Sunteți pe pagina 1din 2

"Foamea de cuvinte" ilustreaza tematic intensul proces de semnificare a lumii, o insolita semiotica a spatiului poetic stanescian.

Poezia se defineste ca o nesf arsita, insatiabila devorare a cuvintelor generatoare de Logos: "Nu pot sa mananc decat forme, scoarte, invelisuri si atat, ceea ce privirilor enorme li se infatiseaza urat." E, in acelasi timp, o cautare nelinistita de sine, trupul poetului, sinele defin it in "Elegii" aflandu-se dincolo de coaja tuturor cuvintelor devenite spatiu im aginar: "in strafundul fiecarui lucru nu exista pana la urma decat un cuvant infatisarea trupului meu, trista, stie legea acestui pamant, ca pana la urma in lucruri nu este in miezul miezului decat un cuvant. rege al intinderii aceste cu vitele arse in vant." Desprinderea esentei, intoarcerea desperata catre sine, catre creatia prima, e u n gest similar cu dezgolirea scoartei copacilor: "Musc din copaci, oho, si de ce? Dupa scoarta e lemn, dupa lemn bate inima abstracta a lui e fara de existenta si solemn./ dac-as putea sa dau verdele la o parte, din frunze -ar ramane doar un cuvant."

Intr-o semantica obisnuita, dincolo de forme exista sensuri, dar, in lumea "necu vintelor V acestea sunt chiar lucrurile prime, nesemnificate inca, silabe cazute , in vremurile imemoriale, "din copilaria de zei": "in inima lucrurilor stau cuvinte cand ne este foame si mancam carne mai intai, apoi oseminte,/, trezia pe care-o visam. Descoperim pana la urma silabe cazute din copilaria de zei, foarte lungi si foarte albe si numai din trei in trei." Cuvantul este esenta ramasa din devorarea substantei, intr-o ingurgitare imensa, la scara universala, in care si sensul cuvantului foame se schimba, permutabil in insusi cuvantul devorat: "Daca mi-e foame si mananc tauri daca mi-e foame si mananc ghinda, daca mi-e aur si mananc; auri, daca mi-e sticla si mananc oglinda, daca mi-e pamant si mananc grauri, daca mi-e vulturi si mananc pliscuri, daca mi-e apa si mananc rauri,

daca mi-e munte si mananc piscuri, ramane scuipat, pana la urma, ceva printre dinti, sau printre priviri, un fel de disperata turma, un fel de invinse ostiri. Ramane pana la urma cuvantul, ultimul in strafundul obiectului, cum vulturul ramane cand vantul curge pe coastele pieptului muntelui, si bate ca o inima din afara lasand inlauntru ce este, mult prea dulcea povara, pictata, a lazii de zestre."