O FOARTE SCURTA ISTORIE A MUZICII

Cultura muzicala in antichitate

Pana in prezent, istoria Orientului Antic constituie cea mai veche dovada a existentei lumii. Intins din estul Marii Mediterane si pana la oceanele Pacific si Indian, Orientul Antic a fost impartit in doua mari zone geografice: Orientul Apropiat si Extremul Orient. Mesopotamia Mesopotamia (Sumeria) este cunoscuta ca fiind una dintre cele mai vechi culturi din istoria omenirii. Din punct de vedere muzical, aceasta civilizatie a lasat in urma Cantecul de iubire al lui Susin, cea mai veche piesa muzicala cunoscuta pana in acest moment, care dateaza din anul 3.300 i. Ch. Din pictograme reiese faptul ca sumerobabilonienii utilizau harpa cu 11 corzi, flautul dublu, fluierul cu patru orificii si pecutie (tobe si sistre). Constructia acestor instrumente se baza pe cunostiinte solide de acustica. Ritmul cuvintelor se suprapunea lungimii silabelor si accentului, iar forma predilecta a cantecelor era strofa, refren. China Despre geneza muzicii in aceas-ta arie geografica vorbeste un vechi document chinez, in care se precizeaza: Vantul sufla, oceanul murmura, pasarile cantau. Instrumentele folosite de chinezi erau lauta, gongul si clopoteii, insotiti de voce si poezie. In China Antica, muzica si instrumentele sunt o consecinta a filosofiei, a teoriei muzicale, a acusticii si matemati-cii. Genurile muzicale preferate de chinezi erau imnurile in onoarea cerului sau pentru cinstirea stramosilor, odele pentru impa-rat, iar poezia era cantata cu sau fara acompaniament. Scara muzicala folosita era de 12 liu (12 sunete fixe), fiecare avand o anumita insemnatate. Egipt Cultura egipteana a lasat nenu-marate marturii, unele scrise (papirusuri), altele nescrise (pi-ramide sau opere de arta). Credinta cosmogonica a acestui popor lega fiecare sunet dintr-o scara formata dintr-o succesiu-ne de cvarte, incepand cu nota mi, de planete si de zilele sapta-manii, considerand ca acestea influenteaza viata indivizilor. Instrumentele utilizate erau pal-mele (pentru ritm), vocea, har-pa cu 3, 12 si 21 de corzi, flau-tul dublu, oboiul dublu, chitara cu 2-10 corzi, lira cu 6-10 corzi si titera cu 5 corzi. Arta muzicala era sincretica, continea momen-te lirice si de dans si era utilizata la festivaluri, ceremonii religioa-se sau funerare si in cadrul teatrului destinat zeilor (la care participa faraonul, alaturi de intreaga comunitate). Muzica consta in formule magice de fermecare sau vindecare si in imnuri procesionale, era cantata individual sau colectiv, iar melo-dia era preponderent diatonica, cu cromatisme ornamentale bo-gate executate rapid si cu por-tamente cantate preponderent de femei. India In India Antica, cultul naturii a fost inlocuit de brahmanism si budism, care au devenit religi de stat. Muzica veche indiana este in general monodica, la baza ei aflanduse o scara muzicala dia-tonica alcatuita din sapte trepte si era o arta simbolica, care era menita sa trezeasca diferite sentimente si sa armonizeze. Scara muzicala indiana provine din impartirea unei octave in 22 de parti numite shruti, care in traducere exacta inseamna 1

abia audibile. Shruti reprezenta si o unitate de masura formata din microintervale, cu succesiunea 4,3,2,4,4,3,2. Dintre aceste 22 de sunete, 7 sunt principale, putand fi notate aproximativ cu semnele muzicii europene. Sunetele in conceptia hindusa sunt de origine divina, iar denumirea notelor se ghida dupa numele celor sapte nimfe: Sha, Ri, Ga, Ma, Pa, Dha, Ni. Aceasta scara se numenste Raga si corespunde unui anumit climat emotional. Melodia india-na este foarte ornamentata, dar ramane monodica, eterofo-nica, improvizatorica si solistica. Instrumentele folosite erau percutia, vina, sitarul cu 7 corzi, ravanastram cu arcus, flaut, saranghi (un instrument cu arcus al carui timbru se asemana cu vocea umana) si rabab. Muzica indiana era sincretica, imbinand cuvantul cu muzica vocala, instrumentala, dans, costume si podoabe, toate sub denumirea generica de sangit. Grecia Frumosul la greci era realizat prin aplicarea unor numere, proportii sau masuri prin care se credea ca se atinge perfec-tiunea, aducatoare de echili-bru. Acesta trebuia sa imite realitate sau sa fie privit in perspectiva idealului. Frumosul in muzica reprezenta rigoare matematica si simetria propor-tilor, imbinate cu capacitatea de a trezi placeri senzuale, forte morale pisihologice, de a imita realitatea si de a se exprima prin horeia (poezie-muzica-dans). In conceptia grecilor, muzica este fie de origine divina, ca apanaj al zeilor, fie de origine pamanteasca, nascuta din imitatia naturii. Muzica este vocala, dar si instrumentala, la baza acesteia stand sapte moduri. Instrumentele folosite erau lira, chitara, aulos, flaut, orga hidraulica, naiul, fluierul lui Pann si sirinxul cu 7-9 tuburi. Genurile muzicale preferate de grecii antici erau imnul, oda, poemul, teatrul, si poezia religioasa greaca, ritmul fiind cel al silabelor limbii grecesti. Imperiul Roman Cultura si civilizatia romana este o intrepatrundere intre cultura popoarelor latine, cea greaca si cea egipteana. La romani, frumosul insemna ordinea si armonia partilor, care trebuia sa aiba un anumit as-pect vizual si auditiv. Instrumentele folosite erau tibia, chitara, harpa, trom-peta si instrumente pentru rit-mul dansului. Genurile predi-lecte erau poezia acompaniata, imnul si oda si erau interpretate de coruri de tinere si tinere

Cultura muzicala in Evul mediu

Conceptia medievala asupra frumosului a fost reprezentata de filosofia crestina, pastrand idei si solutii din Antichitate, carora li s-a schimbat semnificatia sau le-au fost adaugate elemente noi. In ceea ce priveste viziunea muzicala, in aceasta perioada gasim doua stiluri conceptuale importante, fiecare reprezentand cele doua Imperii Romane, de Rasarit si de Apus. Imperiul Roman de Rasarit Noua Roma, asa cum era numit Bizantul, a pastrat traditia artei grecesti. In privinta muzicii, conceptiile au ramas, in mare, aceleasi, pastrandu-se modurile diatonice, cromatice si enarmonice utilizate in Antichitate, precum si conceptia despre numere si proportii. Motivatia pastrarii traditiilor elene este mai usor de inteles daca precizam un mic amanunt: limba oficiala a Imperiului Roman de Rasarit era cea greaca. Muzica bizantina este prima de tip crestin, preluand din practica ebraica genuri de recitare, cantarile responsoriale (doua grupuri care canta alternativ), antifonice (care contin scurte exclamatii) si ecfonetice (cu accente). Cantecul bizantin cunoaste trei mari perioade de creatie si notatie. Prima dintre acestea este cea paleo-bizantina (sec. IV-XII), cand apar primele genuri muzicale: psalmul, imnul si cantecul spiritual. Din punctul de vedere al notatiei muzicale, semiografia folosita era alcatuita din neume (semne) si marturii (litere grecesti cu ajutorul carora se determina inaltimea). Piesele aveau o forma arhitecturala bine stabilita, alcatuita din inceput, recitare melodica, opriri (cadente interioare) si terminare printr-o formula specifica (cadenta finala). A doua perioada este cea medio-bizantina (sec. XIII-XVIII) si se remarca prin semne neumatice si hirnomice care ofereau informatii despre inaltimea notelor si ritm. Aceste semne sunt atribuite lui Ioan Cucuzel (sec. XII-XIII) si aratau sensul melodiei, intervalele melodice asociate cu durate si accente, semne agogice si pentru modulatie. A treia si ultima perioada se numeste neo-bizantina (sec XIX) si reflecta schimbarile datorate evolutiei teoretice la nivel muzical, dar si conceptiei muzicale a vremii. Dupa modelul guidonic de denumire a sunetelor (do, re, mi, s.a.), Hrysant scrie un ghid pentru cele sapte sunete, care primesc numele dupa prima silaba a unui text religios: ni, pa, vu, gha, di, che, zo, ni. Acestora, Hrysant le adauga semne separate pentru durata, pe care le numeste timporale. Imperiul Roman de Apus Marea schisma din anul 1054 i-a impartit pe crestini in doua tabere: ortodoxi si catolici, cele doua religii stand la baza formarii celor doua Imperii Romane. Ca urmare, au rezultat si doua stiluri muzicale principale: bizantin (Imperiul Roman de Rasarit) si gregorian (Imperiul Roman de Apus). Aceasta din urma reprezenta muzica romanocrestina si este usor de recunoscut datorita formei de cantec monodic (pe o singura voce) barbatesc, a intonatiei strict vocale a imnurilor, psalmilor si coralelor, care alcatuiesc stilul numit cantus planus, din cauza valorilor aproape egale a notelor care alcatuiau o astfel de piesa. Ca si muzica bizantina, si cantecul gregorian cunoaste trei etape. Prima este numita ambroziana, dupa numele lui Ambrozie din Milano, un episcop care a trait in

