Creierul Cortexul cerebral este divizat in patru regiuni : lobul occipital, temporal, parietal si frontal.

Functiile, cum ar fi vederea, auzul si vorbirea sunt distribuite in acele regiuni. Unele dintre acestea sunt asociate cu mai mult de o functie. Prozencefalul este creditat cu cele mai importante functii intelectuale gandirea, planificarea si rezolvarea de probleme(logica). Hipocampul intervine in memorie. Talamusul indeplineste functia unei statii releu pentru aproape toata informatia care ajunge la creier. Neuronii din hipotalamus servesc de asemenea ca statii releu pentru sistemele reglatoare interne prin monitorizarea informatiilor venite de la sistemul anatomic nervos si controlul corpului prin intermediul acelor nervi si a glandei pituitare. Pe fata anterioara a mezencefalului se gasesc doua perechi de dealuri mici, coliculi, grupari de celule care actioneaza ca statii releu pentru informatia cu specific senzorial trasmisa de la organele de simt la creier. Rombencefalul este constituit din punte si bulb care au rol in controlul respiratiei si ritmul cardiac, si cerebelul, cu rol in locomotie precum si in procesele cognitive care necesita coordonare precisa.

Neuronul Celula specializata facuta sa trasmita informatii catre alte celule nervoase, sau glandulare, neuronul este unitatea structurala si functionala a creierului. Creierul este ce este datorita structurii si proprietatilor functionale ale neuronilor interconectati. Creierul contine intre intre 1 si 100 de miliarde de neuroni(la om), in functie de specie. Neuronul este alcatuit din corpul celular, dendrite si axon. Corpul celular contine nucleul si citoplasma. Axonul excitabil din punct de vedere electric se dezvolta din corpul celular si, de obicei, da nastere altor ramuri inainte de a se termina cu butonii terminali. Dendritele se dezvolta si ele din corpul celular si primesc mesaje de la alti neuroni. Sinapsele sunt punctele de contact unde un neuron comunica cu altul. Dendritele si corpul celular sunt acoperite de sinapsele formate din terminatiile axonilor altor neuroni. Neuronii semnalizaeaza transmitand impulsuri electrice de-a lungul axonilor lor, care pot varia in lungime de la o mica fractiune de inch pana la trei picioare sau mai mult. Multi axoni sunt acoperiti de o teaca stratificata de mielina, care faciliteaza transmiterea impulsului nervos de-a lungul axonilor. Aceasta teaca este alcatuita din celule specializate numite oligodentrocite (in creier) si din celule Schwann (in SNP). Impulsurile nervoase implica deschiderea si inchiderea pompelor ionice, care au permeabilitate selectiva, tunele moleculare umplute cu apa care strabat membrana celulara si permit ionilor atomi incarcati cu sarcina sau moleculelor mici sa intre sau sa iasa din celula. Fluxul acestor ioni creeaza un curent electric care produce mici schimbari de voltaj de-a lungul membranei neuronului.

Capacitatea unui neuron de a genera un impuls electric depinde de diferenta de sarcina dintre interiorul si exteriorul celulei. Cand debuteaza un impuls nervos, se produce o inversare dramatica a potentialului electric intr-un anumit punct al membranei neuronale, atunci cand interiorul neuronului trece de la sarcina negatica la cea pozitiva. Schimbarea, numita potential de actiune, traverseaza membrana axonului cu o viteza de sute de mile la ora. In acest mod, un neuron este capabil sa descarce mai multe impulsuri pe secunda. Cand ajunge la terminatiile axonului, aceasta schimbare declanseaza eliberarea neutransmitatorilor, mesagerii chimici ai creierului. Neurotransmitatorii sunt eliberati de terminatia presinaptica, difuzeaza in spatiul intrasinaptic si se ataseaza de receptorii de la suprafata celulei tinta (de obicei alt neuron, posibil un muschi sau o celula glandulara). Acesti receptori functioneaza ca niste comutatoare pentru celula urmatoare. Fiecare receptor are o regiune distincta ca forma si care recunoaste selectiv un anumit mesager chimic. Cand transmitatorul este la locul potrivit, aceasta interactiune altereaza potentialul membranar al celulei tinta si declanseaza un raspuns, cum ar fi generarea unui potential de actiune, contractia unui muschi, stimularea activitatii unei enzime, sau inhibarea eliberarii de neurotransmitatori de catre celula tinta. Neurotransmitatorii si neuromodulatorii Acetilcolina primul neurotransmitator identificat cu aprox. 75 de ani in urma Ach. Substanta este eliberata de neuronii conectati la muschii voluntari (facandu-i sa se contracte) si de neuronii care controleaza bataia inimii. ACh serveste si ca transmitator in multe regiuni din creier. Ach se formeaza la nivelul terminatiilor axonului. Cand un potential de actiune ajunge la terminatia nervoasa, ionul de Ca intra si Ach este eliberat in sinapsa, unde se ataseaza de receptorii celulelor tinta. La muschii voluntari, aceasta deschide canalele de Na, facand muschii sa se contracte. Ach este apoi scindat de enzima acetilcolineraza si resintetizat in cadrul terminatiei nervoase. Anticorpii care blocheaza un anumit tip de receptor pentru Ach cauzeaza miastenia gravis, o boala caracterizata de oboseala si slabiciuniune musculara. Nu se stie mult despre Ach, descoperirile recente au aratat ca poate juca un rol critic in atentia normala, memorie si somn. Neuronii care elibereaza Ach mor la pacientii cu Alzheimer. Medicamentele care inhiba acetilcolineraza sunt folosite in prezent in tratamentul Alzheimerului. Aminoacizii distribuiti pe larg atat in corp cat si in creier, ei sunt unitatile structurale ale proteinelor. Unii dintre acestia pot servi si ca neurotransmitatori in creier. Neurotransmitatorii glicina si acidul gamma-aminobutiric inhiba descarcarile neuronilor. Activitatea AGAB este stimulata de benzodiazepine (Valium) si de medicamentele utilizate impotriva convulsiilor. In cazul bolii Huntington, o maladie ereditara care isi are debutul la mijlocul vietii individuale, neuronii , din centrele nervoase care coordoneaza miscarea, eliberatori de AGAB, degenereaza, astfel cauzand miscari incontrolabile.

Glutamatul si aspartatul actioneaza ca niste semnale excitatorii, activand, printre altele, receptorii pentru N-metil-D-aspartat, care sunt implicati in activitati variabile, de la invatat si memorie pana la dezvoltarea si specializarea contactelor nervoase in cadrul organismului in dezvoltare. Stimularea receptorilor NMDA poate fi promotorul unei schimbari benefice in creier, dar suprastimularea poate leza celulele nervoase sau chiar produce moartea celulara in caz de rana sau accident vascular. Catecolaminele dopamina si norepinefrina sunt larg distribuite in creier si in SNP. Dopamina se gaseste in trei circuite principale in creier, aceste circuite controleaza miscarea, cauzeaza simptome psihiatrice (psihoza) si regleaza raspunsurile hormonale. Circuitul dopaminei care reglementeaza miscarea a fost asociat cu boala. Datorita deficitelor de dopamina din creier, pacientii cu Parkinson manifesta simptome ca spasme musculare, rigiditate si dificultate in miscari. Administrarea medicamentului - levodopa- o substanta din care este sintetizata dopamina, este un tratament de succes in cazul bolnavilor de Parkinson, permitandu-le pacientilor sa mearga si sa faca anumite miscari cu mai mult succes. Un alt circuit al dopaminei este important in cognitie si emotie, anormalitatile in acest sistem sunt implicate in schizofrenie. Anumite medicamente care blocheaza anumiti receptori ai dopaminei diminueaza simptomele psihotice. In al treilea circuit, dopamina regleaza sistemul endocrin. Dopamina coordoneaza hipotalamusul in producerea hormonilor si depozitarea lor in hipofiza de unde sunt eliberati in sange sau declanseaza eliberarea hormonilor depozitati in celulele pituitarei. Fibrele nervoase care contin norepinefrina sunt prezente peste tot prin creier. Deficientele legate de acest neurotransmitator apar la pacientii cu Alzheimer, Parkinson, sau sindormul Korsakoff (maladie cognitiva asociata cu alcolismul cronic). Cercetatorii cred ca norepinefrina are un rol in invatare si memorie. Norepinefrina este secretata si de SN simpatic la perfierie pentru a regla ritmul cardiac si presiunea sanguina. Stresul acut creste eliberarea de norepinefrina de catre SNS si medulosuprarenala. Serotonina acest neurotransmitator este prezent in creier si in alte tesuturi, mai ales in trombocitele din sange si in mucoasa tubului digestiv. In creier, serotonina este implicata in somn, mood, depresie si anxietate. Serotonina controleaza diversele schimbari care afecteaza variatele stari emotionale. Medicamentele care altereaza actiunea serotoninei, cum ar fi fluxentina(Prozac), amelioreaza simptomele depresiei si maladiei obsesiv-compulsive. Peptidele lanturi de aminoacizi. In 1973 cercetatorii au descoperit receptori pentru opiacee la neuronii din diferite regiuni ale creierului. La putin timp, ei au descoperit primul opiaceu produs de creier, asemanator morfinei, un derivat din opiu care este folosi pentru a calma durerea. Ei l-au numit enkefalina literalmente in interiorul capului. Apoi au fost descoperite endorfinele,

acestea, luandu-si numele de la endogena, actioneaza ca opiumul sau morfina eliminand durerea sau cauzand somnolenta. Nu se cunoaste rolul precis al peptidelor opiacee, o simpla ipoteza fiind aceea ca sunt eliberate de neuronii creierului in perioade de stres pentru a minimiza durerea si a spori comportamentul adaptativ (ranile din timpul unei lupte sunt observate multe ore mai tarziu). Totusi, neuronii care ontin peptidele opiacee, nu sunt limitate numai la circuitele sensibile la durere. Opiaceele si receptorii lor sunt asociate cu zone din creier care sunt cativate de stimuli care privesc durerea sau distrugerea tisulara. Aceste semnale sunt transmise catre SNC de nervi senzoriale speciali, mici fibre mielinizate si mici fibre C nemielinizate. Cercetatorii au descoperit ca unele fibre C contin o peptida numita substanta P care cauzeaza senzatia de arsura. Componenta activa a ardeilor iuti, capsaicina, cauzeaza eliberarea substantei P. Factorii trofici cercetatorii au descoperit mai multe proteine mici in creier care sunt necesare pentru dezvoltarea, functionarea si supravietuirea anumitor grupe de neuroni. Aceste mici proteine sunt sintetizate in creier si se ataseaza receptorilor anumitor neuroni. De asemenea, ei au identificat gene care codifica materialul genetic pentru receptori si care sunt implicate in mecanismele de semnalizare ale factorilor trofici. Hormonii din surse ca : pancreasul, rinichii, inima, suprarenalele, gonadele, tiroida, paratiroida, timusul si hipofiza. Sistemul endorin functioneaza majoritar prin hipofiza care elibereaza hormonii in sange. Deoarece fragmente de endorfine sunt eliberate de pituitara in sange, acestea funtioneaza ca hormoni endocrini. Sistemul este foarte important pentru activarea si controlul activitatilor comportamentale de baza (sex, emotie, raspuns la stres, reglarea functiilor organismului, reproducere, utilizarea energiei, metbolism). Actiunea hormonilor dovedeste maleabilitatea si capacitatea creierului de a raspunde semnalelor din mediu. Creierul contine receptori pentru hormonii tiroidieni si cele sase clase de hormoni steroizi androgeni, estrogeni, progesteroni, glucocorticoizi, mineralcorticoizi si vitamina D. Receptorii sunt intalniti in anumite populatii de neuroni din creier si in anumite organe. Hormonii tiroidieni si steroizi se atatseaza proteinelor receptoare care la randul lor se ataseaza ADN regland actiunea genelor, astfel putand sa rezulte schimbari de durata in structura si functia celulara. Creierul are receptori pentru multi hormoni, de ex hormonul metabolic insulina, factorii de crestere de tip insulinic, grelina si leptina. Acesti hormoni sunt provin din sange si afecteaza activitatea neuronala si anumite aspecte ale structurii neuronale. Ca raspuns la stres si la schimbarile ceasului nostru biologic, cum ar fi ciclul nictemeral si tulburarea lui, hormonii intra in sange si ajung la creier si la celelalte organe. In creier, acestia altereaza producerea constructiilor pe baza de gene care participa in neurotransmiterea sinaptica precum si structura celulelor creierului. Ca rezultat, circulatia energetica a creierului si capacitatea ei de neurotransmisie sunt schimbate pe parcursul orelor pana la zile. In acest mod,

creierul isi ajusteaza performanta si controlul comportamentului in raspuns la un mediu in schimbare. Hormonii sunt importanti in protectie si adaptare, dar stresul si hormonii de stres, cum ar fi glucocorticoidul cortisol pot altera funtionarea creierului, capacitatea de invatare. Expunerea prelungita la stres puternic poate cauza o alterare permanenta a creierului. Reproducerea la femei este un bun exemplu de proces ciclic obisnuit reglat de hormoni. Neuronii din hipotalamus produc hormonul de eliberare a gonadotropinei , o peptida care actioneaza asupra celulelor din hipofiza. Atat la femei cat si la barbati declanseaza eliberarea FSH si LH in sange. La barabti, acesti hormoni sunt transportati la receptorii celulelor din testicule, unde se elibereaza un adrogen testosteron in sange. La femei, FSH si LH actioneaza asupra ovarelor, declansand eliberarea de estrogen si progesteron. Hormoni sexuali testosteron, estrogen, progesteron. In schimb, nivelul crescut testosteron si estrogen actioneaza asupra hipotalamusulu isi pituitarei micsorand secretia de FSH si LH. Nivelele crescute de hormoni sexuali de termina schimbari chimice si de structura la nivel celular, rezultand o crestere a capacitatii de antrenare in comportament sexual. Hormonii sexuali exercita de asemenea efecte la scara larga asupra multor altor functii ale creierului cum ar fi atentia, controlul motor, durerea, mood si memoria. Diferentierea sexuala a creierului este cauzata de hormonii sexuali care actioneaza in stadiul fetal si partea de inceput a stadiului postnatal, chiar daca descoperirile recente atribuie aceasta schimbare genelor de pe cromozomul Y. Au fost observate diferente la nivelul creierul feminin si masculin, acestea constand in marimea si forma structurilor din hipocampus. Diferentele sexuale sunt mult mai mult decat comportamentul sexual si reproducere si afecteaza multe regiuni ale creierului si functii ale sale, variind de la mecanismele perceperii durerii si ocuparii de stres la strategii de rezolvare a problemelor cognitive. Au fost observate diferente anatomice intre creierele barbatilor homosexuali si heterosexuali. Cercetarile arata ca hormonii si genele actioneaza in prima parte a vietii individuale definind forma creierului, in ceea ce priveste diferentele de ordin sexual in structura si functie. Gazele oxidul nitric si monoxidul de carbon nu actioneaza ca alti neurotransmitatori. Fiind gaze ele nu sunt depozitate intr-o structura, cu atat mai putin in structuri sinaptice. In schimb, sunt fabricate de enzime cand sunt necesare si sunt eliberate di nneuron pri ndifuzie. Mai degraba decat sa actioneze asupra zonelro receptoare, aceste gaze difuzeaza in neuronii adiacenti si actioneaza asupra tintelor chimice, posibil enzime. Oxidul nitric controleaza erectia., in intestin controleaza relaxarea care contribuie la miscarile normale ale digestiei. In creier, oxidul nitric detine un control major asupra moleculei mesager intracelulare GMP ciclic. In conditiile unui exces de glutamat, ca in cazul unui accident vascular, distrugerea la nivel neuronal poate fi atribuita in parte oxidului nitric. Mesagerii secunzi substante care declanseaza comunicarea biochimica intracelulara, dupa actiunea exercitata de neurotransmitatori : efectele intracelulare pot fi responsaible pentru

schimbari de lunga durata la nivelul SN. Ele transmit mesajul chimic al neurotrasmitatorului (primul mesager) de la membrana celulara la masinaria biochimica interna. Efectele lor pot dura de la cateva secunde la mai multe minute. Eu exemplu al pasului initial in activarea unui mesager secund implica ATP(prezent peste tot in citoplasma). De exemplu, cand norepinefirna se ataseaza receptorului sau neuronal, receptor activat ataseaza o proteina G pe fata interioara a membranei. Proteina G activata face ca enzima adenil ciclaza sa converteasca ATP-ul in adenozin monofosfat ciclic cAMP. Al doilea mesager, cAMP, are mai multe roluri in celula, variind de la schimbari in functiunea pompelor ionice din membrana la schimbari in expresia genelor in nucleu, mai mult decat rolul de mesager intre doi neuroni. Se crede ca mesagerii secunzi au rol in fabricarea si eliberarea neurotransmitaorilo, in miscarile intracelulare si in metabolismul carbohidratilor din emisferele cerebrale, precum si in procesele de crestere si dezvoltare. In concluzie, diferitele efecte ale mesagerilor secunzi asupra materialului genetic al celulelor poate conduce la alteratii de lunga durata in functionarea celulara si in final, in comportament. Dezvoltarea creierului Celulele sistemului nervos se conecteaza intre ele in trilioane de modele specifice care se formeaza si se schimba pe parcursul vietii individuale. Aceste legaturi din diferite tipuri de neuroni incep sa se dezvolte din embrion. Mai intai, tipuri apropiate de neuroni trebuie sa apara in numar corespunzator si sa migreze in locuri apropiate. Apoi, axonii si dendritele care formeaza aceste conexiuni se extind de la aceste celule nervoase, cresterea axonilor trebuind sa fie ghidata pe distante lungi pentru a atinge tintele potrivite. Conexiunile care se formeaza initial se maturizeaza apoi, experienta si activitatea primei parti a vietii postnatale jucand un rol important in finalizarea dezvoltarii lor. Unele boli, de ex- schizofrenia, sunt studiate mai nou in cadrul etapelor de dezvoltare. Unii cercetatori cred ca genele care sunt importante in dezvoltarea creierului joaca un rol si in susceptibilitatea bolilor din spectrul autismului si ca regenerarea in urma traumei ar fi posibila prin aplicarea cunostintelor legate de formarea legaturilor in timpul dezvoltarii. Aceste studii pun in lumina si procese ca invatatul si memoria. Nasterea neuronilor si reteaua nervoasa La trei sau patru saptamani dupa fecundatie, una sau doua straturi de celule gelatinoase din embrionul uman, de aproxiativ o lungime de inch in lungime, incepe sa se ingroase si sa mareasca de-a lungul mijlocului. Pe masura ce celulele continua sa se divida si placa neuronala plata sa creasca, apar la suprafata acesteia niste cutaturi paralele asemenea celor unui avion din hartie. In numai cateva zile, cutaturile se apleaca una catre cealalta si se sudeaza formand tubul neural. Partea superioara a tubului se ingroaza si formeaza trei aglomerari care formeaza prozencefalul, mezencefalul si rombencefalul. Primele semne ale ochilor si emisferelor creierului apar mai tarziu in dezvoltare.

Creierul uman si sistemul nervos incep sa se dezvolte in a treia saptamana de sarcina cu inchiderea tubului neuronal. Pe la a patra saptamana se pot recunoaste ariile majore ale creierului cum ar fi prozen-, mezen- si rombencefalul si vezicula optica (din care se formeaza ochii). Se pot observa cutaturi neregulate si circumvolutiuni incepand cu luna a 6-a. Embrionul are trei straturi care se supun multor interactiuni pentru a se dezvolta intr-un organ, os, muschi, piele sau tesut neural. Pielea si tesutul neural se dezvolta din ectoderm, ca raspuns la semnalele provenite de la stratul adiacent, mezodermul. Un numar de molecule interactioneaza pentru a determina daca ectodermul devine tesut neural sau se dezvolta in alt mod, devenind piele. Studii ale maduvei spinarii efectuate pe broaste arata ca un mecanism major depinde de niste proteine specifice care inhiba activitatea altor proteine. In zonele in care nu sunt inhibate, tesutul devine piele. In zonele in care proteinele sintetizatre de mezoderm duc la inhibare, tesutul devine neural. O data ce tesutul ectodermal a devenit neuronal, mai multe interacti determina tipul de celule nervoase pe care le va forma. SN matur contine o mare varietate de celule, care pot fi divizate in doua mari categorii : neuronii, responsabili in principal pentru semnalizare si celulele de suport gliale. Cercetatorii au descoperit ca soarta tesutului neural depinde de un numar de elemente, inclusiv pozitia celulei in SN, care determina stimulii din mediu la care celulele sunt susceptibile. De exemplu, un factor cheie in dezvoltarea maduvei spinarii este o proteina denumita arici sonic care este similara unei proteine semnalizatoare intalnita la muste. Aceasta, sintetizata initial de tesutul mezodermal aflat sub maduva spinarii aflata in dezvoltare marcheaza celulele neurale adiacente care vor face parte dintr-o anumita clasa de celule gliale specializate. Celulele mai indepartate sunt expuse la o cantitate mai mica de arici sonic si se vor dezvolta in neuronii motori care controleaza muschii. O cantitate chiar mai mica de arici sonic determina formarea interneuronilor, statii releu catre alti neuroni, nu muschi. O combinatie de semnale determina de asemenea tipul mesajelor chimice sau neurotransmitatorilor pe care un neuron le va folosi pentru a comunica cu alte celule. Pentru unele celule, cum ar fi neuronii motori, tipul de neurotransmitator este fix, dar pentru alti neuroni este o chestiune de alegere. Cercetatorii au observat ca atunci cand anumiti neuroni sunt izolati de alte celule ei produc norepinefrina. In schimb, daca sunt mentinuti in contact cu alte celule, cum ar fie cele din tesutul cardiac, ei produc acetilcolina. Din moment ce toti neuronii au genele necesare producerii acestor molecule, activarea unui anumit set de gene declanseaza productia unor anumitor tipuri de neurotransmitatori. Multi cercetatori cred ca semnalul care activeaza gena, mai mult rolul final pe care il au nerotransmitatorii produsi de neuroni, este influentat de factorii proveniti de la insusi tintele lor. Neuronii sunt produsi de-a lungul canalului central din tubul neural. Acesti neuroni vor ajunge apoi in destinatia lor finala din creier unde se vor aduna si vor forma diverse structuri nervoase,

obtinand mijloacele specifice de transmitere a mesajelor nervoase. Axonii lor se vor dezvolta foarte mult, parcurgand distante lungi pana cand se intalnesc cu partenerii potriviti, formand circuite specifice si elaborate. In final, se elimina conexiunile necorespunzatoare si de prisos, accentuandu-se scopurile precise ale circuitelor care raman. Rezultatul este o retea elaborata in stadiul adult care numara 100 de miliarde de neuroni care controleaza miscarile corpului, perceptia, emotiile si gandirea. Pe masura ce sunt produsi, neuronii se indeparteaza de zona ventriculara a tubului neural (zona interna) pana aproape de limita zonei marginale (zona exterioara). Dupa ce neuronii inceteaza sa sa divida, ei formeaza o zona intermediara unde se acumuleaza gradat pe masura ce creierul se dezvolta. Migratia neuronilor apare in majoritatea structurilor creierului, dar se petrece in mod special in formarea cortexului cerebral la primate, inclusiv la oameni. In aceasta structura, neuronii aluneca de la locul de origine suprafata ventriculara, de-a lungul fibrelor non-neuronale care formeaza o cale, catre destinatia lor prestabilita. Migratia neuronilor utilizeaza anumite mecanisme, inclusiv recunoasterea traiectoriei potrivite si capacitatea de deplasare pe distante lungi. Un mecanism al migratiei pe distante lungi este miscarea neuronilor de-a lungul fibrelor alungite care formeaza schelaria tranzitorie in creierul fetal. In alt mod, interneuronii inhibitori se deplaseaza tangential de-a lungul creierului. Multe forte externe, cum ar fi alcoolul, cocaina si radiatia interfereaza cu migratia neuronilor rezultand in pozitionarea incorecta a acestora, care poate duce la retard sau epilepsie. Mai mult, s-a descoperit ca mutatiile genelor care determina migratia cauzeaza niste forme rare de retard genetic si epilepsie la oameni. Dupa ce neuronii au ajuns in destinatia finala, ei trebuie sa realizeze conexiunile potrivite pentru a face posibila o anumita functie, cum ar fi auzul, vederea. Acestea se realizeaza cu ajutorul axonului. Aceasta prelungire se poate lungi cu pana la o mie de ori lungimea corpului celular din care provine. Drumul axonilor se termian de obicei atunci cand intalnesc prelugiri mai groase, dendrite, la alti neuroni. Neuronii tinta pot fi localizati la o distanta considerabila, uneori in cealalta parte a creierului. In cazul unui neuron motor, axonul unui neuron ajunge de ex - de la maduva spinarii pana la muschiul piciorului. Intr-o sectiune prin lobul occipital al unui fetus de maimuta in varsta de trei luni se observa neuroni imaturi migrand de-a lungul celulei gliale. Acesti neuroni fac legaturi tranzitionale cu alti neuroni pana la destinatie. Un singur neuron foloseste o fibra gliala drept schela-ghid. Pentru a se deplasa, are nevoie de molecule de aderenta si de proteine contractile (propulsie). Cresterea axonului este controlata de conurile de crestere. Aceste dilatari ale varfului axonului exploreaza in mod activ mediul in cautarea locului precis al destinatiei. Cercetatorii au descoperit multe molecule speciale care ajuta la ghidarea conurilor. Unele molecule se gasesc pe suprafata celulelor cu care conurile de crestere intra in contact, in timp ce unele sunt eliberate de surse aflate in apropierea conului de crestere. Conurile de crestere au molecule care servesc ca

receptori pentru stimulii din mediu. Aceste molecule semnalizatoare includ proteine cu nume ca netrina, semaforina si efrina. In majoritatea cazurilor, aceastea sunt familii de molecule inrudite, de exemplu, cercetatorii au identificat cel putin 15 semaforine si 10 efrine. Un lucru remarcabil este ca majoritatea acestor proteine se intalnesc atat la viermi, insecte, mamifere, inclusiv oameni. Fiecare familie de proteine este mai mica la muste sau viremi decat la soareci sau oameni, dar functiile sunt total similare. De exemplu, prima netrina a fost descoperita la un vierme unde ghida neuronii injurul inelului nervos al viermelui. Mai tarziu, s-a descoperit ca netrinele ghidau axonii neuronilor in jurul maduvei spinarii la mamifere. Receptorii pentru netrine au fost descoperiti in prima faza tot la viermi, apoi la oameni. O data ce axonii si-au atins tintele, ei formeaza sinapse, ceea ce permite semnalelor electrice din axon sa treaca la neuronul urmator unde pot provoca sau preveni generarea unui nou semnal. Reglarea transmiterii prin sinapse si integrarea admisiilor, de la miile de sinapse, pe care un neuron le primeste sunt responsbile pentru uluitoarea capacitate a creierului de a procesa informatia. Pentru ca procesarea sa decurga fara gres este necesar ca conexiunile sa fie foarte specific. O parte din specificitate deriva din mecanismul de conducere a axonului catre aria sa tinta. Niste molecule aditionale mediaza recunoasterea tintei, respectiv axonul alege neuronul potrivit, de obicei chiar partea potrivita din celula tinta, o data ajuns la destinatie. Multe din aceste molecule au fost identificate in ultimii ani. Cercetatorii au descoperit si modul de diferentiere al sinapselor o data ce contactul a fost facut. Mica portiune de axon care intra in contact cu dendrita devine specializata in eliberarea neurotransmitatorilor, iar mica portiune de dendrita se specializeaza in primirea si raspunderea la semnal. Molecule speciale trec printre celulele care elibereaza si recepteaza pentru a se asigura ca contactul este bine facut si ca specializarile de emis si receptat sunt corecte. Aceste procese sunt responsabile de transmiterea corecta si rapida a semnalelor de catre sinapse. In final, alte molecule se ocupa de maturarea sinapsei dupa ce aceasta s-a format, in asa fel incat sa se poata ocupa de modificarile care intervin o data cu maturizarea corpului si schimbarile comportamentale. Se crede ca defecte ale unora dintre aceste molecule confera susceptibilitate la boli cum ar fi autismul, iar pierderea altor molecule poate evidentia degradarea sinapselor o data cu imbatranirea. Multi axoni din creier au nevoie de un strat de mielina pentru a mari viteza de conducerea a impulsului. Procesul de invelire a axonilor cu mielina se petrece ultimul si poate dura ani in unele regiuni ale creierului. SNC matur este constituit din creier si maduva spinarii. Creierul trimite impulsuri nervoase catre anumite parti ale corpului prin nervii periferici, respectiv SNP. Nervii periferici din regiunea cervicala deservesc gatul si bratele, cei din regiunea toracala deservesc trunchiul, cei din regiunea lombara deservesc picioarele, iar cei din regiunea sacrala deservesc intestinele si vezica urinara. SN autonom este format din neuroni care conecteaza SNC cu organele interne. Este

divizat in SN simpatic care mobilizeaza enrgia si resursele in perioade de stres si excitare, si SN parasimpatic care conserva energia si resursele in timpul perioadelor de relaxare. Curatarea Dupa ce s-a dezvoltat, reteaua neurala are nevoie de curatare pentru a deveni un sistem mai eficient. Aproximativ o jumatate din numarul de neuroni generati in timpul dezvoltarii functioneaza la adult. Intregi populatii de neuroni sunt distruse prin apoptoza. Apoptoza este activata daca un neuron pierde batalia cu alti neuroni pentru a primi semnale chimice vitale numite factori trofici. Acesti factori sunt produsi limitat de catre tesuturile tinta. Fiecare tip de factor trofic este asociat cu supravietuirea unui anumit grup de neuroni. De exemplu, factorul de crestere nervos este important pentru supravietuirea neuronului senzorial. Recent, s-a descoperit ca apoptoza ramane la ordinea zilei si la maturitate fiind folosita regulat. Pe baza acestei idei, cercetatorii au descoperit ca ranile si anumite boli neurodegenerative distrug neuronii nu in mod direct prin leziunile pe car le creeaza ci prin activarea apoptozei. Celulele nervoase formeaza prea multe conexiuni la inceput. De exemplu, la primate, proiectiile celor doi ochi pe creier se suprapun initial apoi se separa asociindu-se fiecare cu zona corespondeta fiecarui ochi. Mai mult, in cortexul cerebral al primatelor tinere, conexiunile dintre neuroni sunt mai numeroase si de doua ori mai dense decat cele ale primatelor adulte. Comunicarea intre neuroni prin mesaje chimice si impulsuri nervoase este necesara pentru plivirea conexiunilor. Conexiunile care sunt active si care genereaza impulsuri nervoase supravietuiesc, iar cele mai putin sau deloc active sunt eliminate. In final, circuitele creierului adult sunt ca la inceput numai intr-o anumita proportie, conexiunile deficitare fiind eliminate. Perioadele critice Desi majoritatea mortilor neuronilor se petrec in stadiul embrionar, curatarea conexiunilor se petrece in mare parte si in perioadele critice din prima parte a vietii postnatale. Acestea sunt ferestre de timp de-a lungul dezvoltarii cand SN trebuie sa se acomodeze cu experientele critice admisiile senzoriale, de miscare, emotionale pentru a se dezvolta normal. Aceste perioade sunt caracterizate de capacitatea foarte mare de invatare. Dupa un timp, numarul de conexiuni se diminueaza, iar cele ramase sunt mai putin suscpetibile la schimbari, fiind mai puternice si mai precise. Ranirea sau privarea senzoriala sau sociala, intrun anumit stadiu al vietii postnatale, pot afecta un aspect al dezvoltarii, in timp ce aceeasi ranire in alt stadiu poate afecta un aspect diferit. De exemplu, daca o maimuta este crescuta de la cinci pana la sase luni cu o pleoapa inchisa, animalul isi va pierde vederea cu acel ochi datorita folosirii reduse. Pierderea vederii este cauzata de pierderea conexiunilor functionale dintre ochi si neuronii din cortexul vizual. Aceasta descoperire a dus la descoperirea de tratamente mai bune care se aplica in stadii mai putin avansate ale cataractei si strabismului.

