PROCESUALISMUL SI FUNCTIONALISMUL

FUNTIONALISMUL

1. DELIBERARI TERMINOLOGICE

Functionalismul constituie atat o metoda, cat si o doctrina. Cum adjectivul este
deseori gresit aplicat, cateva precizari sunt necesare. Astfel, vom numi functionalist:
1. Un principiu de metoda, guvernand reasezarea sistematica a faptelor ce
urmeaza a fi descrise si interpretate in context.
2. Oricare explicare a unui fenomen social prin exigente de functionare
presupuse a apartine intregului din care face parte sau provine;
3. O orientare teoretica generala care face din utilitate resortul intim al
oricarei gandiri.
Prin urmare, vom putea numi functionala o metoda (analiza functionala) si vom
folosi termenul de functionalist pentru a caracteriza teoriile de acest tip.
Analiza functionala consta, astfel, in tratarea oricarui fapt social din perspectiva relatiilor
pe care le intretine, in sincronie, cu alte fapte sociale, in interiorul unui ansamblu care nu
este epistemologic necesar sa fie complet structurat.
Functia presupune interdependenta. Se admite ca o societate este formata dintr-
un numar de elemente identificabile, si ca aceste elemente corespund unei configuratii
logice. Evidentierea relatiilor dintre aceste elemente, care nu sunt obligatoriu de utilitate
reciproca, duce la intelegerea fiecaruia dintre ele. Practic, dupa principiul aristotelic,
functionalismul presupune intelegerea partii prin intreg: o teorie functionalista va consta
intr-un corp de doctrina care, pornind de la premisa ca exista relatii de corespondenta
functionala intre faptele sociale, ajunge la concluzii generale privind natura societatii.
In sens radical, functionalismul presupune trei postulate:
1. Unitatea functionala a societatii (elementele constitutive sunt fiecare
functionale pentru sistemul social in intregime, acesta din urma fiind privit ca intru-
totul organizat);
2. Postulatul functionalismului universal (toate elementele constitutive ale
unei societati ar exercita o functie anume);
3. Postulatul necesitatii (fiecare element constituie o parte indispensabila
a ansamblului societatii).
Cum notiunea de functie joaca de fiecare data un rol explicativ, ea marcheaza multe
teorii din stiintele sociale, iar functionalismul reprezinta o doctrina tentanta. In insasi
fundamentele sale, ideea de functie sustine puternic esafodajul disciplinei antropologice,
inca din secolul de structurare a acesteia. Unele din caracteristicile doctrinei functionaliste
explica usor aceasta popularitate:
1. Functionalismul admite ca omul poate face obiectul unei stiinte pozitive,
dupa modelul determinist din stiintele naturii;
2. El recurge masiv la analogia biologica pentru a explica socialul,
bazandu-se in general pe similitudini de organizare;
3. Functionalismul se apropie de o conceptie unitara a lumii sociale
(presupune existenta unor legi de functionare identice pentru fiecare societate),
devenirea fiind progresiva;
4. Intregul capata primat ontologic si explicativ asupra partilor;
5. Functionalismul reprezinta cazul cel mai caracteristic pentru holismul
metodologic (E. Gellner), presupunand ca structurile sunt anterioare indivizilor, ii
preced si sunt explicative in raport cu acestia;
6. Inspiratia sa este net anti-istorica, refuzul unei perspective diacronice
implicind un decret epistemologic: antropologia este o stiinta, istoria nu.
Privind acest din urma refuz, trebuie avut in vedere ca societatile studiate nu intra,
conventional, in campul de interes al istoriei ca disciplina. Mai mult, subliniem aici,
functionalistii cred ca o societate surprinsa sincron si studiata functional contine efectiv in
sine toate elementele intelegerii sale, ceea ce nu este cazul societatilor studiate de istorie.