secolul VI. Imnurile compuse de acesta sunt simple ca melodie, au un mers treptat, fara salturi intervalice importate si pastreaza un ritm poetic uniform (o silaba pe nota sau la doua note), iar ambitusul nu depaseste o octava. Cantecul este influentat de melosul bizantin, avand nenumarate ornamente, numite melisme. Unificarea modurilor melodice utilizate de Ambrozie s-a facut in timpul Papei Grigorie cel Mare (sec. VI), rezultand un gen muzical numit cantec gregorian si o culegere liturgica numita Antifonar. A doua etapa este cea gregoriana, caracteristicile sale principale fiind ritmul aproximativ egal in care se succed sunetele, de natura prozodica (accentele coincideau cu cele ale versificatiei), care beneficia de opriri care aveau o durata mai mare decat cea normala, procedeu cunoscut sub numele de mora vocis (intarziere a vocii), care aduce cu sine si aparitia ictusului (punctul culminant al unei fraze muzicale). Daca initial muzica era monodica (pe o singura voce), mai tarziu ea a devenit polifonica (pe mai multe voci). Ritmul ramane totusi nemasurat, avand la baza o durata determinata (doime, nota intreaga etc.) stabilita ca etalon. A treia etapa este cea a polifoniei medievale (sec. XI-XVI) si cuprinde perioadele Ars Antiqua, Ars Nova si Renasterea.

Ars Antiqua (Arta Veche Crestina)

Muzica religioasa, sacra sau Arta veche era promovata de scoala de la Notre Dame din Paris, in care straluceau in secolul in secolul al XII-lea Leoninus si Perotinus, compozi-tori in adevaratul sens al cuvantului. Tehnica de lucru vi-za un ansamblu de voci exclusiv barbatesti cu o incipienta teh-nica polifonica. Tehnicile muzica-le predilecte in Ars Antiqua erau Organum (sec. IX-X), care consta in acompaniera vocii de tenor cu o voce mai grava, nota contra nota la intervale de cvarta care plecau si se incheiau la unison, si Discant (sec. XII-XIII), care presupunea o suprapunere de doua voci care cantau la intervale de terte, sexte si cvarte paralele. Daca pana atunci intervalele de terta si sexta erau evitate, fiind considerate disonante, si deci gerneratoare de sonoritati aspre, acum sunt incluse in categoria intervalelor consonan-te, dar imperfecte. O alta teh-nica era cea numita Faux Bourdon (bas fals), o polifonie primitiva formata din trei voci prin suprapunerea a doua terte, prin care se obtine un acord asa-numit in stare directa (ex. do, mi, sol), care apoi se ras-toarna, obtinandu-se hexacor-duri (suprapuneri de sexte). Ca genuri muzicale, Ars Antiqua propune Canonul (o imitatie la 2-3 voci a unei singure fraze) si Motetul (o piesa polifonica de tip coral).

Ars Nova
Denumirea acestei perioade provine de la cel al tratatului lui Phillipe de Vitry, aparut in anul 1320, si care s-a dorit a fi o lucrare de promovare a unei conceptii noi, opuse muzicii practicate in Ars Antiqua. Acest tratat a aparut ca o necesitate normala a gandirii muzicale din secolul al XIV-lea, care agrea formulele melodice si ritmice din muzica populara, incuraja si aprecia genuri populare precum madrigalul, caccia si ballata, accepta tehnica muzicii ficta, cu hexacorduri care contin note straine de acord, cu un 4

contrapunct inflorit si finalul lucrarilor in care treapta a saptea ridicata care sa se rezolve catre treapta intai. Dar cea mai importanta inovatie vine in ceea ce priveste ritmul. Lucrearea lui de Vitry se preocupa de notatia masurata, de raportul valorilor de nota intre voci, utilizand culori: negru pentru valorile perfecte (ternare) si rosu pentru cele imperfecte (binare). Ulterior, a ramas doar conturul negru, renuntandu-se la culoarea rosie. Anterior, Perotinus propusese un sistem masurat bazat pe proportii ternare: longa (echivalentul a doua note intregi), brevis (nota intreaga) si semibrevis (o doime), carora de Vitry le-a adaugat diviziuni binare, pentru a obtine valori mai mici - minima (o patrime), semiminima (o optime) si fusa (o saisprezecime). Procedeul permitea suprapunerea a 5-6 voci in madrigal, canon, caccia, balada, motet sau misa. Aceasta anterna linii melodice in limba latina sau in vorbire populara, eliberand muzica de ritmul textului si facand posibila nasterea polifoniei instrumen-tale. Compozitorii reprezentativi ai acestei perioade sunt Guillame de Machault (13001377), in Franta si Francisco Landini si Piedro Casella, in Italia. Acesta din urma este considerat creatorul madriga-lului, in vreme ce de Machault este autorul primei mise polifonice din istoria muzicii.

Cavalerii trubaduri
Acesta este numele interpretilor de muzica laica din Ars Antiqua. Aceasta ramasese in continuare monodica si unoeri era acompaniata de instrumente cu corzi. In epoca, acesti artisti erau cunoscuti sub numele de trubaduri, truveri, minnesangeri sau meistersingeri, iar locurile in care acestia puteau fi gasiti erau castelele nobiliare. Repertoriul muzicii laice cavaleresti cuprindea cantece de dragoste, de munca, de vitejie, satirice, de dans si de cruciada, iar limba de dialect inlocuia limba latina, oficiala in Imperiul Roman de Apus Genul predilect utilizat de muzica laica a acestei perioade (sec. XII-XIII) era poemul liric, narativ sau dialogat, in care textul este elementul principal. Forma acestor cantece era stofica (AB, ABA, AABA). Acolo unde exista, instrumentul era folosit pentru a acompania melodia, care era monodica si libera din punct de vedere ritmic. Cantecele aveau un ambitus de 5-9 sunete, scara fiind modala si diatonica, utilizand alteratii in sensul guidonean: pentru a evita disonantele cauzate de cvarta marita. Ritmul era ordonat in sase scheme, care formau tot atatea moduri ritmice: troheu, iamb, dactil, antidactil, molos si tribrah. Denumirea acestor cavaleri era data de zona in care activau: trubaduri (sudul Frantei), truveri (nordul Frantei), trovatore (Italia), trobadores (Spania), minnesangeri si meistersingeri (Germania). Fata de anonimatul creatorului din muzica sacra sau populara, cavaleri poeti-muzicieni ai secolelor XI-XIII si-au mentionat numele pe manuscrise, cei mai cunoscuti dintre acestia fiind Guillaume VII de Coetiser (10901130), Richard I Inima de leu (1180-1210), Adam de la Halle (1250-1290), Tibault regele Navariei (1220-1260), Walter von der Vogelweide (1190-1230), Urlich von Lechtenstein, Hans Saches si Trannhauser (1220-1260). Acesti trubaduri erau membrii unor asociatii de muzicieni amatori, meseriasi instariti, cizmari etc. si pentru a intra in societate trebuiau sa faca fata unui examen sever.

Epoca Renasterii
Fenomenul artistic petrecut in epoca renasterii este anticipat de o perioada pregatitoare care in unele lucrari de specialitate este denumita Prerenastere si care cuprinde miscarile religioase numite Reforma si Contrareforma, care au avut loc in secolele XII-XIV, fiind etape prerenascentiste. Drumul muzicii din vestul Europei a pornit in perioada Evului Mediu de la cantecul monodic gregorian barabatesc care si-a extins numarul de voci la 2-3 in Organum si Faux Bourdon sau canon, devenind mai apoi misa sau motet. Moda polifoniei cuprinde toata Europa, iar in paralel patrunde si genul dramatic in muzica liturgica. Tot in aceasta perioada (sec. XIII-XIV), madrigalele si celelalte genuri vocalcorale se extind la un numar impresionant de voci si uneori sunt acompaniate si de instrumente. In biserica sau la castelele nobiliare puteau fi ascultate madrigale si motete care descriau scene dramatice din viata. Este in uz si muzica pentru scena care insoteste o piesa de teatru in anumite momente. Totodata, in Anglia este intalnit Mask, un carnaval cu masti care avea loc cu ocazia celebrarii laice a casatoriilor. In replica, coralul reformat prefera o accesibilitatea cantecului monodic, cantat de femeile si barbatii participanti la slujba si acompaniat la armoniu (un instrument cu clape). Melodia avea origini populare, iar cuvintele erau traduse in limba fiecarui popor. Disputa din muzica de tip religios, intre polifonia cu un numar mare de voci si monodia corala se termina cu aparitia unui coral vocal care are doar patru voci, denumite sopran, alto, tenor si bas. Giovanni Pierluigi da Palestrina a oferit modelul unanim acceptat pentru acest gen muzical, cifra 4 devenind cifra de echilibru pentru numarul vocilor, a miscarilor intr-o piesa cicilica (ex. suita, sonata etc.), pentru grupul de patru instrumente din cvartet sau pentru organizarea unei orchestre. In schimb, dezvoltarea muzicii din estul Europei a fost una lenta si conservatoare. Genurile monodice vocale raman in continuare, cantate in limba greaca sau traduse in cele a diferitelor popoare. Toata aceasta miscare se incheie in epoca Renasterii cu aparitia teatrului integral cantat, denumit Opera per musica, prescurtat opera si a unei muzici vocale si vocalinstrumentale, specifice creatiei religioase. Printre noile genuri aparute se numara missa si recviemul, constituite ca o replica data de catre biserica muzicii laice sincreticodramatice (opera), care avea o mare audienta la public. Totodata, apar si primele piese exclusiv instrumentale, de sine statatoare. Se dezvolta si constructia de instrumente, aceasta devenind o adevarata meserie. Printre acestea se numara orga, harpa, viola da braccio (de brat), viola da gamba (de picior), viola damore, vioara, clavecinul, orga portativa, luth, chitara, carlitonul, cornul de vanatoare, flautul drept si chalumeau (un stramos al clarinetului). Ca urmare, apar si scoli de constructii de instrumente, in general coarde cu arcus, foarte cunoscute fiind cele din Cremona (Amati, Gurneri si Stradivari) si Neapole (Rugieri, Grancino si Testore). Notatia pieselor instrumentale se facea cu ajutorul tabulaturii, cu litere si cifre care semnificau sunete, octave si chiar valori de note, cu sau fara portativ. Toate acestea se faceau, de obicei, manual, cu ajutorul penelor, hartiei si cernelii. De abia in anul 1450 a fost inventat in Germania tiparul, care avea forma unei prese, moment care a adus cu sine posibilitatea de a multiplica si raspandi mai rapid in centrele europene compozitiile

renascentiste. In cele din urma, mentionam ca cel mai important gen muzical aparut si apreciat in aceasta perioada este opera.

Preclasicismul muzical
Denumirea universala a acestei perioade, cuprinsa intre inceputul secolului al XVII-lea si mijlocul celui de-al XVIII-lea, este de Baroc. Dar, pentru ca din punct de vedere muzical acesta este perioada care pregateste era clasicismului, barocul mai este cunoscut si sub numele de preclasicism. In ceea ce priveste conceptiile componistice, teoriile muzicale si estetice, se considera ca preclasicismul debuteaza odata cu sfarsitul erei Palestriniene si se termina in momentul mortii marelui Johann Sebastian Bach. Ca intelesuri, cuvantul baroc este unul controversat, insemnand fie bizar sau ciudat, fie denumind o perla sau o scoica de mari dimensiuni, care are o ornamentatie bogata dar asimetrica, diferita de tiparul clasic. Arta baroca este somptuoasa, maiestoasa si bogat ornamentata. Ea a fost considerata ca apartinand, in general, marii aristocratii care, mergand pe drumul laicizarii, a umanismului, dorea sa exprime prin arta rangul social dar si mediul opulent in care traia. Este epoca in care frumosul nu mai poate fi supus unor norme. Arta este superioara naturii pentru ca o recreaza, iar pentru a produce placere, partile unei opere trebuie asamblate astfel incat sa fie consonante. In consecinta, arta devine figurativ-simbolica, manerista. Din acest motiv, in muzica patrund onomatopeele melodico-timbrale si elementele de preprogramatism, melodra-mele si misterul. Ca modalitate de exprimare, barocul are o predilectie pentru muzica instrumentala, iar ornamentele melodico-ritmice sunt prezente ca elemete de virtuozitate tehnica, dar si cu rol ritmic. Alaturi de opera, oratoriul, canatata, misa si recviemul au un aparat vocal-coral-orchestral foarte mare, pentru a exprima maretia si grandoarea, etaland arii, recitative si coruri de mare virtuozitate tehnica. Genurile instrumentale specifice sunt sonata a tre, suita si piesele de constructie polifonica sau omofona: ricercar, passacaglia, toccata, fuga, concerto grosso. Apare clavecinul bine temperat piano-forte, de fapt pianul din zilele noastre, special construit pentru a sevi noul concept armonico-polifonic. Totodata, materialul sonor se organizeaza in sisteme temperate care au la baza gamele de mod minor si major, iar ritmul devine masurat, luanad ca unitate de referinta patrimea si diviziunile ei binare. In ceea ce priveste periodizarea barocului, exista o teorie care precizeaza trei faze distincte. Prima dintre acestea incepe in Renastere si se distinge prin reliefarea unei singure linii melodice, care face posibila aparitia operei si a unor genuri vocal-simfonice, precum oratori-ul si cantata. Toate lucrarile simfonice au un libret, ceea ce indica primele forme de muzica programatica (cu program). Reprezentantii prinicpali ai acestei perioade sunt Heinrich Scultz, Georg Philipp Teleman si Georg Friederich Handel. In faza a doua are loc dezvoltarea operei, a operei-balet, a baletului de curte, dar si a muzicii instrumentale. Aritizani principali ai acestui gen de muzica sunt JeanBaptiste Lully, Francois Couprin, Jean Philipe Rameau, Henry Purcell, Johann Kuhnau, Antonio Vivaldi, Domenico Scarlatti si Arcangelo Corelli. Totusi, formele muzicale nu au inca un numar fix de parti, iar denumirile genurilor sunt uneori confuze. A treia faza este una de sinteza, reprezentantii sai de seama find Handel si Johann Sebastian Bach. Tratatele lui Rameau (Tratat de armonie - 1722) si lui J.J.Fux (Grandus ad Parnas-sum), dar si lucrarile de demon-stratie practica care ii apartin lui J.S. Bach

(Clavecinul bine temperat) fixeaza conceptul de tonalitate prin cele doua modele de gama (major si minor), prin polifonia bazata pe functionali-tate armonica, prin orchestratia tratata ca un instrument colectiv de sine statator si prin aparitia unor genuri si forme muzicale mai clare ca organizare si denumire

Clasicismul muzical
Din punct de vedere estetic, clasicismul se ocupa ca forma si continutul operelor de arta sa aiba un canon armonios si echilibrat ca simetrie, ca rezultat al unui proces de sinteza a particularitatilor regionale. Clasicismul cultiva suprematia pricipiilor morale si rationale asupra fanteziilor si pasiunilor, datoria fata de patrie, religie, familie sau onoare fiind mai presus de sentimentele personale. Eroul clasic este unul ideal, comportamentul, gandi-rea, principiile si sentimentele lui se regasesc in orice om. Spre deosebire de baroc, secolul al XVIII-lea este unul antifeudal si antiabsolutist, cultivand, in prima parte a sa, conceptiile despre interesul general, care primeaza asupra celui personal. In ceea ce priveste muzica, clasicii iubesc constructia, forma clara, simetria si repetitia. Se poate spune ca formele de sonata domina in celelalte genuri: simfonia, concertul, cvartetul si chiar si uvertura si liedul. Ca terminologie, notiunea de clasic va capata de-a lungul timpului semnificatii precum exemplar, de prim rang, care este vrednic de luat model, care a atins excelenta din punct de vedere valoric. In privinta temporizarii, clasicul presupune tot ceea ce este vechi, care a rezistat eroziunii timpului, iar in estetica, termenul provine dintr-o doctrina litarara aparuta in secolul al XVIII-lea in Franta, initiata de Nicolas Boileau. In timpul lui Haydn, Mozart si Beethoven, creatia muzicala indiferent de gen, stil sau provenienta avea o cautare deosebita. Publicul, fie diletant, fie profesionist, era un consumator de arta extrem de critic si selectiv, ale carui aprecieri au avut uneori o importanta hotaratoare. Format din nobili, burghezi, targoveti si meseriasi, publicului trebuia sa i se propuna un mesaj mai accesibil, insotit de tehnici de compozitie mai usor de inteles. Motivul pentru care gasim melomani care provin dintr-o plaja sociala atat de larga se datoreaza atat prezentei unei vieti muzicale si a ansamblurilor instrumentale la curtile monar-hilor si in saloanele muzicale din castelele nobililor, cat si concertelor oferite de diverse asociatii muzicale, turneelor organizate in Europa, dezvoltarii scolilor de muzica, aparitiei unor metode de predare a muzicii si de indrumare pentru auditoriu, orchestrelor ambulante din orase si mentinerii unui folclor regional. Printre centrele europene care au avut o contributie importanta la conturarea muzicii de tip clasic se numara Paris, Praga, Berlin, Weimar, Sals-burg, Dresda, Manheim

Romantismul muzical
Ludwig van Beethoven este considerat ultimul mare clasic si primul mare romantic. Aceasta se datoreaza faptului ca desi compozitiile sale din perioada de maturitate muzicala au o alcatu-ire tipic clasica, ideile si modal-itatile de exprimare ofera prime-le aluzii catre epoca noua, care tocmai incepea, si ale carei conceptii au dominat cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Romantismul aduce ide-ea de exprimare a sentimente-lor, in dauna actiunii propriu-zise. Reprezentarea muzicala este directionata mai mult spre cuvant si imagine vizuala, fapt care inseamna inceputul epocii de glorie a muzicii cu program, specifica genurilor instrumental si simfonic. Literaturizarea artei muzicale ia forme diferite si naste genuri care urmaresc cu insistenta o linie dramaturgica, un subiect. Drept exemplu pot fi luate ciclurile de lieduri-poezii care abordeaza o anumita te-ma, aparitia miniaturilor instru-mentale sau a pieselor simfo-nice, toate acestea primind un titlu. Apogeul este atins in creatia lui Richard Wagner, care propune si infaptuieste un sin-cretism al artelor in drama muzi-cala. Romantismul este caracte-rizat prin ruperea echilibrului formelor si vigorii clasice, in favoarea libertatii si fanteziei. Caracteristicile generale ale acestui curent sunt intensitatea emotionala a muzicii, libertatea formei muzicale, imbinarea, deseori, a muzicii cu literatura (pentru o anume piesa era scrisa o povestire literara, si trecerea foarte rapida dintr-o tonalitate in alta, partitura fiind caracterizata printr-o modulatie continua, care simboliza nelinis-tea autorului). Secolul al XIX-lea a reprezentat perioada de prosperitate si de raspandire a simfoniei, atat in interiorul cat si in afara tarilor austro - germane. Personalitati ca Johannes Brahms (1853-1897) au creat o noua sinteza, punand in echilibru idealurile clasicismului si ale romantismului prin utilizarea unor orchestre mai mari, ale unor teme romantice, lungi si folosirea contrapunctului, dar sub forma clasica. Franz Liszt (1811-1886) a fost contemporan cu Brahms si, alaturi de francezul Hector Berlioz (1803-1896), a pus bazele simfoniilor programate, in care muzica este insotita de o poveste extra-muzicala, cum ar fi Simfonia Fantastica. Alte personalitati importante ale secolului XIX sunt: Franz Schubert (1797-1828) si Robert Schumann (1810-1856) care, alaturi de Felix Mendelssohn (1809-1847), au inceput sa combine partile separate dintr-o lucrare unica, continua fara pauze. In Suedia, Franz Berwald (1796-1868) a creat simfonii cu puternic iz nordic, bazate pe modele impuse de Carl Maria von Weber (1786-1826) si Mendelssohn. Un compozitor extrem de interesant este germanul Anton Bruckner (1824-1896), ale carui lucrari tarzii sunt, din multe puncte de vedere, apropiate de operele contemporane ale lui Richard Wagner (1813-1883), prin desfasurarea lor lenta si modul de dezvoltare a temelor. In ceea ce priveste muzica, Romantismul poate fi impartit in doua etape. Prima incepe dupa la moartea lui Ludvig van Beethoven si ii are ca reprezen-tanti de seama pe Giacomo Rossini (1792 - 1868), Gaetano Donizetti (1797 - 1848), Vicenzo Bellini (1801 - 1835), Robert Schumann (1810 - 1856), Hector Berlioz (1809 - 1869) si Frederich

10

Chopin (1810 - 1849). A doua etapa debuteaza dupa anul 1848 si este strans legata de emanciparea scolilor nationa-le. Scoala rusa Este strans legata de activit-atea Grupului celor cinci, denu-mirea data compozitorilor Balakierev, Borodin, Rimski-Korsakov, Musorgski si Piotr Ilici Ceaikovski, cei mai talentati muzicieni ai generatiei din care faceau parte. Acestia au com-pus opere si balete faimoase, precum opera Tamara (Balakierev), opera Cneazul Igor (Borodin), opera Sheherezada (Rimski-Korsakov), opera Boris Gordunov (Musorgski), opera Evgheni Oneghin si baletele Lacul lebedelor si Spargatorul de nuci (Piotr Ilici Ceaikovski). Scoala ceha Cristalizata si afirmata prin Bedrich Smetana si Antonin Dvorak in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cultura muzicala nationala ceha continua sa se dezvolte si in prima jumatate a secolului XX, urmand acelasi vector ascendent al originalitatii si ineditului, conferite de specif-icitatea folclorului taranesc arhaic, de particularitatile graiului vorbit, ale obiceiurilor si vietii populare si de modul de abordare a acestora de fiecare compozitor in parte. Reprezentantii muzicii cehoslovace a secolului XX sunt contemporani mai tineri ai lui Smetana si Dvorak, ceea ce face sa existe o continuitate a culturii muzicale nationale. Leos Janacek, Bohuslav Martinu si Alois Huba sunt noile nume ale acestei generatii de noi muzicieni cehi, nume prestigioase ale unor personalitati puternice, individualizate stilistic, care prin ineditul operelor lor au imbogatit tezaurul culturii muzicale nationale cehe si s-au impus in lumea muzicala ca mari si autentici creatori de frumos muzical. Lor li se alatura Vitezlav Novak, Joseph Suk, Emil Hlobol, Isa Krelci s.a. Scoala norvegiana Exponentul principal al acesteia este Edward Grieg, cunoscut pentru ilustrarea pieselor lui Ibsen, precum si pentru suitele Dansul Anitei, Peer Gynt si Cantecul lui Solveig, toate compuse de el. Jan Sibelius Finlandia.

Scoala franceza Este recunoscuta in special pen-tru muzica de opera: Charles Gounod (18181892) - operele Faust si Romeo si Julieta -, Georges Bizet (1838-1875) - opera Carmen, Camille Saint-Saens - opera Samson si Dalila, Eduard Lalo(1823-1892), Cezar Frank si Ernest Chausson

11

Verismul in muzica
In climatul artistic european de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, tensionat de febrilitatea cautarilor si prospectiunilor spontane, de tot mai accentuatele tendinte de innoire, Italia ofera impresio-nantul spectacol al continuitatii si ascensiunii unuia dintre cele mai traditionaliste si conven-tionale genuri muzicale: opera. Este momentul in care Verdi, ajuns la senectute, traieste marea satisfacite a predarii stafetei unei noi generatii de straluciti compozitori care se dedica creatiei lirice. Totodata, este si momentul infiltrarii tot mai accentuate a influentelor naturalismului francez, din impactul sau cu specificitatea si viziunea filozofica italiana nascandu-se verismul - echivalent al realismului critic, sau al naturalismului -, ca urmare a epuizarii virtutilor romantismului, ca necesitate a inlaturarii acelei arte pretentioase si sentimentale.. Ca si in Franta, aparitia acestui curent coicide cu o aparenta relaxare politica si sociala, venita dupa luptele de eliberare si unitate nationala. Nascut intr-un moment in care romantismul se afla la finalul existentei sale ca si curent artistic predominant, verismul se constiutuie intr-o solutie italiana de iesire din impas si continuare a marilor traditii. El apare mai intai in literatura, trecand apoi in artele plastice, teatru si, in final, in muzica, imbracand forme propri si specifice de realizare. Platforma pe care se edifica o constituie filosofia realismului in arta lui De Sanctis, pe care Luigi Capuana isi fundamenteaza conceptia artistica, expusa intr-o serie de scrieri si eseuri, definindu-se astfel drept initiatorul verismului in literatura italiana. Cu un plus de forta, verismul s-a manifestat in muzica de opera, unde tensiunile si incisivitatile situatiilor scenice sunt amplificate prin intermediul muzicii, cu intregul arsenal de mijloace de expresie pe care il comporta. Aici, ca si in literatu-ra, existau niste premise. Verdi, de pilda, in unele opere ale sale accentueaza unele momente printr-o subliniere voit tragica a conflictelor prezente (Rigoletto, Traviata, Trubadurul etc.), fara a forta limitele. Desigur ca nici dramele abordate nu i-au permis mai mult. Intre creatiile italiene romantice si veriste exista o stransa legatura, acestea din urma bazandu-se pe traditia operei italiene, a cantului italian de tip bel-canto, cu specificul muzicii populare, cu intonatii si intorsaturi specifice cantonete-lor, serenadelor si baladelor, pe structuri arhitecturale cu nume-re inchise, arii stralucitoare, ansambluri de sine statatoare si dramaturgie unitara. Noutatea si specificul verismului constau in insasi naturaletea subiectelor abordate, caredetermina adancirea dramaturgiei scenice prin accentuarea faptelor emotionale, care impinge tensiunea dramatica pana la cel mai intens tragism. O alta noutate este emanciparea discursului muzical, in directia obtienrii expresiei din ce in ce mai pronuntat patetica si melodramatica, in melodia vocala ajungandu-se uneori pana la declamatie. Astfel, apare legatura dintre muzica si text, care a necesitat emanci-parea limbajului armonic, adancit si mai mult in modal, determinand structuri si mixturi sonore noi corespunzatoare care contribuie la sublinierea momentelor de maxima tensiune dramatica, aflate intr-o desfasurare fulgeratoare. La toate acestea se adauga orchestra care, departe de a mai fi un simplu element de acompaniament, se transforma in personaj