Cercetarile arata ca mediile imbogatite sprijina dezvoltarea creierului, de exemplu, studiile arata ca animalele crescute intr-un mediu plin de jucarii au neuronii mult mai ramificati decat animalele izolate. Intr-un studiu recent, cercetatorii au descoperit ca mediile imbogatite determina prezenta unui numar mai mare de neuroni intr-o zona implicata in memorie. Multi oameni au observat ca copii pot invata limbile cu o mai mare competenta decat adultii, iar cercetarile recente sugereaza ca activitatea sporita a perioadei critice poate contribui la robustetea capacitatii de invatare, in mod interesant, in comparatie cu adultii, la copii este o incidenta mai mare a bolilor puse in legatura cu activitatea excesiva a creierului, cum ar fi epilepsia. Multe sindroame de epilepsie apara in copilarie si dispar la maturitate. Dezvoltarea creierului la oameni continua si la inceputul varstei de 20 de ani nici chiar crerierul adolescentului nu este complet matur. Unul dintre aspectele tarzii al dezvoltarii creierului consta in finalizarea mielinizarii axonilor care conecteaza o regiune din creier cu o alta. Acest proces incepe in timpul perioadei natale si se muta dinapoia creierului in partea frontala : lobii frontali sunt ultimii care sunt conectati prin axoni mielinizati (rapid conductori). Functiile majore ale lobilor frontali sunt discernamantul, intelegere, controlul impulsurilor, dobandirea acestora fiind ultimul pas in dezvoltarea creierului uman matur. Cercetatorii spera ca o noua perspectiva in dezvoltarea creierului ar putea conduce la tratamente pentru cei care au dizabilitati in ceea ce priveste invatarea, cei cu traumatisme la nivelul creierului si boli neurodegenerative si ca ne-ar putea ajuta in intelegerea procesului de imbatranire. Rezultatele cercetarilor indica nevoia de a intelege procesele asociate cu functionarea normala a creierului in fiecare din stadiile sale majore si sugereaza ca aceasta informatie ar putea conduce la descoperirea unor terapii pe varste pentru bolile creierului. Senzatie si perceptie Vederea acest minunat simt ne permite sa percem lumea din jurul nostru, fiind cel mai delicat si complex simt al nostru, de asemenea, si cel ma studiat. Aproximativ un sfert din creier este utilziat in procesarea stimulilor vizuali, mai mult decat pentru orice alt simt. Este simtul despre care se stie cel mai mult din sistemele senzoriale prezente la vertebrate, majoritatea informatiilor provenind din studiile efectuate pe maimute si pisici. Vederea incepe cu trecerea luminii prin cornee, care se ocupa de aproximativ trei sferturi din adunarea razelor, apoi prin cristalin, care ajusteaza focalizarea, toate combinandu-se pentru a reda o imagine cat mai clara a lumii inconjuratoare pe startul de celule fotoreceptoare din retina. Fotoreceptorii absorb lumina si trimit semnale electrice la neuronii vecini care captusesc partea din spate a ochiului. La fel ca in cazul unui aparat de fotografiat, imaginea de pe retina este rasturnata : obiectele de la dreapta centrului proiecteaza imagini in partea stanga a retinei si viceversa; obiectele de deasupra centrului proiecteaza imagini in partea de jos a retinei si viceversa. Dimensiunea pupilei, care determina cata lumina intra in ochi, este controlata de iris. Dimensiunea cristalinului

este modificata de muschii din spatele irisului astfel incat obiectele de la apropiere sau de la departare sa poata fi focalizate pe retina. Fotoreceptorii, aproximativ 125 de milioane in fiecare ochi uman, sunt neuroni specializati in transformarea luminii in impuls nervos. Ei se gasesc in doua forme. Celulele cu bastonas sunt sensibile la lumina slaba si nu redau culorile. Celulele cu con functioneaza la lumina puternica si sunt responsabile de detalii, vederea in alb si negru si in culori. Ochiul uman contine trei tipuri de conuri, fiecare sensibil la o anumita gama de culori. Pentru ca sensibilitatile lor se suprapun, celulele cu con functioneaza combinat pentru a reda informatiile despre toata culorile vizibile. Noi distingem mii de culori utilizand numai trei tipuri de celule cu conuri. Pe acelasi principiu fucntioneaza si calculatorul care genereaza un spectru de culori pornind de la trei culori : rosu, verde si albastru. Primatele, inclusiv oamenii, au o vederea foarte bine dezvoltata utilizand doi ochi, respectiv vederea binoculara. Semnalele vizuale de la fiecare ochi strabat in jur de un milion de fibre ale nervului optic pana la chiasma optica, unde niste fibre nervoase se incruciseaza astfel incat ambele parti ale creierului primesc semnale de la ambii ochi. In consecinta, jumatatile din stanga ale ambelor retine proiecteaza in partea stanga a cortexului vizual si viceversa. Rezultatul este ca partea stanga a imaginii privite este inregistreaza in emisfera dreapta si viceversa. Aceiasi aranjare se aplica si in cazul miscarii si a pipaitului : fiecare parte a creierului este responsabila de partea opusa a corpului si a lumii inconjuratoare. Cercetatorii stiu multe despre modul in care celulele codifica informatia vizuala in retina, nucleul geniculat lateral statie intermediara intre retina si cortexul vizual si cortexul vizual. Retina contine trei straturi de neuroni. Primul, cel format din celule cu conuri si bastonase isi trimite semnalele catre stratul din mijloc, care transmite semnalele catre cel de-al treilea strat care este format din celulele gangliolare ale caror axoni formeaza nervul optic. Fiecare celula din straturile al doilea si al treilea primeste informatii de la mai mutle celule din stratul precedent, dar numarul de conexiuni este variat pe toata suprafata retinei. Aproaae de centrul acesteia, unde acuitatea vizuala este maxima, fiecare celula din al treilea strat primeste informatii via stratul din mijloc de la o celula cu con, sau, cel mult cateva, permitandu-ne sa depistam detalii de mare finete. Aproape de marginile retinei, fiecare celula din al treilea strat primeste semnale de la un grup format din multe celule cu con si bastonas, explicandu-se astfel faptul ca nu distingem detalii de mare finete in nici o parte laterala. Chiar daca este mare sau mica aria vizuala care aduce informatii unui neuron vizual se numeste camp receptiv. Lumina trece prin celelalte straturi inainte de a ajunge la celulele cu conuri si bastonase. Aproximativ cu 55 de ani in urma, cercetatorii au descoperit ca campul receptiv al unei celule vizuale este activat atunci cand lumina atinge o mica portiune din centrul campului perceptiv si este inhibat atunci cand lumina atinge o parte din jurul centrului campului perceptiv. Daca lumina

acopera intreg campul perceptiv, celula raspunde slab. Deci, procesul vizual incepe prin compararea cantitatii de lumina care atinge orice portiune mica din retina cu cantitatea de lumina din jur. Informatia vizuala de la retina este transmisa prin nucleul geniculat lateral al talamusului la cortexul vizual primar o foita subtire de tesut (cu o grosime de mai putin de 1/10 inch) un pic mai mare decat o moneda de 50 de centi, aflata lobul occipital in partea posterioara a creierului. Cortexul vizual primar este foarte dens, fiind format din mai mutle straturi de celule. In stratul din mijloc, cel care primeste mesaje de la nucleul geniculat lateral, cercetatorii au gasit raspunsuri similare celor observate in retina si in celulele geniculate laterale. Celulele care se gasesc pe si sub acest strat raspund diferit. Ele prefera stimuli de tipul barelor si marginilor si cele cu un anumit unghi (orientare). Mai mult, studiile au aratat ca celule diferite prefera margini cu anumite unghiuri sau margini care se misca intr-o anumita directie. Chiar daca procesul nu este complet inteles, descoperirile recente sugereaza ca semnalele vizuale implica cel putin trei sisteme de procesare. Un sistem se pare ca proceseaza informatii in mare legate de forma, un al doilea sistem, legate de culoare si un al treilea, de miscare, localizare si organizare spatiala. Aceste descoperiri ale sistemelor de procesare separate provin din studii anatomice si psihologice efectuate pe maimute. Ele sunt dovedite si de studiile psihologice efectuate pe oameni, studii care arata ca perceptia miscarii, adancimii, perspectivei, marimii relative a obiectelor, miscarii relative a obiectelor, umbririi si gradatiilor in textura, toate depind in primul rand de contrastele in intensitatea luminii decat in culoare. Conceptul de Gestalt din psihologie explica de ce perceptia msicarii si adancimii sunt caracteristice unui singur sistem de procesare. Perceptia are nevoie de organziarea anumitor elemente astfel incat cele inrudite sa fie grupate impreuna. Aceasta driva din abilitatea creierului de a grupa partile unei imagini si de a separa imaginile una de alta si de fondul lor individual. Cum se combina aceste sisteme astfel incat sa produca imaginile vii de obiecte solide pe care le percepem? Aceasta implica extragerea informatiei relevante din punct de vedere biologic in fiecare stadiu si asocierea modelelor de semnalizare ale populatiilor de neuroni cu experienta trecuta. Informatii obtinute in urma cercetarii pe maimute si pisici au imbunatatit tratamentul strabismului. Copiii cu strabism vad initial bine cu fiecare ochi. Dar din cauza ca nu pot contopi imaginile de la cei doi ochi, ei tind sa favorizeze un ochi, de obicei pierzandu-si vederea cu celalalt. Vederea poate fi redata in acest caz, dar doar in prima parte a copilariei. Dupa varsta de 6 ani, vederea ochiului defavorizat este pierduta definitiv. Pana acum cateva decade, oftalmologii asteptau pana ce copii atingeau varsta de 4 ani pana sa-i opereze pentru a le alinia ochii sau sa le prescrie exercitii sau un eye patch. Acum, strabismul este corectat foarte devreme in cursul vietii inainte de varsta de 4 ani, cand vederea inca poate fi redata.

Auzul considerat, de obicei, cel mai important simt al oamenilor. La fel ca sistemul vizual, ceo auditiv diferentiaza mai multe instante(calitati) in semnalele pe care le detecteaza. Totusi, sistemul auditiv nu amesteca sunetele, asa cum sistemul vizual o face cu unde de lumina de diferite lungimi pentru a produce culoarea. In mod opus, el separa sunetele complexe in tonurile sau frecventele lor componente astfel incat noi sa putem identifica diverse voci sau instrumente pe masura ce ascultam o conversatie sau muzica. Pavilionul urechii => conductul auditiv extern => timpan (este facut sa vibreze)=>de el este sprijinit ciocanelul=>nicovala=>scarita=>se sprijina de fereastra ovala care separa urechea medie umpluta cu aer de urechea interna umpluta cu lichid pentru a produce unde de presiune in melcul cohlear al urechii interne. Separarea frecventelor este facuta in cohlee, care este activata de-a lungul lungimii sale de diferite frecvente, astfel incat o nota inalta face ca o regiune a membranei bazale a cohleei sa vibreze, iar o nota joasa o alta. Celulele cu cili din cohlee, de deasupra membranei bazale, au buchete de stereocili microscopici care sunt deviati de membrana tectoria de deasupra. Celulele cu cili convertesc vibratia mecanica in impuls electric, care excita mai departe cele 30, 000 de fibre ale nervului auditiv care conduce semnalele electrice la trunchiul cerebral. Deoarece fiecare celula cu cili se afla pe o parte diferita a membranei bazale, fiecare este excitata mai bine de o anumita frecventa si, la fel, fiecare fibra nervoasa duce la creier informatii legate de un anumit tip de frecventa. Informatia auditiva este analizata de centre multiple ale creierului pe masura ce este transmisa catre girusul temporal sau cortexul auditiv, partea creierului responsabila de perceperea sunetelor. In cortexul auditiv, neuronii adiacenti tind sa raspunda la tonuri cu frecventa similara. Totusi, ei se specializeaza in diverse combinatii de tonuri. Unii recepteaza tonuri pure sunetul flautului, iar altii sunete complexe sunetele viorii. Unii recepteaza sunete scurte in timp ce altii recepteaza sunete scurte; altii recepteaza sunete care urca sau coboara. Unii neuroni combina informatia provenita de laacesti neuroni specializati pentru a recunoaste un cuvant sau un instrument. Sunetul este procesat in cortexul auditiv din ambeleparti ale creierului. Totusi, partea stanga este, la majoritatea oamenilor, specializata in perceperea si producerea vorbirii. Vatamarea cortexului auditiv stang, de ex AVC, poate face ca cineva sa auda in continuare, dar sa nu fie capabil sa inteleaga comunicarea verbala (vorbirea).

Gustul si mirosul Chiar daca sunt diferite, cele doua experiente senzoriale sunt intim ingemanate. Sunt simturi separate, fiecare cu propriile organe de receptie. Cele doua actioneaza impreuna facandu-ne sa diferentiem mii de arome. Luat in parte, gustul este un simt relativ concentrat (pe...) asociat cu diferentierea dintre dulce, sarat, acru, amar si umami (japonezul pentru delicios). Intereactiunea

dintre gust si miros explica de ce pierderea mirosului cauzeaza o reducere serioasa a experientei gustative, pe care o numim aroma. Gustul este detectat in cadrul mugurilor gustativi, structuri speciale incorporate in papile, sau protuberante, localizate majoritar pe suprafata limbii. Altele se gasesc in cerul gurii sau pe palat. Fiecare persoana are intre 5.000 si 10.000 de muguri gustativi. Substantele cu gust stimuleaza celulele senzoriale specializate, fiecare mugure fiind format din 50-100 de asemenea celule. Semnalele gustative din celulele senzoriale sunt transferate la capatul fibrelor nervoase, care trimit impulsuri de-a lungul nervilor cranieni catre regiunile responsabile de gust din trunchiul cerebral. De aici, impulsurile sunt transmise la talamus si mai departe la cortexul cerebral pentru perceperea constienta a gustului. Celule receptoare specializate olfactive sunt localizate intr-o mica portiune de mucoasa care captuseste partea superioara a nasului. Axonii acestor celule senzoriale trec prin perforatii ale osului de deasupra si intra in doi bulbi olfactivi alungiti localizati deasupra osului. Portiunea celulei senzoriale expusa la odoare poseda cili. Acesti cili au zone receptive stimulate de moleculele de odoare din aer. Aceste molecule se dizolva in mucus pentru a stimula proteinele receptoare din cili, declansand astfel senzatia de miros. Un odorizant actioneaza asupra multor receptori, in grade diferite. In mod similar, un receptor intereactioneaza cu mai multi odorizanti diferiti, in grade diferite. Modelul activitatii din celulele receptoare este proiectat in bulbul olfactiv, unde neuronii sunt activati sa formeze o imagine spatiala a odorii. Impulsurile produse in urma acestei stimulari ajung in cortexul olfactiv primar din partea posterioara a partii orbitale a lobului frontal. Informatia olfactiva trece apoi in partile adiacente cortexului orbital unde este combinata cu informatia gustativa in formarea aromei. Pipaitul si durerea Pipaitul este simtul cu ajutorul caruia determinam caracteristicile obiectelor : marime, forma si textura, cu ajutorul receptorilor tactili din piele. In regiunile cu par, unii receptori sunt constituiti din terminatii ale celulelor nervoase care impanzesc zona de la baza firelor de par. Terminatiile nervoase sunt remarcabil de sensibile, fiind stimulate de cea mai mica miscare a firelor de par. Semnalele de la receptorii tactili trec via nervii senzitivi catre maduva spinarii, unde formeaza sinapse cu alte celule nervoase, care trimit informatia mai departe la talamus si la cortexul senzorial. Transmiterea informatiei este (foarte) topografica asta insemnand ca organismul nostru este reprezentat intr-o maniera ordonata la diferitele etaje ale SN. Arii mari ale cortexului sunt dedicate senzatiilor de la maine si buze; arii corticale mai mici reprezinta parti ale corpului mai putin sensibile. Diferitele parti ale corpului variaza in sensibilitatea lor la stimull tactili si durerosi in functie de numarul si distributia receptorilor. Corneea este de sute de ori mai sensibila la stimulii durerosi

decat calcaile. Buricele degetelor sunt bune la discriminarea tactila, dar trunchiul nu este : nu incerci sa-ti dai seama ce tip de moneda ai in buzunar frecandu-ti-o de spate. Neurologii masoara sensibilitatea determinand pragul in doua puncte al pacientilor. Aceasta metoda implica atingerea pielii cu un subler in doua puncte. Pragul in doua puncte reprezinta distanta dintre cele doua puncte la care un individ poate sa distinga un stimul de celalalt. Nu in mod surprinzator, acuitatea este cea mai mare in zonele corpului cu densitatea de terminatii nervoase cea mai mare. Pragul este cel scazut mai scazut la degete si buze. Pana recent, se credea ca durerea reprezinta un simplu mesaj rezultand in urma impulsurilor trimise de neuronii de la locul vatamat direct la creier. Acum se stie ca procesul este mult mai complicat, impulsurile nervoase de la locul vatamat pot persista ora, zile sau chiar mai mult. Mai mult, ranile persistente pot duce la schimbari ale SN care amplifica si preungesc semnalul dureros. Rezultatul este o stare de hipersensibilitate in care durerea persista si in care durerea poate fi provocata de stimuli normali inofensivi. Durerea persistenta este din multe puncte de vedere o boala a SN, nu pur si simplu in simptom al altei boli. Fibrele nervoase care raspund la stimull care vatameaza tesutul si cauzeaza durerea sunt numite nocireptori. Diferite subseturi noriceptoare reprezinta molecule care sunt responsabile de raspunsul stimulii nocivi termici, mecanici sau chimici. In mod interesant, aceleasi molecule raspund la substantele provenite din plante care pot produce durere, cum ar fi capsaicina, usturoiul si wasabi. Vatamarea tisulara declanseaza eliberarea a numeroase substante in aria de vatamare si inflamare. De exemplu, prostaglandinele stimuleaza sensibilitatea receptorilor la ranile tisulare inducand, in final, senzatii de durere mult mai intense. Prostaglandinele contribuie de asemenea la conditia clinica numita alodinie, in care stimuli innofensivi pot produce durere (arsurile solare). Mesajele dureroase sunt transmise catre maduva spinarii via fibre mici mielinizate si fibre C (fibre foarte mici nemielinizate). Fibrele nervoase mici, mielinizate, sensibile la durere sunt asociate probabil cu durerea ascutita , rapida, de ex. cea produsa bold. Durerea indusa de fibrele C este in general mai inceata ca debut, atenuata si mai difuza. In sistemul ascendent, impulsurile sunt transmise de la maduva spinarii la alte structuri nervoase, inclusiv la talamus si la cortexul cerebral, care este implicat in procesul prin care mesajeel dureroase devin o experienta constienta. Experienta durerii nu este doar o functie a magnitudinii durerii sau chiar intensitatea impulsului activitatii generate de durere. Cadrul in care apare durerea (durerea nasterii sau cea rezultata in urma unui accident de masina) si componenta emotionala a experientei contribuie major la experienta per total. Durerea poate fi inhibata de sisteme de neuroni care-si au originea in substanta cenusie a tr. cerebral. Aceste sisteme descendente supreseaza transmiterea semnalelor dureroase de la cornul dorsal al maduvei spinarii la centrele nervoase superioare. Unele dintre aceste sisteme descendente folosesc substante aparute in mod natural, opiaceele endogene, sau endorfinele, care

sunt similare functional tomorfinelor. Endorfinele actioneaza asupra multiplilor stimuli opioizi din creier si din maduva spinarii, descoperire care a avut implicatii importante in tratamentul durerii. De exemplu, cercetatorii au inceput sa studieze livrarea de opiacee la nivelul maduvei spinarii atunci cand au descoperit o distributie densa de receptori pentru opiacee in cornul maduvei spinarii. Aceste tratamente au fost incepute la oameni dupa ce s-au verficat rezultatele lor la animale, aceasta tehnica fiind acum comuna in tratarea durerii postoperatorii. Aparatele imagistice moderne sunt folosite in ziua de azi pentru a monitoriza activitatea cerebrala din timpul durerii. Nici o arie (singulara) anume a creierului nu genereaza durerea, mai degraba, componentele emotionala si senzoriala la un loc constituie un mozaic de activitate care conduce la durere. In mod interesant, atunci cand oamenii sunt hipnotizati in asa fel incat sa nu perceapa un stimul dureros ca neplacut, activitatea din unele regiuni ale creierului este supresata. Stimulul este perceput, dar nu provoaca durere. Pe masura ce aceste tehnici ale studierii creierului sunt imbunatatite, ar trebui sa devina posibila mai buna monitorizare are schimbarilor din creier care apar la oamenii cu durere persistenta si mai buna evaluare a calmantelor produse.

Invatarea, memoria si vorbirea Invatarea si memoria. O descoperire majora intelegerea modului cum creierul realizeaza invatarea si memoria a debutat cu studiul unei persoana cunoscuta dupa initale H.M. In copilarie, H.M. a dezvoltat o epilepsie severa si de negasit (neurmarit pana la origini) si un tratame nt chirurgical experimental care implica extirparea regiunilor mediane ale lobilor temporali a atenuat major atacurile. Totusi, operatia i-a provocat lui H.M. o amnezie severa. El poate sa-si aminteasca evenimentele recente numai pentru cateva minute si este incapabil sa-si formeze amintiri explicite despre noile intamplari. Vorbesti cu el o perioada, apoi parasesti camera. Dupa un timp, daca te-ntorci el nu-si amintetsi sa te fi vazut vreodata. In ciuda incapacitatii sale de a asimila informatii noi, H.M. isi aminteste copilaria foarte bine. Din aceste observatii, cercetatorii au concluzionat ca partile mediane extirpate din lobii temporali ai lui H.M., inclusiv hipocampusul si regiunea parahipocampala, joaca roluri critice in transformarea amintirilor sau experientelor din amintiri pe termen scurt in amintiri pe termen lung, permanente. Faptul ca H.M isi aminteste anumite intamplari petrecute cu mult timp inaintea operatiei indica faptul ca regiunea mediana a lobului temporal nu este spatiu de depozitare permanenta, in schimb joaca un rol in organizarea si stocarea permanenta a amintirilor altundeva in creier. Regiunea temporala mediana este bogat conectata la cortexul cerebral, incluzand regiunile responsabile pentru gandire si vorbire. Deci, regiunea temporala mediana este importanta in formarea, organizarea, consolidarea si recuperarea memoriei, regiunile corticale fiind importante in stocarea pe termen lung a cunostintelor despre fapte si evenimente si despre cum aceste cunostinte sunt folosite in situatiile de zi cu zi.