Originea functionalismului din antropologie trebuie cautata in ideile unor
teoreticieni ai secolului ai XIX-lea, ca Herbert Spencer si Auguste Comte, care enunta
principiul identitatii dintre lumea organica si cea sociala. Ei aplica, de altfel, o metafora mai
veche, invocata initial de Platon, in Republica. Ceea ce asigura premisele functionalismul nu
este atat ideea, cat modul in care cei doi autori o interpreteaza: pentru ei, nu numai ca
fenomenele sociale sunt intim relationate - fapt constatabil empiric -, ca insasi existenta lor
se explica prin rolul functional pe care il joaca in organismul social. Epistemologic, se
ascund aici doua ipoteze intercolerate: pe de o parte, societatea este asimilata cu o
totalitate, cu un sistem ale carui elemente sunt toate interdependente; pe de alta, o
inexplicabila finalitate interna asigura reproducerea intregului sistem. Deducem de aici sa
functionalismul se bazeaza pe un holism metodologic (societatea este inteleasa ca intreg -
engl. whole=intreg), dar si pe o conceptie finalista a cauzalitatii sociale.
Trebuie subliniat ca aceste supozitii speculative sunt complet straine gandirii
biologice: in paradigma neo-darwinista, chiar daca orice organism este adaptat mediului
sau, selectia naturala permite ignorarea oricarei interpretari de tip functionalist. Astfel,
pentru biologia moderna, desi organismele constituie in mod necesar sisteme functionale
capabile sa se reproduca prin intermediul codului genetic (altfel ar fi amenintate cu
disparitia), ele pot include elemente disfunctionale. Cu toate acestea, ele raman in
continuare viabile, iar, in timp, la scara istoriei, se transforma, prin intermediul mutatiilor
succesive aleatorii. Acest lant de mutatii, dintre care sunt retinute doar cele compatibile cu
supravietuirea si reproducerea fiintelor vii, favorabile sau nefavorabile adaptarii la mediu,
nu are, in sine, nici o finalitate.
De altfel, notiunea de finalitate nu se aplica decat produselor inteligentei umane,
care are ca obiectiv realizarea unor sisteme functionale, a caror existenta se explica prin
intermediul functiei pe care o indeplineste. Or, este fundamental eronat sa credem ca
societatile si organismele sunt facute pentru functionare, afirmatie echivalenta cu cea
conform careia muntii si apele au destinatia de a servi drept granite intre state! Non-sensul
acestei afirmatii fusese deja evidentiat de E. Durkheim, cu un secol in urma: a arata la ce
foloseste un fapt nu inseamna sa explici cum s-a nascut el, nici cum de este asa cum este,
deoarece intrebuintarile care i se dau presupun proprietatile specifice care il caracterizeaza,
dar nu le creeaza. Nevoia pe care o avem de lucruri nu face ca ele sa fie intr-un fel sau altul, si,
in consecinta, nu aceasta nevoie le poate scoate din neant si le poate oferi existenta (1895).
La randul sau, Edmund Leach (1963) constata ca intrebuintarea functionalista a
notiunii de functie constituie un echivoc logic: ea acopera doua categorii distincte, faptele
observate, ca si finalitatile presupuse de aceste functii.
Paradoxul epistemologic al functionalismului este atat de evident, incat nici un
autor din secolul XX nu l-a sustinut pana la capat. Nu este mai putin adevarat ca acest mod
de gandire este de obicei prezent - dar exista si multe variante intermediare, ca marxismul -
la autorii care se opun explicatiilor de tip istoricist (sau istorist). Prin istoricism intelegem
aici credinta in existenta unor legi generale ale istoriei, care ar lamuri natura fenomenelor
sociale, fara a mai apela la istoricitatea lor esentiala. Evolutionismul constituie un caz tipic:
in aceasta directie de gandire, a explica inseamna a generaliza; el neaga caracterul unic al
fenomenelor sociale si istorice, care sunt reduse la scheme generale cu pretentii de
universalitate. Or, criticile recente, provenind atat din antropologie, cat si filozofie,
sociologie sau istorie sunt unanime in a afirma ca fenomenele sociale nu sunt inteligible
decat in contextul configuratiilor istorice, unice, de care apartin. Istoricitatea esentiala a
acestor fenomene limiteaza drastic posibilitatea de a enunta, cum fac stiintele
experimentale, legi universale, desprinse de context spatio-temporal.


