Criminologie si Penologie Rodica Stanoiu

Tehnoredactare
TRAIAN BADICAN
Coperta
RZVAN BALASA
Editura OSCAR PRINT
B-dul Regina Elisabeta, nr. 71, et 3, ap. 7,
Bucuresti, sect. 5
Comenzi:
telVfax: 315.48.74
email: contact@oscarprint.ro
ISBN 973-8338-69-7
Editura Oscar Print
2006

CUPRINS
Partea I
CE ESTE CRIMINOLOGIA
Capitolul I
CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU
Sectiunea I
PRIVIRE ISTORICA
Sec{iunea a Il-a
FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA
Sectiunea a IlI-a
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
16
Sectiunea a IV-a
SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI
Capitolul II
METODA
Sectiunea I
PROBLEME GENERALE
ALE METODOLOGIEI CRIMINOLOGICE
Sectiunea a Il-a
METODE PARTICULARE
Sectiunea a 11 Ia

7
7
14

27
33
33
37

TEHNICI
62
Capitolul III
CRIMINOLOGIA N SISTEMUL STIINTELOR
106
Sectiunea I
AUTONOMIA CRIMINOLOGIEI
106
Sectiunea a 11-a
DEPENDENTA CRIMINOLOGIEI
108
Sectiunea a IlI-a
CRIMINOLOGIA N NVATAMNTUL UNIVERSITAR 118
Sectiunea a IV-a
DEFINITIA CRIMINOLOGIEI
129
Partea a Il-a
DE LA CRIMINOLOGIA CLASICA
LA CRIMINOLOGIA POSTMODERNA

Capitolul I
CONFRUNTARI DE IDEI N CRIMINOLOGIE
Sectiunea I
CONSIDERATII GENERALE
Sectiunea a Il-a
CAUZALITATEA N CRIMINOLOGIE
3
Capitolul II
ORIENTAREA BIOLOGICA
Sectiunea I
TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST.
Sectiunea a Il-a
TEORIILE EREDITATII
Sectiunea a HI-a
TEORIILE BICONSTITUTIONALE
Sectiunea a IV-a
NOILE TENDINTE
Sectiunea a V-a
EVALUARE CRITICA.

135
135
137
144
144
147
157
161
166

Capitolul III
ORIENTAREA PSIHIATRICA-PSIHOLOGICA
168
Sectiunea I
PERSPECTIVA PSIHIATRICA-PSIHANAUTICA 168
Sectiunea a H-a
TEORIA PSIHOMORALA
177
Sectiunea a HI-a
TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE
180
Sectiunea a IV-a
EVALUARE CRITICA.
186
Capitolul IV
ORIENTAREA SOCIOLOGICA.
189
Sectiunea I
PRECURSORII
189
Sectiunea a Il-a
TEORII CRIMINOLOGICE
INSPIRATE DE MODELUL CONSENSUAL
196
Sectiunea a HI-a

TEORII CRIMINOLOGICE
INSPIRA TE DE MODELUL CONFLICTUAL
218
Sectiunea a IV-a
EVALUARE CRITICA
226
Capitolul V
TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATE
231
4
PARTEA I
CE ESTE CRIMINOLOGIA
Capitolul I
CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU
Sectiunea I
PRIVIRE ISTORICA
1. ORIGINEA CRIMINOLOGIEI. Desi denumirea de criminologie
este cel mai adesea asociata numelui lui Raffaele Garofalo, creatia
cuvntului ca atare este atribuita antropologului francez Paul Topinard.
Aparitia criminologiei ca stiinta este legata nsa de publicarea n 1876 a
monografiei medicului italian Cesare Lombroso, L'uomo delinquente"1.
Crima si autorul ei au preocupat gndirea umana cu mult nainte
de secolul al XlX-lea. Marturie stau n acest sens operele filosofice si
literare ale antichitatii, tema crimei constituind, nu de putine ori, izvor
de geniala inspiratie.
Stiinta criminologiei pare, astfel, sa aiba origini tot att de ndepartate
ca si celelalte stiinte sociale.2
Aristotel3 - ca sa ne oprim la un singur exemplu - formuleaza o
veritabila teorie a crimei, considernd ca aceasta se va comite atunci
cnd faptuitorul, cntarind ntre placere si durere, o va alege pe prima
ori de cte ori nu va risca sa fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioara
avantajelor (placerilor) pe care crima le aduce.
Desi Lombroso este considerat parintele criminologiei moderne", unele
opinii mai recente5 situeaza aparitia acestei stiinte un secol mai devreme, un
rol determinant avndu-1 iluminismul repre 7 zentat de Voltaire,
Montesquieu, Helvetius, Rousseau, Diderot, Kant,
Ferguson, Smith, Hume.
Sub influenta iluministilor apar n a doua parte a secolului al
XVIII-lea, lucrari ce vor juca un rol hotartor n evolutia stiintelor
penale. La loc de frunte se situeaza monografiile lui Cesare Bonesana
Beccaria si Jeremy Bentham.
Ideile lui Beccaria - expuse n monografia Dei delitti e dele pene,
aparuta n 1764 - au revolutionat gndirea juridica, deschiznd noi
4

orizonturi n problematica crimei si a justitiei penale. Considerata ca un

veritabil monument al filosofiei juridice, opera lui Beccaria anticipeaza
cuceririle dreptului penal modem, punnd pe primul plan umanismul si
ratiunea, plednd pentru ridicarea omului mpotriva violentei si a
sistemului inchizitorial, subliniind importanta deosebita a prevenirii
delictelor6. Audienta lui Beccaria a fost imensa, arata J. Dupreel, cnd, n
764, a scris ca cel condamnat ramne o fiinta umana ca si judecatorii sai,
ca pedeapsa menita sa conduca condamnatul pe o cale onesta, trebuie
raportata la vinovatia acestuia7. Asemenea idei, ca si cele referitoare la
interesul general, ca fundament al dreptului de a pedepsi, la considerarea
infractiunii prin prisma daunelor cauzate societatii ramn definitiv
cstigate dreptului penal8, constituind totodata, punctul de plecare al
unora dintre cele mai importante capitole ale criminologiei.
La rndul sau Jeremy Bentham n lucrarile sale An Introduction
to the Principles of Morals and Legislation (1780) si Panopticon: or
The Inspection House (1787) dezvolta principiul utilitarismului,
pledeaza pentru o umanizare a sistemului penal n ansamblul sau ca si
pentru o ampla reforma a modului de executare a pedepselor.
Asocierea, tot mai frecventa n ultimii ani, ntre Beccaria si Bentham si
originile criminologiei apartine, nu ntmplator, curentului neoclasic, desi
trebuie mentionat ca si reprezentantii altor orientari9 subliniaza influenta pe
care acestia au avut-o asupra aparitiei criminologiei.
Noua viziune asupra originii criminologiei10 considera astfel ca
Beccaria si Bentham nu sunt numai ilustrii reprezentanti ai scolii
clasice de drept penal, dar si ntemeietorii criminologiei clasice".
Aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
- centrarea studiului criminologie asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricarei actiuni umane;
- proportionalizarea pedepsei n raport cu gravitatea faptei.
Alti autori sunt nsa ceva mai rezervati si considera ca este vorba de o
criminologie nca intuitiva"11, dar care apare cu un secol nainte de
Lombroso.
Pe drumul deschis de Beccaria si Bentham, stimulata de climatul de
efervescenta intelectuala ce caracterizeaza perioada istorica urmatoare
si ndeosebi de curentul pozitivist, filosofia penala si regndeste
postulatele, abandonnd treptat conceptiile cu privire la liberul arbitru,
la responsabilitatea morala, la uniformitatea sanctiunilor, n favoarea
determinismului, a individualizarii, a cauzalitatii.
Au existat nsa si alti factori care au stimulat studiile cu privire
la criminalitate.
5

Se acumuleaza astfel, n acea perioada, un volum important de date

statistice. Cercetarile cu privire la starea si dinamica fenomenului
criminalitatii, la evolutia acestuia n diferite zone geografice, relevarea
anumitor regularitati, a unor corelatii cu anumiti indicatori socio-culturali,
ce au loc n perioada respectiva mai ales n Belgia si Franta, influenteaza
fara ndoiala cristalizarea acestui nou domeniu de cercetare.
Se subliniaza, de asemenea, tot ca un factor ce a favorizat cercetarea
criminologica, existenta n unele tari a unui cadru institutional organizat de
felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de stiinta posibilitatea sa
efectueze unele experimente si sa verifice unele ipoteze. In acest sens, se
considera ca stiinta criminologiei a profitat foarte mult de pe urma
psihiatriei, nu numai n directia preluarii unor notiuni, categorii si modele de
analiza cauzala, dar si a folosirii institutiilor de psihiatrie ca laborator de
experimentare. Acelasi rol de laborator experimental 1-a jucat si
penitenciarul, unde s-au efectuat unele observatii pe termen lung asupra
detinutilor. Acestia erau examinati clinic, masurati antropometric,
fotografiati, catalogati, tragndu-se unele concluzii cu privire la rata
recidivei, la carierele criminale etc.1 2
In acest context prielnic, cercetarile cu privire la crima, criminal
si criminalitate capata un caracter constant, prefigurnd o noua
disciplina stiintifica.
Este momentul aparitiei criminologiei pozitiviste" ai carei
reprezentanti au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri si Raffaele
Garofalo, precum si belgianul Adolphe Jacques Quatelet, francezul
Andre'-Michel Guerry si englezul Henry Mayhew. Despre contributia
acestora la formarea criminologiei modeme ne ocupam n partea a Il-a a
cursului. Aratam aici ca, spre deosebire de criminologia clasica",
criminologia pozitivista se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
- centrarea studiului criminologie asupra faptuitorului;
- determinismul ca fundament al actiunii umane;
- proportionalizarea pedepsei n raport cu periculozitatea faptuitorului.
2. EVOLUTIE. Criminologia se dezvolta la sfrsitul secolului al
XlX-lea si nceputul secolului XX n cadrul altor discipline stiintifice.
Statistica gazduieste, n special n Franta si Belgia, studiul
criminologie al starii si dinamicii fenomenului infractional. n cadrul
sociologiei si fac loc din ce n ce mai mult preocuparile pentru
studiului influentei mediului social asupra criminalitatii, iar n
antropologie, psihologie si psihiatrie - studiul infractorului.

Dintre acestea, antropologia joaca un rol foarte important n

evolutia criminologiei. De altfel, datorita influentei exercitate de
Lombroso, ca si faptului ca publicatia Archives de l'anthropologie
criminelle et des sciences penales, nfiintata la Lyon n 1886,
13
Aceasta revista, condusa de Lacasagne si Tarde, apare la Lyon, ncepnd cu
anul 1886. Din 1893, denumirea se schimba n "Archives d'anthropologie
criminelle et de psychologie normale et pathologique", iar din 1907 va purta
titlul de "Archives d'antropologie criminelle de midicine ligale et de
psychologique normale et pathologique". O contributie importanta la
dezvoltarea criminologiei o au si congresele internationale de antropologie
criminala ce au loc la Roma (1885), Paris concentreaza n paginile sale
principalele preocupari de criminologie
ale timpului, criminologia poarta, n acea perioada, cel mai adesea,
denumirea de antropologie criminala.
Un moment important n dezvoltarea acestei discipline l reprezinta si
aparitia, n 1907, n Belgia, a publicatiei Revue de droit penal et de
criminologie.
Indiferent de denumire, ceea ce trebuie retinut este ca, la sfrsitul secolului
al XlX-lea, si n primele decenii ale secolului al XX-lea criminologia nu
constituie nca o disciplina autonoma. Aceasta se prezinta sub forma unor
capitole n cadrul altor discipline: antropologia criminala, psihologia
criminala, sociologia criminala.
Pozitivismul european a influentat formarea criminologiei nord americane.
Primele cercetari n acest domeniu au loc n clinicile nfiintate n 1909 la
Chicago de catre Dr. William Healy
14.
Concluziile acelor cercetari bazate pe studiul de caz au fost publicate de
Healy n 1914 n cartea sa The Individual Delinquent15.
Tot n acea perioada are loc si prima Conferinta nationala de drept
penal si criminologie n 1909, la Law School of Northestern University.
Cu acel prilej se nfiinteaza Institutul american de drept penal si
criminologie. ncepnd din 1910 Institutul publica revista Journal of
Criminal Law and Criminology care si continua activitatea si astazi.
Spre deosebire nsa de Europa, criminologia nord-americana este
de la nceput foarte strns legata de sociologie. Primul curs universitar
dateaza din 1918 si apartine lui Maurice Parmalee
16.
Fondatorul criminologiei nord-americane este considerat a fi Edwin
Sutherland care publica n 1924 cartea sa Criminology ce va avea o mare
7

influenta asupra oamenilor de stiinta de pretutindeni interesati de domeniul

criminalitatii.
Primul razboi mondial ntrerupe n Europa pentru o perioada de
timp studiile n domeniul criminologiei. Publicatia de la Lyon si
nceteaza aparitia, cea belgiana si reia dupa razboi activitatea,
marcnd o apropiere a criminologiei de dreptul penal.
(1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906),
KOln (1911)
Pe plan international, activitatea n domeniul criminologiei se reia n 1934
cnd se creeaza, la Paris, Societatea Internationala de Criminologie (SIC),
organizatie neguvernamentala cu statut consultativ pe lnga ONU si
Consiliul Europei, propunndu-si ca scop sa promoveze pe plan international
studiul stiintific al fenomenului criminalitatii. Pentru atingerea acestui scop,
Societatea Internationala de Criminologie, pe lnga o serie de alte activitati a
organizat, la intervale mai mult sau mai putin regulate, determinate de
izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, o serie de congrese
internationale care au abordat teme precum: criminologia si criminogeneza,
recidiva, aspecte psihopatologice ale conduitei criminale, tratamentul
delincventilor, mari tendinte n criminologia contemporana, relatia dintre
criminologie, politicile si practicile sociale, schimbarile socio-politice
si criminalitatea, reducerea criminalitatii si promovarea justitiei etc.
Incepnd cu anul 1952, SIC organizeaza cursuri internationale de
criminologie, n cadrul carora se examineaza principiile generale si
metodele stiintifice de studiere a criminalitatii, n scopul evidentierii
particularitatilor pe care acest fenomen l mbraca n diferite zone geografice
ale lumii. Primul curs a avut loc n Franta, careia i-au urmat tari din aproape
toate continentele: Suedia, Italia, Austria, Belgia, Germania, Anglia, Spania,
Italia, Egipt, Canada, Nigeria, Mexic, Brazilia, Cuba, Japonia, etc. Romnia,
a gazduit pentru prima data la Bucuresti n anul 2004, dupa mai bine de o
jumatate de secol de cnd se organizeaza aceste evenimente stiintifice,
cursul intitulat Criminologie si siguranta publica: prevenirea si controlul
criminalitatii ntr-un stat de drept" ajuns la cel de-al 67-lea numar.
Societatea Internationala de Criminologie publica revista Annales
Internationales de Criminologie si un buletin periodic (Newsletter)1*.
Un rol important n evolutia criminologiei 1-a jucat si activitatea
desfasurata n cadrul Organizatiei Natiunilor Unite 9.
17 Primul Congres s-a tinut la Roma, n 1938. A urmat apoi Paris (1950),
Londra (1955), Haga (1960), MontnSal (1965), Madrid (1970), Belgrad
8

(1973), Lisabona (1978), Viena (1983), Hamburg (1988), Budapesta (1993),

Seul (1998), Rio de Janeiro (2003), Philadelphia (2005).
Astfel, la 21 iulie 1946, Consiliul Economic si Social a nsarcinat
Comisia pentru probleme sociale sa studieze mecanismele eficace ce ar
putea fi adoptate n scopul largirii bazei internationale a mijloacelor de
prevenire a criminalitatii si tratament al delincventilor.
Comisia pentru probleme sociale mpreuna cu Comisia internationala
penala si penitenciara (organizatie interguvernamentala
creata n 1875) a recomandat n 1948 Consiliului Economic si Social
al ONU sa nfiinteze o directie specializata n domeniul prevenirii
criminalitatii si tratamentul delincventilor.
In 1950 Adunarea Generala a ONU, prin rezolutia 415 (V) a
preluat functiile Comisiei internationale penale si penitenciare. Pe baza
acestei rezolutii s-a nfiintat n 1951 Comitetul consultativ special
de experti al caror numar si atributii a crescut considerabil de-a lungul
anilor. n 1965 el si schimba denumirea n Comitetul consultativ de
experti n domeniul prevenirii criminalitatii si tratamentul delincventilor,
iar n 1971 devine Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si
lupta contra delincventei.
Prin rezolutia 1991/1 februarie 1992, Consiliul Economic si
Social a dizolvat si Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si lupta
contra delincventei format din experti cu titlu personal si a creat o
noua Comisie interguvernamentala pentru prevenirea criminalitatii si
justitiei penale. Printre atributiile Comitetului, si ulterior ale Comisiei,
figureaza si prepararea congreselor pentru prevenirea criminalitatii si
tratamentul delincventilor pe care ONU le organizeaza la fiecare 5 ani2 .
De asemenea, n cadrul organismelor si mecanismelor specializate
functioneaza Serviciul de prevenire a criminalitatii si justitiei
penale al oficiului ONU de la Viena care, la recomandarea Adunarii
Generale la 23 decembrie 1995, prin rezolutia 50/214 s-a transformat
ntr-o Divizie Specializata. Aceasta are sarcina sa formuleze optiuni
de politica penala si sa promoveze rezolutiile ONU n acest domeniu.
Acest organism functioneaza n strnsa colaborare cu o retea de
institute regionale afiliate ONU.
Aceste institute au, printre altele, sarcina de a promova recomandarile
ONU n domeniu, de a sprijini guvernele sa aplice normele 13 internationale
si instrumentele ONU, de a furniza avize consultative asupra problemelor de
politica penala, de a organiza stagii de pregatire a specialistilor, de a realiza

cercetari stiintifice n doeniul justitiei penale, de a organiza seminarii

regionale si de a facilita cooperarea ntre statele membre ale ONU.
Aceasta retea reuneste n prezent, n ordinea nfiintarii lor:
Institutul ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul
Delincventilor din Asia si Extremul Orient (UNAFEI), 1961, Fuchu
(Japonia); Institutul Interregional de Cercetare al ONU asupra
Criminalitatii si Justitiei Penale (UNICRI), 1968, Roma (Italia);
Institutul Latino-American al ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si
Tratamentul Delincventilor (ILANUD), 1975, San Jose" (Costa-Rica);
Institutul European pentru Prevenirea si Controlul Criminalitatii afiliat
ONU (HEUNI), 1981, Helsinki (Finlanda); Institutul African ONU
pentru Prevenirea Crimei si Tratamentul Delincventilor (UNAFRI),
1989, Kampala (Uganda). Acestora li se alatura Centrul International
de Criminologie Comparata (CICC) de la Montreal (Canada),
Institutul Australian de Criminologie de la Canberra (Australia),
Institutul International de nalte Studii si Stiinte Penale de la Siracusa
(Italia), ca si alte centre de cercetare ce colaboreaza cu ONU.
Un rol important n dezvoltarea criminologiei l are Comitetul European
pentru Probleme Criminale (CEPC) din cadrul Consiliului Europei care,
printre alte atributii, organizeaza conferinte de cercetari criminologice,
colocvii criminologice si conferinte ale Directorilor administratiilor
penitenciare. In cadrul CEPC exista Consiliul Stiintific
Criminologie, organ consultativ, format din reputati specialisti n domeniu,
care pregateste manifestarile stiintifice privind cercetarea criminologica.
Sectiunea a Il-a
FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA
3. CRIMINOLOGIILE SPECIALIZATE. Studiile aprofundate
ntreprinse ntre cele doua razboaie mondiale au drept consecinta o
acumulare de cunostinte cu privire la fenomenul criminalitatii, precum si
un nceput de specializare pe plan profesional n acest domeniu.
Aceasta face ca, la un moment dat, problematica criminalitatii
sa capete o anumita autonomie n snul disciplinelor amintite. Este
debutul unui proces treptat, dar constant, care va duce la desprinderea
acestor capitole din disciplinele respective si la formarea unor
criminologii specializate. Aceasta desprindere se traduce, n fapt, ntr-o
largire a ariei de investigare la toate aspectele fenomenului criminalitatii.

10

Acestea sunt nsa descrise si mai ales explicate, cel mai adesea, de pe
pozitiile teoretice si metodologice ale disciplinei de origine".
Cu privire la particularitatile acestui proces, criminologul francez Jean
Pinatel21, arata ca biologia criminala, care se limita n perioada de debut a
antropologiei criminale la studierea trasaturilor biologice ale infractorului,
ncepe sa-si largeasca aria de investigatie asupra multitudinii de probleme
privind fenomenul criminalitatii. Este vorba de un studiu criminologie
general ce comporta o abordare de ansamblu specifica biologiei.
Acelasi lucru se ntmpla si cu psihologia criminala care, cu timpul, ajunge
sa studieze din perspectiva psihologica aspectele generale ale criminalitatii,
devenind astfel o criminologie psihologica;
ca si cu sociologia criminala, criminologia sociologica ce apare n
urma acestui proces fiind considerata o criminologie cu orientare
sociologica. Ca o consecinta a acestui proces, criminologia ncepe sasi
contureze o identitate proprie.
Ne aflam deja, n acest stadiu, n plin proces de afirmare a criminologiei
modeme, dispersata nca n criminologii specializate, inevitabil
tributare domeniilor respective (biologie, psihologie, psihiatrie,
sociologie etc).
4. CRIMINOLOGIA GENERALA. Procesul de unificare a
criminologiilor specializate ntr-o criminologie generala reprezinta
urmatoarea etapa n evolutia acestei discipline. Adjectivul general"
este folosit n mod conventional si semnifica mai ales caracterul unitar
si autonom al criminologiei n raport cu criminologiile specializate.
Acest proces nu este lipsit de dificultati ntruct saltul de la
criminologiile specializate la criminologia generalavnu se reduce Ia o
simpla operatiune de aditionare. Criminologia generala nu reprezinta
un inventar al criminologiilor specializate si nici o superstiinta n care
s-ar topi gratie unui miracol creator criminologiile specializate"22.
Acest salt semnifica mai ales o schimbare de perspectiva sau mai
exact o abordare a problematicii criminalitatii dintr-o perspectiva
integratoare biopsihosociolegala23. n perioada 1960-1970 s-au facut
pasi importanti n aceasta directie, si avem n vedere mai ales lucrarile
lui Pinatel, Leaute, Szabo, Radzinowicz, Manheim, iar doua decenii
mai trziu cele ale lui Gassin (1988), Kaiser (1989), Jeffery (1990),
Beirne, Messerschmidt (1991), Schneider (1993).
5. CONCLUZIE . Fara ndoiala ca asamblarea criminologiilor
specializate ntr-un tot coerent, unitar, este un proces foarte dificil care
ntlneste, n calea desavrsirii sale, multe obstacole. Cele mai
importante dintre acestea rezulta din complexitatea obiectului de
11

cercetare, din dificultatea de a integra n planul explicatiei cauzale

diferitele laturi ale acestui obiect, din dependenta criminologiei fata de
stadiul dezvoltarii stiintelor despre om si societate, de formare a unor
specialisti n acest domeniu. n pofida acestor dificultati, criminologia
- asemanator altor discipline, confruntate cu dificultati similare - prin
volumul de cunostinte pe care 1-a acumulat vreme de peste un secol,
prin metodele de cercetare utilizate, prin impactul tot mai puternic pe
care-1 are n viata sociala a devenit o realitate de necontestat.
Sectiunea a HI-a
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
6. PARTICULARITATI. Unul din principalele criterii de
delimitare a criminologiei de alte stiinte l reprezinta obiectul de
studiu. Cu privire la obiectul de studiu s-au exprimat multe puncte de
vedere, cel mai adesea controversate, de la viziuni pesimiste precum
celebra afirmatie a lui Thorsten Sellin potrivit caruia criminologia
reprezinta o regina fara regat" facuta n 1950 cu ocazia celui de al
II-lea Congres international de criminologie de la Paris, pna la cele
optimiste de felul lui Laignel-Lavastine si V.V. Stanciu care considera
criminologia, asa cum am vazut, un fel de superstiinta.
Conceptiile cu privire la obiectul de studiu reflecta, n mod firesc,
particularitatile istorice si epistemologice ale procesului de formare a
criminologiei. Faptul ca a aparut si s-a dezvoltat, o perioada de timp, n
cadrul altor discipline stiintifice, a dus la o dominare a sistemului conceptual
propriu acelor discipline. Consecinta cea mai directa a fost fragmentarea
obiectului de cercetare. Formarea criminologiei generale reprezinta, prin
urmare, rezultatul unui proces de integrare mai ales n privinta obiectului de
studiu.
Pentru o ntelegere mai buna a acestui proces am clasificat
diferitele opinii cu privire la obiectul de studiu, n doua grupuri:
conceptii sectoriale si conceptii unificatoare, fiecare grup prezentnd
mai multe variante.
7. CONCEPTIILE SECTORIALE
A) Dupa cum am aratat, criminologia clasica" si-a concentrat
atentia asupra faptei penale. n acea perioada nu se punea nca
problema unei delimitari de dreptul penal, asa nct conceptul de
infractiune este n egala masura utilizat si n criminologie.
Criminologia pozitivista propune nu numai o schimbare de perspectiva cu
privire la obiectul de studiu, dar si o delimitare de ordin conceptual, de
12

dreptul penal. Garofalo, n primele pagini ale cartii sale, arata ca punctul de
plecare al stiintei criminologice trebuie sa fie notiunea sociologica a
crimei"24. Acest proces de delimitare va continua timp de aproape un secol,
sustinut fiind mai ales de reprezentantii orientarii sociologice.
Se considera astfel ca infractiunea n acceptiunea sa juridicopenala
- sinonima n criminologie cu notiunea de crima sau de delict este pur
formala (creatie a legii), relativa (variind n timp si spatiu) si eterogena
(nsumnd fapte foarte diferite, de la omor pna la fapte minore).
S-au propus astfel numeroase definitii criminologice ale infractiunii
care ar rezolva neajunsurile de mai sus.
Gassin2 5 defineste infractiunea, din punct de vedere criminologie
ca o realitate umana si sociala, anterioara oricarei incriminari, ce consta
ntr-o agresiune a unei persoane sau a unui grup ndreptata mpotriva
celor mai importante valori ale grupului social. Cert este ca majoritatea
autorilor care sustin ca obiectul criminologiei l constituie fapta penala
(infractiunea, crima, delictul) i confera acestuia o acceptiune foarte
larga, ce depaseste sfera normativului juridic. Un exemplu n acest sens
l ofera Sellin26, care ntelege prin crima" orice ncalcare a normelor de
conduita din societate, indiferent daca acestea constituie obiectul unei
reglementari juridice, iar Sutherland27 sustine ca obiectul criminologiei
l constituie infractiunea ca fenomen social. Desi socoteste ca pentru a
constitui infractiune fapta antisociala trebuie sa fie incriminata ca atare
de lege, Sutherland confera o acceptiune foarte larga conceptului prin
aceea ca include n sfera acestuia, alaturi de faptele ce ncalca legea
penala, si pe cele de natura civila si administrativa, extinznd astfel
foarte mult obiectul criminologiei. Pentru Garofalo - care este, asa cum
am vazut, printre primii criminologi ce se delimiteaza de conceptele
penale - agresiunea loveste n sentimentele morale elementare ale
indivizilor, pentru Durkheim aceasta afecteaza emotiile sau pasiunile
colective. Influentat de sociologul american Talcott Parson, Gassin2 8
considera ca obiectul criminologiei l constituie actiunea criminala"
care, ca varianta a actiunii sociale", n viziunea lui Parson presupune
urmatoarele elemente: 1) un subiect-actor care poate fi un individ, un
grup sau o colectivitate; 2) o situatie ce include obiecte fizice (obiecte
materiale, conditiile geografice, climaterice etc.) si obiecte sociale
(ceilalti actori) cu care subiectul-actor intra n raport; 3) semne si
simboluri prin intermediul carora subiectul-actor parvine sa cunoasca
mediul ambiant, sa-1 resimta si sa-1 evalueze; 4) reguli, norme si valori
care ghideaza actiunea acestuia, adica modul n care va actiona fata de
13

obiectele fizice si sociale care formeaza mediul sau29.

Lund ca baza aceasta definitie, Gassin considera ca actiunea
criminala, ca varianta a actiunii sociale, se caracterizeaza prin faptul
ca atitudinea adoptata de actor ntr-o situatie data este contrarie
regulilor, normelor si valorilor acceptate n acea societate30.
Gassin considera ca, astfel definita, actiunea criminala prezinta
un mai mare grad de generalitate, avnd totodata si o semnificatie mai
precisa n raport cu conceptul juridico-penal de infractiune.
B) Tot din grupul conceptiilor sectoriale fac parte si acele opinii
potrivit carora obiectul criminologiei l constituie studiul infractorului
(criminalului, delincventului, concepte sinonime n criminologie).
Aceasta viziune a dominat la sfrsitul secolului al XlX-lea si nceputul
secolului XX, datorita influentei exercitate de scoala pozitivista, ca si
datorita faptului ca antropologia este cea care adapostea n acea
perioada cercetarea criminologica31.
Focalizarea studiului stiintific asupra infractorului o ntlnim
nsa si ulterior, n cadrul acelor pozitii teoretice ce confera eficienta
cauzala exclusiva sau prioritara factorilor ce se situeaza la nivelul
personalitatii individului.
Acestea acopera o arie larga de modele explicative, de la cele de
tipul eredoconstitutional, psihologic, psihiatric pna la teoriile personalitatii
criminale", n variantele sale moderne. Rnd pe rnd,
criminalul, deviantul, anormalul sunt considerati a constitui obiectul
criminologiei32.
Si h legatura cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) au
existat unele controverse ntre penalisti si criminologi, primii considernd
ca un asemenea calificativ nu poate fi conferit dect acelei persoane care a
fost condamnata definitiv pentru comiterea unei infractiuni, n timp ce
criminologii au n vedere orice persoana care a comis o infractiune,
indiferent daca a fost condamnata, urmarita sau chiar cunoscuta de catre
politie.
C) Ca fenomen global, criminalitatea a constituit, ntr-o prima
etapa, obiectul preocuparilor de ordin statistic. Ulterior devine unul
din punctele de referinta ale acelor orientari de inspiratie sociologica,
cum sunt cele ale patologiei sociale, ale dezorganizarii sociale sau
conflictului de cultura.
Fenomenul criminalitatii este cel mai adesea nsa inclus n
formele mai largi de devianta sau marginalitate, astfel nct criminologia
se confunda cu sociologia deviantei33.
14

8. CONCEPTIILE ECLECTICE DE UNIFICARE. Depasirea

unor puncte de vedere restrictive, a unor modele explicative monocauzale
n favoarea unor modele mai complexe, ce se sprijina pe o analiza
multifactoriala a cauzelor criminalitatii, determina si o schimbare de
optica cu privire la obiectul criminologiei.
ndeosebi n perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial
se impune o conceptie mai larga cu privire la obiectul criminologiei,
ncercndu-se o unificare a diferitelor sale laturi. Astfel,
potrivit unor opinii34, criminologia trebuie sa se ocupe de studiul
crimei si criminalului, asa cum sunt definite de lege". Pe aceeasi
linie de gndire se considera ca obiectul criminologiei l constituie
factorii sociali si individuali care stau la baza comportamentului
criminal"35.
Eforturile de sinteza la care ne-am referit au reusit, ntr-o
oarecare masura, sa depaseasca stadiul unor simple aditionari ale
criminologiilor specializate, ncercnd o unificare n planul obiectului
de studiu a problematicii referitoare la crima, criminal si criminalitate.
Un exemplu n cadrul acestor orientari l ofera Tratatul de
criminologie al lui J. Pinatel. Acesta a sesizat corect ca ne aflam n fata
unui obiect complex de cercetare ce reclama o analiza diferentiata a
diferitelor sale niveluri: crima, criminal, criminalitate35; odata aceste
diferente corect relevate, mai ales sub raport metodologic, mparte
criminologia ntr-o criminologie generala", pe care o socoteste o stiinta
cu caracter enciclopedic dar si sintetic, ce urmareste sa unifice si sa
compare datele criminologiilor specializate si o criminologie clinica",
ce ar avea ca obiect abordarea multidisciplinara a cazului individual36.
9. CELE DOUA CRIMINOLOGII. n deceniile 6 si 7 ale secolului
XX controversele cu privire la obiectul de studiu revin din nou n
actualitate. De aceasta data se reproseaza criminologiei nu numai faptul
ca a mprumutat" obiectul de studiu din dreptul penal, conferind caracter
axiomatic postulatelor fundamentale ale acestuia, dar se pune sub
semnul ntrebarii nsasi realitatea acestor postulate.
Sursa acestor controverse trebuie cautata pe de o parte n
dezvaluirile pe care cercetarile cu privire la cifra neagra a
criminalitatii (criminalitatea nedescoperita) le aduc mai ales referitor
la frecventa fenomenului n toate mediile sociale, iar pe de alta parte,
la ceea ce Gassin denumeste fenomenul de colonizare" al stiintelor
sociale de catre curentul interactionist, de ^modelul conflictual", de
15

analiza sociala de inspiratie neo marxista37. n criminologie aceasta se

traduce - arata acelasi autor3 8 - prin banalizarea delincventei si prin
dramatizarea reactiei sociale.
ncercarea de topire a criminalitatii n fenomenul mai larg al deviantei
nu era dupa cum am vazut o noutate. Noua era tentativa de a
demonstra ca nu exista crima n sine, nici ca act individual, nici ca
fenomen social. Actiunea criminala, considerata ca o forma de devianta,
care nu prezinta trasaturi specifice este socotita a fi o constructie"a
reactiei sociale, o inventie culturala a grupului social dominant. In
aceasta viziune criminalul (infractorul, delincventul) nu ar fi dect purta
torul unei atare etichete. Se lanseaza noi concepte asa-zis neutre" n
locul celor respinse. Crima devine n unele opinii39 situatie problema",
act problema" sau simplu eveniment" , comportamentul criminal
devine comportament problema" sau comportament marginal".
Se propun', n consecinta, modalitati noi de abordare a obiectului
de cercetare. Acestea s-ar traduce, n primul rnd, printr-o ncercare de
redefinire a principalelor concepte (crima, criminal, criminalitate)
dintr-o perspectiva interactionista ce urmareste sa releve, mai cu
seama, mecanismele sociale prin care se ajunge la atare etichete" si
reactia sociala fata de acestea41. Postulatele fundamentale ale dreptului
penal si-ar pierde astfel caracterul axiomatic, devenind simple ipoteze,
supuse verificarii42. Centrul de greutate al cercetarii criminologice s-ar
deplasa de la problematica comportamentului delincvent si a trecerii
la act" catre descifrarea proceselor de interactiune prin care anumite
comportamente sunt etichetate drept criminale" si examinarea formelor
de reactie sociala formale sau neformale. Obiectul criminologiei
l-ar constitui, n aceasta optica, structurile sociale care impun un
anumit sistem de valori si norme, precum si mecanismele prin care un
comportament este etichetat ca delincvent.
Partizanii acestei orientari propun o noua criminologie" pe care
o denumesc criminologia reactiei sociale", diferita de criminologia
traditionala" (clasica si pozitivista) att prin obiectul de studiu, ct si
prin modelele utilizate, dar mai ales prin finalitatea umarita43.
10. EVALUARE CRITICA. Principala slabiciune a conceptiilor
sectoriale rezida n lipsa unei perspective unificatoare cu privire
la obiectul de studiu, n neputinta de a integra diferitele laturi ale
fenomenului ntr-un tot coerent care sa asigure unitatea obiectului si
16

autonomia disciplinei criminologiei n sistemul stiintelor.

Limitarea obiectului de studiu fie la infractiune (crima, delict), fie
Ia infractor (criminal, delincvent), lasa n afara fenomenul social al
criminalitatii, dupa cum directionarea cercetarii numai asupra fenomenului
global si mai ales a laturii sale cantitative, neglijeaza total sau
confera un rol periferic personalitatii individului n geneza crimei.
Conceptiile nfatisate sufera, asa cum am vazut, si de o anumita
confuzie de ordin conceptual, n modul n care formuleaza unele din
postulatele fundamentale ale criminologiei. Tentativele de redefinire a
conceptelor de crima, criminal si criminalitate dintr-o perspectiva diferita
de aceea a dreptului penal s-au soldat cu un esec, majoritatea autorilor
revenind astazi la conceptele traditionale. De altfel, trebuie aratat ca nsusi
Durkheim arata ca numim crima orice act pedepsit si facem din crima
astfel definita, obiectul unei stiinte speciale, criminologia"44.
Ct priveste perspectiva propusa de criminologia reactiei sociale",
aceasta a avut meritul de a ncerca sa ofere criminologiei o noua identitate,
care sa-i permita sa formuleze proprii interogatii, sa elaboreze concepte
proprii si sa ofere raspunsuri specifice problemelor criminalitatii.
Obiectia adusa cu privire la starea de dependenta a criminologiei
fata de dreptul penal nu este, prin urmare, n totalitate lipsita de temei.
Tezelor nfatisate li se pot aduce nsa si serioase critici. O analiza mai
atenta arata astfel ca mprumutul" de concepte la care criminologia
apeleaza este cel putin tot att de frecvent si n raport cu alte stiinte cum
sunt psihologia sau sociologia. De altfel, aceasta este o trasatura a
stiintelor cu caracter interdisciplinar si nicidecum una specifica
criminologiei si nimic nu a mpiedicat-o si n-o mpiedica sa-si dezvolte
un sistem propriu de teorii si concepte.
S-a gresit, de asemenea atunci, cnd s-a considerat ca stiinta
criminologiei si poate dobndi o noua identitate prin respingerea
globala a postulatelor dreptului penal, cnd, mai degraba o implicare
mai mare a sa n sfera juridicului ar avea consecinte pozitive pe planul
mbogatirii acestor postulate.
Sesiznd caracterul excesiv al unora din tezele noii criminologii,
unii autori au subliniat de altfel ca latura penala a comportamentului
antisocial nu trebuie n nici un caz abandonata45, modalitatile de construire
si de consacrare a interdictiilor penale, fiind unul din domeniile
fundamentale de cunoastere n criminologie46.
In final, aceste controverse nu au dus la o ruptura epistemologica
ntre vechea si noua criminologie, ci mai degraba la o oarecare
17

largire a orizontului de cercetare, criminologia avnd astazi cel putin

doua puncte de focalizare, deseori nlantuite, dar care-si pastreaza
identitatea -trecerea la act si reactia sociala*1,
11. CONCLUZIE. n raport cu cele -aratate consideram ca
obiectul generic al criminologiei l reprezinta criminalitatea ca
fenomen social global.
Transformarea acestui concept4 8 ntr-un concept operational cu
valente integratoare, susceptibil sa permita elaborarea unei teorii
explicative cu privire la cauzele criminalitatii, necesita adoptarea unei
vizium sistemice asupra fenomenului cercetat.
Intr-o atare viziune, fenomenul criminalitatii apare ca un ansamblu
de elemente, ca un sistem ce se comporta ca un ntreg cu proprietati si
functii proprii, distincte calitativ de proprietatile elementelor componente.
Conceptul astfel definit se deosebeste de acela de totalitate a
infractiunilor savrsite pe un anumit teritoriu ntr-o perioada de timp. n
aceasta ultima acceptiune, termenul de criminalitate nu face dect sa
fixeze dimensiunile spatiale si temporale ale fenomenului si sa evidentieze
- n cazul unor cercetari concrete - latura cantitativa a acestuia.
Tinnd seama de masura n care criminalitatea este cunoscuta,
precum si de masura n care se reactioneaza prin mijloacele dreptului
penal mpotriva acesteia49, se face distinctie ntre criminalitatea reala,
criminalitatea aparenta si criminalitatea legala:
-criminalitatea reala nsumeaza totalitatea infractiunilor
savrsite pe un anumit teritoriu ntr-o perioada determinata,
-criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea infractiunilor
descoperite,
-criminalitatea legala cuprinde totalitatea infractiunilor pentru
care s-au pronuntat hotarri de condamnare ramase definitive.
Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta
sau descoperita, numita cifra neagra a criminalitatii, reprezinta infractiunile
ce ramn necunoscute de catre organele judiciare.
Obiectul criminologiei are n vedere criminalitatea reala, cercetarea
stiintifica ncercnd, prin metode si tehnici din ce n ce mai
perfectionate, sa surprinda dimensiunile reale ale fenomenului.
Viziunea sistemica asupra fenomenului criminalitatii permite
sesizarea relatiilor dintre elementele componente - crima si criminalul
-interconditionarea lor reciproca, precum si ansamblul caruia i se
subsumeaza.
nauntrul acestui sistem, infractiunea (crima, delictul) ca element
18

component al sistemului trebuie privita ca parte a unui ntreg de care o

leaga o infinitate de conexiuni, de ntrepatrunderi, de influente reciproce,
dar care nu-si pierd identitatea, avnd particularitati si functii proprii,
n aceeasi viziune se cere a fi studiat si conceptul de infractor.
Abordarea sistemica a personalitatii infractorului se impune a fi
directionata spre descifrarea acelor interactiuni n si prin care se
structureaza conduita antisociala.
Opernd cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) ca element
al sistemului, i conferim acestuia o semnificatie complexa ce cuprinde
notiunea psihosociala de personalitate si notiunea juridico-penala a
infractorului.
Ceea ce trebuie retinut este ca studiul criminalului nu poate fi
nici un moment rupt de studiul crimei, iar crima nu poate fi conceputa
izolat, ca o entitate abstracta, ci numai ca o fapta constienta a omului.
n viziunea nfatisata, obiectul sintetic al criminologiei, fenomenul
criminalitatii, integreaza elementele componente, infractiunea,
infractorul, ntr-un ansamblu unitar ce se comporta ca un ntreg cu
proprietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile si
functiile elementelor componente. Ca atare, legitatile fenomenului nu
sunt identice cu legitatile elementelor componente, cauzalitatea
fenomenului nefiind data de suma aritmetica a cauzelor particulare ale
elementelor componente.
O problema interesanta care s-a ridicat este aceea daca n
obiectul criminologiei nu ar trebui inclus si un al patrulea concept si
anume victima infractiunii.
S-a reprosat tot mai mult criminologiei ca si-ar fi concentrat
eforturile asupra problematicii infractorului, neglijnd aproape total
studiul victimologic.
Astfel, unele studii de criminologie au evidentiat, ndeosebi n
cazul grupului de infractiuni contra persoanei si contra proprietatii, o
anumita relatie ntre infractor si victima, relatie a carei eficienta
contributivan producerea actului infractional nu ar putea fi neglijata
n cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre
victima si autorul infractiunii ocupa astazi un spatiu foarte important
n cercetarea criminologica. Victimologia se afirma tot mai mult ca un
capitol distinct al criminologiei multi autori considernd ca avem deja
o disciplina autonoma cu acest nume.
Dat fiind locul pe care studiul victimei l ocupa, mai ales n
examinarea situatiilor precriminale, consideram la rndul nostru ca n
19

obiectul criminologiei se include si victima infractiunii.

Totodata, cu toate rezervele mentionate referitoare la opiniile
partizanilor criminologiei reactiei sociale" suntem de parere ca studiul
reactiei sociale face de asemenea parte din obiectul de studiu al riminologiei.
Unele precizari ni se par nsa indispensabile n finalul acestei sectiuni.
Acumularea treptata de cunostinte, pe masura dezvoltarii cercetarii
stiintifice, a noilor descoperiri ce se produc n natura si societate,
impun o viziune dialectica asupra obiectului de cercetare, n sensul
unei permanente reconsiderari a continutului si limitelor acestuia.
Obiectul de studiu nu constituie, prin urmare, un dat imuabil, ci
sufera continue modificari, n raport cu noile probleme ce apar si care
se cer a fi examinate si explicate.
Dialectica n abordarea obiectului de cercetare nu trebuie nsa
nteleasa ca o cale de extindere nelimitata a acestuia.
Important ni se pare, sub acest aspect, sa deosebim cu onestitate
ntre obiectul propriu-zis al unei stiinte (obiect ce-i asigura identitatea,
i confera autonomia si i stabileste locul n sistemul stiintelor), de
ceea ce am denumi sfera de interese" a acelei discipline (domeniile
conexe a caror date le fructifica din propria perspectiva).
Aceasta din urma excede ntotdeauna obiectului de cercetare.
A include, prin urmare, toate faptele de devianta n obiectul
criminologiei ar nsemna a transforma aceasta disciplina ntr-o stiinta
generala despre devianta, si o suprapunere inevitabila altor domenii
de cunoastere.
A include n sfera obiectului numai o parte din fenomenele de
devianta impune gasirea unor criterii stiintifice care sa justifice
optiunile, criterii ce nu ne-au fost nca oferite, criteriul normativului
juridico-penal ramnnd pna n momentul de fata, dupa opinia
noastra, cel mai convingator.

20

Sectiunea a IV-a
SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI
12. IMPORTANTA. Avnd ca obiect de studiu crima (n sens
de act individual, ca si de fenomen global), criminalul, victima,
precum si reactia sociala fata de crima, criminal si victima,
criminologia nu detine monopolul acestui obiect. Dupa cum vom
vedea, sj alte stiinte - si mai ales stiintele penale - au acelasi obiect de
studiu. n aceste conditii care nu sunt specifice criminologiei, ci si
altor discipline ce se situeaza la confluenta mai multor domenii ale
cunoasterii - stabilirea scopului imediat si a functiilor prezinta o importanta
deosebita. Acestea (scopul si functiile) devin criterii esentiale
pentru particularizarea domeniului criminologiei.
Opiniile cu privire la scopul si functiile criminologiei au evoluat
de-a lungul timpului, n raport cu evolutia nsasi a criminologiei si mai
ales cu conceptiile privitoare la obiectul de studiu.
13. SCOPUL. Pentru precizarea scopului criminologiei este
necesar sa se ia n consideratie, pe de o parte, raporturile criminologiei
cu alte stiinte, dar mai ales cu stiintele penale, iar pe de alta parte
stadiul actual de cunostinte teoretice si metodologice pe care
criminologia le-a acumulat.
n ansamblul lor, stiintele penale urmaresc sa fundamenteze o
politica penala eficienta n lupta mpotriva criminalitatii, care sa apere
valorile fundamentale ale societatii, sa previna criminalitatea si sa
traga la raspundere penala pe cei vinovati. Acestea constituie scopul
general al acestor discipline, scop pe care l urmareste n egala masura
si criminologia.
Infaptuirea scopului general se realizeaza nsa de fiecare disciplina stiintifica
prin modalitati specifice. n consecinta, pe lnga scopul general exista si un
scop particular si imediat. Acesta din urma constituie criteriul de departajare
dintre diferitele domenii ce se ocupa cu studiul criminalitatii. Criminologia
traditionala, studiind crima, criminalul si criminalitatea, a urmarit relevarea
cauzelor ^care i determina pe oameni sa savrseasca atare acte reprobabile.
n acest sens, criminologul francez J. Leaute5 0 considera ca scopul criminologiei generale este sa cerceteze raporturile n cadrul carora se
produce fenomenul criminalitatii si sa desprinda acei factori cu caracter
general care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe cnd
scopul criminologiei clinice l constituie reconstituirea interactiunilor
21

particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei.

Indiferent de orientarea teoretica, criminologia traditionala" a fost
dominata de paradigma etiologica (studierea cauzelor), desi nu pot fi
ignorate si acele opinii care au sustinut ca stiinta criminologiei nu se
limiteaza numai la studierea cauzelor, ci urmareste si elaborarea unor
masuri de profilaxie a criminalitatii51.
Schimbarile intervenite n deceniile 6 si 7 ale secolului XX cu privire
la obiectul criminologiei, determinate de ceea ce am numit criminologia
reactiei sociale" au dus si la unele schimbari cu privire la
conceptia despre scopul criminologiei. S-a sustinut ca aceasta nu ar trebui
sa se limiteze la dezvaluirea acelor trasaturi sau particularitati specifice
crimei si mai ales criminalului, care l-ar deosebi de noncriminal ci, sa
procedeze mai ales la o operatie de despecificare"52, care sa arate ca
dimpotriva nu exista nici o deosebire ntre criminal si noncriminal, crima
si criminalul nefiind dect consecinta reactiei sociale. Pretinznd a avea un
obiect de studiu diferit de criminologia traditionala, criminologia reactiei
sociale, sau noua criminologie cum mai este denumita, si revendica ntr-o
prima etapa un scop si functii diferite de aceasta. Scopul criminologiei
reactiei sociale ar fi acela de a descifra mecanismele prin care se fabrica"
deosebirile dintre criminali si noncriminali, de a demistifica" crima si n
final de a o elimina definitiv din categoria formelor de devianta53. Fie ca
paradigma reactiei sociale a nlocuit pentru o vreme paradigma etiologica,
fie ca s-a constituit ulterior ca o alternativa a acesteia, scopul criminologiei
s-a extins. In prezent se considera ca stiinta criminologiei are ca scop
verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata de
acestea54, urmarind n plan practic prevenirea criminalitatii, umanizarea
formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor.
Att atingerea scopului particular (imediat), ct si a scopului general
este nsa, fara ndoiala, conditionata de progresul cercetarii stiintifice.
Ca parte integranta a stiintei contemporane, criminologia este
necesar sa-si dirijeze prioritatile, sa coordoneze eforturile si sa conjuge
rezultatele cu acele domenii de cercetare din care s-a desprins n vederea
realizarii scopului mentionat.
14. FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea att a
scopului general, ct si a scopului particular (imediat), criminologia
ndeplineste anumite functii.
Acestea sunt: functia descriptiva, functia explicativa, functia
predictiva si functia profilactica.

22

A) Functia descriptiva. Fenomenologia5 5 criminalitatii constituie

o etapa obligatorie n cunoasterea obiectului de cercetare.
De altfel, descrierea fenomenului criminalitatii a constituit, de-a
lungul timpului, o preocupare constanta n criminologie, avnd n
vedere att continuitatea istorica pe care scoala cartografica si variantele
sale ulterioare o asigura studiului stadstic al starii si dinamicii
fenomenului, ct si interesul deosebit pe care l acorda cercetarilor de
ordin cantitativ. Promotorii acestor orientari s-au straduit, aproape un
secol, sa demonstreze, pe calea studiului descriptiv, existenta unor
diferente semnificative ntre infractori si noninfractori56.
Principalele concepte operationale de ordin descriptiv pe care criminologia
le utilizeaza sunt acelea de mediu, teren, personalitate,
situatie act. Complexul personalitate-situatie constituie schema
fundamentala a explicatiei trecerii la act".
Pentru a descrie caracteristicile generale ale criminalitatii, ca si a
principalelor grupe de infractori (volumul, dinamica, frecventa etc),
precum si corelatiile acestui fenomen cu factorii politici, economici,
geografici,, culturali, demografici etc, criminologia apeleaza la o gama
variata de surse de documentare. Cea mai frecvent utilizata dintre ele este
statistica. In ultimii ani criminologia a reusit sa realizeze un sistem
statistic propriu continund nsa sa apeleze si la datele statistice ntocmite
n alte domenii de activitate, cum sunt statistica judiciara, economica,
55 Prin fenomenologie se ntelege studiul descriptiv al unui ansamblu de
fenomene.
Termenul desemneaza deopotriva si curentul filosofic si psihologic bazat pe
ideea cunoasterii directe a fenomenelor mentale si a descrierii lor concrete
demografica, culturala etc. Fiind de acord cu importanta cercetarilor de
ordin descriptiv, majoritatea criminologilor considera nsa ca stiinta
criminologiei nu se poate limita numai la latura cantitativa a fenomenului.
B) Functia explicativa. Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor
care o determina si a conditiilor care o favorizeaza reprezinta scopul
imediat al cercetarii criminologiei. De aici decurge importanta functiei
explicative a criminologiei.
Cercetarea etiologica a preocupat pe marea majoritate a specialistilor,
istoria criminologiei fiind n realitate o istorie a diferitelor
conceptii etiologice.
Rezervele cu privire la importanta cercetarilor de natura etiologica
au aparut, mai cu seama, n deceniile 6 si 7 ale secolului XX, odata cu
noua criminologie. O serie de specialisti si-au exprimat tot mai frecvent
23

ndoiala cu privire la rolul si importanta cercetarii fundamentale n

criminologie, viznd, n cadrul acesteia, ndeosebi cercetarea etiologica.
Originea acestor opinii este nsa ceva mai veche si are la baza o anumita
viziune asupra categoriilor filozofice de cauza si efect"', a modalitatilor
specifice prin care acestea se manifesta n domeniul criminologiei. Astfel,
teoria factorilor" reprezinta rezultatul unor conceptii ce considera ca nu
se poate vorbi n criminologie de actiunea unor cauze si conditii, ci numai
de existenta anumitor factori care influenteaza comiterea crimei58.
Majoritatea specialistilor este nsa de parere ca scopul acestei discipline
nu poate fi atins daca se neglijeaza cercetarea etiologica59.
Principalele concepte operationale de ordin explicativ la care
criminologia apeleaza sunt acelea de cauza, conditie, efect, factor.
Asemenea opinii ntlnim si n lucrari mai recente. 59 Astfel, se arata, pe
drept cuvnt, ca specialistii n criminologie sunt atrasi n ultimii ani cu prea
multa usurinta de anumite mode sau curente filozofice pasagere, n loc sa
se aplece cu mai mare atentie spre problemele concrete ale criminalitatii.
Este de dorit sa se revina la cercetari etiologice sistematice, la studii de
evaluare care evidentiind carentele metodelor de tratament aplicate, sa
propuna o perfectionare a acestora.
C) Functia predictiva. Poate fi oare anticipata evolutia unui
fenomen cu o determinare att de complexa cum este criminalitatea?
n raport cu pozitia adoptata fata de aceasta interogatie se recunoaste
sau nu o functie predictiva criminologiei.
Pentru construirea modelelor prospective, criminologia apeleaza
la variate domenii ale cunoasterii stiintifice, de la cel matematic pna
la cel euristic.
Conceptele operationale de ordin predictiv sunt si ele foarte variate.
Amintim dintre acestea pe acela de prezent, viitor, probabilitate,
similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognostic, care de asemenea nu
au o conotatie specifica n criminologie.
Predictia urmareste cel putin doua obiective:
a) anticiparea unor schimbari ale caracteristicilor fenomenului
(volum, intensitate, structura) pe o perioada de timp;
b) evaluarea probabilitatii producerii evenimentului (faptei
antisociale).
In cadrul celui de-al doilea obiectiv se ncearca sa se evalueze
posibilitatea producerii evenimentului la o vrsta timpurie, precum si
posibilitatea repetarii evenimentului (riscul de recidiva).