Abilitatea noastra de a invata si de a ne reaminti in mod constient faptele si evenimentele zilnice este numita memorie declarativa. Studiile care folosesc imagistica functionala a creierului au identificat o retea mare de regiuni din cortexul cerebral, care functioneaza impreuna pentru a sprijini memoria declarativa. Aceste regiuni corticale joaca un rol distinct in aspectele complexe ale perceptiei, miscarii, emotiei si cognitiei. Cand traim experiente noi, informatia intra initial in memoria lucrativa, o forma de tranzitie a memorie declarative. Memoria lucrativa depinde de cortexul prefrontal precum si de alte regiuni corticale cerebrale. Studiile pe animale au aratat ca neuronii din cortexul prefrontal mentin informatia relevanta din timpul memoriei lucrative si pot combina diferite tipuri de informatii senzoriale atunci cand este nevoie. La oameni, cortexul prefrontal este foarte activat cand oamenii mentin si manipuleaza amintirile. Diferite regiuni din cortexul prefrontal sprijina functiile executive cum ar fi selectarea, repetarea si monitorizarea informatiilor reduse din memoria pe termen lung. Pentru a deservi aceste functii, cortexul prefrontal interactioneaza cu o retea larga de arii corticale posterioare care codifica, mentin si recapata tipuri specifice de informatii, cum ar fi imaginile, sunetele, cuvintele, precum si evenimentele importante care au avut loc si altele. Memoria semantica este o forma a memoriei declarative care include fapte si informatii generale. Chiar daca cercetatorii de abia incep sa inteleaga natura si organizarea regiunilor corticale implicate in memoria semantica, se pare ca diferitele retele corticale sunt specializate in procesarea numitor tipuri de informatii, cum ar fi fetele, casele, uneltele, actiunile, limbajul si amulte alte categorii de cunostinte. Studiile care folosesc imagistica functionala a oamenilor normali au descoperit zone dintr-o zona corticala mare care proceseaza selectiv diferite categorii de informatii, cum ar fi animale, fete sau cuvinte. Amintirile noastre despre experiente personale care s-au intamplat intr-un anumit loc si timp sunt numite amintiri episodice. Se crede ca partea mediana a lobului temporal deserveste un rol critic in procesarea initiala si stocarea acestor amintiri. Studiil au aratat ca diferite parti ale regiunii hipocampale joaca roluri distince in procesarea informatiilor ce, unde, cand despre evenimente specifice. Hipocampusul leaga aceste elemente ale aminirii (memoriei) episodice. Legaturile sunt apoi integrate la loc in diferite regiuni corticale si reprezinta detaliile fiecarui tip de informatie. Faptul ca H.M. si alti oameni cu amnezie au un deficit in ceea ce priveste anumite tipuri de amintiri si nu altele indica ca creierul are multiple sisteme de meorie sprijinite de regiuni distincte ale sale. Memoria nondeclarativa, despre cum sa faci un lucru, este exprimata in abilitati si obiceiuri invatate si are nevoie de cerebel si de ganglionii bazali. Cerebelul este implicat specific in sarcinile motorii care sunt dependente temporal. Corpul amigdaloid se pare ca joaca un rol important in aspectele emotionale ale memoriei dand importanta emotionala unor stimuli si

evenimente altfel neutre. Exprimarea amintirilor emotionale implica hipotalamusul si SNS, care sprijina reactiile emotionale si sentimentele. Deci, se pare ca creierul proceseaza diferite tipuri de informatii in moduri separate. Cat de exacte sunt amintirile stocate in celulele creierului? Dupa ani de studiu, multe dovezi sustin ideea conform careia memoria implica o schimbare persistenta la nivelul sinapselor, conexiunilor dintre neuroni. In studiile efectuate pe animale, ca aceasta se petrece pe termen scurt prin evenimente biochimice care afecteaza rezistenta sinapselor relevante. Activarea anumitor gene poate conduce la modificari in neuroni care schimba rezistenta si numarul sinapselor, stabilizand amintirile noi. Cercetatorii care au studiat melcul de mare Aplypsia californica, de exemplu, pot corela schimbarile structurale si chimcie din celulele relevante cu mai multe forme simple de memorie aratate de animal. Un alt model important in studiul memoriei este fenomenul de potentare pe termen lung (LTP), o crestere de lunga durata a puterii unui raspuns sinaptic in urma stimularii. LTP apare majoritar in hipocampus, precum si in cortexul cerebral si in alte arii ale creierului implicate rezistenta sinapselor la contactele care implica receptorii de NMDA. Ulterior, o serie de reactii moleculare joaca un rol vital in stabilizarea schimbarilor functiei sinaptice care apar in LTP. Aceste evenimente moleculare debuteaza cu patrunderea ionilor de Ca in sinapsa, ceea ce activeaza molecula cAMP. Aceasta molecula activeaza mai multe tipuri de enzime, unele dintre ele cresc numarul de receptori sinaptici, facand sinapsa mai sensibila la neurotransmitatori. In plus, cAMP activeaza alta molecula, numita proteina care cupleaza elementul de rasuns la cAMP (CREB). CREB opereaza in interiorul nucleului neuronului activand o serie de gene, multe dintre ele cu rol in sinteza proteica. Printre proteinele produse se regasesc neurotrofinele, care activeaza cresterea sinapsei si maresc capacitatea neuronului de a raspunde la stimulare. Multe studii au aratat ca fluxul molecular care duce la sinteza proteica nu este esential in initierea invatarii sau in mentinerea memoriei pe termen scurt; totusi, acest flux este esential in memoria pe termen lung. In plus, studiile care au folosit soareci modificati genetic au aratat ca alterari ale genelor specifice pentru receptorii NMDA sau CREB pot afecta dramatic capacitatea pentru LTP in anumite regiuni ale creierului, si aceleasi studii au aratat ca aceste molecule au importanta critica in memorie. Multele tipuri de studii ale memoriei oamenilor si animalelor i-au facut pe cercetatori sa conchida ca nici un centru al creierului nu stocheaza (in mod singluar) memoria. Cel mai probabil este stocata in grupari de sisteme corticale de procesare care sunt implcate si in perceptie, procesare si analiza a materialului care este invatat. Pe scurt, cel mai probabil, fiecare parte a creierului contribuie in mod diferit la stocarea memoriei permanente.

Vorbirea Una din cele mai remarcabile abilitati ale omului este vorbirea, un sistem complex care implica mai mult elemente, inclusiv functii senzo-motorii si siteme ale memoriei. Chiar daca baza neurala a vorbirii nu este pe deplin inteleasa, oamenii de stiinta au descoperit multe lucruri legate de aceasta fucntie a creierului din studiile efectuate pe pacientii care si-au pierdut abilitatile in urma unui AV, si din imagistica creierului la oamenii normali. Se stie de mult timp ca ranile la nivelul diferitelor regiuni ale emisferei stangi produc diferite probleme de vrobire sau afazii. Vatamarea lobului frontal stang poate pruduce afazii nonfluente (afazia Broca), un sindrom care afecteaza abilitatile vorbirii. Exprimarea este inceata si ezitanta, cere efort, si lipseste complexiatea cuvintelor si a structurii propozitiei. Prin comparatie, intelegerea limbajului vorbit nu este afectata, chiar daca propozitiile complexe din punct de vedere structural sunt prost intelese. Vatamarea lobului temporal stang poate produce afazie fluenta (afazia Wernick), in care intelegerea limbajului vorbit este afectata. Exprimarea, cu fluenta si viteza normale, este presarata de obicei cu greseli in ceea ce priveste sunetele si selctia cuvintelor si tinde sa fie o bolboroseala neinteligibila. Vatamarea lobilor superiori temporali din ambele emisfere poate produce surzenia la cuvinte, o inabilitate profunda de a intelege limbajul vorbit la orice nivel. In timp ce in cazul afaziei Wernick se pot intelege parti ale cuvantarii si se pot intelege cuvinte izolate, pacientii cu aceasta boala sunt surzi la vorbire, neputand sa inteleaga nici chiar cuvinte singulare, in ciuda capacitatii de a auzi si chiar de a identifica calitatea emotionala a vorbirii sau sexul vorbitorului. Cercetarea afaziei a condus la mai multe concluzii in ceea ce priveste fundamentul neural al vorbirii. Cercetatorii credeau ca toate aspectele vorbirii erau guvernate doar de emisfera stanga. Recunoasterea sunetelor si cuvintelor vorbirii, totusi, implica atat lobul temporal stang cat si cel drept. In schimb, producerea vorbirii este o functie, dominanta in stanga, care se bazeaza pe regiuni ale lobului frontal, dar care implica si regiunile posterioare ale creieruluidin lobul temporal stang. Acestea se pare ca sunt importante in accesarea cuvintelor si sunetelor potrivite. Recent, metodele de imagistica functionala au identificat noi structuri importante in vorbire. De exemplu, sistemele implicate in accesarea intelesului cuvintelor, se pare ca sunt localizate (partial) in portiunile mijlocie si inferioara a lobului temporal. In plus, lobul temporal anterior este obiectul unei investigatii intense ca loc care ar putea participa in unele aspecte ale intelegerii la nivel de propozitii. Studiile recente au identificat un circuit senzo-motor pentru vorbire in lobul temporal posterior stang, despre care se crede ca face legatura intre sistemele de recunoastere si de producere a vorbirii. Acest circuit este implicat in dezvoltarea vorbirii si se crede ca sprijina memoria verbala pe termen scurt.

Chiar daca intelegerea modului in care vorbirea este implementata la nivelul creierului este departe de a fi completa, acum existe mai multe tehnici care ar putea fi folosite in cercetarea acestui aspect critic al functiei creierului. Miscarea Fiecare dintre noi executa o serie de miscari abile complexe in cadrul activitatilor zilnice, cum ar fi mersul drept, vorbitul scrisul, care sunt de-a dreptul remarcabile. Acest fapt este posibil datorita SNC foarte complex si cu reglaj fin care controleaza actiunile a sute de muschi. Prin invatare, SN se poate adapta nevoilor de miscare aflate in contiuna schimbare pentru a realiza aceste minuni de zi cu zi si a le face cu mai multa abilitate prin repetitare. Pentru a intelege cum poate face SN aceste trucuri, trebuie sa incepem cu muschii, pentru ca acestea sunt componentele corpului care produc miscarea sub controlul creierului si maduvei spinarii. Multi muschi sunt atasati de schelet in anumite puncte si traverseaza una sau mai multe articulatii, acestia numindu-se muschi scheletici. Activarea unui anumit muschi poate deschide sau inchide articulatiile pe care le descrie, in functie daca este un flexor de articulatie (inchizator) sau un extensor (deschizator). In plus, daca flexorii si extensorii aceleiasi articulatii sunt activati impreuna, ei pot intepeni o articulatie, astfel mentinand pozitia membrului in fata fortelor externe imprevizibile care, de altfel, ar deplasa membrul. Muschii care misca o articulatie in directia dorita se numesc agonisti, iar cei care se opun directiei de miscare antagonisti. Miscarile abile executate cu viteza mare sunt incepute de agonisti si oprite de antagonisti, plasand articulatia sau membrul in pozitia dorita. Unii muschi actioneaza asupra tesutului moale, cum ar fi muschii care misca ochii si limba si aceia cae controleaza expresia fetei. Acesti muschi sunt controlati de SNC, iar principiile dupa care opereaza sunt similare celor dupa care functioneaza muschii atasati oaselor. Fiecare muschi scheletic este alcatuit din mii de fibre musculare, si fiecare fibra musculara este controlata de neuron motor alfa aflat ori in creier ori in maduva spinarii. Pe de alta parte, fiecare neuron motor alfa controleaza mai multe fibre musculare (de la cateva pana la 100 sau mai mult); un neuron motor alfa si toate fibrele musculare pe care le contine formeaza o unitate functionala numita unitate motorie. Aceste unitati motorii sunt legatura fundamentala dintre muschi si creier. Daca neuronii motori mor, ceea ce se poate intampla in cazul anumitor boli, o persoana nu se mai poate misca, nici voluntar ni prin intermediul reflexelor. Poate cele mai simple si mai fundamentale miscari sunt reflexele. Acestea sunt relativ fixe, raspunsurile musculare automate la anumiti stimuli, cum ar fi retragerea brusca a piciorului cand calcam pe un obiect ascutit sau cea mai mica extensie a piciorului cand un medic loveste genunchiul cu un ciocanel din cauciuc. Toate reflexele implica activarea unor receptori senzoriali

mici din piele, articulatiile, sau chiar muschii insisi. De exemplu, miscarea genunchiului la care sa facut referire mai sus este produsa de o usoara extensie a muschilor extensori ai genunchiului atunci cand medicul loveste tendonul muscular al genunchiului. Usoara extensie musculara este simtita de receptorii din muschi, numiti fusuri musculare. Inervate de fibrele senzoriale, fusurile trimit informatii la creier si maduva spinarii despre lungimea si viteza scurtarii sau alungirii muschiului unui muschi. Aceste informatii sunt utilizate in controlul reflexului de la nivelul articulatiei asupra careia actioneaza muschiul si in controlul miscarilor voluntare. O extensie musculara brusca trimite un baraj de impulsuri catremaduva spinarii de-a lungul fibrelor senzoriale ale fusului muscular. Ca raspuns, aceste fibre activeaza neuronii motori din muschiul extins, declansand contractia numita relexul de extensie. Acelasi stimul senzorial cauzeaza dezactivarea sau inhibarea neuronilor motori ai muschilor antagonisti prin neuronii conectori, numiti interneuroni inhibitori, din maduva spinarii. Deci, chiar si cel mai simplu dintre reflexe implica coordonarea activitatii de-a lungul neuronilor motori care controleaza muschii agonisti si antagonisti. Creierul poate controla nu numai activitatile neuronilor motori si muschilor, ci, chiar mai uimitor, natura feedback-ului pe care il primeste de la receptorii senzoriali din muschi pe masura ce miscarile se petrec. De exemplu, sensibilitate fusurilor musculare ( ca organe) este controlata de creier set separat de neuroni motori gamma care controleaza fibrele musculare specializate si creierului sa regleze fin sistemul pentru diverse sarcini care implica miscare. In plus, pe langa o sensibiliate si un control (atat de rafinate) al lungimii muschilor de catre fusurile musculare, alte organe de simt specializate in tendoanele musculare organele tendinoase golgi detecteaza forta aplicata de muschiul contractat, permitand creierului sa simta si sa controleze forta musculara exercitata in timpul miscarii. Se stie ca aceste sisteme complexe sunt coordonate si organizate in asa fel incat sa raspunda in mod diferit la nevoile care necesita cotrolul precis al pozitiei, cum ar fi tinerea unei cesti pline, fata de acelea care necesita miscari rapide si puternice, cum ar fi aruncarea unei mingi. Asemenea schimbari in strategia motorie pot fi sesizate in cazul coborarii unei scari la lumina si la intuneric. Un alt reflex folositor este reflexul de retragere care apare atunci cand piciorul gol intalneste un obiect ascutit. Piciorul este instantaneu ridiat de la sursa de potentiala ranire (flexie), dar piciorul opus raspunde cu extensie sporita pentru a mentine echilibrul. Evenimentul secundar este numit reflexul de extensie incrucisata. Raspunsurile se petrec foarte rapid si fara ca noi sa le observam deoarece ele sunt produse in sistemele de neuroni localizati in maduva spinarii. S-ar parea normal ca aceleasi sisteme de neuroni spinali sa participe in controlarea si alternarea actiunii picioarelor din timpul mersului normal. De fapt, modelele de baza ale activarii musculare care produc mersul coordonat pot fi generate la animalele patrupede de maduva spinarii. Aceste mecanisme de la nivelul maduvei,

care au evoluat la vertebratele primitive, sun cel mai probabil prezente si in maduva spinarii omului. Cele mai complexe miscari pe care le executam, inclusiv cele voluntare ca necesita planificare constienta, implica controlul acestor mecanisme spinale de baza de catre creier. Cercetatorii de abia incep sa inteleaga interactiunile complexe care au loc intre diferitele regiuni ale creierului in timpul miscarilor voluntare, bazandu-se pe studii atente pe animale. O regiune a creierului importanta in controlul miscarilor voluntare este cortexul motor, care exercita un control puternic asupra maduvei spinarii, in parte prin controlul direct al neuronilor motori alfa. Unii neuroni din cortexul motor par ca specifica actiunea coordonata a multor muschi pentru a porduce miscarea organizata a unui membru intr-un loc anume in spatiu. Altii par ca ar controla numai doi sau trei muschi inruditi dpdv functional, cum ar fi aceia de la mana sau brat , care sunt importanti in miscarile abile, reglate fin. In plus fata de cortexul motor, controlul miscarilor implica interactiunea dintre multe alte regiuni ale creierului, inclusiv ganglionii bazali, talamusul, cerebelul, si un numar mare de grupuri de neuroni localizati in ??? si in tr. Cerebral regiuni care trimit axonii la maduva spinarii. Cercetatorii stiu ca ganglionii bazali si talamusul au o arie exstinsa de conexiunoi cu ariile motorii si senzitive din cortexul cerebral. Disfunctiile ganglionilor bazali pot conduce la bolu serioase care afecteaza miscarea. De exemplu, terminarea neurotransmitatorului dopamina din anumite portiuni ale ganglionilor bazali declanseaza tremur, rigiditate si akinezia bolii Parkinson. Dopamian este adusa la ganglionii bazali de axonii neuronilor localizati in substanta neagra, un grup celular din ???. Dopamina este terminata in cazul bolii Parkinson datorita degenerarii neuronilor subst. Negre. Alta regiune a creierului care este cruciala in coordonarea si ajustarea miscarilor abile este cerebelul. A perturbare a functiei cerebeloase conduce la coordonarea slaba controlului muschilor, boli de echilibru si atingere, si chiar dificultati in vorbire, una dinrte cele mai complicate forme de control al miscarii. Cerebelul primeste informatie in mod direct si puternic de la toti receptorii senzoriali din cap si membre si din majoritatea ariilor cortexului cerebral. Cerebelul actioenaza aparent in integrarea intregii informatii pentru a asigura coordonarea perfecta a actiunii muschilor, permitandu-ne sa facem miscari abile mai mult sau mai putin automate. Dovezi considerabile indica ca cerebelul ajuta la ajustarea transmisiei motorii in adaptarea la conditiile aflte in continu schimbare, cum ar fi cresterea, dizabilitatile, schimbarile de greutate, si imbatranirea. El regleaza transmisia in asa fel incat sa fie potrivita cerintelor specifice fiecarei sarcini. Abilitatea noastra de a ridica o ceasca de cafea care este plinasau goala depinde de cerebel. Dovezile sugereaza ca pe masura ce invatam sa mergem, sa vorbim, sau sa cantam la un intrument muzical, informatiile detaliate de control necesare sunt stocate in cerebel,si se poate apela la ele prin comenzi de la cortexul cerebral.

Organe nervi aferenti- mesaje maduva; maduva nervi eferenti comenzi motoare muschi. Somnul unul din marile mistere ale neurostiintelor moderne. Ne petrecem aproximativ o treime din viata dormind, dar functia somnului inca nu este cunoscuta. Din fericire, in ultimii ani, cercetatorii au progresat in intelegerea circuitelor creierului care controleaza starile veghe-somn. Cercetatorii stiu acum ca somnul este compus din mai multe stadii diferite; ca coreografie somnului nocturn implica intrepratrunderea acestor stadii, un proces care depinde de un mecanism complex de comutare si ca stadiile somnului sunt acompaniate de ritmuri zilnice hormonale, a temeraturii corpului si a altor functii. Somnul este crucial pentru concentrare, memorie si coordonare. Fara somn suficient, oameni au probleme de concentrare si de raspundere prompta de fapt, lipsa somnului poate avea un efect atat de mare sasupra performantelor noastre cat consumul de alcool. El este de asemenea important pentru sanatatea emotionala. Iar dovezile legate de crestere arata ca lipsa somnului creste riscul de a avea o varietate de probleme de sanatate, inclusiv diabet, boli cardiovasculare si infarct miocardic, accident vascular, depresie, hipertensiune, obezitate si infectii. Problemele legate de somn sunt una dintre cele mai comune probleme de sanatate la nivel national, afectand aprox. 70 de milioane de oameni, multe ramanand nediagnosticate si netratate. Aceste disfunctii sunt una din cele mai putin recunoscute surse de boala, dizabilitate, si chiar moarte, avand ca efect anual pierderea a aprox. 1000 mld de dolari in scaderea productivitatii, medicamente si accidente industriale. Activitatea creierului in timpul somnului Chiar daca somnul pare safie o perioada pasiva si odihnitoare, el implica o interactiunea foarte activa si bine determinata circuitelor creierului in producerea diverselor lui stadii. Stadiile somnului au fost descoperite in anii 50 prin intermediul ex perimentelor care foloseau EEG-ul in examinarea undelor creierului uman pe parcursul somnului. Cercetatorii au masurat de asemenea si miscarile ochilor si membrelor din timpul somnului. Ei au descoperit ca pe parcursul primei ore de somn (sau cam asa ceva) din fiecare noapte, creierul trece printr-o serie de stadii pe parcursul carora undele cerebrale incetinesc. Aceasta perioada de somn cu unde lente este acompaniata de relaxarea muschilor si ochilor. Pulsul, presiunea sangelui si temeperatura corpului scad. Daca sunt treziti in aceasta faza, majoritatea oamenilor isi amintesc fragmente de ganduri si un vis propriu-zis. Pe parcursul urmatoare jumatati de ora (sau cam asa ceva), activitatea creierului este alterata drastic de la somnul adanc cu unde lente facandu-se un salt la generarea de unde neocorticale care sunt similare undelor observate in timpul veghii. In mod paradoxal, activitatea EEG rapida asemanatoare celei din timpul veghii este acompaniata de atonie, sau paralizia muschilor corpului (numai muschii importanti in respiratie si in controlul miscarilor ochilor raman activi). Acest

stadiu este de obicei numit somnul cu miscarea rapida a ochilor (REM). In timpul REM, se petrece visarea. Pulsul, presiuena sanguina si temperatura corpului devin mult mai variabile. Barbatii au frecvent erectii in timpul acestui stadiu al somnului. Prima perioada REM dureaza de obicei intre 10 si 15 minute. In timpul noptii, aceste cicluri de somn cu unde lente si REM alterneaza, somnul cu unde lente devenind din ce in ce mai putin profund si perioadele REM mai prelungite pana se produce trezirea. Pe parcursul vietii, tiparul ciclurilor somnului se schimba. Bebelusii dorm pana la 18 ore pe zi, si isi petrec mult mai mult timp in somnul adanc cu unde lente. Adultii mai batrani pot dormi numai 6-7 ore pe noapte, se plang de inevitabila trezire devreme si isi petrec foarte putin timp in somnul cu unde lente.

Probleme legate de somn Cea mai comuna problema legata de somn si una cu care majoritatea oamenilor sunt familiari este insomnia. Unii oameni intampina dificultati in adormirea initiala, dar alti oameni adorm apoi se trezesc in miez de noapte si nu mai pot adormi la loc. Chair daca o varietate de sedative cu durata scurta de actiune si medicamente antidepresive cu efect sedativ sunt la dispozitia tuturor drept ajutor, niciunul nu produce un somn natural si odihnitor deoarece ele tind sa supreseze stadiile profunde ale somnului cu unde lente. Somnolenta excesiva de pe parscurul unei zile poate avea mai mutle cauze. Cele mai comune sunt problemele care deranjeaza somnul si au ca rezultat perioade neadecvate de somn, mai ales de stadiile sale profunde. In apneea obstructiva de somn, pe masura ce somnul se adanceste, muschii caii respiratorii din cadrul gatul se relaxeaza pana la punctul colapsului, inchizand calea. Aceasta actiune intrerupe respiratia, care poate cauza trezirea si impiedica bolnavul sa intre in stadiile profunde ale somnului cu unde lente. Aceasta boala poate determina hipertensiune si poate creste riscul de infarct miocardic. Somnolenta crescuta din timpul zilei poate duce la un risc crescut de accidente, mai ales de accidente de masina. Tratamentul poate include o varietate de incercari de a reduce colapsul caii aeriene din timpul somnului. In timp ce lucruri simpel ca pierderea in greutate, evitarea alcoolului si sedativelor inaintea somnului si evitarea dormitului pe spate pot sa ajute uneori, majoritatea oamenilor cu apnee de somn au nevoie de dispozitive care sa induca presiune pozitiva contiuna la nivelul caii aeriene pentru a o mentine deschisa. Aceasta tehnica poate fi aplicata prin punerea unei masti la nivelul pe nas care alimenteaza pacientul cu aer sub presiune pe timpul somnului. In unele cazuri, este nevoie de operatie pentru a corecta anatomia caii respiratorii. Miscarile periodice ale membrelor din timpul somnului sunt spasme intermitente ale mainilro sau picioarelor care apar pe masura ce un individ intra in stadiul somnului cu unde lente si pot

cauza trezirea.Unii oameni prezinta episoade cand muschii lor nu paralizeaza in timpul REM, astfel incat ei isi mimeaza visele. Aceasta dereglare comportamentala a REM poate fi foarte nociva pentru somn. Ambele dereglri sunt mai comune la oamenii cu Parkinson, si ambele pot fi tratate cu medicamente pentru Parkinson sau cu benzodiazepina numita clonazepam. Narcolepsia este o boala relativ rara 1 caz la 2,500 de oameni in care mecanismele de comutare care controleaza tranzitiile din timpul osmnului, mai ales somnul REM, nu functioneaza cum trebuie. Aceasta problema se datoreaza pierderii de celule nervoase din din hipotalamusul lateral care contine neurotransmitatorul orexina (cunoscuta ca hipocretina). Narcolepticii au atacuri de somn in timpul zilei, in timpul carora adorm brusc. Aceasta poate crea probleme de ordin social sau probleme mai grave si mai periculaose daca atacul survine in timpul condusului. Narcolepticii tind sa intre in somnul REM foarte rapid la fel de bine cum pot sa intre in starea de visare in timp ce sunt partial treji, starecunoscuta ca halucinatii hipnagogice. Ei au si atacuri in timpul carora pierd pierd tonusul muscular similar cu ce se-ntampla in somnul REM, dar in timp ce ei sutn treji. Aceste atacuri de paralizie, cunoscute drept cataplexie, pot fi declansate de experiente emotionale, chiar auzul unei glume bune. Recent, studiile mecanismului narcolepsiei i-au ajutat pe cercetatori sa \afle mai multe despre procesele care controleaza misterioasele tranzitii dintre veghe, somnul cu unde lente si somnul REM. Cum este reglat somnul? In timpul starii de veghe, creierul este mentinut intr-o stare de activitate sau excitare de actiunile a doua sisteme mojore de celule nervoase care folosesc ori acetilcolina ori monoamine, cum ar fi norepinefrina ,serotonina, dopamina si histamina ca neurotransmitatori. Celulele nervoase din partea superioara a puntii lui Varolio si din ??? care contin predominat acetilcolina trimit impulsuri ca sa activeze talamusul. Cand talamusul este activat, el transmite informatiile de la sistemele senzoriale despre lumea din jurul nostru cortexului cerebral. Alte celule nervoase din partea superioara a tr. cerebral, continat in mare parte norepinefrina, serotonina, si dopamina, transmit informatiile direct la hipotalamus, ???. si la cortexul cerebral. Ele sunt acompaniate de celulele nervoase din hipotalamus care contin orexina si un alt grup care contine histamina, si neuronii din ??? care contin acetilcolina sau GABA, toti transmitand in mod direct informatii catre cortex. Aceasta activeaza cortexul cerebral in asa fel incat transmisiunile de la talamus sa fie interpretate cu mare acuratete in timpul veghii. In timpul somnului REM, celulele nervoase colinergice activeaza talamusul, producand un tipar EEG care este similar celui din timpul veghii, dar calea de monoamine directa din partea superioara a tr. cerebral catre cortexul cerebral este linistita. Ca rezultat, transmisiunile de la talamus la cortexul cerebral sunt percepute ca vise. Cand celulele nervoase care contin monoamine neurotransmitoare sunt active, ele supreseaza aparitia somnului REM.

Grupurile de celule din tr. cerebral care controleaza trezirea sunt, in schimb, influentate de doua grupuri de celule nervoase din hipotalamus, partea creierului care controleaza ciclurile de baza ale corpului. Un grup de celule nervoase, din nucleul preoptic ventrolateral, contine neurotransmitatorii inhibitori galanina si GABA. Cand neuronii preoptici ventrolaterali elibereaza impulsuri, se crede ca inchid sistemele de trezire, cauzand somnul. Vatamarea nucleului preoptic ventrolateral produce insomnie ireversibila. Un al doilea grup de celule nervoase din hipotalamusul lateral promoveaza veghea si supreseaza somnul REM. Ei contin orexina, care transmite un semnal excitator sistemului de trezire, mai ales neuronilor care contin monoamine. In experimentele in cadrul carora gena pentru orexina a fost eliminata de la soareci, animalele au devenit narcoleptice. In mod similar, la doua specii de caini la care narcolepsia apare in mod natural, o anomalie a fost descoperita in genele pentru tipul 2 de receptori ai orexinei. Chiar daca oamenii cu narcolepsie rar au defecte genetice in legatura cu semnalizarea orexinei, majoritatea dezvolta boala in adolescenta sau pe la 20 de ani datorita celulelor nervoase care contin orexina. Studiile recente au aratat ca in narcolepsia la oameni, nivelele de orexina din creier si maduva spinarii sunt anormal de joase. Deci, se pare ca orexina joaca un rol critic in activarea sistemului monoaminelor si in prevenirea tranzitiilor anormale, mai ales in somnul REM. Doua semnale principale controleaza nevoia de somn si circuitele corespunzatoare.Primul este homeostazia, nevoia corpului de a cauta echilibrul natural al veghii urmate de odihna si somn. Mai multe mecanisme de semnalizare al cumulului de somn au fost sugerate. Dovezile sufereaza ca nivelele de substantei adenozina, care este legata de energia creierului si homeostazia activitatii, sunt marite in creier in timpul veghii prelungite si ca aceste nivele muduleaza homeostazia somnului. In mod interesant, cafeina, care este utilizata la scara larga pentru prevenirea somnolentei, actioneaza ca blocant al adenozinei. Daca un individ nu doarme suficient, lipsa somnului se acumuleaza progresiv si conduce la degradarea functiei mentale. Cand oportunitatea de a dormi apare din nou, individul va dormi mai mult, pentru a acoperi lipsa. Datoria de somn cu unde scurte este de obicei platita prima. Alta influenta majora asupra ciclurilor somnului este sistemul orar circadian al creierului. Nucelul suprachiasmatic este un grup de celule nervoase din hipotalamus care functioneaza ca un ceas. Aceste celule sintetizeaza proteine ceas, care trec printr-un ciclu biochimic in aproximativ 24 de ore, setand ritmul pentru ciclurile zilnice de activitate, somn, eliberare hormonala si alte functii ale creierului. Nucelul suprachiasmatic transmite semnale unei zone din creier adiacente, numite nucleul subparaventricular, care, in schimb, contacteaza nucleul dorsomedian al hipotalamusului. Nucleul dorsomedial contacteaza mai departe nucleul preoptic ventrolateral si neuroni icare contin orexina care regleaza somnul si trezirea.

Stresul Inca din vremea stramosilor, oamenii au avut abilitatea de a reactiona ca raspuns la evenimentele amenintatoare. Ca raspuns la pericolul inevitabil, muschii sunt armati, atentia este concentrata si nervii sunt pregatiti de actiune lupta sau fugi. In lumea complexa si rapida din ziua de azi, factorii de stres sunt mult mai des pishologici sau cu fundament social, iar noi le facem fata cu mai putin ragaz. Stimularea continua a sistemelor care raspund la amenintare sau pericol pot contribui la boli de inima, obezitate, artrita si depresie, precum si la accelerarea procesului de imbatranire. Aproximativ doua treimi din bolile despre care se discuta in cabinetele medicale sunt afectate in mod negativ de catre stres; intr-adevar, stresul poate cauza boli si le poate exacreba pe cele deja existente. Sondajele arata ca 60% din americani simt ca suporta o cantitate foarte mare de stres cel putin o data pe saptamana. Costurile datorate stresului in ceea ce priveste absenteismul, costurile medicale si productivitatea pierduta sunt estimate la 300 de miliarde $ anual. Stresul este greu de definit deoarece efectele sale variaza de la individ la individ. Specialistii definesc acum stresul ca reprezentand orice stimul care ameninta homeostazia echilibrul normal al functiilor corpului. Stresul poate fi de asemenea indus de credinta ca homeostazia ar putea fi periclitata in curand. Printre cei mai puternici factori de stres sunt cei psihologici si psihosociali care exista intre membrii aceleasi specii. Pierderea sau absenta controlului reprezinta o particularitate importanta a stresului psihologic sever are poate avea consecinte la nivel psihologic. Cele mai daunatoare sunt aspectele cronice ale stresului. Pe parcursul ultimelor decade, cercetatorii au descoperit ca stresul e atat nociv cat si benefic pentru corp. Atunci cand suntem pusi fata in fata cu incercare fizica importanta, controlul potrivit al raspunsurilor la stres pot produce mai multa forta si energie. Mai mult, raspunsul psihologic acut la stres protejeaza corpu lsi creierul si ajuta la restabilirea si mentinerea homeostaziei. Dar stresul care continua pentru perioade lungi poate determina in mod repetat producerea raspunsurilor psihologice la stres sau incapacitatea de a le inhiba cand nu sunt necesare. Cand apare aceasta situatie, aceleasi mecanisme psihologice pot perturba echilibrul chimic al corpului si accelera boala. Cercetatorii cred de asemenea ca variatia individuala a raspunsului la stres este intr-un fel dependenta de perceptia persoanei respective despre evenimentele externe. Aceasta perceptie determina in final raspunsul psihologic intern al persoanei respective. Deci, prin controlarea perceptiei evenimentelor, se pot evita consecintele nocive ale factorilor de stres slabi pana la moderati care afecteaza de obicei oamenii moderni. Raspunsul imediat O situatie stresanta activeaza trei sisteme majore de comunicare din creier care regleaza functiile corpului. Cercetatorii au ajuns sa inteleaga aceste mecansime complexe prin experimente, mai

ales pe sobolani, soareci si primate (fara om), cum ar fi maimutele. Cercetatorii au verificat apoi actiunea acestor sisteme la om. Primul dintre aceste sisteme este sistemul nervos voluntar, care trimite mesaje la muschi in asa fel incat noi sa putem raspunde la informatia senzoriala. De exemplu, observarea unui rechin in apa ne determina sa ne departam cat putem de tare de plaja cat mai curand posibil. Al doilea sistem de comunicare este sistemu nervos autonom. El combina ramurile simpatica si parasimpatica. SNS ne face sa reactionam in caz de urgenta, in timp ce SN parasimpatic se ocupa de corectitudinea functiilor de intretinere a corpului, cum ar fi digestia si calmeaza raspunsurile corpului la urgente. Fiecare dintre aceste sisteme are o sarcina specifica. Ramura simpatica face ca arterele care duc sangele la muschi sa se relaxeze pentru a avea un debit mai mare de sange, determinand sporirea capacitatii de a actiona. In acelasi timp, fluxul de sange de la piele, rinichi si tractul digestiv este redus, iar cel directionat catre muschi crescut. In schimb, ramura parasimpatica ajuta la reglarea functiilor corpului si la calmarea lui o data ce factorul de stres a disparut, prevenind remanerenta corpului pe o perioada indelungata intr-o stare de mobilizare. Daca aceste functii raman mobilizate si neverificate, se poate instala boala. Unele actiuni ale ramurii calmante se pare ca reduc efectele nocive ale raspunsului ramurii de urgenta la stres. Al treilea proces major de comunicare al creierului este sistemul neuroendocrin care mentine de asemenea funionarea interna a corpului. Diferiti hormoni ai stresului sunt epinefrina (adrenalina) sau cortisolul. Cand corpul este expus la factori de stres, epinefrina, combinatie de elemente din hormoni si neurotransmitatori, este eliberata rapid in fluxul sanguin trimitand corpul intr-o stare generala de exciare si permitandu-i sa faca fata unei incercari. Glandele corticosuprarenale secreta glucocorticoizii, care sunt hormoni care produc o serie de efecte ca raspuns la stres. Acestea includ mobilizarea energiei din locurile de depozitare din organism in fluxul sanguin, marind tonsul cardiovascular si intarziind procesele de lunga durata dincorp care nu sunt esentiala pe timp de criza, cum ar fi hranirea, digestia, cresterea si reproducerea. La primate, principalul glucocorticoid este cortisolul (hidrocortizon), in timp ce la rozatoare, este corticosteronul. Unele din actiunile glucocorticoizilor ajuta la medierea raspunsului la stres, in timp ce altele, actiunile mai lente contracareaza efectele raspunsului primar la stres si ajuta la restabilirea homeostaziei. Pe termen scurt, epinefirna mobilizeaza energia si o duce la muschi pentru raspunsul dat de corp. Cortisolul sustine aprovizinarea cu energie si functia cardiovasculara eficienta. Glucocorticoizii afecteaza de asemenea alimentatia din timpul ciclului nictemeral. Nivelele de cortisol, care variaza in mod natural pe parcursul unei perioade de 24 de ore, sunt cele mai ridicate in corp dimineata devreme, chair inainte de trezire. Acest hormon actioneaza ca un semnal de trezire si ajuta la activarea apetitului si a activitatii fizice. Acest efect al glucocorticoizilor ar putea ajuta explicarea bolilor cum ar fi desincronoza, care apare atunci cand

ciclul lumina-intuneric este alterat de calatorirea pe distnate lungi, facand ca ceasul biologic al corpului sa se reseteze mult mai lent. Pana cand acesta este resetat, secretia de cortisol si foamea, precum si somnolenta si veghea, apar in noua locatie in perioade nepotrivite ale zilei. Stresul acut mareste capacitatea memoriei de a retine situatiile si evenimentele periculoase, mareste activitatea sistemului imunitar si ajuta la protejarea corpului de patogeni. Cortisolul si epinefrina faciliteaza deplasarea celulelor imune din sange si organele de depozitare cum ar fi splina la tesuturi unde sunt necesare in lupa impotriva infectiei. Glucocorticoizii fac mai mult decat sa ajute corpul in raspunsul la stres. De fapt, ei sunt parte integrala a vietii zilnice si adaptarea la schimbarile din mediu. Glandele corticosuprarenale ne protejeaza de stres si sunt esentiale in supravietuire. SNS este activat de apartia stresului. Norepinefrina este eliberata de celulele nervoase si epinefrina este secretata de glandele suprarenale. Prin activarea receptorilro din vasele de sange si din alte structuri, aceste substante pregatesc inima si muschii de actiune. Acetilcolina este eliperata in SN parasimpatic, producand efecte calmante. Tractul digestiv este stimulat sa digere, ritmul cardiac scade, iar pupilele se micsoreaza. Sistemul neuroendocrin mentine de asemenea functionarea interna normala a corpului. Hormonul de eliberare a corticotropinelor (CRH), o peptida formata din lanturi de aminoacizi, este liberat de hipotalamus, o grupare de celule de la baza creierului care functioneaza ca si centru de control al sistemului neuroendocrin. CRH este transportat la hipofiza, unde declanseaza eliberarea ACTH. ACTH circula in sange pana la suprarenale, unde stimuleaza producerea de cortisol. Stresul cronic Atunci cand glococorticoizii sau epinefrina sunt secretate ca raspuns la stresul psihologic prelungit intalnit in mod comun de oamenii moderni, rezultatele nu sunt ideale. In mod normal, sistemele corporale interactioneaza sub stres si elibereaza hormoni pentru a imbunatati memoria, stimula raspunsul imun, creste activitatea musculara si restaura homeostazia. Daca nu lupti sau nu fugi, ci stai frustrat, nu te implici in activitae musculara. Totusi aceste sisteme continua sa fie stimulate si cand sunt stimulate in mod cronic, consecinteel sutn diferite : memoria este perturbata, raspunsu imun este supresat, iar energia este stocata sub forma de grasime. Expunerea excesiva la cortisol poate conduce de asemenea la slabiciune msuculara si poate afecta mecanismele care mentin sistemele corpului intr-un echilibru sanatos. Eliberarea crescuta de epinefrina mareste presiunea sanguina. Impreuna, nivelele crescute de cortisol si epinefrina pot contribui la hipertensiuena cronica, obezitate abdominala si ateroscleroza. Epinefrina stimuleaza de asemenea activitatea substantelor din corp care contribuie la inflamare, si aceste substantese adauga incarcatura stresului cronic, putand conduce la artrita si posibil la imbatranirea creierului.

Stresul poate contribui de asemenea la lipsa somnului. Nivelele cresucte de glucocorticoizi pot intarzia adormirea, iar privarea de somn creste nivelele de glucocorticoizi, declansandu-se un cerc vicios. Cercetatorii au identificat o varietate de boli care au la baza stresul, inclusiv colita, hipertensiunea, blocajul arterial, impotenta si pierderea apetitului sexual la barbati, ciclurile menstruale neregulate la femei si dezvoltarea diabetului la adulti. Sobolanii care imbatranesc prezinta tulburari ale functiei neuronale din hipocampus regiune din creier importanta in invatare, memorie si emotii ca rezultat a secretiei de glucocorticoizi de pe parcursul vietii lor. Expunerea excesiva la hormonii glucocorticoizi mareste numarul de neuroni distrusi de AVC. Mai mult, expunerea prelungita inainte sau imediat dupa nastere poate cauza o descrestere numarului normal de neuroni si micsorarea dimeninsiunii creierului. Sistemul imunitar, care primeste mesaje de la SN, este sensibl de asemenea la multitudinea de hormoni ai corpului, inclusiv hormonii stresului. Chiar daca nivelele crescute acute ale hormonilor stresului faciliteaza imunitatea, expunerea sustinuta la nivele moderate-mari de hormoni glucocorticoizi supreseaza imunitatea. Cand este acuta, stimularea imunitatii pe baza de stres poate asigura protectia impotriva patogenilor bolilor, imunosupresia indusa de catre glucocorticoizi putand fi si ea benefica. In mod normal, glucocorticoizii ajuta la anularea stimularii imunitatii induse de stres. Fara aceasta anulare, este o sanasa mai mare de a dezvolta boli legate de hiperactivitatea imunitatii si inflamarii, cum ar fi bolile autoimune, care apar atunci cand mecanismele de aparare imuna ale corpului se intorc impotriva tesuturilor corpului. Glucocorticoizii sintetici cum ar fi hidrocortizonul si prednisonul realizeaza imunosupresia si sunt folosite de obicei in tratarea bolilor autoimune si inflamatorii. Un determinant important al rezistentei sau susceptibilitatii la boala poate fi reprezentat de sentimentul de control al unei persoane spre deosebire de sentimentul de neajutorare. Acest fenomen poate explica multe variatii individuale ale raspunsului la boala. Cercetatorii incearca sa identifice modul cum perceptia controlului sau neajutorarii influenteaza raspunsul psihologic la stres, inclusiv reglarea imunitatii. Sistemul cardiovascular primeste mai multe mesaje de la sistemul nervos autonom, iar experientele stresante au un efect imediat si direct asupra pulsului si presiunii sanguine. Pe termen scurt, aceste schimbari ajuta ca raspuns la factorii de stres. Dar cand factorii de stres sunt cronici si pishologici, efectul poate fi nociv si poate avea ca rezultat accelerarea aterosclerozei si marirea riscului de infarct miocardic. Cercetarile sptijina ideea conform careia oameni care au slujbe cu cerinte mari si control scazut, cum ar fi operatorii telefonici, chelnerii si casierii au incidenta mai mare referitor la bolile de inima decat oamenii care hotarasc ritmul si stilul slujbei lor.

Tipul de comportament influenteaza susceptibilitatea unei persoan la infarctul miocardic. Oamenii cu cel mai mare risc sunt ostili, iritati de lucruri banale si exprima semne de lupa impotriva timpului si a altor piedici. Cercetatorii au descoperit ca doua grupe de barbati unii foarte ostili altii mai putin au prezentat aceeasi presiune sanguina si flux sanguin la nivel muscular in timpul efectuarii unui test in laborator. Aceasta descoperire a confirmat ca ostilitatea nu determian raspunsul biologic la sarcinile mentale simple. Apoi cercetatorii au adaugat neplacerea la test facandu-i pe candidati sa creada ca progresul lor era criticat in mod injust. Barbatii mai agresivi au prezentat o crestere mai mare a fluxului sanguin muscular si a presiunii sanguine si o recuperare mai lenta decat cei mai putin ostili. Cercetatorii au descoperit ca barbatii ostili carora li se fac neplaceri au prezentat cresteri mari in nivelele de hormoni ai stresului. Deci, daca ai o fire mai impulsiva, invatarea reducerii sau evitarii maniei poate fi importanta in evitarea vatamarii cardiovasculare. Imbatranirea Neurocercetatorii cred ca creierul poate ramane relativ sanatos si pe deplin functional pe masura ce imbatraneste si ca bolile cauzeaza cel mai sever declin al memoriei, inteligentei si fluentei verbale si a altor functii. Cercetatorii investigheaza ata schimbarile anormale ca si cele anormale care apar pe parcursul timpului si efectul lor asupra ratiunii si a alor activitati intelectuale. Efectele imbatranirii asurpa functiei creierului sunt subtile si foarte selective. Aproape toata lumea devine un pic mai uituca la batranete, mai ales in ceea ce priveste formarea amintirilor evenimentelor recente. De exemplu, o data atinsa varsta de 70 de ani, poti incepe sa uiti nume, numere de telefon, sau unde ti-ai parcat masina, sau s-ar putea sa raspunzi mai lent la informatiile contradictorii. Aceasta nu este o boala. Unii indivizi, totusi, dezvolta dementa senila, disfunctie progresiva si svera a functiei mentale care interfereaza cu traiul de zi cu zi. Dementa senila include Alzheimer si boli cerebrovasculare si afecteaza aproape 1% din oamenii mai tineri de 65 de ani, cu incidenta crescand posibil pana la aproape de 50% la oamenii mai batrani de 85 de ani. Intr-un al treilea grup mai mic, functionarea mentala pare relativ neafectata de varsta. Multi oameni se descurca pe parcursul vietii si continua sa se descurce si la batranete, cel putin pana in preajma mortii. Intelepciunea si experienta oamenilor in varsta suplinesc deficitele de performanta. Cel mai batran om, Jeanne Calment, si-a pastrat ratiune pe parcursul celor 122 de ani de viata. Credinta conform careia declinul mental progresiv si pronuntat este inevitabil a fost si inca este populara din mai multe motive. Unul ar fi ca, pana in sec 20, putini oameni au trait mai mult de 65 de ani. In 1900, cand speranta medie de viata era de 47 de ani, e milioane de oameni, aproximativ 4% din populatie erau mai batrani de 65 de ani si in mod tipic, bolnavi. In 2003, cand speranta de viata era mai mare de 77 de ani, aproape 12 milioane de oameni, sau mai mutl de 12% din populatie erau ma ibatrani de 65 de ani. Cu o generatie in urma, fragilitatea era tipica persoanelor aflate pe la 60 de ani; astazi este mai tipica celor aflate pe la 80 de ani. Mai mult,

putini oameni au pus la indoiala notiunea conform careia imbatranirea insemna declinul inevitabil al creierului din cauza ca cercetatorii stiau foarte putin despre creier sau procesul de imbatranire. Intelegerea din ziua de astazi a modului de imbatranire a creierului normal deriva din studii efectuate pe SN, incepute cu decade in urma, si care de abia acum implica rezultate. Tehnologiile moderne fac acum posibila explorarea structurii si functiei creierului intr-o profunzime mai mare de cat pana acum si punerea intrebarilor legate de ce se intampla in celulele sale care imbatranesc. Deci, neurocercetatorii sunt din ce in ce mai capabili sa faca diferenta intre imbatranirea normala si boala. Chiar daca apar unele schimbari in cadrul imbatranirii normale, ele nu sunt atat de severe cum credeau cercetatorii si in nici un caz nu implica pierderea de celule pe arii extinse. Intregul comportament uman depinde de cate de bine functioneaza sistemele de comunicare ale creierului. De obicei, o defectiune a fluxului unuia dintre aceste sisteme determina perturbarea functionarii normale. O astfel de defectiune poate fi un proces biochimic anormal sau o pierdere a conexiunilor dintre neuroni. Cauza imbatranirii normale a creierului ramane un mister. Exista zeci de teorii. Una spune ca exista niste gene ale imbatranirii care sunt activate la un moment dat in cursul vietii individuale. Alta pune in discutie mutatiile genetice si deletiile. Alte teorii implica influente hormonale, un sistem imunitar defectuos ai acumularea de daune provocate de radicalii liberi, produsi celulari care distrug grasimile si proteinele vitael functionarii normale a celulei. Imbatranirea neuronilor Creierul atinge greutatea maxima in apropierea varstei de 20 de ani; schimbari subtile in compozitia chimica si structura creierului incep la ??? pentru majoritatea oamenilor. Pe parcursul unei vieti, creierul este supus riscului de a pierde unii neuroni, dar imbatranirea normala nu are ca rezultat pierderea neuronilor pe arii exitinse la fel cum se intampla in caz de Alzheimer sau dupa un AVC. Tesuturile creierului pot raspunde la vatamare sau la pierderea de neuroni prin extinderea dendritelor si reglarea fina a conexiunilor dintre neuroni. Un neuron vatamat se poate adapta la dauna doar daca are corpul neuronal intact. Daca se intampla acest lucru, el isi poate regenera axonul si dendritele. Cand neuronii sunt distrusi, neuronii din imediata vecinatate ii pot compensa partial pe cei lipsa prin cresteera de noi dendrite si formarea de noi conexiuni. Exercitiile fizice pot imbunatati de asemenea functiile neuronale la varste mai inaintate. Capacitatea intelectuala Inca de la primele studii care au implicau monitorizarea aceluiasi grup de persoana sanatoase pe parcursul mai multor ani, cercetatorii au descoperit rezultate neasteptate. Subiectii au prezentat declinuri in ceea ce priveste unele functiile mentale si imbunatatiri in cazul altora. In mai multe studii, viteza indeplinirii anumitor sarcini devine mai mica, dar vocabularul creste. Alte

descoperiri demonstreaza ca apar declinuri mai putin severe in tipul de inteligenta care se bazeaza pe informatia invatata sau stocata in comparatie cu tipul care utilizeaza abilitatea de a lucra cu informatia noua. Aceasta cercetare este fundamentata de studiile pe animale in care cercetatorii au descoperit ca schimbarile functiilor mentale sunt subtile. De exemplu, la rozatoare si primate incare numai anormalitatile minore ale creierului pot fi detectate, anumite sarcini spatiale, cum ar fi cautarea mancarii, tind sa devina mai dificile cu o data cu varsta. Creierul care imbatraneste este la fel de rezistent ca circuitele sale. Cercetatorii dezbat daca circuitele sunt schimbate numai prin atrofie neuronala sau daca o pierde a neuronilor pe parcursul timpului este inevitabila. Oricum ar fi, cand circuitele incep sa cedeze, neuronii ramsi se pot adapta extinzandu-si rolurile, iar portiuni mari ale creierului pot fi facute la oamenii mai invarsta sa dea un randamnet similar celor de la adultii tineri. Conditiile de invatare pot determina soarta celulelor creierului. Studiile pe sobolani arata unele din schimbarile care au loc in celulele nervoase atunci cand animalele traiesc in medii provocatoare si stimulatoare. Sobolanii ??? expusi la astfel de medii au format ramuri de dendrite mai multe si mai lungi in cortexul cerebral decat sobolanii care traiesc in conditii izolate. Ca raspuns la mediile imbogatite, sobolanii mai batrani tind sa formeze noi dendrite si sinapse, la fel ca cei tineri. Dar raspunsul este mai lent si nu la o scara atat de mare. In comparatie cu sobolanii tineri, cei batrani au o rata mai scazuta de crestere a noi vase de sange care sa hraneasca neuronii. Alt studiu a aratat ca celulele creierului de la sobolanii care au fost antrenati cu exercitii acrobatice aveau mai multe sinapse/celula decat sobolanii care faceau numai exercitii fizice sau care erau inactivi. Cercetatorii au concluzionat ca invatarea motorie genereaza sinapse noi. Totusi, exercitiile fizice imbuntatesc circulatia sangelui la nivelul creierului. Exercitiile aerobice pot de asemenea sa imbunatateasca performanta cognitiva a oamenilor. Chiar daca s-au aflat foarte multe despre imbatranirea creierului, inca raman multe intrebari fara raspuns. De exemplu, daca producerea de proteine are un declin cu varsta in toti neuronii sau daca intr-un neuron dat, atrofia duce la o susceptibilitate mai mare la moarte sau daca imbatranirea afecteaza exprimarea genelor din creier (organul cu cel mai mare numar de gene) sau daca schimbarile hormonale survenite la menopauza contribuie la diferente per gen la creierul care imbatraneste. Neurocercetatorii speculeaza ca anumite gene pot fi legate de evenimente care determina moartea celulara la nivelul SN. Prin intelegerea biologiei proteinelor produse de gene, cercetatorii spera sa influenteze supravietuirea si functionarea neuronilor. Dependenta Abuzul de droguri este una din cele mai serioase probleme legate de sanatate a natiunii. Intradevar, 9% din Americani, mai mult de 22 de milioane de oameni abuzeaza de droguri in mod

regulat. Estimarile recente arata ca abuzul de droguri, inclusv alcool si nicotina, costa statul mai mult de 276 mld. $ anual. Daca este continuat suficient timp, abuzul de droguri (deseori definit ca abuzul nociv de droguri) poate altera in final chiar structura chimica a creierului, producand o adevarata boala a creierului. Aceasta boala este numita dependenta de dorguri. Ea este caracterizata de dorinta patologica pentru droguri, in asa fel incat cautarea si luarea de droguri ocupa o parte exagerata din timpul si gandurile unui individ, in detrimentul altor activitati, iar acest comportament persisita in ciuda multor complicatii adverse. Dependenta este caracterizata de dificultatea in controlul frecventei si incetarii utilizarii, in ciuda dorintei de a o face. Oamenii intial experimenteaza drogurile din mai multe motive diferite, unul dintre acestea este ca multe dintre droguri produc senzatia de placere sau elimina stresul sau durerea emotionala. Neurocercetatorii au descoperit ca aproape toate drogurile de care se face abuz produc placere prin activarea unei retele specifice de neuroni numita sistemul de recompense al creierului. Acest circuit este in mod normal implicat intr-un tip important de invatare care ne ajuta sa ramanem in viata. El a evoluat in asa fel incat sa medieze efectele placute si motivatoare ale recompenselor naturale, cum ar fi hranirea cand ne este foame sau bautul cand ne este sete. Intr-adevar, cand o recompensa produce placere, noi invatam sa repetam actiunile care ne-au adus acea recompensa prima data. Drogurile pot activa acelasi sistem si deci pot de asemenea promova continuarea utilizarii. Neurocercetatorii au descoperit foarte multe lucruri despre modul cum drogurile afecteaza neuronii in asa fel incat sa-si exercite influenta. Drogurile altereaza modul de transmitere al mesajelor de catre neurotransmitatori de la neuron la neuron. Unele droguri mimeaza neurotransmitatorii, in timp ce altele ii blocheaza. Totusi altele altereaza modul de eliberare sau de inactivare al neurotransmitatorilor. In final, in toate cazurile, sistemul de recompense al creierului este activat in mod necorespunzator deoarece drogurile altereaza mesajele chimice trimise de-a lungul neuronilor din acest circuit. In cele din urma, cercetatorii au descoperit ca dependenta reprezinta maim ult decat activarea sistemului de recompense al creierului. Pe parcursul ultimilor 20 de ani (sau cam asa ceva), cercetarile au indicat ca drogurile insele pruduc schimbari la nivelul creierului indivizilor susceptibili in moduri complexe, determind simptomele dependentei. Regiunile creierului care sunt schimbate de droguri includ sistemul de recompense precum si regiunile implicate in functiile executive si de judecata. Cele din urma sisteme ale creierului sunt importante in comportamentul inhibitor si in luarea de decizii. Procesul instaurarii dependentei este influentat de mai multi factori pe care cercetatorii de abia incep sa-i inteleaga. Motivatia este foarte importanta in folosirea drogurilor. De exemplu, oamenii care folosesc opiaceele pentru a se droga devin dependenti, dar cei care le folosesc in mod potrivit pentru a scapa de durere rar devin dependenti. Susceptibilitatea genetica si factorii