12

principal care participa activ la actiune si o accentueaza, sporindu-i plasticitatea. Aparent insignifi-ante, aceste elemente sunt de un efect covarsitor si au facut ca opere precum Cavaleria rusticana (Pietro Mascagni), Paiatele (Rugerio Leoncavallo), Manon Lescut, Boema, Tosca, Cio-Cio-San si Turandot (Giacomo Puccini), La Wally (Alfredo Catalani), Andrea Chernier si Feodora (Umberto Giordano) sau Adrianna Lecouvreur (Francesco Cilea) sa strapunga spatiile si timpul.

Impresionismul in muzica
Dezvoltarea artelor in Franta celei de-a doua jumatati a seco-lului al XIX-lea se desfasoara sub semnul profundelor prefa-ceri sociale, politice si culturale declansate de revolutiile de la 1848, care au generat reactii si pasiuni, avanturi si sperante. Notiunile de libertate si progres capata acum sensuri noi. Astfel, unitatea artei romantice incepe sa fie zdruncinata, realismul, bazat pe directa legatura cu viata, se impune treptat ca directie fundamentala, aducand o noua estetica, cu idei propri, particulare, cu modalitati si mijloace de expresie specifice. Declinul romantismul va duce la conturarea unor estetici de specificitate nationala la care au aderat un numar mare de artisti, din toate generatiile. Tot mai multe voci autoritare se ridica impotriva platitudinii si a lipsei de intelegere pentru frumosul autentic, impotriva artei suprasaturate de abuzuri, canoane si legi academice. Aparitia impresionismului in muzica franceza este strans legata de misarea similara din pictura si cea simbolista din literatura. Inceputul prefacerilor au fost pentru prima data observate in pictura, unde primele semne ale innoirii apar mai devreme, in jurul anului 1830, cand Delacroix picta Libertate pe baricade, iar Gericault, abatan-du-se de la stilul academic, facea loc unor elemente noi, apropiind artele plastice de straturile si mediile sociale. Pictorii francezi, ale caror lucrari au fost refuzate la saloanele oficiale s-au reunit sub numele de Societatea anonima si, in 1874, au deschis in atelierul fotografului Nadar din Paris prima lor expozitie, care a marcat actul de nastere al impresionismului in pictura. Pornind de la celebrul tablou pe care Monet l-a intitulat Impresie, soare rasarind, ziaristul Louis Leroy, scandalizat de noutatea si inditul tablourilor din "Salonul refuzatilor", i-a etichetat, in deradere, drept "impresionisti" pe toti pictorii din grup, definind astfel, fara voia sa, un nou curent artistic. De noile directii si tendinte ale picturii si literaturii franceze de la sfarsitul secolului al XIX-lea nu au fost straini nici muzicienii. Aici, lupta se dadea, in principal, impotriva influentei covarsitoare a wagnerismului. Contactul cu pictura impresionista si poezia simbolista, triumful senzatiei, cultul faptului material si al notatiei rapide a impresiei si miscarii fugitive, libertatea in creatie, culoarea sonora noua, ineditul miscarilor cromatice pe o ritmica dedusa din ritmul atmosferei si al universului vor exercita o puternica influenta asupra muzicienilor, conducand la o adevarata seductie pentru inlantuirile ce sugereaza miscare si actiune, transparenta si irizare. Claritate si eleganta, calitati specifice muzicii franceze inca din vremea lui Couperin si Rameau, sunt reactualizate si readuse in prim-planul expresiei muzicale, acestora adaugandu-li-se si discretia si delicatetea care vin si fac jonctiunea cu estetica picturii impresioniste, realizand saltul in creatiia lui Claude Debussy si Maurice Ravel,

13

exponentii de seama ai noii orientari din muzica fraceza a sfarsitului de secol XIX si incept de secol XX. Debussy si Ravel opun romantismului filozofant, confesiv si exuberant, o muzica transparenta si subtila, de o intensa vibratie si izvorata din jocul de lumini pe luciul apei, din miscarea si ritmnul nemasurat al atmosferei, al norilor, din stralucirea gradinilor in soare si din multe alte zone ale existentei, deducand expresia si transformand-o in muzica in special prin apelarea la simtul olfactiv "ca poarta a sufletului.

Atonalismul, expresionismul si dodecafonismul in muzica

Daca Franta si Italia au gasit la sfarsitul secolului XIX modalitati propri de iesire din criza roman-tica, Germania si Austria se aflau intr-o faza de incertitudini, manifestand din ce in ce mai mult semnele unei oboseli accentuate. Aceasta stare s-a mentinut pana in primele decenii ale secolului XX, cand, in paralel cu eforturile lui Mahler, Strauss, Reger si altii de a continua traditiile muzicale nationale si de a integra cuceririle wagneriene genurilor, formelor si problema-ticii noi, contemporane, se contureaza unele tendinte de deza-gregare a limbajului muzical traditional si de afirmare a unor noi principii de organizare a universului sonor, constituite si propuse ca noi tehnici si metode de compozitie. Este momentul in care gandirea artistica germana si austriaca, influentata de filosofia lui Schopenhauer si Nietzche, intra pe fagasul irationalismului si pesimismului, trecand prin naturalism, simbo-lism, neoromantism, neoclasi-cism, Heimalkunst si ajungand la expresionism. Spre deosebire de impresionism, care pune accent pe senzatie, expresionismul urmareste evi-dentierea asa-ziselor "trairi ne-conditionate absolute", aducand cu sine un climat incarcat de tensiuni, conctradictii, nelinisti, anxietate, accente de revolta si foarte mult dramatism. Exacer-band subiectivismul, expresio-nismul denatureaza reprezentarea, manifesta preferinta pentru tensiuni psihologice, pentru eroi zbuciunamti, mon-struos si caricatural, stridente, antiteze brutale si abstract, mergandu-se pana la denatu-rarea figurii si a limbajului, accentuand in mod exagerat expresia. In forma sa cea mai virulenta, expresionismul a aparut mai intai in pictura germana. In muzica, stralucirea expresio-nista nu a avut intensitatea celei din artele plastice sau literatura, cu toate ca apartenenta muzicienilor la acest curent, inca de la primele sale manifestari, este evidenta. Aparut in creatia compozitorilor din asa-zisa Noua scoala vieneza - Arnold Schonberg, Alban Berg si Anton Webern -, expresionismul muzical s-a manifestat simptomatic si destul de limitat. De fapt, nici Schonberg nici Berg nu au creat decat cateva lucrari expresio-niste. Primul s-a manifestat la inceput ca pictor, de abia mai tarziu alegan muzica, studiindu-i universul, caruia ii da o noua dimensiune organizatorica si structurala, determinand una dintre cele mai ample vibratii in timp si spatiu si o schimbare de mentalitate in procesul creatiei interpretarii si receptarii muzicii. Cu toate ca expresionismul a atins si unele creatii semnat de Richard Strauss, Paul Hindemith, Bela Bartok sau George Enescu, cei trei compozitori vienezi sunt considerati principalii exponenti ai acestui curent.