24

D) Functia profilactica. Nu putine au fost acele orientari care

au considerat ca cercetarea remediilor criminalitatii excede ariei de
preocupari a criminologiei, aceasta revenind unor alte discipline, cum
este dreptul penal, politica penala, penologia etc.
Curentul clinic n criminologie are meritul de a fi adus n atentia
cercetarilor problema studierii unor mijloace de tratament menite a
contribui la prevenirea criminalitatii.
O perioada s-a comparat astfel, criminologia cu medicina si
pedagogia60. Dupa cum medicina nu poate fi conceputa n afara
aplicarii sale la tratamentul si prevenirea maladiilor, pedagogia, n
afara aplicarii sale la dezvoltarea armonioasa a psihologiei copilului,
tot asa, criminologia exista prin prezenta unor valori specifice, ce se
manifesta prin aplicarea criminologiei la profilaxia crimei si la
tratamentul de resocializare a infractorilor.
16. DUALISM SI SINTEZA. Aplicarea n criminologie a unor
metode de cercetare ce au fost elaborate n vederea realizarii altor
scopuri dect acelea ale explicarii criminalitatii, ct si interferenta ce
se produce aici ntre metodele proprii stiintelor sociale si metodele
specifice unor alte domenii de cercetare (medicina, biologie etc.) au
drept consecinta un anume dualism pe plan metodologic.
Dualismul metodologic nu are nsa semnificatia unui mozaic, a
unui inventar de metode si tehnici mprumutate din alte discipline, ci
are o finalitate integratoare.
Acest lucru este posibil, n primul rnd, datorita obiectului
specific al criminologiei. Folosirea unor metode din alte ramuri ale
stiintei la studiul criminalitatii face ca acestea sa dobndeasca, n
procesul aplicarii lor concrete, trasaturi, particularitati deosebite,
functie de obiectul cercetat. Daca exista metode comune pe
ansamblul stiintelor sociale - arata Albert Brimo - nimeni nu poate
nega ca fiecare stiinta sociala utilizeaza n mod specific aceste metode,
conform propriului sau obiect"3.
Modalitatile de cercetare multi- si interdisciplinare4 pe care
criminologia ca stiinta de granita le dezvolta pe plan metodologic, nu
se rezuma asadar la o preluare automata a metodelor si tehnicilor de
cercetare apartinnd altor discipline stiintifice, la aplicarea lor tale
quale la studiul criminalitatii, ntruct nici pe plan teoretic si nici sub
raport metodologic criminologia nu se confunda cu stiintele cu care se
nvecineaza. Ea se sprijina pe rezultatele acestor stiinte ntr-un scop si
ntr-o finalitate ce-i sunt proprii5.
25

Abordarea interdisciplinara a fenomenului criminalitatii, ca una din

caile fundamentale de realizare a unei sinteze cu functii metodologice n
criminologie, decurge din nsasi natura complexa a acestui fenomen. Sunt
necesare n acest sens investigatii cu caracter sociologic, psihologic etc.
Fiecare din specialistii ce alcatuiesc echipele de cercetare criminologica6
vine cu experienta, cu explicatiile, cu rezultatele obtinute n domeniul
propriu. Fiecare observa, descrie si explica criminalitatea de pe pozitiile
disciplinei sale. Dar cercetarea criminologica nu se opreste aici. Daca s-ar
ntmpla astfel ntr-adevar, nu ne-am afla dect n fata unui inventar de
date venite din cele mai diferite discipline, dar care nu ar putea constitui
arsenalul stiintific al unei discipline autonome, ele ramnnd, n cel mai
bun caz, parti sau capitole ale disciplinei de baza, prin extinderea
obiectului de cercetare si asupra fenomenului criminalitatii.
Se impune, asadar, o integrare progresiva a rezultatelor
obtinute, ntr-o perspectiva originala, care sa constituie fondul teoretic
si metodologic propriu stiintei criminologiei7.
n cadrul acestui efort de sinteza se coreleaza concluziile privind
diferitele laturi ale fenomenului studiat, observndu-se pna la ce punct
anumiti factori se asociaza sau se neutralizeaza8. O atare corelare devine
posibila, numai n masura n care si pe plan metodologic se realizeaza
conlucrarea efectiva ntre diferitele metode si tehnici utilizate. Acesta
este sensul unei reale cercetari interdisciplinare si aceasta a fost calea
prin care s-a realizat trecerea de la sociologia criminala, unde
predomina viziunea sociologului, la criminologia sociologica, unde
dominanta este viziunea criminologului, de la psihologia criminala la
criminologia psihologica s.a.m.d. Criminologia generala este rezultatul
acestui proces de sinteza.
Paralel cu folosirea unor metode de mprumut", criminologia
si dezvolta nsa, pe masura afirmarii sale ca disciplina autonoma,
propriile sale metode si tehnici de cercetare9.
Nu se exclude, desigur, posibilitatea unor cercetari individuale n domeniul
criminologiei. Istoria criminologiei ne ofera, de altfel, numeroase exemple n
acest sens.
Abordarea interdisciplinara n cadrul unor echipe complexe apare nsa ca cea
mai adecvata cale, mai ales n stadiul actual de dezvoltare a diferitelor
ramuri ale stiintei.

26

9 G. Houchon arata, nca din 1967, ca n fata metodologiei criminologice sta

sarcina imediata ca, alaturi de aplicarea unor instrumente de cercetare
mprumutate din
stiintele sociale, sa se treaca la construirea unor tehnici de cercetare proprii
care sa studieze fenomenele specifice criminologiei.
7. DELIMITARI CONCEPTUALE. n finalul acestei sectiuni
unele clarificari de ordin conceptual sunt absolut indispensabile
pentru ntelegerea problemelor examinate n acest capitol.
Prima clarificare are n vedere conceptul de metodologie.
O privire n istoria gndirii filosofice desprinde un anumit moment
n care pe omul de stiinta ncepe sa-1 preocupe nu numai explicatia cauzala
pe care determinismul o ofera, dar si functia metodologica a
determinismului, rolul pe care cauzalitatea l ocupa n procesul de
cunoastere.
Ca rol al acestor reflectii filosofice, legate mai ales de empirismul
englez si rationalismul francez, se pun bazele unui domeniu de cugetare
distinct, si anume metodologia considerata ca stiinta care se ocupa cu
studiul metodelor stiintifice. Pe masura progresului stiintific, din
metodologia
generala se desprind metodologiile particulare, fiecare domeniu de
cercetare elabornd propriile sale reguli si norme de cunoastere. Cu alte
cuvinte, drumul pe care gndirea l parcurge catre cunoasterea obiectului
de studiu devine un capitol distinct al oricarei discipline stiintifice.
Att metodologia generala, ct si metodologiile particulare nu
trebuie sa fie confundate cu diferitele procedee de realizare a unor actiuni
practice, cu un ndreptar tehnic", asa cum n mod gresit se foloseste.
O alta clarificare are n vedere conceptul de metoda si acela de tehnica.
Prin metoda se ntelege acea ordine ce se pune n studierea si
nvatarea unei stiinte10. Cu ajutorul metodei, cunoasterea spontana se
transforma n cunoastere critica. In aceasta acceptiune metoda este un produs
ideativ, o creatie a mintii ce se diversifica n activitatea de cercetare
stiintifica ntr-o pluralitate de metode particulare. Fiecare din aceste metode
particulare da nastere n procesul concret de studiere a fenomenelor si
proceselor lumii naturale si sociale, la tehnici diferite.
Tehnica sau procedeul constituie, prin urmare, o anumita
metoda n actiune sau, altfel spus, felul practic n care se utilizeaza o
metoda sau alta11. Aceasta si explica de ce, n anumite cazuri aceeasi
27

denumire este folosita att cu privire la o metoda, ct si pentru a

desemna tehnica de realizare n concret a acesteia.
Sectiunea a Il-a
METODE PARTICULARE
18. CLASIFICARE. n abordarea obiectului sau de studiu, criminologia
utilizeaza o serie de metode de cercetare.
Adoptnd pentru toate aceste metode denumirea comuna de
metode particulare, se impune ca n cadrul lor sa operam o serie de
distinctii, fata de mprejurarea ca unele au un grad mai mare de
generalitate, fiind utilizate n egala masura de o serie ntreaga de stiinte, n
vreme ce altele sunt proprii numai unor sau unei stiinte
anume.
Apartin primei categorii metode de maxima generalitate, cum ar
fi metoda observatiei sau metoda experimentala.
Din cea de-a doua categorie fac parte acele metode cu un grad
mai redus de generalitate, la care apeleaza numai anumite discipline
stiintifice, asa cum este metoda clinica, sau metode proprii numai unei
stiinte.
O alta clasificare este aceea n metode cantitative si metode
calitative.
Studiind aspectele generale, ct si pe cele individuale, att
factorii obiectivi ct si factorii subiectivi implicati n geneza actului
infractional, urmarind o explorare, dar si o masurare a fenomenului,
criminologia apeleaza n egala masura la metode apte sa studieze
fenomenul n ansamblul sau, dar si la metode de cunoastere a
personalitatii infractorului, la metode susceptibile de a dezvalui latura
cantitativa dar si latura calitativa a obiectului supus cercetarii.
Metodele folosite au astfel un caracter complementar. n acest
sens, M. Grawitz arata ca metodele studierii cazului particular, aspectelor
calitative, aduc o bogatie de date susceptibile de a fi generalizate,
de a sugera ipoteze de cercetare verificabile prin metode cantitative12,
n acest mod, cercetarea cantitativa este aproape ntotdeauna precedata
28

si succedata de o cercetare calitativa.

Prezentam n cele ce urmeaza unele dintre metodele de cercetare
mai frecvent utilizate.
19. UNELE METODE PARTICULARE UTILIZATE N
DOMENIUL 'CRIMINOLOGIEI
A) Metoda observatiei. Asa cum se arata n literatura de
specialitate13, prin caracterul sau cuprinzator si indispensabil tuturor
celorlalte metode, prin calitatea sa de a decela frecventa fenomenelor,
de a le surprinde n stare naturala, de a le sesiza dependentele
complexe si conditionarile factoriale, observatia reprezinta una dintre
principalele cai de cunoastere a fenomenului criminalitatii.
Nici una dintre metodele particulare - clinica, tipologica, predictiva
- nu se poate dispensa de observatie, aceasta reprezentnd izvorul
cunoasterii, momentul contactului initial ntre subiect si obiect.
Trebuie facuta nsa o distinctie neta ntre observatia stiintifica si
observatia empirica. >
Exista, asa cum arata Stahl, reguli generale ale observatiei
stiintifice14. Cunoasterea si respectarea acestor reguli si de catre
cercetatorul criminolog constituie premisa fundamentala a trecerii la
etapa investigarii fenomenelor prin tehnicile particulare ale observatiei
si, de aici, la obtinerea unor rezultate semnificative pe plan stiintific.
O observatie empirica este la ndemna oricui; aceasta ia nastere spontan, n
contactul zilnic dintre individ si realitatea nconjuratoare.
Prin natura sa, observatia empirica este limitata la sfera de interese a
individului, la grupul social din care face parte. Ea este incapabila sa ofere o
imagine completa a fenomenului observat, fiind cantonata la fragmente,
aspecte, laturi ale acestuia. Caracterul spontan al observatiei empirice se
repercuteaza inevitabil asupra profunzimii si exactitatii acesteia. Observatia
empirica pacatuieste cel mai adesea prin superficialitatea si inexactitatea
datelor furnizate. Sunt retinute mai ales aspectele de suprafata, partea
spectaculoasa a evenimentului sau situatiei date.
Un alt neajuns al observatiei empirice l reprezinta caracterul
subiectiv al informatiilor culese. Observatorul va fi inevitabil influentat
de propriile sale opinii, de situatia sa personala, de interesele sau
prejudecatile sale n raport cu faptul de viata observat. Observatia
empirica este astfel insuficient cenzurata critic si de cele mai multe ori
nu este dirijata catre un obiectiv precis.
29

Observatia stiintifica presupune o contemplare intentionata si

metodica a realitatii15.
In literatura de specialitate se arata ca n stiintele sociale
regulile care ghideaza observatia sunt complexe, ca n stadiul actual de
dezvoltare a acestor stiinte observatia presupune, ca un criteriu de
referinta, existenta unor abstractii stiintifice cu un continut determinat.
Referindu-ne la domeniul criminologiei, trebuie subliniat ca
fenomenul criminalitatii este o abstractie, el poate fi observat prin
structurile sale concrete. Observatia va privi mai ales comportamentul
delincvent, individual si de grup, actiunile n care si prin care acesta se
manifesta, ca si reactiile pe care faptele antisociale le provoaca n
rndurile membrilor societatii.
M. Vermes este de parere ca n domeniul criminologiei
observatia mbraca un aspect obiectiv si unul subiectiv. Observatia pe
care o denumeste obiectiva se refera la forma de manifestare
exterioara a faptei penale, la mprejurarile n care a fost savrsita, la
metodele si mijloacele de savrsire, la consecintele acesteia si la orice
alte mprejurari de natura obiectiva. Observatia n sens subiectiv
priveste studiul personalitatii infractorului. Autorul recunoaste nsa ca
n cercetarea concreta aceste doua aspecte nu sunt separat investigate,
ci se afla ntr-o permanenta ntrepatrundere16.
n criminologia traditionala, comportamentul delincvent a
constituit punctul central al observatiei criminologice. Aceasta si
explica ntr-un fel locul pe care l ocupa n metodologia criminologica
tehnicile de observatie ale individului.
Criminologia reactiei sociale a mutat centrul de gravitate de la
studiul individului delincvent la studiul grupului social. n cadrul
acestei orientari s-au dezvoltat ndeosebi tehnicile de observatie a
opiniilor si atitudinilor grupului.
Nu se poate nega nsa si aportul pe care observatia empirica l
poate aduce n cercetarea stiintifica. O mare parte din bagajul de cunostinte
pe care l poseda n prezent criminologia se datoreaza acumularilor
realizate de-a lungul timpului pe baza observatiilor empirice.

30

B) Metoda experimentala sau, mai pe scurt, experimentul,

constituie una dintre metodele cu grad ridicat de generalitate, aplicata
n cele mai diferite domenii ale stiintei. Pe calea experimentului, omul
de stiinta urmareste sa sesizeze legaturile de interconditionare ntre
diferitele fenomene, dar mai ales sa recunoasca nlantuirea cauzala
dintre acestea.
Experimentul reprezinta o observatie provocata n conditii
determinate sau alese de nsusi experimentator. Aceasta metoda - arata
Eduard Claparede1 7 - este deci susceptibila de a ne ajuta sa constatam
fenomene care dupa cursul natural al lucrurilor nu ar avea prilejul sa
se manifeste si care sunt totusi importante pentru solutionarea
problemei puse".
Realizarea oricarui experiment implica determinarea unei
probleme si elaborarea unei ipoteze al carei adevar sau falsitate vor fi
confirmate sau infirmate n cursul cercetarii. Cel mai adesea se pune
problema de a determina legaturile ce unesc doua variabile, de a
compara efectele a doi factori pentru a decanta care este cauza si care
este efectul n cadrul procesului studiat.
M. Grawitz1 8 propune n acest sens urmatoarea schema de
desfasurare a experimentului: n scopul de a se aprecia actiunea unui
anumit factor (variabila independenta) asupra altor factori (variabilele
dependente) este necesara compararea a doua elemente, dintre care
numai unul va fi supus influentei factorului pe care ne propunem sa-1
studiem. De aici, necesitatea de a constitui doua -grupuri ct mai
asemanatoare, grupul experimental A si un grup de control C. Variabila
X, a carei influenta urmeaza a fi masurata va actiona numai n cadrul
grupului A. n cazul n care ipoteza este exacta, fenomenul Z legat de
variabila X va trebui sa apara n grupul A si sa fie absent sau foarte slab
n grupul C. Influenta variabilei X va rezulta astfel din diferenta dintre
intensitatea fenomenului Z n grupul A n raport cu grupul C.
Unii specialjsti atrag nsa atentia ca distinctia ntre laborator si
mediul natural este mai dificil de stabilit, ntruct ceea ce conteaza nu
este att cadrul de laborator (asadar locul propriu-zis de desfasurare a
experimentului) ct latura artificiala" a acestuia, care poate sa apara
si n experimentul de teren, n masura n care subiectii respectivi o
percep ca atare.
31

n raport cu variabila independenta, experimentul poate fi provocat

sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul
sa actioneze (sa introduca) variabila independenta. n experimentul
invocat, variabila independenta nu este introdusa de catre
experimentator, ci face parte din conditiile antecedente24, experimentatorul
limitndu-se numai la a nota influenta acesteia asupra
fenomenului studiat.
n raport cu modalitatile concrete de manipulare a variabilelor
exista, de asemenea, mai multe tipuri de experiment. Astfel, tipul de
experiment denumit nainte" si dupa" implica observarea fenomenului
att nainte de introducerea variabilei independente, ct si dupa introducerea
acesteia. Pentru a cunoaste, de exemplu, influenta nor filme de
violenta asupra unui grup de elevi, grupul este examinat att nainte de
vizionarea unui film de violenta, ct si dupa vizionarea acestuia. In tipul
de experiment care se limiteaza doar la controlul dupa", grupul este
observat numai dupa introducerea variabilei independente, aprecierea
rezultatelor facndu-se n raport cu grupul de control. Tipul de
experiment ex post facto" este asemanator celui de tipul dupa", cu
deosebirea ca variabila independenta nu este introdusa de cercetator, ea
existnd n realitatea studiata unde, asa cum arata M. Grawitz25, a fost
introdusa cel mai adesea involuntar, de catre altcineva.
Asa cum aratam, experimentul necesita n marea majoritate a
cazurilor, alaturi de grupul experimental, si un grup de control, aceste
grupuri deosebindu-se ntre ele numai n ceea ce priveste factorul a
carui actiune se urmareste .
25 Autoarea arata n aces sens ca un tip mai recent l reprezinta "simularea",
care apare ca o concretizare a unui model distinct de obiectul caruia se aplica
(op. cit., p. 837).
Pentru a alcatui doua grupuri ct mai asemanatoare se folosesc,
n general, procedeele urmatoare27:
a) controlul de precizie consta n alcatuirea unui grup de
control asemanator grupului experimental prin verificarea
similitudinii fiecarui element component n parte, n asa fel
nct sa existe aceeasi reprezentare n ambele grupuri a
32

totalitatii factorilor individuali;

b) controlul statistic se limiteaza la verificarea frecventei
elementelor similare n ambele grupuri;
c) controlul la ntmplare consta n alcatuirea unor esantioane
aleatorii, considerndu-se ca numai astfel poate fi neutralizata
influenta multitudinii de factori ntmplatori, ntotdeauna
prezenti.
Cercetarea stiintifica pe baza unor grupuri de control este
indispensabila n criminologie. ntr-adevar, una din caile prin care
concluziile cu privire la indivizii infractori dobndesc valoare
stiintifica este compararea acestora cu noninfractorii.
Nu putem atribui o anumita valoare (de cauza, de conditie, de
factor) unui anume fenomen dect n masura n care el este prezent n
cazul individului infractor si absent sau foarte slab reprezentat n cazul
noninfractorului.
Una dintre erorile cele mai grave ce i se atribuie lui Lombroso,
eroare ce din pacate nu este eliminata nici astazi n totalitate din
cercetarea criminologica, o reprezinta lipsa unor grupuri de control
adecvate. Desigur, alcatuirea unor astfel de grupuri este departe de a fi
o problema simpla, cu att mai mult cu ct, si sub acest aspect, n
criminologie apar unele dificultati proprii.
Astfel, statisticile demografice, desi ofera unele date cu privire
la populatie n general, nu sunt ntotdeauna suficiente pentru alcatuirea
grupului de control. La rndul sau, statistica judiciara nu ofera nici ea
datele necesare alcatuirii unor esantioane reprezentative, asa nct
criminologul este nevoit sa-si alcatuiasca, n majoritatea cazurilor,
propriile sale esantioane. Un obstacol foarte important l reprezinta, de
asemenea, volumul ridicat al criminalitatii nedescoperite. Cifra neagra
a criminalitatii va constitui ntotdeauna o sursa de incertitudine cu
privire la puritatea esantionului de noninfractori.
In criminologie trebuie aratat ca, pe lnga dificultatile de ordin
metodologic, trebuie ntotdeauna avute n vedere si unele aspecte de
33

ordin moral, etic si juridic atunci cnd stabilim problema pe care vrem
s-o supunem studiului experimental si tipul de experiment pe care
intentionam sa-1 utilizam.
Unii specialisti28 considera astfel, ca sistemul penal n totalitatea
sa constituie un adevarat experiment, ntruct finalitatea acestuia este
incerta. Prevederile legale cu privire la suspendarea executarii
pedepsei, la probatiune, la liberarea conditionata, la modalitatile de
executare a pedepsei pot fi considerate veritabile experimente. Se
confera, desigur, aici o acceptiune foarte larga experimentului. Pentru
a ne afla n prezenta unui experiment ar trebui ca legislatia respectiva
sa se aplice unui anumit grup experimental si sa nu se aplice unui alt
grup, aflat ntr-o situatie juridica egala. Dar ideea de justitie
presupune, dimpotriva, un tratament egal la situatii egale. Ori,
criminologul nu poate sa nu tina cont de aceste limite.
n aceeasi ordine de idei apare de neconceput provocarea unor
comportamente delincvente, crearea unor situatii care sa favorizeze
savrsirea de infractiuni, n scopul studierii acestora. Criminologul nu
are dreptul sa actioneze cu nici un factor care ar determina sau furniza
o orientare antisociala a subiectului. El se va limita numai la studierea
acelor comportamente care au fost determinate de anumiti factori
criminogeni. Criminologul va estima n atare situatii posibilitatile
privind evolutia ulterioara a fenomenului (a comportamentului
delincvent, a recidivei, a criminalitatii n ansamblul sau sau pe grup de
infractiuni). n astfel de cazuri, ipoteza de lucru va fi previziunea, iar
experimentul va consta n realizarea sau nerealizarea previziunii29.
Aceasta nu exclude utilizarea experimentului provocat n domeniul
criminologiei.
Ramne la dispozitia acestui tip de experiment acea zona a cercetarii
criminologice destinata examinarii actiunii factorului care contribuie la
prevenirea fenomenului criminalitatii. Asa cum arata V.V. Pancratov30,
aplicarea acestei metode ndeosebi la domeniul profilaxiei crimei, la exa
minarea influentei factorilor pozitivi nu-i miscoreaza importanta, ntruct
raspunsul la ntrebarile de ce unii oameni savrsesc infractiuni si alti oameni
nu savrsesc infractiuni reprezinta doua laturi ale aceleiasi probleme.
Asemenea experimente s-au realizat n diferite tari ale lumii,
unul dintre cele mai frecvent citate fiind experimentul lui Cabot
cunoscut sub numele Cambridge Somerville Youth Study", asupra
34

caruia vom reveni n cele ce urmeaza.

Ct priveste experimentul de teren de tipul ex post facto", se
citeaza cercetarile ntreprinse n S.U.A. referitoare la pedeapsa
capitala n doua state nvecinate si asemanatoare din punct de vedere
geografic, economic si social.
Elementul de diferentiere l reprezinta mentinerea pedepsei
capitale ntr-unui din aceste state si abolirea acesteia n celalalt stat,
evidentiindu-se consecintele asupra evolutiei ratei criminalitatii.
Pentru a ilustra mai bine modul n care metoda experimentala a fost aplicata
n domeniul criminologiei, ne vom opri pe scurt asupra cercetarii realizate de
prof. Cabot n S.U.A.
n cadrul proiectului de cercetare Cambridge Somerville Youth
Study", la care ne-am referit deja, prof. Cabot a pornit de la ideea ca
un rol deosebit n formarea personalitatii individului l detine contactul
cu personalitati pozitive. El a elaborat astfel ipoteza de cercetare
potrivit careia delincventa juvenila ar putea fi considerabil diminuata,
n masura n care s-ar oferi predelincventilor sprijinul unor asistenti
sociali specializati, care, n calitate de consilieri sfatuitori, sa canalizeze
aspiratiile acestora catre un ideal moral si etic n viata.
Pentru a realiza experimentul, prevazut pe o perioada de 10 ani, s-a
procedat la selectionarea unui grup de 650 de baieti ntre 6 si 12 ani
proveniti din localitatile Cambridge si Somerville (Massachusetts - S.U.A.).
Jumatate din acest esantion urma sa constituie grupul experimental si
cealalta jumatate grupul de control31. Grupului experimental i s-a asigurat
un numar de consilieri sfatuitori (fiecarui consilier sfatuitor i s-au repartizat
35 de subiecti), grupul de control urmnd sa evolueze n mediul social
obisnuit. Pe parcursul experimentului s-au ivit unele impedimente legate
de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial (efectivul grupurilor ca si
al consilierilor sfatuitori diminundu-se considerabil), de imposibilitatea
mentinerii unui contact strns ntre consilierii sfatuitori si subiectii
respectivi.
31 Pentru asortarea grupurilor s-au utilizat o serie de criterii destul de
complicate descrise pe larg de Powers Witner (vezi A. Normandeau, op. cit.,
p. 312).

35

n 1945, cnd proiectul intra n faza de evaluare a rezultatelor, ramasesera

numai 15 de subiecti. Concluziile acestui experiment au relevat o diferenta
de comportament foarte mica ntre cele doua grupuri.
Un alt exemplu se refera la o cercetare privind Perfectionarea
formelor si metodelor de prevenire a manifestarilor infractionale"
realizata n Institutul de Cercetari Juridice. Experimentul s-a
desfasurat la un liceu din Bucuresti (clasele X-XII).
Ipoteza de cercetare ce urma sa fie verificata consta n aceea ca
reactia de respingere a manifestarilor antisociale este cu att mai
intensa cu ct subiectul este mai afectat prin acea manifestare.
Esantionul de 120 de elevi a fost mpartit prin control aleatoriu,
n grupul experimental E si grupul de control C.
Subiectilor li s-a prezentat o situatie n care ntr-unui din
mijloacele de transport din capitala doi tineri comit acte de agresiune
asupra calatorilor, urmnd sa se nregistreze reactiile produse de atare
fapte si sa se solicite opiniile cu privire la modalitatile de rezolvare a
acestor situatii conflictuale. Variabila independenta (implicarea subiectului)
a fost introdusa numai n grupul E.
La prima vedere, ipoteza de cercetare pare sa se fi verificat, n
sensul ca reactia de respingere a fost mult mai intensa n grupul E, iar
solutiile de rezolvare mult mai eficiente. Dificultatile de ordin metodologic
ale acestui experiment, printre care alcatuirea grupului, implicarea
vadit artificiala" a subiectilor si perceperea ei ca atare de catre subiecti,
caracterul ipotetic al raspunsurilor, imposibilitatea de a controla toti
factorii, ne determina sa privim cu rezerva rezultatele obtinute. Ca sa ne
oprim numai la un singur exemplu, dar edificator dupa parerea noastra
pentru a justifica aceste rezerve, vom arata ca, nedumeriti de stereotipia
reactiei subiectilor apartinnd unei anumite clase (care ofereau ca
solutie de rezolvare mai ales apelarea la organele de politie), am aflat
ulterior ca, putin timp nainte de desfasurarea experimentului, clasa
respectiva audiase o conferinta prezentata de un ofiter de politie cu
privire la prevenirea actelor antisociale.
C) Metoda clinica. Metoda experimentala ofera cu precadere
posibilitatea unei explorari a infractorului n general si mai putin a
unui infractor determinat. Procednd la fragmentarea personalitatii
acestuia n elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate
prin grupul de control, ea se cere a fi completata prin alte metode care
sa permita o abordare a personalitatii infractorului n unitatea si
dinamica acestuia.
36

O astfel de metoda este metoda clinica. Subliniind caracter

complementar al acestor doua metode, M. Grawitz3 2 evidentia:
totodata diferenta dintre cele doua metode, diferenta ce priveste at
obiectul investigat si scopul urmarit, ct si mijloacele de realizare
fiecareia dintre ele.
Metoda clinica cerceteaza astfel cazul individual ntr-un sec
precis determinat, si anume formularea unui diagnostic si prescriere
unei terapeutici. Ct priveste mijloacele de realizare, metoda clinic
nu opereaza cu variabile, ci se bazeaza pe anamneza. Dealtfel,
literatura de specialitate multi autori mai denumesc metoda clinica t
anamneza3 3 sau istoria cazului, sau studiu de caz.
n legatura cu aceasta ultima denumire, alti autori3 4 sunt d
parere ca metoda clinica si metoda cazului individual nu se suprapun
metoda clinica, apelnd la o gama mai variata de tehnici de realizare
are o arie mai larga de cuprindere.
Frecventa aplicare pe care metoda clinica o are n domeniu
criminologiei se datoreaza importantei pe care o ocupa, n cadru
acestei discipline stiintifice, studiul personalitatii infractorului.
Criminologia clinica, n ansamblul sau, are ca suport metodologic
aceasta metoda. Organizata potrivit principiilor clinicii medicale35,
criminologia clinica si propune astfel sa orienteze regimul de executare
a sanctiunilor penale si programul de resocializare a infractorului n
raport cu concluziile ce rezulta din examenul clinic al acestuia. Pe baza
unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor
trasaturi ale personalitatii infractorului. Acestea vor permite formularea
unui diagnostic, pe baza caruia criminologul clinician urmeaza sa
evalueze conduita viitoare a subiectului si sa formuleze un prognostic
social. Pornind de la diagnosticul si prognosticul formulat, se va elabora
un program de tratament adecvat.
Metoda clinica nu-si propune, prin urmare, sa compare un
infractor cu un noninfractor sau diferite categorii de infractori ntre
ele, ci si concentreaza atentia asupra unui caz determinat, urmarind o
reconstituire a carierei antisociale a individului pe parcursul unei
perioade de timp. Este vorba, n acest caz, de o recompunere a unei
realitati, dar din multiple unghiuri. Aceasta recompunere" - arata
37

G. Kellens3 6 - implica studierea parcursului social al individului, a

experientelor sale succesive, a integrarii sale n circuitul social, o
evaluare a eului sau, a insertiilor sale, o examinare a anturajului
acestuia, ca si a diferitilor agenti de control social.
O atare cunoastere necesita o incursiune n viata individului ca si
un examen multidisciplinar al acestuia (medical, psihologic etc). Metoda
clinica se realizeaza astfel n practica printr-un complex de tehnici de
investigare cum sunt: observatia, studierea documentelor, testele
psihologice, interviul clinic aprofundat, examenele de laborator etc.
In majoritatea situatiilor, studiul de caz se limiteaza la o reconstituire
a biografiei infractorului pe baza examinarii diferitelor documente
(biografii, autobiografii, jurnale, note, dosare) sau convorbirile avute cu
acesta sau cu persoane apropiate lui (familie, prieteni).
In acest sens, A. Normandeau3 7 atrage atentia asupra deosebirii
dintre: a) studiile asa numite de follow-up 8; b) studii descriptive ale
unor cariere criminale; c) studiul de caz propriu-zis.
Studiile de follow-up au urmarit, ndeosebi n prima perioada,
efectele diferitelor metode de tratament asupra unor grupuri de
infractori eliberati din penitenciare. Cu timpul, sfera unor atare studii
s-a largit considerabil.
Cercetarile de acest fel ne pot astfel arata ce devin ntr-un viitor
mai apropiat sau mai ndepartat condamnatii eliberati din penitenciar;
cti dintre acestia devin cetateni onesti care respecta legea, cti si
reiau activitatea infractionala; care este tipul de infractor care persista
ntr-o activitate infractionala periculoasa, care este tipul care va
abandona activitatea criminala; la ce vrsta se produc aceste
schimbari; daca nchisoarea reuseste sa mpiedice recidiva; cum se pot
ameliora metodele de tratament.
Un exemplu de astfel de studii l constituie cele realizate de sotii
Glueck. Acesda au reusit sa-si urmareasca subiectii pe o perioada ce a
depasit n general 10 ani. Intr-unul dintre primele studii realizate, ei au
urmarit un esandon de 510 barbati liberati conditionat din Massachusetts
Reformatory, a caror pedeapsa expira ntre 1921 si 1922.

38

O perioada test de 5 ani (perioada de liberare conditionata),

aproape toti cei 510 condamnati au fost urmariti cu minutiozitate (27
dintre acestia n-au putut fi gasiti, iar 55 au decedat ntre timp).
Rezultatele obtinute de sotii Glueck au aratat: 21,1% succes
total, 16,8% succes partial si 61,1% esec total, rezultate ce difera
simtitor fata de rapoartele oficiale, care indicau 80% succes total.
Pe baza acestui studiu, sotii Glueck au formulat importante
observatii cu privire la perfectionarea mijloacelor de supraveghere si
asistenta sociala n timpul liberarii conditionate.
Esantionul respectiv a fost urmarit n continuare pe o perioada
de 10 ani (mpartita n doua etape de cte 5 ani fiecare)39. Este
important de retinut, sub aspect metodologic, modul n care sotii
Glueck au cautat sa separe factorii care tin de procesul inevitabil de
maturizare si mbatrnire, de acei factori care intereseaza ndeosebi
studiile de follow-up, referitori la tratamentul penitenciar si la
eficacitatea acestuia n prevenirea criminalitatii.
Rezultatele arata, ceea ce de altfel s-a evidentiat si prin cercetarile
efectuate pe baza altor metode, ca cel mai mare pericol de recidiva
exista n primii 5 ani de la eliberare. Aceasta concluzie este deosebit de
importanta pentru organizarea asistentei postpenale, pentru gasirea
acelor cai si mijloace care sa previna ca fostii condamnati sa-si reia
imediat contactul cu mediul anterior.
Studiul descriptiv urmareste sa descrie carierele criminale ale
unor infractori, indiferent daca acestia au fost supusi sau nu unui
tratament penal. Pe calea unor astfel de studii pot fi relevate aspecte
care sunt mai greu de sesizat din statistica judiciara, cum ar fi modul
n care unii infractori trec de la savrsirea unor fapte mai usoare la
unele mai grave, care tipuri de infractori sunt mai predispusi sa
continue activitatea infractionala. Astfel de studii pot servi ca punct de
plecare n studiile de caz, n stabilirea unor tipologii.
Studiul de caz propriu-zis priveste cariera infractionala a unui
individ anume. Exista n principiu doua modalitati de prezentare a
studiului de caz:

39

- prima modalitate este aceea de a prezenta istoria

detaliata a unuia sau mai multor indivizi infractori,
lasnd cititorul sa traga concluziile de rigoare;
- a doua modalitate urmareste o prezentare a unor cazuri
care au menirea sa sprijine pozitia teoretica a autorului (cu
privire la etiologia faptelor, la motivatia subiectilor) sau sa
serveasca la construirea unor tipologii. Sunt citate, n acest
sens, lucrarile lui W. Healy, Von Henting, E. Sutherland,
sotii Glueck si altii, n care sunt descrise pe larg vietile
unor infractori pe o perioada ndelungata de timp. Bogatia
de informatii oferita de atare cercetari trebuie nsa
neaparat trecuta prin filtrul unei critici, determinate n
principal de lipsa de reprezentativitate a cazurilor alese, de
tendinta de a alege n general cazuri spectaculoase etc.
D) Metoda tipologica. Este una dintre cele mai vechi metode
utilizate n criminologie. Metoda tipologica serveste, n principal, la
descrierea unui asa-numit tip criminal n opozitie cu tipul noncriminal,
la descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,
pasional, violent, escroc etc.) si, n sfrsit, la stabilirea unei
tipologii criminologice a actului infractional, tipologie mai adecvata
dupa parerea unor specialisti nevoilor cercetarii criminologice, n
raport cu tipologia legala.
Metoda tipologica a fost mbratisata ndeosebi de partizanii
tendintei bioantropologice, preocupati de a argumenta existenta unui tip
constitutional. Metoda tipologica este prezenta nsa si n criminologia
de orientare psihologica-psihiatrica, ca si n cea de orientare sociologica.
Ceea ce le distinge este, desigur, optica potrivit careia sunt retinute
trasaturile ce servesc la construirea tipologiilor respective.
A. Normandeau4 0 situeaza metoda tipologica undeva ntre metoda
statistica (prea saraca pentru a releva caracteristicile esentiale ale
fenomenului
examinat) si studiul de caz (bogat n relevarea unor trasaturi
individuale, dar inutilizabil n studiul unui numar mai mare de indivizi).
Metoda tipologica are la baza notiunea de tip. Tipul reprezinta o
combinatie a mai multor trasaturi caracteristice pentru fenomenul
studiat41. O grupare de tipuri ntre care se repartizeaza diferitele trasaturi
caracteristice ale fenomenului studiat reprezinta o tipologie. Orice
40

tipologie opereaza asadar o selectie, oprindu-se asupra acelor trasaturi

care prezinta o asemenea importanta pentru descrierea fenomenului dat,
nct permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de ordin secundar42.
Max Weber, unul din promotorii acestei metode, diferentiaza
tipul att de ipoteza, ct si de descriere concreta. Spre deosebire de
ipoteza, tipul corespunde unei realitati concrete, iar spre deosebire de
descrierea concreta, tipul nu retine dect anumite aspecte ale fenomenului.
Diferitele tipologii ntlnite n criminologie se pot clasifica, pe
de o parte, n tipologii specifice si n tipologii de mprumut, iar pe de
alta parte, n tipologii constitutionale, psihologice, sociologice, n
raport cu orientarea teoretica respectiva44.
C. Lombroso si E. Ferri sunt cei care au creat primele tipologii
specifice. C. Lombroso a ncercat sa demonstreze existenta unui tip
unic de criminal nnascut, prin retinerea anumitor trasaturi, socotite
stigmate ale crimei. Ulterior, C. Lombroso a realizat o tipologie mai
diferentiata, descriind si alte tipuri de criminal (vezi infra 58).
41 H.J. Eysenck, Crime and Personality, London, Routledge, 1964, p. 8,
considera tipul ca reprezentnd un grup de trasaturi combinate ntre ele, iar
trasatura ca un grup de acte sau tendinte legate la rndul lor ntre ele.
42 A. Brimo, op. cit., p. 313. n acest sens P. Popescu Neveanu precizeaza ca
nu orice asociere de trasaturi alcatuieste un tip, ci numai aceea care este
concomitent pregnanta, consistenta si semnificativa. Spre deosebire de
clasificare, care distinge grupuri la care indivizii apartin n exclusivitate,
metoda tipologica conduce la imagini "ideale", de referinta, la care raportam
indivizii concreti, acestia putnd apartine mai multor categorii tipologice,
existnd astfel tipuri intermediare si mixte (vezi Dictionar
de psihologie. Bucuresti, Editura Albatros, 1978, p. 736).
44 Numeroase clasificari sunt posibile, fiecare din tipologiile enuntate fiind
susceptibila, la rndul ei, de alte clasificari.
Un alt exemplu de tipologie este cel realizat de Seeling. Autorul
austriac retine astfel 8 tipuri de criminali: 1. criminali profesionisti, care
evita n general sa munceasca, principala sursa de venit provenind din
infractiune; 2. criminalii contra proprietatii; 3. criminalii agresivi; 4.
41

criminalii carora le lipseste controlul sexual; 5. criminalii care actioneaza

sub imperiul unei crize"; 6. criminalii care actioneaza n baza unor
reactii primitive; 7. criminalii care actioneaza sub influenta unei anumite
ideologii; 8. criminalii caracterizati prin lipsa de disciplina sociala.
Asa-numita tipologie de mprumut a servit, asa cum aratam,
celor mai diverse orientari.
Curentul bioantropologic si-a concentrat astfel eforturile n a
demonstra existenta unui tip constitutional, predispus la delincventa
datorita unei lipse de armonie de natura biofizica.
Cercetarile mai recente nu-si mai propun nsa sa izoleze un tip
de criminal diferit de restul speciei umane, ci sa stabileasca anumite
legaturi ntre delincventa si unele trasaturi de natura biopsihofizica.
Criminologia s-a folosit n acest domeniu ndeosebi de clasificarile
realizate de E. Kretschmer si W. Sheldon (vezi infra 64).
Orientarea sociologica s-a servit, de asemenea, de unele
tipologii de mprumut, cum ar fi cele realizate de Reisman si Howard
Becker (tipul inter-directed si other-directed), tendinta actuala, cu
exceptia tipologiilor constitutionale si psihanalitice, fiind aceea a unei
abordari complexe sociologice si psihologice. n cadrul tipologiilor
astfel realizate, la o extrema se gaseste tipul singuratic (solitar) al
infractorului, iar la cealalta extremitate infractorul de cariera, partea de
mijloc fiind ocupata de white collar crime" si infractorii care comit
infractiuni din culpa.
E) Metoda comparativa. Precednd, succednd, fiind utilizata
paralel sau asociat cu alte metode, metoda comparativa o ntlnim n
toate fazele procesului de cercetare criminologica, de la descrierea si
explicarea pna la prognozarea fenomenului infractional, n
macrocriminologie
ca si n microcriminologie, la toate nivelurile de interpretare fenomen,
fapta penala, faptuitor, victima - att n cercetarea de natura
cantitativa, ct si n cea de natura calitativa. Nu ntmplator, A. Brimo4 6
afirma astfel ca, prin vocatie, ca si prin utilizare, metoda comparativa
reprezinta metoda cu cel mai larg cmp de aplicare n stiintele sociale.
Referindu-se la metoda comparativa, E. Durkheim4 7 arata: Nu
42

avem dect un anumit mod de a demonstra ca ntre doua fapte exista o

relatie logica, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile n
care ele sunt prezente sau absente simultan si de a cerceta daca
variatiile pe care le prezinta n aceste combinatii diferite de
mprejurari, dovedesc ca unul depinde de celalalt".
Orice comparatie presupune astfel cel putin doua elemente,
doua fapte, doua procese ce urmeaza a fi comparate. ntr-o prima
etapa se. vor evidentia asemanarile si deosebirile dintre acestea,
urmnd ca n etapa urmatoare ele sa fie explicate.
Metoda comparativa utilizeaza astfel procedeele de inductie
elaborate de Stuart Mill. Criminologia foloseste dintre acestea, cel mai
adesea procedeele concordantelor, al diferentelor si al variatiilor
concomitente.
-Procedeul concordantei are n vedere faptul ca, atunci cnd
producerea unui anumit fenomen este precedata n timp de actiunea altor
fenomene aparent noncontingente, pentru a putea determina cauza este
necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare sa determinam elementul
comun existent n cuprinsul lor, acesta constituind cauza. Asadar, cnd
XC este urmat de E
YC este urmat de E
ZC este urmat de E
Atunci C cauzeaza E.
Opernd cu un exemplu voit simplist - pentru a facilita ntelegerea
procedeului expus - aratam ca: ntr-o scoala ni se prezinta
situatia a trei elevi care sunt depistati ca au savrsit mai multe furturi
din autoturisme.
Analiznd situatia fiecaruia dintre ei se constata ca toti trei provin
din familii dezorganizate. Elementul de concordanta l reprezinta
asadar, n acest caz, familia dezorganizata (lipsa unui climat familial
adecvat, lipsa de supraveghere), element care ar putea constitui cauza
comportamentelor respective.
- Procedeul diferentelor. Ori de cte ori un fenomen se produce
43

n cazul n care sunt ntrunite anumite conditii, dar el nu se mai

produce cnd una dintre aceste conditii lipseste, atunci aceasta
presupusa conditie constituie cauza fenomenului. Deci,
daca XYC este urmat de E
dar XY nu mai este urmat de E
Atunci C cauzeaza E.
Opernd cu exemplul de mai sus, sa presupunem ca dintre cei
trei colegi de clasa provenind din familii dezorganizate, numai unul
singur devine infractor. Din analiza situatiei sale reiese ca acesta
fusese atras ntr-un anturaj nociv, compus din indivizi dubiosi care
aveau antecedente penale.
Aplicnd procedeul aratat reiese ca acest factor de diferentiere anturajul
nociv - ar constitui n cazul n speta cauza comportamentului
respectiv.
-Procedeul variatiilor concomitente. In masura n care mai multe
fenomene preceda un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente
care variaza n acelasi fel cu fenomenul care succede constituie cauza:
XYC este urmat de E
X!YC este urmat de E
XY'C este urmat de E
XYC1 este urmat de E1
Atunci C cauzeaza E.
Sa presupunem ca avem de-a face cu doua colectivitati umane,
apropiate ntre ele ca obiceiuri, nivel de viata, mediu geografic etc. si
care prezinta o stare infractionala asemanatoare. La un moment dat se
constata ca n cadrul uneia dintre aceste comunitati creste brusc
numarul infractiunilor de violenta.
Procedndu-se la analiza acestei situatii, se constata ca n acea
comunitate crescuse considerabil numarul localurilor n care se
consumau bauturi alcoolice.

44

Trebuie aratat nsa ca aceste procedee nu apar niciodata ca

procedee izolate si ca inductia, ca si deductia, nu constituie dect
momente ale cunoasterii stiintifice, legate foarte strns ntre ele48.
Utilizarea metodei comparative n criminologie ridica aceleasi
probleme ca si n alte discipline sociale, cu privire la ce comparam
(obiectul comparatiei), cum comparam (criteriile ce determina comparatiile),
la ce nivel se situeaza comparatiile (determinarea unei
dimensiuni comune).
n orientarea psihiatrica-psihologica metoda comparativa a fost
utilizata ndeosebi ca una din principalele cai de evidentiere a
deosebirilor de natura sau de grad ntre personalitatea criminala" si
cea normala" (vezi infra 80).
Pentru a masura specificitatea personalitatii criminale", s-a
procedat la o adaptare a testelor psihologice la nevoile proprii de
comparatie ale criminologiei. Se nscriu n acest cadru cercetarile
efectuate de E. de Greeff, J. Pinatel etc. (vezi infra 78, 80).
Criminologii de orientare sociologica au ncercat sa stabileasca
anumiti indici cantitativi pentru a compara criminalii n raport cu cei
care nu au comis fapte antisociale. Aceasta directie de cercetare este
ilustrata de unele dintre studiile efectuate de sotii Glueck, ca si de
studiile, numite de cohorta", realizate mai ales de M. Wolgang n
S.U.A. si de Christie n Norvegia.
Aceste studii urmaresc evolutia pe o perioada de timp determinata
(de obicei 10 ani), a unui grup ce prezinta n momentul nceperii
cercetarii un numar suficient de mare de trasaturi sociale comune.
La sfrsitul perioadei respective se evidentiaza trasaturile diferite
ce apar la acei tineri care nu au comis fapte antisociale n raport cu cei
care au comis astfel de fapte n mod sporadic sau sistematic si pe baza
acestei analize comparative se trag unele concluzii de ordin etiologic.
Analiza comparativa a servit drept suport metodologic si acelor
conceptii cu privire la caracterul ereditar al criminalitatii (studiile de
arbore genealogic, studiile ntreprinse pe categorii de gemeni, studiile
privind anomaliile genetice).

