In poemul Daimonul meu catre mine, confesiunea eului arata ca vorba arde,/ verbul putrezeste.

Raspunsul daimonului, ca personaj straniu al poemelor stanesciene, alter ego al insului, sugestie a setei imperioase, stihiale de acela, va fi ordinul implacabil: Schimba-te-n cuvinte precum iti zic". Singurele sanse sunt modificarea limbajului, largirea spatiului de rezonanta a semnului, transcenderea limitelor trupului si ale limbajului. Daimonul este un spirit coracteristic fiintei creatorului, ca un impuls interior, irrational, uneori chiar demonic, care il impinge catre creatie. In dictionarele de simboluri este situate la granita dintre bine si rau, dintre inger si demon La inceput poate fi vorba de un foc apocalyptic Cuvantul si implicit creatia, sunt sansa sustragerii omului de la extinctie, a salvarii de la perisabilitate, a eternizarii sale. Proces de transubstantiere a fiintei in cuvant, de metamorfoza totala. Pana si cuvantul este erodat de conditia unama Omul nu trebuie sa caute explicatii logice ci sa-si asculte daimonul interior N. Stanescu a creeat, valorizandu-le original doua simboluri autentice, cu ascendenta in romantism: ingerul si daimonul: ingerul = stare poetica fragile, imprevizibila, efemera, duioasa, la antipod cu daimonul = duhul chinuitor si stimulator in acelasi timp. Il ajuta pe creator sa redobandeasca starea de gratie a modelarii lumii prin cuvant.

Daimonul ca personaj al unor poeme stanesciene nu este decat o intruchipare a vorbirii ca entitate obiectiva, cuvant in act, despre care se lasa impresia ca si-ar rosti avertismentele, sfaturile, chiar versurile inspirate in poet, suprapunandu-i-se. Instanta interioara despre care poetul va spune in Noduri si semne ca vine de departe ( din traditia straveche a cuvantului), el intruchipeaza setae imperioasa, stihiala, de a crea, dorinta arzatoare a verbului poetic de a se rosti. Intre poet si Daimon au loc dialoguri, lupte, certuri. Este o modalitate de a dramatiza discursul poetic, de a-l concepe ca vorbire vie, problematizanta. S-ar putea spune, de pilda, ca daca un poet ca Doinas se intorcea la balada (naratiune poetica) ca la o ipostaza suprema a lirismului, Nichita Stanescu vede in scenariul dramatic-liric posibilitatea de a surprinde vorbirea la sursa, acolo unde ea nu este desprinsa de emitent. Emitentul discursului dramatic joaca pe viu rolurile vorbirii; cel al discursului epic se refera la fapte si personaje dintr-un punct situate in afara lor. Daimonul stanescian nu este decat o proiectie a poetului insusi, dedublat in propriul monolog interior. Poemul de mai sus vine sa incheie un ciclu compact si luminous in care poetul explora epicitatea, (povestea sau epopeea) pe care o include semnul. Epica Magna oglindeste cu procedee indraznete, prin adevarate sectiuni orizontale si verticale in cuvant ( in sincronia si diacronia semnului epic) conditia tragic-absurda a omului care incearca sa invinga moartea prin cuvant. Ca in nici un alt volum de pana aici, cuvintele sunt cand exaltate, cand planse, turnate cand in sentinte regale", cand rasucite cu reversul si puse in situatii de absurd cutremurator. Odata cu povestea" cuvantului, este refacuta si istoria barbara" cu situatiile ei inenarabile, precum si existenta, cu nasterile, durerea, moartea, zborul, cantecul. Amploarea discursului poetic urca pina la epopeic", incercand sa surprinda cat mai multe momente ale zbaterii existentiale, precum si multitudinea formelor in care aceasta din urma se rupe" pentru a intra in cuvint. De la Descrierea lui A" si pana la acest ultim poem se desfasoara secvente in

care, sub amenintarea tulbure a mortii, se nasc scenele sangeroase ale luptelor pentru intemeierea unei vorbiri autentice care sa tina piept timpului. Volumul este unitar cu greu permite selectarea unor secvente, rupte de cadrul epopeic" ce le este destinat. Prin spunerea patetica a destinului uman se urmareste permanent un sens luminos : trezirea la constiinta, deschiderea vederii", cum o numeste poetul, smulgerea din cadrul legitatii oarbe prin afirmarea valorii supreme a vietii, intoarcerea cursului epic catre dimensiunile viitorului, prin incercarea de smulgere din trecut (timpul specific acestui gen) si traire a durerii in prezent, simultan cu spunerea. Sunt numai cateva din sensurile generale pe care Epica Magna le contine si care nu se dezvaluie imediat cititorului neavizat. In Daimonul meu catre mine dialogul poetului cu sinele sau dezvaluie o situatie-limita. Daimonul (instanta interioara ) rosteste un avertisment apocalyptic, o neagra vestire: focul distrugator ( timpul, din ce in ce mai amentitat in prezent) va reduce toate elementele la neant, antrenandu-le intr-o miscare inversa celei firesti. Avertismentul Daimonului vizeaza un sens invers de curgere vertiginoasa a timpului, intr-un fel de uriasa palnie de absorbtie, catre origini, un fel de implozie a lucrurilor care nu poate fi oprita. Imaginile sunt apocaliptice : inmuierea pietrelor, absorbtia marilor in fluvii, a acestora in rauri si asa mai departe pana la vidul absorbant, provoaca o panica imensa spiritului: Te aud si ce sa fac eu,/ chiar daca te aud ce sa fac eu,/ Ce pot sa fac eu . Solutia schimbarii in cuvinte a trupului, a sentimentelor, e numai o solutie in ultima instant. Poetul stie ca nici verbul sau nu este impermeabil la timp : vorba arde,/ verbul putrezeste,/ iar cuvantul/ nu se intrupeaza ci se destrupeaza. In toate ipostazele sale (vorba, verbul, cuvantul, numele) el se sparge de timp si solutia pare iluzorie. Revenirea asupra ideii prin utilizarea tuturor sinonimelor cuvantului urmareste sa intareasca la maximum forta persuasiva a neputintei exprimate in raspunsul poetului. Nichita Stanescu afirma si altadata ca poezia foloseste cuvintele din disperare. Raspunsul apodictic al daimonului este insa de neclintit nu exista alta solutie decat schimbarea in cuvinte. Interpretarea posibila a acestui final e ca poetului nu-i ramane altceva decat sa preschimbe in cuvant chiar fortele distrugatoare, chiar avestismentul teribil asa cum i-l dicteaza instant sa launtrica, singurul mod de a pune o piedica in calea uriasei entropii si ectropii ce amentita universul si cuvantul. Lucrurile neexprimate cad in ele insele, ectropic, in timp ce spunerea lor in cuvinte le destrupeaza si le descompune, printr-un proces invers decat cel cu care eram obisnuiti. Lucrul absoarbe, iar cuvantul pulverizeaza. Tocmai dare ape fara a acestui absurd proces de tragere in sensuri contrarii trebuie sa devina sarcina rostitorului de cuvinte.