritrichium nanum (E/End.

). . Plante rare şi endemite: 1 . 4 . 2 . mijloc şi de sus de la un calatidiu. 144.foliole involucrale de jos.). 1d . 1b. 1c . 1a.fruct/achenă.Hieracium transsylvanicum (Nt/End.Fig.).Doronicum carpaticum (R/End. 3 .Centaurea kotschyana (R/End.Lloydia serotina (R).

2 .Leontopodium alpinum (E). 146.exemplar steril. 3 .Angelica archangelica (V). 2 . 2a .Daphne blagayana (V). regional şi în rezervaţii naturale: 1 . regional şi în rezervaţii naturale: 1 . . Fig.Gentiana lutea (E). exemplar înflorit. 4 Nigritella rubra (E).Hepatica transsilvanica6 (Nt/End.Fig. Plante ocrotite în toată ţara.). Plante ocrotite în toată ţara.fruct. 145. 1a .

abrupţi ai masivului şi două mai mici.). cu numeroase rarităţi. Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. 147. regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf.Trollius europaeus (V). specii endemice şi asociaţii vegetale unice. 3 .Fig. 2507 m).polifoliculă.sămânţa.capsulă. 3a . Omul. Plante ocrotite în toată ţara. a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. 1a . Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte.Saxifraga demissa (V/End. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. . Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. de la Sinaia până la şeaua Strunga. dintre care una situată pe versanţii exteriori. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. 2 . Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. 1b . menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi. aşezate în bazinul văii Ialomiţa.

Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. Pe alte văi (V. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. Peleşului. Ana”. V. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. dubia. Cerastium transsilvanicum. Dianthus tenuifolius. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. În zona alpină. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana).Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). elemente termofile mai rare. Teucrium montanum. calcicole. Caraimanului şi Coştilei. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. Thymus pulcherrimus ş. pe Valea Peleşului. Babei. în suprafaţă de circa 250 ha. transsilvanica. În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. cât şi cele ale culmilor nordice. însoriţi ai Jepilor. Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută. Thlaspi dacicum. V. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). . Onobrychis montana subsp. pe Jepii Mici ş. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. în apropiere de stâncile „Sf. Ana”. Caraiman şi Coştila. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. Silene nutans subsp. Geranium caeruleatum. cele din pădurea Piatra Arsă). deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea).a.a. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. situat la poalele Jepilor Mari. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine.

asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. pajişti de brâne. 10. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. melifere. în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. Rezervaţia botanică Vf. grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. tulpina.). care include teritorii considerabile. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate. furajere.).Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. tipul de organ vegetativ – rădăcina. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. 148): . frunza – sau reproducător – floarea ş. Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. ornamentale. herbare cu plante tehnice etc. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. medicinale. uscarea prin presare.). 1.a. tufărişuri de smirdar. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină. HERBORIZAREA. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. determinarea (identificarea taxonilor). În afară de rezervaţia principală.

148.botanieră. pietre. altitudinea. .cosor. staţiunea. necesară la presarea plantelor pe teren. – deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. – botanieră (cutie specială din tablă.– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren.daltă.presă de teren. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren). 4 lopăţică. 3 . 5 . de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. localitatea. – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor. – presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren. 6 . presa este formată din două plăci de placaj sau carton. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic. intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea.deplantor. expoziţia şi data colectării. 2 . facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. – etichete pe care se vor nota imediat după colectare. – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite. Fig. Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . lemne. pământ).

Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. tipul de sol. separat. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. pH etc. trebuie manipulaţi cu multă atenţie. ceea ce le conferă elasticitatea necesară. – probele colectate se ambalează imediat. fiind caractere de determinare. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. altitudine. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. Pentru lichenii saxicoli. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. când talurile nu se rup. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. care trebuie să însoţească eşantionul. confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. pentru lichenii gelatinoşi. expoziţie. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. în pliculeţe numerotate. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. 149). Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice.– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. – altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. pot fi colectaţi în tot timpul anului. .). 149). cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia.

muguri. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. arbuşti. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). conuri. cu toate organele vege-tative (rădăcină. – se colectează numai plante sănă-toase. flori). frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. bulbo-tuberi sau bulbi). dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. tuberculi. . tulpină.Fig. iar uneori şi eşantioane de ritidom). – plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. sori. – de la plantele lemnoase (arbori. complete. flori. 149. Cormofite. fructe. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi. – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă.

Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. trebuiesc imediat presate şi uscate. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. organele tuberizate (rădăcini. de regulă longitudinal. Înainte de a fi aşezate pe coli. Cormofitele terestre transportate în laborator. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. Florile vor fi de asemenea. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. frunzelor şi florilor. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi.– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. rizomi. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. . în mod similar la toate grupele de plante. 2. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare.

În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. albume. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei.Plantele cu spini. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. 150. desene . diagnoze. cormofite). 3. prin atingere cu mâna. Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). atlase etc. Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. ghimpi. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. diagnozele. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. 150).

clase. în cazul celor mai mici. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. genuri şi specii) sau în alt mod. 151: 2–4). având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. 149). muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. 4. ordine. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. Talofitele (licheni. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. După lipirea tuturor plantelor. . dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. localitatea. 151. familii. Colile de herbar sunt cartoane duplex.şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe.). staţiunea. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare.1. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. de circa 2–3 mm lăţime. Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. dacă aceasta este mare sau mai multe.

BADEA L. 151. Enciclopedică. UNTU Constanţa. Geografia fizică. NĂSTĂSESCU Maria.. Practicum de Biologie. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. medie (3) şi mare (4). Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Determinator Ferigi. Bucureşti: Edit. . Sigma.Fig. Flora României. 1997. ANGHEL I. 1b. Bucureşti: Edit. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. BĂCĂUANU V. & POSEA GR. I. Relieful. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). Morfologia generală a plantelor. BELDIE AL. 2000. În: Geografia României. 1967.. ANDREI M. Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit. 1976. Agro-Silvică. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. 1c. Academiei Române. TUDOR Constanţa. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Ghid turistic. MEŞTER Lotus. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. Bucureşti: Edit. Academiei Române. BELDIE AL. 1968. TOMA N. Vol. 1983..

CRISTUREAN I. MORARIU I. Determinator. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti. AgroSilvică. Mycophyta Lichenophyta . Bucureşti: Edit. Flora ilustrată a României. PAUCĂ Ana M. 1988. COLDEA GH. MORUZI Constanţa & TOMA N. Ed. & ROMAN Ştefana. Botanică sistematică. Fitocenologie şi vegetaţia R. Ed. Pteridophyta et Spermatophyta. 1965. 1959. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ştiinţifică. Chei de determinare. & CHIRIŢĂ C.R. Didactică şi Pedagogică. Plantele din Munţii Bucegi. II. Didactică şi Pedagogică. 1967. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Edit. 2000. NEGREAN G. Bucureşti: Edit. HODIŞAN I. Practicum de Botanică Sistematică. 2001. 1969. Academiei Române. CRISTUREAN I. Bucureşti: Edit. Licheni. & SÂRBU Anca. „alo. a II-a. 1976. BELDIE AL. Bucureşti: Edit. 1972. 1979. Botanica sistematică. Cormophyta. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit.S. a II-a revăzută şi adăugită. pentru uzul studenţilor. 1971.Bryophyta. Bucureşti: Edit. & LUNGU Lucia. & POP I. Agro-Silvică. Determinator de plante inferioare. Ed. Bucureşti!”. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. 1974. SÂRBU I. Flori din munţii noştri. BELDIE AL.. a II-a revizuită. Botanica. Ed. 1985.. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. Ceres. GRINŢESCU I. Flora indicatoare din pădurile noastre. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. Botanică Sistematică. Ştiinţifică. Bucureşti: Edit. IVAN Doina. CRISTEA V. & PRIDVORNIC C. a II-a. 1979. CIOCÂRLAN V. Bucureşti: Edit. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România.BELDIE AL. .

ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela.. (coord. TODOR I. TARNAVSCHI I. Note de curs. MITITELU D. SĂVULESCU T. a II-a. Universităţii Bucureşti. LUNGU Lucia. Bucureşti: Edit. CRISTUREAN I. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. (ed.S. Academiei Române. Universităţii Bucureşti. 1973. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. 1952-1976.. POSEA GR. Enciclopedia geografică a României.T. Bucureşti: Edit. & TURENSCHI E. HODIŞAN I. Bucureşti: Edit. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. 1983. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Edit. 1999. 1981. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Botanică sistematică.). Didactică şi Pedagogică.R. Didactică şi Pedagogică.. Ed. .1982. Mic Atlas de plante din flora R. 1968. Bucureşti: Edit. Flora României. & MIHAI GH. RĂVĂRUŢ M. Biologie vegetală. Botanica.). SÂRBU Anca.POP I..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful