1.

COMUNICAREA
Conceptului de comunicare i se poate asocia cel putin 15 intelesuri, urmandu-l pe Franck E.X. Dance:
- schimb verbal de ganduri sau idei
- proces prin care noi ii intelegm pe altii si, alternativ, ne straduim sa fim intelesi de ei
- interactiune (chiar la nivel biologic)
- proces care ia nastere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a actiona efectiv si de a intari eul
- proces de transmitere a informatiilor, ideilor, sentimentelor sau priceperilor, prin folosirea simbolurilor (cuvine, imagini, figuri,
diagrame etc.)
- tranfer, schimb, transmitere sau impartasire
- proces care uneste partile discontinue ale lumii vii
- proces care face comun maimultora ceea ce este monopol al unuia sau al unora
- totalitate de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curier)
- proces de indreptare a atentiei catre o alta persoana in scopul reproducerii ideilor
- raspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul
- transmitere a informatiei (care consta din stimuli constanti) de la o sursa la un receptor
- proces prin care o sursa transmite un mesaj catre un receptor cu intentia de a-i influenta comportamentele ulterioare
- proces de tranzitie de la o situatie structurata in general la o alta situatie, aflata intr-o forma preferata
- mecansim prin care este exercitata puterea

Nu incudem in sfera comunicarii toate transferurile si interactiunile; daca este extins la intreaga realitate, conceptul de
comunicare isi pierde continutul si devine inutilizabil. Astfel, se atribuie conceptului de comunicare acceptiunea de interactiune
semiotica. Termenul de interactiune este sinonim cu actiune recirpoca sau actiune colectiva si trimite la influentele pe care doi
sau mai multi indivizi le exercita unii asupra altora in mod voluntar; o interactiune este semiotica daca si numai daca se
realizeaza prin folosirea unor complexe de semne.
Comunicarea presupune insumarea actiunii de a emite un complex de semne cu actiunea de a-l recepta. Cele doua actiuni
conjugate sunt la fel de necesare pentru realizarea comunicarii si trebuie sa li se dea o importanta egala.
Comunicarea este un fenomen social, care presupune, in aceeasi masura, o intentie de emitere si o intentie de receptare a unui
mesaj.

Comportamentele semiotice adoptate de un emitent A si un receptor B pot fi corelate in patru distincte:
1. Situatia de influentare reciproca inconstienta (A emite involuntar un complex de semne, iar B il recepteaza tot fara intentie)
2. Situatia de observare: A emite involuntar un complex de semne, insa B il recepteaza intentionat
3. Situatia de inoculare: A emite cu intentie un complex de semne, dar B il recepteazain mod involuntar
4. Situatia de comunicare: A emite intentionat un complex de semne, iar B il recepteaza, de asemenea, cu intentie