2. FUNCTIONALISMUL LUI BRONISLAW MALINOWSKI

Kaspar Bronislav Malinowski, nascut la Cracovia (1884), era fiul unui distins
profesor de lingvistica si folcloristica. Doctor in stiinte exacte la Cracovia, urmeaza apoi
studii de psihologie si economie. Va deveni ulterior profesor la celebra London School of
Economics si la Yale, in S.U.A. Contributiile sale metodologice sunt decisive, fiind considerat
chiar si astazi drept unul din fondatorii antropologiei stiintifice. Cele mai cunoscute lucrari
ale sale sunt The Dynamics of Culture, o culegere de 13 articole si, mai ales, The Argonauts of
Western Pacific, monografie asupra bastinasilor din insulele Trobriand.
Ca antropolog, va reactiona tocmai impotriva abordarilor de tip istoricist,
considerand ca fundamentul antropologiei este ancheta exhaustiva de teren, in stil
monografic. Or, exhaustivitatea implica, din necesitati metodologice, studiul unei
comunitati de mici dimensiuni, in care etnologul urma sa se scufunde, in incercarea de a
se izola de propria societate. El invata limba indigenilor, traieste ca ei si impreuna cu ei, cu
scopul de a descrie cultura respectiva in intregul ei si sub toate aspectele, raportand
structura, legea si principiul revelate in fiecare dintre aceste aspecte [] la un singur mare
ansamblu coerent. Prin urmare, chiar metoda lui Malinowski arata ca acesta concepea
fiecare societate ca un tot functional, alcatuit din elemente interdependente.
Daca antropologul dorea sa surprinda punctul de vedere al indigenului, raporturile
sale cu viata, viziunea sa despre lumea sa, holismul metodologic se impune de la sine: o
trasatura culturala nu poate fi studiata izolat, caci ea capata sens tocmai prin relatia pe care
o intretine cu celelalte elemente constitutive ale ansamblului caruia ii apartine. Conceptia
lui este completata de o viziune, daca nu finalista, cel putin utilitarista asupra culturii:
aceasta are functia de a raspunde nevoilor primare ale fiintei omenesti (alimentatie,
reproductie, hrana), dar sta la originea nevoilor derivate, a caror satisfacere este permisa
de existenta institutiilor. Spre exemplificare, institutia casatoriei raspunde, pe de o parte,
unor necesitati primare, cum ar fi dorinta de siguranta afectiva, sau aceleia ca individul sa-si
asigure o descendenta, dar si unor necesitati derivate, care trimit la necesitatea organizarii
vietii sociale. In acelasi fel, tehnicile vizeaza satisfacerea unor nevoi primare, dar
imperfectiunea lor genereaza o neliniste, care, la randul ei, isi afla raspuns in magie.
Aceasta intervine in orice domeniu si actiune al carui rezultat nu este in intregime si cu
fermitate controlat de om. Astfel, magia, in sine irationala, devine rationala ca institutie,
regland afectivitatea si satisfacand nevoia de echilibru psihic, armonie si optimism.
Preocupat indeosebi de aspectele operationale si pragmatice ale analizei
etnografice, Malinowski tinde sa faca din economie baza sistemului social si elimina treptat
tot ceea ce el considera drept ideal, devenit o forma de patologie culturala, irelevanta
pentru explicarea sistemului.
Paradoxal, daca proiectul initial al lui Malinowski era de a studia fiecare societate in
unicitatea ei, el va derapa curand catre generalizari si simplificari tot mai arbitrare, bazate
tocmai pe universalitatea nevoilor primare si derivate, pe care le postuleaza si care sunt
aplicabile, in fond, celor mai diverse societati si obiceiuri.
Lvi-Strauss va denunta din nou pericolul truismului care planeaza asupra
functionalismului. El remarca, in primul rand, absenta corelatiei dintre folosirea magiei si
incertitudinile care rezulta din limitele cunostintelor tehnice. Mai mult, ceea ce intereseaza
etnologul nu este universalitatea functiei, care este departe de a fi sigura, [] ci faptul ca
datinile sunt variabile. Si incheie: O disciplina al carei prim scop, daca nu singurul, este
analizarea si interpretarea diferentelor, scapa de orice problema daca nu tine cont decat de
asemanari. Dar, in acelasi timp, ea pierde orice modalitate de a distinge generalul la care
tinde de banalul cu care se multumeste.