legati de mediu, cum ar fi stresul, altereaza de amenea modul in care oamenii reactioneaza la droguri. Caracteristicile drogurilor insele, cum ar fi cat de repede patrund in creier, joaca de asemenea un rol in dependenta. In plus, dezvoltarea tolerantei nevoia progresiva a unei doze din ce in ce mai mari de drog pentru a avea parte de acelasi efect variaza de la om la om, la fel ca dependenta de droguri starea de adaptare fiziologica care apare o data cu disparitia simptomelor cand consumul de droguri este oprit. Toleranta si dependenta sunt raspunsturiel standard ale creierului si corpului la prezenta drogurilor. Totusi, dependenta are nevoie ca acestea sa apara in timpul unei forme emotionale de dependenta sentimentul ca o persoana nu poate trai fara un drog care se dezvolta. O neclaritate importanta in cercetarea dependentei este intelegerea modului cum acesti factori numerosi interactioneaza predispunand indivizii la dependenta, si in mod logic, cum sa-i protejeze de asa ceva. Alcoolul Chiar daca este legal, el creeaza dependenta. Abuzul de alcool si dependenta de alcool (alcoolismul) alcatuiesc impreuna una dintre problemele majore de sanatate ale natiunii. Aproximativ 14 milioane de oameni abuzeaza de alcool sau sunt alcoolici. Sindromul alcoolismului fetal, care afecteaza 0,5 - 3 la 1000 de copii nascuti in SUA, este cea mai inlanitta cauza care poate fi prevenita a retardului mintal. Ciroza, principala problema de sanatate asciata cu alcoolismul si alte boli cronice ale ficatului determina circa 25.000 de morti anual. Costul anual al abuzului de alcool si al dependentei se ridica la 185 mld. $. Factorii genetici si de mediu contribuie la alcoolism, dar nici un factor singular sau combinatie de factori nu le permite doctorilor sa prezica cine va fi alcoolic si cine nu. Alcoolul activeaza sistemul opiod endogen astfel incat indivizii susceptibili ar putea sa simta o euforie similara celei datorare consumului de opiacee, de la propriile endorfine. atunci cand beau. Bazandu-se pe cerectarile realizate pe animale care arata ca receptorii pentru opiacee sunt implicati in activarea de catre alcool al sistemului de recompense dopaminergic, un medicament folosit in tratarea dependentei de heroina, naltrexona a fost folosit in tratarea alcoolicilor. Studiile clinice au inceput in 1983, iar in 1995, naltrexona a fost aprobata de Aministratia pentru mancare si medicamente a SUA sau FDA pentru tratarea alcoolismului. Cercetatorii nu sutn inca siguri despre toate structurile implicate in sistemul de recompense al creierului. Totusi, studiile efectuate pe creiere de sobolan si maimuta, si studiile imgaisticii creierului uman, au adus mai multe indicii. Un grup central de structuri este comun actiunii tuturor drogurilor. Acesti neuroni sunt conectati la nucleul accumbens si la alte regiuni, cum ar fi cortexul prefrontal. Cocaina isi exercita efectele mai ales prin acest sistem. Opiaceele actioneaza in acest sistem si in multe alte regiuni din creier, inclusiv in amigdala, care utilizeaza in mod normal peptide opiacee. Opiaceele sunt substante care apar in mod natural in creier care induc

aceleasi efect ca si drogurile, cum ar fi heroina si morfina. Alcoolul activeaza sistemul central de recompense si alte structuri aditionale din creier deoarece actioneaza in zona in care GABA si glutamatul sunt folositi ca neurotransmitatori . GABA si glutamatul sunt distribuiti la scara larga in creier, inclusiv in cortex, hipocampus, amigdala si nucleul accumbens. Etanolul, ingredientul activ din bauturile alcoolice, reduce anxietatea, tensiunea si inhibitiile. In doze mici, poate actiona ca un stimulant, in timp ce in doze mari, actioneaza ca un depresant. In ambele cazuri, altereaza in mod semnificativ mood-ul si comportamentul. Poate produce de asemenea pierdere de caldura si deshidratare. Acest drog, care este absorbit cu usurinta in sange si creier, afecteaza mai multe sisteme neurotransmitatoare. De exemplu, interactiunea dintre alcool si receptorii GABA poate calma anxietatea, slabi controlul muscular si intarzia timpul de reactie. In doze mai mari, alcoolul micsoreaza actiunea receptorilor NMDA care recunosc glutamatul. Aceasta actiune poate incetosa gandirea si chiar duce in final la coma. Drogurile de club Ecstasy, ecstasy pe baza de plante, Rohypnol (roofies), GHB (gammahidroxi-butirat) si ketamina sunt folosite de unii adolescenti sau tineri adulti in deliruri si transe. Zvonurile spun despre aceste droguri ca maresc resistenta si produc stari care adancesc delirul sau transa. Cercetarile recente, totusi, prezinta daunele care apar in diversele parti ale creierului de la utilizarea acestor droguri. MDMA, numit Adam, ecstasy sau XTC in argoul stradal, este un medicament sinteic cu efect psihiatric cu proprietati halucinogene si asemanatoare celor ale amfetaminelor. Utilizatorii au probleme asemanatoare celor avute de aceia care folosesc amfetamine si cocaina. Cercetarile recente coreleaza utilizarea cronica de ecstasy cu schimbarile pe termen lung in partile creierului critice in gandire, memorie si placere. Rohypnolul, GHB si ketamina sunt majoritar depresante ale SNC. Deoarece sunt de obicei inodore, incolore si insipuide, ele pot fi usor adaugate in bauturi si ingerate fara stiinta. Aceste droguri se numesc de viol la intalnire. Cand este amestecat cu alcoolul, Rohypnolul poate incapacita victimele si preveni sa reziste la hartuirea sexuala. Combinatie dintre Rohypnol, alcool si alte depresante. Inca din 1990, in SUA, a inceput abuzul de GHB pentru efectele sale euforice, sedative si anabolice. Si el a fost asociat cu cazurile de hartuire sexuala. Ketamina este alt derpesant al SNC de care se face abuz ca drog de viol la intalnire. Ketamina sau Special K este un anestezic general rapid. Are proprietati hipnotice, sedative, analgezice si halucinogene. Este comercializata in SUA si intr-un numar de alte tari ca anestezic general mediacemnt care produce pierderea reversibila ca cunostintei atat in practica medicala umana cat si in cea veterinara. Mai multi utilizatori tind sa experimenteze o varietate de droguri de club mai ales combinate. Aceasta practica creeaza o mare problema deoarece combinatiile acestor droguri, mai ales cu

alcool, pot conduce la reactii adverse neasteptate si chiar la moartea prin supradoza. Extenuarea fizica poate de asemenea exacerba anumite toxicitati si probleme. Marijuana Acest drog denatureaza perceptia si altereaza simtul timpului, spatiului si sinelui. In anumite situatii, marijuana poate prudce anxietate intensa. In studiile de urmarire radioactiva, cercetatorii au descoperit ca tetrahidrocanabinolul (THC), ingredientul activ din marijuana, se leaga de anumiti receptori, multi dintre ei cu importanta in coordonarea miscarii. Aceasta ar putea explica de ce oamenii care conduc dupa ce au fumat marijuana nu se controleaza. Hipocampusul, o structura implicata in stocarea memoriei si invatare, contine de asemenea multi receptori pentru THC. Asta ar putea sa explice de ce utilizatorii inraiti sau cei in stare de ebrietate de la marijuana au o memorie pe termen scurt foarte slaba si probleme in procesarea informatiei complexe. Cercetatorii au descoperit recent ca acesti receptori se ataseaza de substantele chimice interne denumite endocanabinoide, one dintre ele este numita anandamida. Un efort mare este indreptat acum inspre dezvoltarea de noi medicamente care au ca tinta sistemul endogen canabinoid, in speranta ca acestea vor fi eficiente in tratarea diferitelor boli ale creierului, inclusiv dependenta, anxietate si depresie. Nicotina In 2003, mai multe de 70 de miioane de oameni erau fumatori, macar ocazionali, plasand nicotina in topul substantelor de care se abuzeaza cel mai mult. Tutunul ucide mai multe de 430.000 de americani anual mai mult decat alcoolul, cocaina, heroina, omuciderea, sinuciderea, accidentele de masina, incendiile si HIV la un loc. Utilizarea de tutun este cauza cea mai mare care poate fi prevenita de mortalitate in SUA. Fumatul reprezinta aproximativ 7% din costurile sistemului de sanatate american, fiind estimat la 80 mld. $ anual. Costurile directe si indirecte legate de fumat sunt estimate la mai mult de 138 mld. $ anual. Nicotina, substanta din tutun care creeaza dependenta, actioneaza prin intermediul atotcunoscutului receptor colinergic nicotinic. Acest drog poate actiona atat ca stimulent cand si ca sedativ. Nicotina stimuleaza glandele suprarenale, avand ca rezultat descarcarea de epinefrina care cauzeaza eliberarea brusca a glucozei pusa in legatura cu o crestere a presiunii sanguine, si a ritmurilor respirator si cardiac. Nitina supreseaza de asemenea si producerea de insulina de catre pancreas, ceea ce inseamna ca fumatorii sunt intotdeauna putin mai hipoglicemici. In plus, nicotina elibereaza dopamina in regiunile din creier care controleaza motivatia, acesta fiind motivul pentru care unii oameni continua sa fumeze. O mai buna intelegere a dependentei, impreuna cu identificarea nicotinei ca si drog care da dependenta, a fost folosita in dezvoltarea tratamentelor. Guma pe baza de nicotina, plasturele transdermic, spray-ul nazal si inhalatoarele sunt la fel de eficiente in tratarea a mai mult de un milion de oameni dependenti de nicotina. Aceste tehnici sunt folosite in ameliorarea revenirii

simptomelor de renuntare si produc mai putine alterari psihologice severe decat sistemele bazate pe nicotina. Ele le ofera in general utilizatorilor un nivel mai scazut de nicotina decat cel luat din tutun si elimina in totalitate expunerea la fum si la continutul lui nociv. Primul medicament fara nicotinape baza de reteta, Bupropiona, un antidepresiv, a fost aprobat in tratarea farmacologica a dependentei de nicotina. Un avans important este utilizarea Varenclinei in lasarea de fumat, care interactioneaza in mod directcu receptorul colinergic nicotinic intr-o componenta cheie a circuitelor de recompense ale creierului si care impiedica nicotina sa activeze aceste circuite. Dezvoltarea varenclinei este un prim exemplu de cum cercetari stiintifice simple pot conduce la producerea tratamente inedite. Tratamentele comportamentale sunt de asemenea importante in ajutarea indivizilor in dezvoltarea abilitatilor de prevenire pe termen scurt si lung a recidivei. Opiaceele Oamenii folosesc opiaceele, cum ar fi morfina, de mii de ani. Maimutele si sobolanii isi administreaza heroina sau morfina si, la fel ca oamenii, devin toleranti si dependenti fizic de accesul nelimitat la ele. Simptomele cauzat in urma renuntarii variaza de la un discomfort usor asemanator celui cauzat de gripa la dureri musculare severe, crampe stomacale, diaree si un mood dezagreabil. Opiaceele maresc cantitatea de dopamina scretata de sistemul de recompense al creierului si mimeaza efectele opiaceelor endogene. Heroina injectata intravenos ajunge la creier in 15-20 de secunde si se ataseaza de receptorii opiaceelor intalniti in multe regiuni ale creierului, inclusiv in sistemul de recompense al creierului. Activarea receptorilor din circuitele de recompense cauzeaza o stare trecatoare de euforie intensa, urmata de cateva ore de relaxare si multumire. Opiaceele determina efecte asemanatoare celor produse de peptidele opiacee naturale. Ele amelioreaza durerea, incetinesc respiratia, cauzeaza greata si varsaturi si stopeaza diareea utilizari importante in lumea medicala. In doze mari, heroina poate face respiratia superficiala sau chiar o poate stopa cauza mortii a mii de oameni care au murit in urma supradozei de heroina. Tratamentul standard in dependenta de opiacee implica metadona, un opiaceu cu durata lunga de actiune care ajuta la mentinerea dorintei, renuntarii si recidivei sub control. Metadona ajuta la reabilitarea dependentilor de opiacee prin prevenirea simptomelor survenite in urma renuntarii care pot motiva continuarea consumului de droguri. Naloxona si naltrexona sunt medicamente disponibile care actioneaza ca antagonisti la receptorii de opiacee, cu alte cuvinte, ele pot curba alura de opiacee prin blocarea receptorilor pentru opiacee in asa fel incat opiaceele sa nu produca nici un efect placut atunci cand sunt consumate. Aceste blocante sunt uneori folositoare pentru cei dependenti care sunt foarte motivati in a renunta. In plus, cercetatorii sunt in plina creare a unei versiuni a naltrexonei care sa aiba durata lunga de actiune si care trebuie utilizata numai o data pe luna. Alt medicament folosit in tratarea dependentilor de heroina este Buprenorfina, care are efecte mai slabe decat metadona si care determina doar o stare limitata de high, care il impiedica pe

dependent sa abuzeze de mediamentul insusi. Buprenorfina a fost prescrisa la 500.000 de pacienti din SUA. Psihostimulantele Aceasta clasa de droguri include cocaina si amfetamina. In 2003, o estimare arata ca existau 2,3 miloane de utilizatori cronici ai cocainei si 5,9 milioane de utilizatori ocazionali in SUA. O forma populara, de cocaina alterata chimic, crack se fumeaza. Ajunge la creier intr-o chestiune de secunde, producand o stare de euforie de putere si de incredere in sine. O forma fumabila de metamfetamina, metamfetamian cristalizata, a devenit de asemenea foarte pupulara. Factorul biochimic cheie care sta la baza consolidarii efectelor psihostimulantelor este abilitatea lor de a mari cu mult nivelul de dopamina din anumtie regiuni ale creierului, cum ar fi nucelul accumbens si utilizarea acestor droguri, care mareseste in mod progresiv abilitatea lor de a activa sistemele de dopamina ale creierului. Utilizatorii de cocaina de obicei consuma o cantitate mare de drog in doar cateva zile. Dupa aceasta perioada de dopaj intens ei au o cadere care implica o extenuare fizica si emotionala si depresie. Aceste simptome pot rezulta in urma unei caderi a functiei dopaminei si serotoninei precum si un rapsuns crescut al sistemelor creierului la stres. Vaccinurile care produc anticorpi pentru cocaina in sange sunt in testare clinica. Cum afecteaza cocaina crack creierul. Cocaina crack are aceeasi ruta ca si nicotina intrand in snage prin plamani. Intr-o chestiune de secunde, este dusa de sange la creier. Baza cresterii placerii se gaseste in locul unde impulsurile care reprezinta mesajele neurale sunt transmise de la un neuron la altul. Acest loc se numeste sinapsa. Neuronii care contin dopamina isi transmit semnalele in mod normal prin eliberarea dopaminei in mai mutle sinapse. Dopamina traverseaza sinapsa si se ataseaza de receptorul de la suprafata celulei tinta. Aceasta declanseaza un semnal electric care este transportat prin celula receptoare. Apoi, pentru a termina semnalul, moleculele de dopamina se desprind de receptori si sunt pompate inapoi in terminatiile nervoase care le-au eliberat. Moleculele de cocaina blocheaza pompa sau transportorul, facand sa se acumuleze mai mutla dopamina in sinapsa. Circuitele placerii sunt stimulate in mod continuu, producand euforie. Alzheimer Una dintre cele mai inspaimantatoare si devastatoare boli neurologice este dementa care apara la batrani. Cea mai comuna cauza a acestei maladii este boala Alzheimer (AD). Rara inainte de vartsa de 60 de ani, dar foarte raspandita in fiecare decada de viata de dupa, AD afecteaza mai mult de 40% din cei cu varsta de 85 de ani sau mai mult si aproape 20 % din cei cu varsta intre 75 si 84 de ani. Aproximativ 5 milioane de americani sufera de AD. Se crede ca boala va afecta aproximativ 14 milioane de americani pana in 2040.

Primele simptome ale AD includ uitarea, dezorientarea temporala sau spatiala, dificultatea in concentrare, calcul, limbaj si judecata. Pe masura ce boala avanseaza, unii pacienti au niste perturbari severe de comportament si pot deveni psihotici. In stadiile finale, indivizii afectazi devin incapabili sa se-ngrijeaza singuri si sunt imobilizati la pat. Patientii mor de obicei din cauza pneumoniei sau din cauza unei alte complicatii survenite din cauza imobilizarii. AD, despre care in 2005 s-a spus ca a ucis 72,000 de americani, este a 7-a cauza de mortalitate in SUA. In primele stadii, diagnosticul de AD posibil poate fi facut cu o acuratete mai mare de 80%. Pe masura ce boala progreseaza acuratetea diagnosticului facut in centrele de AD trece de 90%. Diagnosticul depinde de istoria medicala, de consultatiile fizice si neurologice, de testarea psihologica, de teste de laborator, si de studii de imagistica a creierului. Noile strategii de imagistica a creierului promit sa le permita doctorilor sa vizualizeze neuropatologia AD pe parcursul vietii. In prezent, totusi, confirmarea finala a diagnosticului necesita examinarea tesutului creierului, obtinut, de obicei, la autopsie. Cauzele mecanismelor anormalitatilor creierului care stau la baza AD nu sunt pe deplin intelese, dar a fost realizat un progres mare prin genetica, biochimie, biologie celulara si tratamente experimentale. Au aparut reduceri ale nivelelor ale markerilor pentru mai multi neurotransmitatori, inclusiv acetilcolina, somatostatina, monoamine si glutamat, care permit celulelro sa comuncie una cu alta. Vatamarea acestor sisteme neurale, care sunt critice pentru atentie, memorie, invatare si abilitati cognitive inalte, se crede a fi cauza simptomelro clinice. Examinarea microscopica tesutului creierului bolnav de AD arata acumulari anormale ale unei mici peptide fribrilare, numita amiloid beta, in spatiile din jurul sinapselor (placi neuritice) si acumulari ale formei modificate a proteinei tau corpurile celulare ale neuronilor (ghemuri neurofibrilare). La toate formele de AD, placile si ghemurile se dezvolta mai ales in regiunile creierului importante in memorie si in functiile intelectuale. Noile strategii de imagistica a creierului arata ca placile amiloidale sau ghemurile tau marcate de un marker chimic radioactiv la oamenii care traiesc. AD cu debut precoce este rar si reprezinta o forma dominanta mostenita genetic. Recent, cercetatorii au identificat mutatiile asociate cu AD. Gena care codifica proteina precursoare a amiloidului (APP) se afla pe cromozomul 21. La alte familii cu AD cu debut precoce, mutatiile au fost identificate la genele presenilina 1 si 2. Genele care cauzeaza AD dominant se pare ca o fac prin acumularea de placi de amiloid beta. Apolipoproteina E (apoE), care influenteaza susceptibilitatea mai traziu in viata, exista in trei forme. Varianta cunoscuta ca APOE epsilon 4 este in mod clar asociata cu riscul crescut. Tratamentele aprobate din aceasta perioada nu modifica cursul bolii si produc numai niste atenuari temporare ale unora dintre simptomele AD, cum ar fi agitatia, anxietatea, comportamentul imprevizibil, problemele de somn si depresia. Cinci medicamente au fost aprobate de FDA in tratamentul AD. Patru dintre ele previn declinul acetilcolinei, o substanta

chimcia a creierului importanta in memorie si gandire. Al cincilea regleaza glutamatatul (nivelul de...), o substanta chimica a creierului care poate cauza moartea celulara atunci cand este produs in cantitati mari. Acesti agenti imbunatatesc deficitele de memorie temporar si produc o atenuare simptomatica, dar nu previn evolutia bolii. Se afla in stadiu de testare si antioxidantii, una din multele metode de incercare a combaterii AD. O parte interesanta a cercetarii consta in introducerea genelor cauzatoare de AD la soareci. Acestia, avand gene declansatoare de AD, dezvolta anormalitati comportamentale si unele din schimbarile la nivel microscopic din cadrul structurii tisulare, inalnite si la oameni. Se spera ca aceste modele reprezentate de soareci vor fi folositoare in studierea mecanismelor AD si testarea de tratamente inovative, chiar daca trebuie avuta mare grija. Terapiile experimentale facute pe modele ale altor boli neurodegenerative scleroza laterala amiotrofica, de exemplu au avut succes la soareci, dar nu si la oameni. Cercetatorii au inceput sa moduleze actiunile genelor care joaca roluri critice in producerea amiloidului la modelele animale. Aceste gene codifica enzimele beta si gama secretaze producatoare de amiloid, care scindeaza peptida amiloid de la precursor. Peptida amiloid este apoi eliberata de neuron in spatiul extracelular, unde se poate acumula in formarea placilor AD. Enzimele distrugatoare de amiloid, cunsocute ca alfa secretaze, scindeaza peptida amiloid, prevenind acumularea e amiloid. Tratamentele antiamiloid pentru AD au ca tinta ori distrugerea amiloidului deja existent or descresterea producerii de amiloid nou. In ultimii trei pana la cinci ani, rolurile surprinzatoare ale dietei si stilului de viata, determinante in riscul AD au capatat o apreciere din ce in ce mai mare. Activitatea cognitiva, activitatea fizica si dietele sanatoase pentru inima scad riscul pentru AD, in timp ce obezitatea, hipertensiunea, hipercolesterolemia, sindromul metabolic si diabetul maresc acest risc. Unele dovezi arata ca managementul cu succes al acestor riscuri cardiovasculare poate amana debutul sau incetini evolutia dementei. Scleroza laterala amiotrofica Aceasta boala progresiva afecteaza mai mult de 5,000 de americani anual, cu o medie a supravietuirii de numai trei pana la cinci ani dupa debutul simptomatic. Este boala cea mai intalnita din cadrul unui grup de boli care afecteaza neuronii motori si costa statul american aprox. 300 mil. $ anual. Cunoscuta ca boala Lou Gehrig, scleroza laterala amiotrofica (ALS) afecteaza neuronii care controleaza miscarile voluntare ale muschilor cum ar fi mersul. Din motive care nu sunt complet intelese, neuronii motori din creier si maduva spinarii incep sa se dezintegreze. Deoarece semnalele de la creier nu sunt transmise de acesti nervi degradati corpului, muschii incep sa slabeasca si sa se deterioreze in lipsa stimularii si nefolosirii.

Primele semne ale paraliziei progresive sunt observate de obicei la maine si la picioare. Ele includ slabiciunea picioarelor, dificultate intampinata la mers si stangacia mainilor la spalat si imbracat. In final, aproape toti muschii aflati sub control voluntar, inclusiv cei ai sistemului respirator, sunt afectati. In ciuda paraliziei, totusi, mintea si simturile raman intacte. Moartea este de obicei cauzata de stopul respirator sau pneumonie. Nici un test nu identifica ALS, dar biopsiile muscualre, studiile sangelui, testele electrice ale activitatii musculare, tomografiile computerizate (CT) si imagistica prin rezonanta magnetica (MRI) si radiografiile maduvei spinarii identifica boala si elimina alte boli. Totusi, diagnosticul este deseori dificil deoarece cauzele ALS raman inca necunoscute. Cauzele potentiale sau contribuitorii la boala includ toxicitate glutamatului, stresul oxidativ, factorii de mediu si raspunsul autoimun al corpului in care sistemul de aparare al corpului se intoarce impotriva tesuturilor corpului. In mai mult de 90% din cazuri, ALS este sporadic, aparand la indivizii care fara istorie medicala familiala care sa contina bolnavi de ASL. In celelalte 5-10% din cazuri , ALS este familiala fiind transmisa datorita unui defect genetic. Cercetatorii au identificat mai multe gene care sunt responsabile pentru unele forme ale ASL. Cele mai comune si mai bine studiate sunt mutatiile genei care codifica superoxid dismutaza. Cercetatorii cred ca orice ar afla din studierea acestei gene si a altora va avea relevanta in intelegerea mai comunei forme sporadice de boala a neuronilor motori. O data ce ALS este diagnosticata, terapia fizica si metodele de reabilitare pot ajuta la fortificarea muschilor nefolositi. Medicamente variate pot ameliora anumite probleme, cum ar fi spasmele si slabiciunea musculara, dar nu exista remediu. Un medicament antiglutamat incetineste in mod moderat boala. Alte medicamente se afla inca in studiu. Protejarea si regenerarea neuronilor motori prin utilizarea factorului de crestere nervos, niste medicamente mai puternice si celulele stem vor putea aduce intr-o zi speranta in viata pacientilor. Tulburarile de anxietate Cele mai raspandite boli mintale, tulburarile de anxietate afecteaza anual aprox. 12,6% din populatia adulta adica 25,8 mil. de americani. Ele includ maladia obsesiv-compulsiva (OCD), tulburarii de panica, fobiilor (frica de inaltime, agorafobia),tulburarea de anxietate sociala, tulburarea de anxietate generalizata, tulburarea de stres posttraumatic (PTSD). Unele ii tin pe oameni inchisi in casa. Tulburarile de anxietate apar de obicei insotite de depresie si indivizii afectati de ambele au un risc foarte mare de suicid. In OCD, oamenii raman prizonieri, pentru multi ani, ai gandurilor si comportamentelor repetitive, despre care stiu ca sunt neintemeiate, dar totusi nu se pot opri. Aceste tipuri de comportament includ spalarea repetata a mainilor sau verificarea ca usile sunt incuiate si aragazele inchise. Se estimeaza ca boala afecteaza intre 5 si 6 mil. de americani anual. Factorii de

mediu si cei genetici probabil ca joaca un rol in dezvoltarea tulburarii. Tomografia cu emisie de pozitoroni (PET) a aratat anormalitati atat in regiunile corticale cat si in cele profunde ale creierului, implicand schimbarile SNC la pacientii cu OCD. Cercetatorii au descoperit recent ca anumite rase de caini de talie mare au dezvoltat sindromul acral de lingere, labute inflamate de la linsul compulsiv, raspund la antidepresivul serotonergic clormipramina, care a fost primul medicament eficient creat pentru OCD la oameni. Acesta si alte antidepresive serotonergice si inhibitorii selectivi ai recaptarii serotoninei (SSRIs), cum ar fi sertralina si paroxetina sunt eficiente in tratarea OCD. Un anumit tip de interventie comportamentala, expunerea si prevenirea raspunsului este eficient la unii pacienti. Tulburarea de panica, cu o prevalenta pe parcursul vietii de 1,7 3,5 % in SUA, incepe de obicei dintr-o data. Pacientii simt apropierea unei nenorociri inevitabile, acompaniate de transpiratie, slabiciune, ameteala si lipsa de aer (dificultati respiratorii). O data cu atacurile repetate, pacientii s-ar putea sa fie anxiosi in asteptarea atacului urmator si sa evite locurile publice unde pot surveni atacurile. Daca acesti pacienti nu sunt tratati, ei pot dezvolta agorafobie si deveni legati de interiorul casei lor. Antidepresivele, inclusiv SSRIs sunt eficiente si la fel este si terapia comportamentala cognitiva. Fobia este o frica intensa, irationala fata de un anumit obiect sau situatie. Indivizii pot dezvolta fobii in legatura cu orice, inclusiv caini, intalniri, sange, serpi, paianjeni sau condusul pe poduri. Expunerea la obiectul sau la situatia de care se tem determina o reactie defrica extrema care implica batai rapide ale inimii, dificultati respiratorii si transpiratie. Terapia comportamentala cognitiva reprezinta un tratamen eficient. Factorii extremi de stres cum ar fi ranile din timpul unei lupte, rolul de victima al unui abuz sexual si experienta sau vizionarea unei crime poate duce la o forma de stres care poate dura o viata. La PTSD, prevalenta pe parcursul vietii este 6,8% (9,7% la femei si 1,8% la barbati) in SUA. Este caracterizata de frica intensa, neajutorara sau oroare, amintiri nepoftite despre evenimentul traumatizant, evitare si indiferenta (amortire) si hiperexcitabilitae. In plus, PTSD este asociata cu dereglarea axului hipotalamo-hipofizo suprarenalian, somnul dezordonat si tulburarea depresiva majore. Personalul militar este predispus la un risc mai mare de traume de orice fel astfel avand o mai mare prevalenta fata de populatia normala. Cercetatorii au descoperit ca nivelele foarte mari de norepinefrina sunt eliberate in creier in timp de stres si ca pacientii cu PTSD au nivele crescute de aceasta subst. chimica, chiar dupa ce evenimentul traumatizant a luat sfarsit. Nivelele crescute de norepinefrina intaresc reactiile emotionale primitive ale amigdalei cerebrale, centrul fricii, in timp ce functiilor rationale ale cortexului prefrontal slabesc, determinandu-se astfel calmarea amigdalei. Eliberarea unor nivele foarte mari de norepinefrina pot intari consolidarea amintirilor emotionale si, de asemenea, intari raspunsurile la frica prin stimularea receptorilor alfa-1 si beta din amigdala. In schimb, stimularea receptorilor alfa-1 din cortexul prefrontal deconecteaza aceasta regiune a creierului. Cortexul

prefrontal ne permite in mod normal sa supresam amintirile si gandurile ingrijoratoare si inhiba amigdala facandu-ne sa constientizam ca suntem in siguranta (raspunsul de eliminare a fricii). Studiile pe baza de imagistica au aratat ca pacientii cu PTSD au o functionare mai slaba a cortexului prefrontal ai o activare mai puternica a amigdalei, in legatura cu simptomele exprimate. Din cadrul acestui studiu de rutina s-au dezvoltat noi medicamente. Alfa-1 blocantul, prazozina, un medicament folosit de mai bine de 20 de ani pentru scaderea presiunii sanguine, este folosit acum in tratarea cosmarurilor implicite PTSD, oamenii tratati cu prazozina includ pacinetii cu boala avuta de mult timp, de exemplu supravietuitorii holocaustului. Beta-blocantele ca propranololul sunt testate pe indivitii expusi la traume, dar agenti agenti trebuie administrati la scurt timp dupa evenimentul traumatic, inainte de instalarea PTSD, ceea ce aduce in discutie probleme etice complexe. Descoperirea receptorilor creierului pentru medicamentele impotriva anxietatii (benzodiazepinele) a condus cercetarea inspre identificarea mesagerilor chimici ai creierului antianxietate ai creierului. Receptorii pentru benzodiazepide sunt o componenta a receptorilor GABA si maresc capacitatea de raspuns la GABA endogen, neurotransmitator inhibitor major din creier. Intr-adevar, studiile recente au aratat alterari ale unor receptori GABA din SNC la pacientii cu PTSD. Aceasta descoperire ar putea conduce la moduri de reglare ale acestui sistem al creierului si la corectarea posibilelor sale efecte din cadrul tulburarilor de anxietate. PTSD este tratat de asemeneaa cu medicamente antidepresive si antipsihotice atipice si rpin pishoterapii cum ar fi terapia comportamentala cognitiva sau terapia de desensibilizare si reprocesare prin miscarea ochilor. Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie ADHD a fost descris cu mai bine de 100 de ani in urma. Carcaterizat de comportamente impulsive, hiperactive si lipsite de atentie, ADHD afecteaza aproximativ 2 milioane de copii din SUA, sau 3-5% dintre copii. Studiile arata ca de la 30% pana la 70% dintre acesti copii vor avea simptomele de ADHD si la maturitate. Prin definitie, simptomele de ADHD se manifesta pana la varsta de 7 ani, dureaza 6 luni sau mai mult, si tulbura functionarea normala a doua tipuri de activitati la scoala, printre prieteni, acasa sau la serviciu, in cazul adultilor. In momentul de fata, nu exista nici un test obiectiv de diagnosticare a ADHD. Diagnosticarea necesita o evaluare extensive, inclusiv un interviu clinic, evaluari din partea parintilor si profesorului(invatatorului, educatorului...) si, uneori, tulburari de invatare sau testare psihologica. Este nevoie de un numar mare de tehnici de evaluare deoarece copii sanatosi au deseori un comportament similar, iar alte conditii clinice, cum ar fi tulburarile sau factorii de mediu (stresul) pot fi asociate cu aceleasi tipare comportamentale.

Studiile efectuate pe gemen isi familii au aratat ca ADHD are o puterncia influenta genetica, implicate fiind si genele care codifica componente din circulatia dopaminei si norepinefrinei. Studiile gasesc din ce in ce mai multe corelatii intre ADHD si diferentele de volum si functie ale creierului. Volumul scazut si activitatea redusa sunt deseori observate in circuitele cortico-striocerebeloase prefrontale, mai ales in emisfera dreapta. Studiile recente arata o intarziere in dezvoltarea corticala la unii copii cu ADHD, presupunandu-se ca acestia vor scapa de tulburare prin crestere. Studiile imagistice recente arata o reducere in transmiterea de catecolamine la unii pacienti cu aceasta tulburare. Cum circuitele prefrontale necesita un nivel optim de stimulare pe baza de catecolamine, transmiterea redusa de catecolamine poate duce la slabirea reglarii atentiei de catre cortexul prefrontal si la comportamentul si simptomele ADHD. ADHD este de obicei tratata cu medicamente stimulantelor (metilfenidat) si niste medicamente noi, nonstimulatoare. Toti acesti agenti actioneaza prin intensificarea transmiterii de catecolamine in cortexul prefrontal. In ciuda folosirii la scara larga a stimulantelor, inca exista ingrijorari legate de riscul utilizarii lor. Deci, parintii si medicii trebuie sa puna in balanta beneficiile unui copil atent si cu comportament controlat cu incertitudinea in legatura cu expunerea copilului la medicamente psihotrope. Autismul Tulburarea de spectru autist (ASD) este diagnosticata la 1 din 150 de copii nascuti in SUA (aprox. 1,7 mil. de americani), o incidenta mult mai mare decat in anii 70, datorata in principal schimbarilor criteriilor de diagnositcare, gruparii mai multor tulburari intr-un singur spectru si sporirea sesizarii clinice bazate pe un grad mai mare de constientizare(prudenta). ASD este caracterizata de dificultati in comunicare; vorbirea absenta, intarziata sau anormala; insuficienta abilitatilor sociale; interesele putine si obsesive sau tiparele comportamentale repetitive. Simptomele asociate in mod normal cu ASD includ retardul mintal, atacurile si anormalitatile comportamentale. La ora actuala, ASD este diagnosticata la copii de 3-5 ani pe baza simptomelor comportamentale. Noile cercetari indica ca masurile foarte sensibile de angajament social si interactiune pot detecta diferentele in primul an de viata, perioada in care multi dintre copii afectati prezinta o dezvoltare accelerata a creierului. Aceasta crestere anormala este un marker potential pentru evaluarea timpurie care poate indica ca dezvoltarea se face in mod gresit. Studiile neuropsihologiei creierului, tesuturilor sale si imagistica indica ca ASD este o tulburare care perturba procesele de baza ale dezvoltarii care apar atat inainte cat si dupa nastere, posibil si proliferarea celulei neuronale, migratia, supravietuirea, extenia axonului si dendritelor si formarea sinapselor. Anumite regiuni ale creierului implicate in vorbire, cognitie si comunicare sociala, sau conexiunile dintre ele, se pot dezvolta anormal. Cercetarea indica de asemenea ca

factorii genetici contribuie in mod major la ASD (in 10-20% dintre cazuri sau idenficat cauze genetice), cu posibila implicare a factorilor de mediu. Chiar daca nu exista nici un remediu, multi copii afectati raspund cu succes la mediile foarte bine structurate, la educatia speciala si programele de invatare a limbajului, interventiile timpurii avand o mai buna finalitate. Simptomele asociate raspund la medicamente. Cunostintele despre anumite deficite functionale ale cricuitelor sociale si cognitive conduc la o pregatire clinca distincta in vederea imbunatatirii activitatii creierului si urmarilor comportamentale, in timp ce descoperirile genetice ar putea permite noi tratamente cu tinta la nivel molecular. Intr-o zi, testele genetice vor putea completa indicatorii comportamentali in permiterea unor diagnostic si interventie timpurii precum si mijloacele de depasire si posibil prevenire a simptomelor ASD. Tulburarea bipolara Pacientii cu tulburare bipolara, cunoscuta in trecut ca tulburare maniaco-depresiva, au de obicei episoade de depresie majora si episoade maniacale, cu o intoarcere la functionarea relativ normala intre acestea. Ei au de asemenea un risc mare de suicid. Tulburarea bipolara afecteaza anual 1,2% dintre americanii cu varsta de 18 ani sau mai mult, sau 2,2 mil. de indivizi. Numarul de barbati care sufera de aceasta tulburare este aproximativ egal cu numarul femeilor. Tulburarile bipolare tind sa fie cronice, iar episoadele tind sa devina mai frecvente in lipsa tratamentului. Cum tulburarea bipolara este transmisa pe linie familiala, in prezent se fac eforturi pentru identificarea genei sau genelor responsabile. Pacientii pot beneficia de o varietate de tratamente. Unul dintre acestea este litiul. In timpul anilor 40, cercetatorii au descoperit injectiile cu litium facute porcilor de guineea i-a calmat, ceea ce demonstra ca Li are efecte de stablizare a mood-urilor. Cand li s-a administrat pacientilor maniaci, Li i-a calmat si le-a permis sa-si reia slujba si sa duca o viata relativ normala. Fiind atat sigur cat si eficient, Li este folosit de obicei pentru a preveni episoadele recurente. Alte medicamente folositoare includ anticonvulsivantele, cum ar fi Valproatul si Carbamazepina, care pot avea efecte mood-stabilizatoare si pot fi utile in mod special in episoadelor bipolare greu de tratat. Noile medicamente anticonvulsivante sunt studiate in incercarea de a descoperi cat de bine fucntioneaza in stabilizarea ciclurilor de mood. Tumorile creierului Chiar daca acestea nu sunt intotdeauna maligne o situatie in care se raspnadesc si devin potential letale aceste cresteri sunt intotdeauna ceva demn de luat in seama (serios) deoarece ele pot interfera cu activitatea normala a creierului.

Tumorile primare ale creierului pot aparea in creier, in timp ce tumorile metastazice (secundare) se raspandesc din alte parti ale corpului prin sange. Incidenta tumorilor cerebrale primare este de 15 la 100.000, apar aprox. 44,000 de cazuri noi anual in SUA. Simptomele variaza in functie de locatie si marime, dar atacurile si durerile de cap sunt cele mai intalnite. Pentru a se extinde, gliomurile, tumori cerebrale maligne tipice, elibereaza glutamat in concentratii toxice. Aceasta distruge neuronii din imediata vecinatate, facand loc pentru expansiuena tumorii. Glutamatul eliberat explica atacurile care provin de la tesutul din jurul tumorii. O tomoare afla in expansiune poate mari presiune intracraniana, cauzand dureri de cap, voma, probleme de vedere si disfunctiile ale functiilor mentale. Tumorile cerebrale sutn diagnosticate prin RMN(MRI) si TC(CT). Optiunile de tratament pentru tumorile primare sunt limitate. Operatia este in general rpmul pas, daca tumoarea este accesibila si structurile vitale nu sunt deranjate. Radiatiile sunt folosite in stoparea cresterii unei tumori si micsorarea ei. Chimioterapia distruge celulele tumorale ramase in urma operatiei; sunt folosite si radiatiile, dar ele nu sunt ofarte eficiente in cazul gliomurilor. Medicamentele pe baza de steroizi amelioreaza inflamarea creierului, iar medicamentele antiepileptice controleaza atacurile. Noi tratamente pentru tumorile cerebrale sunt dezvoltate in studii organizate numite studii clinice. Multe dintre aceste studii se concentreaza pe tratamente cu tinta tratamente care tintesc caracteristicile biologice ale tumorilor. Ele includ vaccinuri create prin combinarea probelor din tumoare pacientului cu substante care impulsioneaza sistemul imun sau care ucid celulele tumorale; anticorpii monoclonali, care se ataseaza de receptorii de la suprafata celulelor tumorale; terapia anti-angiogenica, cu ajutorul careia sursa de sange a tumorii este restrictionata; imunoterapia, care foloseste sistemul imun alcorpului impotriva tumorii; terapia genica, in care genele alterate prin bioinginerie sunt livrate celulelor canceroase ca sa le distruga; si multe alte tehnici care implica livrarea la tinta a anticorpilor, toxinelor si moleculelor care inhiba cresterea care se ataseaza intr-un mod specific de celulele tumorale si interfereaza cu cresterea lor. O toxina care deriva de la scorpion numita clorotoxina care interfereaza cu extindeea tumorii s-a aratat ca fiind destul de promitatoare in studiile clinice in cadrul carora a marit speranta de viata in mod semnificativ. Cercetatorii studiaza rolul celulelor stem in originea tumorilor cerebrale. Epidemiologii sau cercetatorii care studiaza bolile populatiilor umane, studiaza de asemenea genetica tumorilor si stilul de viata al pacientilor, mediul de viata, ocupatia si istoricul medical in cautarea indiciilor a ceea ce cauzeaza aceste tumori. Se fac eforturi la nivel international pentru marirea prudentei la tumorile cerebrale, pentru incurajarea colaborarii la nivel de cercetari si pentru descoperirea de tratamente noi si inovative.

Sindromul Down Este cea mai intalnita maladie cromozomala, care apare la 1 din 732 de nou-nascuti. Apare in mod normal cand o copie in plus a cromozomului 21 sau a parte a bratului sau lung este prezenta in ovul, sau mai rar, in sperma, la momentul conceperii. Nu este inca cunoscut motvul acestei erori, ea nefiind pana acum asociata cu nici un factor comportamental sau de mediu, nici dinainte, nici din timpul sarcinii, dar riscul se para ca e direct proportional cu varsta mamei. La 35 de ani, riscul este de 1 la 365 de nasteri, la 40 de ani, este de 1 la 110. Din cauza ratelor foarte mare de fertilitate la femeile tinere, 80% din copiii cu sindrom Down sunt nascuti de femei mai tinere de 35 de ani. Screening-urile prenatale, cum ar fi triplu test si cvadruplu test, pot detecta cu acuratete sindromul Down la 70% dintre fetusi. Diagnosticul prenatal definitiv poate fi obtinut ori prin amniocenteza ori prin biopsia vilozitatilor coriale (CVS). Sindromul Down este acosiat cu aproximativ 50 de caracterisitci fizice si de dezvoltare. Un individ cu sindromul Down va poseda foarte probabil, in grade diferite, unele dintre aceste caracteristici : usoare pana la moderate dizabilitati intelectuale, tonus muscular scazut, panta ascendenta a ochilor, profil facial plat, limba marita, risc crescut de defecte congenitale ale inimii, probleme respiratorii si obstructie a tractului digestiv. Aproape toti oamenii cu sindrom Down prezinta anumite schimbari neuropatologice intalnite la bolnaii de Alzeimer de pana in 40 de ani si majoritatea prezinta un declin cognitiv pana la varsta de 60 de ani. Bebelusii cu sindrom Down se dezvolta aproape la fel ca si copiii normali, doar ca intr-un ritm mai lent. Ei invata sa stea jos, sa mearga, sa vorbeasca, sa foloseasca toaleta la fel ca si cei normali. Programele de interventie timpurie pot incepe la putin timp dupa nastere si pot favoriza dezvoltarea copilului. Multumita evolutiei medicinei si marii intelegeri a potentialului celor cu aceasta afectiune, oamenii cu sindrom Down au reusit sa traiasca mai mult si mai variat. Ei sunt educati in scolile de cartier, participa la activitatile comunitare, isi gasesc locuri de munca pline de satisfactii si leaga relatii. Chiar daca nu exista nici un remediu sau un mod de a preveni sindromul Down, cercetatorii sunt din ce in ce mai aproape de a intelege pe deplin rolul pe care il au genele de pe cromozomul 21 in dezvoltare. O data inteles acest mister, ei spera sa decodifice procesele biochimice care se petrec in sindromul Down si sa invete cum sa trateze sau sa vindece aceasta maladie. Dislexia S-a estimat ca intre 15-20% din populatie, adica 60 mil. de americani sufera de o forma de dizabiliate de invatare care implica dificultati in invatarea si utilizarea abilitatilor - ascultare, vorbire, citire, scriere, rationament si celor matematice. Aceste probleme apar deseori la oameni cu inteligenta medie sau chiar mare.

Dislexia, sau dizabilitatea cititului specific, este cea mai comuna si cea mai atent studiata dizabilitate de invatare. Ea afecteaza 80% din cei identificati ca fiind handicapati de invatare. Dislexia este caracterizata de o dificultate neasteptata de a citi, intalnita la copiii si la adultii, care de altfel poseda inteligenta, motivarea si instruirea considerate necesare in cititul fluent si precis. Studiile arata ca chiar daca poate aparea o imbunatatire, dislexia este o conditie cronica, persistenta. Acum exista un consens puternic : dificultatea centrala in cele mai multe forme de dislexie reflecta un deficit in interiorul sistemului lingvistic si, anume componenta sistemului lingvistic numita fonologie. Aceasta determina transformarea literelor de pe pagina in sunete ale limbii. Pe masura ce copii se apropie de adolescenta, o manifestare a dislexiei poate fi ritmul foare lent al cititului. Copiii pot invata sa citeasca cuvintele cu acuratete, dar cititul lor nu va fi fluent sau automat, reflectandu-se astfel efectele de incetinire produse de deficitul fonologic. Deoarece pot citi cu vintele cu acuratete desi foarte incet adolscentii si tinerii adulti cu dislexie pot fi foarte usor luati drept vindecati prin crestere. Abilitatea de a citi tare cu acuratete, rapid, si cu intonatie ?! buna, precum si corect dpdv ortografic, poate fi utilida dpdv clinic in diferentierea elevilor medii de cei care slabi la citit. In unele limbi care presupun o relatie mai stransa intre litere si sunete, cum ar fi finlandeza si italiana, citirea lenta poate fi singura manifestare a dislexiei la orice varsta. O gama de investicatii indica diferente in regiunile creierului intre dilexici si cei sanatosi, implicand trei sisteme neurale importante ale emisferei stangi, doua posterioare (praietotemporala si occipito-temporala) si una plasata anterior, in jurul regiunii frontale inferioare stangi (regiunea lui Broca). Dovezile acumulate folosind imagistica functionala a creierului indica ca cititorii dislexici prezinta o disfunctie a unui sistem extins din partea posterioara a creierului. Disfunctia apare in cadrul sistemelor neurale care asociaza reprezentarile vizuale ale literelor cu structurile fonologice pe care ele le reprezinta, iar imaginile cerebrale rezultate sunt numite semnatura neuronala a dislexiei. Este clar ca dislexia se transmite pe linie familiala, cercetarile avansand intelegerea bazei sale genetice. Urmand identificarea gradata pe parcursul a 20 de ani a locatiilor din genomul uman care sunt asociate cu un risc crescut de a dezvolta dislexie, in ultimii patru ani, au fost identificate sase gene canditate la susceptibilitatea dislexiei, studiile multiple confirmand unele dintre acestea. Aceste alele de risc, termen dat variantelor de gene care maresc riscul dezvoltarii unei conditii sau boli, s-a demonstrat ca joaca roluri importante in dezvoltarea ceierului in timpul vietii fetale si ca unele dintre ele s-ar putea ca in final sa fie confirmate ca avand un rol in dislexie. Interventiile in incercarea de a ajuta copiii cu dislexie se concentreaza pe invatarea copilului ca cuvintele pot fi scindate in sunete si ca aceste sunete sunt legate de anumite tipare de litere. In plus, copiii cu dislexie necesita antrenament in citirea povestilor, pentru a le permite atat sa aplice

noile abilitati de decodificare invatate in citirea de cuvintelor din context cat si sa foloseasca cititul ca mijloc de delectare. Boala Huntington Afectand 30,000 de americani si punand la risc alti 200,000, HD este considerata una din cele mai intalnite tulburari ereditare ale creierului. Boala, care l-a rapus pe cantaretul de folk Woody Gunthrie in 1967, avanseaza lent pe o perioada de 10-20 de ani, rapindu-i individului afectat abilitatile de a merge, a vorbi, a gandi si a rationa. HD se manifesta de obicei intre 30 si 50 ani. Ea afecteaza atat ganglionii bazali care controleaza coordonarea, cat si cortexul cerebral, care este centrul gandirii, perceptiei si memoriei. Cele mai comune simptome sunt miscarile involuntare (spasmele) ale membrelor, trunchiului si muschilor faciali. Acestea sunt de obicei acompaniate de schimbari de mood, depresie, iritabilitate, vorbirea neclara si stangacia. Pe masura ce boala progreseaza, simptomele comune includ dificultati in inghitire, mers inconstant, pierderea echilibrului, disfunctii ale rationarii si probleme de memorie. In final, individul devine total dependent de grija altora, murind datorita pneumoniei, stopului cardiac sau altei complicatii. Diagnosticarea consta in examinarea clinica detaliata a istoriei familiale. Imagistica creierului poate ajuta. Identificarea in 1993 a genei care cauzeaza HD a simplificat testarea genetica, care poate fi folosita in confirmarea unui diagnostic. Cercetatorii HD si consilierii genetici, au stabilit, totusi, anumite protocoale ale testarii preventive pentru a se asigura ca consecintele psihologice si sociale ale unui rezultat pozitiv sau negativ sunt intelese. Testarea preventiva se face numai la adulti, chiar daca copiii sub 18 ani pot fi testati pentru a confirma diagnosticul de HD precocejuvenil. Se poate face si testare prenatala. Problemele etice ale testarii trebuie luate in considerare, iar individul trebuie informat in mod adecvat deoarece nu exista nici un tratament eficient sau remediu. Mutatia HD consta in expansiunea repetitiei tripletului genei HD un anumit tip de ezitare moleculara la nivelul ADN. Aceasta gena anormala codifica o versiune anormala a proteinei numita Huntingtina. Aceasta, a carei funtie normala nu este cunoscuta, este larg distribuita in creier si se pare ca este asociata cu proteine implicate in transcriptie, ciclul proteic (sinteza si catabolismul proteinei) si in producerea de energie. Cauza HD implica probabil dezvoltarea unei functii noi si toxice. Modelele celulare si animale pot prezenta(replica) multe trasaturi ale bolii si sunt acum utilizate in testarea noilor teorii si tratamente. Chiar daca la momentul actual nu exista tratamente eficiente pentru incetinirea progresului bolii, se fac studii clinice si observationale. Oricare dintre acestea ar putea fi un tratament eficient care ar incetini progresul sau intarzia instalarea bolii in timp ce cercetatorii lucreaza mai departe la dezvoltarea unui remediu.

Depresia majora Aceasta condititie, cu chinuitoarele sale sentimente de tristete, lipsa de speranta, pesimism, pierderea interesului de viata si reducerea bunastarii emotionale, este una dintre clele mai comune si mai debilitate tulburari mentale. Depresia este la fel de dezactivanta ca boala de inima sau artrita. Indivizii aflati in depresie sunt de 18x mai expusi la incercarile de suicid decat oamenii sanatosi mintal. Anual,depresia majora afecteaza 5% din populatie, sau 9,8 miloane de americani, cu varsta de 18 ani sau mai mult. Din fericire, 80% din pacienti raspund la medicatie, psihoterapie sau la o combinatie a acestora doua. Unii pacienti in stadiu sever pot fi ajutati prin terapia electroconvulsiva. Depresia este declansata de mai multe cauze : biologica (inclusiv cea genetica), psihologica, din mediu sau de o combinatie a acestora. AVC, bolile hormonale, antihipertensivele, contraceptivele pot juca de asemenea un rol. Simptomele fizice tulburarile de somn, libidou, nivelului de energie, apetitului si digestiei sunt intalnite. Unele dintre aceste simptome ar putea reflecta faptul ca tulburarea afecteaza delicatul sistem hormonal de feedback care face legatura intre hipotalamus, hipofiza si glandele suprarenale. De exemplu, multi pacienti afectati de depresie secreta cortisol in exces, un hormon al stresului, si nu raspund cum trebuie la un hormon care ar trebui sa contracareze secretia de cortisol. Cand sunt testati in laboratoarele de somn, EEG-urile pacientilro depresivi prezinta de obicei anormalitati ale tiparelor de somn. Era moderna a tratamentului medicamentos pentru depresie a inceput tarziu in anii 50. Majoritatea antidepresivelor afecteaza norepinefrina sau serotonina din creier, aparent prin corectarea semnalelor anormale are controleaza mood-ul, gandurile si alte senzatii. Antidepresivele triclice blocheaza in primul rand recaptarea si inactivarea serotoninei si epinefrinei in diferite grade. O alta clasa de antidepresive - inhibitorii monoamin-oxidazei (MAOIs). Acesti agenti inhiba monoamin-oxidaza, o enzima care scindeaza serotonina si norepinefrina, permitandu-le acestor substante sa ramana active. Popularul medicament Fluoxentina este primul dintr-o clasa de medicamente numite ihibitori selectivi ai recaptarii serotoninei sau SSRIs. SSRIs blocheaza recaptarea si inactivarea serotoninei si o mentin activa in anumite circuite ale creierului. Deci, ele sunt similare functional antidepresivelor triciclice, dar actioneaza in mod selectiv asupra sistemului serotoninei si sunt mult mai putin toxice. Multe antidepresive mai noi, cum ar fi Bupropiona, sunt de asemenea foarte eficiente, dar pot afecta nivelele sinaptice de dopamina. Scleroza multipla Cea mai comuna boala a SNC care apare la tinerii adulti este, dupa epilepsie, scleroza multipla (MS) este tulburare pe tot parcursul vietii, de origine necunoscuta si care afecteaza peste 400,000

de americani. MS este diagnosticata in principal la indivizii cu varsta cuprinsa intre 20 si 50, 2 din 3 cazuri aparand la femei. Boala implica costuri de aproximativ 10,6 mld. $ anual pentru familiile americane. Chiar daca nu s-a identificat inca o cauza, se crede ca MS este o boala autoimuna in care sistemul de aparare al corpului actioneaza impotriva fibrelor nervoase mielinizate din SNC ca si cum acestea ar fi straine corpului (tesut strain). Distrugerea unor fibre nervoase este ascoiata cu pierderea de mielina. In MS, cand tesutul cerebral este distrus, el este ori reparat ori inlocuit de cicatrici din placi de tesut slerotic intarit. Zonele de activitate ale bolii sunt numite leziuni sau placi si apar in mai multe locuri ale SNC. Aceste fecte sunt comparabile cu pierderea materialului izolator din jurul unui fir electric sau cu taierea acestuia, care poate interfera cu transmiterea de semnale. Rudele oamenilor cu MS sunt supuse la un risc de la 10 pana la 15 ori mai mare, decat populatia normala, de a fi diagnosticate cu aceasta boala, in timp ce riscul de boala pe baza de concordanta la gemenii identici este de aproximativ 30%. In plus, boala este de pana la 5x mai prevalenta in zonele temperate, cum ar fi nordul SUA si europa de N, decat la triopice. Caucazienii sunt mult mai susceptibili decat alte rase. Femeile au un risc mai mare decat barbatii. Deci, atat factorii genetici cat si cei de mediu sunt probabil implicati in cauzarea bolii. Studiile precendente au sugerat ca susceptibilitatea MS era slaba inainte de varsta de 15 ani, insa mai recent studiile au aratat ca boala nu are limita de varsta. Cele mei comune simptome ale SM sunt amorteala, extenuarea, vederea incetosata si stangacia. Acestea se pot manifesta singure sau impreuna, variind in intensitate si durand de la mai multe saptamani, luni pana la remanerenta permanenta. La unii pacienti, includ vorbirea neinteligibila, slabiciune, pierderea coordonarii, durere, spasme incontrolabile, pierderea controlului vezicii urinare, probleme cognitive sau de memorie, depresie si paralizie (mai rar). Spasticitatea musculara poate afecta echilibrul si coordonarea, cauzand miscari tepene si involuntare si, lasata netratata, poate cauza contracturi, sau intepeniri de articulatii care incapaciteaza msicarea. In prezent, MS nu poate fi tratata, dar mai multe medicamente pot ajuta la controlarea formelor de MS in care apar atacuri si recurente. O gama larga de medicamente si terapii sunt disponibile pentru tratarea simpromelor cum ar fi spasticitatea, durerea, extenuarea, schimbarile de mood, precum si disfunctiile vezicii urinare, intestinale si sexuale. Steroizii, care au fost folositi in tratarea MS timp de mai bine de trei decade, pot scurta durata atacurilor si grabi recuperarea in urma atacurilor acute de MS. Multi agenti cu potential in controlul MS sau in ameliorarea simptomelor sale sunt inca in studiu clinic. Tratamentele aplicate de timpuriu in progresul bolii sunt cele mai eficiente. Efectele neurologice ale SIDA

In 2005, aproximativ 2,5 milioane de oameni au fost infectati cu virusul imunodeficinetei umane (HIV), 33 de milioane traind in prezent infectati cu HIV. Infectia cu HIV in sadiu avansat este cunoscuta ca sindromul imunoficientei dobandite sau SIDA. Epidemia este cea mai intensa in partea din Africa din sudul Saharei, dar aceasta ia avant si in Asia si Europa de Est. Impactul SIDA in SUA a fost amutit de medicamentele care prelungesc speranta de viata, dar in tarile in curs de dezvoltare numai 2 din cele 6 milioane de oameni care au nevoie de tratament il si primesc. Femeile reprezinta la momentul actual jumatate din cazurile de la nivel mondial. Chiar daca principala tinta a HIV este sistemul imunitar, SN poate fi profund afectat. Intre 20% si 40% dintre pacientii cu SIDA pe deplin dezvoltat care nu se trateaza dezvolta de asemenea dementa importanta dpdv clinic care include deficiente ale mersului, un mic procentaj suferind de dementa clara. Cei afectati au probleme mentale variind de la dificultati medii in ceea ce priveste concentrarea si coordonarea pana la dementa progresiva, fatala. In ciuda evolutiei facute in tratarea altor aspecte ale bolii, dementa SIDA remana incomplet inteleasa. Cele mai vehiculate ipoteze din prezent se centreaza pe un efect indirect al HIV asociat cu secretarea produsilor virali sau molecule de semnalizare codificate celular numite citokine. Exita dovezi convingatoare conform carora unele proteine ale virusului sunt neurotoxice si pot juca un rol in daunele care sunt facute in timpul bolii. Proteina Tat, eliberata de celulele infectate, a fost printre proteinele suspectate de neurotoxicitate. In orice caz, infectia HIV pare sa fie prima etapa a acestei boli deoarece tratamentul antiviral poate preveni sau chiar anula aceasta conditie la unii pacienti. Expertii cred ca simptomele neurologice severe sunt neobisnuite in stadiul timpuriu al HIV. Mai tarziu, totusi, pacientii intampina dificultati de concentrare si memorie si resimt o incetinire a proceselor mentale. In acelasi timp, pacientii pot dezvolta slabiciune la nivelul picioarelor si pierderea echilibrului. Tehnicile de imagistica, cum ar fi TC si RMN, arata ca creierele acestor pacienti s-au micsorat. Examinarea la microscop a celulelor creierului a aratat anormalitati prezente in principal in zonele subcorticale. Neuronii din cortex pot fi si ei alterati sau distrusi. Studiile recente indica ca combinatia activadin cadrul tratamentului antiviral cocktail-uri de trei sau mai multe medicamente active in tratamentul HIV este eficienta in reducerea incidentei dementei SIDA. Acest tip de tratatament poate reversa anumtie anormalitati cognitive atribuite HIV, dar nu le poate elimina. Neuropatia periferica, moartea nervilor din extremitati care cauzeaza durere severa, este o problema neurologica majora comuna intalnita la pacientii cu HIV. Se crede ca virusul declanseaza o neuropatie senzoriala distala prin mecanisme neurotoxice. Aceasta a fost dovedita sau exacerbata deseori de anumite medicamente antiretrovirale care produc toxicitate mitocondriala si tind sa faca neuropatiile mai severe si mai dese. Mai mult de jumatate din pacientii aflati in stadiu avansat au neuropatie, facand din aceasta o tinta a studiilor clinice (dpdv preventiv si stomatologic).