SEMNELE
- John Locke: semnele sunt obiecte sensibile si perceptibile prin care pot fi facute cunoscute acele idei invizibile din care sunt
formate gandurile omului
- Gottlob Frege: semnele sunt corelate atat cu obiectele pe care le desemneaza, cat si cu modurile in care aceste obiecte
desemnate ne sunt date = orice semn sta pentru un denotat intr-un anumit mod sau sens.
- Charles Kay Ogden si Ivory Armstrong Richards: fiecare obiect fizic care joaca rolul de semn sta pentru obiectul denotat in
masura in care el simbolizeaza corect gandul care se refera la acesta.
- Ferdinand de Saussure: semnul este o entitate psihica ce rezulta din combinarea unui concept cu o imagine acustica.
- Heinrich Plett: semnul este un obiect mixt (cu o parrte materiala si una mentala), alvcatuit dintr-un semnal si o indicatie.
- Umberto Eco: a legat instituirea functiei-semn de stabilirea unei corelatii reciproce intre doua obiecte cu rol de argument:
expresia si continutul.
=> semnele:
- sunt stimuli din realitate, adica obiecte fizice care pot fi percepute fie direct, prin simturile noastre, fie indirect, prin interventia
unor instrumente diverse.
- semnul poate fi pus in concordanta cu o semnificatie = obiectul sau faptul din realitate pentru cre sta semnul, respectv ideea
care ne apare in minte atunci cand ne raportam la el.
!!! Semnele sunt stimuli care dobandesc o semnificatie in virtutea faptului ca sunt intrebuintati in diversele jocuri de limbaj
practicate in cadrul unei comunitati. Stimulii dobandesc o semnificatie, si nu o au, deoarece nu exista semne absolute, adica
stimuli care in orice imprejurare o semnificatie, datorita proprietatilor intrinseci. Comunitatea utilizatorilor si nu respectivele
proprietati asigura semnificatii anumitor stimuli, carora le confera, atefl, statutul de semn.
Semnele sunt grupate in patru categorii principale: indici, iconi, simboluri si cuvinte.
CUVINTELE:
- au o pondere scazuta in totalul mesajelor antrenate in fluxul comunicarii, insa au o importanta covarsitoare in viata socio-
culturala a umanitatii, prin faptul ca sunt cele mai eficiente instrumente de formuare, tezaurizare si transmtere a cunostintelor.
- se individualizeaza prin patru proprietati remarcabile: arbitrarietatea, conventionalitatea, discontinuitatea si linearitatea.

INDICII:
- mijloace naturale de cunoastere care trimit cu necesitate la fenomenul desemnat
- indici care opereaza in procesul de comunicare: elemente de paralimbaj (ritmul vorbirii, intensitatea vorbirii, volumul vocii,
calitatea vorbirii, suntele de acoperire a pauzelor in vorbire), miscarile si posturile corpului (mimica, contacul vizual, gesturile,
posturile, miscarile de adaptare), tipul corporal, charisma, vestimentatia si accesoriile, utilizarea spatiului si impunerea unor
distante sociale (distanta intima, personala, sociala, publica), contactul tactil, controlul timpului.
ICONII:
- semne care dobandesc capacitate referentiala in virtutea asemanarii lor cu obiectele denotate
- ex.: fotografii, portrete, caricaturi, diagrame, harti, grafice, semne de circulatie etc.
SIMBOLURILE:
- un fragment al lumii senzoriale ce trimite si la altceva decat la el insusi, care capata intrebuintari care il fac sa fie mai mult decat
un simplu obiect al perceptiei.
- ex.: crucea este simbol pt. crestinism, porumbelul alb pt. Pace, secera si ciocanul pt. Comunism