45

Analiza comparativa utilizata de promotorii criminologiei

reactiei sociale" urmareste sa evidentieze anumite aspecte legate de
fenomenul de alienare, de stigmatizare, de conflictul dintre normele
impuse si valorile acceptate. Metoda comparativa serveste, de
asemenea, la realizarea unor studii privind controlul social, la
elaborarea unor programe de tratament si prevenire a delincventei, la
construirea unor tipologii privind atitudinea opiniei publice fata de
justitia penala etc.
In aceeasi ordine de idei sunt de mentionat si acele cercetari
ntreprinse n scopul de a dezvalui proportiile criminalitatii nedescoperite
(cifra neagra a criminalitatii).
F) Metodele de predictie. Problemele legate de previziunea
stiintifica n domeniul criminologiei privesc raportul dintre legitatile
statistice si prognosticul fenomenului infractional, optiunea cu privire
la factorii predictiei de natura individuala, activitatea de planificare n
domeniul previziunii si controlului criminalitatii.
Metodele de predictie au urmarit n principal doua obiective: pe
de o parte, formularea unor previziuni cu privire la evolutia
fenomenului infractional pe o perioada de timp data (de obicei 5 ani),
iar pe de alta parte, evaluarea probabilitatilor de delincventa.
In cadrul celui de-al doilea obiectiv se pot grupa doua categorii
de cercetari:
- cercetarile care au ca scop sa evalueze probabilitatea de
delincventa, sa prevada, cu alte cuvinte, semnele unei
delincvente viitoare la o vrsta foarte frageda;
- cercetarile care urmaresc sa evalueze probabilitatea de
delincventa, sa prevada, asadar, comportamentul viitor
al persoanelor care au deja o conduita delincventa.
Cercetarile predictive cu privire la fenomenul criminalitatii
privesc n general diferitele ncercari de a estima, pe o perioada
de timp, numarul condamnatilor definitiv (criminalitatea legala).
Astfel de studii s-au realizat n tarile nordice, n Marea Britanie, n
Franta etc.
Cercetarile s-au desfasurat n principal pe baza a doua ipoteze
de cercetare, denumite ipoteza saraca" si ipoteza mbogatita"4 .
In cadrul ipotezei sarace" nu s-a folosit dect o singura
corelatie, si anume aceea ntre evolutia criminalitatii si variabila timp.
46

Ipoteza numita mbogatita" introduce pe rnd si alte variabile, cum ar

fi demografia, industrializarea etc.
Metodele de predictie individuala urmaresc, asa cum aratam, o
estimare a probabilitatilor ca un individ sau un grup de indivizi sa
devina delincventi sau sa persiste n delincventa.
Primele studii de predictie n criminologie sunt considerate a fi
cele ale lui Warner publicate n 1923.5 0 Elaborarea unor metode de
predictie proprii criminologiei se datoreaza nsa scolii germane de
criminologie, reprezentata de Schiedt, Meywerk, Schwaab, Gerecke si Frey,
si scolii americane, reprezentata de Burgess, Argow, Ohlin, Wilkins si,
n special, de Sheldon si Eleonor Glueck.
nainte de a nfatisa foarte pe scurt metoda schemei de prognostic
pusa la punct de scoala germana, ca si a tabelelor de predictie
ale sotilor Glueck, doua precizari se impun.
Metodele amintite sunt folosite pentru a evalua probabilitatea de
delincventa fie a unui grup, fie a unui individ anume.
Tehnicile de realizare vor diferi nsa dupa cum este vorba de un
grup de delincventi sau de un caz particular (predictia asociindu-se
aici cu alte metode de investigatie a infractorului, cum sunt studiul de
caz, follow-up etc).
Ct priveste evaluarea conduitei unui grup, concluziile
desprinse nu se vor putea, desigur, extinde asupra indivizilor luati ca
personalitati distincte. Astfel, ntr-o predictie de 80% esec cu privire la
un grup liberat conditionat, nu se va putea sti daca individul X nu
apartine tocmai minoritatii de 20%. Studiul de prognostic al grupului
de infractori prepara nsa terenul unei predictii individuale,
contribuind la selectia preliminara a factorilor predictivi51.
Legata nemijlocit de acest ultim aspect, ce-a de-a doua
precizare are n vedere modalitatile de selectionare a factorilor
predictivi, a asa-numitelor simptome de delincventa. Indiferent
ca este nsa' vorba de o predictie de grup sau de o predictie
individuala, metodele criminologice de predictie se bazeaza pe un
principiu comun, si anume acela de izolare a unui anumit numar de
47

factori care fac probabila aparitia conduitei delincvente. Cu ct acest

numar de factori este mai ridicat, cu att gradul de probabilitate este
mai mare.
Prezentam pe scurt n cele ce urmeaza principalele metode de
predictie:
a) n cadrul schemei de prognostic pusa la punct de
Schiedt, Meywerk si Schwaab distingem doua etape,
ntr-o prima etapa se aleg 15 factori diferiti si se
calculeaza de cte ori acesti factori au fost prezenti (%)
n cazurile de recidiva ale grupului studiat. n cea de-a
doua etapa, se calculeaza, n raport cu fiecare membru al
grupului studiat, cti factori (din cei 15) se ntlnesc si
care este proportia de recidivisti. Aceasta metoda a fost
perfectionata de Gerecke si Frey, care au introdus si alte
elemente.
b) Pentru a ilustra metoda tabelelor de predictie, ne vom opri
pe scurt asupra cercetarilor ntreprinse de sotii Glueck52.
Proiectul de cercetare a debutat n 1939; rezultatele au fost
publicate n 1950. Sotii Glueck au lucrat cu un esantion de 1000 de
minori, format din 500 minori delincventi si 500 nondelincventi,
vrsta, nivelul de inteligenta (Q.I. global), originea etnica si mediul
social repartizndu-se identic n cele doua grupuri. Au selectionat apoi
15 factori predictivi, dintre care 5 factori de natura sociala, 5 factori
privind caracterul (folosind testele Rorschach) si 5 factori relativ la
trasaturile de personalitate (pe calea interviului).
n sfera factorilor sociali, sotii Glueck i retin ndeosebi pe cei
legati de relatiile de familie:
- disciplina exercitata de tata asupra copilului, care
poate fi prea severa sau sporadica, slaba, ferma sau
binevoitoare;
- disciplina exercitata de mama, care poate fi nepotrivita,
medie sau potrivita;
- afectiunea manifestata de tata asupra copilului, care
poate fi indiferenta sau ostila; puternica, dar prea
protectoare;
48

- afectiunea manifestata de mama asupra copilului, care

poate fi indiferenta sau ostila; puternica, dar prea
protectoare
- coeziunea familiei, care poate fi prezenta, absenta sau
numai unele elemente de coeziune.
n ce priveste factorii de natura psihologica ei au retinut
urmatoarele cinci trasaturi (care pot fi puternice, medii sau absente);
afirmarea sociala, dispret, banuiala, nclinare catre distrugere,
instabilitate emotiva sau caracter impulsiv.
Ca trasaturi de personalitate s-au retinut urmatoarele trasaturi
(care pot fi evidente, slabe sau lipsind vizibil): spirit aventuros, libera
exprimare n actiune, sugestibilitate, ncapatnare, inconstanta n
emotii.
Pornind de la aceasta categorie de factori s-au construit trei
"table (tabele) de predictie", fiecare din cei 1000 de minori fiind plasat
n raport cu trasaturile (factorii) ntrunite ntr-unui din aceste trei
tabele.
ntruct fiecare din cei 5 factori nu prezinta n cadrul categoriei
respective aceeasi importanta, s-a procedat la o ponderare a acestora.
Coeficientul de ponderare a fost determinat de numarul (%) de minori
delincventi din tabelul minorilor apartinnd categoriei respective care
ntruneau factorul n discutie (intensitatea factorului). Pentru a ntelege
mai bine aceste operatii, reproducem unul din tabele care se refera la
ponderea factorilor sociali (tabelul nr. 1).
Tabelul 1
Ponderea factorilor sociali*
Factorii sociali
Coeficientul
de pondere
1. disciplina exercitata de tata fata de copil
prea severa sau sporadica 72,5
slaba 59,8
49

ferma, dar binevoitoare 9,3

2. disciplina exercitata de mama
- nepotrivita 83,2
- medie 57,5
- potrivita 9,9
3. afectiunea tatalui
- indiferenta sau ostila 75,9
- puternica, dar prea protectoare 33,8
4. afectiunea mamei
- indiferenta sau ostila 86,2
- puternica, dar prea protectoare 43,1
5. coeziunea familiei
- absenta 96,9
- unele elemente de coeziune 61,3
- prezenta 20,6
Astfel, cum reiese din tabel, 96,9% din delincventi provin din
familii unde nu exista o coeziune ntre membrii familiei.
Reproducem, de asemenea, un tabel de detaliu care ilustreaza
cum se distribuie unul din cei cinci factori n interiorul grupului
(tabelul 2).
Tabelul 2
Disciplina exercitata de tata*
Grupul
delincvent
Grupul
nondelincvent
Total
nr. % nr. % Nr. %
Prea slaba 122 59,8 82 40,2 204 100
Prea severa 120 75,0 40 25,0 160 100
Episodica 191 69,9 82 30,1 273 100
Ferma, dar
afectuoasa
26 9,3 255 90,7 281 100
50

Total 459 459 918

Prin adunarea cifrelor celor mai scazute si celor mai ridicate,
nota fiecarui subiect poate varia n raport cu cei cinci factori sociali
ntre un minim de 116,7 si un maxim de 414. Daca ne aflam, de
exemplu, ntr-o situatie care ntruneste la disciplina ferma, dar
binevoitoare 9,3, disciplina potrivita exercitata de mama 9,9, afectiune
puternica a tatalui 43,1 si coeziune familiala 20,6, vom avea un total
(minim) de 116,7; tot astfel se calculeaza si ipoteza cea mai
defavorabila, adica coeficientul cel mai ridicat posibil pentru fiecare
din cei 5 indicatori.
Totalitatea notelor posibile a fost repartizata ntre acest minim
si maxim, de ex.: 116,7-188; 200-149 s.a.m.d., calculndu-se apoi
procentajul de delincventi si de nondelincventi n cadrul fiecarei
categorii.
Reproducem astfel tabla de predictie sociala" (tabelul 3).
Tabelul 3
Tabla de predictie sociala*
Total
coeficientii
ponderati
Procentajul
de
delincventi
n fiecare
din categoriile
alese
Procentajul
de
nondelincventi
n fiecare
din categoriile
alese
Total
51

populatie
nr. % nr. % nr.
Sub 200 24 8,2 269 91,8 293
De la 200-249 40 37,0 68 63,0 108
De la 250-299 122 63,5 70 36,5 192
Peste 300 265 89,2 32 10,8 297
Total 451 439 890
Metodele de predictie, elaborate n mare masura datorita
eforturilor sotilor Glueck, sunt considerate metode proprii cercetarilor
criminologice. Ele nu mai reprezinta, asadar, o adaptare a unor metode
elaborate n cadrul unor alte discipline la studiul criminalitatii, ci o
cale" specific criminologica de cercetare.
Sectiunea a IlI-a
TEHNICI
20. UNELE TEHNICI UTILIZATE N DOMENIUL
CRIMINOLOGIEI.
A) Observatia. Avem n vedere aici tehnica observatiei ca procedeu
practic de cercetare, spre deosebire de observatie ca metoda
generala de cunoastere (vezi supra 19).
Surprinderea, urmarirea si examinarea manifestarilor de comportament
delincvent prin tehnica observatiei se poate realiza, functie de
scopul urmarit, fie pe subiecti infractori n stare de libertate sau detinere,
aflati n diferite faze ale procesului penal, fie pe subiecti aflati n libertate
(nainte de a fi descoperiti sau dupa executarea sanctiunii). Asa cum se
subliniaza n literatura de specialitate53, desi mediul nchis nu ofera
avantaje, ndeosebi sub aspectul concluziilor ce s-ar putea trage cu privire
la particularitatile comportamentului delincvent relevate pe calea
observatiei, totusi el este preferat de catre cercetatori. In determinarea unei
atare optiuni, un rol important l joaca, dupa parerea noastra, dificultatile
de ordin metodologic, ca si cele de ordin organizatoric, pe care observatia
le ridica n cazul cercetarii criminologice n general si care pot fi mai
lesne depasite n cazul cercetarilor desfasurate n mediul nchis.
1. Tipuri de observatie. Functie de fenomenul studiat, de
etapele cercetarii, de obiectul si scopul urmarit, de pozitia observatorului
52

fata de sistemul observat, se pot distinge mai multe tipuri de

observatie54:
- n raport cu fenomenul studiat, relatia observatorului cu realitatea supusa
observatiei poate fi directa (nemijlocita) sau indirecta (mijlocita); n
consecinta, observatia poate fi directa, si acesta este tipul de care ne ocupam
aici, si indirecta, de care ne ocupam n paragraful destinat tehnicii
documentare55;
- functie de etapa cercetarii, observatia poate fi globala, de familiarizare
prealabila cu tot complexul de situatii n care se manifesta persoanele vizate,
sau partiala, axata pe o anumita tema, pe anumite aspecte diferentiate56;
- n raport cu obiectivele si scopurile urmarite, observatia poate fi
nesistematizata, de tip calitativ, sau sistematizata, de tip cantitativ.
Observatia stiintifica, spre deosebire de simpla impresie, are ntotdeauna un
caracter sistematic, susceptibil nsa de nuante si grade diferite57.
Nu ne propunem aici o enumerare exhaustiva, ci numai o trecere n revista a
pnncipalelor tipuri de observatie.
Observatia documentelor reprezinta o observatie indirecta.
n principiu, n cazul cercetarilor cu scop explorativ, unde se
urmareste o abordare globala, o identificare a problemelor ce urmeaza
a fi studiate, ipotezele de cercetare nefiind nca elaborate, observatia
va fi aproape ntotdeauna nesistemadzata, n sensul ca ea se va realiza
n limitele unei scheme de abordare elastica, cu categorii foarte largi,
foarte suple, carora, asa cum subliniaza M. Grawitz58, li se poate
ntotdeauna adauga o dimensiune pe parcursul cercetarii.
In cazul cercetarilor de diagnostic, n care ipotezele de cercetare
sunt elaborate dinainte, observatia are ntotdeuna un caracter sistematic.
Aceasta se va limita, prin urmare, la anumite aspecte, considerate
semnificative ntr-un context determinat si n functie de un obiectiv
precis. Realizarea acestui tip de observatie reclama din partea cercetatorului
o perfecta stapnire a conceptelor (criminologice, juridice,
sociologice, psihologice etc.) cu care opereaza, ca si o experienta bogata
n domeniul tehnicilor de investigare n general, a observatiei n special.
M. Grawitz5 9 arata ca operatia de sistematizare se poate realiza
pe doua cai: fie prin clasificarea comportamentelor n categorii, fie
prin notarea comportamentelor si clasarea - n raport de intensitatea
acestora - pe o scala de apreciere (cele mai cunoscute scale sunt ale
lui Guetzkov si Heyns). Autoarea subliniaza ca, n fapt, cele doua cai
53

sunt identice: fie ca este vorba de o cifra, fie de o categorie, observatorul

considera un anumit comportament apt sa figureze ntr-o anumita clasa sau
alta. Si ntr-un caz si n altul, comportamentul studiat trebuie n prealabil
definit.
Astfel, daca dorim sa cercetam violenta n cadrul unui grup de
infractori, va fi necesar sa definim mai nti conceptul ca atare si apoi
sa selectionam un anumit numar de atitudini considerate a exprima o
conduita agresiva acuta60, ce vor fi clasificate ulterior ntr-un numar
determinat de categorii sau ordonate n cadrul unei scale de apreciere.
Cele doua tipuri de observatie amintite, sistematizata si nesistematizata,
sunt complementare, ele fiind deseori utilizate succesiv n
diferitele etape ale cercetarii.
n raport cu pozitia observatorului fata de sistemul studiat,
observatia poate fi externa, observatorul ramnnd n afara sistemului
studiat, sau interna, observatorul patrunznd n interiorul acestuia.
Observatia interna implica o participare a observatorului la viata
grupului studiat, motiv pentru care mai poarta si denumirea de
observatie participanta sau participativa.
n principiu, cercetarile de diagnostic, realizate pe baza
observatiei cantitative, sistematizate, permit mai usor cercetatorului sa
patrunda n grupul studiat. O atare cale este mbratisata nsa si atunci
cnd observatorul nu poate patrunde n interiorul grupului (nu are
acces, nu este admis), situatie frecventa n domeniul criminologiei.
O observatie nesistematizata, de tip calitativ, este nsa mai greu
de realizat fara participarea cercetatorului la viata grupului studiat.
Participarea ca atare este susceptibila de forme si grade diferite.
Aceasta se poate limita la simpla prezenta a observatorului n grup si
la consemnarea aspectelor care l intereseaza, pna la interventia
efectiva n desfasurarea evenimentelor ce au loc n cadrul grupului sau
chiar pna la asumarea rolului de lider. Se face n acest sens distinctia
ntre participarea pasiva si participarea activa.

54

De asemenea, participarea poate fi totala, valorile si normele grupului fiind

integral preluate de catre observatorul participant6', sau numai partiala,
membrii grupului acceptnd sa se destainuiasca observatorului,
acesta ramne nsa un marginal, posednd ceea ce W. White
denumeste valoare de strain".
Alegerea unui tip de observatie sau altul este determinata de o
multitudine de factori, dintre care cei mai importanti sunt, dupa
parerea noastra, nivelul de cunostinte atins n domeniul criminologiei,
natura si scopul cercetarii ntreprinse, caracteristicile subiectilor
observati, conditiile concrete n care se desfasoara cercetarea (bugetul,
timpul, locul etc).
Cercetarea criminologica ofera, din acest punct de vedere, numeroase
exemple de utilizare a mai tuturor tipurilor de observatie directa.
Astfel, F.M. Thraser, pentru a observa manifestarile de comportament
ale unui grup de delincventi, a apelat la tehnica observatiei
directe de tip participativ, anonim, activ, introducndu-se n interiorul
grupului si comportndu-se ca un membru al acestuia.
Sunt si alte exemple de criminologi care, pentru a studia comportamentul
'de grup al infractorilor, au petrecut un anumit timp n
penitenciare printre detinuti sau au reusit sa se introduca n interiorul
unui grup de delincventi. Desigur nsa aceste cazuri, prin dificultatile
deosebite pe care le ridica (introducerea n grup prin substituirea
observatorului n rol de infractor, acceptarea de catre grup, participarea
la viata grupului), sunt mai rare.
Un exemplu interesant de cercetare pe calea observatiei nesistematizate,
participante, deschise, partiale este cel realizat la Universitatea
din Montreal n cadrul anchetei privind folosirea drogurilor n scopuri
nemedicale. Mai multe echipe de cercetare au strabatut marile orase
canadiene urmnd a lua legatura si a stabili contacte cu anumite medii
de contracultura"62, pentru ca, pe baza informatiilor culese, sa se poata
acorda un ajutor social, material si profesional, acelor tineri ce s-ar gasi
ntr-o situatie dificila.
Asa cum se arata n concluziile raportului amintit, pentru a realiza
55

asemenea contacte, cercetatorii s-au folosit de tehnica observatiei

participante, limitata la a mpartasi experienta de viata a acelor tineri,
evitndu-se, pe de o parte, tendinta de a patrunde prea adnc n intimitatea
acestora, iar pe de alta parte, excesul de dascaleala", care ar fi avut darul
sa-i ndeparteze pe tineri, sa-i determine sa devina reticenti n exprimarea
framntarilor, a greutatilor si aspiratiilor lor.
Ocupndu-se pe larg de utilizarea observatiei directe n mediu
nchis, Jean Pinatel6 arata ca prin astfel de cercetari se urmaresc n
principal doua obiective: pe de o parte, acela de a determina care este
atitudinea
intima a subiectilor fata de fapta comisa, iar pe de alta parte, acela
de a pune n evidenta manifestarile de comportament ale infractorilor.
Este vorba, desigur, de doua obiective complementare, studiul
comportamentului completnd studiul atitudinii intime a infractorului64.
Cunoasterea atitudinii infractorului fata de viata sa anterioara
si, n acest cadru mai larg, fata de fapta comisa - prezinta o deosebita
importanta, deoarece asa cum subliniaza autorul francez, eficienta
masurilor de reeducare va depinde neconditionat de modul n care se va
obtine adeziunea subiectului, manifestata prin schimbarea profunda,
calitativa a aspiratiilor si optiunilor sale, prin dorinta acestuia de a
rupe definitiv cu viata anterioara.
Studiul atitudinii intime se va completa, asa cum aratam, cu
studiul obiectiv al manifestarilor de comportament apte sa puna n
evidenta atitudinea reala a detinutilor. Aceasta va fi raportata la
relatiile cu ceilalti codetinuti, la relatii cu personalul de supraveghere,
la modul n care acesta respecta regulile de disciplina, la volumul si
cantitatea muncii depuse etc.
2. Tipuri de observatori. Observatia se realizeaza de catre un
observator individual sau de catre o echipa de cercetare.
Cel mai adesea, observatia nesistematizata de tip participativ se
realizeaza de un singur observator sau de o echipa restrnsa de
cercetare.
56

Observatia cantitativa sistematizata presupune, dimpotriva,

colaborarea unui numar mai mare de specialisti.
Observatorul poate ramne anonim sau poate fi cunoscut (n
aceasta calitate) de catre membrii grupului observat.
Observatorul anonim va putea patrunde mai profund n
intimitatea grupului, dar va fi mai limitat n ceea ce priveste posibilitatea
de miscare si ntrebarile ce le-ar putea pune 65; observatorul
cunoscut va avea posibilitatea de a se misca si de a interoga fara
restrictii, ntre el si membrii grupului va exista nsa ntotdeauna o
subtila demarcatie.
Unii autori fac, de asemenea, o delimitare ntre observatorul
participant si participantul observator66.
Desigur, n acest din urma caz nu este vorba de un observator
propriu-zis, ci de un membru al grupului care se comporta ca un
observator. M. Grawitz atrage n acest sens atentia ca, n limite mai largi
sau mai restrnse, cele doua tipuri coexista n cazul observatiei
participante, ntruct realizarea acesteia implica o participare si din
partea subiectilor observati, unii dintre acestia ajungnd sa se comporte
ca adevarati observatori. Delimitarea de mai sus are nsa n vedere,
ndeosebi, acele situatii n care observatorul nu poate - din anumite
motive - sa patrunda n interiorul grupului. El va face n acest caz apel
la participantii observatori, membri ai grupului care, n aceasta calitate,
vor observa si vor furniza observatorului informatiile respective.
Indiferent carui tip va apartine observatorul, personalitatea
acestuia va juca un rol foarte important n reusita tehnicii observatiei.
De altfel, caracteristica principala a acestei tehnici rezida
tocmai n aceea ca instrumentul de cercetare l reprezinta nsusi
cercetatorul sau, altfel spus, capacitatea acestuia de a privi, asculta si
retine din realitatea nconjuratoare acele manifestari semnificative n
raport cu obiectivele propuse. Din aceasta trasatura decurg avantajele,
dar si marile dificultati pe care tehnica observatiei le prezinta67.
Cel ce si asuma rolul de observator trebuie sa posede o nalta
pregatire teoretica, dublata de o bogata experienta practica n domeniul
pe care l studiaza. Aplicarea observatiei n criminologie ridica
57

si sub acest aspect numeroase probleme. Observatorului i sunt necesare

solide cunostinte de criminologie, psihologie, sociologie, drept,
ca si o anumita experienta cu privire la mediul infractional n general,
a celui penitenciar n special (evident, cnd observatia se realizeaza n
mediu nchis).
Observatorul trebuie sa fie nzestrat cu darul de a sesiza usor
evenimentele ce-1 nconjura, de a surprinde semnificatia acestora, legaturile
si conexiunile dintre diferitele fenomene si procesele studiate.
Observatorul participant trebuie sa posede o capacitate ridicata
de integrabilitate n unitatea sau sistemul studiat.
n cazul observatiei sistematizate, rigoarea, precizia se impun pe
primul plan.
n sfrsit, dar nu n ultimul rnd, observatorul trebuie sa fie un
examinator lucid si obiectiv al realitatii observate.
67 n acest sens, M.A. Bertrand arata ca toate problemele inerente acestei
tehnici provin din faptul ca principalul instrument de culegere si evaluare a
datelor este un instrument uman (op. cit., p. 17).
Lucrarile de specialitate se ocupa pe larg de riscurile legate de
subiectivismul observatorului si de caile de nlaturare a acestora. n
acest sens, specialistii atrag atentia - mai ales n cazul observatiei
participante - asupra faptului ca implicarea observatorului n sistemul
studiat sa nu impieteze asupra neutralitatii acestuia68. n aceeasi ordine
de idei, se insista asupra pericolului pe care l prezinta imersiunea,
adica limitarea observatiei la trairile subiective ale observatorului. Se
atrage atentia, de asemenea, asupra distorsiunilor de ordin afectiv sau
cultural6 9 care pot sa intervina pe parcursul realizarii acestei tehnici.
Oricare dintre tehnicile de investigatie sociala ce presupune
stabilirea unei relatii nemijlocite ntre investigator si subiectii investigati,
ridica numeroase probleme cu privire la natura, la limitele si la
implicatiile acesteia, n planul validitatii si fidelitatii rezultatelor.
Prima si totodata una dintre cele mai dificile probleme este
aceea a stabilirii contactului cu subiectii observati.

58

Asa cum aratam, studierea comportamentului antisocial nu se

poate limita la mediul nchis. Universul restrns al penitenciarului
reduce inevitabil nevoile si aspiratiile individului, modifica reactiile
acestuia, asa nct apare imperios necesar ca studiile n mediu nchis
sa fie completate cu studii n mediu deschis.
Dar infractiunea, ca fapta reprobata de societate si pedepsita de
lege, nu se petrece de obicei la lumina zilei". Cunoasterea unor astfel
de fapte este n mod obisnuit ascunsa cu mare grija, iar mediul
infractional este un mediu n care un strain" cu greu poate patrunde.
Cel mai adesea, criminologul poate lua contact cu infractorii numai
dupa ce acestia sunt descoperiti de catre organele competente.
Nu trebuie exclusa nsa si posibilitatea stabilirii unor contacte
anterioare acestui moment, cercetarea criminologica nregistrnd
suficiente exemple n acest sens. n astfel de situatii se ivesc nsa
numeroase alte complicatii, determinate mai ales de pozitia observatorului
n raport cu evenimentele ce se petrec n cadrul grupului, de o
anumita obligatie de loialitate care apare n atare conditii, de limitele
acestei obligatii etc. Iata deci nca un motiv pentru care cercetatorii
prefera mediul nchis.
Un alt aspect tot att de important este legat de acceptarea de
catre grup a prezentei observatorului.
Prezenta unui strain n interiorul unui grup este ntotdeauna de
natura sa ridice anumite probleme. n cazul grupurilor de infractori
exista sanse sporite ca o astfel de prezenta sa fie greu tolerata.
Depasirea acestei dificultati este n mare masura conditionata de
calitatile observatorului, de modul n care acesta va sti sa aleaga cele
mai adecvate procedee de investigare. Astfel, n anumite situatii, va fi
mult mai indicat pentru observator sa ramna n afara grupului, alteori,
dimpotriva, numai o participare la viata acestuia i va netezi calea spre
obtinerea informatiilor dorite; n alte cazuri va fi nevoit sa apeleze la
participanti-observatori etc.
n situatiile n care observatorul si va dezvalui calitatea (observator
cunoscut) este important de asemenea modul cum el va sti sa nfatiseze

59

scopul si utilitatea cercetarii, felul n care va reusi sa capteze interesul celor

observati.
Ct priveste natura relatiei dintre observator si observati,
ndeosebi n cazul observatiei participante, aceasta depaseste prin
complexitate caracterul unor simple raporturi de comunicare.
Faptul ca observatorul patrunde n intimitatea grupului, ca
mpartaseste pe o anumita perioada de timp experienta de viata a
acestuia face ca subiectii observati mai devreme sau mai trziu sa nu
se mai simta stnjeniti de prezenta observatorului si sa adopte o
atitudine fireasca, lipsita de artificialitate.
Specialistii atrag nsa atentia asupra limitelor relatiei
observator-observati. n acest sens, se recomanda ca nca de la
nceput, criminologul sa stabileasca o linie de demarcatie foarte
precisa ntre el si subiectii observati. Aceasta i va permite sa
determine mai exact pozitia sa n cadrul grupului, evitnd astfel
eventualele suspiciuni de spionaj", ca si ncercarile de a fi considerat
ca unul de-ai lor" si manipulat n acest sens70.
Cea mai buna cale de urmat pentru observator, arata Polski, este
aceea de a se topi n decor, de a trece ct mai neobservat, de a pastra
ochii si urechile deschise si gura ct mai nchisa, de a astepta cu
rabdare momentul n care infractorul ncepe sa se destainuiasca7 .
B) Chestionarul. Chestionarul reprezinta una din tehnicile de
cercetare la care criminologii apeleaza foarte des.
Frecventa lui aplicare se datoreaza ntr-o oarecare masura si faptului
ca, n raport cu alte tehnici de recoltare a datelor, creeaza impresia
ca nu ridica probleme deosebite, parnd a fi si la ndemna acelora mai
putin familiarizati cu metodele si tehnicile de cercetare n stiintele
sociale. Este, desigur, o falsa impresie, determinata de o necunoastere a
acestui procedeu de investigare sociala, de confuzia care se face ntre
chestionar si un simplu inventar de ntrebari alcatuit la ntmplare.
Aparenta facilitate metodologica explica nsa, asa cum aratam,
numai partial popularitatea" chestionarului. Marea lui raspndire se
explica mai ales prin aria de cuprindere foarte larga, acest procedeu
60

putnd fi utilizat n cele mai diferite scopuri, pe esantioane mari, cu o

structura eterogena, dispersata teritorial. Nu este, de asemenea, de
neglijat nici latura economica, chestionarul fiind considerat o tehnica
mai putin costisitoare n raport cu alte tehnici de investigare.
n criminologie, chestionarul este utilizat ndeosebi n acele
cercetari ce urmaresc sa culeaga date care sa permita o evaluare de
ansamblu a fenomenului, n afara datelor statistice oficiale. Studiile de
victimizare sau de autoportret se bazeaza n mare masura pe tehnica
chestionarului (pentru a obtine datele cu privire la cifra neagra).
Chestionarul este frecvent aplicat si n studiile privind reintegrarea
postpenala, predictia comportamentului delincvent, reactia sociala fata
de faptele antisociale, ca si n alte capitole importante ale criminologiei.
n literatura de specialitate, chestionarul nu este n mod unitar
definit. Astfel, unii autori considera chestionarul ca o varianta a interviului,
caracterizata prin aceea ca ntrebarile sunt redactate dinainte, n
scris72. Alti autori sunt de parere ca interviul standardizat, si chestionarele
prin corespondenta constituie tehnici independente de recoltare a datelor,
ambele folosind nsa ca instrument comun formularul sau chestionarul73.
O definitie mai cuprinzatoare care reuseste sa puna n evidenta
trasaturile ce particularizeaza tehnica chestionarului n raport cu alte
tehnici de cercetare, deosebindu-1 totodata de procedeele vulgarizatoare
de investigare, este cea data de Sepdmiu Chelcea, dupa a carui opinie
chestionarul reprezinta o succesiune logica si psihologica de ntrebari
scrise sau imagini grafice, cu functie de stimuli, n raport cu ipotezele
cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau
prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament
verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi nregistrat n scris"74.
1. Tipuri de chestionar. Chestionarul poate fi clasificat functie
de diverse criterii, cum ar fi: natura si ntinderea informatiei cerute
prin ntrebare, momentul codificarii informatiei (raspunsului), modul
de recoltare a informatiei etc. Asemenea clasificari servesc ndeosebi
unor scopuri de sistematizare stiintifica, n practica chestionarul
mbracnd cel mai adesea o forma mixta ce reuneste elementele
61

comune ale mai multor tipuri de chestionare.

a) Dupa natura informatiei cerute, chestionarele se pot mparti
n chestionare de ntrebari factuale, chestionare de opinii,
chestionare de ntrebari privind atitudinea, motivatia, interesele,
nclinatiile subiectilor investigati etc.
Chestionarul de date factuale cuprinde ntrebari ce se refera la
date, fapte, evenimente, mprejurari, de natura obiectiva, prin care se
urmareste fie identificarea persoanelor chemate sa raspunda la ntrebari,
fie determinarea nivelului de cunostinte ale acestora. Dealtfel, ntrebarile
factuale mai poarta si denumirea fie de ntrebari de identificare
(vrsta, sex, profesie etc.) sau de clasificare (informatiile culese urmnd
a fi clasificate n functie de grupurile principale de persoane interogate),
fie de ntrebari de cunostinte. Se poate afirma nsa ca prima categorie de
ntrebari (de identificare sau de clasificare) nu lipseste din nici un
chestionar stiintific, indiferent de tipul acestuia.
In legatura cu chestionarele factuale, sau mai exact cu partea de
ntrebari factuale a oricarui chestionar, se insista ndeosebi asupra
locului pe care aceste ntrebari este indicat sa-1 ocupe n structura
chestionarului. Cu exceptia esantionului pe cote (unde este necesar ca
de la nceput operatorul de ancheta sa cunoasca daca si n ce masura
subiectul interogat se ncadreaza n categoria de vrsta, sex, ocupatie
etc.) se recomanda ca ntrebarile de identificare sau clasificare sa fie
plasate la sfrsitul chestionarului si sa fie precedate de o scurta si clara
explicatie, care sa convinga esantionul interogat ca datele respective
nu intereseaza dect n scopul de a clasifica informatiile n raport cu
categoriile retinute si ca anonimatul raspunsurilor va fi pe deplin
respectat. Aceasta ultima explicatie este necesara si n cazul esantionului
pe cote.
Atare recomandare trebuie privita cu toata seriozitatea mai ales
n cazul investigatiei criminologice, date fund cel mai adesea
caracteristicile subiectilor chestionati. Complexul de culpabilitate sau
de stigmatizare, teama de agravare a situatiei ca si alte mprejurari fac
ca subiectii interogati sa manifeste, n majoritatea cazurilor, o
retincenta sporita fata de orice forma de interogare, dar ndeosebi fata
de ntrebarile de identificare.
Chestionarele de opinie vizeaza investigarea unor factori de
62

natura subiectiva, fiind, pentru acest motiv, mult mai dificil de realizat.
Asa cum arata A. Moser75, dificultatea deriva, mai ales, din
incertitudinea cunoasterii" raspunsului de catre subiectii interogati
(acestia nu s-au gndit, n-au nteles, n-au reflectat suficient etc), ca si
n faptul ca opinia unei persoane asupra oricarei probleme are,
aproape ntotdeauna, mai multe laturi, iar intensitatea opiniei fata de
aceeasi situatie, eveniment, mprejurare este foarte diferita de la individ
la individ.
n cazul chestionarelor de opinie, formularea ntrebarilor prezinta
astfel o deosebita importanta. Orice schimbare n formularea
ntrebarilor, n succesiunea logica sau psihologica a acestora poate
determina modificari importante n darea raspunsurilor.
Dupa ntinderea informatiei, se disting ntre chestionarele speciale,
care abordeaza o singura tema, si chestionarele omnibus, cu mai
multe teme. Chestionarele cu o singura tema sunt destul de rare. Sunt
de preferat chestionarele omnibus care, pe lnga cantitatea mai mare
de informatii culese, ofera, asa cum arata S. Chelcea, si posibilitatea
de a surprinde interactiunea si conditionarea dintre faptele sau fenomenele
sociale studiate.
b) n raport cu momentul codificarii informatiei, chestionarele , se mpart n
precodiftcate, postcodiftcate si mixte.
ntrebarile precodificate, sau nchise, limiteaza optiunea subiectului la una
din variantele de raspuns dinainte fixate n chestionar.
Persoana care raspunde (n chestionarele autoadministrate) sau opera
torul de ancheta, odata cu nregistrarea raspunsului, va completa si
codul corespunzator.
n raport cu variantele de raspuns propuse subiectilor interogati,
se disting ntre chestionarele cu raspunsuri dihotomice7 7 de tipul da",
nu" si chestionare cu alegere multipla.
Chestionarele cu ntrebari nchise, sau precodificate, sunt recoman
date n acele cazuri n care se pot anticipa toate categoriile de raspuns.
n literatura de specialitate se insista asupra faptului ca n ase
menea situatii variantele de raspuns sa fie exhaustive, sa se excluda
reciproc si sa cuprinda ca o ultima varianta altele" sau alte situatii". n

63

general, ntrebarile factuale se preteaza mult mai bine la acest procedeu.

Tipul de chestionar cu ntrebari nchise prezinta, printre alte
avantaje, si pe acela de a putea fi adresat unor subiecti cu o pregatire
scolara mai scazuta, de a asigura mai bine anonimatul subiectilor
investigati si de a facilita analiza statistica a raspunsurilor.
Printre dezavantaje se subliniaza pericolul de sugestibilitate pe
care l creeaza variantele de raspuns dinainte stabilite, atractia catre
raspunsurile pozitive sau moderate, influenta pe care o exercita ordinea
de prezentare a alternativelor (se opteaza n general catre prima
sau ultima alternativa) si, n sfrsit, asa cum arata Moser, includerea
fortata a raspunsurilor ntr-una din categoriile retinute.
Asa cum subliniaza Maurice Duverger - remarca valabila de altfel
pentru toate tipurile de chestionare, indiferent de criteriul clasificarii -,
ntrebarile deschise si nchise prezinta deopotriva avantaje si dezavantaje.
Unii autori considera ca este mai judicios sa se vorbeasca de chestionare cu
raspunsuri trihotomice, ntruct n afara de "da" si "nu", subiectul are la
alegere si un al treilea raspuns: "nu stiu". Vezi S. Chelcea, op. cit., p. 154.
78 Autorul arata, n acest sens, ca nici o codificare mai nuantata nu nlatura
acest pericol, ntruct un numar sporit de coduri face sa creasca posibilitatea
ca raspunsurile ndoielnice, marginale, sa fie codificate necorespunzator (op.
cit., p. 330).
n acest sens, ntrebarile deschise evita o serie din pericolele semnalate
deja - proprii ntrebarilor nchise (sugestibilitate, atractia
catre anumite variante de raspuns etc); ele ridica, n schimb, unele
probleme legate de dificultatea sporita de codificare, de procentul mult
mai ridicat de raspunsuri nu stiu" sau nu am nici o parere".
Iata de ce majoritatea autorilor opineaza ca tipul de ntrebare (nchis
sau deschis) sa fie ales numai n raport cu natura problemei investigate
si cu caracteristicile esantionului investigat. Uneori va fi indicat un
anumit tip de ntrebare, alteori un alt tip de ntrebare si cel mai adesea un
procedeu mixt ce va alterna ntrebarile deschise cu ntrebarile nchise.
c) Dupa modul de recoltare a informatiei, chestionarele se
mpart n chestionare autoadministrate si chestionare administrate
prin operatorii de ancheta.

64

Caile de realizare concreta a acestui tip de chestionar pot fi

diferite: prin posta (asa-numitele chestionare prin corespondenta sau
postale, foarte raspndite n anchetele cu esantioane mari), prin
publicare, prin extemporal (chestionare autoadministrate colectiv,
subiectii fiind convocati ntr-o ncapere unde li se nmneaza
chestionarele si raspund concomitent la ntrebari).
Chestionarul autoadministrat este recomandabil, ndeosebi
datorita avantajului pe care l prezinta sub aspect economic
(esantioane mari, populatie dispersata, raspunsuri concomitente,
completarea nu implica un personal specializat). O alta calitate a
acestui tip de chestionar o constituie obtinerea datelor direct de la
sursa, neinfluentate si nefiltrate de catre operatorul de ancheta, ca si
posibilitatea abordarii unor teme mai personale, n conditii sporite de
anonimat.
Chestionarele administrate de catre operatorii de ancheta implica
folosirea unui personal specializat sau macar instruit n acest scop. Acest
tip de chestionar constituie o forma a interviului standardizat (vezi infra
CI). Ne limitam aici numai la a sublinia ca folosirea operatorului de
ancheta face posibil ca acest instrument sa poata fi aplicat si n cazul n
care esantionul interogat are un nivel de scolarizare mai scazut, permite
abordarea unei problematici mai variate (ntruct diferitele aspecte ce se
ridica pot fi explicate, lamurite si chiar aprofundate cu ajutorul
operatorului), asigura reprezentativitatea esantionului. Dar aspectul cel mai
important ce trebuie retinut n legatura cu acest tip de chestionar este acela
ca datele obtinute vor fi ntotdeauna mbogatite cu observatiile proprii pe
care operatorul de ancheta le va face n timpul contactului cu subiectul
interogat. Astfel de observatii prezinta o deosebita importanta n cercetarea
criminologica, stiut fiind ca reactiile de comportament, mediul
ambiant, conditiile de viata ale subiectului interogat joaca un rol foarte
important n interpretarea de ansamblu a datelor.
2. Alcatuirea chestionarelor. Alcatuirea oricarui chestionar ridica
ntotdeauna probleme privind forma de prezentare, dimensiunile
chestionarului, formularea ntrebarilor, ordinea de prezentare a acestora.
a) In privinta formei de prezentare, se insista n special asupra
faptului ca acesta sa se nfatiseze ntr-o forma atragatoare,
eficienta si usor de mnuit. Numerele de cod trebuie vizibil
marcate. Indicatiile, explicatiile, instructiunile date trebuie
65

sa fie ct mai politicos si mai simplu enuntate.

Caracterul secret al raspunsurilor este necesar sa fie ct mai clar
exprimat n partea de nceput a chestionarului. Exemplul cel mai folosit
este acela al anchetelor guvernamentale din Marea Britanie, care
utilizeaza urmatoarea formula: Atunci cnd se analizeaza rezultatele
anchetei, niciodata nu mentionam numele persoanelor chestionate, dar
am vrea sa le clasificam dupa unele criterii: vrsta, sex, ocupatie etc".
b) Ct priveste dimensiunile chestionarului, este necesar sa se
evite, pe ct posibil, att supradimensionarea, ct si subdimensionarea
chestionarului. Un chestionar prea lung nu
nseamna neaparat si o sursa mai bogata de informatii.
Plictiseala, oboseala, determinate de numarul prea mare de
raspunsuri afecteaza calitatea raspunsurilor, sporeste numarul
de raspunsuri nu stiu" sau de nonraspunsuri. Un chestionar
prea scurt prezinta, la rndul sau, riscul de a nu oferi
suficiente date despre fenomenul investigat.
c) Desigur, problema centrala a oricarui chestionar o constituie
formularea ntrebarilor. Succesul investigatiei ntreprinse va
depinde n foarte mare masura de modul n care ntrebarile
vor reusi sa exprime ct mai exact obiectivele cercetarii.
Pentru a raspunde ct mai corect la ntrebari, este necesar ca
subiectii investigati sa nteleaga n primul rnd la ce trebuie sa raspunda.
Specialistii n materie recomanda unele reguli ce trebuie avute
n vedere la formularea ntrebarilor, atragnd totodata atentia asupra
faptului ca pentru fiecare ntrebare exista multiple forme de exprimare
teoretic acceptabile"80, asa nct alegerea alternativei ideale sau ct
mai aproape de ideal trebuie sa fie precedata de o matura chibzuinta
asupra riscurilor ce le comporta eventualele formulari. Formulari
diferite vor antrena ntotdeauna raspunsuri diferite.
O importanta deosebita n formularea ntrebarilor o are, prin
urmare, limbajul. Acesta trebuie sa fie simplu, precis, corect gramatical.
Se recomanda sa se evite limbajul tehnic, neologismele, arhaismele,
jargonul, cuvintele sau expresiile imprecise, cu dublu sens, echivoce,
vagi, ambigue. Experienta personala ne arata ca o buna parte din
raspunsurile eronate sau nu stiu" obtinute cu ocazia efectuarii anchetei
66

privind Cunoasterea legii" s-au datorat folosirii excesive a limbajului

tehnico-juridic. n descrierea unor infractiuni ca insulta, marturia
mincinoasa, abandonul de familie etc. s-a folosit n exclusivitate
terminologia Codului penal81. Sub acest aspect, rezultate mai bune s-au
obtinut cu prilejul anchetei socio-juridice privind Reactia sociala fata
de comportamentele deviante", unde s-a evitat aproape total limbajul
juridic, folosindu-se n general, o cale mai atractiva de formulare a
ntrebarilor, sub forma unor foarte scurte povestiri82.
Iata un exemplu privind modul diferit n care aceeasi infractiune
(nsusirea bunului gasit, prevazuta de art. 216 Cod penal) este
formulata n cele doua chestionare amintite.
n chestionarul privind Cunoasterea legii":
ntrebare: Fapta de a nu preda autoritatilor un bun gasit este o fapta
prevazuta de legea penala?
n chestionarul privind Reactia sociala fata de comportamentele deviante":
ntrebare: Jean P. a napoiat proprietarului portofelul pe
care l-a gasit si care continea o suma importanta de bani.
Avea Jean P., potrivit legii, obligatia sa restituie portofelul
cu bani proprietarului sau autoritatilor?
ntrebarile nu trebuie sa fie sugestive, sa influenteze subiectul n
darea raspunsului. Expresii ca nu credeti ca", nu este asa ca" se
recomanda sa fie evitate.
ntre' alternativele de raspuns, alternativa corecta nu trebuie
pusa nici prima, nici ultima.
Alaturi de sugestibilitate exista si alti factori care pot influenta
reactiile subiectului investigat si, implicit, raspunsurile primite.
Astfel, cunoscutul specialist Roger Mucchielli are n vedere urmatorii
factori de natura psihosociala care pot influenta conduita subiectului:
- tendinta de a se conforma opiniilor grupului;
- sugestibilitatea;
- tendinta de imitare;
- teama de judecata altuia;
- tendinta de prestigiu;
67

- participarea la emotiile colective;

- supunerea fata de unele stereotipuri, mai ales de natura culturala.
Autorul alatura acestor factori, reactiile de natura biologica ale
individului, cum sunt instinctul de aparare mpotriva oricarei ncercari
de patrundere n eul interior, tendinta de a evita efortul etc.8 3
Acesti factori trebuie observati cu atentie, att n momentul
formularii ntrebarilor, ct si n momentul interpretarii rezultatelor.
Astfel, evitarea reactiei de prestigiu necesita o cunoastere profunda a
caracteristicilor populatiei investigate. Moser atrage atentia asupra
faptului ca ar fi imprudent sa presupunem ca persoanele care raspund
vor admite de bunavoie ca sunt ignorante. Dimpotriva, s-a vazut
deoseori ca asemenea persoane, chiar daca sunt gresit informate si
sunt constiente de acest lucru, tot vor da un raspuns oarecare"84.
Cu ocazia interpretarii rezultatelor anchetei privind Cunoasterea
legii", am constatat n grupa formata din functionari cel mai ridicat
procent de raspunsuri eronate (30,5%), si cel mai scazut procent de
raspunsuri nu stiu" (4,9%). Nendoielnic ca ocolirea alternativei nu stiu" n
favoarea celorlalte (si de aici optiunea catre alternativele incorecte) s-a
datorat reactiei de prestigiu a acelui grup, care nu a vrut sa-si recunoasca
ignoranta.
n general, femeile, persoanele cu o pregatire scolara medie,
tinerii sau cei foarte n vrsta sunt mai nclinati catre o astfel de reactie.
In esantioanele de infractori, reactia de prestigiu este mai frecventa
n cazul minorilor sau n cazul celor care au savrsit fapte de violenta.
Frecventa este, asa cum aratam, si tendinta de fatada sau acea
reactie de subordonare fata de ceea ce se considera permis, etic, moral,
la nivel macrosocial. O asemenea reactie de fatada am nregistrat-o n
raspunsurile primite la chestionarul privind Reactia sociala fata de
comportamentele deviante". Procentul ridicat de profunda dezaprobare
manifestat de cadrele didactice fata de manifestarile de indiferenta
sociala (ntrebarea nr. 26 referitoare la lasarea fara ajutor a unor
persoane vrstnice, bolnave etc), n raport cu raspunsurile date de
cadrele didactice la alte ntrebari din chestionar, s-a datorat n mare
masura reactiei de fatada.86

68

a) n structura chestionarului, ntrebarile vor fi prezentate ntr-o anumita

succesiune. La stabilirea ordinii de prezentare se va tine cont de faptul ca
ntrebarile nu constituie elemente izolate, ci se afla ntr-un raport de
conditionare reciproca, n asa fel nct orice schimbare a succesiunii uneia
sau unora dintre acestea antreneaza modificarea ansamblului.87
In construirea chestionarului se foloseste, n majoritatea cazurilor,
fie tehnica plniei (funnelling), fie tehnica plniei rasturnate (reversed
funnelling). n primul caz, se porneste de la problemele de ordin general
privind tema cercetata, trecndu-se treptat la problemele de ordin
particular. In tehnica plniei rasturnate se porneste de la ntrebari
particulare, specifice, trecndu-se treptat la problemele mai generale.
n raport cu functia pe care o ndeplinesc n structura chestionarului,
distingem diferite tipuri de ntrebari88, cum sunt:
ntrebarile introductive sau de contact, prin intermediul
carora subiectul ia contact cu problema investigata. Indiferent
de tehnica folosita, se recomanda sa nu se nceapa
chestionarul cu ntrebari personale care creeaza o senzatie de
jena sau teama si nici cu ntrebarile ale caror raspunsuri
solicita un efort special din partea subiectului interogat.
ntrebari de trecere, care prepara problemele ce urmeaza a
fi discutate n continuare.
Acestor ntrebari este necesar sa li se acorde importanta
cuvenita n alcatuirea chestionarului, ntruct subiectii sunt n general
foarte sensibili la orice schimbare brusca a temei.
Refuzul de a continua sa raspunda la ntrebare, se poate datora
unei treceri bruste de la o tema la alta, de la o ntrebare indirecta la o
ntrebare directa. Se recomanda astfel ca ntrebarile de trecere sa
prepare o schimbare progresiva a temei.
Iata un exemplu de ntrebari de trecere extrase din chestionarul
privind administrarea justitiei n Quebec (Canada):
- aveti rude n politie?
- aveti prieteni politisti?

69

- cti ani de studii se cer, dupa opinia dvs., pentru ca o persoana sa se poata
angaja n politie?
ntrebarile filtru opereaza o selectie printre subiecti, oprind
trecerea la ntrebarile urmatoare a unor categorii de
subiecti.
Exemplu de ntrebari filtru din acelasi chestionar privind administrarea
justitiei:
- Potrivit opiniei dvs., este justificata existenta a trei niveluri
de organizare a politiei (federal, provincial, municipal)?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu stiu.
- Daca raspunsul dvs. este Nu, la care dintre aceste
niveluri trebuie concretizata organizarea politiei?
- Federal;
- Provincial;
- Municipal.
80
ntrebarile bifurcate, spre deosebire de ntrebarile filtru,
separa raspunsurile pozitive de cele negative si permit
trecerea tuturor subiectilor la ntrebarile urmatoare.
ntrebarile de identificare servesc la separarea si analizarea
raspunsurilor functie de datele de ordin personal retinute.
ntrebarile de control au rolul de a verifica daca subiectul a
nteles sensul exact al ntrebarilor, daca se contrazice n
raspunsurile date etc.
n ordinea de prezentare a ntrebarilor, trebuie sa se tina cont de
asa-numitul efect,,halo" sau de pozitie, care consta n contaminarea
raspunsurilor.
Aceasta contaminare se produce fie prin iradierea sentimentelor
(reactia de iritare provocata de o anumita ntrebare le va influenta
pe celelalte), fie prin organizarea logica a gndirii (antrenarea prin
deductie a unor raspunsuri si evitarea unor raspunsuri contradictorii).
Acest efect se poate nlatura prin dispersarea ntrebarilor susceptibile de
iradiere la sfrsitul chestionarului, ca si prin alte procedee descrise pe
larg n lucrarile ce aprofundeaza aceste probleme.8

70

C) Interviul. Alaturi de chestionar, interviul constituie o alta

tehnica fundamentala de explorare stiintifica utilizata frecvent n
criminologie.
ntre interviu si chestionar exista multe asemanari, dar si multe
deosebiri, ceea ce face ca ele sa ramna tehnici independente de
investigare.
Definind interviul ca acea tehnica de cooperare verbala ntre
doua persoane, anchetatorul si anchetatul, ce permite anchetatorului sa
culeaga anumite date de la anchetat cu privire la un obiect precis,
A. Brimo9 0 pune n evidenta acele raspunsuri care particularizeaza
tehnica interviului si anume:
- existenta unei relatii sociale si psihologice ntre doua
persoane, cel care intervieveaza si cel intervievat;
Vezi, n acest sens, R. Mucchielli, op. cit.; L. Festinger, D. Katz, op. cit.
90 A. Brimo, op. cit., p. 208. H. Stahl arata ca n investigatia sociologica
propriu-zisa, termenul de interviu, utilizat mai mult n domeniul gazetaresc,
nu este potrivit. Acest termen are, n conceptia lui H. Stahl, o acceptiune
mult mai restrnsa dect "convorbirea" sau ceea ce sociologii francezi
numesc "entretien" (p. 242-243). Dealtfel, si Brimo precizeaza ca utilizeaza
termenului de interviu n acceptiunea de "entretien". Metodologia
criminologica, desi a adoptat termenul de interviu, i confera, de asemenea, o
acceptiune mai larga, si anume aceea de "convorbire fata n fata ntre
anchetator si anchetat".
- rolul precis determinat pe care fiecare dintre acestia l
detine n cadrul relatiei amintite;
- informatia culeasa apare ca rezultat al unei strategii ntrun
circuit cu dublu sens.
Atare trasaturi sunt nsa puse mai bine n evidenta daca la un
pol situam chestionarul cu ntrebari nchise autoadministrat, iar la
celalalt pol interviul complet neformal sau nedirectionat. Intre cele
doua extreme se situeaza o serie de procedee ce combina elementele
proprii chestionarului si interviului, exemplul cel mai concludent
constituindu-1 chestionarul administrat prin operatorii de ancheta, care
mpleteste elemente specifice att chestionarului (formularul de
ntrebari dinainte stabilite), ct si interviul (prezenta relatiei de
71

comunicare). De altfel, dnd preeminenta acestei ultime trasaturi,

majoritatea autorilor considera chestionarul administrat prin operatori
de ancheta ca o varianta a interviului formal.
1. Tipuri de interviu. Sub denumirea de interviu se grupeaza,
asadar, mai multe procedee prin care se recolteaza informatii de la si
despre persoana interogata. Aceste procedee difera ntre ele n raport
cu tipul de comunicare ce se stabileste ntre anchetator si anchetat, cu
gradul de libertate (formalizare) pe care anchetatorul l are de a
determina cursul interviului, cu nivelul la care se situeaza informatia
obtinuta.
Distingem astfel mai multe tipuri de interviu.
a) Se face, n primul rnd, deosebirea ntre interviul formal si
interviul neformal. Denumirile acestor doua tipuri de
interviu sunt foarte diferite: structurat si nestructurat; global
si formativ; inflexibil si flexibil; standardizat si calitativ;
controlat si necontrolat; exterior si interior. Interviul
neformal are la rndul sau mai multe variante: interviul
complet neformal (nedirectionat, neghidat), interviul
conversatie si interviul ghidat sau concentric.
Interviul formal se caracterizeaza prin aceea ca intervievatul
raspunde la o serie de ntrebari al caror numar, ordine si formulare
sunt dinainte stabilite. Raspunsurile sunt nregistrate textual sau ntr-o
forma standardizata de catre operatorii de ancheta.
Relatia de comunicare ntre intervievat si cel care intervieveaza,
desi prezenta, este destul de limitata. Operatorul de ancheta nu are libertatea
sa schimbe formularea sau succesiunea ntrebarilor. El poate numai sa
orienteze desfasurarea interviului n limitele permise de instructiuni (de
exemplu, poate da unele explicatii suplimentare).
Chestionarul administrat prin operatorii de ancheta constituie, asa cum
aratam, o varianta a interviului formal.
Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu
ntrebari dinainte stabilite. El se caracterizeaza printr-o mai mare
libertate acordata operatorului de ancheta n a dirija cursul interviului.

72

Aceasta libertate este aproape totala n cazul interviului complet

nedirectionat. Odata precizata tema generala a interviului, persoana
intervievata este lasata sa vorbeasca n legatura cu tema respectiva,
fara a i se impune o anumita schema. Operatorul nu intervine dect
atunci cnd considera ca interlocutorul are nevoie sa fie sustinut
pentru a continua relatarea sau atunci cnd doreste sa elucideze
anumite puncte ramase neclare.
In cadrul acestui tip de interviu, sarcina operatorului de ancheta
este numai n aparenta usoara. n realitate, acesta trebuie sa fie un
profesionist de foarte buna calitate, care sa posede solide cunostinte de
psihologie. Lui i revine sarcina de a crea acel microclimat de n
credere, acea relatie de comunicare, acea stare de empatie (capacitatea
de a trai sentimentele altora), care sa-1 determine pe cel intervievat sa
raspunda, n cunostinta de cauza, la toate ntrebarile puse.
Interviul conversatiei^ asa cum arata si denumirea, se
desfasoara ca o convorbire fata n fata, ca un schimb de pareri ntre
intervievat si operator, cu privire la o tema ct mai concreta si mai clar
precizata pentru interlocutor (nici aici nu exista chestionar sau
ntrebari structurate).
Rolul operatorului este activ, el intervenind permanent n raport
cu diferitele aspecte discutate.
Interviul ghidat sau concentric se apropie mai mult de tehnicile
formale de investigate, fara a avea nsa rigiditatea acestora. Desi
interviul nu se desfasoara pe baza de chestionar, problemele abordate
sunt concentrate n jurul unei teme anume si cel mai adesea sunt
sistematizate de catre operator, ntr-o lista de control sau printr-un
ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esentiale n jurul carora
operatorul va organiza si va dirija cursul interviului. Operatorul are
libertatea de a formula ntrebarile, de a determina succesiunea
acestora, de a pune ntrebari suplimentare. El ghideaza interlocutorul
n asa fel nct acesta sa raspunda la toate problemele puse n discutie.
In practica, functie mai ales de natura si scopul cercetarii, cel
mai adesea se folosesc procedee ce combina elementele formale cu
elemente mai putin formale.
Cu ocazia cercetarilor criminologice privind infractiunile de

73

violenta, ntreprinse la unul din penitenciarele din tara, ne-am folosit

de atare procedee mixte de investigare.
n convorbirile noastre cu persoane aflate n detentie am utilizat
la nceput interviul nedirectionat, lasnd pe infractor sa vorbeasca
nestingherit despre toate faptele, evenimentele, mprejurarile care direct
sau indirect - au avut legatura cu fapta comisa. Ulterior, am
trecut la un interviu ghidat, n cadrul caruia am abordat teme legate de
familia infractorului, de grupul de prieteni, de manifestarile de
agresivitate ale interlocutorului n decursul timpului, de atitudinea fata
de fapta (imediat dupa comitere, ca si n momentul desfasurarii
interviului).
Experienta acumulata n acest domeniu arata ca atunci cnd
exista posibilitatea sa studiem dinainte dosarele persoanelor ce
urmeaza a fi investigate, sa clarificam unele aspecte legate de
mprejurarile comiterii infractiunii si de personalitatea infractorului,
este mai bine sa utilizam interviul ghidat sau concentric. Aceasta,
deoarece studierea dosarelor ne va permite o structurare judicioasa a
problemelor ce le vom aborda n cadrul interviului.
Cnd o asemenea posibilitate nu exista sau nu vrem sa o
utilizam (pentru a evita unele prejudecati, pentru a nu fi legati de
consideratiile pur juridice ale cauzei) este mai indicat sa apelam la
tehnicile neformale de investigatie. De altfel, aceste tehnici se recomanda
a fi folosite, n principiu, n stadiul de nceput al cercetarii, n
faza de explorare prin procedee mai standardizate.
b) n raport cu modalitatea prin care sunt culese datele (informatiile), se
disting interviul direct si interviul indirect.
Interviul direct se bazeaza pe modalitatea directa de punere a
ntrebarilor si de interpretare a rezultatelor, considerndu-se ca
raspunsul reflecta exact ceea ce subiectul a nteles si a dorit sa
exprime.
Interviul indirect utilizeaza o cale ocolita de culegere a datelor
si de interpretare a raspunsurilor. ntrebarile puse urmaresc sa obtina
anumite informatii de la cel intervievat pe o cale indirecta. Raspunsurile
sunt interpretate prin prisma informatiilor pe care interlocutorul
74

le furnizeaza n mod indirect, prin analizarea continutului latent al

acestor informatii92.
c) Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic.
Utilizat cu precadere n psihiatrie, el este folosit n special
n criminologia clinica.
Examenul psihiatric al infractorului se bazeaza, n special, pe
interviul clinic, care mbraca fie varianta interviului dirijat, fie a
interviului nedirectionat.
Prin intermediul interviului clinic, specialistul analizeaza personalitatea
infractorului, ncercnd a-i reconstitui trecutul pe baza
marturisirilor sale.
Foarte importante ni se par, sub acest aspect, observatiile lui
M.H. Mannheim reproduse de Pinatel93 cu privire la experientele
ntreprinse de sociologul W.C. Reckless si de psihiatrul L.S. Seeling,
care au ncercat sa determine, n raport cu acelasi subiect, o prostituata
de culoare, deosebirile dintre un interviu sociologic si un interviu
psihiatric. Astfel, n timp ce psihiatrul a facut o analiza a personalitatii
acesteia, sociologul s-a preocupat de obtinerea unor informatii privind
antecedentele, acordnd mult mai putina atentie reactiilor mentale ale
subiectului, n cazul n care se abordau anumite aspecte mai sensibile.
Sociologul s-a preocupat mai mult de consecintele sociale si juridice
ale prostitutiei, n raport cu psihiatrul, pentru care prezenta mai putina
importanta faptul ca subiectul era o prostituata.
n acest contrast ntre obiectiv si subiectiv exista nsa, adauga
Mannheim, o exceptie importanta. Att sociologul, ct si psihiatrul au
cautat sa cunoasca atitudinea subiectului fata de experienta sa
delictuala.
O varianta a acestui tip de interviu o constituie tehnica de
Case-Work .care se utilizeaza cu precadere n asistenta postpenala a
condamnatilor sau n perioada de probatiune. Aceasta se bazeaza pe o
succesiune de convorbiri, n cadrul carora asistentul social specializat
n probleme de criminologie (sau o alta persoana cu pregatire
adecvata) cauta sa sprijine pe delincvent, sa-1 puna, asa cum arata

75

H. Stahl94, n situatia psihica si materiala de a se lua singur n stapnire,

de a recapata ncrederea n el, de a avea curajul sa duca o
viata normala.
d) n raport cu natura relatiei ce se stabileste ntre cel ce
intervieveaza si cel intervievat se face distinctie ntre
interviul sensibil, interviul neutru si interviul sever.
Interviul sensibil este caracterizat prin comportamentul pozitiv
al persoanei care intervieveaza, tradus prin exprimarea simpatiei fata
de subiect (nu si fata de opiniile acestuia), printr-o atitudine deschisa,
sensibila, de ncurajare a acestuia. Acest tip de relatie este folosit n
special n interviul nedirectionat, clinic.
Interviul neutru are la baza o relatie indiferenta, operatorul nu
manifesta n cursul interviului nici un fel de reactie de simpatie sau
antipatie, de aprobare sau dezaprobare. Interviul formal se bazeaza, n
general, pe un asemenea tip de relatie ntre intervievat si cel ce
intervieveaza.
n cazul interviului sever, relatia respectiva se aseamana mai
mult cu un interogatoriu, motiv pentru care se recomanda a fi evitat n
domeniul criminologiei.
2. Realizarea interviului. Aptitudinea de a determina un interlocutor
necunoscut sa-si dezvaluie cunostintele, parerile, sentimentele,
cu privire la problemele ce formeaza obiectul interviului, nu este o
nsusire la ndemna oricarei persoane. Nu ntmplator se afirma deci
ca interviul este mai mult o arta dect o tehnica.
Una din problemele fundamentale ale interviului o constituie,
prin urmare, alegerea si selectionarea acelor persoane (operatorii de
ancheta) care sa posede calitatile necesare unui interviu cu un grad ct
mai mare de fidelitate si validitate.
Exista, desigur, calitati native, cum sunt inteligenta, onestitatea,
caracterul extravertit care recomanda persoanele ce poseda asemenea
calitati pentru rolul de operator de interviu. Exista alte calitati, tot att
de importante, ca tactul, cultura, interesul, care se dobndesc n cadrul
unui permanent proces de instruire, de maturizare, de experienta
acumulata de la o cercetare la alta.
S-a scris mult n literatura de specialitate cu privire la acest
76

subiect95. Exista manuale anume destinate operatorilor de interviuri.96

Specialistii examineaza, ntr-un cadru mai larg, referitor la
totalitatea problemelor legate de realizarea unui interviu, diversi
factori, de natura obiectiva sau subiectiva, interna sau externa, care
influenteaza pozitiv sau negativ desfasurarea interviului.
Unele experiente releva, astfel, modul n care vrsta, sexul,
statutul socioprofesional, nfatisarea fizica, mbracamintea sau vocea
celui ce intervieveaza influenteaza asupra reactiilor persoanei care
raspunde la ntrebari.
Alte experiente evidentiaza importanta mediului ambiant, a
timpului si locului de desfasurare a interviului, a influentei pe care
prezenta unei a treia persoane o poate avea asupra interlocutorului.
Concluziile acestor experiente urmaresc, n final, sa sublinieze ct de
importante sunt, pentru asigurarea succesului unei cercetari, alegerea
celor mai potrivite persoane si instruirea lor atenta n raport cu
particularitatile fiecarei cercetari n parte (tema aleasa, caracteristicile
esantionului, conditiile concrete de realizare a interviului etc). n
acest sens, Moser arata97, pe drept cuvnt, ca este dificil a decide ce
calitati sunt n general recomandate pentru un operator de interviu,
ntruct importanta fiecarei calitati nu este ntotdeauna aceeasi, ea
variaza de la o ancheta la alta.
A se vedea, pe larg, Ch. Channell, R. Kahn, L'interview comme methode
de
collecte, n: Methodes des sciences sociales, Editura L. Festinger si D. Katz,
Paris,
P.U.F., 1959; Bemard S. Phillips, Social Research. Strategy and Tactics. The
Dorsey
Press, 1969; Aurora Perju Liiceanu, Experimentul psihologic ca act de
comunicare
interpersonala, n: Revista de psihologie, 17, nr. 4, 1971, p. 391; Elena
Florea, Maria
Micu, Interviul sociologic. Valoarea si limitele lui, n: Teorie si metoda n
stiintele
sociale, voi. III, Bucuresti, Editura politica. 1966, p. 257.
96 De exemplu, Social Survey. A handbook for interviewers, London,
Central Office of
77

Information.
97 CA. Moser, op. cit., p. 277.
87

78

3. Erorile de raspuns. Aceasta problema a fost n parte

discutata la chestionar. Cele aratate acolo cu privire la erorile ce pot
aparea datorita alcatuirii si formularii gresite a ntrebarilor ramn
valabile si n cazul interviului desfasurat pe baza de chestionar.
O alta sursa importanta de erori se poate datora operatorilor de
interviu, n functie de personalitatile lor si modului n care acestia pun
ntrebarile, nregistreaza si interpreteaza raspunsurile.
Asa cum arata Moser98, pentru a decide asupra unei actiuni
preventive, cercetatorul stiintific trebuie sa stie care anume trasaturi
ale operatorului de interviu pot sa genereze erori substantiale de
raspuns si care sunt aspectele interviului ce permit introducerea
erorilor.
O problema care este pe larg examinata n literatura de specialitate
se refera la influenta distorsionata a opiniilor operatorului,
ntrebarea care se pune este daca si n ce masura opiniile politice,
sociale, juridice ale operatorului influenteaza raspunsurile. Cercetarile
ntreprinse de National Opinion Research Center" din Anglia si
comentate pe larg n lucrarea lui Moser arata ca distorsiunile nu se
datoreaza ndeosebi influentei opiniilor operatorului, ct mai ales
anticipatiilor acestuia cu privire la impresiile si comportamentul
interlocutorului99.
Specialistii evidentiaza astfel trei tipuri de anticipatii:
a)
Anticipatii structura-atitudine. Operatorul, dupa primele
raspunsuri si face o parere cu privire la atitudinea
interlocutorului si continua - considernd ca interlocu
torul este consecvent n atitudine - sa interpreteze restul
raspunsurilor n lumina acestei anticipatii.
b)
79

Anticipatiile de rol. Operatorul si face, de la nceputul

interviului, o impresie despre interlocutor (vrsta, tipul
social, ocupatia). Raspunsurile ndoielnice, ambigue,
marginale le va interpreta n lumina anticipatiei pe care
si-a facut-o cu privire la tipul de personalitate pe care
subiectul l reprezinta.
Ibidem, p. 354.
lbidem, p. 356-357.
88

80

c) Anticipatiile de probabilitate. n acest caz, operatorul anti

cipeaza o anumita distribuire a opiniilor n esantionul in
vestigat si interpreteaza raspunsurile ndoielnice n lumina
acestei anticipatii. Aceste concluzii prezinta o deosebita
importanta si n domeniul criminologiei, atare anticipatii
fund destul de frecvente, mai ales atunci cnd intervievarea
este precedata de studierea dosarului infractorului.
Pentru evitarea sau, atunci cnd erorile s-au produs, pentru
descoperirea acestora, un rol mai important l au, pe lnga pregatirea si
experienta operatorului, buna sa credinta, constiinciozitatea cu care
ntelege sa-si ndeplineasca obligatiile.
Exista anumite procedee de depistare a erorilor100, cum sunt
comparatia rezultatelor cu date provenite din alte surse, verificarea
coerentei (ndeosebi prin ncercarea de a obtine aceeasi informatie prin
doua sau mai multe procedee) sau reintervievarea subiectilor, aceasta
din urma fiind calea cea mai des utilizata.
D. Tehnica documentara. Tehnica documentara este proprie
cercetarii pe documente si priveste modul n care datele cuprinse n
diferite tipuri de documente pot fi utilizate n scopuri stiintifice.
Alaturi de celelalte tehnici fundamentale, tehnica documentara
constituie astfel o tehnica de recoltare si manipulare a datelor cuprinse
81

n documente, principala ei caracteristica fiind, asa cum sugestiv se

arata, ca se foloseste de alte mijloace dect ochii sau urechile
cercetatorului"10 1 (ca n cazul observatiei, respectiv al interviului).
Altfel spus, tehnica documentara opereaza prin intermediul lecturii
documentelor102, iar nu prin contactul uman cu faptul social103.
Caracterul oarecum secundar al surselor documentare nu trebuie
nsa subapreciat, astfel de surse fiind mai ntotdeauna bogate n material
informativ, iar deseori singurele disponibile pentru cercetator.
Cu privire la erorile de interviu, a se vedea, pe larg: A.R. Eckler, L. Pritzker,
Measuring the accuracy of enumerative surveys, n: Bulletin of the
International
Statistical Institute, 33, 1951, p. 7-24; H.H. Hyman, Interviewing in social
research.
Chicago, The University of Chicago Press, 1955.
' A. Normandeau, op. cit., p. 126.
102 Tehnica documentara este considerata astfel o observatie indirecta.
103
J. Carbonnier, Sociologie juridique. Paris, Armnd Colin, 1972, p. 178.
89

82

1. Tipuri de documente. n sensul cel mai larg al acestei

acceptiuni, orice document (scris, iconografic, fotografic, cinematografic,
oficial sau privat, public sau secret etc. - criteriile de clasificare
putnd fi foarte diferite) care poate furniza anumite date legate de
problematica cercetarii poate constitui sursa de documentare pentru
criminologi. O enumerare exhaustiva a acestora aparnd astfel ca
imposibil de realizat, ne vom referi numai la cele mai uzitate surse
documentare n criminologie.
Importante date cu privire la faptele penale si la faptuitorii
acestora pot fi obtinute prin examinarea diferitelor statistici de
mografice, economice, sanitare etc. Asemenea date pot servi ca
material de baza (la construirea esantioanelor etc.) atunci cnd nu se
utilizeaza si alte surse, pot completa datele obtinute prin cercetarile de
teren sau pot servi la analiza comparativa a acestora.
O alta sursa importanta o constituie dosarele privind cauzele
penale. Din cuprinsul acestora se pot culege informatii cu privire la
mprejurarile comiterii cauzei, la scopul si mobilul infractiunii, la
trasaturile de personalitate ale infractorilor etc. Din pacate, trebuie
spus ca dosarele penale sunt nca destul de sarace n date care sa
permita tragerea unor concluzii cu privire la etiologia infractiunii.
O importanta deosebita o prezinta documentele personale
(scrisori, jurnale, nsemnari, biografii) apartinnd celor nsarcinati cu
supravegherea sau observarea infractorilor (educatori sau supraveghetori
din penitenciare sau alte institutii de reeducare, criminologi,
psihologi, psihiatri, asistenti sociali) sau ale infractorilor nsisi. Atare
documente contin uneori o bogatie de informatii imposibil de obtinut
prin tehnicile standardizate.
n cazul unor cercetari privind sistemul de norme si valori si
mecanismele de receptare a acestora sau al studierii atitudinilor si
opiniilor colectivitatii fata de actele antisociale, o importanta sursa de
83

documentare prezinta pentru criminolog mijloacele de comunicare n

masa (presa, radioul, televiziunea).
2. Tipuri de analiza. Denumirea de tehnica documentara acopera
n realitate o gama variata de procedee de examinare stiintifica a
documentelor.
Astfel sunt de amintit, n acest sens, tehnicile clasice de analiza
documentara de tip intuitiv-subiectiv, precum analiza literala, istorica
sau lingvistica etc.
90

84

Acestora li s-au alaturat pe parcursul timpului, datorita cantitatii

foarte mari de date pe care explozia informationala a ultimelor decenii
a adus-o n fata oamenilor de stiinta si n raport cu care tehnicile
clasice devenisera insuficiente, noi tehnici si instrumente menite sa
permita o dezmembrare a ansamblului n unitati susceptibile a fi
numarate, clasate, masurate, ierarhizate.
Oprindu-ne numai asupra acestora din urma, ne-am propus sa
nfatisam n cele ce urmeaza, pe de o parte, unele aspecte privind
analiza de continut, iar pe de alta parte, unele aspecte referitoare la
analiza statistica a criminalitatii.
a) Bemard Berelson defineste analiza de continut ca o tehnica
de cercetare a continutului manifest al comunicatiilor, avnd
drept scop interpretarea acestora"104.
Este vorba aici de sensul cel mai larg al notiunii de comunicatie,
ce semnifica orice mesaj transmis, indiferent de modul de transmitere
(scris, verbal, vizual etc).
Analiza de continut urmareste deci sa descifreze mesajul real al
comunicatiei, caracteristica acesteia constnd n nlocuirea impresiilor
subiective ale observatorului prin procedeee standardizate ce fac
posibila transformarea materialului brut ntr-un material susceptibil de
o examinare stiintifica. Mesajul este astfel desfacut" n elementele
sale componente. Prin calcularea frecventei de aparitie si relevarea
corelatiilor, observatorul poate sa distinga ntre semn si semnificatie,
ntre continutul si continatorul comunicatiei105. F. Kerlinger subliniaza
ca analiza de continut este o tehnica indirecta de observatie, investigatorul
supunnd investigatiei comunicarea" prin care indivizii s-au
manifestat .
n criminologie s-a apelat foarte des la analiza de continut n
cercetarile de natura experimentala, n examinarea datelor obtinute prin
chestionare sau sondaje de opinie, n studiile de tipologie a delincventei
grave, n examinarea agresivitatii ca factor de delincventa si n general
n orice cercetare care implica masurarea opiniilor, a atitudinilor.

85

B. Berelson, Content analysis in comunication research, Glencoe, 1952 p.

18, n
C. Lindzey, Handbook of social psychology, 1959.
10 5 A. Brimo, op. cit., p. 142.
10 6 F. Kerlinger, op. cit., p. 544.
91

86

Un domeniu n care s-a folosit prea putin, dupa opinia noastra,

aceasta tehnica este acela al prevenirii faptelor antisociale.
Concluziile pe care analiza de continut le poate releva cu privire
la gradul de influentare pe care l exercita mass-media asupra indivizilor
ar putea fi cu succes folosite n alegerea celor mai eficiente cai
de educatie juridica.
ntr-adevar, analiza de continut permite mai ales un studiu al
comunicatiei n cadrul relatiei emitator-receptor.
H. Lasswell, unul dintre promotorii acestei metode, propune
astfel urmatoarea schema care ilustraza relatia de mai sus: a) cine
vorbeste; b) ce spune; c) cum spune; d) cui spune; e) cu ce rezultat
Studiile realizate potrivit schemei propuse de Lasswell au evidentiat
concluzii interesante cu privire la efectele mesajului asupra
receptorului (de exemplu, efectele unui film de violenta asupra tinerilor
telespectatori), la diversii factori care pot influenta receptionarea mesajului
07. Studiile ntreprinse de P. Lasarfeld108 cuprind, de asemenea,
observatii interesante privind auditoriul (fie ca individualitate, fie ca
grup social).
Desi nu ntotdeauna prezentate ntr-o ordine identica, lucrarile de
specialitate indica urmatoarele etape pe care este necesar sa le parcurga
orice analiza de continut: alegerea categoriilor; determinarea unitatilor
de analiza; cuantificarea rezultatelor; verificarea analizei de continut.
Categoriile nu reprezinta altceva dect elementele semnificative
n raport cu care continutul comunicatiei va fi clasat si cuantificat.
Alegerea categoriilor este poate cea mai importanta etapa, transpunerea
corecta a ipotezei de cercetare n diferitele categorii asigurnd
n cea mai mare masura succesul cercetarii. Asa cum arata Berelson, o
analiza de continut valoreaza ct valoreaza categoriile acesteia109.
Aplicarea frecventa n practica a acestei tehnici (n diverse domenii
de cercetare) a permis selectarea unor categorii cu o sfera mai larga de
utilizare. Daca nu se poate vorbi nca de o standardizare n aceasta
directie, se pot enumera totusi, asa cum arata R. Pinto si M. Grawitz110,
87

tipuri de categorii cu o frecventa mult mai ridicata dect altele.

H. Lasswell, L'analyse de contenii et le language de la politique, n: Revue
francaise
de science politique, 1952.
10 8 P. Lasarsfeld, Qualitative Analysis, Boston, Alhyhard and Bacon, 1970.
10 9 B. Berelson, op. cit., p. 21.
11 0 R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 479.
92

88

Astfel, domeniul sau materia supusa examinarii apeleaza la

categorii ce corespund sistemelor de clasificare ale marilor biblioteci,
rubricilor principale ale jurnalelor, revistelor, emisiunilor de radio si
televiziune etc; directia comunicatiei corespunde categoriilor udlizate
ndeosebi n anchetele de opinii: favorabil, defavorabil, indiferent;
valorile sau standardele sunt exprimate n general prin: statutul social,
economic, familial etc: n raport cu actorii cel mai adesea se apeleaza
la categoriile de vrsta, sex, profesie, nivel de instructie etc.
Asa cum aratam, orice analiza de continut are la baza o operatie
delicata de dezmembrare a ntregului n partile sau unitatile sale
constitutive. Diferitele aspecte sau laturi ale fenomenului pot fi astfel
retinute ca unitati de nregistrare. Este foarte important nsa ca unitatea
de nregistrare sa nu fie confundata cu unitatea de numerotare (cu
modul n care diferitele unitati de nregistrare sunt numarate, masurate
etc). B. Berelson111 enumera cinci unitati majore: cuvintele, temele,
caracterele, itemul, spatiul-timp masurat. Dintre acestea, tema si
itemul"2 sunt cele mai importante.
n scopul cuantificarii rezultatelor sunt utilizate procedee mai
simple si mai complicate. De la simpla numarare la procedeul cel mai
des utilizat cum este acela al calcularii frecventelor (care permite sa se
stabileasca intensitatea, asadar, importanta" unui element) pna la
tehnici mai complexe.
b) Statistica reprezinta o pretioasa sursa de documentare,
oferind, n principiu, criminologului acele date care sa-i permita
o apreciere globala cu privire la structura si evolutia
fenomenului si la principalele caracteristici ale populatiei
delincvente.
Statistica nu poate nsa oferi mai mult de att. Ea nu poate
surprinde latura calitativa a fenomenului. Asa cum arata Petre Andrei,
statistica sufera de un defect capital, ea nu nfatiseaza dect partea
exterioara, obiectiva si materiala a fenomenelor si nicidecum spiritul
111 B. Berelson, op. cit., p. 489.
11 2 Unii autori atrag nsa atentia ca termenul de item este folosit ntr-un
sens larg,
89

desemnnd ntregul continut, si ntr-un sens restrns, cnd este echivalent cu

unitatea
de nregistrare (vezi R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 476. Vezi^e larg si H.
Stahl,
op.cit., p. 125.
93

90

lor ca si necesitatea teleologica care le determina. Ea nu arata

interiorul psihic al actiunilor sociale"113.
O precizare se impune nsa. Ea priveste deosebirea esentiala
care exista ntre statisticile oficiale si cele destinate n exclusivitate
unor scopuri de cercetare stiintifica.
Referindu-ne la domeniul care ne intereseaza, prima categorie
cuprinde statisticile diferitelor organe (politie, procuratura, justitie) ce
contabilizeaza anumite date cu privire la fenomenul infractional; cea
de-a doua categorie are n vedere fie acele statistici ntocmite anume
pentru a studia anumite probleme (pentru a verifica o ipoteza de cer
cetare), fie pentru a stabili anumite corelatii rezultate pe baza
prelucrarii datelor culese din teren prin diferite tehnici de investigare.
Vom nfatisa n cele ce urmeaza unele strategii de cercetare
utilizate n diferite tari, n scopul ameliorarii statisticilor oficiale
privind criminalitatea.
Principalele reprosuri aduse statisticii judiciare se refera, pe de
o parte, la faptul ca aceasta nu oglindeste dect partial fenomenul,
criminalitatea reala ramnnd necunoscuta, iar pe de alta parte, ca
sistemul de contabilizare a datelor, utilizat n prezent n majoritatea
statelor, se bazeaza exclusiv pe criterii cantitative de nregistrare,
nlaturnd astfel posibilitatea unor aprecieri de natura calitativa asupra
fenomenului.
91

Iata de ce, ncercarea de a determina un raport ct mai exact ntre

criminalitatea reala, criminalitatea aparenta (descoperita) si criminalitatea
legala constituie una din preocuparile constante ale specialistilor n
criminologie. Numeroase sunt astfel eforturile depuse n mai toate tarile
n vederea perfectionarii procedeelor de dezvaluire a criminalitatii.
n sfera acestor preocupari se nscriu si acele strategii de cercetare
pe baza carora se ncearca sa se descopere macar o parte din
cifra neagra a criminalitatii.
Cu variatii care nu schimba pe fond esenta, cele mai
reprezentative ni se par a fi, n acest sens, studiile de autoconfesiune
sau autoportret si studiile de victimizare.
11 3 P. Andrei, Opere sociologice, voi. II, Sociologie generala, Editura a IHa,
Bucuresti, Editura Academiei, 1978, p. 253.
94

92

Foarte succint, studiul de autoportret consta n interogarea unui

grup - ales din populatia unui anumit teritoriu - cu privire la faptele
penale comise, indiferent daca acestea au fost urmarite sau judecate de
catre organele judiciare; studiul de victimizare consta, de asemenea, n
interogarea unui grup anume, dar cu privire la faptele penale ale caror
victime au fost n decursul timpului persoanele interogate.
n studiile de autoportret, esantioanele cuprind, n majoritatea
cazurilor, fie elevi de diferite vrste, fie tineri aflati n cursul stagiului
militar. Tehnica folosita de anchetatori este n general aceea de a
prezenta subiectilor o lista cuprinznd cele mai diferite fapte penale,
acestia urmnd sa raspunda daca au comis sau nu vreuna dintre faptele
enumerate, iar n caz afirmativ, de cte ori au comis fapta respectiva si
de cte ori a fost descoperiti si adusi n fata organelor competente.
Concluzii
1.
Delincventa reala este mult mai mare dect cea oficiala.
Foarte multi din subiectii investigati marturisesc a fi comis
cel putin o fapta pentru care ar fi trebui sa raspunda penal. n
S.U.A., unii autori, printre care Dentler si Monroe, considera
ca cel mult un sfert din cei care au comis infractiuni ajung n
statistica oficiala. Studiile efectuate la Helsinki arata ca
numai 3 pna la 1% din cei care comit furturi sunt cunoscuti
de catre politie. Cercetarile ntreprinse n Marea Britanie
confirma aceleasi date.
2.
Desi majoritatea subiectilor investigati marturisesc a fi comis
macar o data un fapt penal, foarte putini dintre acestia au
persistat n conduita ilicita. Cercetarile n acest domeniu au
relevat si un alt aspect deosebit de interesant. Astfel, ntre
subiectii interogati, delincventii oficiali" (cei care au aparut
cel putin o data n fata unui organ penal) marturisesc a fi
comis un numar mult mai mare de fapte si dintre cele mai
grave, n raport cu delincventii neoficiali. n acest sens, Nils
Christie conchide ca grupul restrns de delincventi nregistrati
n statistica oficiala este implicat n cele mai multe din
delictele comise, concluzie deosebit de importanta pentru
93

elaborarea unor masuri adecvate de prevenire.

n ansamblul lor nsa, aceste cercetari evidentiaza putine
deosebiri ntre delincventul oficial primar si cel neoficial, constatare
ce nu mai este valabila nsa n privinta recidivistilor.
95

94

E). Tehnicile secundare. n cazul unor cercetari stiintifice ce-si

propun sa dezvaluie trasaturile psihologice ale infractorului, compor
tamentul individual si de grup, intensitatea factorilor de inadaptare si
rolul lor n etiologia criminalitatii, criminologia este nevoita sa recurga
la tehnici de cercetare complexe, realizate cel mai adesea printr-o
colaborare ntre diversii specialisti ai echipei criminologice de cercetare.
Prin intermediul acestor tehnici, se ncearca sa se patrunda
dincolo de ceea ce tehnicile fundamentale pot sa dezvaluie n stadiul
actual, cu privire la factorii angrenati n producerea actului infractional.
Se ncearca astfel, prin intermediul tehnicilor secundare, denu
mite astfel ntruct ele se folosesc alaturi de una sau unele dintre tehni
cile fundamentale114, o dezvaluire a universului profund al infractorului,
n vederea formularii unui diagnostic si a unui prognostic social, pre
cum si a elaborarii unui tratament de recuperare sociala.
Ne vom limita numai la o informare succinta cu privire la unele
dintre tehnicile secundare cu aplicare mai frecventa n criminologie.
1. Testele. Trasaturile psihologice ale infractorului sunt puse n
evidenta n special prin examenul psihologic al acestuia. Factorii
psihologici astfel relevati, alaturi de factorii medicali (relevati pe baza
95

examenului medical), vor fi coroborati cu factorii de natura sociala si

legala rezultati ndeosebi din cercetarile efectuate pe baza tehnicilor
fundamentale. Sinteza tuturor acestor factori va permite n final o
apreciere globala a personalitatii infractorului.
n general, examenul psihologic al infractorului - fie ca se afla n
stare de libertate, fie ca se afla n detentie - se realizeaza pe baza testelor.
Testul, potrivit definitiei data de H. Pieron115, constituie o proba
determinata ce implica ndeplinirea unei sarcini, identica pentru toti
subiectii examinati, n scopul aprecierii succesului ori esecului sau
notarii numerice a reusitei.
ntr-un sens mai larg, testul este definit ca o proba standardizata n
ceea ce priveste administrarea si interpretarea-cotarea ei si care furnizeaza
date asupra anumitor caracteristici psihofiziologice sau psihice116.
11 4 A. Normandeau (op. cit., p. 307) considera ca tehnicile secundare sunt
ntotdeauna
tributare uneia sau mai multor tehnici fundamentale.
11 5 Reprodusa de P. Landreville, Methodologie de la criminologie (Curs
litografiat),
Universiade Montreal, 1971, p. 13.
11 6 Paul Popescu Neveanu, op. cit., p. 79.
96

96

Desi n literatura de specialitate exista numeroase clasificari ale

testelor , asa cum arata P. Landreviile , nici una din acestea nu se
raporteaza cu adevarat la domeniul criminologiei.
Autorul canadian ne propune n acest sens urmatoarea schema a
testelor utilizate n criminologie:
senzori motor
Teste de reusita inteligenta Wechesler-Bellevue
realizare
Teste de comportament Nye si Short
MMPI
CPI
f chestionare {
Inadaptare sociala
Jessnes
Eysenck
Teste de personalitate obiective
Cattel
Rorschach
TAT
[ proiective
Semantic
Rep de Kelly
Szondi
Ne vom opri pe scurt numai asupra unora dintre testele cu o
97

mai mare aplicare n cercetarea criminologica, ce figureaza n schema

de mai sus.
117 Testele sunt clasificate astfel n raport cu factorii interni de
comportament, cu modul
de administrare, cu materialul utilizat etc. Brimo utilizeaza clasificarea
functionala a
testelor, care distinge doua tipuri principale:teste de eficienta (ce se subdivid
la rndul
lor n teste de aptitudini si teste de cunostinte) si teste de personalitate (care
se mpart n
teste subiective si teste proiective) (op. cit., p. 224-225).
118 P. Landreville, op. cit., p. 13.
97

98

a) Testele de reusita studiaza aptitudinile operationale ale

persoanei, retinnd ca indice reusita testului.
In aceasta categorie se situeaza si testele de inteligenta.
Pentru a studia tulburarile de inteligenta si ponderea acestora n
etiologia infractiunii, criminologia face apel la testele psihologice si
pedagogice care permit stabilirea unei scari metrice a inteligentei"9.
Pentru masurarea nivelului general al inteligentei se foloseste,
ndeosebi, testul Binet-Simon.
Testul se bazeaza pe diferenta ntre vrsta reala si vrsta
mentala. El consta dintr-o lista de ntrebari pe care autorii au ntocmit
o n urma chestionarii unui esantion de copii, retinnd numai acele
ntrebari la care 75% din copiii interogati au dat raspunsuri corecte. Pe
baza acestor raspunsuri, s-a construit o scala de vrsta, socotindu-se ca
la 3 ani un copil trebuie sa stie cti ani are, sa arate gura, nasul; la
5 ani sau 6 ani sa poata copia un patrat; la 7 ani sa indice patru culori
date, sa arate mna dreapta, mna stnga; la 10 ani sa poata construi
fraze simple, sa critice fraze absurde; la 12 ani sa spuna mai mult de
60 de cuvinte n trei minute, sa defineasca cuvinte abstracte.
Masurarea pe scala se face n felul urmator: daca un copil de
7 ani nu poate raspunde dect la ntrebarile stabilite pentru un copil de
4 ani, nseamna ca acesta va avea o vrsta reala de 7 ani si o vrsta
mentala de 4 ani, deci o ntrziere de dezvoltare intelectuala de 3 ani.
Pe aceasta baza, Binet defineste idiotul ca acel subiect a carui vrsta
mentala nu depaseste 4 ani, imbecilul atinge ntre 4 si 7 ani.
Testul Binet-Simon a suferit n decursul anilor revizuiri
succesive.
99

Principala ameliorare a testului Binet-Simon a constituit-o

introducerea de catre W. Stern n anul 1912 - pe scara metrica a
inteligentei - a notiunii de cotient intelectual. QI reprezinta raportul
ntre vrsta mentala - obtinuta pe baza raspunsurilor la test - si vrsta
reala, cronologica (QI = VM/VR). Starea considerata normala este
egala cu unitatea. Daca, de exemplu, un copil de 7 ani nu se deose
11 9 Pe drept cuvnt nsa, Brimo atrage atentia ca testele de inteligenta nu
masoara
inteligenta n sine (sau vreuna din componentele acesteia, ca memoria,
imaginatia
etc), ci ele au o valoare comparativa, furniznd numai o indicatie (necesar a
fi
interpretata) cu privire la inteligenta individului.
98

100

beste n raspunsuri de media copiilor de 7 ani, vrsta mentala va fi

de 7 ani, iar QI egal cu unitatea, care se exprima prin multiplicarea
cu 100. Cei ntrziati mental se vor situa astfel sub 100, cei avansati
peste 100120.
Testul Wechsler-Bellevue este construit pe diferentierea
individuala a subiectilor, pe faptul ca inteligenta este impregnata de
factori motivationali"121. Testul cuprinde 12 grupe de probe, mpartite
n probe verbale si probe nonverbale (de performanta):
- probele verbale se refera la: 1. informatia generala; 2. ntelegerea
generala; 3. aritmetica; 4. similitudini; 5. proba de
vocabular; 6. memoria cifrelor.
- probele nonverbale se refera la: 1. completarea de imagini;
2. aranjarea de imagini; 3. amplasarea de obiecte; 4-5. proba
de cod A-B; 6. labirint.
b) Testele de personalitate urmaresc dezvaluirea unor trasaturi
ale individului care l fac sa reactioneze ntr-un anumit
mod n orice situatie s-ar afla122 .
Testele de personalitate sunt frecvent utilizate n cazul
cercetarilor criminologice experimentale prin care se urmareste
explorarea personalitatii infractorului, dezvaluirea ntr-o prima etapa a
acelor factori care ar putea diferentia pe plan psihologic infractorul de
noninfractor, pentru ca ntr-o etapa ulterioara sa se poata conchide
asupra unei eventuale corelatii ntre criminalitate si anumite tipuri de
personalitate.
Testele de personalitate se mpart n teste analitice de tip
chestionar, teste obiective si teste proiective.
Testele de personalitate de tip chestionar se bazeaza ntr-o
mare masura pe capacitatea de autoobservare si introspectie a
individului. Ceea ce intereseaza n raspunsurile date nu este numai
continutul subiectiv, dar si ceea ce acesta releva, eventual fara stirea
subiectului, cu privire la trasatura de caracter subiacenta.
Ulterior, tehnica de calcul QI a fost perfectionata (lundu-se n consideratie
si alti
101

factori, cum ar fi scaderea memoriei odata cu naintarea n vrsta etc.) prin

introducerea unui coeficient de comparare n tabelele QI.
121 P. Popescu Neveanu, op. cit., p. 730.
12 2 P. Landreville, op. cit., p. 15.
99

102

Cele de tip chestionar pot investiga o singura trasatura de perso

nalitate - chestionarele unifazice, sau mai multe trasaturi - chestionare
multifazice.
Unul dintre testele de personalitate de dp chestionar, cu mare
aplicare n domeniul criminologiei, este Inventarul Multifazic de
Personalitate Minnesota" (MMPI). Textul exploreaza simultan 9 trasaturi
de personalitate si serveste la depistarea tulburarilor de personalitate123.
Testul cuprinde o lista de 550 de propozitii aparent nesemni
ficative pentru subiect, asupra carora urmeaza sa se pronunte daca sunt
adevarate sau false. Testul include o scala larga de propozitii false ce
vizeaza anumite comportamente sociale.
Cercetarile n domeniul criminologiei pe baza testului MMPI se
datoreaza n special lui Hathaway si Monachesi. Acestia au ncercat sa
masoare diferentele care apar, pe baza raspunsurilor primite, ntre
infractori si noninfractori. n acest scop, testul a fost aplicat unui grup
de 49 de tineri infractori si unui grup de 56 de tineri noninfractori.
Rezultatele au relevat - n opinia celor doi autori12 4 - diferente
semnificative n special n grupa de chestiuni denumite DP (deviatii
psihopatice).
103

Astfel, media de raspunsuri la seria DP pentru o populatie

normala este de 50; n esantionul testat ea a fost de 61 n grupul de
noninfractori, asadar, o diferenta de 7 puncte, considerata de autorii
citati ca semnificativa.
Dupa parerea lui Vold125, deosebirile, desi statistic semnificative,
sunt mult prea putin numeroase dect asemanarile si nu permit
tragerea unei concluzii cu privire la raportul dintre tulburarile de
personalitate si delincventa.
Testele proiective sunt astfel construite nct incita subiectul
ca, prin intermediul raspunsurilor la diferite probe la care este supus,
sa-si proiecteze personalitatea. Ele sunt utilizate pentru a dezvalui
eforturile latente, imaginile si sentimentele pe care subiectul este
incapabil sau foarte putin dispus sa le exprime" 26'.
12 3 P. Popescu Neveanu, op. cit., p. 730.
12 4 S.R. Hathaway, E.D. Monachesi, Analysing and Predicting Juvenile
Delinquency
with MMPI, University of Minnesota, 1953.
12 5 G.B. Vold, Teoretical Criminology, London, Oxford University Press,
1958. p. 131
si urm.
12 5 J. Pinatel, op. cit., p. 427.
100

104

Testul proiectiv se bazeaza pe studierea reactiilor subiectului la

prezentarea anumitor imagini si obiecte.
Un
exemplu (cu mare frecventa de aplicare) de test proiectiv l
constituie testul Rorschach sau testul petelor de cerneala". Creat de
psihiatrul elvetian Herman Rorschach, el consta ntr-o descriere foarte
sumara, n a prezenta subiectului, ntr-o anumita ordine, 10 planse cu
pete de cerneala (unele acromatice, altele n culori).
Subiectul este invitat sa descifreze ceea ce vede n fiecare din
aceste planse. Raspunsurile sunt notate si clasificate dupa urmatoarele
criterii:
modul sau tipul de perceptie (interpretare globala sau de
detaliu...);
calitatea perceptiei (subiectul percepe mai nti forma si
apoi culoarea sau invers);
interpretarea pe care subiectul o da imaginii prezentate
(fantezia, originalitatea raspunsului).
Acest test este susceptibil sa puna n evidenta unele corespondente
ntre raspunsurile date si anumite trasaturi de personalitate.
Utilizate pe esantioane reprezentative de infractori si noninfractori,
testele proiective de tipul Rorschach urmaresc sa descopere
daca raspunsurile infractorilor se deosebesc statistic semnificativ de
raspunsurile noninfractorilor, proiectnd astfel un anumit tip de
personalitate.
Cercetarile ntreprinse pe baza testului Rorschach au dus la
105

rezultate controversate. Astfel, Pinatel, invocnd cercetarile lui

Bohm127, arata ca din punct de vedere criminologie testul a aratat ca
persoanele antisociale se caracterizeaza prin raspunsuri care tradeaza
agresivitatea, prin absenta raspunsurilor ce releva contacte afective
(indiferenta afectiva) si prin raspunsuri ce dezvaluie o lipsa de
stapnire (labilitate). Pe baza acestor rezultate, J. Pinatel conchide ca
aplicarea testului Rorschach la studiul infractorului confirma ipoteza
existentei unui nucleu al personalitatii criminale128.
12 7 E. Bohm, Traite du psychodiagnostic de Rorschach, Paris, P.U.F., 1935,
p. 87, 93,
194, citat de J. Pinatel, n: op. cit., p. 429, nota 2.
12 8 J. Pinatel, op. cit., p. 429.
101

106

Marea majoritate a cercetarilor ntreprinse pe baza testului

Rorschach," desi pun n evidenta existenta unor diferente pe plan
psihologic ntre infractor si noninfractor, n special sub aspectul
intensitatii anumitor trasaturi de personalitate, nu confirma nsa teoria
existentei unui tip de personalitate specific infractorilor129.
Testele proiective, si ndeosebi testul Roschach, au fost utilizate
si n scopul selectionarii factorilor de predictie a comportamentului
delincvent.
Asa cum am aratat (vezi supra 19F), selectionarea factorilor de
natura psihologica s-a facut n cazul cercetarilor ntreprinse de sotii
Glueck pe baza testului Rorschach.
Un alt test proiectiv care serveste la studierea personalitatii este
testul Szondi. Subiectului i se prezinta o serie de 48 de fotografii a
caror semnificatie psihologica este legata de anumiti factori patologici
(n numar de 8). Setul de 48 de fotografii se prezinta n 6 reprize,
cuprinznd cte 8 fotografii, fiecare fotografie corespunznd unuia
dintre cei 8 factori retinuti.
La fiecare repriza, i se cere subiectului sa aleaga doua fotografii
pe care le prefera (cu care se identifica) si doua fotografii pe care le
respinge, n ideea ca si exprima prin reactiile sale spontane anumite
107

trasaturi de personalitate.
Cu ocazia cercetarilor criminologice ntreprinse la unul din
penitenciarele din tara, pe un esantion de condamnati definitiv pentru
infractiunea de omor, cei doi membri ai echipei mixte de cercetare
(din care am facut parte) de profesiune psihologi - cercetatori
stiintifici la Institutul de neurologie si psihiatrie din Bucuresti - au
procedat si la examenul psihologic al infractorului pe baza testului
Szondi. Rezultatele obtinute au permis conturarea unui profil
psihodiagnostic al infractorilor examinati.
2. Scala de atitudini. Tehnicile fundamentale permit o cunoastere
a celor mai diverse opinii apartinnd subiectilor investigati.
12 9 M. Loosli Usteri, Le test de Rorschach dans le cadre de l'enquete
medicojudiciare.
Des limites et ses posibilites, n: Revue internationale de criminologie et de
police technique, 1957, p. 193-199.
102

108

Cnd este nevoie nsa sa aflam ct de puternice sunt aceste

opinii, care este intensitatea lor reala, care este directia n care se manifesta,
daca ele reflecta cu adevarat structura latenta a personalitatii
individului sau nu prezinta dect pareri accidentale, instabile, susceptibile
de a fi usor schimbate, apare necesitatea de a se apela la anumite
tehnici psihologice de masurare, apte de a releva una din dimensiunile
fundamentale ale personalitatii, atitudinea130.
Atitudinea este diferita de opinie, ea constituind o parte integranta
a personalitatii individului, o predispozitie a acestuia de a
gndi, de a simti, de a se comporta ntr-un anumit mod13 1 fata de o
situatie, fata de o idee, de o valoare data etc.13 2
n raport cu acelasi obiect (situatie, idee, valoare etc), atitudinea
poate fi considerata din mai multe puncte de vedere. Astfel,
atitudinea fata de pedeapsa cu moartea poate fi privita din punct de
vedere moral, juridic, religios etc. Acestea constituie atributele
atitudinii respective care, n ansamblul lor, definesc un continuum, un
univers al acesteia133.
Tehnicile de masurare a atitudinii sunt socotite dupa unii autori
o extindere a tehnicii testelor134. Acestea urmaresc o masurare a intensitatii
uneia sau unor atitudini, o clasificare a acestora functie de diferentele
de intensitate, n scopul final al unei mai bune cunoasteri a
fiintei umane.
n criminologie, tehnicile de masurare a atitudinilor servesc la
cunoasterea intensitatii atitudinii unui infractor n raport cu un noninfractor
(pentru a cunoaste mai bine modul n care fiecare dintre acestia
reactioneaza n raport cu acelasi sau aceiasi stimuli), a atitudinii comune
unui grup de infractori n raport cu un alt grup de infractori (de exemplu,
13 0 P. Popescu Neveanu, op. cit., p. 634.
131 F. Kerlinger, definind astfel atitudinea, o deosebeste de trasatura care
reprezinta o
caracteristica constanta a individului de a raspunde ntr-un anumit mod n
toate
situatiile. Pentru exemplificare, Kerlinger arata ca acela care are o atitudine
ostila fata
109

de straini se manifesta n mod ostil numai fata de acestia (straini), pe cnd

acela care
are ca trasatura de personalitate ostilitatea va fi ostil fata de toata lumea (op.
cit., p.
483-484).
1, 2 P. Landreville, op. cit., p. 16.
133 R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 722.
13 4 A. Brimo, op. cit., p. 240.
103

110

cei ce savrsesc infractiuni de omor n raport cu cei care savrsesc

infractiuni contra proprietatii, infractorii primari n raport cu recidivistii
etc), a atitudinii comunitatii fata de faptele antisociale etc.
Tehnicile de masurare a atitudinii, dezvaluind o atitudine relativ
constanta a individului n raporturile cu o situatie data, servesc, de
asemenea, n predictia comportamentului delincvent.
Cele mai cunoscute procedee de masurare sunt scalele de evaluare
a atitudinii.
Acestea se bazeaza pe ideea ca exista o dimensiune sau un
continuu de-a lungul caruia se pot nsira atitudini individuale (de la
cele mai favorabile pna la cele mai defavorabile n raport cu o
situatie, eveniment, idee etc.)135. Subiectul este invitat sa-si exprime
aprobarea sau dezaprobarea n raport cu o serie de propozitii
standardizate.
n raport cu proprietatile matematice si cu diferitele cai de
colectare a datelor, exista mai multe procedee de scalare. Lund ca
baza clasificarile ce apartin lui Coombs, Selltiz, Jahoda, Kerlinger, Le
Blanc, nfatisam urmatoarea schema a celor mai cunoscute scale de
atitudini136.
n tipul de scala calitativa, distanta dintre categorii este
necunoscuta, n cel cantitativ este cunoscuta si egala si constituie
masura propriu-zisa137.
Cea mai simpla dintre acestea este scala nominala. n functie de
caracteristica masurata, ea mparte indivizii n doua sau mai multe
grupuri. Scala nominala nu implica existenta unei gradari sau distante
ntre grupuri. Exemplu de scala nominala n criminologie:
- infractor-noninfractor,
- tipuri de infractor:
- hot,
- huligan,
- prostituata etc.

111

133 CA. Moser, op. cit., p. 337.

136 A se vedea pe larg: CH. Coombs, La mesure dans les sciences sociales,
theorie et
methodes, n: L. Festinger, D. Katz, Les methodes de recherche dans les
sciences
sociales. Paris, P.U.F., 1963, tom. III, p. 522-540; F. Kerlinger, op. cit., p.
411-428.
13 7 P. Landreville, op. cit., p. 11.
104

112

Pentru celelalte tipuri de scala trimitem la lucrarile de specialitate138.

-Nominala
-Nominala
-Partial ordonata
Calitativa
-Ordinala
-Ordinala
-Metric ordonata
-Intervale aparent egale
Cantitativa -Clasamente aditionale
-Analiza ierarhica - cumulativa
13 8 Vezi pe larg R.M. Stanoiu, op. cit., p. 174 si urm.
105

113

Capitolul III
CRIMINOLOGIA N SISTEMUL STIINTELOR
Sectiunea I
AUTONOMIA CRIMINOLOGIEI
21. CARACTER AUTONOM. Precizarile cu privire la
obiectul, scopul, functiile si metoda criminologiei se constituie n
adevarate criterii de delimitare a criminologiei de alte domenii ale
cunoasterii. Desprinderea de disciplinele stiintifice care au gazduit-o
la nceputul formarii sale, urmata de procesul de trecere de la
criminologiile specializate la criminologia generala, au dus la
formarea unei discipline cu caracter autonom.
Prin obiectul si scopul specific, prin adecvarea metodei la
obiectul cercetat, criminologia reprezinta astazi o stiinta autonoma.
Desi are legaturi strnse cu alte stiinte, criminologia nu are un caracter
auxiliar nici n raport cu stiintele penale si nici cu alte stiinte sociale.
A o atasa numai uneia dintre acestea, implica inevitabil o alegere n
defavoarea celorlalte, a o atasa tuturor nseamna practic a o anula ca
disciplina de sine statatoare.
Opinia pe care o mbratisam cu privire la caracterul autonom al
criminologiei se delimiteaza astfel, att de acele pareri care neaga
acest caracter, ct si de tendintele de imperialism criminologie",
manifestate nca de reprezentantii scoalii pozitiviste, dar reluate
ulterior si de alti autori, care considera criminologia un fel de super
stiinta.
22. CARACTER UNITAR. O perioada de timp nu putini au
fost cei care au contestat caracterul unitar al criminologiei. Printre
acestia s-au numarat nume ilustre n criminologie, precum de Greeff si
Sellin. Realizarea sintezelor criminologice din anii '60 ai secolului
trecut, care combina sociologia si dreptul cu psihologia, psihiatria si
biologia ntr-o disciplina autonoma orientata catre cercetarea, diagnosticul
si tratamentul delincventilor, au contribuit si la afirmarea
caracterului unitar al criminologiei.
106
114

115

n a doua parte a secolului XX decenii opinia potrivit careia

criminologia reprezinta o stiinta integrata unitara se impune1.
Unii autori socotesc ca, asemanator altor stiinte (ex. dreptul
penal), criminologia ca stiinta unitara, s-ar mparti ntr-o criminologie
generala, care studiaza crima si criminalul n general, si ntr-o criminologie
speciala, care studiaza tipuri anume de crima si criminal2.
O atare fragmentare nu se justifica n cadrul unui curs predat n
cadrul facultatilor de drept de la noi din tara, unde, cu mici exceptii,
criminologiei i se acorda un singur semestru de predare.
23. CARACTER INTERDISCIPLINAR. Prin obiectul sau de
studiu, cri-minologia este o stiinta sociala cu caracter interdisciplinar.
Studierea criminalitatii se face prin apelarea la domenii conexe ale
cunoasterii umane. Modalitatile de abordare interdisciplinara, att n
aria teoretica, ct si n cea metodologica, specifice nu numai
criminologiei ci devenind, am putea spune, o trasatura generala a
stiintei contemporane, se realizeaza nsa, asa cum am vazut, ntr-o
finalitate proprie sinteza criminologica". ntelegerea corecta a acestei
particularitati, mai ales a deosebirii esentiale ntre inventariere si
integrare ne permite sa conchidem ca abordarea interdisciplinara a
obiectului de studiu nu anuleaza caracterul autonom al criminologiei.
De asemenea, n cadrul procesului general de delimitare, dar si
de integrare pe care stiinta contemporana l traverseaza, datorita
acumularii de date si cunostinte care impun noi ramuri si subramuri,
se poate vorbi si n criminologie de aparitia unor subramuri precum
criminologia clinica, criminologia victimologica, criminologia
ecologica, criminologia preventiva. Din ratiunile anterior nfatisate, n
cadrul facultatilor de drept, acestea constituie capitole sau sectiuni,
functie de timpul afectat orelor de predare, n cadrul cursului de
criminologie generala.
24. CARACTER COMPLEX. O problema controversata a
fost la un moment dat si aceea referitoare la natura criminologiei, n
raport cu clasificarea stiintelor, n stiinte pure si stiinte aplicate.
1 J. Pinatel, Synthese criminologique, n Criminologie en action, PUM,
1968, p. 134-171

116

si L'integration des recherches biologiques en criminologie, n Revue de

science
criminelle et de droit penal compara, 1975, p. 450-456.
2 Vezi G. Kellens, De l'utiliti de la criminologie speciale, citat de R. Gassin,
n
Criminologie, Paris, Dalloz, 1988, p. 36, nota 3.
107

117

Scoala pozitivista, si avem n vedere mai ales pe Ferri, con

sidera criminologia, ca pe o stiinta aplicata. Aceasta conceptie a fost
ulterior sustinuta n criminologia contemporana de catre Pinatel.
La polul opus se situeaza acele opinii potrivit carora
criminologia este prin excelenta o stiinta pura, obiectul sau de studiu
implicnd o judecata de valoare negativa asupra unui rau social si nu
numai o simpla judecata asupra realitatii"3. Aceasta opinie a fost
prezentata la cel de-al II-lea Congres international de criminologie de
la Paris (1950).
Ulterior, controversa si-a mai pierdut din acuitate, n mare parte
datorita faptului ca delimitarea stricta ntre stiinte pure si aplicate nu
mai are aceeasi actualitate, astazi majoritatea stiintelor recunoscndu
si si un caracter aplicativ. n consecinta, opinia dominanta este ca
datorita obiectului, scopului si functiilor sale criminologia are n egala
masura un caracter teoretic si practic, aliniindu-se sub acest aspect
alaturi de stiintele denumite, nu ntmplator, de un reputat reprezen
tant al scolii de criminologie de la Montreal, prof. Ellenberger, stiinte
complexe, prin faptul ca opereaza cu concepte ce implica judecati de

118

valoare (precum crima, vinovatie, raspundere, pedeapsa), dar care nu

au semnificatie dect n cadrul unei aplicari n practica4.
Sectiunea Il-a
DEPENDENTA CRIMINOLOGIEI
25. PRECIZARI PRELIMINARE. Opinia nfatisata n sectiunea
precedenta cu privire la autonomia criminologiei, nu face nsa inutila
orice discutie, referitoare la raporturile criminologiei cu alte stiinte.
Constituirea acesteia ca disciplina autonoma nu are semnificatia unei
rupturi definitive cu disciplinile care au gazduit-o. Integrarea datelor
necesare sintezei criminologice nu se poate realiza dect printr-o continua
conlucrare a criminologiei cu respectivele domenii. Important este
nsa ca aceste raporturi sa fie corect stabilite si ntelese, pentru a se evita
3 R. Gassin, Criminologie, Paris, Precis Dalloz, 1988, p. 36.
4 L. Ellenberger, Recherche clinique et experimentale en criminologie,
contribution a
l'etude des sciences de l'homme, Montreal, PUM, 1968, p. 7 si urm.
108

119

unele confuzii. Astfel de clarificari sunt nsa mai ales necesare pentru o
delimitare mai precisa a finalitatii fiecareia din aceste discipline. Sub
acest aspect, se impune mai nti o examinare a raporturilor criminologiei
cu stiintele penale, iar apoi a raporturilor criminologiei cu stiintele
care studiaza comportamentul individual sau de grup precum si cu alte
discipline la care face apel, precum biologia, statistica etc.
26. CRIMINOLOGIA SI STIINTELE PENALE. Denumirea
de stiinte penale are cel putin doua acceptiuni. ntr-o acceptiune foarte
larga, prin stiinte penale se nteleg toate acele discipline stiintifice care
au ca obiect generic de studiu criminalitatea. S-ar include aici, att
acele stiinte care au ca obiect direct sau specific de studiu
criminalitatea precum criminologia, ct si acele discipline pentru care
criminalitatea constituie un obiect de studiu generic dar nespecific.
Stiintele penale ar cuprinde astfel: dreptul penal (partea generala
si partea speciala), procedura penala, stiinta penitenciara, penologia,
dreptul penal international, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal
ecologic, politica penala, sociologia penala, criminologia, politia stiin
tifica sau criminalistica, medicina legala. ntr-o acceptiune restrnsa, n
cadrul stiintelor penale ar intra numai stiintele penale normative: dreptul
penal cu subramurile sale si procedura penala.
Prin caracterul sau autonom, unitar, complex si interdisciplinar,
prin statutul universitar pe care l are astazi (vezi infra 31-35),
criminologia este o disciplina care, desi si are interferente foarte
puternice cu stiintele penale (ntelese aici n acceptiunea restrnsa), nu
este o disciplina normativa.

120

Aceasta face cu att mai importanta ntelegerea legaturilor

dintre stiintele penale normative, si avem n vedere mai ales dreptul
penal, si criminologie.
Fara a relua aici cele deja nfatisate n raport cu obiectul si
scopul criminologiei (vezi supra 12-13), facem numai unele precizari
suplimentare, necesare ntelegerii acestei probleme.
A) Criminologia si dreptul penal. Axnd delimitarea dintre
criminologie si dreptul penal mai ales pe trasatura mai sus relevata,
unele opinii5 considera ca dreptul penal ca disciplina normativa studiaza
J. Pinatel, n P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie,
T. III,
Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 4.
109

121

continutul abstract al normei penale, spre deosebire de criminologie

care studiaza infractiunea ca fenomen natural si social; esential este,
spune Pinatel, de a vedea n crima nu entitatea juridica elaborata de
dreptul penal, ci fenomenul uman si social pe care l exprima.
Aceasta deosebire este n prezent mai putin relevanta, ntruct,
n doctrina dreptului penal, opinia potrivit careia n definirea
conceptului de infractiune nu se poate face abstractie de componenta
sociala si umana a faptei ilicite, tinde sa devina dominanta.
Un punct de vedere mai nuantat apartine criminologului
elvetian Killias care considera ca stiinta criminologiei este chemata sa
verifice n ce masura teoriile care inspira dreptul penal si ramurile de
drept nvecinate sunt pertinente din punct de vedere empiric6.
Delimitarea dintre criminologie si dreptul penal trebuie sa aiba
n vedere, dupa opinia noastra, criteriile anterior examinate si anume
obiectul de studiu direct sau specific, scopul imediat, functiile si
metoda celor doua discipline.
a) Criteriul obiectului Dreptul penal ca si criminologia stu
diaza fenomenul infractional. Problematica criminalitatii este
studiata prin prisma principalelor sale institutii, infractiunea,
raspunderea penala si sanctiunile de drept penal. Obiectul
dreptului penal este deci dublu: un obiect generic, nespecific,
pe care l reprezinta criminalitatea7 si un obiect specific, pe
care l reprezinta triada infractiune - raspundere penala
sanctiunile de drept penal.
O alta deosebire importanta consta n aceea ca cele doua disci
122

pline abordeaza fenomenul criminalitatii n momente si etape diferite8.

Astfel, etapa formarii mecanismelor delincventei, nasterea
situatiilor conflictuale, factorii ce favorizeaza trecerea la act, apartin
criminologiei, n timp ce manifestarea obiectiva a faptei penale
ncepnd cu faza actelor preparatorii si pna la faza consumarii, intra
n sfera dreptului penal.
6 M. Killias, Precis de criminologie, Beme, Editions Staempfli & Cie SA,
1991, p. 18.
7 n acelasi sens Philippe Conte, Patrick Maistre de Chambon, Droit penal
general.
Paris, Masson, 1990, p. 3.
8 V.V. Kudriavtev, Sociologhiia provo i Kriminologhiia, in Sovetskoe
gosudarstvo i
pravo, 1969, p. 67-70.
110

123

n viziunea actuala, ce propune un obiect de cercetare complex

care include si studiul reactiei sociale, criminologia se ocupa de
diferitele forme de reactie sociala fata de criminalitate, pe cnd dreptul
penal se ocupa cu preponderenta de reactia represiva, sau altfel spus nu
reprezinta dect una din formele reactiei sociale contra acestui flagel,
printre altele"9. Dreptul penal nu indica, arata Killias, ce trebuie facut cu
inculpatul pentru a ngradi criminalitatea, el indica numai posibilitatile
juridice pe care instanta le are la ndemna n timpul procesului.
Cautarea raspunsurilor la aceasta ntrebare revine criminologiei.
Cercetarile aprofundate pe care criminologia le-a realizat n
ultimii ani n domeniul criminalitatii ascunse (cifra neagra), pun n
evidenta si alte deosebiri.
Asa cum pe drept cuvnt se subliniaza,10 dreptul penal nu are
dect o viziune fragmentara si mediata asupra criminalitatii. El nu se
ocupa dect de criminalitatea legala, studiul cifrei negre" si a
personalitatii delincventilor care nu au fost descoperiti ramnnd n
afara preocuparilor sale.
b) Criteriul scopului imediat. Avnd ca scop imediat verificarea
ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata
de aceasta, criminologia urmareste n plan practic prevenirea
criminalitatii, umanizarea formelor de reactie sociala si tratamentul
delincventilor. Dreptul penal are ca scop imediat apararea
valorilor sociale fundamentale mpotriva criminalitatii.
c) Criteriul functiilor. Prin functiile sale, descriptiva, explicativa,
profilactica si predictiva, criminologia vizeaza o sfera
mult mai larga de sectoare ale vietii sociale, pe cnd dreptul
penal avnd n principal o functie represiva, urmareste, cu
precadere, perfectionarea sistemului sanctionator.
d) Criteriile metodei. Spre deosebire de dreptul penal care utilizeaza
metodele specifice stiintelor juridice n ansamblul
lor, precum metodele de interpretare, criminologia recurge
la metode specifice stiintelor sociale pe care le adapteaza la
obiectul sau de studiu.
124

9 Ph. Conte, de Chambon, op. cit., p. 4.

10 Ibidem.
111

125

Daca cele mai sus aratate sunt de natura a evidentia deosebirile

dintre cele doua stiinte, cel putin tot att de importanta este si legatura
de dependenta dintre ele.
Dependenta criminologiei fata de dreptul penal se manifesta
mai ales prin mprumutul de concepte, si avem n vedere ndeosebi
conceptul de infractiune, care i delimiteaza ntr-un anumit fel
domeniul de referinta. Putem spune ca stiinta criminologiei se ndnde
pna acolo pna unde dreptul penal i permite.
La rndul sau, dreptul penal modern este tot mai influentat de
criminologie. De la procesul de creatiune a legii penale, n cadrul
caruia aportul criminologiei n stabilirea limitelor ilicitului penal este
considerabil, n modificarile ce s-au adus si nca se mai pot aduce
institutiei raspunderii penale1 1 si regimului sanctionator (individua
lizarea pedepsei, masurile de siguranta, regimul minorilor), pna la
aplicarea n practica, criminologia exercita o influenta considerabila
asupra dreptului penal12.
Fata de cele aratate, se poate conchide ca vechile dispute, pe de
o parte, ntre imperialismul criminologie" care considera dreptul
penal ca un capitol al criminologiei si reprezentantii scolii tehnicojuridice
de drept penal ce sustineau ca dreptul penal si criminologia
sunt doua discipline complet distincte, fara nici o legatura ntre ele,1 3
126

iar pe de alta parte, ntre cei care sustin ca stiinta criminologiei ar fi o

stiinta auxiliara dreptului penal si cei care pledeaza pentru caracterul
autonom, sunt n prezent depasite.
Obiectul generic comun si finalitatea comuna determina
raportul de dependenta reciproca; obiectul si scopul imediat ca si
functiile proprii o separa de dreptul penal. Raporturile ntre cele doua
discipline este prin urmare un raport de complementaritate si nu de
concurenta sau de subordonare.
A se vedea "Confrontation de la theorie generale de la reponsabilite' penale
avec les
donnees de la criminologie", in Annualles de la Faculte de droit de Toulouse,
t. XVII,
fasc. 1.
12 Rodica Mihaela Stanoiu, Quelques aspects de la contribution de la
recherche
criminologique au processus de la cration des lois en Roumanie, in Revue
Roumanie
des sciences sociales, se"rie juridiques, 1984, no. 2, p. 14.
13 R. Gassin, op. cit., 17-18, M. Killias, op. cit., p. 19.
112

127

Ct priveste raporturile criminologiei cu partea speciala a

dreptului penal, ele se reflecta mai ales n influenta criminologiei
asupra procesului de incriminare-dezincriminare, datele criminologiei
oferind repere foarte importante cu privire la raportul dintre eficienta
luptei mpotriva criminalitatii si sistemul de incriminari existent.
B) Criminologia si dreptul procesual penal. O interdependenta
deosebita se realizeaza si cu dreptul procesual penal.
Principiile si normele dupa care se desfasoara activitatea de
urmarire, judecata si sanctionare a celor care au comis infractiuni
intereseaza n mod direct criminologia. Studiul reactiei sociale asupra
criminalitatii, care constituie parte importanta a obiectului de cercetare
n criminologie, se concentreaza tocmai asupra mecanismelor si
relatiilor prin care se ajunge la dobndirea statutului de delincvent, a
efectelor stigmatizante ale procesului de etichetare, mai ales n
conditiile n care garantiile procesuale nu sunt respectate sau sunt
minime. De altfel, nu ntmplator, legislatiile procesuale moderne au
suferit importante modificari si datorita influentei criminologiei. Ca sa
ne oprim asupra unui singur exemplu, introducerea examenului
medico-psiho-social n unele legislatii, printre care si cea franceza, se
datoreaza presiunilor criminologiei.
128

C) Criminologia si stiinta penitenciara -Penologia. Pentru

ntelegerea raporturilor criminologiei cu aceste discipline cteva
precizari se impun.
Stiinta penitenciara a avut initial, ca obiect de studiu, pedepsele
n mediu nchis (de penitenciar). In Europa, mai ales n Franta, stiinta
penitenciara a fost la nceputurile ei asimilata criminologiei. Ulterior,
se produce o separare ntre cele doua discipline, atestata si prin crearea
unei organizatii stiintifice internationale de sine statatoare.
Datorita amplificarii, dar mai ales a diversificarii sistemului
sanctionator, prin introducerea unor sanctiuni alternative neprivative
de libertate, denumirea a devenit improprie, adoptndu-se, cel mai
adesea aceea de penologie14. Multi autori opteaza nsa pentru denumirea
de drept executional, care ar acoperi ambele domenii. Alti autori
considera ca dreptul executional nu este dect o subramura a penologiei,
alaturi de tehnica de administrare a institutiilor penitenciare si de
terapautica sociala a criminalitatii15.
14 B. Bouloc, Penologie, Paris, Precis Dalloz, 1991.
15 B. Bouloc, op. cit.; R. Gassin, op. cit., p. 24.
113

129

n conceptia nord-americana, penologia a fost si continua sa fie

n majoritatea cazurilor inclusa n criminologie.
Influenta criminologiei n acest domeniu este foarte mare.
Cercetarile criminologice cu privire la efectele criminogene ale
sanctiunilor, mai ales ale pedepsei privative de libertate, care poate
avea ca rezultat si depersonalizarea individului, programele de
resocializare pe care criminologia le-a promovat de-a lungul timpului
au dus Ia schimbari fundamentale n conceptia cu privire la scopul si
functiile pedepsei. De asemenea, criminologia clinica pfera
principalele repere n elaborarea programelor de tratament.
27. CRIMINOLOGIA SI POLITICA PENALA. O importanta
deosebita prezinta, de asemenea, determinarea raportului dintre criminologie
si politica penala.
Desi nu exista nca un consens cu privire la conceptul de
politica penala, ne raliem acelor puncte de vedere care considera ca
politica penala are ca obiect de studiu organizarea stiintifica a
activitatii de prevenire si combatere a criminalitatii, prin elaborarea
unor strategii globale de lupta mpotriva acesteia16.
Scopul politicii penale este acela de a determina principiile, a
trasa directiile si a defini metodele si mijloacele de lupta mpotriva
criminalitatii.
Atingerea unor atare obiective implica, n mod necesar, o
cunoastere profunda a fenomenului infractional, n masura sa permita
o evaluare a posibilitatilor de actiune, n vederea alegerii solutiei
optime de interventie, att n planul reglementarii juridice, ct si n
acela al aplicarii practice17.
Prin obiectul si finalitatea sa criminologia este aceea care aduce
o contributie esentiala la cunoasterea criminalitatii, la particularizarea
principiilor de politica penala, principii ce dau expresie, n domeniul
limitat al penalului, principiilor generale ale politicii unui stat.
16 Vezi pe larg O. Trasnea, Stiinta politica - studiu istorico-epistemologic.
Bucuresti,
130

Editura Politica, 1970; C. Bulai, Stiinta politicii penale, n Studii si cercetari

juridice,
nr. 1, 1972, p. 79 si urm.
17 Rodica Mihaela Stanoiu, V. Nenciulescu, Rolul criminologiei in
realizarea obiectivelor
de politica penala, n Studii si cercetari juridice, nr. 2, 1982, p. 144 si urm.
114

131

La rndul sau, politica penala alaturi de dreptul penal definesc

axul" n jurul caruia criminologia si desfasoara cercetarile18. Asa
cum arata Kellens19 paradigmele care l ghideaza pe criminolog nu
trebuie nsa sa fie doctrine nchise, ci grile de analiza nuantate, chei de
lectura a unei realitati, multidimensionale. Criminologul, continua
acelasi autor, trebuie sa defineasca de o maniera realista si rationala
marja de libertate si optiunile ce trebuie sa opereze asupra realitatilor
umane. Invocndu-1 pe Reinhold Niebhur care scria ca democratia este
o solutie aproximativa la probleme insolubile, Kellens ne ndeamna sa
observam ca stiinta criminologiei nu exista cu adevarat dect n
democratii.
28. CRIMINOLOGIA SI CRIMINALISTICA. Confuziile
frecvente care se fac ntre cele doua discipline se datoreaza, pe de o
parte, faptului ca scoala enciclopedica austriaca de criminologie
ngloba criminalistica n criminologie, iar pe de alta parte, unei
oarecare similitudini fonetice dintre cele doua concepte.
Sintetic, deosebirea ntre cele doua stiinte consta n faptul ca
si propun sa raspunda la ntrebari diferite. Criminalistica raspunde
la ntrebarea cine, pe cnd criminologia trebuie sa raspunda la ntrebarea
de ce.
In stadiul actual de evolutie a acestor discipline, cnd obiectul
de cercetare al fiecareia dintre ele a devenit mult mai complex,
criminologia alaturnd paradigmei etiologice, paradigma reactiei
sociale, iar criminalistica sau politia stiintifica - stiinta a probelor
materiale si largeste considerabil domeniul, propunnd chiar o noua
denumire de stiinte forensic (ce includ si medicina legala) criteriul mai
sus relevat, nu mai exprima dect partial deosebirea dintre cele doua
discipline.
Importante ni se par, si n acest caz, mai ales raporturile de
dependenta dintre cele doua stiinte.
R. Gassin, op. cit., p. 19.
19 G. Kellens, Entre theories et pratiques, la criminologie appliquee
constitue-t-elle
une discipline susceptible de professionnalisation?, in Profession
Criminologue,
132

Specialisation ou professionalisation? Actes du XVIIIe Congres de

l'Association
francaise de criminologie sub directia lui R. Cairo, Anne-Marie Favard et R.
Ottenhof,
Toulouse, Eres, 1994, p. 27.
115

133

Astfel, criminologia ofera cunostinte extrem de pretioase cu

privire la personalitatea infractorilor si a victimelor, la mecanismele
trecerii la act, care ajuta criminalistica la perfectionarea metodelor de
identificare. La rndul sau criminalistica vine n sprijinul criminologiei
cu date la fel de pretioase referitoare la modul de executare a
diferitelor tipuri de infractiuni, la relatiile dintre infractor si vicdma,
date ce permit perfectionarea tipologiilor criminologice a faptelor,
faptuitorilor si victimelor infractiunii.
29. CRIMINOLOGIA SI SOCIOLOGIA PENALA. n literatura
de specialitate se face deosebirea ntre sociologia dreptului penal si
a justitiei penale sau pe scurt sociologia penala, ramura a stiintelor
penale (n sens larg) si sociologia criminala, ramura a sociologiei.20
Unii autori considera ca sociologia penala studiaza cu ajutorul
metodelor sociologice diversele aspecte ale reactiei sociale fata de
crima21. Definita astfel, aceasta include fara ndoiala si criminologia
reactiei sociale. Nu ntmplator, acest punct de vedere este sustinut de
reprezentantii criminologiei traditionale care neaga criminologia
reactiei sociale, pe care o socotesc nici mai mult nici mai putin ca un
abuz" de limbaj22. Dupa cum am aratat (vezi supra 9), disputa ntre
cele doua criminologii este n prezent depasita, studiul reactiei sociale
facnd parte din obiectul criminologiei. Unde se situeaza prin urmare
diferenta, n masura n care recunoastem existenta unei sociologii
penale separata de criminologie?
Ca si n cazurile anterioare examinate diferenta se situeaza tot la
nivelul criteriilor deja mentionate (obiect, scop, functii, metoda).
Obiectul sociologiei penale consta n studiul empiric al legilor,
n studiul sociologic al sanctiunilor de drept penal si al functionarii
justitiei penale. Astfel spus, sociologia penala studiaza interrelatiile
dintre normele dreptului penal si diversii factori ai vietii sociale23.
J. Carbonier, Sociologie juridique. Paris, PUF, 1978, p. 44.
R. Gassin, op. cit., p. 26.
22 R. Gassin, Ibidem.
C. Bulai, Rodica Mihaela Stanoiu, Sociologia dreptului penal si
criminologia.
134

Raporturile ntre ele. Perspectivele cercetarii sociologice n dreptul penal, n

Studii si
cercetari juridice, nr. 1, 1974, p. 122.
116

135

Criminologia studiaza mecanismele reactiei sociale n diferitele sale

faze, de la momentul stabilirii si individualizarii sanctiunii pna la
aplicarea acestora.
Scopul imediat urmarit de cele doua discipline este diferit.
Criminoiogia studiaza cauzele si reactia sociala fata de criminalitate n
scopul prevenirii acesteia, umanizarii sistemului sanctionar si tratamen
tului delincventilor. Sociologia penala urmareste cunoasterea influentei
factorilor sociali asupra normelor penale precum si influenta inversa,
eficienta normelor si institutiilor dreptului penal asupra celor dinti24.
Ct priveste metoda, sociologia penala utilizeaza metodele
sociologiei pe cnd criminologia ca stiinta interdisciplinara face apel
la un evantai mult mai larg de metode. Rezultatele cercetarilor
fiecareia dintre ele sunt nsa reciproc utilizate n ndeplinirea scopului
general comun (vezi supra 13).
30. CRIMINOLOGIA SI ALTE STIINTE. Emanciparea
criminologiei de stiintele mama"2 5 nu nseamna si despartirea totala
de acestea, pe de o parte, datorita faptului ca stiinta criminologiei
ocupa un teren n care se ntlnesc diverse discipline care desi au alta
finalitate se ocupa si de studiul criminalitatii (crimei, criminalului,
vicdmei), iar de pe alta parte, dat fiind caracterul ei interdisciplinar,
criminologia este dependenta de alte stiinte. Asa cum dreptul penal i
delimiteaza domeniul pe orizontala, alte discipline i conditioneaza
ntr-un anumit fel arhitectura verticala. Mai exact, modelul etiologic
pe care criminologia l propune, n oricare din viziunile sale, va fi
marcat de stadiul pe care cunoasterea stiintifica 1-a atins n stiintele
care studiaza omul si societatea umana. Acest aspect este pe larg tratat
n partea a Il-a a cursului.
Relatia dintre criminologie si aceste stiinte - si avem n vedere
136

n special sociologia, psihologia, psihiatria, biologia - nu este nsa

ntotdeauna corect nteleasa. Aceasta se reflecta, mai ales, n cadrul
acelor tendinte care continua, fie sa identifice criminologia cu capitole
din disciplinele respective, negnd astfel nu numai existenta unei
criminologii generale, dar si stadiul intermediar al criminologiilor
C. Bulai, Rodica Mihaela Stanoiu, Ibidem.
M. Cusson, Le modele Quebecois, n Profession Criminologue, op. cit., p.
31.
117

137

specializate, fie sa minimalizeze importanta criminologiei, limitnd n

mod nejustificat obiectul si functiile acesteia26.
Atare tendinte sunt rezultatul unei viziuni nguste si depasite cu
privire la obiectul, scopul si functiile criminologiei, datorat mai ales
unei insuficiente ntelegeri a procesului de integrare teoretica si
metodologica pe care criminologia l realizeaza ntr-o finalitate
proprie.
Criminologia este o stiinta generala despre criminalitate, pe cnd
sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole
sau chiar subramuri ale acestora abordeaza numai anumite aspecte ale
acestui fenomen. Astfel, biologia criminala studiaza trasaturi
anatomofziologice,
aspectele genetice, biochimice, biosociale ale delincventului n
vederea elaborarii unor terapii medicale de tratare si prevenire. Psihologia
criminala studiaza caracterul, atitudinile si aptitudinile delincventului,
precum si motivatia actiunilor criminale si procesele mentale
care conduc la trecerea la act. Psihanaliza exploreaza motivatiile
inconstiente
pentru a ajunge la motivatiile aparente si imediate27. Desprinderea
criminologiei de aceste discipline s-a facut treptat, etapa criminologiilor
specializate" anticipnd criminologia moderna interdisciplinara.
Sectiunea a HI-a
CRIMINOLOGIA N NVATAMNTUL UNIVERSITAR
31. PRECIZARI PRELIMINARE. Ne ocupam n aceasta
sectiune att de statutul criminologiei n nvatamntul universitar, ct
si de profesiunea de criminolog ca atare. n acest scop am ales
exemplele cele mai semnificative, de natura a oferi o imagine de
ansamblu a modului n care este organizata predarea criminologiei n
26 Analiznd astfel raportul dintre criminologie si sociologia delincventei
unii autori
considera ca stiinta criminologiei se limiteaza la "aspectele delincventei
legale" si la

138

studiul statistic al factorilor cu rol criminogen. Vezi D. Banciu, S.

Radulescu, M.
Voicu, Introducere n sociologia deviantei, Bucuresti, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, 1985, p. 104-105.
27 J. Pinatel, Criminologie et psychanalyse, n Revue fracaise de
psychanalyse, 1953,
p. 281 si urm.
118

139

diferitele cicluri din nvatamnt universitar, ca si a sanselor pe care

posesorii unei diplome n criminologie (licenta, master, doctorat) l au
pe piata fortei de munca28.
Gruparea exemplelor alese pe zone geografice a fost determinata
mai ales de ratiuni de sistematizare.
32. MODELUL EUROPEAN. Dintre tarile europene, am ales
pe cele cu o puternica traditie n criminologie, precum Italia, Franta,
Belgia, tarile nordice (Suedia, Finlanda, Norvegia), Marea Britanie
si Irlanda. n aceste state, criminologia ocupa un loc foarte important
ca disciplina de nvatamnt, domeniu de cercetare si profesie.
Italia. Asa cum sugestiv arata Gatti2 9 se afirma adesea ca
stiinta criminologiei s-a nascut n Italia cu scoala pozitivista 1/
reprezentata de Lombroso, Garofalo si Ferri, dar se spune mult mai
putin ca, dupa marele sau succes initial, ea a cunoscut un declin rapid
si-a pierdut autonomia si a ramas mai degraba izolata de influenta
stiintifica a altor tari". Unul din semnele acestei decadente este ca
dupa moartea lui Lombroso n 1909 nu a mai existat un nvatamnt
autonom si oficial pna n 1963, anul de atribuire a catedrei de
antropologie criminala lui Benigno di Tullio. . /
Predata initial la facultatile de drept si medicina, In ultimele
decenii se nregistreaza o sporire considerabila a numarului de
catedre de criminologie si la alte facultati ca sociologia, psihologia, \s
stiintele politice, stiintele economice^Exista, de asemenea, organizat
un doctorat n criminologie. Desi criminologia italiana contemporana
se nscrie n curentul general de integrare, sinteza si interdisciplinaritate
conotatia clinica ramne totusi predominanta"30. n consecinta,
un rol esential n formarea profesionala,a criminologilor l au
scolile de specializare n criminologie clinica de pe lnga facultatile
de medicina din Genova, Milano, Modena, Bari, Chieti. Avnd o
durata de trei ani, specializarea se adreseaza celor ce au o licenta n
Pentru cei interesati n informatii suplimentare recomandam: L.
Radzinowicz, In

140

search of criminology; Heineman, Book of Sociology, London, 1961 si

Profession
criminologue, sub directia lui R. Cairo, Anne-Marie Favard, R. Ottenhof
deja citata.
9 U. Gatti, La formation du criminologue: La situation en Italie, in
Profession
Criminologue, op. cit., p. 59.
30 U. Gatti, Ibidem.
119

141

drept, medicina, sociologie, psihologie, pedagogie, stiinte politice,

litere si filosofic Absolventilor li se asigura o calificare superioara
pentru a lucra n acele activitati al caror scop l constituie prevenirea
si tratamentul delincventei. Programul de nvatamnt este orientat n
doua directii: orientarea medico-psihologica si de psihiatrie legala
destinata medicilor si orientarea socio-psihologica destinata posesorilor
de alte diplome31.
Desi domeniile n care se exercita profesia de criminolog sunt
foarte variate (judiciar, penitenciar, medical, psiho-pedagogic, social),
rolul cel mai important ramne cel al delincventei juvenile.
Franta. n Franta criminologia este predata cu precadere la
facultatile de dreptf Exista nsa si filiere specializate"3^ n cadrul
programelor de diploma pentru studii aprofundate (DEA), de diplome
de studii superioare specializate (DESS), unele universitati organiznd
si seminarii speciale de doctorat. Principalele universitati care poseda
asemenea filiere specializate sunt: Aix - Marseille, Bordeaux,
Grenoble, Montpellier, Nancy, Pau, Poitiers. Cursantii sunt n cea mai
mare parte viitori juristi, psihologi sau medici. Nici una din diplomele
mentionate nu confera nsa un statut de profesionist',)/ fapt pe ct de
ciudat, pe att de regretabil avnd n vedere ca, nca din 1956 la
solicitarea UNESCO, Denis Caroll si Jean Pinatel, presedinte si
respectiv secretar general al Societatii internationale de criminologie
la acel moment, au trasat n chip stralucit33 liniile directoare ale
nvatamntului si formarii profesionale n criminologie34. Aceasta
situatie constituie n prezent obiectul unor serioase critici din partea
specialistilor, care propun o revizuire generala, n sensul unui program
de formatiune profesionala global si integrat n cadrul unor institute
interdisciplinare cu o larga autonomie.
R. Cairo, La formation en criminologue dans les universites francaises, in
Profession Criminologue, op. cit., p. 82.
32 R. Cairo, La formation en criminologie dans les universites francaises in
Profession
Criminologue, op. cit., p. 82.
33 R. Cairo, op. cit., p. 78.

142

34 D. Caroll, J. Pinatel, Le raport general sur l'enseignement de la

criminologie,
urmat de Recommandations practiques relatives a l'organization de
l'enseignement
de la criminologie (elaborat de J. Pinatel), citat de R. Cairo, p. 78.
120

143

Belgia. Criminologia belgiana, nascuta din uniunea dintre drept

si medicina, a dobndit foarte de timpuriu dimensiunea interdisciplinaritatii.
vln 1890 Henri Jaspar a nfiintat un cerc de criminologie la
Universitatea Libera din Bruxelles. Cercul era condus de eminentul
jurist Adolphe Prins si de psihiatrul Paul Heger35.
Medicul Louis Vervaeck, fondatorul primului laborator de
antropologie, a initiat cursuri de antropologie criminala pentru
magistrati, medici si personalul din administratia penitenciara. In 1921
vse nfiinteaza o scoala de criminologie si politie tehnica pe lnga
Ministerul de Justitie, moment considerat a reprezenta recunoasterea
criminologiei ca o disciplina de nvatamnt necesara pentru magistrati
ca si pentru cei ce lucreaza n politie si penitenciare.
nfiintarea scolilor de criminologie n cadrul facultatilor de drept,
n 1929 la Louvain, n 1936 la Bruxelles, n 1937 la Gand si Liege
reprezinta, asa cum se arata36 etapele logice ale dezvoltarii
criminologiei n Belgia". Aceste scoli de criminologie erau considerate
ca centre de specializare a juristilor si a altor specialisti (medici,
psihologi, psihiatri), care aveau un anumit rol n aplicarea noilor forme^/
de individualizare a pedepsei introduse n Belgia prin legea apararii
sociale din 1930. Licenta speciala n criminologie pe care aceste scoli o
acordau, se adauga celei de baza, asigurnd o pregatire superioara celor
interesati n studiul delincventei si justitiei penale. Nu exista deci o
profesie de criminolog, ci numai o specializare n acest domeniu.
Aceasta traditie s-a schimbat ncepnd cu anul universitar 1968-1969,
cnd Universitatea CatoliciLdin Louvain a introdus un program academic
complet n criminologie3VCrirninologia nceta sa mai reprezinte numai o
specialitate", ea devenea o formatiune de baza, cu un program de patru
ani, finalizat cu o diploma de licenta n criminologie. In urmatorul
deceniu numarul studentilor n criminologie a crescut foarte mult, solicitarea
criminologilor pe piata fortei de munca fiind foarte mare. Cerceta
rile recente destinate acestui aspect releva ca posesorii diplomelor de
criminologie, gasesc foarte usor un loc de munca, majoritatea se bucura
de o stabilitate a postului, iar numarul acelora care solicita o schimbare a
domeniului de activitate s-a diminuat considerabil.
144

T. Peters, J. Van, Kerckvoorde, Profession criminologue: la situation en

Belgique,
in Profession Criminologue, op. cit., p. 46.
36 T. Peters, J. Van Kereckvoorde, op. cit., p. 47.
37 T. Peters, J. Van Kereckvoorde, op. cit., p. 48.
121

145

n Suedia criminologia ca stiinta si disciplina academica se

bucura de un mare interes. Astfel, la Universitatea din Stockholm, n
cadrul Facultatii de Stiinte Sociale exista un Departament de
Criminologie n cadrul caruia se desfasoara un program de doctorat.
Departamentul deruleaza numeroase programe de cercetare n
criminologie, iar unele dintre temele principale trateaza problema
delincventei juvenile si a relatiei dintre alcool si criminalitate.
De asemenea, la Universitatea Lund, n cadrul Departamentul de
Sociologie (Facultatea de Stiinte Sociale) exista patru specializari:
Sociologie, Sociologie Juridica, Antropologie sociala si Studii de media
si comunicare. n cadrul specializarii Sociologie juridica sunt
implementate proiecte de cercetare n criminologie, cele mai recente
teme viznd Victimele criminalitatii, Copiii -victime ale criminalitatii.
De asemenea, exista un program de doctorat38.
Spre deosebire de Suedia, n Finlanda criminologia este mai
putin dezvoltata ca disciplina universitara. n primul rnd, n sistemul
universitar finlandez nu exista departamente de criminologie si nici
specializari universitare n criminologie, criminologia fiind predata n
cadrul altor facultati, precum dreptul, sociologia, psihologia, medicina
. IO
si istoria .
Criminologia reprezinta nsa o parte importanta a specializarii
universitare n drept si este astfel predata n toate facultatile de drept din
146

Finlanda (Helsinki, Turku, Rovaniemi), dintre acestea nsa numai

Universitatea
Turku are o catedra de criminologie, fondata cu sprijinul politiei.
La nivel post-universitar, ncepnd din toamna anului 2001, se
desfasoara n cadrul Universitatii Turku un Master n Sociologie
juridica si criminologie, fondat n parteneriat de Facultatea de Drept si
Facultatea de Stiinte Sociale.40
n afara facultatilor de drept, exista o catedra de sociologie a
deviantei" la Universitatea Kuopio. De asemenea, cercetari n
domeniul criminologiei se desfasoara la Universitatea Jyvaskyla n
cadrul departamentului de psihologie, la Universitatea Tampere de
38 http.7/www.soclaw.lu.se/o.o.i.s/4255
39 Lappi-Seppala, Tapio, Criminology in Finland n Criminology in Europe,
Newsletter
of the European Society of Criminology, Voi. 2, No. 1, March 2003, pag. 10.
40 http://www.law.utu.fi/english/index.htm
122

147

catre departamentele de stiinte sociale si politici sociale (n special cu

privire la carierele criminale), iar cercetari de criminologie clinica au
fost desfasurate la Universitatile Helsinki, Turku and Kuopio41.
n Norvegia criminologia are o traditie ndelungata, Departa
mentul de Criminologie din cadrul Facultatii de Drept, Universitatea
Oslo fiind fondat nca din 1954. n cadrul departamentului se
desfasoara cursuri universitare si postuniversitare (master si doctorat)
si sunt implementate programe de cercetare.
Principalele directii de cercetare vizeaza sistemul penitenciar,
criminalitatea economica, crima organizata, delincventa juvenila,
consumul de droguri, etc.4 2
n Marea Britanie criminologia este predata (att la nivel
universitar, ct si post-universitar) n peste 40 de universitati43. De
asemenea, n cadrul a numeroase Universitati exista institute sau
centre de criminologie, cele mai cunoscute (inclusiv la nivel mondial)
fiind Institutul de Criminologie de la Universitatea din Cambridge si
Centrul de Criminologie de la Universitatea din Oxford.
Predarea criminologiei ca disciplina de nvatamnt si cercetarea
criminologica au un trecut ndelungat n Marea Britanie. Astfel, la

148

Oxford predarea criminologiei a fost inaugurata n urma cu peste 50

de ani de catre profesorul Max Grilnhut. Continund directia stabilita
de acesta, dr. Nigel Walker a ntemeiat n 1966 Unitatea de cercetare
penala, care n 1976 si-a schimbat numele n Centnd pentru cercetare
criminologica. n 1991 Centrul a devenit parte a Facultatii de drept, iar
din august 2004 poarta numele de Centrul de Criminologie**.
La Oxford, Criminologia este predata n cadrul Facultatii de
Drept, exista nsa la nivel post-universitar numeroase programe de
specializare, printre care Masterul n Criminologie, care poate fi
frecventat de licentiati n drept, sociologie, politologie, economie,
politici sociale, psihologie, istorie sau orice alta disciplina nrudita.
41 Lappi-Seppala, Tapio, Criminology in Finland n Criminologz in Europe,
Newsletter
of the European Society of Criminology, Voi. 2, No. 1, March 2003, pag. 10.
Informatii preluate de pe site-ul Departamentului de Criminologie,
Universitatea
Oslo http://www.jus.uio.no/ifk/engelsk/studies.html
43 cf British Society of Criminology, www.britsoccrim.org/courses.htm
44 Informatii preluate de pe site-ul Centrului pentru Criminologie,
http://www.crim.ox.ac.uk/CCR/members.htm
123

149

La nivel post-universitar, Institutul de Criminologie al Universi

tatii din Cambridge organizeaza att cursuri de master (Master n
Criminologie, Master n Cercetare criminologica, Master n Crimino
logie aplicata, penologie si management si Master n Criminologie
aplicata si management politienesc), ct si de doctorat n criminologie.
Admiterea la cursurile de master presupune detinerea unei diplome de
licenta, iar pentru admiterea la doctorat este obligatorie obtinerea unui
ddul de Master (sau efectuarea unui training de cercetare echivalent) n
criminologie sau ntr-o sdinta comportamentala sau sociala nrudita.
In cadrul institutiilor amintite sunt derulate numeroase programe
de cercetare pe o paleta larga de teme din domeniul criminologiei.
n Irlanda criminologia este mai putin dezvoltata, att ca
ramura de cercetare, ct si la disciplina academica.
n 1997 a fost creat la Universitatea Limerick un centru pentru
justitie criminala, iar n 2000 a fost nfiintat primul Institut de
Criminologie din Irlanda la Facultatea de Drept de la Universitatea
Dublin, n cadrul caruia din 2001 a fost creat un program de doctorat.
Totusi, n ambele institutii criminologia nu constituie disciplina de
nvatamnt, atributiile acestora constnd n derularea programelor de
150

cercetare n domeniul criminologiei45.

Alte programe n aria criminologiei se desfasoara la Institutul
de Administratie Publica: Master n management public (justitie
penala) si Colegiul Hibernia - BA n justitie penala46.
33. MODELUL NORD-AMERICAN. ntr-un amplu studiu
destinat examinarii criminologiei ca disciplina universitara si ca
profesiune n Statele Unite ale Americii, Marc Le Blanc4 7 arata ca, de
la nceputul secolului si pna n prezent, domeniul criminologiei se
subdivide n doua parti: acela al criminologiei ca disciplina stiintifica
si acela al justitiei criminale (penale) si educatiei specializate (ca
profesie). n consecinta, colegiile, universitatile si organizatiile
profesionale mentin aceste distinctii, criminologia ca stiinta a crimei si
cf. O'Donnell, Ian, Criminology in Republic of Ireland n Criminology in
Europe,
Newsletter of the European Society of Criminology, Voi. 2, No. 1, October
2003, pag. 3.
^Ibidem.
47 M. Le Blanc, La criminologie aux Etats-Unis, discipline manifeste,
formation
eclatee et profession latente, in Profession Criminologue..., op. cit., p. 63 si
urm.
124

151

profesiile de specialist n justitie criminala, dezvoltndu-se paralel, dar

n strnsa interdependenta48.
Ca disciplina stiintifica, criminologia se preda mai ales la
departamentele de sociologie, desi criminologi celebri, precum sotii
Glueck, si-au desfasurat prodigioasa activitate n facultatile de drept,
iar Sheldon n acelea de medicina.
Programele universitare destinate formarii specialistilor n justitia
criminala cuprindeau cursuri de drept, administratie si criminologie,
ntruct nvatamntul universitar n S.U.A. se caracterizeaza printr-o
descentralizare foarte avansata si prin urmare printr-o mare autonomie a
unitatilor de nvatamnt, continutul acestor programe a fost si ramne
foarte diferit. Paralel, accesul la profesiunea de asistent social - foarte
raspndita n S.U.A. - ca si la cea de psiholog specializat n delincventa
era deschis celor care urmau unele cursuri oferite de anumite scoli sau
departamente universitare de asistenta sociala (sau serviciu social) sau
de psihologie. Aceasta situatie se mentine pna n 1967, cnd, n urma
publicarii raportului Comisiei Prezidentiale pentru Aplicarea Legii si
Administrarea Justitiei (President's Commission on Law Enforcement
and Administration of Justice), se produce o adevarata explozie a
programelor de formare si specializare n justitia criminala, numarul
acestora trecnd de la 700 n 1973 la 1200 n 197849. n cursul anilor '80
ai secolului XX, evolutia acestor programe a urmat, potrivit caracte
rizarii lui Le Blanc, trei directii: de rationalizare, de standardizare si de
diversificare. In aceeasi perioada s-au extins si programele de doctorat
n criminologie sau n justitie criminala. De asemenea, numarul
departamentelor de criminologie a sporit considerabil.
Desi distinctia ntre criminologie ca stiinta si justitia criminala
ca profesie continua sa se mentina, prima fiind mai ales promotoarea
cercetarii stiintifice, cea de-a doua difuznd si operationaliznd
cunostintele criminologiei"50, unele tendinte de schimbare sunt
vizibile. Printre acestea merita a fi retinute o anumita detasare a
criminologiei si justitiei penale de sociologie, ca si revenirea n atentia
programelor universitare a ideii de tratament si resocializare.

152

R. Hard, V.J. Webb, Questfor quality, New York, University Pres, 1984.
M. Le Blanc, op. cit., p. 64.
M. Le Blanc, Ibidem.
125

153

Ct priveste organizatiile profesionale, merita a fi mentionate

mai ales Academy of Criminal Justice ce reuneste specialistii n
domeniul justitiei criminale si American Society of Criminology ce
reuneste pe cei interesati de domeniul criminologiei. Nici una dintre
acestea nu controleaza, arata Le Blanc, exercitiul profesiei, dar propun
principalii parametrii ai programelor de formare si specializare si
poseda un cod etic ce reprezinta un ghid n exercitarea profesiei51.
34. MODELUL CANADIAN. Ca disciplina universitara si ca
profesiune, criminologia ocupa n Canada, mai precis n provincia
Quebec, un loc deosebit. Totul a nceput n 1960", afirma Maurice
Cusson 2. n acel an, n cadrul Departamentului de sociologie al
Universitatii din Montreal s-a creat o sectie de nvatamnt
criminologie. n 1961, aceasta se transforma n departament autonom
n cadrul Facultatii de stiinte sociale. Fondatorul acestui departament a
fost Denis Szabo, sociolog format Ja Universitatea Catolica din
Louvain. Ulterior, titulatura s-a schimbat n Scoala de criminologie.
Referindu-se la auspiciile favorabile ale afirmarii criminologiei
canadiene, Cusson retine patru categorii de factori:
personalitatea deosebita a fondatorului, care, prin programele
de nvatamnt initiate, reuseste sa convinga, diferite
organisme guvernamentale si neguvermanetale de utilitatea
criminologiei;
momentul crearii departamentului de criminologie, care
coincide cu momentul desprinderii acesteia de disciplinele
mama" si aparitiei primelor sinteze criminologice de anvergura,
ce vor impune criminologia ca disciplina autonoma;
deschiderea catre interdisciplinalitate, promovata nca de
la nceput de Denis Szabo. Desi sociolog, nu ntmplator el
recruteaza n echipa sa reputati clinicieni precum psihiatrul
Ellenberger, psihologul Frechette, specialista n asistenta
sociala Marie-Andree Bertrand. Acestora li se vor alatura
pe parcurs specialisti din diferite domenii precum dreptul,
statistica, antropologia, biologia etc. care vor completa
echipele de cercetare concepute a promova o criminologie
154

complexa", teoretica si aplicativa. Modelul din Quebec se

fundamenteaza astfel pe doua traditii concurente,5 3 o
51 M. Le Blanc, idem, p. 71.
52 M. Cusson, op. cit., p. 29.
53 M. Cusson, op. cit., p. 30.

155

orientare psihologica si clinica de origine europeana si o

orientare sociologica de inspiratie americana;
satisfacerea unei cerinte sociale. Nevoia de schimbare a
polidcii penale n sensul promovarii unui regim mai uman
pentru delincventi, bazata n principal pe tratarea si reeducarea
acestora, avea deja o anumita traditie n Quebec, fund
sustinuta nca din 1944 de Reverendul Noell Mailloux care
preda psihologia delincventei la Universitatea din Montreal
si de psihiatrul Bruno Cormier de la Universitatea McGill,
care n 1955 initiaza terapii de grup pentru delincventi.
Anii '60 ai secolului XX, marcati puternic de curentul
clinic promovat mai ales de Jean Pinatel, al carui Tratat de
criminologie apare la Paris n 1963, stimuleaza si mai mult
nevoia de schimbare amintita. Aceasta se traduce prin
nfiintarea unor clinici pentru sprijinul copiilor delincventi,
prin dezvoltarea unor servicii sociale, prin nfiintarea unei
comisii nationale de liberare conditionata si a unor servicii
de probafiune. Toate aceste structuri aveau nevoie de
personal specializat. Scoala de criminologie de la Montreal,
organiznd un ciclu complet de nvatamnt (licenta, masterat,
doctorat), devine principala furnizoare de profesionisti
n criminologie. Ulterior, prin initierea unor programe
de specializare pentru studenti straini, gratie mai ales
sprijinului fundatiei Ford din S.U.A., prin invitarea ca
profesori a celor mai reputate personalitati ale criminologiei
mondiale, prin organizarea de conferinte si seminarii,
capata un renume international fiind considerata n prezent,
una dintre cele mai prestigioase institutii de nvatamnt
superior n criminologie.
Experienta din Quebec nu ramne izolata, alte universitati
nfiintnd departamente sau scoli autonome de criminologie, precum
cele de la Universitatea din Ottawa sau Vancouver. Concomitent cu
activitatea didactica, n aceste institutii de nvatamnt superior se
desfasoara si o prodigioasa activitate de cercetare stiintifica. O
contributie importanta la progresul stiintific al criminologiei n
Canada si aduce si Societatea Canadiana de Criminologie precum si
156

Centrul de Criminologie Comparata (C.I.C.C.) de la Montreal.

127

157

35. ROMNIA. ntruct n tara noastra nu exista un nvatamnt

criminologie autonom, neputndu-se vorbi de un model romnesc, n
finalul acestei sectiuni ni s-au parut necesare unele succinte consideratii.
Ca disciplina de nvatamnt, criminologia a avut n Romnia o
soarta vitrega. In primele decenii ale secolului al XX-lea cnd, sub
influenta pozitivismului, criminologia a nceput sa fie introdusa ca
disciplina de studiu n cadrul facultatilor de drept sau medicina din
Europa, n mod suprinzator, avnd n vedere nivelul ridicat al scolii
romnesti din acea perioada, ea nu suscita n mod deosebit si constant
interesul specialistilor, desi opinii cu privire la fenomenul criminalitatii
gasim n lucrarile unor personalitati de seama ale vietii stiintifice din
Romnia, ca Ion Tanoviceanu54, Mina Minovici55, Constantin Parhon56.
Aceasta si explica, probabil, absenta acesteia din programa de nvatamnt
superior. O exceptie o reprezinta Facultatea de Drept din Cluj, unde gratie
reputatului profesor Traian Pop, autor al unui remarcabil Curs de
criminologie aparut n 1928, criminologia se bucura de un anumit statut.
Aceasta traditie va fi continuata de prof. Constantin Stegaroiu.
Cu ocazia reformei nvatamntului din 1948, de inspiratie sovietica,
criminologia este scoasa din programul de nvatamnt universitar.
Va fi reintrodusa abia n 1969 n facultatile de drept ca disciplina de un
semestru. Progresul disciplinei este mult frnat si datorita faptului ca,
spre deosebire de celelalte tari est europene, care odata cu reintroducerea
criminologiei n nvatamntul universitar au nfiintat si unele
unitati specializate de cercetare n acest domeniu (centre, institute,
consilii), n Romnia nu s-a produs o asemenea schimbare.
Nici dupa 1989 situatia nu s-a mbunatatit prea mult. Criminologia
continua sa ocupe, n cadrul nvatamntului de stat si n majoritatea
facultatilor de nvatamnt particular, locul de cenusareasa" iar n
planul cercetarii criminologice au existat unele tentative laudabile n
cadrul structurilor din Ministerul Public si Ministerul de Interne,
precum si ale Institutului de Cercetari Juridice al Academiei Romne.
54 I. Tanoviceanu, Curs de drept penal si procedura penala, 1912, I.
Tanoviceanu, v.
Dongoroz, Tratai de drept penal si procedura penala. Bucuresti, 1924.
55 Mina Minovici, Tratat complet de medicina legala, Bucuresti, Editura
Socec,
158

1928-1931.
56 CI. Parhon, Constitutia somato-psihica si raporturile ei cu criminologia,
n Revista
de drept penal si stiinta penitenciara, nr. 3-4, 1930 Idem, Raporturile dintre
psihiatrie,
stiinta dreptului si criminologie, n rev. cit., nr. 8-9, 1936.
128

159

Primii pasi au fost facuti, n 1990, prin crearea Societatii Romne

de Criminologie si Criminalistica - afiliata la Societatea Internationala de
Criminologie -, unde cei preocupati de aceasta stiinta fascinanta se reunesc
periodic, cu ocazia unor mese rotunde sau simpozioane. A urmat
nfiintarea doctoratului n criminologie, organizat la Institutul de Cercetari
Juridice al Academiei Romne (1996) si a Institutul National de
Criminologie (2002), institutie publica aflata n subordinea Ministerului
Justitiei, ca structura specializata pentru cercetarea stiintifica a fenomenului
criminalitatii. Primul masterat n criminologie din Romnia (2005)
la Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative a Universitatii Crestine
"Dimitrie Cantemir" din Bucuresti reprezinta un alt pas important n
dezvoltarea criminologiei din tara noastra, existnd astfel posibilitatea
specializarii n criminologie a celor care ndragesc aceasta disciplina.
Acest fapt ne determina sa credem ca exista speranta ca n viitor sa se
afirme si profesia de criminolog n Romnia.
Sectiunea a IV-a
DEFINITIA CRIMINOLOGIEI
36. O MARE DIVERSITATE. Nu exista lucrare de
criminologie care studiind problemele generale ale criminalitatii sa nu
propuna o definitie. Se spune astfel, ca numarul definitiilor egaleaza
pe acela al criminologilor. Asa se face ca, din nevoia pe care fiecare
autor o simte de a mai adauga ceva celor ce s-au spus deja, s-a ajuns,
n unele situatii, la o prolixitate n care, ncercndu-se sa se spuna totul
fara a se reusi, esentialul se pierde n detalii nesemnificative.
Marea diversitate a definitiilor nu se explica nsa numai prin
dorinta de originalitate a diferitilor autori. Ea are o cauza mult mai
profunda, ce rezida n particularitatile de formare ale acestei discipline,
dar, mai ales, n evolutia conceptiilor cu privire la obiectul, scopul si
functiile criminologiei. Acestea se constituie n veritabile criterii, dupa
care se atribuie valente definitorii unor elemente n defavoarea altora.
37. STIINTA DESPRE CRIMINAL. Primele definitii apartin
criminologiei pozitiviste. Centrata mai ales pe studiul criminalului,
elementul de baza al definitiei l constituie persoana celui care ncalca
legea. Aceasta conceptie apartine nu numai lui Lombroso, ci n egala
129
160

161

masura lui Ferri. Denumind principala sa lucrare Sociologia

criminala", Ferri i confera o acceptiune foarte larga ce nglobeaza
totalitatea stiintelor penale. In aceasta viziune, sociologia penala,
sinonima cu criminologia, va studia nu numai delictul n sine ca
raport juridic, ci de asemenea sau n primul rnd, pe acela care comite
delictul, asadar pe delincvent"57. Aceasta conceptie a fost sustinuta pe
parcursul anilor si de alti criminologi, unii dintre acestia fund nume
ilustre n criminologie precum Etienne de Greeff sau Heuyer. Astfel,
pentru de Greeff, criminologia reprezinta, fara ndoiala, ansamblul
stiintelor criminale dar reprezinta de asemenea omul criminal."5 8
Potrivit opiniei lui Heuyer, Criminologia nu studiaza crima n sine...
studiul criminalului constituie obiectul criminologiei"59.
38. STIINTA DESPRE CRIMA. Conceptia obiectivista60
socoteste criminologia ca o stiinta a crimei. Aceasta linie de gndire
afirmata nca de criminologia clasica intuitiva" (dar care nu propune
o definitie ntruct nu intervenise delimitarea de dreptul penal), o
regasim ulterior, asa cum am aratat (v. supra 7), la Garofalo,
Durkheim, Sellin, Sutherland, Cressey. Potrivit ultimilor doi,
criminologia studiaza: ncalcarea legilor, reactia fata de ncalcarea
legilor (the breaking of laws; the reaction to the breaking of laws")61.
nglobnd prin urmare n cadrul criminologiei att procesele de
elaborare a legilor, ct si ncalcarile acestor legi, precum si reactia
sociala fata de aceste ncalcari, Sutherland si Cressey includ n sfera
criminologiei si sociologia penala si penologia. Definitia, si asa foarte
ampla a criminologilor americani, se amplifica si mai mult prin faptul
ca atribuie, asa cum am vazut (v. supra 7), conceptului de infractiune o
acceptiune extrem de larga. Definitia lui Sutherland ilustreaza n mod
elocvent modul n care conceptia despre obiect se repercuteaza asupra
definitiei criminologiei.
57 Ferri, La sociologie criminelle. Editura frantaise, 1905, p. 20-21.
58 E. de Greeff, La double orientation de la criminologie, n "Travaux de la
semaine
internationale de Strasbourg", mai 1954, p. 26, citat de Gassin, op. cit., p. 10.
59 G. Heuyer, Histoire des doctrines en criminologie, n Revue
Internationale de
Criminologie et de police technique, 1950, p. 121.
60 R. Gassin, op. cit., p. 10.

162

61 E.H. Sutherland, D.R. Cressey, Principles of Criminology, 8th Editura

Philadelphia,
J.B. Lippincott, 1970, p. 3.

163

39. STIINTA DESPRE FENOMENUL CRIMINALITATII.

Aceasta conceptie a fost sustinuta de acei reprezentanti ai orientarii
sociologice care au mbratisat mai ales varianta patologiei sociale sau a
dezorganizarii sociale. Datorita faptului ca fenomenul criminalitatii este
inclus, n aceasta viziune, cel mai adesea, n fenomenele mai largi de
devianta sau de marginalitate, ceea ce ni se propune, nu este propriu-zis
o definitie a criminologiei, ci mai mult a sociologiei criminale62.
40. STIINTA DESPRE CAUZELE CRIMINALITATII. n
fostele tari comuniste din Europa, opinia dominanta considera criminologia
ca pe o stiinta care studiaza cauzele criminalitatii63. Aceasta
opinie, care raporteaza definitia criminologiei mai ales la scopul si la
functiile acesteia, a dominat pna n anii '50. De altfel, n multe lucrari
de specialitate, criminologia primei jumatati a secolului al XX-lea este
denumita si criminologia etiologica".
41. STIINTA DESPRE DINAMICA ACTULUI CRIMINAL.
O schimbare importanta se produce n anii '50. Aceasta schimbare se
datoreaza mai ales progreselor nregistrate n aria metodologica. Daca
criminologia etiologica s-a sprijinit ndeosebit pe metodele cantitative,
n perioada la care ne referim cercetarea criminologica se ndreapta mai
ales spre metodele calitative. Rezultatele criminologiei etiologice sunt
supuse unor serioase critici, mai ales cu ocazia celui de al II-lea Congres
International de Criminologie de la Paris (1950). Se contureaza o noua
perspectiva de cercetare, n care accentul se pune n special pe procesele
care duc la delincventa. Promotorul acestei noi orientari a fost
criminologul belgian Etienne de Greeff, care elaboreaza o teorie
centrata pe procesele si mecanismele trecerii la act" (vezi infra 78),
teorie care va pune bazele criminologiei denumita dinamica", n
opozitie cu criminologia etiologica". Aceasta linie de gndire a fost
continuata ulterior de o serie de reputati criminologi, printre care
amintim pe Becker64 care propune un model secvential" al dinamicii
delincventei (vezi infra 93) sau pe Cohen cu modelul arborelui"65.
" J.M. van Bemmelen, Criminologie, Tjeenl Willinik Zwolle, 1942 n P.J.
van der Walt,
G. Cronje, B.F. Smith, Criminology. An Introduction, Pretoria Haum, 1982,
p. 20.
63 Rodica Mihaela Stanoiu, Introducere n criminologie, Bucuresti, Editura
Academiei,
164

1989, p. 21 si urm.
64 H. Becker, Outsiders, New York, Free Press, 1973, editia I-a, 1963.
65 A.K. Cohen, Delinquent Boys: The Culture of the Gang, New York Press,
1955;
The Sociology of the Deviant Act; Anomie Theory and Beyond, n American
Sociological Review, 1965, 30 (1); 5-14.
131

165

42. STIINTA DESPRE REACTIA SOCIALA. Disputa ntre

criminologia etiologica" si criminologia dinamica" se atenueaza n
deceniul urmator, prin reconsiderarea importantei cercetarilor cu
privire la cauzelor fenomenului, dar si prin recunoasterea importantei
proceselor si mecanismelor trecerii la act.
Spre sfrsitul anilor '60 ai secolului XX apare nsa o noua
controversa care repune n discutie postulatele fundamentale ale cri
_^minologiei traditionale",
denumire tot mai des folosita, ce include att
criminologia etiologica, ct si criminologia trecerii la act (dinamica).
ncercnd sa opereze, asa cum am vazut (v. supra 9), o schimbare la
nivelul obiectului de studiu, reprezentantii noii criminologii" considera
ca delictul, delincventul si delincventa nu sunt dect o consecinta a
mecanismelor de reactie sociala (de etichetare si stigmatizare). n consecinta,
criminologia ar fi stiinta care studiaza procesele si mecanismele
de reactie sociala ncepnd cu cele de creare a legii penale si pna la
cele de aplicare a acesteia. Criminologia traverseaza astfel, mai bine de
doua decenii, o adevarata criza de identitate, vorbindu-se la un moment
dat de doua criminologii, criminologia traditionala si criminologia
reactiei sociale (v. supra. 9).
43. Definitie. Disputa ntre cele doua criminologii" mbraca n
jurul anilor '80 forma unui compromis, socotindu-se ca pna la elaborarea
unei noi paradigme care sa le integreze, criminologia contemporana
are doua puncte de focalizare, trecerea la act si reactia sociala.
n lumina celor aratate, definim criminologia ca stiinta care
studiaza factorii si dinamica actului criminal66, precum si reactia
sociala fata de acesta, n scopul prevenirii criminalitatii, umanizarii
sistemului de represiune si reintegrarii sociale a delincventilor.
66 Conferim aici notiunii de act criminal" o acceptiune larga ce cuprinde
att actul
individual, ct si fenomenul social al criminalitatii cu toate laturile sale.
132

166

PARTEA a Il-a
DE LA CRIMINOLOGIA CLASICA
LA CRIMINOLOGIA POSTMODERNA

167

168

Capitolul I
CONFRUNTARI DE IDEI N CRIMINOLOGIE
Sectiunea I
CONSIDERATII GENERALE
43. CE ESTE O TEORIE? n sensul cel mai larg, prin teorie se
ntelege un ansamblu sistematic de idei sau de cunostinte . In Antichitate
teoria semnifica contemplatia lumii (n lb. greaca theoria nseamna
contemplatie), cu referire n special la miscarea astrelor. ncepnd cu
Renasterea, teoria evoca o creatie a spiritului uman 2. Asa cum foarte
sugestiv arata Karl Popper, teoriile sunt plasele pe care le aruncam pentru
a prinde ceea ce numim lumea; pentru a o rationaliza, a o explica si a o
stapni. Ne straduim sa facem ochiurile plasei tot mai nguste"3.
Componentele de baza ale unei teorii sunt: (1) conceptele, (2)
variabilele, (3) postulatele, (4) forma*. Orice teorie presupune astfel un
set de concepte cu ajutorul carora se ncearca sa se explice anumite
evenimente sau comportamente5. O teorie poate postula un raport fix, n
sensul ca rezultatul y se va produce ori de cte ori conditiile x si z se vor
realiza; o atare teorie se considera a fi determinista6. n stiintele sociale
majoritatea teoriilor nu sunt deterministe, ele nu postuleaza dect o
tendinta. Astfel de teorii sunt denumite probabiliste sau statistice.
Asa cum arata Popper, teoriile stiintifice sunt n continua schimbare"
7, n momentul n care experienta ulterioara infirma o teorie, ea va
fi corectata sau abandonata. Omul de stiinta va cauta sa elaboreze o
noua teorie care va tine cont de toate experientele anterioare8.
1 Larousse, Dictionaire de la Philosophie, Paris, Librairie Larousse, 1964, p.
300.
2 Ibidem.
3 K.R. Popper, Logica cercetarii, Bucuresti, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, 1981,
P- 9 1

169

J.E. Holman, J.F. Quinn, Criminology: Applying Theory, West Publishing

Company,
1992, p. 5.
5 N. Timasheff, Sociological Theory, New York; Random House, 1957, p. 5
si urm.
V. pe larg si Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare n
criminologie.
Bucuresti, Editura Academiei, 1981.
6 M. Killias, Precis de criminologie, Berne, Editions Staempfli & Cie SA,
1991, p. 26.
7 K. Popper, op. cit., p. 106.
8 M. Killias, op. cit., p. 24.
135

170

44. TEORIILE CRIMINOLOGICE. n criminologie, teoriile

servesc fie pentru a explica anumite fenomene sau comportamente
(criminalitatea, comportamentul delincvent individual sau de grup,
comportamentul vicdmei, reactia sociala etc), fie pentru a contribui la o
mai buna ntelegere a unor procese si fenomene, fie pentru elaborarea
unor programe de prevenire si tratament. Cele mai multe din teoriile
criminologice fac parte din prima categorie.
Primele ncercari de a raspunde la ntrebarea de ce unii oameni
savrsesc fapte reprobabile, le gasim nca n antichitate. n acceptiunea
nfatisata la pct. anterior (43), primele teorii care si-au propus sa ofere o
explicatie stiintifica comportamentului delincvent apar la sfrsitul secolului
al XTX-lea. De atunci si pna n zilele noastre, evolutia criminologiei
este marcata de o succesiune de teorii, de mai larga sau de mai redusa
ntindere, adesea contradictorii, nct se poate afirma ca istoria criminologiei
este nsasi istoria teoriilor explicative cu privire la criminalitate.
Teoriile criminologice n marea lor majoritate fac parte din
categoria teoriilor probabiliste sau statistice.
45. CRITERII DE CLASIFICARE. Multitudinea de teorii
criminologice, marea lor diversitate, caracterul lor adesea contradictoriu
ridica probleme deosebite atunci cnd se pune problema unei prezentari
sistematice. Sunt astfel posibile mai multe modalitati de prezentare.
- Criteriul cronologic al nfatisarii diferitelor teorii n succesiunea
lor, preferat de multi autori, are avantajul de a pune mai
bine n lumina evolutia istorica a acestei discipline, continuitatea
de idei, efortul de a se constitui si afirma ca stiinta
unitara. Acest criteriu prezinta dezavantajul unor inevitabile
paralelisme, unor repetari datorate faptului ca unele din teoriile
criminologice au coexistat n aceeasi perioada istorica.
- Un alt criteriu ar fi acela geografic. Ca si criteriul cronologic,
acesta prezinta dezavantajul unor suprapuneri inevitabile,
criminologi din zone geografice diferite mbratisnd, de multe
ori, aceleasi conceptii.
46. CRITERIUL ALES. n nfatisarea diferitelor teorii am
optat pentru criteriul modelului etiologic.
n acest scop am operat mai nti o selectie; retinnd numai
principalele teorii, cele care au marcat ntr-un fel sau altul gndirea
171

criminologica, constituind momente de referinta n evolutia

disciplinei, lasnd n afara analizei noastre punctele de vedere mai
136

172

putin semnificative. Am acordat, de asemenea, un spatiu mai restrns

acelor teorii care nu mai prezinta astazi dect un interes istoric,
acordnd un spatiu mai larg noilor teorii criminologice.
n al doilea rnd, am procedat la o grupare a diferitelor teorii n
raport cu orientarea etiologica predominanta si anume: biologica,
psihiatrica, psihologica si sociologica9, un loc aparte am rezervat
teoriilor integrative. Optnd pentru aceasta modalitate de prezentare, o
precizare se impune nsa.
Sub egida unei orientari comune sunt inevitabil reunite teorii si
conceptii extreme, alaturi de modele mai complexe de natura
plurifactoriala. Determinanta asadar, n caracterizarea orientarii
respective, a fost prioritatea pe care diferiti autori au conferit-o unor
categorii de cauze n geneza fenomenului studiat. Criteriul ales impune
nsa, ca nainte de a trece la prezentarea principalelor orientari, sa
nfatisam unele aspecte privind problema cauzalitatii n criminologie.
Sectiunea a Il-a
CAUZALITATEA N CRIMINOLOGIE
47. CONSIDERATII GENERALE. Orice domeniu de cunoastere
umana care - prin multitudinea de date care le vehiculeaza,
prin obiectul, scopul si functiile sale ca si prin metodele de cercetare
pe care le utilizeaza - se constituie ca o stiinta autonoma, nu se poate
dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind
173

sfera sa de preocupari.
Este o exigenta impusa de nsasi ratiunea de a fi a oricarei
stiinte, care nu se poate multumi cu datul, care este chemata sa
priveasca dincolo de aparente, sa sesizeze, sa analizeze si sa explice
esenta fenomenului.
Criteriul modelului etiologic nu duce automat la o similitudine n
clasificarea
diferitelor teorii. Cu titlu de exemplu aratam ca Denis Szabo utiliznd
acelasi criteriu
procedeaza la o clasificare diferita, considernd astfel ca stiinta
criminologiei a fost
dominata de patru modalitati de abordare inspirate pe rnd de: personalitatea
criminala,
societatea criminogena, viziunea interactionista, problematica vietimologica,
n
Orientations actuelles de la criminologie et son influence sur la politique
criminelle, n
Revue internationale de criminologie et de police technique, 1984, nr. 4, p.
406.
137

174

Un demers stiintific implica1 0 doua componente principale:

explanqns - partea explicativa, dedicata analizei cauzale (studiul
antecedentei cauzale a fenomenului prezent) si analizei legice (studiul
legilor generale care guverneaza evolutia n timp a aceluiasi fenomen);
explanandum - partea descriptiva (descrierea fenomenului explicat).
Ceea ce trebuie retinut, prin urmare, este, pe de o parte,
corelatia ntre cele doua componente, dependenta uneia de cealalta, iar
pe de alta parte, succesiunea lor n cadrul demersului stiintific, ordinea
de abordare care difera n raport cu finalitatea urmarita.
n ipoteza n care se pleaca de la un dat, fenomenul fiind cunos
cut n ipostazele sale aparente, atunci explanadum este precendent. Aici
se tinde la descifrarea mecanismului intern al fenomenului, ceea ce
presupune analiza procesului de geneza, deci analiza determinarii sale
cauzale, precum si analiza legilor care-i dirijeaza evolutia. Finalitatea
cercetarii astfel structurata este explicativa, postdictica.
Cnd nsa se pleaca de la o anumita cauza cunoscuta, cnd se
cunosc circumstantele n care aceasta actioneaza, precum si legile care
guverneaza domeniul respectiv, atunci explanans este cel care preceda.
Se cauta, de aceasta data, conturarea ante-factum a fenomenului efect.

175

Finalitatea unui demers stiintific astfel conceputa este predictica.

n practica, cele doua finalitati nfatisate sunt complementare, se
gasesc n egala masura, se presupun si se implica.
Forta stiintei nu rezida neaparat n capacitatea sa de a explica un
fenomen produs, a-1 explica post-factum, satisfacnd astfel setea de
cunoastere proprie fiintei umane, ct mai ales n posibilitatea pe care o
are ca, utiliznd drept premise datele astfel obtinute, sa poata prevedea
aparitia unor fenomene similare si aceasta nu ca un scop n sine, ci
numai pentru ca astfel respectivele fenomene ar putea fi prevenite cnd
sunt negative, sau favorizate - cnd sunt pozitive - caznd sub
controlul vointei umane.
48. CONCEPTE OPERATIONALE. ntelegerea corecta a
principalelor teorii explicative prezentate n capitolele urmatoare
implica unele clarificari de ordin conceptual, la care de fapt ne-am
referit n partea I precum acelea de: sistem, functie, structura (v. supra.
10 Vezi Cari Hempel, Paul Oppenheim, Studies in the logic of explanation,
n Edward
H. Madden, The structure of scientific thought. An introduction to
philosophy of
sciens, Boston, Routledge and Kegan Paul, 1960.
138

176

11), cauza, conditii, efect, probabilitate (v. supra. 14). Aceste

explicatii le consideram necesare, pe de o parte, pentru ca evidentiaza
aria universala a studiului cauzalitatii careia criminologia nu i se poate
sustrage, iar pe de alta parte, pentru ca ajuta la ntelegerea
particularitatilor pe care aceste concepte le prezinta n criminologie.
49. SISTEM, STRUCTURA, FUNCTIE. Prin sistem trebuie
nteles un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare
constituie la rndul sau un sistem, aflate n relatii ntre ele, precum si
cu ntregul caruia i se subsumeaza, ansamblu avnd drept sarcina de
rezolvat realizarea anumitor marimi, a unor valori de comanda, n
conditiile unui mediu cu variatii diferite sub raportul influentelor si
deci posibil perturbant".
Un sistem se caracterizeaza printr-o anumita structura,
ntelegnd prin aceasta o anumita forma de organizare care prezinta o
dimensiune sincronica, exprimnd datul, starea n care se gaseste
sistemul n momentul descrierii sale si o viziune diacronica, reflectnd
geneza si evolutia n timp.
Orice sistem are o anumita functie cu semnificatia unui complex
de proprietati care se exercita n raport cu alte sisteme sau componente
ale acestora. n vreme ce structura exprima relatii de stare, functia
exprima relatii de actiune.
50. CAUZA, CONDITIE, EFECT, FACTOR. Cauza este fenomenul
care precede si determina sau genereaza un alt fenomen - efect.
ntruct totdeauna cauza actioneaza n anumite circumstante,
care ntr-un fel sau altul si exercita influenta n procesul de generare,
studiul relatiei cauzale nu se poate dispensa de o analiza a acestor
circumstante, constituind conditiile.
Asadar, conditiile sunt acele mprejurari care, lipsite de eficienta
cauzala propriu-zisa, deci incapabile n sine de a genera un anumit efect,
prin prezenta lor alaturi de fenomenul cauza, influenteaza evolutia
acestuia n diferite moduri, favoriznd-o, potentnd-o ori frnnd-o,
pna la stadiul producerii efectului.
177

Aparent simpla, la prima vedere, determinarea cauzei unui efect

se dovedeste de foarte multe ori n practica deosebit de dificila.
" L. von Bertalanffy, General Theory of System, n The Social Science,
Paris, Monton,
UNESCO, 1968, p. 309.
139

178

n primul rnd pentru ca, n cadrul conexiunii universale, orice

fenomen apare n dubla ipostaza, de cauza si efect, att n raport cu
diverse lanturi cauzale, ct si, chiar, n cadrul aceluiasi lant cauzal.
n al doilea rnd pentru ca, asa cum aratam, actiunea unei cauze
n declansarea unui anumit efect nu este singulara, ci se conjuga cu
actiunea altor fenomene cu eficienta pozitiva sau negativa, n rndul
carora urmeaza a se opera o selectie.
O atare selectie apare cu att mai dificila, n ipoteza n care este
vorba despre fenomene sociale, cum este cazul actiunilor umane, n a
caror geneza obiectivul se mpleteste cu subiectivul n proportii dificil
sesizabile.
n principiu, n cadrul operatiei de selectie, se va proceda la
eliminarea acelor fenomene care au cu efectul legaturi prea ndepartate
si nesigure ca sa fi putut exercita o anumita influenta asupra producerii
sale. Acestea constituie conditiile ntmplatoare. n urma unei astfel de
operatii, vor ramne numai acele fenomene aflate cu efectul n relatii
necesare, deci fenomenele n lipsa carora efectul nu s-ar fi putut
produce, producerea lui implicndu-le n mod necesar. Vor fi retinute
pe aceasta cale o serie de fenomene cu eficienta contributiva diferita,
din rndul carora, alaturi de cauza, fac parte conditiile necesare si
suficiente, precum si conditiile necesare.
Desi toate se gasesc n relatii de necesitate cu efectul, necesitatea
cu care efectul decurge din prezenta lor comporta grade diferite.
Astfel, conditia necesara fund prezenta, aceasta nu nseamna ca
efectul se va produce n mod obligatoriu, ea creeaza numai o
posibilitate abstracta, cu un grad de probabilitate mai redus, asadar
mai ndepartata n realitate, n relatia dintre conditia necesara si efect.
179

Conditia necesara si suficienta, n schimb, creeaza posibilitatea

concreta, cu un grad de probabilitate mai ridicat, deci mai apropiata de
realitate. n sfrsit, cauza este cea care transforma posibilitatea n realitate.
Cauza reprezinta totdeauna principiul activ, factorul generator, n vreme
ce conditiile constituie elementul pasiv n procesul de generare si aceasta
chiar daca n practica ele constau n actiuni, n manifestari pozitive.
n procesul de identificare a cauzei, un rol important revine si
studierii relatiei dintre conditii si cauza. Att cauza ct si conditiile desigur
cele favorizatoare - concura la producerea efectului. Relatia
dintre ele are nsa caracter ntmplator, n masura n care apartin unor
serii cauzale independente.
140

180

Spre deosebire de cauza si conditii, conceptul de factor este

mult mai larg. Prin factor se ntelege orice element care concura la
producerea unui rezultat. n raport de eficienta contributiva exista
factori determinanti, factori predispozanti si factori favoriznd.
51. POSIBILITATE SI REALITATE. Posibilitatea desemneaza
o stare virtuala a unui fenomen, o ipostaza viitoare n care acesta
poate trece n masura n care sunt ndeplinite anumite conditii. Realitatea
semnifica o stare actuala, o ipostaza prezenta a unui fenomen,
care apare astfel ca nfaptuit. Aceste doua concepte formeaza o unitate
dialectica, asa nct se poate spune ca posibilitatea defineste o realitate
viitoare, n devenire, iar realitatea, o posibilitate nfaptuita.
Calificarea unui anumit fenomen drept posibil presupune o
analiza a directiilor de evolutie n viitor a realitatii, determinndu-se n
ce masura ntrunesc atributul necesitatii.
Masura n care posibilitatea se transforma n realitate, sansele unei
atare trasformari, deci, pna la urma, gradul de apropiere dintre o posibi
litate actuala si o realitate viitoare este determinat prin conceptul de pro
babilitate. Probabilitatea ca factor cognidv este udla n toate acele situatii
n care, datorita multitudinii si complexitatii factorilor care concura sau se
opun la aparitia unui anumit fenomen, elementul de necesitate n tranzitie
de la posibilitate la realitate apare ca insuficient definit.
Asa se explica semnificatia sa deosebita n analiza unui numar
mare de evenimente ntmplatoare de acelasi fel, care se manifesta
independent sau relativ independent unul de altul.
181

La un numar suficient de mare de cazuri, abaterile, diferentierile

de amanunt si pierd semnificatia, esential fiind efectul la care se ajunge.
n masura n care raportul dintre numarul de cazuri n care
posibilitatea -o anumita posibilitate - s-a transformat n realitate si
numarul total de cazuri examinate este suficient de semnificativ, se
poate aprecia ca tendinta are valoare de necesitate. Acest raport poarta
denumirea de frecventa si este o manifestare la nivel de ansamblu a
probabilitatii existente la nivel individual.
n lumina celor aratate, se poate spune ca gradul de probabilitate
al producerii unui anumit efect este de fapt gradul de probabilitate al
aparitei cauzei sale si al actiunii acesteia n contextul anumitor conditii.
Practic, probabilitatea producerii efectului este determinata de
repetabilitatea,
de frecventa fenomenului cauza.
141

182

Cu ct, n anumite circumstante, un fenomen intervine mai

frecvent, cu att posibilitatea producerii efectului scontat creste. Asa
fiind, posibilitatea creata pentru ca un fenomen sa produca un anumit
efect, va fi o posibilitate concreta. Dimpotriva, cu ct este mai putin
frecvent, posibilitatea creata de a produce respectivul efect are mai
putine sanse de a se transforma n realitate, constituind astfel doar o
posibilitate abstracta.
52. PARTICULARITATILE RAPORTULUI DE CAUZALITATE
N CRIMINOLOGIE. Ideea ca actul criminal este un act
determinat de anumite cauze este legata de criminologia pozitivista,
puternic influentata de determinism. Identificarea cauzelor crimei"
devine, asa cum se arata, pentru o lunga perioada de timp, problema
centrala a criminologiei12.
Datorita complexitatii fenomenului studiat, fenomen cu o
determinare multipla, problema raportului de cauzalitate este foarte
dificila si prezinta anumite particularitati. Ca si n alte domenii, pentru
a formula o explicatie fenomenului studiat se va cauta sa se identifice
care sunt factorii care au contribuit la aparitia unui comportament
delincvent si n ce masura contributia adusa are valoare de cauza sau
numai de conditie favorizanta. n stabilirea raportului de cauzalitate,
criminologul are de ntmpinat nu numai dificultatile legate de
complexitatea fenomenului studiat dar si acela datorat faptului ca
trebuie sa reconstituie acea realitate" care a precedat actul criminal.
De cele mai multe ori, debutul acestei realitati" ca si momentele sale
esentiale sunt foarte greu, daca nu imposibil de situat n timp. La
aceasta se adauga si pozitia sa n raport cu faptuitorul, imposibilitatea
unei abordari directe n momentele cele mai propice studiului
stiintific. Operatia de separare a cauzelor de conditii devine astfel
extrem de anevoioasa. Acesta este si motivul care i-a determinat pe
unii criminologi sa sustina ca, n criminologie, nu se poate realiza o
asemenea departajare, teoriile etiologice identificnd n cel mai fericit
caz numai o serie de factori care se asociaza cu delincventa13.
12 D.J. Shoemaker, Theories of Delinquency: An Examination of
Explanation of
Delinquent Behavior, Oxford University Press, 1984, p. 6.

183

13 Vz. pe larg G. Hauchon, La recherche sur l'etiologie du crime, n Etudes

relatives a
la recherche criminologique, 1.1, Strasbourg, Conseil de l'Europe, 1967, p. 5
si urm.
142

184

De altfel, nu ntmplator, aceasta problema este ocolita sau i se

acorda un spatiu foarte restrns n marea majoritate a lucrarilor de
specialitate. Printre putinii autori care trateaza acest subiect, Hirschi si
Selvin indica urmatoarele criterii (minime) care trebuie avute n vedere la
identificarea factorilor contributivi: (1) sa se asocieze sau sa se afle n
conexiune cu delincventa; (2) conexiunea sa fie de natura temporala, n
sensul ca factorul sa preceada efectul, adica delincventa; (3) conexiunea
sau legatura originara ntre delincventa si factorul contributiv sa nu
dispara atunci cnd intervin si alti factori ce precedfactorul n discutie.
Rationnd pe criteriile mai sus mentionate, Schoemaker1 5 atrage
atentia ca nu rareori se ntmpla ca - desi ntre factorul contributiv si
delincventa se stabileste o conexiune, si aceasta conexiune este de
natura temporala - totusi sa nu ne aflam n fata unui raport de
cauzalitate, un alt factor ce preceda atat delincventa ct si factorul n
discutie fiind adevarata cauza. Astfel, arata acelasi autor1 atunci cnd
se stabileste o relatie ntre delincventa si performantele scolare scazute
ale unui minor, relatia poate sa nu fie cauzala. S-ar putea ca n familia
minorului sa existe o puternica stare conflictuala care sa determine
att rezultatele slabe la nvatatura ct si comportamentul delincvent al
minorului. Cu alte cuvinte, procesul de identificare a cauzelor este un
proces dificil si minutios, care implica o atenta examinare a
contextului n care actul criminal a avut loc, a traseului social al
faptuitorului nainte si n timpul comiterii actului ca si a altor
elemente. Asa cum pe drept cuvnt se arata17, factori ce contribuie la
savrsirea unei infractiuni ntr-o situatie pot sa nu aiba nici un efect n
alta situatie, dupa cum pot sa aiba un efect chiar pozitiv n alt context.
Pe un plan mai general, cele ce preceda au rolul de a atrage
atentia ca: (1) teoriile criminologice n ansamblul rol sunt teorii
probabilitiste ce indica numai o tendinta a fenomenului si nicidecum o
certitudine; (2) nici una dintre teoriile expuse nu ofera un raspuns
complet problemei cauzalitatii actului delincvent, care continua sa fie
o problema deschisa" pentru oamenii de stiinta.
14 Travis Hirschi and Hanah C. Selvin, False Criteria of Causality, n L.
Savitz and N.
Johnston (eds.), Crime and Society, New York: Wiley, 1978, pp. 219-232.
13 D. Schoemaker, op. cit., p. 7.
185

16 Ibidem.
17 J.E. Holman, J.F. Quinn, op. cit., p. 9.
143

186

Capitolul II
ORIENTAREA BIOLOGICA1
Sectiunea I
TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST
53. PRECURSORII. Sorgintea acestei teorii o gasim n evolutionismul
lui Darwin, n conceptia lui Morell asupra degenerescentei2, n
studiile de fizionomie ale lui Lavater si de frenologie ale lui Gali si
Spurzheim, precum si n lucrarile alienistilor Pritchard, Maudsley si altii.
54. CESARE LOMBROSO (1835-1909). n istoria criminologiei
- scrie Marvin Wolfgang - nici un nume nu a fost probabil att de
mult elogiat sau contestat ca acela a lui Cesare Lombroso"3. Dupa studii
de anatomie si patologie la Universitatile din Pavia, Padua si Viena, n
1874 devine lector de medicina legala la Universitatea din Torino, iar
ulterior profesor de psihiatrie si antropologie. n 1880, mpreuna cu
Ferri si Garofalo nfiinteaza revista Archivio di Psichiatria e
Antropologia Criminale4.
55. REVELATIA. La nceputurile carierei sale de medic
militar a ntreprins unele studii prin care, pe baza unor masuratori
antropometrice, a ncercat sa demonstreze existenta unor trasaturi
specifice la locuitorii din anumite zone geografice ale Italiei. n 1860 a
Reunim n cadrul acestei orientari teoriile reductioniste ce atribuie un
substrat
organic comportamentului delincvent, precum si conceptiile moderate n
cadrul carora
investigatia cu privire la rolul factorilor biologici este mai subtila si nu
exclude alte
influente. Caracteristic pentru ansamblul acestor teorii este limitarea
obiectului
criminologiei la studiul delincventului, ncercarea de a demonstra existenta
unor

187

trasaturi specifice de ordin bioantropologic ce diferentiaza delincventul de

nondelincvent, determinismul biologic ca ipoteza etiologica fundamentala.
De o deosebita importanta pentru aprecierea corecta a acestei orientari este
ntelegerea exacta a unora din conceptele fundamentale cu care stiintele
biomedicale
opereaza, cum sunt acelea de ereditate, congenital, constitutional, motiv
pentru care
recomandam consultarea lucrarilor de specialitate n domeniu.
2 Ch. Morell, Traite des degenerescences de Tespice humaine. Paris, 1857.
3 M. Wolfgang, Cesare Lombroso, n H. Manheim, Pioneers in Criminology,
London;
Steven & Sons Limited, 1960, p. 168.
4 Vezi pe larg J. Pinatel, La vie et l'oeuvre de Cesare Lombroso, Paris, 1959,
p. 217
si urm.
144

188

nceput cercetarile asupra criminalilor. Revelatia" naturii criminale o

are - asa cum el nsusi o relateaza - ntr-o dimineata cenusie de
noiembrie cnd, fiind de garda, face autopsia criminalului Vilella si
ajunge la concluzia ca el, omul criminal, reproduce instinctele feroce
ale omului primitiv si ale animalelor inferioare.
56. L'UOMO DELINQUENTE. Influentat puternic de curentul
pozitivist alaturi de care unii autori adauga si ura de o viata a lui
Lombroso fata de idealism", reprezentat, n conceptia sa de acele opinii
care explicau comportamentul uman prin referire la factorii spirituali5,
Lombroso publica principala sa lucrare L'uomo delinquente, n 1876.
n primele editii ale acestei lucrari, Lombroso extinde conceptia
lui Gali cu privire la corelatia dintre anomaliile cutiei craniene si
functiile creierului si la alte trasaturi ale individului. Pe baza exame
nului antropometric biologic, medical si psihologic a 5.907 delincventi,
el formuleaza ipoteza atavismului evolutionist, potrivit careia carac
terele omului primitiv si ale animalelor inferioare pot apare la anumiti
indivizi sub forma unor stigmate anatomice" (malformatii ale sche
letului si cutiei craniene, asimetrie bilaterala, dezvoltarea masiva a
maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, minilor,
picioarelor, degetelor), ipoteza pe care Lombroso o largeste ulterior
incluznd si degenerescenta datorata epilepsiei.
Aceste anomalii (la care ulterior adauga si altele de natura
fiziologica, constitutionala sau psihologica) ar deveni semnificative
prin numarul lor. Cnd la un criminal sunt ntrunite mai multe anomalii
189

- mai ales de natura atavica - acesta constituie dupa Lombroso

un criminal nnascut, prin care ntelege un individ cu puternice
nclinatii criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influenta pozitiva a
mediului. Anomaliile amintite nu ar fi prin ele nsele generatoare de
acte criminale, ci ar permite numai identificarea unor predispozitii
pentru comiterea unor atare acte.
Studiile de psihiatrie l duc, de asemenea, la concluzia unei
similitudini ntre criminalul nnascut si nebunul moral.
Esential prin urmare n teoria lui Lombroso este ncercarea
acestuia de a demonstra ca ntre criminal si noncriminal exista o
diferenta de natura, idee reluata sub diferite forme de o mare parte din
curentele si teoriile criminologice post-lombrosiene.
5 P. Beime, J. Messerschmidt, Criminology, Harcourt Brace Jovanovich, Inc.
1991, p. 303.
145

190

57. CONTESTAREA. Conceptiile lui Lombroso au determinat

la vremea respectiva dispute aprige n rndul oamenilor de stiinta. n
1889, la cel de al doilea Congres de antropologie criminala de la Paris,
se declanseaza o adevarat cruciada mpotriva lui Lombroso. Garofalo
propune formarea unei comisii de 7 antropologi care sa reprezinte cele
doua scoli de criminologie (clasica si pozitivista). Aceasta comisie urma
sa realizeze un studiu comparativ pe un esantion compus din 100 de
criminali nnascuti, 100 de persoane ce prezinta tendinte criminale si
100 de cetateni onesti. Lombroso a fost de acord sa abandoneze teoria
criminalului nnascut, n situatia n care se va demonstra ca trasaturile
fizice, mentale si psihologice ale grupului de criminali nnascuti se vor
dovedi identice cu cele ale celor doua grupuri de control. Desi
propunerea lui Garofalo a fost acceptata, ea nu s-a concretizat deoarece
s-a socotit ca este practic imposibil sa se evidentieze cu acuratete
deosebirile si asemanarile ntre cele trei grupuri.
Printre cei mai ferventi adversari ai lui Lombroso s-au numarat
Lacassagne, Manouvrier, Topinard, Tarde. Acestia au subliniat lipsa
de fundament stiintific a conceptelor pe care Lombroso le-a folosit,
absurditatea unora din principalele teze, ca si erorile de ordin
metodologic. Criticnd, de exemplu, lipsa de rigoare stiintifica a
teoriei asimilarii criminalului nnascut cu nebunul moral, Tarde
sublinia ca atavismul nu poate fi nici un caz asimilat cu nebunia
morala, concept la rndul sau destul de echivoc, care este mai degraba
un produs al civilizatiei dect al salbaticiei6.
Ironizndu-1 pe Lombroso, Topinard spunea ca unele din fotografiile
criminalilor nnascuti i amintesc de proprii sai prieteni. n
aceeasi ordine de idei, Ferri a aratat ca 63% din soldatii italieni prezinta
aceleasi trasaturi considerate de Lombroso stigmate criminogene.
58. REVIZUIREA TEORIEI. Sub influenta criticilor aduse,
n editiile ulterioare ale Omului criminal Lombroso expune o tipologie
mai complexa ce cuprinde, alaturi de criminalul nnascut, a carui
proportie o limiteaza la 35-40% din totalul criminalilor, tipul pasional,
epileptic, ocazional (ce prezinta doua subtipuri - pseudocriminal si
criminaloid), din obisnuinta. Ca urmare a unor cercetari pe esantioane
191

feminine Lombroso considera femeia criminal ca un tip aparte n

cadrul clasificarii mentionate. Interesant este ca, desi socoteste ca
G. Tarde, La criminalite comparee. Paris, 1886, p. 11 si urm.
146

192

odata cu evolutia sociala criminalitatea feminina va creste, cea mai

mare parte a femeilor nu ar fi criminale datorita unui conservatorism
ce si are cauza n imobilitatea ovulului n raport cu spermatozoidul7.
Cea mai mare concesie" pe care Lombroso o face la sfrsitul
carierei sale este aceea de a recunoaste si influenta altor factori,
n afara celor biologici, n geneza actului infractional. Mannheim8
sugestiv arata ca ultima lucrare a lui Lombroso9 ncepe cu cuvintele:
Fiecare crima si are originea ntr-o multitudine de cauze..." ,tig
matul si inferioritatea biologica ramn nsa postulatele fundamentale
ale teoriei sale.
59. EVALUARE CRITICA. Principalele erori ale lui Lombroso
se situeaza n plan metodologic. Abordarea statica a individualitatii
fizice, neglijarea totala a laturii dinamice, a schimbarilor ce se produc n
structura somato-fiziologica a individului n cursul vietii, lipsa unor
grupuri control care sa ofere un suport stiintific afirmatiilor sale cu
privire la pretinsa diferenta ntre criminal si noncriminal sunt numai
cteva din aceste erori. Lovitura cea mai puternica data teoriei
lombrosiene a venit din partea cercetarilor de antropologie moderna,
care au aratat ca procesele ce caracterizau gndirea omului primitiv nu
difera radical de cele ale omului epocii actuale.
Sectiunea a Il-a
TEORIILE EREDITATII
60. EREDITATE SI MEDIU. Teoria lui Lombroso a avut o
audienta foarte scazuta n Anglia. Nu ntmplator, de aici vor veni si cele
mai serioase critici, care vor lansa nsa si o noua ipoteza referitoare la
geneza
193

criminalitatii. Aceasta apartine lui Charles Goring, care o expune n

cartea sa The English Convict: A Statistical Study (1913) si priveste rolul
ereditatii. Asa cum arata KarI Pearson, .Lucrarea lui Goring ocupa un loc
7 C. Lombroso, W. Ferrero, The Female Offender, London; Fischer Unwin,
1895.
8 H. Mannheim, Comparative Criminology. A Text Book, London,
Routledge and
Kegan Paul, 1965.
9 C. Lombroso, Crime, its Causes and Remedies, Boston, Little Brown,
1911 (trad.
din 1b. italiana).
147

194

aparte n istoria criminologiei... nu este prea mult sa spunem ca Goring

nlatura n primele capitole ale sale, pentru totdeauna nclcitele si
exuberantele
productii ale scolii lombrosiene"10. Principalele critici au n vedere
mai ales aspecte de ordin metodologic: lipsa unor studii statistice pe
esantioane largi, minutios selectate ca si lipsa grupurilor control. Acestea
au facut ca tentativa lui Lombroso de a demonstra diferenta ntre
criminali si noncriminali sa esueze. Procednd la o testare a teoriei
criminalului
nnascut, Goring a parcurs trei faze: o analiza statistica pe un
esantion de condamnati care sa confirme prezenta a 37 de trasaturi
lombroziene, o comparatie ntre datele obtinute n prima faza cu
trasaturile unui esantion control de noncriminali format din soldati,
studenti si supraveghetori din doua spitale diferite si, n sfrsit, o analiza
generala a trasaturilor fizice ale criminalilor. La capatul acestei cercetari,
Goring nu a descoperit nici o diferenta semnificativa ntre trasaturile
fizice ale criminalilor n raport cu grupul control. Goring constata nsa o
anumita inferioritate de ordin fizic n rndul infractorilor (mai ales sub
raportul naltimii si al greutatii), pe care o pune nsa pe seama ereditatii.
Comportamentul social este considerat astfel, n opinia lui Goring, un
comportament mostenit. Cei care mostenesc predispozitii deviante vor fi
incapabili sa se adapteze la o viata sociala normala. Insistnd asupra
rolului ereditatii, el considera ca un procent de 68% din urmasii
infractorilor devin ei nsisi infractori, minimaliznd sau chiar negnd rolul
familiei ca si influenta mediului social. Goring propune ca remediu
mpotriva crimei, eugenia (modificarea tendintelor criminale, izolarea si
supravegherea celor predispusi a comite crime pentru a limita ocaziile
favorabile, reglementari speciale privind procreerea n cazul debililor
mentali si epileticilor).
Analiznd critic contributia lui Goring, Beirne si Messerschmidt
ajung la o concluzie total diferita de cea a lui Pearson, socotind ca, n
ciuda eforturilor depuse, Goring nu a reusit sa demoleze teoria lui
Lombroso, audienta acesteia continund nca multa vreme. In fond,
Goring nu a facut dect sa nlocuiasca teoria criminalului nnascut cu
teoria ereditatii".

195

10 K. Pearson, Charles Goring and Ins contribution to Criminology, n P.

Beirne, J.
Messerschmidt, op. cit., p. 307.
" Ibidem.
148

196

61. ARBORELE GENEALOGIC. Studiile de arbore genealogic,

realizate n S.UA. de catre Dugdale si Estabrook asupra familiei
Kalliak12, au ncercat sa demonstreze ca n familiile ai caror ntemeietori
au avut antecedente penale exista un numar mult mai mare de infractori;
pe aceeasi baza s-a conchis ca ereditatea constituie principala cauza a
criminalitatii. Aceste concluzii n-au rezistat unor analize critice, care au
relevat erorile de ordin metodologic (un numar redus de cazuri studiate,
set insuficient de indicatori care sa permita separarea influentelor
ereditare de cele ambientale), precum si lipsa de acuratete stiintifica a
unora din afirmatii13.
62. GEMENII. Studiile pe gemenii monozigotici si dizigotici,
datorate n special lui J. Lange, W. Healy, A. Bronner, au ncercat sa
demonstreze ca predispozitia ereditara n comiterea actului infractional
constituie, n cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.
Lange a realizat astfel n 1929 un studiu n nchisorile din
Germania, unde a indentificat 30 de perechi de gemeni, dintre care 13
perechi monozigotici si 17 perechi dizigotici. Lange a constatat 10
cazuri de comportament antisocial concordant al gemenilor mono
zigotici, fata de numai doua a celor dizigotici. Rezultatele acestor
cercetari le publica n lucrarea sa intitulata, semnificativ pentru
conceptia sa teoretica, Crima ca un destin"14, lucrare ce a facut
obiectul unor severe critici n literatura de specialitate.
Sintetiznd rezultatele predecesorilor sai, Christiansen1 5 indica
un procent de 66,7% de gemeni monozigotici cu comportament
antisocial concordant, comparativ cu 30,4% al gemenilor dizigotici.
n propriul sau studiu realizat n Danemarca pe gemenii nascuti
ntre 1880-1910 (6.000 perechi), Christiansen a constatat cifre mult
mai scazute: 35,8% concordanta n conduita antisociala a monozigoticilor
de sex masculin fata de 12,3% a dizigoticilor; n cazul
197

sexului feminin procentul este de 21,4% si, respectiv, 4,3%.

12 H. Mannheim, op. cit.
13 H. Mannheim, Ibidem.
u J. Lange, Crime as destiny. A study of criminal twins, London, George
Allen and
Unwin Ltd., 1931.
'" K. O. Christiansen, Threshold of tolerance in various population groups
illustrated
by results from Demisii Criminological twin study n The mentally abnormal
offender,
Editura by A.V.S. de Reuck and Ruth Porter, Boston, Little Brown, 1968.
149

198

63. COPIII ADOPTATI. Studii mai recente, realizate mai ales

n S.U.A. si Suedia, au urmarit sa evidentieze anumite corelatii n
cazul copiilor adoptati, sa stabileasca situatiile n care comportamentul
delincvent al unora dintre acestia urmeaza linia de comportament a
parintilor biologici (este prin urmare ereditar) sau a parintilor adoptivi.
Astfel, studiul realizat de Raymond Crowe n 1975 n statul Iowa
(SUA), raporteaza o rata foarte ridicata de comportamene delincvente
printre copiii adoptati a caror mama biologica avea antecedende
penale. ntr-un alt studiu, realizat de Remi Cadoret n 1978 pe un lot
de copii adoptati, se semnaleaza prezenta a 246 de cazuri n care
delincventa copiilor se coreleaza cu aceea a parintilor biologici16.
ntr-un amplu studiu realizat de Samoff Mednick, William
Gabrielli si Barry Hutchings n 1987 n Danemarca, studiu ce a avut n
vedere o perioada mai lunga de timp (1924-1947), se ajunge la concluzii
interesante, n sensul ca cel mai ridicat coeficient de risc de delincventa
(24,5%) exista n acele situatii n care, att parintii biologici, ct si cei
adoptivi au antecedente penale. Daca nici unul dintre parinti nu are
antecedente penale, procentul copiilor adoptati care devin delincventi este
de 13,5%. Daca numai parintii adoptivi au antecedente penale procentul
este de 14,7%. n sfrsit, atunci cnd numai parintii biologici au
antecendente penale, 20% din copiii adoptati devin infractori. Concluzia
lui Mednik si a colaboratorilor sai este ca anumite predispozitii mostenite
de la parintii biologici infractori pot determina o crestere a probabilitatii
ca descendentii acestora, adoptati de alte familii sa devina infractori17.
Trebuie subliniat ca tot n cadrul studiului citat s-a examinat si corelatia
ntre copiii adoptivi care au comis fapte penale si statutul socio-economic
al parintilor adoptivi, ca si al parintilor biologici. S-a relevat astfel ca, n
situatia n care ambele categorii de parinti au un statut social ridicat, rata
criminalitatii copiilor adoptivi este foarte scazuta. In situatiile n care att
parintii biologici, ct si cei adoptivi au un statut precar, rata criminalitatii
este ridicata. Aceste ultime concluzii ne fac sa ne ntrebam, alaturi de
16 Vz. pe larg P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 482.
17 S. Mednick, W. Gabrielli, B. Huntchings, Genetic Factors in the Etiology
of
Criminal Behaviors, in The Causes of Crime: New Biological Approaches,
Cambridge, Cambridge University Press, 1987, p. 74-91.

199

150

200

Beime si Messerechmidt , care este totusi influenta factorului biologic,

daca acesta poate fi modificat de mediul social?
64. BIOTEPURILE CRIMINALE. Varianta moderna a antropologiei
criminale o reprezinta curentul biodpologic, ce are la baza
clasificarile facute ndeosebi de E. Kretschmer n Germania, N. Pende
n Italia, Hooton si W. Sheldon n S.U.A.
Pornind de la constitutia corporala, E. Kretschmer1 9 stabileste
urmatoarele tipuri:
-astenic (constitutie verticala, sistem osteomuscular
firav),
-atletic (dezvoltare musculara buna, trunchi piramidal cu
baza mare n sus),
-picnic (constitutie orizontala, scund, sistem osteomuscular
plapnd),
-displastic (cu diferite malformatii corporale).
Asocierile cele mai importante pe care le face cu criminalitatea se
refera la: a) distributia diferitelor tipuri constitutionale printre infractori,
n raport cu noninfractorii, concluzia fiind ca exista o distributie general
asemanatoare, tipul picnic fiind ceva mai putin reprezentat printre
infractori dect n restul populatiei; b) corelatia dintre tipul constitutional
si tipul de infractiune, astenicul fiind puternic asociat cu infractiunile
contra proprietatii, atieticul cu infractiunile contra persoanei,
picnicul cu fraudele, escrocheriile, displasticul cu infractiunile sexuale.
De o mai mare influenta n rndul criminologilor s-a bucurat
tipologia lui W. Sheldon20. Sheldon nsusi a aplicat propria tipologie,
constituita n raport cu gradul de dezvoltare a celor trei foite embrionare,
stabilind o corelatie ntre dezvoltarea corporala si trasaturile
energo-dinamice ale personalitatii de genul endomorf-viscerotonic,
mezomorf-somatotonic, ectomorf-cerebrotonic, unui esantion de 200
de delincventi internati ntr-un institut de reeducare. Fiecare tip se
caracterizeaza (sau are tendinta) printr-un temperament diferit:
18 Ibidem.
19 E. Kretschemer, Physique and Character, New York, Harcourt, 1925, p.
24 si urm.
201

20 W. Sheldon et al., The Varieties of Human Physique, New York, Harper,

1940, p. 5
si urm.
151

202

- tipul endomorf este relaxat si emotional constant;

- tipul mezomorf este dominator, compeddv, nemilos;
- dpul ectomorf este retras, imprevizibil.
Sheldon ajunge la concluzia ca, ntruct cele mai multe cazuri
de delincventa apar n cazul dpului mezomorf, crima ar avea cauze
biologice21.
Tipologia lui W. Sheldon a fost udlizata si n alte studii crimino
logice. Cel mai cunoscut dintre ele este al sotilor Glueck22, care, pe baza
clasificarii lui Sheldon, au comparat constitutia fizica a unui esantion de
500 de delincventi cu constitutia fizica a unui grup control format din
500 de nondelincventi. Sotii Glueck au constatat ca 60,1% din cei 500
de delincventi apartin tipului mezomorf, comparativ cu 30,7% n grupul
de control. n cercetarile ulterioare, sotii Glueck au relevat si alte
corelatii - semnificative, dupa opinia lor - ntre tipul fizic, trasaturile de
personalitate si delincventa .
O ampla critica a acestor conceptii au facut-o Sutherland si
Cressey2 4 care au subliniat lipsa de suport stiintific a concluziilor
respective.
Trebuie aratat nsa ca aceasta directie de cercetare nu a fost
abandonata. Amintim n aceasta ordine de idei studiile facute de
Gibbens25, Eysenck26, Cortes si Gatti27. Ultimii doi au examinat un
esantion de 100 de infractori si un grup de control de 100
203

noninfractori si au constatat ca un procent de 57% de delincventi

apartin tipului mezomorf si 16% celui ectomorf.
21 W. Sheldon, Varietes of Delinquent Youth, New York, Harper, 1949. Vezi
si R.M.
Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare n criminologie. Bucuresti, Editura
Academiei, 1985, p. 83.
22 Sheldon and Eleanor Glueck, Physique and Delinquency, New York,
Harper and
Brothers, 1956.
23 Pentru sinteza cercetarilor facute de sotii Glueck, vezi pe larg, Sheldon
and Eleanor
Glueck, Of delinquency and crime. A panorama of years of Search and
Research,
Springfield, Illinois, Charles C. Thomas Publisher, 1974.
2 E.H. Sutherland, D.R. Cressey, Criminology, Philadelphia (New York,
Toronto),
J.B. Lippincott, 9th Editura, 1974).
25 T.C.N. Gibbens, Psyhiatric Study of Borstal Lads, London, Oxford
University
Press, 1973.
H.J. Eysennk, Crime and Personality, Routledge and Kegan Paul, 1964.
27 Delinquency and Crime: A Biopsychosocial Approach, New York,
Seminar Press,
1972.
152

204

Si aceste studii au fost criticate mai ales sub aspect

metodologic2 8 (erori n selectionarea esantioanelor, n efectuarea
masuratorilor antropometrice etc).
65. INTELIGENTA SI CRIMA. n primele decenii ale
secolului trecut, unele dintre cercetarile care au ncercat sa stabileasca
o corelatie semnificativa ntre anumite deficiente mentale si
criminalitate se datoreaza lui Goddard. Acesta, lund ca baza testul de
inteligenta Binet-Simon, a constatat n casele de corectie de baieti din
Massachusetts, 28% din minorii infractori cu un QI mai mic de 75,
procent care se ridica la 89% la delincventele minore din casele de
corectie din Illinois. Goddard nsusi aduce unele corectii teoriei sale,
iar cercetarile ulterioare, folosind tehnici avansate de masurare a
inteligentei, au infirmat aceasta ipoteza. Relatia dintre criminalitate si
inteligenta a revenit din nou n actualitate, spre sfrsitul secolului XX.
n unele lucrari se afirma ca aspectele majore ale inteligentei relevate
prin masuratorile QI ar fi mostenite29, iar nivelul de inteligenta al
criminalilor ar fi semnificativ mai scazut dect al noncriminalilor.
Wilson si Herrnstein se feresc sa afirme ca inteligenta scazuta ar fi o
cauza majora a criminalitatii, iar pe un plan mai general factorii
biologici ar reprezenta singurele cauze ale criminalitatii. Tot ceea ce
se afirma este existenta unei corelatii semnificative ntre crima si
inteligenta scazuta. Motivele acestei corelatii pot fi n opinia
cercetatorilor americani3 0 foarte diverse, precum:
(1)
tinerii cu un QI scazut au inevitabil rezultate scolare mai
slabe; ca raspuns la sanctiunile scolare si la frustrarile
din familie ei pot mai usor sa ncalce legea;
(2)
tinerii cu un QI scazut sunt orientati mai mult n prezent
dect n viitor; orientarea n prezent, manifestarile
hedoniste predispun mult mai mult la delincventa dect
28 Vezi pe larg, Saleem A. Shan and Loren H. Roth, Biological and
Psychophyiological
Factors in Criminality, in Handbook of Criminology, Editura by Daniel
Glaser,
Chicago, Rand Mc. Hally College Publishing Company, 1974, p. 101-175.
29 J.Q. Wilson and R. J. Herrnstein, Crime and Human Nature, New York:
Simon and
205

Schuster, 1985, p. 148-172.

30 J.Q. Wilson and R.J. Herrnstein, op. cit., p. 166-172.
153

206

orientarea catre un viitor care urmareste anumite scopuri,

actioneaza n vederea obtinerii unor recompense;
(3)
un QI scazut nseamna o capacitate mai scazuta de a construi
rationamente abstracte; ntruct rationamentul moral
este un tip de rationament abstract, acesti tineri sunt mai
putin capabili sa faca deosebirea ntre bine si rau;
(4)
un QI scazut se coreleaza nu numai cu o mai mare implicare
n acte antisociale, dar si cu o probabilitate mult mai
mare ca aceste acte sa fie descoperite; cei mai inteligenti
reusesc mai usor sa scape", aparnd n statisticile oficiale
cu o rata a criminalitatii mai scazuta.
Desigur, aceste cercetari trebuie privite cu toata prudenta. Nu
toti cei cu inteligenta redusa comit infractiuni, dupa cum nu se poate
nega ca oameni cu inteligenta peste medie devin infractori. Numai
astfel se poate explica, cum pe drept cuvnt se subliniaza, White
Collar Crime" (criminalitatea gulerelor albe)31.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere factorul social care
are un rol foarte important. n acest sens Christopher Jencks3 2 arata ca
aspectul care trebuie cercetat nu este acela daca un QI scazut indica o
probabilitate statistica ca atare indivizi vor comite omoruri, violuri,
furturi, ci de ce o fac". Jencks sustine ca tinerii cu un QI mai scazut
comit crime, nu datorita faptului ca sunt mai impulsivi, mai imorali
sau mai ostili dect cei cu un QI ridicat, ci pentru ca scoala si piata de
munca i trateaza ca fiind mai impulsivi, mai imorali sau mai ostili.
Daca se ntmpla astfel, continua Jencks, corelatia dintre inteligenta si
crima variaza considerabil de la un tip de societate la altul; cea care nu
va oferi acestor tineri nici o speranta, se poate astepta la o reactie n
consecinta din partea lor.
66. CROMOZOMUL Y. O mare audienta au avut la un moment
dat acele cercetari care au pretins ca exista o corelatie semnificativa
ntre anomaliile cromozomice si criminalitate.
P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 488.
32 Ch. Jencks, Genes and Crime, n New York Review of Books (Feb. 12),
1987, p.
207

37-38.
154

208

Dupa cum se stie, celula organismului uman are 46 de cromo

zomi ce formeaza 23 de perechi distincte, n fiecare pereche existnd
un cromozom matern si unul patern33.
Cariotipul omului normal este reprezentat, prin urmare, de for
mula genetica 46, XY n cazul sexului masculin si de 46, XX n cazul
celui feminin.
Anumite accidente genetice pot nsa determina fie un minus, fie
un surplus de cromozomi sexuali n formula genetica.
Ct priveste minusul de cromozomi sexuali, n literatura de
specialitate se arata ca procentul de femei infractoare cu cariotipul 46,
XO este nesemnificativ 4.
Corelatii semnificative ar apare, potrivit unor opinii, ntre
surplusul de cromozomi si criminalitate.
Multa vlva au facut astfel n anii '60-'70 ai secolului 20 cerce
tarile Patriciei Jacobs35 n Marea Britanie. Examenul genetic a 197 de
delincventi dintr-o nchisoare din Edinbourgh a constatat ca 7 dintre
acestia aveau cariotipul 46, XYY, ntr-un alt grup examinat procentul
fiind de 2,8% (n populatia generala fiind de 1 la 700). Pe baza acestor

209

cercetari, P. Jacobs ajunge la concluzia ca frecventa acestei anomalii

printre detinuti s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar predestina,
genetic, individul la crima. Cromozbmul Y" a fost de altfel si denumit
cromozomul crimei, mai ales datorita speculatiilor mass media3 6 facute n
jurul cazului Richard Speck - care a ucis la Chicago, la 14 iulie 1966,
8 asistente medicale - banuit a apartine acestui cariotip, banuiala
neconfirmata ulterior, si a lui Daniel Hugon care a ucis la Paris, la
4 septembrie 1965, o prostituata, purtator al aceluiasi damnat cromozom.
Vezi Fiziopatologie, sub rEditura M. Saragea, Bucuresti, Editura Academiei,
1981,
p.52.
Asa cum se precizeaza n unele lucrari, printre noii nascuti de sex masculin
nu s-au
gasit fiinte viabile cu cariotipul 46, XO. Vezi, pe larg, Lise Moor Aberations
Chromozoniques portant sur Ies chromozomes et le comportement
antisocial, n Annales
intemationales de criminologie, 1967, p. 469 si urm.; Hivert et Breton,
Cytoginetique et
criminologie, n Revue pe'nitenciaire et de droit pnal, 1968, p. 493 si urm.
35 Patricia A. Jacobs, W. H. Price, S. Richmond, R.A.W. Ratcliff,
Chromosome
surveys in penal institutions and approved schools, n Joumal of Medical
Genetics, 8,
1971, pp. 49-58.
36 Chicago Tribune, november, 26, 1968.
155

210

n literatura de specialitate se citeaza si alte studii care au

ncercat sa stabileasca o ampla lista de tulburari de comportament,
printre care si manifestari antisociale, derivate din aceasta anomalie37.
Se apreciaza ca, pe ansamblu, aceasta anomalie ar fi de 10 ori
mai frecventa printre infractori, frecventa cariotipului XYY fiind dupa
unele date n populatia generala de 0,15%38.
Cel mai amplu studiu dupa cunostinta noastra, care a infirmat ipo
teza lansata de Patricia Jacobs, este cel realizat n Danemarca de cerceta
torii americani Herman Witkin si Sarnoff Mednik39. Studiul a cuprins
initial toate persoanele de sex masculin nascute la Copenhaga ntre 1844
si 1947, un total de 31.436 din care s-a selectionat un esantion de 4.558
de persoane, cercetarea finala facndu-se pe 4.139 de subiecti.
Dintre acestia, numai 12 subiecti au fost depistati cu formula
46, XYY, 5 dintre ei avnd probleme minore cu justitia, cazul cel mai
grav si unicul cu violenta fiind al unui adolescent condamnat la 9 luni
nchisoare pentru loviri.
Ct priveste corelatia ntre anomalia 47, XXY cunoscuta sub
numele de sindromul Klinefelter, unele cercetari arata ca persoanele
respective prezinta un risc crescut pentru tulburari mentale, tulburari
n sfera sexualitatii (homosexualitate, transexualitate, pedofilie).