14

Cultura muzicala rusa

La cumpana dintre secolele XIX si XX, cultura muzicala rusa a atins, prin intermediul lui Musorgski, Borodin, Ceaikovski sau Rimski-Korsakov, un grad impresionant de dezvoltare, maturizare si perfectionare a tehnicilor de compozitie, ridican-du-se la nivelul celor mai inalte exigente ale componistiicii universale. Lucrarile acestor muzicieni contin germenii unor posibile dezvoltari ulterioare, fiind o sursa de inspiratie si sugestie pentru multi compo-zitori rusi si nu numai care, prin talentul si preocuparile lor, determina o noua inflorire a culturilor muzicale nationale. Cele doua directii estetice principale conturate la sfarsitul secolului al XIX-lea: folclorica (reprezentata de Balakirev, Musorgski, Borodin, Cui sau Rimski-Korsakov) si cea romantica (reprezentata de Ceaiovski) sunt continuate si in prima jumatate a secolului al XX-lea, intr-o noua viziune. In mod paradoxal, aceasta dezvoltare se implineste mai putin pe linia estetica a Grupului celor cinci si mai mult pe cea a lui Ceaikovski. Explicatia o gasim, desigur, in rasunetul international al muzicii acestuia din urma si in formatia profesionala a noilor creatori, multi dintre ei fiind cresuti in Conservatoarele din Moscova si Petersburg, unde trona autoritar spiritul romantic central european, promovat de fratii Rubinstein si de Ceaikovski, influenta lui Rimski-Korsakov - singurul reprezen-tant al Grupului ceilor cinci care era profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg - fiind neinsemnata. Anatoli Liadov, Anton Arenski, Serghei Taneev, Alexadr Glazunov, Rerghei Rahmaninov, Alexandr Skriabin, Nicolai Miarkovski, Serghei Prokofiev, Dmitri Sostakovici: acestea sunt cateva dintre noile nume de compozitori care, prin creatia lor, reprezinta directia romantica a muzicii ruse, repsectiv sovietice, aducand-o in contemporaneitate si conferindu-i noi valente expresive, determinate de tematismul si programatismul abordat si de calitatea realizarilor muzicale.

15

Prezentare
Ce este exact muzica clasic? n general, se folosete cuvntul clasic pentru a descrie muzica(Arta care exprim, ntr-o modalitate specific, direct, cu ajutorul sunetelor, sentimente, stri i atitudini psihice. Ca i celelalte arte, reflect realitatea prin imagini artistice. Specificul imaginii muzicale l constituie desfurarea ei prin melodie, armonie i ritm.) care nu este nici jaz, nici pop, nici rock, nici muzica folcloric, aceasta pur si simplu pentru c s-ar prea c nu exist nici un alt cuvnt care sa o descrie mai bine.

Categorii muzicale
Pentru a ntelege ct mai bine modul de comunicare cu ajutorul muzicii este necesar definirea elementelor ce caracterizeaz categoriile muzicale:

Muzica orchestral
Pentru a nelege pe deplin ceea ce reprezint muzica orchestral trebuie s nelegem ce reprezint orchestraia. Orchestraia este tiina combinarii instrumentelor unei orchestre, reprezentnd ndemnarea prin care un compozitor ajunge s-i defineasc ideile muzicale astfel nct aceste idei s poat fi interpretate de o orchestr, alcatuit din 7, 17 sau 70 sau 107 persoane (aceasta fiind componena unei mari orchestre simfonice).

Simfonia
Lucrarea ciclic pentru orchestr, de regul are patru pari (micri) poart denumirea de simfonie. Etimologia sa greac (symfonia acordare de voci) trimite la noiunile de simultaneitate i egalitate sonor. Principiile de form au fost stabilite de Haydn printele simfoniei clasice. Prima parte: Sonata Prima parte, form de sonat (modalitate de construcie muzical pe baz a trei seciuni: expoziie, dezvoltare, repriz; constnd din enunarea (expoziia) a dou teme diferite, contrastante, angranarea lor ntr-un proces dialectic specific de confruntare a potenelor lor expresive (dezvoltarea), dup care urmeaz readucerea ca ntr-o sintez, a temelor din prima seciune (repriza) si uneori o seciune concluziv (coda)). Nici un alt gen nu apare muzicienilor ntr-un mod att de accesibil i n acelai timp exigent, mai ales dup influena lui Beethoven. Maestru al noului limbaj pianistic.

16

A doua parte: Lied Liedul (cuvnt de origine german, cntec, compoziie vocal cu acompaniament instrumental (de obicei la pian)), a doua parte, sau tem cu variaiuni. Dei Haydn i Mozart au practicat ocazional noul gen, Beethoven este primul care cultiv, dandu-I definitiv caracterul de pies vocal acompaniat la pian. Maestrul incontestabil al genului rmne totui Franz Schubert, autor n acest domeniu a mai multor sute de capodopere. Partea pianistic constituie mai mult dect un acompaniament al melodiei. Pianul este deseori cel puin la fel de expresiv ca i vocea, purttor al inexprimabilului poemului. El este acela care sugereaz ambiia, decorul, tensiunile, iminena dramei, fatalitatea, deznodmntul ncepnd cu Mahler, orchestra va nlocui n mod obinuit pianul. A treia parte: Menuet A treia parte, menuet (dans vechi francez, n masura de ,tempo moderat). Menuetul complet autonom este destul de rar. l gsim n cadrul unei suite (Bach), al unei sonate sau al unei simfonii (Haydn, Beethoven, Mozart); n acest domeniu, exemplele sunt la drept vorbind nenumrate. A patra parte: sonat, rondo Sonat, rondo (form muzical derivat dintr-un vechi cntec i dans n cerc francez, caracterizat prin alternarea refrenului cu diferite cuplete (seciuni care nu se repet)) sau tem cu variaiuni reprezint a patra parte,. Se va impune ca form foarte important ce organizeaza n special ultimile micri ale simfoniilor i sonatelor dup principiul alternrii aceluiai refren cu cuplete diferite. Totui, diverse ansambluri de rondo-uri deosebit de reuite, n special ale lui Mozart sau Chopin, nscriu n mod evident rondo-ul printre genurile muzicale. Micarea sa este rapid iar expresia strlucitoare; numrul de cuplete nu este supus nici unei constngeri. n sfrit compozitorii pot alege orice instrument, cel mai adesea fiind preferat pianul (la dou sau patru mini).

Poemul simfonic
Muzica cu program(muzic instrumental a carei structur este determinat prin date extramuzicale inspirate din natur, literatur i arte plastice) are ca gen principal poemul simfonic. Acesta a fost introdus n muzica de Frantz Liszt care a definit aceast lucrare orchestral ca fiind construit dintr-o singura micare, n form de sonat, lied, rondo sau form liber.

Uvertura
Uvertura pies orchestral ce se cnta naintea unei reprezentaii de teatru muzical. Pentru a deschide drama, trebuia sugerat o ambian propice ascultrii atente a partiturii. n secolele al XVII-lea i al XVIII-lea materialul muzical este aproape independent de acela dezvoltat n corpul lucrrii (aproape ntotdeauna o oper sau un oratoriu). n a doua jumtate a secolului al XVIII-lea, n special la Mozart, uvertura se

17

integreaz aciunii dramatice, din care cnt anumite teme i creia i caracterizeaz climatul sonor. ncepnd cu Beethoven autor al 11 uverturi, dintre care 4 numai pentru Fidelio (nici una nereuind, de altfel, s-l satisfac pe deplin), uvertura i descoper o real autonomie i devine un gen practicat n mod obinuit de compozitorii romantici. Este format dintr-o singur parte, profilat ca un gen de muzic programatic.

Concertul
Din latinescul concertare- a lupta, concertul poate fi definit ca principiu muzical de autonomie n unitate; n drama muzical se singularizeaz una sau mai multe pri dar, n nsi varietatea lor, toate elementele tind spre unitatea general a bucii. A evoluat din diferite forme de lucrri folosind un singur instrument de-a lungul perioadei Baroc i la sfritul secolului al XVIII-lea desemna o lucrare format permanet din trei micri (repede-ncet-repede). Compoziie muzical pentru unul sau mai muli soliti (interpret al unei lucrri scrise pentru o singur voce), acompaniai de orchestr, sau pentru orchestr, crend posibilitatea instrumentitilor de a-i demonstra virtuozitatea n calitate de soliti.

Baletul
Acest gen de spectacol este alcatuit din dans (ca element principal), muzic i pantonim. Iniial, baletul este transpunerea n micare a unei aciuni muzicale dramatice, cele dou mijloace de expresie fiind dansul i pantonima. Originile sale merg pn n Antichitate. Dac a traverat Evul mediu, Renaterea i perioada baroc, dac a impus la Versailles i n secolul al XVII-lea, forma baletului de curte, spectacol despre ea nsi pe care Curtea i-l ofer (Ludovic al XIV-lea se va dori dansator emerit), genul se dezvolt ntr-un mod incomparabil n a doua jumtate a secolului al XIX-lea. n secolul al XIX-lea, baletul este pe numere, adic n episoade succesive, foarte clar delimitate de natura deosebit a muzicii i a coregrafiei (fiecare poate fi prezentat separat). Dimpotriv, n baletul secolului al XX-lea, nlnuirea scenelor este continu, un auditor neavizat va ntmpina cele mai mari dificulti n separarea diverselor episoade ale lucrrii. n Europa a aparut n epoca Renaterii i s-a dezvoltat ncepnd din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de dansul popular sau de salon, baletul este compus din combinaii de pai i micri elaborate n prealabil de ctre interprei sau maetri de balet. Muzica ntmpltoare Muzica ntmpltoare este de obicei compus din seciuni mici, coninnd teme repetative, pentru o anumita producie de scen.