In ciuda evolutiilor remarcabile catre noi terapii, unii pacienti dezvolta aceste probleme neurologice si n uraspund la tratament, avand deci nevoie de alte metode prevenire si tratre a simptomelor. In plus, datorita imunodeficientei pacientilor cu HIV, de altfel rarele infectii si afectiuni maligne adaicente pot deveni relativ comune. Traumele neurologice Aproximativ 1,4 milioane de oameni sufera traumatisme la nivelul capului, anual in SUA, dintre care aprpx. 50,000 mor. Cei care supravietuiesc traiesc cu dizabilitati si costuri care se ridica la aprox. 60 mld. $ anual. In nu s-a descoperit nici un remediu minune, dar doctorii mai multe metode sa previna daunele neurologice severe cauzate de rani la nivelul capului si maduvei spinarii si sa imbunatateasca functiile neurologice posttraumatice. Aceste tratamente includ tehnici mai bune de imagistica, metode de intelegere si imbunatatire a abilitatii creierului de a se regenera si repara si tehnici imbunatatire de reabilitare. Mai marele acces la TC si RMN le ofera medicilor oportunitatea de a diagnostica gradul de vatamare si de a evita ranile secundare survenite in urma edemului, sau inflamarii si a reducerii fluxului sanguin catre creier (ischemie). In general, pacientii care ajung la urgente si sunt diagnosticati cu rana severa la cap sunt monitorizati pentru presiunea intracraniana datorata hemoragiei sau inflamarii. Tratamentele cresterilor presiunii intracraniene includ eliminarea de lichid cerebrospinal, hiperventilatia moderata pentru determinarea micsorarii volumului sanguin si administrarea de medicamente pentru reducerea metabolismului celular si eliminarea apei din tesutul degradat. Inca nu a fost aprobat nici un medicament pentru imbunatatirea sechelelor rezultate in urma traumatismelor la nivelul creierului. Un studiu clinic pilot recent care implica pacientii cu traumatisme craniene moderate pana la severe, au aratat ca hormonul progesteron a redus numarul de morti la pacientii cu rani severe cu pana la 50%, iar la celor cu rani moderate le-a imbunatatit recuperarea functionala la 30 de zile dupa suferirea traumatismului. Tratamentele pentru fluxul sanguin cerebral redus din cazul acestor tipuri de rani includ administrarea de medicamente care maresc valoarea medie a presiunii arteriale. In combinatie cu reducerea presiunii intracraniene, rezultatul este o crestere a fluxului sanguin, permitand unei cantitati mai mari de sange sa ajunga in zonele vitale. In plus in ajutorul medicului in evitarea edemului crebral sau reducerilor valorilor fluxului sanguin cerebral ca urmare a traumatismelor cerebrale, imagistica poate indica leziuni produse de rana initiala. Aceste leziuni pot fi hemoragii la suprafata sau in interiorul creierului precum si formarea de contuzii. O data ce sangele iese din vase si intra in contact cu tesutul cerebral, el poate produce presiune focala, astfel reducand fluxul sanguin cerebral, sau poate fi el insusi toxic pentru celulele creierului. Drept rezultat, el trebuie eliminat chirurgical. Contuziile pot fi periculoase deoarece si ele maresc presiunea intracraniana precum si contribuie la dezvoltarea

epilepsiei posttraumatice. In ultima instanta, pentru a reduce presiunea intracraniana, se indeparteaza o portiune a cutiei craniene pentru a permite creierului sa se umfle, tehnica numita craniotomie. Aproximativ 250,000 de americani traiesc cu leziuni la nivelul maduvei spinarii. Alte 11,000 de cazuri sunt raportate anual si sunt cauzate majoritar in accidentele de masina, sporturi si caderi. Costurile economice pe care le implica sunt de aprox. 10 mld. $ pe an. Cercetatorii au descoperit ca oamenii care sufera traumatisme la nivelul maduvei spinarii sufera mult mai putin din cauza sechelelor daca primesc doze intravenoase de Metilprednisolon (un steroid foarte folosit) in decurs de 8 ore de la evenimentul traumatic. Bazandu-se pe aceste indicii si pe cunostintele legate de motivul si modul in care celulele maduvei spinarii mor dupa traumatism, cercetatorii spera sa dezvolte noi terapii pentru reducerea amplorii daunelor de la nivelul maduvei spinarii survenite in urma evenimentului traumatic. Cercetatorii au descoperit ca in urma unui traumatism la nivelul maduvei spinarii, animalele isi pot recupera abilitatea de a-si sustine propria greutate si de a merge cu diverse viteze pe banda de alergat. Mai recent, ei au descoperit ca nivelul recuperarii depinde in mare parte de daca aceste sarcini sunt indeplinite dupa evenimentul traumatic. Oamenii cu traumatisme la nivelul spinarii raspund de asemenea la initiativele de antrenament. Cercetatorii au descoperit ca pot aparea noi celule nervoase in creierul adult, dar se pare ca aceste celule nu sunt capabile sa ajute la generarea creierului traumatizat. Studiile pentru determinarea modului de decansare a caii care stimuleaza neurogeneza, nasterea celulelor nervoase, sunt in derulare. Cercetatorii incearca sa descifreze cum anumite semnale din mediu pot fi folosite sau depasite in atragerea acestor noi celule celule stem transplantate sau celule progenitoare- in regiunile lezate din creier pentru a facilita regenerarea si repararea. Acestea si alte descoperiri recente indica noi terapii in promovarea regenerarii nervoase in urma traumatismelor suferite de creier si maduva spinarii. Chiar daca aceste noi terapii nu au ajuns in stadiul de a fi folosite la nivel clinic, mai multe abordari sunt in curs in cadrul studiilor clinice. Durerea Daca exista vreo experienta universala, durerea este aceea. In fiecare an, mai mult de 97 de milioane de americani sufera de dureri de cap cronice, debilitante sau un meci cu durerea de spate sau artrita toate ridicandu-se la costul total de 100 mld. $. Dar nu trebuie sa fie asa. Noile descoperiri despre substante din corp care transmit si regleaza mesajele dureroase au pavat drumul pentru drumul noilor tratamente in tratarea durerii cronice si acute. Anestezia locala, sau pierderea sensibilitatii intr-un areal limitat al corpului unei persoane, este folosita in prevenirea durerii in timpul procedurilor de diagnosticare, travaliu si interventii chirurgicale. Anesteziile locale intrerup temporal actiunea tuturor fibrelor nervoase, inclusiv cele

conducatoare de durere, prin interferenta cu actiunea canalelor de sodiu. Dpdv istoric, cel mai comun din acesti agenti era Novocaina, care era folosit de dentisti. Lidocaina este mai populara astazi. Analgezia se refera la pierderea senzatiei de durere. Cele patru mari tipuri de analgezice sunt nonopiaceele (Aspirina si alte medicamente nonsteroidale antiinflamatorare inrudite cu ea , sau NSAIDs, cum ar fi Ibuprofenul si Naproxenul), opiaceele (morfina, codeina), agentii antiepileptici (Gabaprentina, Pregabalina) si antidepresivele (Amitriptilina). NSAIDs sutn folositoare in tratarea durerii medii sau usoare, cum ar fi durerea de cap, entorse, sau durerea de dinti. Deoarece NSAIDs sunt antiinflamatoare, ele sunt utile si in tratarea ranilor sau conditiilor cum ar fi artrita. NSAIDs inhiba enzimele ciclo-oxigenaze (COX) care produc substanta inflamatoare si producatoare de durere prostaglandina. Acetaminofenul are prorpietati analgezice, dar nu reduce inflamarea. De obicei, durerea moderata este tratata prin combinarea unui opiaceu usor, cum ar fi Codeina, cu Aspirina sau un NSAID. Opiaceele sunt cele mai mutente calmante si sunt utilizate in cazul durerii severe. Opiaceele, totusi, au potential mare de abuz si pot afecta respiratia. Medicamentele antiepileptice si antidepresive sunt folositoare mai ales in durera neuropatica, durere cauzata de vatamarea SN, care include durerea neuropatiei diabetice, neuralgiei postherpetice, durerea fantoma a membrelor si durerea post AVC. Cele mai bune rezultate au fost raportate antidepresivelor care regleaza atat serotonina cat si norepinefrina. In mod intersant, SSRIs nu sunt atat de eficiente pentru durerea neuropatica. Lidocaina actuala poate fi eficienta in tratarea unor conditii dureroase neuropatice unde cea mai usoara atingere a pielii poate produce durere severa. Studiile asupra sistemului corpului de control al durererii nu numai ca au demonstrat existenta opiaceelor naturale (endorfine), dar au si identificat receptorii prin care opiaceele isi exercita efectele. Descoperirea conform careia receptorii pentru opiacee sunt concentrati in maduva spinarii a condus la utilizarea injectiilro cu morfina si alte opiacee in lichidul cerebrospinal (in care se afla maduva spinarii) fara cauzarea paraliziei, amortirii, sau altor efecte severe adeverse. Aceasta tehnica a fost dezvoltata prin experimente pe animale care au aratat in prima instanta ca injectarea opiaceelor in maduva spinarii poate produce un control profund al durerii. Acum este foarte utilizata la oameni in tratarea durerii postoperatorii si la unii pacienti in tratara durerii cronice prin utilizarea unei pompe implantate. Noi tine sunt la orizont. Abordarile din biologia moleculara si genetica au identificat multe molecule (canale ionice si receptori) care sunt in mod predominant, daca nu chiar exclusiv, exprimate de nociceptor, fibra nervoasa periferica care raspunde initial la stimulul daunei. Deoarece efectele adverse ale medicamentelor deriva din raspandirea moleculelor tinta ale analgezicelor din diverse locatii (constipatia rezulta din actiunea morfinei asupra receptorilor pentru opiacee din intestin), noile analgezice care au ca tina numai nocireptorii ar putea avea un profil mai bun al efectelor adverse. Printre multii noriceptori tinta exista anumite canale

receptoare specializate (unul dintre ele este activat de capsaicina, ingredeientul activ din ardeii iuti, iar altul de uleiul de mustar) si o varietate de canale ionice de Ca si Na. Blocarea activitatii a multe dintre aceste molecule s-a dovedit a fi eficienta in studiile efectuate pe animale, sugerand ca dezvoltarea medicamentelor care au ca tinta aceste molecule la oameni pot avea un rol important in tratarea durerii acute si persistente. Totusi, ar trebui emfatizat faptul ca experienta durerii este produsul unei functii a creierului. Durerea este in creier, nu in nocireptorii care raspund la rana. In plus fata de aspectele senzodiscriminative, durerea implica factorii emotionali si importanta(intelesul) acordata experientelor traumatice trecute, care necesita adresarea concurenta pentru a trata durerea. Faptul ca durerea poate fi redua semnificativ prin placebo si hipnoza ilustreaza in mod clar importanta acestor factori psihologici. Noile tinte ale tratamentului durerii includ si abordari care identifica moleculele din creier asocitae cu elaborarea durerii persistente. Cum functioneaza calmantele la locul ranii, corpul produce prostaglandine care maresc sensibilitatea durereroasa. Aspirina, care actioneaza in primul rand la periferie, previne producerea prostaglandinelor. Acetaminofenul se crede ca blocheaza impulsurile durerii din creier. Anestezia locala intercepteaza semnalele dureroasa care sunt transporate de-a lungul nervilor. Medicamentele opiacee, care actioneaza in primul rand asupra SNC, blocheaza transferul de semnale dureroase de la maduva spinarii la creier. Boala Parkinson Aceasta tulburare neurologica afecteaza 1 mil. de americani, majoritatea mai batrani de 50 de ani. Boala Parkinson este caracterizata de simptome cum ar fi incetinirea miscarilor, rigiditate musculara, spasm si instabilitate a posturii. Descoperirea din tarzii ani 50 conform careia nivelul de dopamina era mai scazut la indivizii cu Parkinson a fost urmata in anii 60 de tratamentul cu succes al tulburarii prin administrarea medicamentului Levodopa, care este convertit in dopamina in creier. Tratamentul Parkinson prin terapia inlocuitoare este una din cele mai de succes povesti din neurologie. Levadopa este acum combinat cu alt medicament, Carbidopa, care reduce scindarea periferica a levadopa, deci permitand unor nivele mai mari sa ajunga la creier si reducand efectele secundare. De asemenea, si medicamentele noi cum ar fi inhibitorii scindarii dopaminei si agonistii dopaminei joaca un rol important. Studiile genetice au aratat mai multe anormalitati genetice ereditare la anumite familii, dar majoritatea cazurilor de Parkinson apar sporadic. Se crede, totusi, ca factorii ereditari ii fac pe undii indivizi mai vulnerabili la factorii de mediu, cum ar fi pesticidele. Descoperirea din tarzii ani 70 ca substanta chimica, MPTP, poate cauza parkinsonism la dependentii de droguri a stimulat cercetare intensiva a cauzelor tulburarii. MPTP a fost sintetizat accidental de niste creatori de droguri iliciti in incercarea de a produce ceva semanator heroinei. S-a descoperit ca

MPTP era transformat in creier intr-o substanta care distrugea neuronii eliberatori de dopamina. Parkinsonul este cercetat in continuare pe modelele de MPTP de la rozatoare si primate. In ultimele decade, cercetatorii au descoperit in modelele de Parkinson de la primate ca anumite regiuni ale ganglionilor bazali, un grup de structuri celulare din profunzimea creierului, este anormal de hiperactiv. Cel mai important, ei au descoperit ca indepartarea chirurgicala sau distrugerea acestor nuclei hiperativi nucleii pallidum si subtalamic pot reduce in mare parte simptomele bolii. In deceniul trecut s-a produs o revigorare a acestei proceduri chirurgicale, palliodotomie, si mai recent a stimularii cronice a profunzimii creierului. Aceste tehnici sunt foarte eficiente in tratarea pacientilor care au avut parte de o inrautatire semnificativa a simptomelor si care sunt ingrijorati de dezvoltarea miscarilor involuntare ca efect advers al medicamentelor. In deceniul trecut s-au facut de asemenea incercari in tratarea pacientilor prin implantarea chirurgicala de celule, ex. celule fetale, capabile sa produca dopamina. Terapia de inlocuire cu celule stem este si ea studiata. Mai recent, transferul genic de factori trofici a fost studiat la modelele animale si este testat in studiile clinice. In final, la momentul actual sunt patru studii clinice aflate in desfasurare si care testeaza ipoteza conform careia terapia genica poate aduce pacientilor cu Parkinson beneficii simptomatice(in unele cazuri) si neuroprotective(in altele). Schizofrenia Marcata e tulburari ale gandirii, reactiilor emotionale si a comportamentului social, schizofrenia are de obicei ca rezultat tulburarea cronica si schimbarea de personalitate. Se crede ca iluziile si halucinatiile sunt comune bolii. Afectand 1% din populatie, sau 2 mil. de americani anual, schizofrenia este dezactivatoare si costisitoare. Intr-o zi data, acesti pacienti ocupa pana la 100,000 de locuri de spitalizare. Costurile anuale totalizand 32,5 mld. $. Se crede ca schizofrenia reflecta schimbari la nivelului creierului, posibil din cauza intreruperii dezvoltarii neurologice prin predispozitie genetica, care poate fi exacerbata de factorii de mediu cum ar fi infectiile materne sau traumatisme ale creierului. Imagistica creierului si studiiel efectuate postmortem arata anormalitati la unii oameni cu schizofrenie, cum ar fi ventricule(spatii umplute cu lichid) extinse si regiuni ale creierului reduse ca dimensiune. Neuroimagistica functionala cum ar fi PET si rezonanta magnetica functionala RMNf (fMRI) facute in timp ce indivizii indeplinesc sarcini cognitive, mai ales cele care implica memoria si atentia, arata o functionare anormala in anumite regiuni ale creierului bolnavilor de schizofrenie. Sistemele cerebrale care folosesc dopamina, glutamatul is GABA se pare ca sunt implicate in mod special in patogeneza tulburarii. Recent, mai multe gene implicate in comunicarea dintre celulele nervoase au fost identificate si asociate cu riscul crescut de a dezvolta schizofrenie.

Boala este de obicei diagnosticata intre 15 si 25 de ani. Putini pacienti se recupereaza pe deplin in urma tratamentului, iar majoritatea continua sa aiba simptome moderate sau severe care ar putea fi exacerbate de factorii de stres. Aproape 15% dintre pacienti se intorc la viata productiva dupa un singur episod, 60% vor avea episoade intermitente pe tot parcursul vietii, iar 25% nu-si vor recapata abilitatea de a trai ca adulti independenti. Deficitele de cognitie sunt frecvente si se manifesta pe tot parcursul vietii la majoritatea pacientilor, chair si la aceia care prezinta o recuperare buna de la simptomele pozitive mai acute. Simptomele negative pot fi cele mai debilitante in conditiile trairii unei vieti normale si sunt in general rezistente la medicatie. Primul medicament antipsihotic, Clorpromazin, s-a descoperit accidental ca reduce simptomele schizofreniei in anii 50. Studiile clinice au aratat ca Clorpromazinul era mai eficient decat placebo sau sedativele. In continuarea, s-au pruds mai mult de 20 de medicamente antipsihotice eficiente. Antipsihoticele actioneaza prin blocarea anumitor receptori ai dopaminei. Aceasta actiune e ca o marturie pentru prevalenta efectelor secundare a Parkinson asociata cu utilizarea primei generatii de antipsihotice si riscul dezvoltarii unei tulburari ireversibile a miscarilor, diskinezie tardiva. A doua generatie de medicamente antipsihotice, dezvoltate pentru tratarea mai eficiente a simptomelor pozitive ale shizofreniei, poate produce efecte adverse debilitante cum ar fi luarea foarte mare in greutate, tulburari vasculare, dureri si disfunctii musculare. Inca se cauta medicamente sigure. Atacurile si epilepsia Atacurile au loc datorita descarcarii subite si dezordonate a neuronilor interconectati din creier cauzand alterarea temporara a uneia sau mai multor functii ale creierului. Epilepisa reprezinta o tulburare neurologica cronica caracterizata de producerea atacurilor neprovocate. In tarile dezvoltate, epilepsia afecteaza aprox. 50 din 100,000 de oameni. Ea afecteaza de la trei pana la patru ori mai multi oameni in tarile aflate in curs de dezvoltare. S-au identificat mai multe tipuri de epilepsie. Epilepsia poate aparea la orice varsta si poare fi ideopatica (neavand o cauza clara) sau simptomatica (avand o cauza cunoscuta sau presupusa). Majoritatea epilepsiilor ideopatice se datoreaza probabil mostenirii uneia sau mai multor gene mutante, de obicei a unei gene mutante care condifica informatia pentru canalele ionice. Epilepsiile simptomatice sunt rezultatele unei varietati mari de boli sau rani ale creierului, inclusiv traumatisme de la nastere, rani la cap, boli neurodegenerative, infectie a creierului, tumoare a careierului sau AVC. Epilepsiile sunt de doua feluri, generalizate si partiale. Atacurile generalizate au de obicei ca rezultat pierderea cunostintei si pot cauza o gama de schimbari comportamentale, inclusiv convulsii sau schimbari bruste ale tonusului muscular. Ele se produc atunci cand este o activitate electrica excesiva pe un areal extins al creierului, de obicei, incluzand talamusul si cortexul cerebral. In cazul epilepsiilor partiale, atacurile apar de obicei fara pierderea cunostintei sau cu

cunostinta alterata si schimbari comportamentale. Atacurile partiale pot produce disfunctii senzoriale localizate de vedere, de auz si pipait. Miscari repetitive necontrolate sau comportamente confuze, automate. Asemenea atacuri apar din activitatea electrica excesiva dintro zona a creierului, cum ar fi cea o zona corticala anume sau zona hipocampala. Exista multe medicamente antiepileptice. Tintele lor principale sunt ori canalele ionice ori receptorii pentru neurotransmitatori. Epilepsiile generalizate sunt de obicei cotnrolate in mod rapid de catre medicamentele antiepileptice, cu pana la 80% din pacienti scapand de atacuri utilizand medicatia. Din pacate, epilepsiile partiale sunt in general mai greu de tratat. De obicei, ele pot fi controlate de un singur antiepileptic care previne atacurile sau la micsoreaza frecventa, dar uneori este necesara o combinatie a acestor medicamente. Identificarea genelor mutante care declanseaza epilepsia poate asigura o noua tinta pentru urmatoare generatie de medicamente antiatacuri. Operatia este o optiune excelenta pentru pacientii cu anumite tipuri de atacuri partiale care nu raspund la medicatia antiepileptica. Aceasta are nevoie de lcoatia precisa si indepartarea partii de creier ca unde sunt originare atacurile partiale. Dupa operatie, majoritatea pacientilor selectat cu grija au parte de o imbunatatire sau chiar de remisia completa a atacurile pentru cel putin mai multi ani. Un nou tratament al epilepsiei, terapia prin stimular electrica, a fost introdusa ca noua optiune in cazul greu controlabilelor atacuri partiale. Un aparat gen pacemaker trimite mici impulsuri de energie elctrica in creier via nervul vag de pe lateralul gatului. Chiar daca nu are efect curativ, s-a aratat ca stimularea nervului vag reduce frecventa atacurilor partiale la multi pacienti. AVC AVC apare atunci cand un vas e sange care duce O2 si nutrienti la creier pocneste sau este blocat de un cheag de sange sau o alta particula. Aceasta are ca rezultat privarea creierului de O2, cauzand moarte neuronilor intr-o chestiune de minute. In functie de locatia sa, AVC poate cauza mult tulburari permanente, cum ar fi paralizia unei parti a corpului sau pierderea vorbirii. Pana recent, daca cineva apropiat voua suferea un AVC, doctorul i-ar fi spus familiei ca nu exista nici un tratament. In orice caz, pacientul isi traia lunile sau anii ramasi cu insuficiente neurologice severe. Scenariul sumbru acum este mai luminat. Primul motiv ar fi ca medicamentul dizolvator de chieaguri (produs al bioingineriei), activatorul tisular al plasminogenului (tPA), reprezinta un tratament standard in multe spitale. Aceasta abordare desfunda rapid vasele de sange restaurand circulatia inainte ca privarea de O2 sa cauzeze daune permanente. Administrat in timp de 3h de la AVC, el poate evita, de obicei, instalarea daunelor cerebrale. De asemenea, atitudinile legate de a treia cauza de mortaliate a natiunii se schimba rapid. Asta se intampla datorita si mai bunei

intelegeri a mecanismelor care conduc la moartea neuronilor in urma AVC si datorita elaborarii a noi moduri de a proteja acesti neuroni. AVC afecteaza 700,000 de americani anual dintre care 150,000 mor, costurile totale fiind estamte la 51,2 mld. $. AVC apar la indivizii trecuti de 65 de ani, dar 1/3 din victime sunt mai tinere. AVC tinde sa se petreaca la barbati, la afro-americani si la cei cu factori de risc cum ar fi cei care au diabet, HT, boli de inima, obezitate, hipercolesterolemie si la cei cu AVC in istoria familiala. AVC se produce atunci cand un vas de sange care aduce O2 si nutrienti la creier pocnseste sau este blocat de un cheag de sange. Aceasta privare de sange determina o casada de anormalitati ale neurotrasmitatorilor care cauzeaza moartea celulara intr-o chestiune de minute. Radicalii liberi sunt eliberati, cauzand daune celulelor endoteliale si mitocondriilor neuronilor. In mod normal, corpul dezarmeaza rapid radicalii liberi, dar, in caz de AVC, daunele aduse celulelor endoteliale permit treceea mai multor radicali liberi care nu pot fi toti controlati in drumul lor prin tesutul cerebral. Controlarea factorilor de risc prin dieta, exercitii fizice si anumite medicamente poate ajuta preveni AVC. Alte tratamente specifice care implica operatia sau stenturi arteriale pot scapa de chagurile din arterele din regiunea gatului; acestea si tratamentele care au ca tinta bolile de inima pot preveni o eventualaprivare de sange. Medicamentele anticoagulante pot reduce riscul formarii cheagurilor, care sunt transportate la creier, cauzand un AVC. Alte terapii experimentale care inca in stadiu de investigare ar putea conduce la niste tratamente mai eficiente ale pacientilor. Unele strategii au ca tinta mecanismele din neuron. In acest mod, cercul vicios al daunelor locale urmate de moartea neuronala extinsa ar putea fi incetinit. Un numar de clase de medicamente au fost dovedite a fi eficiente in studiile pe animale. Dovezile clinice care apar sugereaza ca, in urma unui AVC care afecteaza miscarea unei maini, incurajarea folosirii mainii slabite prin restrictionarea utilizarii mainii neafectate poate ajuta la recuperarea functionala. Alta posbilitate cu potential pentru imbunatatirea recuperarii in urma nui AVC este utilizarea celulelor stem neurale. Unele studii pe animale au aratat ca injectarea celulelor stem ajuta la recuperare, chiar si la cateva zile dupa experienta traumatica. Administrarea factorilor decrestere ar putea inainta accentuarea beneficiilor transplantului de celule stem. Sindromul Tourette Una din cele mai intalnite si mai putin intelese tulburari neurobiologice, sindromul Tourette (TS) este o tulburare mostenita care afecteaza 1 din 200 de americani. Barbatii sunt afectati de 3 pana la 4 ori mai des decat femeile. Simptomele apar de obicei la indivizii cu vasta cuprinsa intre 4 si 8 ani, dar in cazuri mai rare pot aparea si in anii tarzii ai adolescentei. Simptomele includ ticuri motorii si vocale miscari