3. STRUCTURO-FUNCTIONALISMUL

. Durkheim si A. R. Radcliffe-Brown au sustinut o directie functionalista mai
moderata. Dupa ei, o functie nu ar putea predetermina institutia capabila sa o
indeplineasca, iar institutia nu ar putea fi caracterizata doar prin caracterul ei functional.
. Durkheim, evreu din Alsacia, a ramas in istorie ca fondator al sociologiei franceze.
El a redactat o opera cu vizibile tendinte antropologice si foarte influenta teoretic, iar
activitatea sa nu poate fi restransa la studiul societatilor moderne. Ca si Malinowski,
Durkheim introduce holismul metodologic in sociologie, proclamand ireductibilitatea
intregului social. Ca un corolar, el considera ca societatea il transcende pe individ si in
determina in mod esential comportamentul. Desi se apropie de functionalism, in teoria lui
Durkheim, functia nu insemna decat contributia constatabila in mod obiectiv a unei
institutii sociale, si nu cea cautata explicit. Functia devenea, astfel, o simpla cauza
eficienta a institutiei. Ea ar ajuta la indeplinirea anumitor procese (adaptare, integrare sau
continuitate a formelor de organizare).
Alfred Reginald Radcliffe-Brown este considerat cel mai important reprezentant al
curentului de gandire structuro-functionalist. Licentiat in antropologie la Cambridge, a
desfasurat cercetari de teren mai ales in Australia, dar a adus disciplinei si importante
contributii teoretice. A predat la universitatile din Cape Town, Sidney, Oxford, Chicago.
In linii generale, el se va plasa in opozitie cu linia boasiana si difuzionista, incercand
sa sustina spiritul stiintific al antropologiei: explicatiile sale trebuie sa fie bazate pe legi. Si
in opinia sa, functionarea organismului social depinde de buna functionare a partilor sale
constitutive. Radcliffe-Brown considera ca, pentru viata sociala, exista trei aspecte ale
adaptarii sistemului:
1. Adaptarea la mediul natural (ecologica);
2. Structurile institutionale prin care se mentine o viata sociala ordonata,
asigurindu-se ceea ce Spencer numeste cooperare;
3. Adaptarea culturala, procesul prin care individul dobandeste deprinderi si
trasaturi mentale, pregatindu-l pentru viata sociala si pentru participarea la ea.
Toate cele trei aspecte permit studiul analitic si comparativ al intregului sistem.
Ideile sale vor constitui o parte importanta a arsenalului teoretic functionalist, desi
Abordarea sa, puternic influentata de Durkheim, se deosebeste, in puncte importante, de
cea a lui Malinowski.
In primul rand, el respinge total utilitarismul si psihologismul acestuia, argumentand ca,
daca institutiile sociale sunt raspunsuri la nevoi psihologice, acestea sunt, reciproc, create
sau filtrate de educatie si de viata sociala, prin urmare tezele lui Malinowski pot fi oricand
inversate. Altfel spus, se poate sustine, de exemplu, ca nu magia in sine este un raspuns la
neliniste navigatiei in larg, ci ca practica magica si credintele asociate ei fac navigatia in larg
nelinistitoare.
Desi conceptia sa ramane la fel de holista, Radcliffe-Brown se arata mai putin ostil
istoriei: functia unei activitati sociale este de a contribui la mentinerea permanentei
structurale, adica la reproducerea structurii sociale, inteleasa ca ansamblu de relatii
stabilite intre membrii unei societati. Aceasta reproducere nu imbraca insa un caracter de
necesitate, din moment ce o societate, in cursul istoriei sale, isi poate modifica tipul
structural fara sa-i decline permanenta.









Criticile aduse conceptiei generale functionaliste au fost numeroase (ele priveau mai
ales holismul, pozitivismul si refuzul istoriei), partea utila a acestui curent fiind, mai
degraba, meritele metodologice.