Suita
Cuvnt de origine francez (suite), suita, ca gen muzical, reprezint o succesiune, urmare, alcatuita din mai multe micri contrastante ca expresie, reprezentnd primul gen muzical, n sens de ciclu, pe care l cunoate istoria muzicii. Nici un termen nu poate desemna mai bine genul muzical la care se raporteaz. Suita const ntr-o succesiune de micri de dans. Termenul necesit o precizare: dansul muzical nu trebuie s fie neaprat 18

tradus coregrafic. n a doua jumtate a secolului al XVIII-lea, suita dispare nlocuit de genurile de divertisment: casaiune, serenad. n secolul al XX-lea, au ncercat s o readuc la via mai muli compozitori importani: Debussy, Prokofiev.

Muzica de camer
Muzica de camer definea iniial muzica laic spre deosebire de cea religioas. n zilele noastre muzica de camer definete muzica interpretat de formaii instrumentale sau vocale restrnse. Forma de baz este o lucrare pentru instrumente solo cu acompaniament la clape. Exist nenumrate miniaturi de acest tip, in special pentru flaut, oboi, vioar, violoncel i clarinet, avnd de obicei denumiri descriptive. Se pot defini i alte lucrri de muzic de camer reprezentnd structuri multiple cum ar fi: trio de corzi (vioar, viol, violoncel), trio de pian (pian, vioar, violoncel), cvartet de corzi ( 2 viori, viol, violoncel), cvartet de pian (pian, vioar, viol, violoncel), etc.

Muzica pentru instrumente solo

Orice muzic compus pentru un instrument singur, fr acompaniament definete muzica pentru instrumente solo. Dei exist exemple de compoziii muzicale pentru fiecare instrument muzical (incluznd numeroase lucrri pentru instrumente de percuie), se poate considera c marea parte a lucrrilor muzicale au fost realizate pentru org, clape, chitar sau lut.

Muzica vocal
Muzica vocal reprezint muzica destinat vocilor soliste, cu sau fr acompaniament (de obicei la pian), este cea mai veche form muzical, pentru c cel mai vechi instrument este vocea uman. Pentru oricine dorete s traseze o istorie stilistic a muzicii nu trebuie dect s examineze muzica vocal, pentru c orice compozitor demn de numele sau a scris ceva care s implice vocea uman. n forma ei cea mai simpl, muzica vocal este format dintr-o singur linie monodic. Aceast linie monodic definete originea muzicii corale, fr acompaniament. Pe parcursul istoriei muzicale din ce n ce mai multe pari independente sunt adugate gradual, limbajul muzical i structura devinind din ce n ce mai complex. Pn la nceputul secolului XX, cea mai mare parte a lucrrilor corale cu sau fara acompaniament au avut o baz religioas (exist i numeroase excepii).

Opera
Acest categorie muzical definit pentru prima dat n Italia, la nceputul barocului (dupa 1600), dei variaiunile pe aceast tem au fost multe i variate,liniile principale au rmas n mod remarcabil nemodificate. Opera reprezint o lucrare dramatico-muzical, al carei text este n ntregime cntat. Opera ncepe cu o uvertur sau preludiu care prezint cadrul lucrrii i chiar o parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Sub acompaniament orchestral interpreii mbin arta scenic cu cea vocal, corurile i baletul completeaz uneori partitura, aciunea este mpartita n acte i scene.

19

n cadrul acestora principalele mijloace de exprimare sunt: aria solo, duet-ul, trio-ul corurile pentru a permite unui grup mai mare s se alture sau s comenteze asupra aciunii recitativele care se aseaman cu conversaia cntat, unde aciunea de obicei se desfoar ntr-un ritm mai alert nainte ca urmtoarea bucat s permit o contemplare mai aprofundat asupra lanului de evenimente

20

Simfonia

Simfonia este una dintre cele mai importante forme ale muzicii vechi din lumea occidentala. In aceasta forma au fost compuse unele dintre cele mai reusite lucrari muzicale si simfonia a continuat sa evolueze pana in ziua de astazi. Termenul de simfonie deriva din limba greaca: syn (impreuna) si phone symphonia. In esenta, simfonia este o lucrare de mare amploare extrem de elaborata pentru orchestra, in care toate partile constitutive sunt redate in mod intrinsec. Simfonia a evoluat din diferite surse si a ajuns o forma muzicala de sine statatoare abia in prima jumatate a secolului al XVIII-lea cand a imbracat idealul clasic vienez in lucrarile unor compozitori ca Haydn, Mozart si Beethoven. Primele inceputuri pot fi descoperite insa si in Italia secolului al XVII-lea si in piesele muzicale cu o singura parte utilizate ca uverturi in cazul operelor, oratoriilor sau cantatelor. Inceputurile simfoniei La sfarsitul perioadei baroce (aproximativ intre 1600 si 1750), o buna parte din muzica instrumentala era compusa sub forma unor suite cu mai multe parti distincte. Sonata pentru biserica era caracteristica pentru aceasta forma, cu aranjamentul obisnuit in patru parti, lent-repede-lent-repede. Compozitorul Alessandro Scarlatti (1659-1725) a fost cel care a renuntat pentru prima data la prima parte si a compus lucrari instrumentale in trei timpi repede-lent-repede. Combinatia dintre acest plan formal si evolutia pe care a avut-o uvertura italiana, sub forma unei prime parti, a creat modelul logicii structurale care poate fi regasit in simfoniile clasice. Perioada clasica a durat aproximativ intre 1750 si 1820. Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au constituit prima perioada de inflorire a stilului clasic. Numeroasele inovatii au inclus dominatia acordata temei principale, in contrast cu numeroasele parti simultane caracteristice barocului. Odata cu evolutia stilului clasic, partile care erau mai scazute ca intensitate au pierdut in importanta, fiind in schimb utilizate pentru a crea armoniile pe care se sprijinea tema principala. Aceasta a dus la dominatia sonatelor, ca forma fiind prima parte a simfoniei clasice. Forma de sonata are doua parti, prima continand o sectiune (expunere, in care sunt prezentate principalele doua sau mai multe teme principale), si a doua parte, continand doua sectiuni(dezvoltarea si recapitularea). Aceasta forma creeaza, in cuvintele marelui muzicolog al secolului XX, Charles Rosen o disonanta de proportii ce trebuie solutionate.

21

Haydn si Mozart

Joseph Haydn (1732-1809) si-a petrecut 40 de ani din viata compunand 107 simfonii. Acestea cuprindeau o gama larga de tipuri, printre care simfoniile concertante, in care un anumit instrument are rol proeminent. Printre inovatiile sale s-a numarat modularea in chei indepartate si folosirea unor tehnici inovatoare in cadrul expunerii si recapitularii. Rolul lui Haydn in evolutia simfoniei a fost extrem de important si lucrarile lui ample au impus standardul pentru ceea ce avea sa devina modelul clasic vienez. Artistul i-a influentat in mare masura pe Mozart si pe Beethoven. In 1761 Haydn a devenit maestru de concerte la curtea contelui Ester Hazy unde a compus mai multe lucrari pentru folosinta imediata, ceea ce i-a oferit oportunitatea de a-ti testa ideile aproape in acelasi timp cum ii veneau. Haydn este binecunoscut pentru utilizarea frazelor muzicale de lungimi inegale, cum ar fi cele de 11 si 7 masuri, in locul celor de 4 sau 8, mult mai uzuale. Efectul lor era schimbarea brusca de cadenta si preiau o senzatie de crestere, simultan formala dar si organica. Cu toate ca a introdus si variatiuni ocazionale, cum ar fi utilizarea unei teme lente in partea de introducere, simfoniile lui Haydn au confirmat forma vieneza, in patru timpi, standard ca fiind urmatoarea: prima parte era o sonata alerta, cea de-a doua o parte mai lenta, a treia era un menuet in masura de 3/8(dezvoltat dintr-un dans de curte), si cea de-a patra, cu final alert, triumfator, utilizand uneori temele din partea anterioara a lucrarii. Printre cele mai reusite lucrari ale lui Haydn sunt: Simfonia Pariziana si Simfonia Londoneza (Op. 82-87 si 93104). Daca Haydn si-a dezvoltat limbajul simfonic mai ales prin rafinarea propriilor tehnici, Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)a preluat elemente stilistice din modelul italian si vienez prezentate de Haydn si Dittersdorf. O trasatura caracteristica a stilului lui Mozart este modul in care acesta utiliza liniile melodice italiene. Mozart a calatorit mult in copilarie si si-a petrecut o buna parte din viata in Italia, unde a asimilat numeroase tehnici componistice, cum ar fi unirea primei si celei de-a doua parti, forma celor trei masuri si elemente coloristice, cum ar fi tremoloul sau trilul. Scoala de la Mannheim