2. FACTORII CONSTITUTIVI I PROCESULUI DE COMUNICARE
Orice situatie e comunicare presupune doi actori care emit si recepteaza mesaje. Considerand ca realizatorii comunicarii emit si
recepteaza mesajele in mod alternativ, trecand cu vederea situatiile in care acestea sunt emise si receptate simultan,
comunicarea este reprezentata ca un rezultat al juxtapunerii unor secvente comunicative elementare, in care doi agenti joaca
alternativ rolurile de emitent si receptor.
EMITENTUL (locutorul)
- este initiatorul comunicarii, cel care face primul pas in stabilirea unei interactiuni semiotice.
RECEPTORUL (alocutorul)
- individul care se lasa antrenat in aceasta interactiune.
Locutorul si alocutorul se angajeaza in procesul de comunicare ca purtatori ai unei personalitati distincte, ce rezulta din
imbinarea unei stari interne cu un concept de sine, altfel spus, din unirea a ceea ce un comunicator este cu ceea ce el stie ca
este. Personalitatea fiecarui comunicator este o unitate dinamica, care se manifesta in mod necesar doar in interactiunile
acestuia cu lumea si cu semenii lui, dar care nu poate fi reconstituita complet din reactiile date la aceste manifestari.
MESAJUL
- o combinatie de semne pe care emitentul o transmite receptorului.
- este alcatuit din ideile, emotiile si sentimentele pe care locutorul vrea sa le transmita alocutorului sub forma materiala a
semnelor (Saundra Hybels si Richard Weaver)
- ceea ce se transmite este o forma, nu un sens
Locutorul actioneaza in mod intentionat asupra alocutorului prin intermediul unui complex de semne pur material si perceptibil,
interpretarea acestuia (adica corelarea lui cu anumite obiecte materiale sau mentale, cu anumite sisteme si practici sociale, cu
anumite comportamente etc.) fiin opera exclusivista a receptorului. Aceasta informatie recreata, desi apartine alocutorului,
este pusa apoi in seama locutorului, ca autor al mesajului primit.
CODUL
- sistem semiotic alcatuit din semne si reguli de utilizare a respectivelor semne (semnele pot fi cuvinte, indici, iconi sau
simboluri).
- codurile sunt sisteme eterogene, sunt apanaje ale unei colectivitati, sunt entitati dinamice, nu pot fi insusite pe deplin de nici
un comunicator,
SITUATIA
- nu cuprinde intreaga realitate fizica
- nu coincide cu ansambllul semnificatiilor contextuale
- nu este o nascocire a unui individ izolat
- contine fapte brute si fapte institutionale
- este vizata prin orice tip de enunt
Situatia este realitatea extra-semica la care fac eferirenmembrii unei comunitati prin folosirea unui cod. Ea nu este ceva dat, ci o
realitate care se transforma in strica corespondenta cu evolutia codului.
CANALUL DE TRANSMITERE
- drumul pe care il strabat stimulii din alcatuirea mesajului de la emitent la receptor
- caile prin care circula semnele intre emitenti si receptori pot fi naturale (organele de simt: vizual, auditiv, olfactiv, tactil si
gustativ) sau artificiale (produse tehnice ale omului: benzile de frecventa radio, cabluri electrice etc.)