Reprosurile fundamentale s-au focalizat asupra inconsistentei sale epistemologice,
din doua puncte de vedere. In primul rand, functionalismul da ca explicatie tocmai ceea ce
se cuvine a fi inteles, adica existenta unor procese auto-organizatoare, care asigura
reproducerea, intotdeauna imperfecta, a sistemelor sociale, conditie fundamentala a insasi
existentei lor. Cum remarca C. Lvi-Strauss (1958), Sa spui ca o societate functioneaza este
un truism; dar sa spui ca totul intr-o societate functioneaza este o absurditate.
Cel mai mare dezavantaj al acestea teorii ramane cel ca, din moment ce societatile
sunt delimitate intre ele si se afla in echilibru sistemic, teoria nu poate oferi o imagine a
tensiunilor, contradictiilor si, in general, a schimbarilor sociale. Daca logicile sociale sau ale
organismelor vii au, pana la un punct, caracter sistemic, este pentru ca insasi existenta
acestor sisteme sociale sau organice implica functionarea lor. Spre deosebire de sistemele
mecanice insa, atat societatile, cat si organismele, sunt sisteme complexe si auto-
organizatoare, care tolereaza un anumit numar de disfunctii sau contradictii, unele
mostenite, astfel ca nu se reproduc identic si se afla intr-o continua transformare.
In al doilea rand, functionalismul ingreuneaza intelegerea societatilor umane din
perspectiva proceselor si evenimentelor istorice.
Functionalismul, completat de elemente neo-evolutioniste, a avut un impact important si in
arheologie, cu deosebire prin activitatea New Archaeology, directie care a investit cu o
autoritate deosebita rolul adaptarii sistemice la conditiile de mediu. Ca si in antropologie,
sub nomenclatura de procesualism, aceasta scoala - populara indeosebi in arheologia
americana si britanica, dupa 1960 - s-a concentrat asupra proceselor de adaptare ecologica
si functionala, periferizand interesul cultural-istoric traditional pentru explicatiile
difuzioniste, in favoarea inovatiilor indigene.



PROCESUALISMUL
Pozitia programatica a procesualismului este schita de Introducerea scrisa de Marc Fortes,
Victor Turner si Arthur Tuden la Political Anthropology.
Adjectivul politic se aplica la orice este, in acelasi timp, public, orientat spre scop si implica o
diferenta de putere, de control, intre indivizii unui grup.
Victor Turner a studiat populatia ndembu formata in 1950 din aproximativ 17.000 de persoane
traind in Rhodesia de Nord, la granita cu Angola, cu o istorie recenta de migratie, slabire a puterii
politice a sefilor si administratie coloniala britanica. Turner isi situeaza analiza la nivelul satelor si al
vecinitatilor de sate si nu cel al tribului, pe un model gluckmanian al conflictului normativ : cel dintre
descendenta matriliniara si casatoria virilocala. Principiul matrilinealitatii controleaza dreptul la
rezistenta, mostenire si ascensiuneala pozitii de autoritate publica. Interesul barbatilor din unitatea
matrilineara este sa isi pastreze surorile in acelasi loc de rezidenta, astfel incat fiii surorilor, generatia
urmatoare de barbati din descendenta matrilineara, sa fie crescuti de rudele lor matrilineare, asigurand
astfel forta numerica si economica a grupului de descendenta. Pe de alta parte insa, fratii find si soti,
regula casatoriei virilocale da sotului sa isi aduca nevasta in propriul sat care este satul unitatii
matrilineare de care apartine barbatul, crean astfel problemecontnuitatii grupului matrilinear de unde
provine sotia. Satele si casatoriile sunt instabile fiind supuse fisiunilor, divorturilor si mobilitatii crescute
a indivizilor si familiilor.
Turner analizeaza mai detaliat mecanismele rupturii si ale continuitatii. Chiar prin detalierea
analizei, Victor Turner se va indeparta de modelul gluckmanian al conflictului normativ. Pentru
antropologul englez, crizele si conflictele trebuie descrise in desfasurarea lor, avand o procesualitate
proprie, diferita de cea structurala a societatii ca atare.