involuntare, repetitive sau expresii vocale, rapide si bruste care persista pentru mai mult de un an. Tipurile de ticuri se pot schimba frecvent si maresc sau descresc in severitate in timp. In aprox. jumatate din indivizi, tulburarea dureaza o viata, pacientii putand experimenta o remisie sau o descrestere a intensitatii simptomelor pe masura ce imbatranesc. Un procent ridicat al persoanelor cu TS si-au asociat boala cu probleme de invatare, dificultati ale atentiei, ganduri obsesive si ritualuri compulsive. De obicei, aceste manifestari sunt ami problematice pentru indivizi decat ticurile in sine, asa ca medicii trebuie sa tina cont de ele cand aleg un regim de tratament. TS este mostenit si se pare ca rezulta in urma activitatii anormale din sistemul creierului reprezentat de ganglionii bazali. Cercetatorii sugereaza ca genele asociate cu TS, poate impreuna cu conditiile timpurii de mediu sau din uter, cauzeaza anormalitati in dezvoltarea ganglionilor bazali sau excese ale anumitor substante, inclusiv neurotransmitatorul dopamina. Majoritatea oamenilor cu TS nu sunt semnificativ inactivazi de simptome, deci nu au nevoie de medicatie. Totusi, antipsihoticele si SSRIs, precum si medicamente pentru controlarea ticurilor, greturilor, HT, atacurilor sau anxietatii sunt disponibile pentru ajutarea controlului simptomelor cand acestea interfereaza cu functionarea. Medicamentele stimulante, cum ar fi Metilfenidatul si Dextroamfetamina, care sunt prescrise pentru ADHD, s-a demonstrat ca imbunataesc atentia si descresc ticurile TS. Pentru simptomele obsesiv-compulsive care interfereaza in mod semnificativ cu functionarea zilnica, SSRIs, antidepresivele si medicamentele inrudite pot fi prescrise. Dosajele medicale care obtin controlul maxim al simptomelor variaza de la pacinet la pacient si trebuie calculate cu precizie de un doctor. Medicamentele sunt administrate in doze mici si care sunt marite gradat pana la atenuarea maxima a simptomelor cu un minim de efecte secundare. Unele din reactiile de nedorit ale medicatiei sunt cresterea in greutate, rigiditatea musculara, extenuarea, nelinistea motorie, retragerea sociala, majoritatea putand fi reuse cu anumite medicamente. Unele efecte secundare cum ar fi depresia sau disfunctia cognitiva pot fi atenuate prin micsorarea dozajului sau schimbarea medicatiei. Alte tipuri de terapie pot fi de asemenea de ajutor. Psihoterapia si consilierea pot asista oamenii cu TS si ajuta famiile lor sa fie ferme pe pozitie si unele terapii comportamentale pot fi foarte eficiente in reducerea severitatii ticurilor si constrangerilor. Noi metode de diagnosticare Multe din avansurile facute in intelegerea creierului se datoreaza dezvoltarii tehnicilor care le permit cercetatorilor sa monitorizeze in mod direct neuronii din corp. Inregistrarile electropsihologice, de exemplu, inregistrarea raspunsurilor partii auditive a tr. cerebral pentru a evalua auzul la infanti, urmaresc activitatea cerebrala ca raspuns la un anume stimu extern. In aceasta metoda, electrozii asezati in anumite zone ale creieului care variaza in

functie de sistemul senzorial testat fac inregistrari care apoi sunt procesate pe computer. Computerul face o analiza bazata pe timpul dintre stimul si raspuns. Apoi acesta extrage informatia din fundal. Ca urmare a descoperirii ca materialul este transportat in neuroni, au fost dezvoltate metode de vizualizare a activitatii si de urmarie precisa a fibrelor nervoase din SN. Aceasta poate fi facute prin injectarea unui aminoacid radioactiv in creierul animalului pe care se realizeaza experimentul, animalul este sacrificat cateva ore mai tarziu si apoi prezenta celulelor radioactive este vizualizata pe film. In alta tehnica, enzima peroxidaza din hrean este injectata si dusa ascendent pe fibrele nervoase care vor fi identificate mai tarziu la microscop. Acestea si alte metode au adus noi date despre functionarea neuronilor, date care inca sunt folosiotare. Noile metode, aplicabile mai in siguranta la oameni, au un potential mai mare in ceea ce priveste precizia informatiei. Tehnicile de imagistica PET este una din cele mai importante tehnici de masurare a fluxului sanguin sau a consumului de energie din creier. Aceasta metoda de masurare a funtiilor creierului se bazeaza pe detectarea pozitronilor care emit radioactivitate, particule incarcate pozitiv, care sufera descompunere radioactiva in creier. Cantitati mici de radioizotopi trec in sange, care este apoi dus in alte regiuni ale creierului in functie decat de tare lucreaza neuronii. Computerele alcatuiesc modele tridimensionale ale schimbarilor fluxului sanguin bazandu-se pe cantitatea de radiatie emisa de diferitele regiuni ale creierului. Studiile PET au ajutat cercetatorii sa inteleaga mai multe despre modul cum medicamentele afecteaza creierul si ce se intampla in cazul anumitor comportamente, cum ar fi invatarea sau utilizarea limbajului si, in anumite tulburari cum ar fi AVC, depresia si boala Parkinson. De exemplu, PET le permite cercetatorilor sa masoare schimbarile in eliberarea anumitor neurotransmitatori, cunostinte care pot fi utilizate in relationarea dintre un anumit neurotransmitator si un comportament sau proces cognitiv. In urmatorii cativa ani, PET le-ar putea permite cercetatorilor sa identifice natura biochimica si neurologica a tulburarilor mentale si sa determine cat de bine functioneaza terapia la pacienti. De exemplu, PET a aratat schimbari vizibile ale creierului aflat in depresie. Cunoasterea locatiei acestor schimbari ajuta cercetatorii sa inteleaga cauzele depresiei si sa monitorizeze eficacitatea anumitor tratamente. Alta tehnica, tomografia computerizata cu emisie de fotoni individuali (SPECT), este similara PET, dar imaginile ei nu sunt asa detaliate. SPECT este mai ieftina decat PETdecoarece substantele pe care le foloseste au o viata mai lunga si nu are nevoie de un accelerator de particule, folosit in fizica nucleara, pentru a le produce. RMN (MRI) Producand imagini tridimensionale de mare calitate a organelor si structurilor din interiorul corpului fara raze X sau alte radiatii (noninvazive), RMN nu este surclasata in ceea ce

priveste detaliile anatomice si poate arata schimbarile la minut care se petrec pe parcursul timpului. RMN le arata cercetatorilor cand apar pentru prima data structurile anormale in decursul unei boli, cum afecteaza ele dezvoltarea bolii si mai precis cum este corelat progresul lor cu aspectele mentale si emotionale ale tulburarii. In timpul procedurii RMN de 15 minute, patientul sta in magnet cilindric, masiv si ??? fiind expus la un camp magnetic puternic si stabil. Diferitii atomi din creier rezoneaza la frecventele diferite ale campurilor magnetice. In RMN, campul magnetic din funal aliniaza toti atomii din creier. Un al doilea camp magnetic, orientat diferit fata de campul de fundal, este inchis si deschis de mai mutle ori pe secunda; la anumite ritmuri de puls, anumiti atomi rezoneaza si se aliniaza in acest al doilea camp. Cand al doiela camp este inchis, atomii care erau aliniati cu el se aliniaza din nou cu campul de fundal. Pe masura ce se intorc, ei creeaza un semnal care poate fi receptat si transformat in imagine. Tesuturile care contin multa apa si grasime produc o imagine mai luminoasa, iar cele care contin putina apa sau deloc, cum ar fi osul, se vad intunecate(negre). O procedura RMN diferita poate de asemenea evalua calea tractelor din din fibre ale creierului, respectiv conectivitatea dintre regiuni. Aceasta tehnologie, imagistica de difuzie (tesoare) , sau DTI, profita de ratele de difuzie ale apei, care rind sa fie mai mari de-a lungul tractelor din fibre, pentru a produce imagini de mare rezolutie despre modul de conectare al regiunilor creierului. Cromozomii, genele si proteinele. Fiecare insusire sau proces chimic a corpului este controlata de o gena sau un grup de gene de pe cei 23 de cromozomi pereche din nucleul fiecarei celule. Fiecare gena este un segment discret de-a lungul a doua fasii de ADN strans incolacite care alcatuiesc acesti cromozomi. de ADN au patru tipuri de molecule codificante adenina, citozina, guanina si timina, a caror secventa contine instructiunile epntru sintetizarea proteinei necesare vietii. In timpul sintezei proteice, o gena foloseste o molecula numita ARNm ca sa trimita mesajul cu instructiunile pentru aminoacizii necesari producerii proteinei. Imaginile RMN pot fi alacatuite in orice plan, iar tehnica este destul de pretioasa in studierea creierului si maduvei spinarii. Ele arata extinderea precisa a tumorilor in mod rapid si clar si aduce dovezi timpurii ale daundelor potentiale in cazul uni AVC, permitandu-le medicilor sa administreze tratamentele potrivite devreme. Spectroscopia prin rezonanta magnetica (MRS), o tehnica inrudita cu RMN, utilizeaza aceeasi masinarie, dar masoara concetratia anumitor substante cum ar fi neurotransmitatorii in diferitele zone ale creierului, nu in fluxul sanguin. MRS promite de asemeanea mult : prin masurarea schimbarilor moleculare si metabolice care apar in creier, aceasta tehnica a adus deja noi informatii in ceea ce priveste dezvoltarea creierului si imbatranirea, Alzheimer, schizofrenie, autism si AVC. Deoarece este noninvaziva, MRS este ideala pentru studierea cursului natural al bolii si raspunsul ei la tratament.

Imagistica folosind rezonanta magnetica functionala (fMRI) este una dintre cele mai populare tehnici de neuroimagistica din ziua de azi. Aceasta tehnica compara activitatea creierului in conditii de relaxare si active. Ea combina imagistica noninvaziva de inalta rezolutie spatiala a anatomiei creierului oferite de RMN standard cu o strategie de detectare a nivelelor de oxigen din sange, atunci cand creierul primeste (isi aduce) in mod activ sange proaspat intr-o anumita zona a sa, care este corelata cu activitatea neuronala. Aceasa tehnica permite crearea de harti mai detaliate ale zonelor creierului in care se petrec activitati mentale in ceea ce priveste sanatatea si boala. Pana acum, fMRI a fost folosit in studierea diferitelor functii ale creierului, variind de la raspunsurile senzoriale primare pana la activitatile cognitive. Datorita rezolutiei fMRI temporale si spatiale si a naturii sale nonivazive, aceasta tehnica a fost de multe ori preferata in studierea schimbarilor dinamice cognitive si comportamentale. Magnetoencefalografia(MEG) este o tehnica recent dezvoltata care arata sursele campurilor magnetice slabe emise de neuroni. O multime de senzori cilindrici monitorizeaza tiparul campului magnetic din apropierea capului pacientului pentru a determina pozitia si puterea activitatii din diferitele regiuni ale creierului. Fata de alte tehnici de imagistica, MEG poate descrie tiparele care se chimba rapid ale activitatii neurale pana la o rezolutie de milisecunde si poate asigura o masurare cantitativa a puterii activitatii subiectilor individuali. Mai mult, prin inducerea de stimuli diferiti cu rata diferita (nr. de ori), cercetatorii pot determina cat de mult este sustinuta activarea neurala in diversele zone ale creierului care raspund. Una dintre cele mai senzationale dezvoltari din imagistica este utilizarea combinata a informatiei de la fMRI si MEG. Prima aduce informatii detaliate despre activitatea regiunilor creierului in desfasurarea unei sarcini anume, in timp ce MEG le arta cercetatorilor si medicilor cand anumite zone ale creierului devin active. Impreuna, aceste informatii conduc la o intelegere mai precisa a modului de functionare a creierului in boala si sanatate. Tehnicile de imagistica optica Imagistica optica se bazeaza pe patrunderea unor lasere slabe prin craniu pentru a monitoriza activitatea cerebrala. Aceste tehnici sutn ieftine si relativ portabile. Ele sunt de asemenea silentioase si sigure. Deoarece sunt folosite numai lasere extrem de slabe, aceste metode pot fi foloste chiar si la studierea bebelusilor. Intr-o tehnica numita spectroscopie in infrarosu apropiat (NIRS), tehnicienii folosesc lasere cu frecvente apropiate de IR care trec prin craniu, facandu-l pe acesta transparent. Sangele cu oxigen absoarbe diferitele frecvente ale luminii de la sangele in care oxigenul a fost consumat. Prin observarea cantitatii de lumina care este reflectate inapoi de catre creier la fiecare frecventa, cercetatorii pot urmari fluxul sanguin. Tomografia optica difuza este utilizata la crearea hartilor de activitate a creierului. O tehnica similara, semnalul optic corelat cu evenimentul, inregistreaza modul de dispersare a luminii ca raspuns la schimbraile celulare rapide care apar atunci cand neuronii declanseaza impulsuri si probabil poate evalua activitatea neurala care dureaza milisecunde. Stimularea magnetica transcraniana (TMS) functioneaza prin inducerea de impulsuri electrice in creier prin modularea campurilro magnetice

 o bobina electromagnetica care emite impulsuri magnetice puternice este tinuta lipita de scalp. TMS repetitiva este folosita in investigarea rolului anumitor regiuni ale creierului in timpul comportamentului si poate fi combinata cu alte tehnici de neuroimagistica, de exemplu, cu fMRI, pentru stabilirea unei corelari functinale intre o regiune si un tip de comportament. Diagnosticul genic Planul mostenit pentru toate caracteristicile umane, genele sunt alcatuite din sectiuni scurte de secvente de acid dezoxiribonucleic (ADN) imprastiate de-a structurii lungi, spiralate, in dublu helix gasite in cele 23 de perechi de cromozomi ale nucleului fiecarei celule umane. Noile studii de linkaj ereditar au facut posibila gasirea locatiilor pe cromozomi ale genelor responsabile de bolile neurologice si psihiatrice si sa identifice schimbarile structurale ale acestor gene care sunt responsabile pentru declansarea bolii. Aceste informatii sunt utile pentru identificarea indivizilor purtatori de gene defecte, deci in imbunatatirea diagnosticarii, pentru intelegerea cauzei precise a bolilor, necesara imbunatatirii metodelor de prevenire si tratament si pentru evaluarea malignitatii (caracterului daunator) a anumitor tumori si a susceptibilitatii oamenilor la ele. Pana acum, cercetatorii au descoperit locatiile cromozomale a genelor defecte pentru mai mult de 100 de tulburari neurologice si au identificat defectul la 50 dintre acestea. Teste prenatale sau de purtator exista la multe din cele mai prevalente din aceste boli. De exemplu, cercetatorii au identificat gena care functioneaza anormal la pacientii cu Huntigton. Defectul este o extindere a repetarii CAG. CAG este codul genetic pentru aminoacidul glutamina, iar datorita extinderii, proteina sintetizata are un sir lung de glutamine. Extinderea pare sa afecteze functia proteinei. Cercetatorii au descoperit ca de marimea extinerii repetarii depinde susceptibilitatea la si severitatea bolii Huntington. Multe alte boli neurodegenerative a ufos tasociate extinderii repetarii CAG din alte gene. Mecanismele prin care aceste extinderi cauzeaza debutul deurodegeneratii la adulti sunt obiectul unei cercetari intense. Uneori, se descopera ca pacientii cu tulburari datorate unei singure gene prezinta o anormalitate cromozomala o deletie sau scindare a secventei ADN a genei care ii conduc pe cercetatori la o pozitie mai precisa a genei declansatoare. Asta se intampla in cazul anormalitatilor intalnite la cromozomul X la pacientii cu distrofie musculara Duchenne si la cromozomul 13 la pacientii cu retinoblastom mostenit, o tumoare foarte maligna rara a ochiului care apare in copilarie si poate provoca orbire sau moarte. Cartografierea genica a dus la localizarea pe cromozomul 21 a genei care codifica proteina precursoare beta amiloidului care este scindata in mod anormal pentru formarea peptidei mai mici, beta amiloidul. Aceasta peptida se acumuleaza in placile senile care infunda creierele pacientilor cu Alzheimer. Aceasta descoperire evidentiat de ce indivizii cu sindrom Down cu trei copiii ale cromozomului 21(trisomia 21) acumuleaza in mod invariabil depozite de amiloid, ei

produc prea mult amiloid deoarece ei au o copie in plus a acestei gene. S-a descoperit ca mutatiile acestei gene stau la baza Alzheimer la unii dintre acesti pacienti. Cartografierea genica le-a permis doctorilor s-a diagnostice rateardul mental X fragil, cea mai comuna cauza a retardului mental la barbati. Unii cercetatori au identificat gena, FMR1, care se gaseste pe cromozomul 21 si este importanta in comunicarea neuronala. Alte grupuri de cercetatori investigheaza daca exista componente genetice implicate in schizofrenie, tulburarea bipolara si alcoolism, dar descoperirile lor nu sunt inca concludente. Per total, caracteristicile de structura si functie ale genelor individuale care cauzeaza bolile creierului si SN sunt in stadii precoce. Factorii care determina variatii ale expresiei genetice ale unei anormalitati unigenice cum ar fi ce contribuie la inceperea timpurie sau tarzie sau la severitatea tulburarii sau ce previne manifestarea ei la purtatorul genei mutante sunt inca in mare parte necunoscuti. Cercetatorii studiaza de asemenea genele din mitocondrii, structuri intalnite in afara nucleului celulei care au ADN propriu si care sunt responsabile de prducerea si utilizarea energiei de catre celula. Recent, s-a descoperit ca mutatiile genelor mitocondriale cauzeaza mai multe tulburari neurologice rare. Unii cercetatori speculeaza ca o variatie ereditara a ADN mitocondrial poate juca un rol in boli ca Alzheimer, Parkinson si unele boli din copilarie ale SN. Terapiile potentiale Majoritatea medicamentelor utilizate in ziua de azi au fost dezvoltate folosind tehnici de incercare-si-greseala, care de obicei nu arata de ce un anumit drog produce un anumti efect. Dar datorita cunostintelor aprofundate datorate noilor metode ale biologiei moleculare abilitatea de a determina structura receporilor si a alor proteine este posibila proiectarea unor medicamente mai eficiente si mai sigure. Intr-un epruveta, potenta unui agent poate fi determinata pe baza a cat de bine se ataseaza unui receptor sau altei proteine tinta. Un cercetator poate apoi sa-i varieze structura pentru a-i mari actiunea asupra tintei dorite. Deci, generatiile urmatoare de droguri pot fi proiectate a.i. sa interactioneze mai selectiv cu tinta sau, in mutle cazuri, anumite subtipuri ale tintei, producand efecte terapeutice mai bune si mai putine efecte adverse. In timp ce proiectarea de medicamente rationale este promitatoare in ceea ce priveste dezvoltarea medicamentelor pentru conditii variind de la AVC si migrene pana la de depresie si anxietate, va fi nevoie de un efort considerabil pentru a clarifia rolul diferitelor tinte potentiale ale medicamentelor in aceste tulburari. Alti candidati promitatori pentru terapiile medicamentoase includ factorii trofici, anticorpi inginerizati sa modifice interactiunile si toxicitatea proteinelor prost-indoite, molecule mici care profita de anumite cai biochimice, interferand cu ARN care reduce nivelele toxice de proteine individuale, si celulele stem care pot inlocui neuronii morti sau pe moarte.

Factorii trofici Un rezultat al cercetarilor de baza ale neurostiintei este descoperirea numerosilro factori de crestere sau factori trofici, care controleaza dezvoltarea si supravietuirea anumitor grupuri de neuroni. O data ce actiunile specifice ale acestor molecule si ale receptorilor lor sunt identificate si genele lor clonate, se pot dezvolta proceduri de modificare ale functiilor reglate de factorii trofici in moduri care ar putea fi utile in tratamentul tulburarilor neurologice. O data ce este descoperit un factor trofic pentru o celula anume, copii ale acelui factor trofic ar putea fi indrumate genetic catre zona din creier unde acel tip de celula a murit. Tratamentul n uar putea vindeca boala, dar ar putea imbunatati simptomele sau intarzia progresul bolii. Deja, cercetatorii au demonstrat rolul posibil al cel putin unuia dintre factorii de crestere, factorul de crestere nervoasa (NGF). Infuzat in creierele sobolanilor, NGF a preintampinat moartea celulara si stimulat regenerarea si dezvoltarea neuronilor degradati despre care se stie ca mor in cazul bolii Alzheimer. Atunci cand animalele imbatranite cu probleme de invatare si memorie au fost trarate cu NGF, cercetatorii au descoperit ca aceste animale isi putea aminti sarcina din labirint la fel de bine ca sobolanii imbatraniti sanatosi. NGF, care incetineste ditrugerea neuronilro care utilizeaza acetilcolina, sunt promitatori si in ceea ce priveste incetinirea deficitelor de memorie asociate cu imbatranirea normala. Recent, au fost identificati mai multi factori noi. Ei au potential de uz in terapie, dar cercetatorii trebuie mai intai sa inteleaga cum influenteaza ei neuronii. Alzheimer, Parkinson si ALS ar putea fi tratate in viitor cu factorii trofici sau genele lor. Intr-o rasturnare de situatie in terapia cu factori de crestere, cercetatorii au demonstrat ca neutralizarea moleculelor inhibitoare poate ajuta la repararea tracterlor din fibre nervoase ale maduvei spinarii. Utilizand anticorpii Nogo-A, o proteina care inhiba regenerarea nervoasa, cercetatorii elvetieni au reusit sa faca unii nervi degradati ai maduvei spinarii sa se regenereze la sobolani si maimute. Animalele tratate din ambele specii au aratat imbunatatiri ale abilitatii de a merge si de a-si utiliza degetele antelabei in urma unui traumatism suferit la maduva spinarii. Cercetarea a fost adaptata in cadrul unui studiu clinic in care pacientii cu traumatisme recente ale maduvei spinarii sunt tratati anti-Nogo-A. Anticorpii inginerizati Sistemul imun a evoluat intr-atat incat este posibil sa identifice intr-un mod foarte specific si sa modifice factorii intra- si extracelulari. Este uneori posibila pacalirea corpului a.i. el sa atace proteinele care cauzeaza tulburarile neurologice prin vaccinarea pacientilor impotriva acestor proteine. S-a aratat ca aceasta abordare este destul de promitatoare in cazul bolii Alzheimer, chiar daca induce riscuri, cum ar fi accentuarea inflamarii autnci cand creierul reactioneaza la anticorpii imptriva proteinelor sale. Alta abordare noua combina ingineria genetica cu imunologia

in ingineria anticorpilor sau fragmentelor de anticorpi care se ataseaza proteinelor specifice si pot altera caracteristicile bolii. Aceste terapii pot fi facut ori cu gene ori cu proteine. Au fost obtinute rezultate preliminare promitatoare pentru bolile Huntington, Parkinson, Alzheimer si tulburarile neurodegenerative cum ar fi varianta bolii Creutzfeld-Jakob (vCJD), cunoscute ca boli prionice. vCJD a fost corelata cu encefalopatia bovina spongiforma, sau boala vacii nebune. De exemplu, musculitele de otet (Drosophila) care pot lua HD deoarece au fost modficate sa poarte gena umana mutanta sunt in general prea slabe si necoordonate sa iasa din cocon la fel ca insectele normale. Totusi, atunci cand ele exprima si gena pentru anticorpul antiHD, toate ajung tineri adulti. Mai mult, aceste musculite tratate traiesc mai mult decat cele netratate care reusesc sa iasa din cocon, cele tratate aratand si o patologie mai joasa(putina) a creierului lor Terapia celulara si genica in tehnicile potentiale de terapie, cercetatorii insereaza materialul genetic pentru un neurotransmitator genetic sau un factor trofic intr-un virus sau niste celule stem. Celulele virusului sunt apoi puse intr-o siringa si injectate in pacient, unde vor produce molecule benefice si, dupa cum se spera, vor imbunatati simptomele. Moleculele mici si ARN Clarificarea proceselor care stau la baza vatamarii cerebrale va deschide calea promitoare a utilizarii medicamentelor sub forma de molecule mici care vor altera aceste procese. Un mic succes a fost obtinut in dezvoltarea modelelor animale folosind abordari bazate pe mecanisme medicamentoase cunoscute. Exemplele includ modicamente ca antibioticele sau cele antitumorale, care par sa reduca daunele neuronale ale ALS, HD, si PD. Mii de cadidate drept medicamente sub forma de molecule mici pot fi testate utilizand high through put screening pentru a altera o proprietate celulara care reprezinta o parte importanta a procesului bolii. Deoarece multe boli neurodegenerative implica proteine care se indoaie si se grupeaza anormal, laserele sunt folosite pentru stabilirea daca proteinele sunt grupate in interiorul celulelor care au fost distribuite in mod mecanic in mici fantani, de-a lungul micilor molecule care trebuie testate. O masinarie scaneaza apoi fantanile si raporteaza daca anumite medicamente au schimbat gruparea proteinelor a.i. aceste medicamente sa fie testate mai departe. Au fost descrise recent noi oportunitati in tratarea AD si bolilor prionice prin folosirea acestor metode. Mai multe boli neurodegenrative sunt cauzate de acumularea de proteine anormale. Daca celulele ar ???, probabil ca boala ar progresa mult mai lent. O noua clasa de medicamente potentiale se bazeaza pe ARNurile care codifica pentru proteinele care cauzeaza daunele. Se pare ca modele de la soareci de HD si ALS au raspuns in mod pozitiv la asemenea tratamente, care sunt livrate via terapia genica.

Terapia celulara si genica Cercetatorii din toata lumea urmaresc o gramada de noi cai de a repara sau a inlocui neuronii si celelalte celule din creier. Majoritatea acestor abordari experimentale sunt inca in lucru pe animale si nu pot fi considerate terapii pentru oameni la ora actuala. Cercetatorii au identificat celule stem neuronale embrionare celule nespecializate care dau nastere la celule cu functii specifice in creierul si maduva spinarii a scoarecilor aflati i nstadiu adult si embrionar. Celulele stem pot produce in mod continuu toate cele trei tipuri majore de celule ale creierului : neuroni, astrocite, celule care hranesc si protejeaza neuronii si oligodendrocite, celule care inconjoara axonii neuronilor si care le permit sa-si conduca semnalele eficient. Abilitatile productive ale celulelor stem ar putea fi intr-o zi folosite pentru inlocuirea celulelor creierului distruse in urma bolii. Un tip mai limitat de celule stem a fost de asemenea descoperit in SN adult in diverse tipuri de tesut, ridicand intrebarea daca aceste celule stem adulte ar putea fi folosite la inlocuirea neuronilor degradati. In alta lucrare, cercetatorii studiaza o varietate de virusuri care ar putea fi in final folosite drept cal troian, ducand gene la creier pentru a vindeca bolile SN. Virusul adeno-asociat (AAV) si lentivirusul uman sau cabalin se pare ca sunt cele mai sigure si mai eficiente la ora actuala. AAV si lentivirusul cabalin sunt utilizate in studiile clinice ale PD. Virusul herpes simplex si vectorii adenovirusului au fost evaluati timpuriu in studiile clinice umane pentru tratarea tumorilor cerebrale.