211

Exista multiple rapoarte de cercetare care constata un procent

mai ridicat de infractori cu aceasta formula genetica n penitenciare
(2% dupa Forssman, 0,9% dupa Casey, 1% dupa Nielsen)40.
Autorii acestor rapoarte de cercetare mentioneaza nsa ca aceasta
anomalie genetica se asociaza ntotdeauna cu factori defavorizanti din
mediul familial sau social al individului, aceasta fiind de altfel concluzia
generala a acestor cercetari41.
37 R.D. Owen, The 46, XYYmale, n Psychological Bulletin, 1972, no. 78,
p. 209-233.
38 Potrivit cercetarilor lui Nielsen facute pe un lot de 900 de delincventi,
procentul ar
fi de 1,44%, n J. Nielsen, Prevalence and 2 years incidente of chromosome
abnormalities among all males in a forensic psychiatric clinic, n British
Journal of
Psychiatry, 1971, nr. 119, p. 503 si urm.
39 L'Express, 30 aout-5 sept. 1976, pp. 56-58.
40 Vezi pe larg, Quentin Debray, L'importance dufacteur genetique en
criminologie,
n Cahiers de deTence sociale, 1973, p. 49 si urm.
41 S. Shan, N. Both, op. cit., pp. 138-139.
156

212

Sectiunea a IlI-a
TEORIILE BIOCONSTITUTIONALE
67. TEORIA INADAPTARII BIOLOGICE. Cel mai de
seama reprezentant al acestei orientari este criminologul suedez Olof
Kinberg, fondatorul teoriei inadaptarii biologice, expusa pe larg n
lucrarea sa Basic problems of Criminology aparuta la Copenhaga n
1935, ale carei principale enunturi le prezentam n cele ce urmeaza42.
Pentru a descoperi cauzele care determina savrsirea unei infractiuni
este necesar sa se studieze, arata O. Kinberg, personalitatea
individului.
Locul central n cadrul acestui studiu este conferit conceptului
de constitutie biopsihologica, prin care Kinberg ntelege dispozitiile
ereditare normale care se gasesc n fiecare dintre noi, ca si caracterele
fenotipice rezultate din acestea, cu conditia ca factorii mezologici ce
actioneaza asupra individului n timpul dezvoltarii sale fetale si
postfetale sa nu difere sensibil de aceia care sunt considerati normali,
n sensul biologic si statistic al termenului, specific omului n
general43.
Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune
conceptul de structura biologica actuala, prin care ntelege modalitatile
prin care partile unui ntreg sunt mbinate pentru a realiza
functia. Kinberg precizeaza astfel ca structura, n aceasta semnificatie,
nu vizeaza numai trasaturile anatomice mai mult sau mai putin statice,
ci se refera la toate procesele biologice, termenul avnd astfel o
conotatie att statica, ct si dinamica, anatomica si fiziologica44.
Structura biopsihologica este compusa din doua grupe de trasaturi:
prima este constituita din trasaturile ereditare normale,
determinate de genele care se gasesc la toti indivizii n
cantitate variata si diferit grupate. Genele normale si manifestarile
lor fenotipice4 formeaza nucleul constitutio4
Pentru prezentarea teoriei lui O. Kinberg am utilizat versiunea franceza a
lucrarii,
213

aparuta sub titlul Les problemes fondamentaux de la Criminologie, Paris,

Cujas, 1966.
"ibidem,p. 213.
"ibidem, p. 214.
45 Fenotip - rezultatul vizibil si constatabil din organism, raspuns
adenomului fata de
incitatiile si tensiunile mediului. Vezi P. Popescu-Neveanu, Dictionar de
psihologie.
Bucuresti, Editura Albatros, 1978, p. 268.
157

214

nai, care, din punct de vedere dinamic, reprezinta suma

tendintelor reactionale ale individului;
-a doua grupa cuprinde trasaturile ereditare patologice.
Teoria criminologica a lui Kinberg are astfel doua variante:
varianta constitutionala si varianta patologica.
A. Varianta constitutionala se bazeaza pe lucrarile psihiatrului
suedez H. SjSbring. Potrivit acestuia, factorii fundamentali ai constitutiei
biopsihologice sunt n numar de patru46: capacitatea (nivelul
maxim pe care poate sa-1 atinga inteligenta unui individ sub influenta
'unor conditii mezologice optime); validitatea (cantitatea de energie
cerebrala de care dispune un individ); stabilitatea (facultatea proceselor
cerebrale de a mentine si a restabili cu usurinta echilibrul emotional);
soliditatea (relatiile ntre elementele constelatiilor nervoase la un anumit
moment, tendinte de integrare sau, dimpotriva, de disociere).
Pentru a desemna rolul acestor trasaturi n structura de personali
tate, O. Kinberg a utilizat denumirea de radicali constitutionali"41.
In raport cu distribuirea acestora (surplus, mediu, slab), ajunge
la urmatoarea clasificare a individului: supercapabil, supervalid,
superstabil, supersolid si, respectiv, subcapabil, subvalid, substabil,
subsolid, ntre acestia situndu-se tipul mediu.
Un al doilea concept explicativ n teoria Iui Kinberg este acela de
functie morala, care ar cuprinde ideile si emotiile morale ale individului^
apacitatea acestuia de a evalua normele morale si/promptitudinea
cu care reactioneaza la stimulii morali. n aceasta conceptie, functia
morala este o parte integranta a personalitatii. n raport cu functia
215

morala, O. Kinberg distinge patru categorii de subiecti:

a)
indivizi cu o functie morala limitata la anumite
cunostinte si evaluari general acceptate, carora
elementul emotional le lipseste complet sau este foarte
slab. Dupa opinia lui Kinberg, numai napoiatii mental
si bolnavii grav sunt lipsiti de rudimentele unei functii
morale. Cunoasterea ca anumite fapte sunt interzise de
morala constituie astfel functia elementara morala care
este foarte rar absenta;
46 O. Kinberg, op. cit., p. 214-215.
47 O. Kinberg, op. cit., p. 216.
158

216

b) indivizii care poseda cunostinte mai mult sau mai putin

aprofundate asupra regulilor de morala acceptate si care
sunt capabili sa reactioneze emotional la stimuli adecvati;
c) indivizi a caror functie morala a suferit modificari n
urma unor leziuni patologice ale tesutului cerebral;
d) indivizi cel mai adesea bine adaptati la regulile de con
duita acceptate, care nu manifesta nici un semn exterior
care sa ateste o functie morala defectuoasa, dar care sunt
insensibili fata de actele imorale.
Aplicarea la etiologia actului infractional, pe care O. Kinberg o
face, este urmatoare: normele penale incriminatoare exprima evalua
rile morale acceptate de mediu, permitnd unui individ sa reactioneze
armonios la stimulii acestui mediu48.
Inadaptarea reprezinta deci o incapacitate a individului de a
reactiona armonios la stimulii mediului caruia i apartine. Infractiunea
reprezinta, astfel, rezultatul anumitor trasaturi biologice ale indivi
dului, care l determina sa reactioneze la anumiti stimuli exteriori prin
acte ncriminate de lege.

217

n raport cu distinctiile mentionate, O. Kinberg considera ca

depistarea trasaturilor ce compun nucleul constitutional ar permite sa
recunoastem cu certitudine tendintele reactionale (de inadaptare), cu
alte cuvinte, predispozitiile catre comiterea unor acte antisociale49.
B. Varianta patologica. Alaturi de varianta constitutionala,
apartinnd domeniului normal, Kinberg expune varianta patologica,
care include bolile mentale, tulburarile grave de inteligenta, datorate
fie dispozitiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale,
infectiilor microbiene etc; toti acesti factori vor determina, potrivit lui
Kinberg, o deficienta a functiei morale.
Desi modelul etiologic propus de Kinberg este mai complex
dect conceptiile anterior nfatisate, introducndu-se alaturi de factorii
48 Potrivit lui O. Kinberg, factorii mezologici sunt considerati ca stimuli
susceptibili
de a declansa reactii din partea organismului, intensitatea ca si modalitatea
de actiune
fiind diferita n raport cu fiecare individ.
49 Astfel, un subiect supercapabil, supervalid, superstabil si subsolid va fi
predispus sa
devina escroc sau hot de profesie, ntruct trasaturile sale predominante sunt
inteligenta, activitate, lipsa de consideratie fata de cei din jur, raceala
afectiva,
tendinta catre acte nechibzuite.
159

218

biologici, si factorii psihologici si mezologici, afinitatile criminolo

gului suedez cu determinismul pozitivist sunt evidente50.
Prioritatea pe care o acorda factorilor biologici n etiologia
crimei apare mai ales din modul n care examineaza functia morala.
Valabil ramne, n opera lui Kinberg, situarea omului ca fiinta
umana cu o individualitate distincta n centrul preocuparilor cri
minologice, profunzimea analizei stiintifice, rigoarea metodologica,
dar mai ales ideea pe care Kinberg tine sa o sublinieze n mod
deosebit, ntr-unui din studiile sale51, potrivit careia ar fi o grava
eroare de a crede ca indivizii care comit sporadic sau frecvent acte
asociale sau criminale ar fi n mod necesar diferiti de cei care nu le
comit. Prin aceasta, Kinberg se desparte net de antropologia criminala,
atragndu-si nsa criticile promotorilor personalitatii criminale
specifice52.
68. TEORIA CONSTITUTIEI DELINCVENTE. Promotorul
acestei teorii a fost italianul Benigno di Tullio. Desi conceptul fundamental
al acestei teorii este similar cu cel utilizat de Kinberg, di Tullio i
confera o semnificatie mult mai larga. Constitutia cuprinde, n opinia
acestuia, pe de o parte, ejernentele ereditare si congenitale, iar pe de alta
parte, elemente dobndite n special n prima perioada a vietii.
Studiind radiografiile unui grup de infractori care au comis
omoruri, di Tullio a constatat ca jumatate din acestia prezentau leziuni
osoase ale cutiei craniene53.
219

Pe baza acestor cercetari, el formuleaza teoria constitutiei

delincvente care ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente (ereditare,
congenitale, nnascute) ce determina anumite tendinte criminogene.
Acestea nu conduc prin ele nsele la comiterea crimei, ci numai
favorizeaza ca un subiect sa comita mai usor crima dect un altul.
50 M. Ancei n Prefata la O. Kinberg, op. cit., p. III.
51 O. Kinberg, Quelques aspects criminologiques recents, Revue de science
criminelle,
1957, p. 789.
52 n acest sens, J. Pinatel considera aceasta idee ca una din marile slabiciuni
ale teoriei
inadaptarii, P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, T.
III,
Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 203.
53 B. di Tullio, Tratatto di antropologia criminale. Roma, Edizioni
Criminale, 1945,
p. 37 si urm..
160

220

Un alt concept important n teoria lui di Tullio este acela de

prag. Tendintele criminogene vor fi mai puternice la anumiti indivizi,
determinndu-i sa reactioneze la unele excitatii exterioare diferit de
altii. n realitate, ce trebuie retinut n conceptia lui di Tullio este ca,
daca toti indivizii pot prezenta reactii antisociale, declansarea acestora
nu este conditionata de o intensitate similara a stimulului. Pentru unii
poate fi slaba, pentru altii poate fi puternica, ntre acesti doi poli, dupa
cum remarca J. Pinatel5, existnd o multitudine de stari intermediare.
Crima, ca si n conceptia Iui Kinberg, ar reprezenta o mani
festare de inadaptare a individului la mediu.
Un loc important n preocuparile lui di Tullio5 5 l-au ocupat
infractiunile de violenta. Referindu-se la omor, di Tullio arata ca, ori de
cte ori instinctele se ncarca de afectivitate, fie lent, precum n cazul unor
stari pasionale, fie precipitat, ca n cazul unor stari emotive, ele provoaca
dezvoltarea unor tensiuni nervoase, care, atunci cnd sunt prea puternice,
pot determina o slabire a vointei si predispune individul la reactii violente.
In general, elementul periculos n cazul tipului pasional se datoreaza
faptului ca emotiile afectate de secundaritate se prelungesc n timp. Orga
nizate pe o tema de ura si gelozie, asociate cu o restrngere a cmpului
221

constiintei si cu o mprejurare care favorizeaza transformarea lor n

actiuni, aceste emotii devin, usor, surse ale omorului.
Apropierile lui di Tullio cu determinismul pozitivist, n ciuda
rezervelor si criticilor pe care acesta le adreseaza, este si mai evidenta
dect n cazul lui Kinberg, di Tullio sustinnd teza unei constitutii
specifice (delincvente) care separa infractorul de noninfractor.
Sectiunea a IV-a
NOILE TENDINTE
69. PREMISE. Evolutia cunoasterii creierului si a aparitiei proceselor
psihice este strict dependenta de evolutia mijloacelor de investigare.
Puterea de marire a microscoapelor, investigatia prin RMN (rezonanta
magnetica nucleara), capacitatea de a explora procesele ionice si electrice,
54 J. Pinatel, op. cit., p. 204.
55 Vezi pe larg, B. di Tullio, op. cit., p. 122 si urm.
161

222

posibilitatea de a doza anumite substante n cantitati infinitezimale permit

obtinerea de date tot mai complexe si poate mai contradictorii.
Daca primele cercetari din epoca moderna (ncepnd cu Ramon
Cajal si Marinescu) s-au axat asupra neuronului ca entitate anatomica,
cercetarile ulterioare s-au axat pe trei mari directii: studierea cazurilor
patologice (chirurgia creierului si disectia cadavrelor), studierea
functionalitatii
creierului animalelor de laborator, utilizarea modelelor in vitro
(de ex., culturile de celule nervoase). Toate aceste modalitati au permis
o acumulare extraordinara de informatii asupra modului de organizare si
functionare a creierului animal si uman (nsa mult mai putin asupra
acestuia din urma). Datele obtinute au fost de fiecare data grabit utilizate
pentru a explica o serie de comportamente si procese psihice.
ntr-o interesanta analiza, Gerard Percheron delimiteaza 6 ipoteze
care au facut la timpul lor cariera:
-creierul ca o cantitate de materie cenusie cu
ct ar
exista mai multa materie cenusie cu att individul este
mai inteligent si mai adaptat. Ipoteza infirmata n
repetate rnduri;
-creierul ca o juxtapozitie de organe un
creier motor,
un creier olfactiv, un creier emotional etc. Numarul
imens de legaturi ntre diferitele zone functionale nu
permite la ora actuala sa se mai sustina asemenea
delimitari;
-creierul taiat n doua ipoteza
existentei unui creier
drept feminin, artist si emotiv" si a unuia stng
masculin, ntreprinzator si rational" este combatuta de
nenumaratele variatii individuale ntlnite zilnic;
-creierul cu trei etape evolutive un
creier reptilian
(instinctual), unul mamifer (afectiv) si unul tipic uman
(rational), creierul triun" n expresia lui C.D. MacLean57 .
Datele clinice si paraclinice nu justifica o asemenea
223

mpartire;
Fondation Royaumont, ouvrage colJect, 1987: Sur l'individu, cap.
Neuromythologies,
p. 95-122.
57 7970: The Triune Brain. Emotion and Scientific Bias, n F.O. Schmidt:
Neurosciences,
C.D. MacLean, Rockefeller Univ. Press, p. 336-349.
162

224

creierul fluid - posibilitatea de a doza substante n

cantitati infinitezimale (prin metoda RIA = RadioImmunoAssay) a dus la descoperirea a zeci de substante
prezente n tesutul cerebral si la lansarea ipotezei ca toate
procesele cerebrale (dar si comportamentale sau emotiile)
pot fi explicate prin prezenta sau absenta unui neuromediator
(acetilcolina, catecolaminele, aminoacizii s.a.) sau
unui neuromodulator (endorfinele si enkefalinle). Ipoteza
nu este dect o exagerare pe care o putem pune pe seama
dezvoltarii unor tehnici ntr-o perioada de impas pentru
alte tipuri de investigatii (de ex., investigarea proceselor
cerebrale cu ajutorul PET, adica a captarii emisiei de
pozitoni, cercetarea citoarhitectonicii cerebrale, sau a
modului n care semnalul chimic devine informatie);
-o ultima ipoteza, aceea a creierului ca masina de calcul
pe baza unor retele neuronale similare tranzistorilor, a
fost suficient dezbatuta si criticata.
70. RECONSIDERAREA ORIENTARII. Examinarea raportului
dintre biologie si criminalitate, desi nu mai ocupa n criminologia
contemporana locul privilegiat pe care 1-a detinut n perioada de
nceput nu este nici pe departe o directie de cercetare abandonata.
Perspectiva din care sunt abordate nsa aceste probleme este diferita
de jnterpretarile socotite astazi naive ale pionierilor criminologiei.
ntr-adevar, progresele din genetica, biochimia sistemului nervos,
neurofiziologie, endocrinologie, obliga la o regndire a raportului
nature-nurture" care trebuie nteles astazi ca o actiune continua si
complexa ntre organism si mediu58.
De pe aceasta pozitie teoretica de principiu, evaluarea rolului si
a limitelor factorilor biologici n geneza criminalitatii se face n
prezent cu mult mai multa prudenta dect n trecut, afirmndu-se ca nu
exista nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar n
cazul violentei episodice care sa fie determinat numai de factorii
biologici59. Nu se poate, prin urmare, afirma existenta unei relatii
directe monocauzale ntre factorii biologici si criminalitate.

225

Vezi, pe larg, S.A. Shan, L.H. Roth, op. cit., p. 101-103.

Ibidem.
163

226

Ce se poate spune este ca persoanele care sufera de anumite

tulburari la nivelul factorilor biologici prezinta un risc mai ridicat de a
se angaja n acte antisociale.
71. DIRECTII DE CERCETARE. n lumina precizarilor de
mai sus trebuie ntelese si interpretate concluziile unor cercetari cu
privire la relatia ntre factorii biologici si criminalitate.
n cadrul acestora se disting , ntre factorii care au legatura mai
directa cu comportamentul antisocial, si factorii care au numai o
legatura indirecta.
n prima categorie se includ:
tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului
limbic, care pot avea drept consecinta tulburari de
comportament;
epilepsia sub diferitele sale forme;
- anomaliile de ordin endocrin.
Cea de a doua categorie se refera la:
complicatiile prenatale;
tulburarile de comportament minore pe fond microsechelar;
anomaliile cromozomice si alte cercetari genetice ce ar
putea sa releve o posibila componenta ereditara n
personalitatea infractorilor, la care ne-am referit deja.
Ct priveste prima categorie de factori, unele cercetari61 par sa
confirme existenta unor relatii ntre agresivitate (dar si alte compor
tamente anormale) si afectarea sistemului limbic (care are un rol
determinant n reglarea functiilor instinctive si a emotiilor).
Alte cercetari au constatat forme de comportament agresiv
227

(loviri, distrugeri), ca o consecinta a unor encefalite epidemice sau

subacute62.
Cercetari mai ample au examinat raportul ntre epilepsie si comportamentul
delincvent. Examenul electroencefalografic al unor detinuti
a relevat, potrivit unor studii, un procent ridicat de anomalii. Astfel,
60 S. Shan, L. Roth, op. cit., p. 111.
61 P. Flor-Henry, Psyhiatric syndromes considered as manifestation of
lateralized
temporal-limbic dysfunction, in L.V. Latiner, K.E. Livingston, Surgical
Approaches in
Psychiatry, Lancaster, 1979, Medical & Technical Publ.
62 C. Brill, Postencephalitic conditions, n American Handbook of
Psychiatry, New
York, Editura by S. Ariety, voi. II, Basik Books, 1959.
164

228

raportul lui Hill si Pond citat frecvent n literatura de specialitate indica

18 epilepdci printre 105 persoane care au comis infractiunea de omor,
autorii preciznd nsa ca nu exista dovezi ca vreunul din cei 18
infractori sa fi suferit o criza n dmpul comiterii crimei63.
In general, cercetarile efectuate pe esantioane de infractori au indi
cat un procent ridicat de anomalii EEG, 40-50% din infractori prezentnd
n cadrul unor studii astfel de anomalii, comparativ cu 10-15% ct
reprezinta acest procent n populatia generala. n grupuri selectionate (ex.
cei condamnati pentru omor), procentul este si mai ridicat64.
n aceeasi ordine de idei, alte cercetari au constatat ca, n
grupurile de infractori care au comis acte repetate de violenta, rata
anomaliilor EEG este de 5 ori mai mare dect n cel al infractorilor
care au comis o singura infractiune de violenta65.
O directie interesanta de cercetare este si aceea care
examineaza influenta factorilor biochimici asupra crimei: pornind de
la unele studii care sustin ca manifestarile de violenta sunt
influentate de anumiti factori biochimici precum glucoza, nivelul
colesterolului, metabolismul energetic, nivelul testosteronului,
sindromul premenstrual s-a ncercat sa se vada, daca nu exista o

229

influenta mai generala a acestor factori n geneza actului criminal.

Rezultatele sunt mai degraba negative, cu exceptia poate a nivelului
testosteronului, unde au aparut anumite corelatii, dar interpretarile
sunt contradictorii.
Astfel, Leo Krentz si Robert Rose6 6 au constatat ca detinutii
condamnati pentru infractiuni de violenta au un nivel ridicat de
testosteron n raport cu cei condamnati pentru infractiuni contra
proprietatii. n cadrul unui studiu realizat n California pe un lot de
infractori deosebit de violenti care au comis violuri, nivelul
testosteronul era de asemenea mai ridicat dect n grupul de control
63 Himmelhoch, J. Pincus, D. Tucker, T. Detre, Sub-acute encephalitis:
behavioral
and neurological aspects, n British Journal of Psychiatry, 116, p. 534-538.
64 Z.A. Sayed, S.A. Lewis, R.P. Brittain, An electroencephalographic and
psyhiatric
study of thirty two insane murderers, n British Journal of Psyhiatry, 1969,
no. 115, p.
1115-1124. Vezi si Dumitru Constantin, Ignat Roman, Sebastian Neagu
Sadoveanu,
Electroencefalografie, Ghid, Bucuresti, Editura militara, p. 127.
65 D. Williams, Neural factors related to habitual aggression. Consideradion
of
differences between those habitual aggressives and others who Jiave
commitled
crimes of violence, n Brain, 1969, no. 2, p. 503-520.
66 Vezi pe larg P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 486-487.
165

230

231

.'i' .'i'

232

n cazul criminalului ocazional, Supraeul si suspenda functia

morala, iar Eul este incapabil sa mai realizeze echilibrul individului.
Referitor la criminalii de obicei, acestia nu ar prezenta un
conflict ntre Eu si Supraeu. n marea majoritate a cazurilor, ei apartin
unui mediu antisocial, conduita lor fiind n armonie cu normele morale
ale mediului.
Ct priveste complexul de vinovatie ca explicatie a crimei,
Alexander si Healy", referindu-se la societatea nord-americana,
considera ca nu este suficient prin el nsusi sa constituie cauza
infractiunii. Acesta se ntrepatrunde cu o serie de factori psihologici si
sociali, cu anumite trasaturi ale stilului de viata american n care
exibarea exagerata a faptelor criminale, cultul pentru violenta duce la
reactii de supracompensare din partea unor indivizi ratati.
Ulterior, ipoteza absentei Supraeului (drept criteriu de
diferentiere ntre infractor si noninfractor) a fost nlocuita cu ipoteza
Supraeului regresiv, potrivit careia Supraeul legat de sine n primii ani
ai copilariei, nu reuseste sa se desprinda de acesta, odata cu trecerea la
vrsta adulta. In cazul infractorului, legatura dintre Sine si Supraeu
dureaza pna la vrsta adulta, personalitatea acestuia fiind
caracterizata de un Supraeu arhaic.
233

B) O alta ipoteza avansata de A. Aichhorn, Healy si Bronner

opune personalitatii de tip nevrotic (personalitate n conflict cu ea
nsasi, n care Supraeul, desi structurat la timp, a ramas totusi primitiv,
n asa fel nct relatiile interpersonale si intrapersonale sunt traite n
maniera sadomasochista a agresiunii), o personalitate n conflict cu
societatea. n aceasta varianta, infractorul ar fi victima unor conflicte
interioare ntre instinctele sale insuficient controlate de Supraeu si
regulile de conduita impuse de viata sociala.
In aceeasi ordine de idei, se cuvine a fi amintita si interpretarea
data de Kate Friedlander13, potrivit careia delincventul obisnuit, ce
constituie 80% din detinuti, poseda un caracter antisocial", ca si cea a
lui M.D. Lagache, care dezvolta ipoteza Supraeului primitiv, concenF. Alexander and W. Healy, Roots of Crime, Psychoanalitic studies, New
York,
Patterson Smith, Mentclair, 1935, p. 180.
12 A. Aichhorn, Wayward Youth, New York, Viking, 1925; W. Healy, A.
Bronner and
A.M. Bowers, The Structure and Meaning of Psycho-Analysis, New York,
1930.
13 K. Friedlander, La delinquence juvenile, Paris, PUF, 1951, p. 5 si urm.
172

234

rnd n jurul notiunilor de egocentrism si imaturitate trasaturile

psihologice ale tipului ideal" de criminal14 .
C) O alta interpretare, influentata de tipologia lui Jung
(extravertit -introvertit) apartine lui H. Eysenck15. ncercnd sa
demonstreze existenta unei personalitati specifice a infractorului,
Eysenck considera ca principala cauza a criminalitatii trebuie vazuta
n esecul unei anumite componente a personalitatii de a se comporta
acceptabil din punct de vedere moral si social. Eysenck ajunge la
concluzia ca tipul extravertit manifesta o mai redusa conditionare si
apare mai frecvent printre infractori16.
Sunt de amintit aici, desi nu n legatura directa cu freudismul,
cercetarile criminologice bazate pe tipologia psiho-fiziologica a lui Le
Senne, Heymans si Wiersma efectuate n Franta de Resten17, ale caror
rezultate le reproducem n sinteza n cele ce urmeaza.
Cele opt tipuri de temperament rezultate din combinarea a trei
trasaturi considerate fundamentale, si anume emotivitate, rezonanta si
activismul, s-ar exprima n diferite forme de conduita delincventa,
dintre care amintim:

tipul amorf (nonemotiv - nonactiv - primar, ce se manifesta

prin nevoia de a-si satisface rapid trebuintele fundamentale,
prin lipsa capacitatii de a rezista unor astfel de tendinte, prin
imaturitate intelectuala, lene, predispozitie spre consumul
de bauturi alcoolice) se ntlneste n 20% din infractiunile
de furt, ntr-o proportie foarte ridicata n cazurile de prostitutie
si n rndul bandelor de tineri delincventi;
14 Vezi D. Lagache, Psycho-Criminogenese, n Actes du Ile Congres
international de
criminologie, t VI, Paris, PUF, 1950, p. 190.
H.J. Eysenck, Crime and personality, London, Routledge and Kegan Paul,
1964, p.
120 si urm.
16 n aceeasi ordine de idei, autorul citeaza si studiul lui B.J. Fine, realizat la
Institutul
235

de Cercetari al Armatei S.U.A., pe 993 de subiecti care au comis accidente

de
circulatie, studiu n care se ajunge la concluzia ca persoanele extravertite au
comis
mai multe accidente de circulatie si ca sunt mai frecvent orientate spre o
conduita
antisociala dect cele introvertite. La aceeasi concluzie au ajuns si Sayed n
studiile
efectuate la o nchisoare din Londra, ca si Frank si Warburton lg
Penitenciarul Joliet
din Chicago, la care Eysenck face de asemenea referire. (Vz. H.J. Eysenck,
op. cit.).
17 R. Resten, Caracterologie du criminal, Paris, P.U.F., 1959.
173

236

tipul apatic (nonemotiv - nonactiv - secundar, caracterizat

prin dificultatile pe care le are de a-si rezolva
problemele fundamentale de viata) reprezinta 35% din
infractiunile sexuale si tipul de recidivist prin definitie;
tipul nervos (emotiv - nonactiv - primar) reprezinta 1/3
din infractiunile contra bunurilor si contra persoanelor;
tipul sentimental (emotiv - nonactiv - secundar) se ntlneste
mai putin printre infractori;
tipul coleric (emotiv - activ - primar) reprezinta 30% din
infractiunile de violenta si constituie, n general, 16%
din populatia penitenciara.
tipul pasional (emotiv - activ - secundar) are incidenta
criminologica mai redusa si se ntlneste n 10% din
infractiunile contra persoanei.
D) O aha interpretare ,ce si are sursa n conceptia lui Freud,
apartine lui John Dollard si echipei sale de la Universitatea Yale (SUA)18.
Teoria sa frustrare-agresiune" se concentreaza, asa cum arata
si numele, pe relatia dintre cele doua concepte si rolul acestora n
geneza criminalitatii violente. Conceptul de frustrare este definit n
literatura de specialitate ca fiind starea emotionala negativa care apare
la privarea individului sau grupului, la nemplinirea unor asteptari si
sperante ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinte sau drepturi
cvenite19. Agresiunea este comportamentul destructiv si violent
orientat spre persoane, obiecte sau spre sine20.
Se considera astfel ca agresiunea este un comportament deviant
de raspuns, o reactie fata de situatii sau de experiente percepute de
subiect ca fiind frustrante. De aici, Dollard trage concluzia ca orice frustrare
provoaca o agresiune si orice agresiune este rezultatul unei frus
18 J.Dollard, L.W.Dood, N.E.Miller, O.H.Mowrer, R.Sears, Frustration and
agresion,
237

New- Haven, Yale University, Press, 1939; E.B. Mc. Neil, Psychology and
agression,
Journal of Conflict Resolution, sept. 1939, 3, p. 195-294; G.Moser,
L'agression, PUF,
Que sais-je? 1987, p.73-82, citate de R. Gassin n Criminologie, Paris, Precis
Dalloz,
editia a 5-a, 2003, p.178-179.
19 A.Bogdan -Tucicov, S.Chelcea, M.Golu, P.Golu, C.Mamali, P.Pnzaru,
Dictionar
de psihologie sociala. Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1981,
p.102.
20 P. Popescu Neveanu op.cit., p. 34-35.
174

238

trari. ntrebarea care se pune este daca agresiunea nu poate fi evitata

prin amenintarea cu pedeapsa. Da si nu, raspunde Dollard. Da, n sensul
ca, daca pedeapsa este suficienta, va exista o inhibitie a manifestarii
agresive. Dar inhibitia nu nseamna neaparat disparitia dispozitiei catre
agresiune. Ce se va petrece atunci? Totul va depinde de controlul
(controlurile) care actioneaza n acel moment asupra celui frustrat.
Patru tipuri de raspuns sunt posibile:
1.
liberarea directa a agresiunii contra agentului frustrant
(omucidere, loviri, vatamari);
2.
deplasarea agresiunii catre un substitut al agentului
frustrant sau catre o conduita deghizata sau atenuata
(calomnie n loc de loviri);
3.
autoagresiunea, cnd subiectul si ndreapta agresiunea
contra lui nsusi (suicid);
4.
sublimarea agresiunii, aceasta devenind inofensiva,
energia agresiva fiind astfel consumata ntr-un mod
constructiv, social acceptat.
Pornind de la cele mentionate, autorul german H.D. Schwind,21
ofera cteva exemple n acest sens. De regula, publicul sportiv arata o
disponibilitate crescnda catre actiuni agresive. Daca, de exemplu,
victoria echipei adverse mpiedica realizarea scopului urmarit (victoria
propriei echipe) asteptarile publicului nu se vor mplini.
De asemenea, n urma unor cercetari s-a mai constatat ca cei
mici pot fi pregatiti sa reactioneze constructiv la frustrare. ntmplarile
neplacute din mediu la care copiii pot raspunde cu agresiune pot fi:
furia sau ironia colegilor de scoala sau a fratilor la adresa lor,
pretentiile exagerate privind rezultatele scolare, aprecierea nedreapta
din partea profesorilor precum si ignorarea lor.
Concluziile criminologilor converg n considerarea frustrarilor
din copilarie si adolescenta ca avnd un rol important n geneza
comportamentului agresiv, respectiv criminal, al adolescentilor sau
239

adultilor. Acest comportament se prezinta ca un raspuns la astfel de

insuccese, nereusite.
21 Hans-Dieter Schwind, Kriminologie. Eine Praxisorientierte Einfhrung mit
Beispielen,
Kriminalistik Verlag, Heidelberg 1995, p. 46-47
175

240

Astfel, aceste cercetari au ajuns la o dubla concluzie:

1. agresiunea nu e n mod necesar consecinta unei frustrari;
2. frustrarea nu e o sursa suficienta pentru agresiune.
In anii 60 ai secolului al XX-lea, L.Berkovitz a ncercat sa
reformuleze teoria, sustinnd ca frustrarea nu este dect o conditie
favorizanta a agresiunii, reactia de agresiune propriu-zisa neaparnd
dect atunci cnd intervin si alte doua categorii de elemente
intermediare: starea de furie a subiectului si anumiti indici evocatori
de actualizare a agresiunii (arme, filme cu continut agresiv, prezenta
unor persoane considerate agresive etc.)22.
77. NEOFREUDISMUL. n ultimele decenii s-a produs o importanta
schimbare n abordarea personalitatii. Un numar important de
psihiatri resping teoria lui Freud, iar pe un plan mai general, conceptul de
om biologic sau acela de om psihologic (omul masina). Erikson, Alfred
Adler, Harry Stack Sullivan, Karen Horney, Erich Fromm subliniaza
rolul culturii si al socializarii n formarea personalitatii. Noua viziune
asupra individului considera ca acesta si controleaza comportamentul,
este liber si are responsabilitatea actiunilor lui. Fiinta umana este un
actor si nu un reactor, este un creator si nu un robot, arata Jeffery23
comentnd noua viziune umanista. n cartea sa The Idea of Man, Matson
(1975) apara modelul omului umanist mpotriva omului biologic si
psihologic. El neaga ideea determinismului comportamentului uman,
idee reluata si de Mortimer Adler24 n 1985. Acesta din urma sustine ca
intelectul si vointa sunt imateriale si urmeaza n consecinta legile
umaniste si nu legile stiintifice. n aceasta optica responsabilitatea morala
este compatibila cu determinismul imaterial si nu cu cel material.
Referindu-se la domeniul criminologiei apare evident ca n timp
ce teoriile anterioare descriau individul ca fiind expus la crima datorita
unor impulsuri launtrice (omul pasiv), noile tendinte tind sa-1 considere
pe criminal ca pe o fiinta care se straduieste, realizeaza, doreste,
asteapta, se zbate, esueaza" .
L.Berkovitz, Agression:a social psychological analysis, New York, McGrawHill,
1962.; Cf. G.Moser, op.cit.p.82-86, citat de R. Gassin, op.cit., 2003, p.179.

241

23 C. Ray Jeffrey, Criminology: An Interdisciplinary Approach, New Jersey,

Prentice
Hali, 1990, p. 214.
24 M. Adler, Ten Philosophical Mistakes, New York: Macmillan, 1985.
25 Stanton Wheeler, The Social Sources of Criminology, citat de G.M.
Sykes, op. cit., p. 38.
176

242

O figura aparte a curentului amintit o reprezinta psihologul si

sociologul american de origine germana Erich Fromm. Desi insistent
criticat ca apologet al marxismului, Fromm2 6 ncearca explicarea evolutiei
personalitatii n context social. El insista asupra determinismului
social al personalitatii, relevnd faptul ca evolutia societatilor civilizate
este nesanatoasa, centrata pe productia de bunuri materiale si pe
consumul acestora; n acest context individul este alienat, si dezvolta
trasaturi narcisice si destructive. Agresivitatea umana ar fi orientata n
sens pozitiv, benign, atunci cnd serveste evolutiei individuale sau sociale
(afirmarea personalitatii se face prin impunere, competitie) sau
negativ, agresivitatea maligna, destructiva (aici fiind amintite interventiile
omului asupra naturii, razboaiele, crima). Fromm propune o
psihanaliza umanista, orientata pe dezvoltarea trasaturilor pozitive ale
individului ntr-o societate sanatoasa.
Sectiunea a Il-a
TEORIA PSIHOMORALA
78. ETDENNE DE GREEFF (1898-1961). Criminologia europeana
de orientare psihologica este dominata o perioada de timp de
psihiatrul belgian Etienne de Greeff27. Medic antropolog la penitenciarul
din Louvain ncepnd din 1926 si profesor de antropologie criminala din
1929 la universitatea din acelasi oras, a influentat lucrarile lui J. Pinatel,
C. Debuyst si M. Frechette. Acesta a descris criminalii asa cum se vad ei
nsisi, iar n opera sa foarte bogata, care depaseste sfera criminologiei, a
abordat doua teme care au retinut atentia: procesele criminogene si trecerea
la act. De altfel, datorita lui E. De Greeff, se pun bazele criminologiei
dinamice" n opozitie cu criminologia etiologica".
E. Fromm, Escape front Freedom, New York: Rinehart & Co, 1941; The
Anatomy
of Human Destructiveness, Greenwitch Fawcett, 1976; Opere alese, Editura
Politica,
Bucuresti, 1983.
27 Vezi, pe larg, E. de Greef, Introduction a la Criminologie, Bruxelles, Van
den
Plans, 1946; Idem, Notre destine et nos instincts. Paris, Pion, 1945 ;Idem,
Les

243

instincts de defense et de sympathie, Paris, PUF, 1947; Idem, L'homme et

son juge,
Desclee de Brouwer, 1962.
177

244

Potrivit lui E. de Greeff, structurile afective ale individului sunt

determinate de doua grupuri fundamentale de instincte: de aparare si
de simpatie. Cnd primele experiente de viata ale individului sunt
traite zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalndu-se un sen
timent de injustitie, o stare de inhibitie si de indiferenta afectiva.
In conceptia lui E. de Greeff, personalitatea infractorului se
structureaza de-a lungul unui proces lent de degradare morala a
individului care, n final, l conduce la comiterea actului infractional.
Explicarea acestui proces, denumit proces criminogen, nu se
poate face, potrivit lui E. de Greeff, dect prin intermediul formarii si
dezvoltarii personalitatii individului. Pornind, prin urmare, de la actul
criminal, este necesar sa se scruteze viata interioara a infractorului,
pentru a se putea evalua diferitele alternative pe care acesta le-a avut
la dispozitie.
Ct priveste forma si dinamica procesului criminogen, E. de
Greff transpune n criminologie o schema valabila pentru evolutia
psihica a oricarui individ care comite un act grav28.
n evolutia acestui proces se disting astfel trei faze. ntr-o prima
faza, individul, initial normal adaptat, sufera o degradare progresiva a

245

personalitatii ca urmare a unor experiente esuate. Convins de injustitia

mediului social n care traieste, el nu mai gaseste nici o ratiune pentru
a respecta codul moral al acestui mediu. Aceasta faza este denumita de
E. de Greeff faza asentimentului temperat, n timpul careia se naste
ideea de crima care ia forme insidioase sau evidente, cuprinznd nsa
treptat universul individului.
n cea de a doua faza, denumita a asentimentului formulat,
individul accepta comiterea crimei, si cauta justificari, si schimba
modul de a fi, limbajul, cauta un mediu social tolerant.
n cea de a treia faza apare criza n cursul careia este acceptata
eliminarea victimei, cautndu-se numai ocazia favorabila pentru
trecerea la act.
R. Allier, La psychologie de la conversion chez les peuples noncivilisis,
Paris,
Payot, 1925, n J. Pinatel, n P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit pinal et de
criminologie, t. III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963.
178

246

E. de Greeff insista ndeosebi asupra acestei ultime faze, care

constituie faza decisiva a iter criminis. In aceasta faza, individul trece prin
asa-numita stare periculoasa29, care anunta iminenta trecerii la aer.
Aceste doua concepte ocupa un loc central n lucrarile lui E. de Greeff.
Procesul criminogen este centrat la E. de Greeff, pe un Eu care
consimte, tolereaza sau suporta ideea crimei31. Analiznd o serie de
tipuri de infractori, E. de Greef considera ca asentimentul eu-lui se
gaseste la unii asasini care si impun ei nsisi un proces de regresiune
morala, si creeaza o personalitate pentru care crima nu este resimtita
ca un act grav, intolerabil.
Toleranta eu-\ui se ntlneste, n special, la unele crime pasionale,
unde predominanta este dezangajarea afectiva. In multe din atare
situatii, comportamentul infractorului echivaleaza cu un suicid.
Elementul de diferentiere ntre infractor si noninfractor rezida,
n conceptia lui E. de Greeff, n aceea ca primul trece mai usor la comiterea
actului ntr-o situatie favorabila. Trasatura psihica fundamentala
care permite acestuia trecerea la act este, dupa E. de Greeff,
indiferenta afectiva a individului.
79. NOEL MAILLOUX. Teza existentei unei diferente de
natura ntre personalitatea infractorului si cea a noninfractorului apare
cel mai pregnant la criminologul canadian Mailloux dar cu referire
speciala la delincventa din obisnuinta. El asimileaza fara rezerve
infractorul cu debilul mental, caracterialul32 sau nevrozatul, transfernd
ntreaga problematica a personalitatii infractorului n domeniul
patologiei. Inspirat de psihanaliza freudiana, Mailloux considera ca
alaturi de instinctul sexual exista un puternic instinct de conservare. Pe
plan psiho-social acesta se exprima prin cautarea unei identiati
autentice care particularizeaza individul si l deosebeste de ceilalti.
Aceasta identitate autentica joaca un mare rol n alegerea optiunilor, a
alternativelor de conduita.
30 Primele reflectii cu privire la conditiile care favorizeaza "trecerea la act"
s-ar datora
lui Manouvrier, care a aratat ca, spre deosebire de oamenii onesti, infractorii
apartin
unei categorii distincte, pe care nici un motiv nu-i retine sa comita
infractiunea
247

(J. Pinatel, op. cit., p. 387).

31 E. de Greeff, Le devenir iliment du processus criminogine, la duree
condition de
son etude, n J. Pinatel, op. cit., p. 324.
32 Termenul este utilizat n sens restrns dupa uzantele limbajului psihologic
francez,
ceea ce semnifica perturbare de caracter (vezi P. Popescu-Neveanu, op. cit.,
p. 103).
179

248

minologiei clinice este, de asemenea, contestata. Cercetarile de evaluare

realizate ntre anii 1950-1970 au aratat ca efectul diferitelor terapii de
resocializare asupra ratei recidivei este similar cu acela al pedepselor
traditionale, adica minim. Aceste rezultate i-au facut pe unii cerce
tatori41 sa declare ca nimic nu mai merge", ca tratamentul este un
veritabil esec, iar resocializarea o idee gresita.
Reprezentantii tendintei neoclasice42 reproseaza, dimpotriva, ca
ideile criminologiei clinice au dus la un liberalism exagerat n locurile
de detinere, la o devalorizare a sanctiunii penale, iar pe un plan mai
general a nsasi ideii de justitie.
Reactia clinicienilor n fata acestor reprosuri este ambivalenta.
Se ncearca, pe de o parte sa se apere vechile pozitii, invocndu-se o
anumita tendinta de denaturare a sensurilor si finalitatii criminologiei
clinice43, iar pe de alta parte - si aceasta ni se pare important - o
reexaminare critica a paradigmei explicative.
Aparnd pozitia de principiu cu privire la obiectul si functiile
criminologiei, Giacomo Cnepa44, unul din cei mai de seama reprezentanti
ai curentului clinic, arata ca se impune o revedere a
conceptului de personalitate, din perspectiva dualismului kantian
dintre fenomen (aparenta obiectului examinat) si noumen (realitatea
necunoscuta a acestui obiect).
Alaturi de definitia metodologica pe care clinicienii au
privilegiat-o, Cnepa4 5 pledeaza pentru o definitie euristica apta sa exprime
mai exact finalitatea examenului clinic. ntr-o atare perspectiva,
inspirata de definitia personalitatii" propusa de Allport, comportamentul
antisocial, ca expresie a inadaptarii individului la mediu ar
putea fi aprofundat, prin analiza extensiva si globala" a sistemelor

249

41 R. Martinson, What works? Questions and answers about prison reform,

in The
public interest, nr. 35,1974, p. 22-54.
La prison ou tout est permis: Un interview d'Allain Peyrefitte, Paris Match,
no.
1583, 28 sept., 1979, p. 30.
43 J. Verin, Partisans et adversaires du traitment de ressocialisation, Cahiers
de
dafense sociale, 1980, p. 26-28.
G. Cnepa, La personnalite criminelle. Orientations traditionnelles de la
recherche,
interit actuel et perspectives d'avenir, n Revue internationale de
criminologie et de
police technique, no. 1, 1987, p. 29.
45 Ibidem.
184

250

dinamice prin care se efectueaza adaptarea. Cnepa considera, astfel, ca

primul principiu pe care se sprijina cercetarea fundamentala n
criminologie se identifica cu conceptul de personalitate. Studiindu-se la
nivelul fiecarui individ componentele biologice, psihologice si socio
culturale n cadrul unei orientari, fie metodologice, fie fenomenologice,
se vor decela factorii multipli ai conduitei antisociale.
Aceasta reevaluare a conceptului criminologiei clinice este de
natura, potrivit autorului italian46, sa clarifice anumite nentelegeri
datorate acelor acuzatii nentemeiate, potrivit carora clinicienii ar mai
utiliza nca modele rigide, statice, pur biologice pentru studierea
personalitatii.
Referindu-se la unele din cercetarile efectuate la Genova, Cnepa4 7
arata ca persistenta n conduita antisociala este n strnsa legatura cu
anumite trasaturi psihologice ca impulsivitatea, indiferenta afectiva,
egocentrismul, scepticismul. Interpretarea acestor rezultate n lumina
teoriei lui Pinatel si a conceptului de delincventa tipica" a lui Mailloux
au evidentiat necesitatea de a se depasi stadiul simplei descrieri a
trasaturilor de personalitate, n directia unui examen aprofundat a acestor
trasaturi, ca expresie simptomatica a unui conflict"48.

251

O ncercare de revizuire critica o sesizam si la Pinatel49, care

insista asupra caracterului dinamic al personalitatii ce trebuie privita n
miscare, n actiune, prin intermediul proceselor criminogene. In cadrul
acestor procese, rolul factorului social apare mai pregnant, Pinatel con
sidernd criminalitatea ca o maladie morala a societatii criminogene"
caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale50.
Implicndu-se n anumite limite, n controversa dintre criminologia
traditionala" si noua criminologie", Pinatel considera ca stiinta nu
poate opera fara ipoteza determinista; totodata, dreptul penal nu poate fi
conceput n afara principiului liberului arbitru. Pentru Pinatel deci,
46 G. Cnepa, op. cit., p. 30.
47 G. Cnepa, op. cit., p. 31.
48 G. Cnepa, op. cit., p. 32.
49 J. Pinatel, Criminologie clinique et modeles: a delinquence et
inadaptation
juveniles, Rapport au 26e Cours international de criminologie, Pau,
Bayonne, San
Sebastian 5-12 mai 1976.
50 J. Pinatel, La societe criminogene, Paris, Calman, Levi, 1971, p. 29 si
urm.
185

252

conduita criminala trebuie apreciata n termeni de probabilitate, n timp

ce reactia sociala se analizeaza ntr-o perspectiva determinista"51.
Aceeasi deschidere catre dialog o gasim si n studiile realizate
n Canada de Frechette5 2 si Le Blanc5 3 cu privire la dinamica
comportamentului delincvent. Pe plan metodologic, remarcabile ni se
par cercetarile facute de A.M. Favard Drillaud54 n Franta, pentru
operationalizarea si validarea teoriei lui Pinatel.
Pozitia de principiu a criminologiei clinice ramne nsa aceeasi,
elocventa fiind n acest sens opinia lui Noel Mailloux care considera
ca fara reconsiderarea critica a curentului, infractorul ar ramne
tristul necunoscut al criminologiei contemporane"55.
Sectiunea a IV-a
EVALUARE CRITICA
82. LIMITE. Critica principala a acestei orientari consta n
cautarea cu insistenta a autonomiei criminologiei ntr-o personalitate
specifica, n considerarea infractorului ca posesor al unui tip aparte de
personalitate, diferentiata, fie ca natura, fie ca grad, de personalitatea
noninfractorului.
n centrul acestor preocupari nu se situeaza deci personalitatea
individului care a comis infractiunea, ci personalitatea criminala ca
obiect de studiu specific.
51 J. Pinatel, Le phenomene criminel, Paris, Editions M.A., 1987, p. 10.
52 M. Frechette, M. Le Blanc, Des delinquances: emergence et
developpement,

253

Chicoutimi, Gaetan Morin, 1985.

53 M. Le Blanc, Pour une approche integrative de la conduite delinquante
des
adolescents, Criminologie, no. 1, 1986, p. 73 si urm.; Bascoville, La
reeducation
evaluee, Montreal, Hurtubise, 1983.
54 A.M. Favard Drillaud, Operationalisation et validation du modele
clinique de la
personnalite criminelle, Centre de recherche de la Sauvegarde de l'Enfance
de Pays
Basque, 1985.
55 N. Mailloux, Le criminel, triste inconnu de la criminologie
contemporaine, n
Annales Internationales de criminologie, voi. 22,1984, p. 12.
186

254

Pe plan etiologic, limita esentiala a acestei orientari n oricare

din variantele sale consta n reducerea problematicii personalitatii
umane la factorii de ordin psihologic. Potrivit opiniei multor criminologi
americani56, datele cercetarilor realizate arata ca numai o
parte redusa a comportamentelor delincvente se datoreaza tulburarilor
psihice, iar pe un plan mai general, diferenta dintre criminal si non
criminal este foarte mica.
Dupa cel de al II-lea razboi mondial, n ciuda atractiei pe care
freudismul a exercitat-o n abordarea comportamentului uman, a celui
delincvent n particular, a fost evident ca acesta nu a oferit dovezi care
sa demonstreze o geneza exclusiv de ordin psihologic a crimei.
Aceleasi limite le ntlnim la de Greeff, desfasurarea procesului
criminogen fiind subordonata unui determinism psihomoral,
neglijndu-se aproape total importanta interactiunii dintre subiect si
mediul social.
n ceea ce-1 priveste pe J. Pinatel, referirile pe care le face cu
privire la rolul factorilor sociali sunt secundare. Relatiile si
determinarile sociale sunt considerate ca fapte exterioare omului,
esenta umana fiind redusa la dimensiunea psihologica. De aici
neputinta acestor teorii de a furniza explicatii cu privire la cauzele
generale ale criminalitatii.
83. Concluzii. Cu toate aceste limite nu putem sa nu retinem
contributia pe care orientarea psihiatrica-psihologica a adus-o la
dezvoltarea criminologiei ca stiinta. Freudismul a revolutionat modul
n care noi vorbim despre noi nsine"57. Multe din conceptele sale, ca
instantele personalitatii, simbolistica visurilor, agresiunea subconstientului,
sublimarea, refularea, complexul de vinovatie, au intrat definitiv
n vocabularul criminologie.
Acumularea unui bogat material factual, care a permis o
explorare a universului psihic al infractorului, dezvaluind aspecte
inedite cu privire la motivatia actului infractional, la dinamica
producerii acestuia, se datoreaza, mai cu seama, acestei orientari.
Vezi, pe larg, G.M. Sykes, op. cit.
Ibidem.
255

187

256

n plan etiologic, se retine, ndeosebi, ca valoroasa, ideea

situarii cauzelor directe, nemijlocite ale infractiunii la nivelul individului
uman si al personalitatii sale.
Se cuvine a fi mentionata contributia orientarii psihiatricpsihologice
si n planul metodelor si tehnicilor de cercetare, dar mai
cu seama n cel al terapiei resocializarii. Conceptul de personalitate
criminala, cu toate limitele sale, a servit ca fundament la formularea
diagnosticului si prognosticului criminologie. Dar cea mai de seama
contributie a acestei orientari, focalizata, mai ales, dupa cel de al
doilea razboi mondial n perimetrul curentului clinic, se regaseste n
influenta pe care criminologia, legata tot mai mult de practica sociala,
ncepe sa o exercite asupra modelelor de politica penala. Schimbarile
de optica pe care clinicienii le aduc n conceptia cu privire la natura si
scopul sanctiunii penale, accentul pe care l pun pe diversificarea
mijloacelor terapeutice de resocializare a infractorului si, ntr-un plan
mai general, nclinarea catre optiunea preventiva se datoreaza, n mare
parte, criminologiei clinice.
188

257

Capitolul IV
ORIENTAREA SOCIOLOGICA1
Sectiunea I
PRECURSORII
84. SCOALA CARTOGRAFICA. Reprezentantii acestei scoli
au fost A.M. Guerry n Franta, A.J. Quetelet n Belgia si Henry Mayhew
n Anglia.
Scoala cartografica a pus n centrul preocuparilor sale analiza
statistica a criminalitatii, ncercnd sa surprinda anumite regularitati"
n dinamica acesteia.
A.M. Guerry2 a cercetat legatura ntre anotimpuri si criminalitate
prin metoda geografica si a considerat ca exista anumite corelatii
ntre harta criminalitatii (distribuirea geografica a fenomenului) si
unele variabile de ordin economic, social sau cultural.
A.J. Quetelet3 a ncercat sa surprinda pe baza studiului statistic,
pe care 1-a considerat a fi principala metoda de cercetare a criminalitatii,
anumite legitati, considernd astfel ca exista o anumita
constanta n savrsirea infractiunilor. Pe aceasta baza el a formulat
legea termica a criminalitatii - fiind de parere, ca si Guerry - ca
infractiunile contra persoanei predomina n regiunile din sud si se
savrsesc n special n sezonul cald, pe cnd cele contra proprietatii
predomina n regiunile din nord si n sezonul rece.
1 Orientarea sociologica este de departe cea mai bogata n teorii si conceptii
cu privire
la cauzele criminalitatii. Optiunea pentru anumite criterii de selectie n
defavoarea
altora este cu att mai dificila. Urmarind sa prezentam o informatie ct mai
bogata si
mai actuala, fara a neglija nsa rolul precursorilor, ne-am oprit la una din
clasificarile
relativ recente, ce are n vedere apartenenta teoriei respective fie la modelul
consensual,

258

fie la modelul conflictual de analiza sociala. Ca si n capitolele precedente

vor fi incluse
aici teorii extreme, n care cauzalitatea este tratata n cadrul unei
problematici sociale
largi, avnd ca principiu metodologic explicarea socialului prin social", ca
si acele
variante care avanseaza teorii specifice cu privire la comportamentul
delincvent
ncercnd o explicatie a individualuluiprin social".
2 A.M. Guerry, Essai sur la statistique morale en France, Paris, 1834.
3 A.J. Quetelet, Sur l'home et le developpement de ses facultes, ou Essai de
physique
sociale, Bruxelles, 1835.
189

259

Henry Mayhew a ntreprins un amplu studiu de desenare si

descriere a criminalitatii n a doua jumatate a sec. al XlX-lea n
Anglia, oferind un tablou al starii de degradare sociala din acea
perioada. Lucrarea sa n 4 volume, ,JLondon Labour and the London
Poor" aduce n constiinta publicului problemele criminalitatii si
cheama la interventie sociala.
Concluziile mai sus nfatisate, ndeosebi cele cu privire la legea
termica a criminalitatii au fost infirmate de cercetarile ulterioare.
Astfel, G. Tarde4 a aratat ca deosebirea ntre structura criminalitatii
ntre regiunile nordice si sudice este datorata nu diferentelor de climat,
ci mai ales unui grad diferit de dezvoltare social-economica. Alte
studii au relevat ca opinia lui Quetelet, potrivit careia criminalitatea
cunoscuta ar fi proiectia criminalitatii reale, s-a dovedit a fi falsa5.
n general, numarul limitat al cazurilor studiate, unele erori de
ordin metodologic dar mai cu seama neglijarea factorilor individuali
n-a permis acestei scoli sa formuleze concluzii cu caracter general
asupra structurii si dinamicii criminalitatii si cu att mai putin sa
formuleze o teorie explicativa convingatoare.
85. SCOALA SOCIOLOGICA. Sunt reunite aici diferite
orientari de la sfrsitul secolului al XlX-lea si nceputul secolului al
XX-lea, care si-au concentrat atentia asupra cercetarii rolului factorilor
sociali n geneza criminalitatii.
A) Scoala mediului social sau scoala lioneza, reprezentata de
A. Lacassagne, L. Manouvrier si G. Tarde, a promovat conceptia
potrivit careia mediul social are rolul determinant n geneza
criminalitatii.
Un rol deosebit n cadrul acestei scoli 1-a jucat Gabriel Tarde.
Contributia acestuia n domeniul criminologiei este examinata n
special prin opozitie cu aceea a lui Durkheim6. Pozitia diferita pe care
cei doi oameni de stiinta francezi o adopta cu privire la obiectul
sociologiei, la metoda de cercetare, la limitele ntre sociologie si
G. Tarde, La criminalitate compare, Paris, 1866.
5 Vezi, Georges Kellens, Quetelet, la morale et la statistique, n Deviance et
societe
260

Geneve, 1984, p. 13-14.