Modul in care Turner scrie etnografie deriva din metodologia dramaturgiei sociale prezentarea
detaliata a aparitiei, desfasurarii si solutionarii unei crize declansate de modul in care indivizii se lupta
pentru putere. Scriitura pastreaza ceva din stilul structural-functionalist clasic adaugandu-i-se, insa, o
dimensiune aproape romaneasca. Schism and Continuity este organizata pe descrierea a sapte drame
desfasurate, in principal, in satul Mukanza. Primele sunt axate pe incercarile lui Sandombu de a deveni
seful satului in locul unchiului sau Kahali Chandenda. Sandombu declanseaza conflictul trimitandu-i
unchiului sau o parte mica din vanat si incalcand, astfel, eticheta ce leaga fratii mamelor de fiii surorilor.
Chandenda il insulta pe Sandombu In public si il ameninta cu repercusiuni magice cu atacuri
vrajitoresti. La fel face si Sandombu care paraseste apoi satul pentru cateva zile. In aceasta perioada
Kahali Chandenda moare. Sandombu este acuza de moartea acestuia prin vrajitorie si nu reuseste sa
devina sef al satului. Conditiile pentru ca cineva sa poata candida sunt date de inrudirea cu fondatoarea
satului, apartenenta la o linie de descendenta diferita de cea a sefului antrior, calitati personale si
crearea unui grup de suporteri. Aceste reguli lasa un spatiu destul de vast de negociere si confict in care
generos si puternic, dar si periclos - de unde acuzele de vrajitorie.
Desi nu esteexpulzat dupa moartea lui Chandenda, el va fi gonit din sat atunci cand o matusa
moare si Sandombu este gasit vinovat, prin tehnici divinatorii, de moartea ei. Nesigur de vinovatia sa si
indurerat de moartea surorii mamei, isi construieste o gospodarie langa sat si incearca sa isi mareasca
numarul de sustinatori.
Sandombu nu renunta la dorinta de a deveni conducatorul satului, lucreaza ca sef de echipa la
constructia unui drum finantat de autoritatile coloniale, isi intemiaza o ferma, isi intareste reputatia,
resursele si grupul de sustinatori.Cu toate acestea, ne spune Turner in prefata din 1968 a cartii, nu a
reusit niciodata sa isi atinga scopul.
Povestirea lui Sandombu, chiar si in versiunea chematica prezantata, are ceva din tensiunea si
drama unui roman sau a unei piese de teatru. Chiar daca viziunea lui Turner este, inca, tributara
structural-functionalismului, analiza amanuntita a dramelor socialeil apropie de un procesualism mai
radical. El imparte fazele dramei sociale in patru etape: ruptura, criza, redresarea si, in final, fie
reintegrarea, fie recunoasterea rupturii si separarea. Dramele sociale apar in interiorul grupurilor ce
impartasesc valori si interese si care au o presupusa istorie comunca.
Notiunea de drama sociala va fi dezvoltata de Turner mai tarziu in cadrul antropologiei
simbolice, al carui principal intemeietor este, aplicand-o nu doar societatilor mici precum populatia
ndembu, la nivelul satului, ci si unor situatii complexe.
Drama sociala apare ca ruperea, incalcarea unei norme, reguli de comportament, obicei sau tip
dintre diversele componente ale campului social, in care pacea aparenta este inlocuita de conflictul
deschis. Se formeaza factiuni, se creeaza si se distrug aliante si in cazul in care conflictul nu poate fi
localizat, criza se extinde pana cand va coincide cu o ruptura dominanta in cel mai larg set de relatii
sociale relevante de care apartin partile aflate in conflic. In timpul crizei ies la iveala atat conflictul dintre
grupurile sociale relevante, ca si intr-o maniera sociala, formata din relatii relativ constante si
consistente.