Mozart a calatorit si la Mannheim, unde evolutia structurala a muzicii era, din multe puncte de vedere mai evidenta decat la Viena. Mannheimul era o mare curte electorala din sud-vestul Germaniei care s-a bucurat de un patronat muzical generos, destinat mai ales compozitiilor pentru orchestra rezidentiala. Maestrul de concerte din acea perioada, Johann Stamitz(1717-1757), a fondat o orchestra din virtuosi exceptionali pe care i-a pregatit la nivel neintalnit in Europa. Acesta i-a permis lui Stamitz, dar si altor compozitori din Mannheim, cum ar fi Christian Cannabich si Ernst Eichner, sa introduca numeroase inovatii, ca accentuarea contrastului dintre sectiuni si noi solutii aduse formei

22

ultimei parti, cum ar fi utilizarea ritonellos-urilor (teme recurente). Multi dintre acesti compozitori au calatorit la Paris si au fost influentati de evolutii franceze, cum ar fi utilizarea formelor in trei parti, care a devenit evidenta mai ales la cea de-a doua generatie de compozitori din Mannheim. Mozart a inclus in lucrarile cele mai reusite dintre aceste inovatii, in special crescendourile orchestrale ample si intoarcerea la tema de deschidere, la mijlocul si la sfarsitul unei parti. A continuat cu adaugarea altor elemente extrem de inovative, cum ar fi introducerea brusca a unei teme linistite inainte de sectiunea de sfarsit, ceea ce marea in mod spectaculos efectul finalului. Imaginatia sa debordanta si maiestria deosebita a artistului sunt ilustrate mai ales in simfoniile 39-49. Beethoven

Aparitia lui Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost rodnica pentru istoria simfoniilor si, in general, pentru intreaga muzica. In calitate de discipol al lui Haydn, primele doua simfonii ale lui Beethoven au reflectat traditia vieneza. Cea de-a treia simfonie, Eroica, a fost un punct de cotitura in evolutia acestei forme muzicale. Aceasta a fost prima lucrare a compozitorului in care si-a exprimat pentru prima data propriile idealuri, si nu a realizat pur si simplu o forma abstracta prestabilita. Lucrarea reflecta diverse aspecte ale personalitatii compozitorului si este influentata de mai multi factori, printre care surditatea artistului si revolutiile din Europa acelor vremuri. Cu toate aceste, Eroica este, mai ales, o incercare indrazneata de solutionare a problemei considerata pana atunci insurmontabila dezvoltarii perfectiunii atinse de Haydn si Mozart. Beethoven a extins lungimea partilor si proportiile dramatice mult peste modelul clasic mai ales in Simfonia a III-a si in majoritatea urmatoarelor. Simfonia a IX-a a lui Beethoven este sinteza a doua concepte asupra carora artistul a lucrat decenii intregi inainte de ale finaliza, respectiv amplasarea Odei bucuriei a lui Schiller ca expresia idealului dragostei universale, si o simfonie ampla, fundamentala pe realizarile deja geniale ale compozitorului. Primele trei parti ale simfoniei a IX-a sunt o expansiune a modelului clasic, dar cea de-a patra nu se asemana cu nimic din ceea ce fusese creat inainte. Aceasta incepe prin reluarea celor trei parti precedente, dar de care se indeparteaza si introduce patru solisti vocali si un cor. Pe langa forta absoluta si inovatiile continue greu de imaginat, aspectul uman al muzicii lui Beethoven a facut ca aceasta lucrare sa reprezinte una din principalele inspiratii pentru perioada romantica, perioada in care idealurile subiective ale artistului erau duse pana la limita. Printre compozitorii din afara traditiei austro-germane se numara giganti precum Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) care a pus bazele scolii simfonice ruse prin prelucrarea unor teme din folclorul national si adaugarea unor melodii expresive si a unei orchestratii exceptionale, ceea ce i-a adus o mare priza la public si multa celebritate. Urmatoarea generatie de compozitori rusi, ca Serghei Prokofiev (1891-1953) si Nicolai Rimski-Korsakov (1844-1908), au avut deja un fundament pe care sa

23

construiasca, ceea ce a dus la o dezvoltare importanta a simfoniilor rusesti ce a culminat in secolul XX prin creatiile lui Dimitri Sostakovici (1906-1975). In secolul XX simfoniile au trecut prin numeroase transformari si au devenit cu adevarat internationale, preluand influente locale din diferite tari si devenind mai degraba expresia unei forme muzicale mai largi, mai raspandite, decat o structura muzicala abstracta. Compozitorul danez Carl Nielsen (1895-1931) a fost mare compozitor scandinav, dupa Berwald, si alaturi de finlandezul Jean Sibelius (1865-1957) a introdus un element obiectiv limbajului romantic, care a rezultat intr-o mare concentrare a formei si logicii. Ultima simfonie a lui Sibelius, a VII-a, combina intr-o singura miscare de 20 de minute, patru fragmente conectate, fara nici o trecere. Cele noua simfonii terminate de Gustav Mahler (1860-1911) i-a surprins pe multi contemporani ai artistului; prin modul ironic si includerea folclorului austriac si a muzicii evreiesti, artistul a realizat o armonie plina de neliniste, prevestind atonalitatea lui Arnold Schoenberg (1874-1951). Compozitorul britanic Edward Elgar (1857-1934) s-a mentinut in traditia romantica, dar a avut o voce extrem de originala si usor recognoscibila; era apreciat in Europa cu mult inainte de a fi recunoscut in propria tara. Compozitorii britanici de mai tarziu, ca Ralph Vaughan Williams (1872-1958) si William Walton (1902-1983) au avut mai mult succes in timpul vietii deoarece romantismul de pe continent fusese deja asimilat in cultura lor nationala. Compozitorul britanic Michael Tippet (1905-1997) a daramat mai multe bariere prin cele patru simfonii pe care le-a compus; artistul era manat de dorinta de a perpetua spiritul lui Beethoven prin utilizarea unei armonii clare si foarte distinctive. Compozitorul ceh Anton Dvork (1841-1904) a emigrat in SUA, unde a creat un stil de simfonii ce imbina romantismul tarziu si muzica folclorica nationala. El a fost primul dintr-o serie de compozitori europeni, ca Bohuslav Martinu (1890-1959), Schoenberg si Igor Stravinski (1882-1971) ce avea sa-i influenteze pe americanii prin imigrantii lor. Evolutia simfoniei americane a fost un rezultat al multor compozitori autohtoni care si-au facut studiile la Paris: printre acestia Roy Harris (1889-1979), William Shuman (1910-1992) si Aaron Copland (1900-1990). Simfonia americana a atins apogeul in Simfonia a IV-a a lui Charles Ives (1874-1954) care a demarat procesul de combinare a diferitelor stiluri de muzici nationale printr-un montaj evident, utilizand in mod organic marsurile militare, imnurile si propria sa pregatire americana in traditia simfoniilor europene. Sostakovici si-a dedicat o buna parte din viata compozitiei unor simfonii si lucrarile sale au starnit critica oficiala, deoarece nu reprezentau idealurile comuniste ale lui Stalin. Compozitorul a ripostat prin gesturi ironice cuprinse in muzica, luand adresa in deradere comunistii cu fanfarele si parodierea marsurilor militare. In perioada anilor 1950 si 1960, Sostakovici a inceput sa fie acceptat de conducere si in 1956, i-a fost decernat Ordinul Lenin.

24

La sfarsitul secolului XX numarul noilor simfonii a inceput sa scada, odata cu aparitia noului curent avangardist. Printre cei mai importanti compozitori postbelici se numara compozitorul polonez Witold Lutoslaski (1913-1994). Acesta a compus patru simfonii care, cu toate ca sunt extrem de moderne din punct de vedere al limbajului armonic si inovative ca forma, continua sa fie considerate simfonii datorita modului de utilizare si a apogeului materialului. Alti compozitori postbelici sunt Robert Simpson (1921-1997), un breton care a creat cu acuratete, respectand limbajul utilizat la sfarsitul secolului al XIX-lea. Chiar daca statutul simfoniei, ca forma standard, a suferit o depreciere semnificativa spre sfarsitul secolului XX, pozitia sa dominanta pe parcursul a 200 de ani i-a conferit o pozitie logica filosofica din muzica occidentala. Vocabularul muzical din ultimii ani ai secolului XX era fragmentata de globalizarea culturilor si de greutatea acordata istoriei muzicii. Influenta rasariteana adusa de compozitori ca John Cage (19121992) si Oliver Messiaen (1908-1992) a afectat conceptul evolutiei discursive structura muzicala devenind o stare de flux, in incercarea de a gasi noi forme care sa cuprinda acesti factori. Acest proces este similar cu cel ce a dus la aparitia si dezvoltarea simfoniei ca forma muzicala.

25