Vasile Militaru -Magarul si Oglinda

Un magar nerod si care cu vre-o ctiva ani n urma Vietuise lnga turma, Cnd era silit sa care Pe spinare Mii si sute de samare, Nu stiu cum, prin ce-ntmplare A ajuns La coama tuns, Cu pomada parfumata pururi uns; A ajuns, n scurt, bogat Si, - de necrezut, dar totusi lucru foarte-adevarat, Invitat prin mari saloane De boieri si de cucoane... Dar magarul, indispus, i privea pe toti, de sus, Cautnd mereu s-arate, cu-ndrazneli fara pereche, Ca-i boier de vita veche, Desi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost, Spunea lumii, pe de rost, Ce fel de boier anume era el si cine-a fost. ntr-o zi nsa, magarul ngmfat si crai de ghinda, S-a-ntlnit si c-o oglinda, Iar oglinda, ndrazneata, Numai drept stiind sa spuna, cica i-ar fi zis n fata: - Ifosul ti e-n zadar, Ca, orict de mult te-ai crede Si ti-ai pune pe vesminte aur si margaritar, Cin-te-aude si te vede, Altceva nu poate crede ca poti fi dect magar; - Eu, magar? - racni magarul, napustindu-i-se-n glaf Si, c-o singura copita, el facu oglinda praf. .................................................................. - Ah, a suspinat oglinda, trecnd dincolo de viata: Adevarul, totdeauna doare, cnd e spus n fata, Si, orict te stii pe lume ne-ntinat ca albii nuferi, Omule, cnd faci ca mine, pregateste-te sa suferi.

Vasile Militaru - Satulul si flamndul

Nascut n zodie ferice, ca toti acei de-un neam cu sine, Un porc bogat, al carui pntec era de-a pururea satul Si care n-avusese parte n viata lui, dect de bine, Avnd mosii, din cari adesea porumbu-i putrezea-n patul; ntr-un cuvnt, un porc nabab, A fost ntmpinat odata, la poarta, de-un biet cine slab, Flamnd, abia c-un pic de viata Si care nu mai vedea lumina dect asa ca printr-o ceata... - Ah, fie-ti mila de-un biet cine, Prea fericitule boier... Da-mi firmiturile-ti de pine, Nu ma lasa sub sfntul cer, De foame istovit sa pier... Dar porcul , care dupa masa, gusta dulceata unei poame, Din cale-afara de mirat, Pe bietul cine l-a-ntrebat: - De foame-ai zis? Ce-i aia foame?... Ne mai putnd sa stea-n picioare si istovit, caznd pe brnci, Flamndul stins, porni sa-i spuna: Cnd nu mai ai ce sa mannci, Simti o sfrseala fara margini... slabesti, de te doboara vntul... Vezi verde-galben... se-nvrteste cu tine parca tot pamntul... Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica sa-nteleaga, Apoi te stingi, precum se stinge o lumnare arsa-ntreaga"... Si bietul cine-si dete duhul... Dar porcul, ne bagnd de seama, Raspunse rar, cu gura plina de-a poamei prea gustoasa zeama: - Pai, stii ca e o fericire sa-ti fie foame, draga cine?... Si tu-ndraznesti sa mai ceri pine?! Auzi, ma rog: sa vezi anume Cum se-nvrteste-ntreaga lume; Cum vin, privirea sa-ti dezmierde, culori de rosu-galben-verde; Sa mi-te simti, ntr-un cuvnt, Usor ca fulgul dus de vnt Si totusi sa te plngi de soarta si sa cersesti ca un tigan? Pai, iarta-ma, dulau balan:

Ori esti ingrat, ori sarlatan!... Si porcul, scuturnd agale brumatul tigaretei scrum, Nici ca s-a mai uitat la cine si, mndru, si-a vazut de drum... ........................................................................... Flamnzilor, cnd vreti sa cereti de la satui nitica pine, Cum a cerut sarmanul cine, Acelui ce gusta din poame, Sa cereti numai de la omul care a-ndurat cndva de foame, Caci, altfel, nu e vorba goala proverbul care-mi vine-n gnd Si care spune ca: "Satulul nu crede bietului flamnd".