Ca sa limiteze intinderea rupturii intra in actiune mecanismele redresive si de ajustare, puse in
functiune, in mod formal si informal, de catre liderii comunitatii. Aceste mecanisme pot porni de la
sfaturi informale, incercarii de mediere si actiuni juridic-legale pana la activitati rituale - in cazul lui
Sandombu impacarea cu rudelematrilineare prin sponsorizarea unui ritual de plantare a unui copac.
Faza finala a drame sociale duce la reintegrarea grupului social aflat in criza. Reintegrarea nu
inseamna insa o revenire in statu quo ante, campul politic si social fiind modificat de criza: noi aliante
apar, unele grupuri dispar, altele se formeaza in urma conflictelor.
Victor Turner s-a indepartat de modelul structural-functionalist, chiar si de varianta
gluckmaniana, in favoarea analizei modului in care actiunile sociale capata forma prin intermediul
metaforelor si paradigmelor. Dinamica sociala nu mai este perceputa ca rezultatul homeostaziei
procesual, analizat pe modelul dramei sociale, se bazeaza pe existenta a cel putin unui moment in care
Turner, pe urmele lui Van Gennep,il numeste liminal.
Prin intermediul liminalitatii se creaza alternativele sociale si politice, se reconfigureaza
campurile socioculturale. Aceste campuri sunt rezultatul confruntarii dintre programe politice si
socioculturale monolitice,sustinute de puterea politica si alternativele lor subversive. Cultura,din
aceste metafore diferite, ca produsul agregarii ramasitelor unor sisteme ideologice mai vechi sau mai
noi, primitive sau traditionale catre societati complexe, incalcand astfel clasica diviziune a muncii
dintre antrpologie si sociologie.
Termenii cu care lucreaza Turner atat in descrierea, cat si in interpretarea etnografica sunt cei
de camp, paradigma, arena, metafora, drama sociala si antistructura. Campurile sunt domenii culturale
abstracte in care paradigmele sunt formulate si stabilite, ajungand sa intre in conflict unele cu altele.
Paradigmele ce constituie campurile sunt formate din seturi de reguli ce genereaza zonele de
posibilitate a secventelor actiunilor sociale. Unele inlantuiri sunt acceptate ca legitime, alte desfasurari
ale actiunilor sunt excluse. Conflictul dintre paradigme apare pe tema regulilor de excludere. Arenele
sunt contextele concrete in care paradigmele sunt transformate in metafore si simboluri ce folosesc la
imobilizarea puterii politice si prin intermediul carora au loc conflictele intre purtatorii de paradigme.
Dramele sociale reprezinta procesul secvential, desfasurarea in timp a conflictelor si contestarilor.
Analiza de retea, ca tip special de metodologie, ar fi potrivita, in viziunea lui Turner, doar pentru
acest tip de unitate procesuala si nu pentru dramele sociale, in care, desi alegerea mijloacelor si a
scopurilorsi afilierea sociala joaca un rol important, accentul este pus, cu preponderenta, pe loialitate si
obligatie [...] si evenimentele pot avea o calitate tragica.
Structura sociala este ceea ce tine oamenii separati, le defineste diferentele si le constrange
actiunile. Anti-structura sau communitas-ul sunt create prin experienta liminalitatii, semnifica societatea
traita ca nestructurata sau slab structurata, ca relatie directa, imediata intre indivizi concreti. Desi
porneste de la analiza dramei sociale pentru a descoperi anti-structura, Victor Turner extinde conceptul
de liminalitate la orice situatie aflata in afara sau la periferiiile vietii cotidiene, propunand o afinitate
intre interregnum-ul timpului sacru si exteriorul spatiului sacru.
Anti-structura nu este, in perspectiva lui Turner, o dimensiune negativa a socialului, ci o conditie
necesara a existentei lui, un soi de punctualitate in stare pura.
Oamenii sunt facut sa vrea ceea ce trebuie sa vrea; actiunea rituala situata in anti-structura sau
communitas, creeaza societatea, atat in forma ei de structura, ca si in cea de anti-structura.
Importanta acordata ritualurilor si simbolurilor intr-un camp de analiza extinsa, ce nu se refera
doar la comunitati tribale, nu tine doar de teoriile turneriene, fiind o constanta a reintegrarii
antropologice politice din anii 70.