3. O PERSPECTIVA INTERACTIVA ASUPRA COMUNICARII
ACTE LOCUTIONARE
- John Austin a constatat ca orice locutor care se adreseaza unui alocutor sub o anumita intentie de comunicare savarseste un
act locutionar, alcatuit din trei subacte: un act fonetic (cel de producere a unor zgomote), un act fatic (suntele care pot fi
recunoscute ca elemente ale unui cod) si un act retic.
- un act de discurd este locutionar daca si numai daca secvenetele de cuvinte si enunturile rostite au sens si se refera la un
fragment din realitatea extra-lingvistica.
- actul locutionar se descompune in doua componente: actul de enuntare (sa se articuleze sunetele emise , iar combinatia
acestora sa fie corect gramaticala) si actul prepozitional (se denota un obiect, un eveniment, un fenomen, un fapt, un proces etc.
Si predicam, adica spunem ceva despre el).
ACTE ILOCUTIONARE
- mesajele adresate de locutor alocutorului sunt instrumente de realizare a unor acte ilocutionare, care nu sunt focalizate pe
cadrul referential al comunicarii, ci pe participantii la procesul de comunicare.
- enunturi constatative si enunturi performative, in functie de posibilitatea de a utiliza in evaluarea lor criteriul veridicitatii.
- toate enunturile constatative pot fi reformulate in mod valid ca enunturi performative
- utilizarea ilocutiunii ca si criteriu ordonator l-a condus pe John Austin la partitionarea clasei enunturilor in cinci sublase:
1.enunturi verdictive exprima o judecata, o estimare, o evaluare, o apreciere etc. Cu privire la o situatie sau un fapt.
2. enunturi exercitive se valorifica un drept, un privilegiu sau o influenta asupra cuiva, in sensul de a-l sfatui, indemna sau sili sa
faca ceva, de a-l avertiza.
3. enunturi comisive servesc la formularea unei promisiuni, dar si a unei amenintari, a unui angajament sau a unei simple
intentii.
4. enunturi comportative care au de-a face cu atitudini si comportamente sociale precum acelea de a cere scuze, a felicita, a
lauda, a exprima condoleante, a blestema etc.
5. enunturi expozitive se descriu sau se relateaza stari de lucruri, fenomene, evenimente sau procese.
- John Searle a identificat 12 dimensiuni in raport cu care actele ilocutionare difera unele de altele:
1. scopul sau intentia (conditia esentiala de realizare a actului ilocutionar si revine la ceea ce se urmareste a se obtine in timpul
rostirii enuntului)
2. directia de potrivire a cuvintelor cu realitatea (unele acte ilocutionare au menirea de a adapta la realitate un enunt, in timp ce
altele vizeaza modificarea realitatii pt ca aceasta sa fie adecvata enuntului)
3. strarea psihologica exprimata (priveste atitudinile, valorile, sentimentele etc. Care insotesc in mod inevitabil orice continut
propozitional exprimat)
4. forta sau taria cu care este prezentata intentia ilocutionara
5. statutul social al interlocutorilor
6. modul in care enuntul coreleaza interesele interlocutorilor
7. raporturile enuntului rostit cu restul mesajului
8. determinarile continutului propozitional ce sunt produse de forta ilocutionara a enuntului
9. necesitatea pentru unele acte ilocutionare de a fi realizate numai in aceasta ipostaza
10. conditionarea realizarii actelor ilocutionare de existenta unor institutii extra-lingvistice
11. uzul performativ sau nu al verbelor ilocutionare
12. stilul de realizare a actelor ilocutionare
- la nivelul rezultatelor obtinute in urma actelor ilocutionare, John Searle distinge cinci clase de enunturi:
1. enunturi reprezentative (sunt descrise sau relatate strai de lucruri: Zapada este alba)
2. enunturi directive (sunt folosite de vorbitor pt a-l determina pe ascultator sa faca ceva: Deschide fereastra!)
3. enunturi comisive (vorbitorul isi asuma obligatia de a realiza o actiune viitoare: Iti promit ca te voi ajuta sa=ti gasesti un nou
loc de munca)
4. enunturi expresive (exprimarea unei atitudini sau a unei stari psihice in raport cu un fragment al realitatii: O, femeie, mare
este credinta ta!)
5. enunturi declarative (continutul propozitional este pus in corespondenta cu realitatea: Te botez in numele Tatalui, al Fiuiui si
al Sfantului Duh)
ACTE PERLOCUTIONARE
- revin la realizarea anumitor efecte asupra emotiilor, sentimentelor, atitudinilor, cunostintelor, convingerilor sau
comportamentelor alocutorilor.
AUTOREVELAREA SI DISCERNEREA
- interactiunile care alcatuiesc procesul de comunicare, il vizeaza pe emitent si priveste efortul acestuia de a-si reevalua in mod
pozitiv propria persoana prin filtrul receptorului
- autorevelarea revine la dezvaluirea unor aspecte personale (emotii, sentimente, impresii, convingeri etc.) care sunt tinute
ascunse, cu intentia de a inlesni comunicarea prezenta.
- autorevelarea are sase calitati: informatia, valenta, acuratetea, oportunitatea, accesibilitatea, eficacitatea
- discernerea este un comportament constient orientat spre decelarea aspectelor care formeaza starea proprie sau conceptul de
sine al emintentului: acuitatea simturilor, trasaturi de caracter, afectele, atitudinile, convingerile etc.
- discerenerea are cel putin patru dimensiuni importante: promptitudinea, precizia, completitudinea, finetea.

Exista ase funcii ale limbajului, n care sunt angajai factorii comunicrii(elementele situatiei de comunicare). Funciile limbii
corespund siturii comunicrii lingvistice n perspectiva unuia dintre factorii comunicrii:
emitator - funcia emotiv
receptor funcia conativ
mesaj funcia poetic
cod - funcia metalingvistic
context (sau referent) funcia referenial
canal de transmitere funcia fatic