6 J. Pinatel, La pensee criminologique d'Emil Durkheim et sa controverse
avec
Gabriel Tarde, n Revue de science criminelle, 1959, p. 435-443.
190

261

psihologia sociala, la ceea ce este normal si ceea ce este patologic se

reflecta si n conceptia lor cu privire la fenomenul criminalitatii si la
cauzele infractiunii ca act individual.
Influenta lor n criminologie depaseste cu mult limitele acestei
orientari. De altfel, trebuie precizat ca plasarea lui E. Durkheim n
contextul acestei orientari a fost determinata tocmai de ratiunea unei
examinari paralele a contributiei lor la gndirea criminologica.
Analiznd n unele din lucrarile sale criminalitatea, Durkheim7
o considera ca facnd parte din orice societate normala. ntruct nu
poate exista o societate n care indivizii sa nu se abata mai mult sau
mai putin de la tipul colectiv, este inevitabil ca si printre aceste
abateri sa fie unele care sa prezinte caracter criminal. Ceea ce le da
acest caracter nu este importanta lor intrinseca, ci aceea pe care le-o
mprumuta constiinta comuna"8. Crima este, dupa opinia lui
Durkheim, necesara. Fiind legata de conditiile fundamentale ale
oricarei vieti sociale ea este si utila deoarece aceste conditii cu care
este unita sunt ele nsele indispensabile evolutiei normale a moralei
si a dreptului"9. Criminalitatea trebuie prin urmare analizata si explicata
nu prin ea nsasi, ci n legatura cu o cultura determinata n timp
si spatiu.
Ocupndu-se de fenomenul de suicid10, Durkheim l considera
ca pe oricare caz de moarte ce rezulta direct sau indirect dintr-un act
pozitiv sau negativ comis de catre victima nsasi care stie ca trebuie
sa-si produca acest rezultat". Durkheim respinge ideea unei
predispozitii psihologice la sinucidere si argumenteaza conceptia sa cu
privire la determinismul social.
Dintre tipurile de sinucidere, o atentie deosebita o acorda sinuciderii
anomice.
Nici o fiinta umana nu poate fi fericita, arata Durkheim, dect
262

daca nevoile sale sunt proportionate suficient cu mijloacele sale. Anomia

7 E. Durkheim, De la division du travail social, Paris, Alean, 1983; idem,
Les regles
de la mehode sociologique, Paris, Alean, 1985; idem, Le suicide. Etude de
sociologie,
Paris, Alean, 1987.
8 E. Durkheim, Regulile metodei sociologice. Bucuresti, Editura stiintifica,
1974, p. 116.
9 E. Durkheim, Ibidem.
10 E. Durkheim, Le suicide..., p. 7.
191

263

reprezinta, n conceptia lui Durkheim, o stare obiectiva a mediului social

caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale, datorita unor schim
bari bruste (crize economice, razboaie etc.)- Aceasta poate duce la o
discrepanta ntre nevoile individului si mijloacele disponibile pentru a le
satisface. Filonul anomiei, ca si perspectiva culturala au fost exploatate
ulterior, de unele teorii criminologice contemporane.
Conceptia lui G. Tarde1 1 se opune radical celei lui Durkheim.
Contrar atitudinii antipsihologizante a lui Durkheim de a considera
faptele sociale ca lucruri", Tarde vede n social un fenomen de relatii
psihosociale ntre indivizi, guvernat de legea imitatiei. De altfel, teoria
imitatiei ocupa locul central n opera sa, teorie pe care o transpune si
n criminologie. Angajarea individului pe cale criminala nu s-ar datora
deci unor pulsiuni organice - Tarde fund si el la timpul respectiv un
fervent critic al lui Lombroso - ci influentelor psihosociale pe care
acesta le preia prin imitatie. Imitatia constituie, potrivit lui Tarde,
cauza principala a criminalitatii.
Plecnd de la aceasta conceptie, Tarde a studiat relatia dintre
criminalitate si profesia exercitata, ajungnd la concluzia ca exista un
tip de criminal profesionist (spre deosebire de criminalul de ocazie),
concept pe care-1 subsituie celui de criminal nnascut.
Tarde refuza sa considere crima ca un fenomen normal al vietii
sociale12. Ideii de utilitate a lui Durkheim i opune toate acele
consecinte negative directe sau indirecte pe care criminalitatea le
produce. Spre deosebire de Durkheim, Tarde considera infractorul ca
pe un parazit, ca pe un intrus care se strecoara n snul societatii.
Caracteristic pentru ansamblul conceptiei sale este recunoasterea
unui determinism psihologic13 al faptelor de constiinta n etiologia actului
infractional, fara nsa sa excluda si alte influente.
Meritul acestei orientari consta n special n replica pe care a
dat-o conceptiilor bioantropologice, deschiznd noi perspective n fata
cercetarii stiintifice a cauzelor criminalitatii, fructificate ulterior, mai
ales n sociologia si criminologia nord-americana.
" G. Trade, La criminalite comparee, Paris, 1886.

264

12 Vezi J. Pinatel, "Introduction", n G. Tarde, La philosophie penale, Paris,

Cujas, 1972.
13 Ceea ce-1 determina pe J. Pinatel sa-1 considere pe G. Tarde, n cadrul
unei
clasificari mai detaliate ca cea de fata, ca reprezentant al scolii
interpsihologice.
192

265

Criticile ce i s-au adus au vizat ndeosebi conceptia lui Durkheim

cu privire la caracterul normal, necesar si util al criminalitatii, repro
sndu-i-se chiar acestuia de a fi confundat notiunile de constanta14 si de
normalitate. Ct l priveste pe G. Tarde, s-a evidentiat n cursul timpului
eclectismul conceptiilor sale, ca si lipsa de suport stiintific al genera
lizarilor pe care le-a facut cu privire la fenomenul imitatiei.
B) O alta grupare, reprezentata mai cu seama de von Lizt n
Germania, A. Prins n Belgia si Van Hammel n Olanda, si dirijeaza
cercetarile catre analiza statistico-matematica a criminalitatii, ncercnd
sa surprinda legaturile ntre variatiile acesteia si alte fenomene sociale,
cum ar fi: stratificarea sociala, concurenta, structura populatiei,
repartizarea veniturilor15. Meritai acestei orientari este acela de a fi
promovat
metodele cantitative de analiza, de a fi contribuit la perfectionarea
statisticii judiciare.
n planul explicatiei cauzale, aceasta orientare a ncercat o
conciliere ntre pozitivismul italian si orientarea sociologica franceza,
fara nsa a impune o teorie criminologica notabila16.
C) O a treia grupare o reprezinta acele cercetari inspirate de
tezele filosofiei marxiste. Ideile lui Marx si Engels cu privire la rolul
factorilor economici n dezvoltarea si evolutia societatii, la caracterul
social determinat al criminalitatii, la racilele" sistemului capitalist
(exploatarea, mizeria, somajul, coruptia), ca principale surse ale
criminalitatii, la necesitatea schimbarii revolutionare a acestei
ornduiri stau la baza unor studii de criminologie realizate n Belgia
(Ducpetiaux), n Franta (Dupuy si Legoyt), n Germania (Berg), n
Italia (Turati, Battaglia, Loris).
Cele mai cunoscute apartin nsa olandezului W.A. Bonger.
266

Acesta a ntreprins o ampla analiza a rolului pe care conditiile

economice l detin n etiologia crimei, n societatea capitalista, asupra
structurii si dinamicii criminalitatii achizitive, n raport cu oscilatiile
14 J. Pinatel, n P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de
criminologie, t. III,
Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 65.
15 Vezi, pe larg, P. Spitari, Essai sur quelques aspects des grands courants
criminologiques, n Annales de la Faculte de droit de sciences sociales de
Toulouse,
1970, no. 1-2, p. 9-14.
16 J. Leaute, op. cit., p. 35.
193

267

economice, expusa pe larg n lucrarile sale . Lucrarile sale ofera si

astazi elemente de referinta.
Limitele acestei orientari au constat n exagerarea factorilor
economici si absolutizarea lor n planul explicatiei cauzale.
86. E. FERRI (1856-1929) SI SOCIOLOGIA CRIMINALA.
Considerat drept una din cele mai influente personalitati din istoria
criminologiei sau chiar adevaratul fondator al acesteia18, Enrico Ferri,
domina miscarea de idei n stiintele penale de la sfrsitul secolului XIX
si nceputul secolului XX. S-a nascut la San Bennetto, n provincia
italiana Mantua. A absolvit Universitatea din Bologna. La 21 de ani
(1877) si sustine teza de doctorat intitulata Teoria imputabilitatii si
negarea liberului arbitru" n care afirma ca liberul arbitru este o fictiune
si propune nlocuirea acestuia cu notiunea de responsabilitate sociala,
si continua studiile la Paris apoi revine n Italia, la Torino, unde devine
unul dintre studentii lui Cesare Lombroso. Mai trziu, ajunge profesor
de drept si sociologie la Universitatea din Roma si la Universitatea
Noua din Bruxelles. A fost deputat n Parlamentul italian, dar si un
avocat celebru.A fondat revista juridica "La scuola positiva" si a fost
redactor-sef al ziarului socialist "Avanti".1 9
Nu ne oprim aici asupra principalelor trasaturi ale scolii pozitiviste
al carei lider a fost n egala masura Enrico Ferri, ci numai asupra
contributiei sale la dezvoltarea criminologiei. Atasat de Lombroso si
antropologia criminala, lui Ferri apartinndu-i, de altfel, denumirea de
criminalul nnascut", acesta depaseste nsa conceptia reductionista a
lui Lombroso, mbratisnd o viziune mult mai larga cu privire Ia
fenomenul criminalitatii.
n conceptia lui Ferri, fiecare delict are o determinare multipla20.
Examinnd complexitatea factorilor angrenati n producerea infractiunii,
Ferri i mparte n trei categorii:
W.A. Bonger, Criminality and Economic Conditions, Boston, Little, Brown
and Co.
1916; An Introduction to Crimonology, London, Methuen, 1935; idem, Race
and
Crime, New York, Columbia University Press, 1943.
18 J. Pinatel, op. cit., p. 69.
19 M. Cusson, La criminologie, Editura Hachette Livre, Paris, 2000, p.43
268

20 E. Ferri, Sociologie criminelle, Paris, Alean, 1905, p. 205 si urm. (Prima

editie
apare cu titlul / novi orrizzonti del dirito e della procedure penale, Torino,
1881).
194

269

a) factorii antropologici;
b) factorii fizici;
c) factorii sociali.
Concluziile cu privire la influenta factorilor fizici si sociali
(distinctie care a ridicat, la timpul respectiv, numeroase obiectii)21 n
geneza crimei se bazeaza pe studii ample ntreprinse de Ferri n Franta
si Italia. El a ncercat sa desprinda anumite legitati ale fenomenului
infractional asemanatoare celor din domeniul fizicii (influentat fiind
de asa-zisa lege universala a lui Mayer si Helmholz, ce cunoaste o
audienta foarte mare n acea epoca), cum ar fi aceea a saturatiei si
suprasaturatiei criminalitatii22.
Acordnd prioritate factorilor sociali - ntre care enumera, n
special, organizarea economica si politica, constituirea familiei,
sistemul de educatie, productia industriala, alcoolismul - Ferri
subliniaza ca legea saturatiei si suprasaturatiei este dependenta de
influenta factorilor sociali, numai pe plan general, Ia nivelul
fenomenului. Raportndu-se nsa la infractiunea concreta, aceasta nu
va avea niciodata, potrivit lui Ferri, o determinare exclusiv
biologica, fizica sau sociala. In orice delict, predominarea unuia din
factori poate varia, cele trei categorii de factori regasindu-se nsa
ntotdeauna.
In aceasta viziune asupra sociologiei criminale, Ferri reuneste
doua elemente ce constituie ulterior, cadrul teoretic n care se vor
nscrie teoriile sociologice cu privire la criminalitate: elementul de
sinteza obtinut prin culegerea datelor oferite de diferitele discipline ce
abordeaza criminalitatea cu studiul analitic al unui aspect determinat
al vietii sociale23. Din aceasta unire se dezvolta ulterior criminologia
270

ca disciplina autonoma.
21 J. Pinatel, op. cit., p. 69.
22 Se are n vedere, prin aceasta lege, ca fenomenul cuprinde un numar
determinat de
infractiuni ce se comit cu o anumita regularitate n conditiile normale ale
vietii
sociale; perturbarile accidentale ale acestor conditii modifica regularitatile
fenomenului.
23 D. Szabo, Le point de vue socio-culturel dans l'etiologie de la conduite
delinquante, Travaux du XVIe Cours International de Criminologie, Paris,
Libraire
geneale de droit et de jurisprudence, 1968, p. 100 et urm.
195

271

Cu toate meritele incontestabile pe care Ferri le are, subliniate

pe larg n lucrarile de specialitate24, critica nu 1-a ocolit. n ciuda
viziunii sale complexe, analitice, dar si sintetice asupra criminalitatii,
Ferri nu a reusit sa distinga exact cauzele care determina
criminalitatea ca fenomen de masa si cauzele directe, nemijlocite care
actioneaza la nivel individual, ipoteza interdependentei dintre acestea
ramnnd mai mult la stadiul unui deziderat si mai putin al unei
demonstratii stiintifice convingatoare.
Sectiunea a Il-a
TEORII CRIMINOLOGICE
INSPIRATE DE MODELUL CONSENSUAL
87. CARACTERIZARE. Teoriile criminologice ce succed lui
Ferri si scolii pozitiviste de criminologie sunt influentate n marea lor
majoritate de sociologia nord-americana. Regasim n fiecare dintre ele
att discursul teoretic, ct si arsenalul metodologic specific diferitelor
scoli si curente sociologice ce se succed n cursul timpului.Apare astfel
ntemeiata opinia2 5 potrivit careia delincventa (n special delincventa
juvenila) nu numai ca a constituit n sociologia americana o preocupare
constanta, dar ca unele dintre cele mai valoroase monografii reprezentative
pentru scolile respective s-au realizat n acest domeniu.
Din perspectiva propusa, teoriile criminologice sunt subsumate,
functie de filiatia lor, la modelul consensual sau la modelul conflictual.
Dominant n stiintele sociale pna n jurul anilor 1960, modelul
consensual, inspirat ndeosebi de gndirea lui Durkheim, Pareto si
Parsons, se caracterizeaza prin analogia pe care o face ntre stiintele
naturii si stiintele sociale. ntre organismul biologic uman si societate
ar exista astfel, o perfecta similitudine. Potrivit acestei conceptii, ntre
diversele structuri (organisme) ale societatii exista o retea de
Vezi, pe larg, T. Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928, p. 371 si urm.; Petre
Ionescu-Muscel, Savantul criminolog Enrico Ferri, profesorul si opera, n
Revista
positiva penala si penitenciara, 1929, nr. 1, p. 5-14; Jean Radulesco, Un
grand savant

272

Enrico Ferri, n Revista de drept penal si stiinta penitenciara, 1928, nov.-dec,

p. 3-15.
25 N. Herpin, Les sociologues americans et le siecle, Paris, PUF, 1973, p.
100.
196

273

interactiuni armonioase de solidaritate", care ar contribui la

mentinerea ansamblului. Anumite conflicte ce ar putea sa apara ntre
diversele parti ale sistemului sunt resorbite printr-un mecanism
launtric de ajustare, de adaptare.
O privire retrospectiva asupra cercetarilor de inspiratie socio
logica ntreprinse n cmpul criminologiei pna n jurul anilor '60 ai
secolului trecut arata ca majoritatea teoriilor se supun modelului
consensual, considernd infractorul ca un inadaptat si propunnd drept
remediu diverse teorii de resocializare a acestuia.
Denis Szabo2 6 nsumeaza, n acest sens, modelului consensual
toate acele teorii care, ntr-o forma sau alta, accepta ideea de adaptare
ca o regula de functionare a societatii, opusa aceleia de ruptura (esec
al adaptarii), ce intervine n acele cazuri n care adaptarea nu s-ar
realiza normal. Intr-o atare optica, cercetarile ntreprinse si-au propus
sa evidentieze, prin examinarea multiplelor interactiuni ce se stabilesc
ntre mediu si diversele grupuri sociale, factorii ce modifica tendintele
normale de adaptare a individului la mediu. Esenta acestor teorii
consta, asadar, n recunoasterea existentei unor norme ce ocrotesc
valori sociale dominante. Contestarea acestora plaseaza individul n
categoria unor potentiali infractori.
Examinam, n cele ce urmeaza, unele dintre cele mai reprezentative
teorii ce apartin modelului consensual.
88. SCOALA DE LA CHICAGO. O astfel de teorie, care s-a
bucurat de o mare audienta la nceputul secolului XX (anii '20-'30), a
fost inspirata de curentul ecologic promovat de Scoala din Chicago.
Modelul de analiza al acestei scoli porneste de la recunoasterea unei
analogii ntre ecologia umana si vegetala. Orice element, indiferent de
274

natura sa (animal - vegetal; biologic - psihologic etc.) din momentul n

care intra ntr-o anumita relatie de coexistenta spatiala cu unul sau mai
multe elemente este susceptibil de a fi implicat ntr-o articulatie cauzala.
Relatia dintre om si natura este examinata, prin urmare, prin intermediul
particularitatilor spatiului ecologic. Ceea ce se urmareste sa se descopere
sunt cauzele echilibrului sau dezechilibrul unui ansamblu eterogen
de elemente dintr-un spatiu ecologic. Reprezentantii acestei
D. Szabo, Criminologie et politique penale, Bruxelles-Montreal, Vrin-PUM,
1974,
p. 41 si urm.
197

275

scoli vad n mediul nconjurator" punctul de echilibru dintre un spatiu

geografic dat area" si dotarea tehnologica a indivizilor care locuiesc
acest spatiu. Promotorii acestei scoli n criminologie au ncercat sa
explice cauzele delincventei n marile concentratii urbane n care
proportia imigrantilor era foarte ridicata.
C.R. Shaw si H.D. McKay au considerat astfel grupurile de
imigranti ca pe noi specii de plante ce traiesc pe pamnt ostil si
ncearca sa supravietuiasca, apelnd la diferite forme de adaptare
impuse de viata urbana aglomerata28.
Analiznd statistica delincventei juvenile pe o perioada de 7 ani,
n raport cu locul n care dellincventul traieste (domiciliul, rezidenta),
cei doi autori au ntocmit o serie de harti geografice, n care au
identificat 5 zone ecologice concentrice (de la zona I - Centrul
orasului, pna la zona V - Suburbie), calculnd rata delincventei n
fiecare din aceste zone.
Acelasi procedeu l aplica ulterior si n alte orase din S.U.A.
(Boston, Philadelphia, Cleveland, Cincinnati si RichmOnd).
Studiile efectuate la Chicago si n celalelte orase au scos n
evidenta anumite corelatii ntre delincventa si unele perturbari ce apar
n sfera diferitelor mecanisme sociale, n anumite zone ale orasului
denumite zone de deteriorare morala sau de demoralizare personala
(numar ridicat de familii dezorganizate sau conflictuale, deficiente n
organizarea nvatamntului, conditii de munca defavorabile, mediu
ambiant lipsit de echipament socio-cultural). Delincventa apare astfel
ca un fenomen de respingere, specific unor cartiere defavorizate.
Scoala din Chicago formulnd conceptul de zona criminogena
specifica (delinquency area).
Din aceeasi scoala sociologica se inspira si cercetarile realizate
de Thrasher29. El porneste de la localizarea geografica a delincventei,
care evidentiaza anumite zone n perimetrul marilor orase n care
criminalitatea este mai ridicata dect n altele. Aceste zone ce se
situeaza ntre centrul orasului si cartierele rezidentiale sunt locuite de
27 Park and Burgess, Introduction to the Science of Sociology, Chicago,
University
276

Press, 1921, n Nicolas Herpin, op. cit., p. 25.

28 C.R. Shaw et al., Deliquency Areas, Chicago University Press, 1929; S.R.
Shaw, H.D.
McKay, Juvenile Delinquency and Urban Areas, Chicago University Press,
1942.
29 F.M. Thrasher, The Gang, University of Chicago Press, 1927.
198

277

familii sarace de imigranti care se adapteaza cu dificultate la viata de

oras. Potrivit lui Thrasher, delincventa juvenila este un rezultat al
acestei aclimatizari" socio-geografice dificile la care se adauga,
inevitabil, o izolare culturala.
Prin prisma acestei teorii Thrasher examineaza banda (gang) de
adolescenti delincventi pe care o considera un element interstitial" n
cadrul societatii, iar teritoriul n care banda opereaza ca o zona
interstitiala" n perimetrul orasului30.
Meritul acestor teorii este acela de a fi deschis calea unor
cercetari mai complexe privind raportul dintre anumite fenomene
sociale - ca urbanizarea si industrializarea - si criminalitate, dar mai
ales acela de a fi inspirat un program special de lunga durata de
prevenirea criminalitatii.
89. TEORII DE ESENTA CULTURALISTA". Un alt grup
de teorii deriva din curentul culturalist care raporteaza personalitatea
individului la cultura n care acesta se dezvolta.
Atentia cercetatorilor se ndreapta spre studiul deosebirilor care
exista ntre personalitatea de baza"3 1 a indivizilor ce apartin unor
culturi diferite si a mecanismelor de socializare prin care un produs
natural brut cvasiidentic la origine se diferentiaza, ca urmare a
apartenentei sale la o cultura diferita32".
Tema centrala a orientarii culturaliste n criminologie este raportul
dintre cultura si criminalitate, tema ce mbraca diferite variante.
Apartenenta acestor teorii la modelul consensual, arata D. Szabo33,
278

este evidenta. Se porneste n elaborarea ipotezei de cercetare de la

recunoasterea unui tot" a carui vocatie ar fi aceea de a integra ntr-o
armonie dinamica toate clasele, categoriile si tipurile care compun
societatea globala, din care se defalca o parte, ce vine n conflict cu
consensul cultural global.
Delincventa apare pe un fond de adaptare inversa" a indivizilor
care interiorizeaza normele si valorile opuse celor dominante.
M Idem, p. 20.
31 Cu privire la conceptul de "personalitate de baza", vz. P. Popescu
Neveanu, op. cit.,
p. 536.
32 N. Herpin, op. cit., p. 31.
33 D. Szabo, op. cit., p. 43.
199

279

A) Una din cele mai cunoscute teorii derivate din acest curent
este teoria asociatiilor diferentiale" elaborata de Edwin Sutherland
(1883-1950). S-a nascut n Gibbon, Nebraska, unde a terminat si colegiul
n 1903. Sustine doctoratul n 1913 la Universitatea din Chicago
n sociologie si economie politica si ulterior devine profesor la mai
multe institutii de nvatamnt superior (Illinois, Minnesota, Indiana).
Detine functia de presedinte n cadrul urmatoarelor societati si asociatii:
Societatea Americana de Sociologie (1939), Asociatia Cercetarilor
Sociologice (1940), Societatea Sociologica Ohio Valley (1941).
Considerat a fi fondatorul criminologiei americane34, Sutherland
depaseste interpretarile anterioare propunnd o abordare multifactorala
a criminalitatii privita ca un fenomen socio-cultural. Majoritatea
specialistilor ataseaza aceasta teorie culturalismului, dar apropierea
teoriei lui Sutherland si de behaviorism"35 nu poate fi de asemenea
neglijata. Potrivit lui Sutherland comportamentul delincvent este un
comportament nvatat" ca oricare altul, printr-un sistem de comunicare
cu alte persoane n cadrul unor grupuri. Aceleasi mecanisme de baza,
nvatarea si socializarea care integreaza personalitatea ntr-o cultura data
conduc, prin urmare, si la formarea personalitatii criminale.
Ipoteza pe care Sutherland36 o propune este urmatoarea: comportamentele
delincvente se dobndesc prin asocierea cu subiecti care
apreciaza favorabil aceste comportamente si prin izolarea de subiectii
care le considera negative; un subiect ce se gaseste ntr-o situatie
prielnica se angajeaza n conduite delincvente daca - si numai cu
aceasta conditie - ponderea aprecierilor favorabile prevaleaza asupra
aprecierilor defavorabile. Aceasta asociatie diferentiala a individului
cu diferiti subiecti" ar explica actul infractional. Filiatia cu teoria
34 D. Szabo, Le point de vue socio-culturel dans l'etiologie de la conduite
delinquante,
Travaux du XVe Cours international de criminologie, Paris, 1968, p. 102.
35 Behaviorismul ntelege notiunea de comportament uman ca o suita de
ajustari
succesive ale individului la mediul social, n care nvatarea experientei
umane si
adaptarea sociala sunt mecanisme fundamentale, Vz. Ana Bogdan Tucicov,
n Dictionar
280

de psihologie sociala. Bucuresti, Editura Stiintifica si enciclopedica, 1981, p.

163.
36 E. Sutherland, D.R. Cressey, Principes de criminologie, Paris Cujas,
1966, p. 88 si
urm. (trad. din lb. engleza, Editura consultata); a se vedea si E.H.
Sutherland,
Criminology, Philadelphia: J.B. Lippincott, 1924.
200

281

imitatiei a lui Tarde este evidenta, ipoteza lui Sutherland fiind nsa
mai complexa prin semnificatiile ce le confera proceselor psihosociale
care intervin n cadrul nvatarii.
Examinnd astfel diferite modalitati de asociatii diferentiale"
ale individului, Sutherland arata ca acestea pot varia sub raportul
frecventei, duratei, prioritatii si intensitatii37. Frecventa asociatiilor cu
modele criminale si respectiv izolarea fata de aceste modele joaca un
rol foarte important; durata acestor legaturi prezinta, de asemenea, o
importanta deosebita. Sutherland subliniaza, n special, elementul de
prioritate, aratnd ca, cu ct asocierea cu modele criminale este mai
timpurie, cu att nvatarea" se produce mai repede. Intensitatea are n
vedere prestigiul" modelului criminal, puterea de atractie pe care
acesta o exercita asupra subiectului.
n esenta, comportamentul criminal se nvata n cadrul asociatiilor
diferentiale" ce apar pe fondul unor conflicte socio-culturale, care
reprezinta dupa Sutherland cauza generala a dezorganizarii sociale.
Conceptia lui Sutherland cu privire la criminalitate o regasim si
n modalitatea de definire a crimei. Esential n definirea acesteia este
existenta unor valori sociale ignorate sau negate de infractor si
apreciate de majoritatea societatii pe de o parte, iar pe de alta parte
existenta unor grupuri izolate care se departeaza de normele culturii
globale cu care intra n conflict.
Asa cum se arata38, Sutherland continua linia de gndire a lui
Durkheim, integrnd studiul comportamentului individual n studiul
282

sociologic general al oricarui tip de comportament. Prin asocierea pe

care o face ntre cultura criminala si cultura societatii globale,
Sutherland reuseste sa identifice unele forme de criminalitate care scapa
de sub incidenta legii penale. Cercetarile sale privind criminalitatea n
mediile sociale nstarite, denumita criminalitatea gulerelor albe" (white
collar crime) au aratat ca, ceea ce denumim crirninalitatea legala, nu
este dect o parte a criminalitatii, aceea a paturilor sarace, victime ale
raporturilor de inegalitate existente n societate39.
Ibidem, p. 89.
D. Szabo, op. cit, p. 104.
White collar crime, Dryden Press, New York, 1955.
201

283

Conceptia lui Sutherland, interesanta mai ales prin surprinderea

rolului pe care raporturile personale ale individului cu membrii
grupului social l are asupra comportamentului acestuia, a descifrarii
mecanismelor psihosociale care intervin n formarea conduitei
delincvente si a unei viziuni mai largi cu privire la dimensiunile reale
ale criminalitatii, a strnit totusi vii critici printre specialisti. S-a
reprosat acestei teorii ca escamoteaza doua probleme fundamentale40:
a) originea criminalitatii, ntruct nvatarea" unui comportament cri
minal presupune existenta prealabila a acestuia; b) cauza pentru ca
unii indivizi nvata" atare comportamente, iar altii nu.
Pe un plan mai general, teoria lui Sutherland a fost criticata
pentru faptul de a fi ignorat diferentele dintre indivizi, modul n care
trasaturile de personalitate ale fiecarui individ influenteaza procesele
de nvatare diferentiata" si adaptarea acestuia la viata sociala41.
Importanta procesului de socializare, particularitatile mecanis
mului prin care se realizeaza mprumutul de valori si norme n cadrul
imitatiei sau al nvatarii, formeaza substanta si, a altor studii
criminologice din deceniul 6 si 7 ale secolului XX, din care amintim
lucrarile lui Empey, Skinner4, dar mai ales pe acelea ale lui Walter
284

Reckless43cu teoria nfrnarii" (vezi 9IA) si pe Maurice Cusson44 cu

modelul de reglare sociala bazat pe relatiile de schimb".
B) O alta teorie, cu larga audienta n criminologie, este aceea a
conflictelor de cultura".
Primele cercetari bazate pe aceasta ipoteza au avut n vedere, n
special, fenomenul de migratie. Cercetarile ntreprinse de Thrasher45 la
4U H. Mannheim, Comparative criminology, London, Routledge and Kegan
Paul,
1965, p. 599.
41 Vz. pe larg, O. Kinberg, Les problemes fondamentaux de la criminologie.
Paris,
Cujas, 1966 (editie consultata), p. 285 si urm.
42 Vz., pe larg, T. Hirschi, Causes of Delinquency, Berkeley, University of
California
Press, 1969; L.T. Empey, S.C. Lubeck, R.L. Laporte, Explaining
Delinquency
Construction. Test on Reformulation of a Sociological Theory, n: Studies in
Social
and Economic Process, Lexington, Heath Lexington Books, 1971; B.F.
Skinner,
Beyond Freedom and Dignity, New York, Bantam Book, 1972.
43 W.C. Reckless, Criminal Behaviour, New York, Mc Graw-Hill Book Co.
1940; The
Crime Problem, New York, Appleton-Century Books 1967; American
Criminology:
New Directions, New York, Appleton-Century Books, 1973.
44 M. Cusson, Les Theories de Vechange et la dilinquance, 1976, n: D.
Szabo,
Criminologie et politique penale..., p. 44 si urm.
45 F.M. Thrasher, op. cit.
285

202

286

care ne-am referit deja au relevat astfel ca fenomenul de delincventa la

Chicago era mult mai frecvent n comunitatile sarace de imigranti,
ndeosebi printre minorii nascuti din parinti imigranti. n aceeasi ordine
de idei, Eleanor Glueck46 arata ca deoarece conditiile sociale si economice
n care traiau acesti copii nu erau diferite de cele ale parintilor, rata
nalta a delincventei nu s-ar putea explica dect printr-un conflict de
cultura. Amintim, de asemenea, si studiile lui Thomas si Znaniecki47
asupra imigrantilor polonezi n SUA, n care conflictul de cultura are
mai ales semnificatia contrastului dintre stilul de viata rural si urban.
Teoria conflictului de cultura" acopera nsa n criminologie o
arie mult mai larga de investigatie dect aceea a imigratiei.
Unul dintre cei mai cunoscuti promotori ai acestei teorii,
criminologul american Thorsten Sellin48 confera astfel o acceptiune
mai larga conflictului de cultura".
Pentru Sellin conflictele de cultura" sunt conflicte de sensuri,
de semnificatie cu privire la norme, interese si valori sociale49. Ele se
manifesta pe fondul proceselor de dezvoltare sociala sub forma unor
conflicte mentale, sau a unor conflicte ntre coduri culturale50. Ele apar
fie prin introducerea unor valori, norme si obiceiuri straine ntr-un
sistem nchis fie asa cum subliniaza Mannheim51, datorita unor
inevitabile schimbari provocate de progresul real sau imaginar al
civilizatiei, ca si a schimbarilor de ordin social din snul sistemului.
n atare situatii, comportamentele membrilor unui grup sunt etichetate
drept anormale sau delincvente de catre grupul cultural cu care
se afla n opozitie (conflict de coduri culturale) sau chiar de membrii
propriului grup (conflict de norme).
Comportamentul delincvent apare pe fondul acestor conflicte de
cultura, cnd individul este obligat sa interiorizeze un sistem ambivalent
sau chiar plurivalent de valori si norme. Sellin a considerat, n
46 Eleanor Glueck, Culture Conflict and Delinquency, n: Mental Hygene,
voi. 21, no.
1, 1937, p. 44-66.

287

47 W.I. Thomas and F. Znaniecki, The Polish Peasant in Europe and

America,
New York, 1927.
48 Th. Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science
Research
Council, 1938, p. 58.
49 Ibidem.
50 Ibidem.
51 M. Mannheim, op. cit., p. 563.
203

288

aceasta ordine de idei, ca cu ct numarul de contradictii ntre valorile

si normele unui grup si normele legale este mai mare, cu att mai
ridicata este rata delincventei.
Teoriile criminologice ntemeiate pe conceptia conflictului de
cultura au dat nastere la multe speculatii si interpretari tendentioase,
chiar rasiste, cu privire la criminalitatea paturilor sarace de imigranti si
a populatiei de culoare n SUA, concluzii criticate la timpul respectiv.
De altfel, unele studii au aratat ca varianta americana a acestei teorii
nu este exportabila n situatia n care concluziile ar fi n totalitate
reale, pentru alte sisteme culturale52, economice si sociale.
C) O alta varianta criminologica a culturalismului o reprezinta
teoria lui Albert Cohen5 3 cu privire la subculturile delincvente".
Cohen porneste de la diferenta de statut social, economic si cultural ce
separa clasele si grupurile sociale ce alcatuiesc societatea nordamericana.
El examineaza pe larg pozitia familiei n societatea
americana, retinnd ca cel putin doua atitudini opuse separa diversele
grupuri sociale: subcultura clasei mijlocii impregnata de etica
protestanta (pe care Cohen o numeste etica responsabilitatii individuale")
si subcultura populara (denumita etica reciprocitatii").
Att timp ct procesul de socializare se desfasoara n familie,
copiii interiorizeaza modele omogene, dar ndata ce iau contact cu
mediul scolar apar contradictiile. Performantele copiilor sunt apreciate
potrivit standardelor clasei mijlocii. Or, pe cnd copiii care apartin
acestei clase primesc confirmarea educatiei pe care au primit-o n
familie, cei din clasele sarace se gasesc ntr-o situatie confuza,
ambivalenta. Autorul acorda atentie cu deosebire acelor grupuri
defavorizate care, datorita unui statut socio-economic precar, a unor
bariere culturale si educationale, traiesc un sentiment de izolare, de
permanenta insatisfactie si frustrare. Atrasi de stilul de viata al clasei
52 Vezi, cu privire la aceste teorii, si: A.L. Wood, Minority-Group,
Criminality and
Cultural Integration, n Journal of Criminal Law, Criminology and Police
Science,
289

voi. 37, nr. 6, 1947; S. Shoham, The Application of the "Culture Conflict",
Hypothesis to the Criminality of Immigrant in Israel, n: Journal of Criminal
Law
Criminology and Police Science, voi. 53, nr. 2,1962.
53 A.K. Cohen, Delinquent Boys: The Culture of the Gang, Glencoe, Free
Press, 1955.
204

290

mijlocii, dar constienti de handicapul economic social si cultural care-i

face necompetitivi, ei interiorizeaza un sistem ambivalent, confuz de
modele, norme si valori care duc la serioase dificultati de adaptare.
Pentru rezolvarea acestei probleme, trei solutii sunt posibile n opinia
autorului54: a) abandonarea propriului mediu n favoarea modelelor si
valorilor specifice clasei de mijloc; b) acceptarea limitarilor, a ba
rierelor sociale si, n consecinta, adaptarea la modelele si valorile
proprii clasei din care provin; c) ruptura definitiva cu valorile
traditionale si alegerea caii delincvente. Analiznd aceasta ultima
solutie, Cohen o face prin prisma conceptului de subcultura
delincventa. n sociologie, prin subcultura sau contra cultura se
ntelege un ansamblu de valori, norme si moduri de viata care se
manifesta n opozitie cu cultura dominanta din societate55. Cei ce
adera la o subcultura resping o parte sau majoritatea valorilor,
normelor si comportamentelor ce exprima cultura dominanta dar nu
resping n totalitate aceste valori, norme si comportamente.Subcultura
reprezinta un indicator al neintegrarii sociale56, subcultura delincventa
fiind cel mai grav simptom de neadaptare. Examinnd pe larg
conceptul cu conotatia pe care acesta o are h criminologie57, Cohen
arata ca subcultura delincventa poate mbraca diverse variante, dar ca
exista anumite trasaturi comune. Astfel, Cohen caracterizeaza
subcultura delincventa ca nonutilitara (tinerii nu comit infractiuni cu
un scop material, ci pentru a se valoriza, a dobndi o oarecare faima),
291

malitioasa (rautacioasa, faptele sunt comise din placerea de a produce

necazuri celorlalti si a sfida tabuurile), negativista.
Aceasta ultima trasatura, cea mai importanta dupa opinia autorului,
sugereaza ca subcultura delincventa nu difera fundamental si
nici nu este n conflict cu valorile si normele dominante, ci indica mai
degraba o polaritate negativa". Anumite comportamente sunt con
54 Ibidem, p. 28 si urm.
55 Vezi, Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (Coordonatori) Dictionar de
sociologie,
Editura Babei, Bucuresti 1998, p.135-136
56 Ibidem
57 Ibidem, p. 18-23. Vezi, n acest sens, si comentariile lui H. Mannheim pe
marginea
conceptului de subcultura delincventa, op. cit., p. 509 si urm.
205

292

siderate a nu fi corecte" numai datorita considerarii lor ca gresite"

de catre cultura dominanta. Pentru acest motiv, arata Cohen, delinc
venta acestor tineri are un predominant caracter irational, negativ,
nonutilitarist. Cohen se ocupa pe larg de modelul n care se formeaza
si se perpetueaza aceste subculturi, dezvoltnd o adevarata teorie a
spiritului subculturii delincvente careia i ofera valente de gene
ralizare.
Apartenenta la o subcultura delincventa s-ar realiza astfel printrun proces de interactiune ntre indivizi care au probleme similare de
adaptare, interactiune ce duce n final la o solidaritate n grup, la
constituirea de modele si norme comune58. Solutia avuta n vedere de
autor este, prin urmare, o solutie colectiva si nu una individuala.
Cohen, de altfel, tine sa sublinieze ca teoria sa nu ncearca sa raspunda
la ntrebarea de ce un tnar devine delincvent si membru al unei
bande, ci ncearca sa clarifice o problema sociologica mai larga, aceea
a aparitiei subculturilor delincvente n anumite sectoare ale vietii
sociale si n rndul clasei defavorizate59.
Neglijnd factorii individuali implicati n geneza crimei, ca si
alte aspecte importante legate de procesul de socializare a tnarului n
familie, scoala etc, Cohen nu poate lamuri mecanismele prin care unii
tineri aleg calea conformista", altii subcultura delincventa", iar altii
delincventa solitara".
O alta latura neconvingatoare a acestei teorii, subliniata n
literatura de specialitate60, consta n restrngerea nejustificata a sferei
infractiunilor comise de bande de adolescenti la infractiunile
nonutilitare, cu caracter irational, negativ, de sfidare. Or, asa cum alte
studii au relevat, exista subculturi delincvente ce se caracterizeaza
tocmai prin comiterea de infractiuni utilitare, iar n cadrul aceleiasi
293

subculturi, ambele genuri de delincventa coexista n mod frecvent.

Ipoteza subculturilor delincvente o gasim si n alte cercetari
ulterioare61. Dintre acestea retin atentia studiile lui M.E. Wolfgang si
Ibidem, p. 59 si urm.
59 Ibidem, p. 148.
60 H. Mannheim, op. cit., p. 512.
61 D.M. Downes, Delinquent Subcultures in East London, 1965 si The
Delinquent
solution; Studies in Subcultural Theory, London, Routledge and Kegan Paul,
1966.
206

294

F. Ferracuti6 2 care introduc ipoteza subculturii delincvente n analiza

infractiunilor de violenta.
Potrivit celor doi autori63, ntelegerea si explicarea fenomenului
de violenta nu se poate face dect n raport cu contextul cultural care l
genereaza. n masura n care o societate sau un grup social valorizeaza
tema violentei riscul comiterii unor fapte este mai ridicat. Cei doi autori
au sustinut ca exista o relatie directa ntre rata omorului si modul n care
grupul percepe violenta. Cu ct un individ este mai integrat ntr-o
subcultura violenta", cu att creste riscul ca el sa comita fapte de
violenta. Cercetarea amintita retine atentia si prin analiza amanuntita pe
care cei doi autori o fac cu privire la modul de organizare, la normele de
comportare, la traditiile si codul de valori" al subculturii violente. De
altfel, cei doi autori - pornind de la aceasta ipoteza - ncearca sa
construiasca o teorie generala a criminalitatii (vezi infra 99).
90. TEORIILE DE ESENTA ,,FUNCTIONALISTA". Functionalismul
- ce-si pune amprenta, la un anumit moment, pe ntreaga
orientare sociologica - inspira, n mod direct, unele teorii criminologice
cu mare audienta n deceniile 6-7 ale secolului trecut.
Construite n jurul conceptelor de sistem social, structura sociala,
functie, disfunctie, relatii, statusuri si roluri sociale, cu care functionalismul
opereaza, aceste teorii examineaza procesul de devenire al
delincventei, n cadrul mai larg, al cailor si modalitatilor n care un
anume tip de organizare socio-economica, actioneaza asupra sanselor de
adaptare a individului la sistemul de norme si valori dominant.
A) Una dintre aceste teorii apartine sociologului american
R.K. Merton64. El explica fenomenul mai larg al deviantei, n care
include si delincventa, prin starea de anomie a societatii americane.
Prelund de la Durkheim conceptul de anomie, Merton i
confera acestuia noi sensuri. n timp ce la Durkheim discursul cu
privire la pericolul pe care l reprezinta starea de anomie sociala
ramne ntr-un plan mai abstract, Merton examineaza - facnd apel la
exemple din societatea americana - pe un plan mult mai concret,
consecintele negative ale anomiei.
62 M.E. Wolfgang, G. Ferracuti, The Subculture of violence: Towards and
Integrated
295

Theory in Criminology, London, Tavistock, 1967.

63 Ibidem, p. 20 si urm.
64 R.K. Merton, Social Theory and Social Structure, Glencoe, Free Press,
1957.
207

296

Potrivit lui Merton, sistemul social este contradictoriu.

Procednd la o analiza structurala a mediului n care traieste individul,
Merton6 5 este de parere ca acesta cuprinde, pe de o parte, structura
sociala (ansamblu organizat de relatii sociale n care sunt implicati
membrii unei societati sau a unui grup), iar pe de alta parte, structura
culturala (ansamblul organizat de valori normative ce guverneaza
comportamentul membrilor acelei societati sau grup). n raport cu
pozitia pe care un individ o ocupa n structura sociala, el este sau nu
este n situatia de a actiona conform normelor prescrise de societate.
Pentru clasa defavorizata66 sau pentru minoritatile etnice defavorizate,
aceasta pozitie este determinata de salariile mici, de o calificare
profesionala precara, de un nivel de educatie si cultura scazut.
Anomia este conceputa ca o ruptura" n structura culturala ce se
produce atunci cnd apare o discrepanta ntre normele sociale, scopurile
culturale si capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora.
Ordinea sociala este, prin urmare, stabila atunci cnd exista un
echilibru ntre scopurile ce urmeaza a fi atinse si mijloacele
disponibile pentru a le atinge. Cnd echilibrul se rupe, dezorganizarea
sociala si face aparitia.
Merton nu leaga astfel aparitia fenomenului numai de crizele
economice sau alte evenimente perturbante, ci l plaseaza si n afara
acestora. Pentru Merton, anomia se naste, asadar, ca rezultat al tensiunii
dintre scopuri si mijloace. Devianta, n general, si criminalitatea,
n special, reprezinta un tip de raspuns, o reactie a individului fata de
neconcordanta dintre scopurile vehiculate si valorizate la nivel societal
si mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge atare
scopuri, individul recurge adesea la mijloacele ilicite. Merton arata ca
n societatea americana, n majoritatea cazurilor, se ignora problema
daca si n ce masura anumite obiective pot fi atinse pe cai legitime.
Visul american nu cunoaste nici o limita n calea succesului"67. n
acest vis, succesul financiar joaca rolul predominant.
5 R.K. Merton, op. cit., p. 1331 si urm.
66 Desi foloseste notiunea de "clasa sociala", nici culturalismul, nici
functionalismul
nu au n vedere acceptiunea marxista. Vz. N. Herpin, op. cit., p. 119, nota 1.
297

67 R.K. Merton, op. cit., p. 136.

208

298

n raport cu modalitatile de adaptare a individului la mediul

social, Merton construieste o tipologie descrisa pe larg n literatura de
specialitate68. Astfel, potrivit lui R. Merton6 9 exista cinci tipuri de
adaptare individuala: conformismul, inovatia, ritualismul, evaziunea,
rebeliunea, pe care le prezinta schematic ntr-un tabel unde (+) semnifica
acceptare", (-) respingere", () respingerea principalelor valori
si introducerea de valori noi".
Moduri de adaptare Scopuri Mijloace
I. Conformism + +
II. Inovatie +
III. Ritualism -+
IV. Evaziune --V. Rebeliune + +
Pe baza acestei tipologii, Merton ncearca sa explice cauza
pentru care chiar si indivizii avnd nevoi si aspiratii moderate
ncearca, n anumite situatii, sa si le satisfaca pe cai nelegitime, dar
mai ales de ce tinerii apartinnd claselor defavorizate, avnd la
ndemna posibilitati legitime infime pentru a-si satisface nevoile, sunt
si cei mai expusi a ajunge la delincventa.
Si alte cercetari realizate n SUA au avut ca ipoteza centrala
anomia. Astfel, ntr-un studiu realizat de Bernard Lander7 0 la Baltimore
asupra a 8.464 de cazuri de delincventa juvenila, anomia constituie cel
mai important indicator n cadrul analizei factoriale. Gradul de anomie a
fost masurat prin rata delincventei. Cel de al doilea indicator al analizei
a fost statutul socio-economic masurat prin nivelul educatiei.
n urma interpretarii rezultatelor s-a constatat ca acele zone ale
orasului caracterizate de saracie, locuinte insalubre, venituri scazute se
identifica cu starea de instabilitate si anomie. Lander ajunge astfel la
concluzia ca delincventa juvenila n Baltimore este nemijlocit legata
de anomie.
68 D. Banciu, S. Radulescu, M. Voicu, Introducere n sociologia deviantei,
Bucuresti,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985, p. 120-121.
69 R.K.Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Editura
Armnd
299

Colin, Paris, 1997, p.172

70 Citat de H. Mannheim, op. cit., p. 506-507.
209

300

B) Una din cele mai cunoscute teorii din acest grup este cea
a lui Cloward si Ohlin, expusa pe larg n lucrarea Delincventa si
oportunitate71.
Examinnd raportul dintre aspiratiile si posibilitatile de realizare
a acestora n societatea americana n functie de apartenenta
individului la o anume clasa sociala, unii autori72 includ teoria lui
Cloward si Ohlin n categoria teoriilor fundamentate pe conceptul de
clasa sociala.
Aceasta teorie poate fi atasata si teoriilor axate pe conceptul de
subcultura delincventa", ntruct delincventa este considerata si de
Cloward si Ohlin ca o structura". Spre deosebire de Cohen,
subcultura delincventa semnifica, n opinia celor doi autori73, acea
organizare a unui grup de delincventi pentru care infractiunea
reprezinta nsasi ratiunea de constituire a grupului. Acest termen este
rezervat, prin urmare, acelor situatii n care rolurile atribuite si
asumate de grup vizeaza n mod esential acte de delincventa n
ntelesul pe care legea penala l confera acestora, si nu o stare de
spirit nonutilitara".
Schema explicatiei cauzale fiind nsa construita n mod evident
pe o platforma structural-functionalista (Parsons-Merton) ni se pare ca
cel mai potrivit loc al acestei teorii ramne n cadrul functionalismului.
nfatisam n cele ce urmeaza elementele esentiale ale
acestei teorii74
Ca si Merton, Cloward si Ohlin leaga delincventa de anomie.
Spre deosebire de Merton ei considera nsa ca aceasta modalitate
specifica de reactie fata de inegalitatile sociale nu este un fenomen
individual, ci unul colectiv. Mecanismul de baza care explica acest
fenomen l reprezinta structura de oportunitate" (de aici si
denumirea teoriei), adica ansamblul mijloacelor legitime pe care
grupul social le are la ndemna pentru a-si realiza scopurile.

301

R.A. Cloward, L.E. Ohlin, Delinquency and Opportunity, New York, Free
Press,
1960.
72 H. Mannheim, op. cit., p. 499-512.
73 R.A. Cloward, L.F. Ohlin, op. cit., p. 161 si urm.
74 Vz., pe larg, Rodica Mihaela Stanoiu, Prezentare cricita a unor cercetari
recente n
criminologia americana contemporana, n S.C.J., nr. 2, 1970, p. 247 si urm.
210

302

Examinnd pe baza de interviuri si chestionare raportul dintre

scopuri si mijloacele legitime sau nelegitime ale unor categorii de tineri,
cei doi autori constata ca aspiratia catre o crestere permanenta a
veniturilor ce caracterizeaza societatea americana n ansamblul sau, se
face nsa cel mai mult simtita n clasele de jos, n mediile cele mai
defavorizate, tocmai acolo unde posibilitatile legitime de atingere a
acestui scop sunt infime. Dar aspiratiile variaza de la o clasa la alta, nu
numai ca intensitate, ci si ca natura. n timp ce n clasele sociale
privilegiate exista tendinta de a judeca individul, mai ales n functie de
stilul de viata si de apartenenta familiala, n clasele de mijloc aceasta se
face n functie de venit si de anumite reguli de morala. n sfrsit, dupa
parerea celor doi autori, n clasele de jos, banul este singurul criteriu de
apreciere. Tnarul apartinnd acestei clase sociale va avea la ndemna
doua modalitati de parvenire, fie schimbarea clasei sociale si integrarea
lui ntr-o clasa superioara, ale carei valori si norme le va adopta, fie n
functie de criteriile clasei sale (reusita economica).
Examinnd cele cinci tipuri fundamentale de adaptare propuse
de Merton (conformism, inovatie, ritualism, evadare, rebeliune) n
raport cu apartenenta de clasa, scopuri si mijloace, cei doi autori si
canalizeaza atentia asupra acelei categorii de tineri care, ncercnd sa
reuseasca n functie de criteriile clasei lor, vor fi obligati, pentru a
nvinge barierele economice si culturale ce le stau n cale, sa apeleze
la mijloace nelegitime.
n etapa urmatoare aria investigatiei se limiteaza, din categoria
mentionata Cloward si Ohlin fiind interesati numai de aceia care,
alegnd mijloacele nelegitime, nu actioneaza solitar, ci si cauta
parteneri, constituindu-se ntr-un grup social specific (banda),
Pentru a explica evadarea" se apeleaza la teoria esecului,
amplu dezvoltata de cei doi autori. Retinem din aceasta ca n fata unor
esecuri repetate de a se ajunge la scopuri prin mijloace legitime,
reactia indivizilor este diferita. n timp ce unii raporteaza cauza
esecului la propria lor persoana (insuficienta pregatire fizica, psihica,
intelectuala), altii acuza societatea, iar acuznd-o contesta inevitabil
legitimitatea normelor sociale si juridice dominante. Aceasta
reprezinta, dupa cei doi autori, tipul care va cauta evadarea n
subcultura delincventa.
303

211

304

Identificnd n continuare doua tipuri de evadare, una n care

individul interiorizeaza restrictiile sociale, dar utilizeaza mijloace legi
time, cea de a doua n care reusita" este cautata tocmai prin mijloace
ilegitime", cei doi autori75 disting trei modele" diferite de subculturi
delincvente, n raport cu structurile de oportunitate nelegitime si anume:
modelul criminal, modelul violent si modelul izolat.
Prin urmare, daca alegerea ntre oportunitatea legitima si cea
nelegitima explica delincventa, oportunitatile diferentiate nelegitime si
ele limitate, explica modelul de delincventa". Aceasta teza permite
celor doi autori sa stabileasca o corelatie ntre caracteristicile mediului
psiho-social si modelul" de delincventa, mult mai nuantata dect cea
a lui Cohen.
Teoria lui Cloward si Ohlin s-a bucurat la timpul respectiv de o
larga audienta, fund considerata una din cele mai complexe teorii
criminologice de inspiratie sociologica. Meritul acestei teorii este, fara
ndoiala, incontestabil. Logica cu care autorii coreleaza structurile
diferentiate de oportunitate cu subculturile delincvente, metodele si
tehnicile utilizate, aspectele critice pe care cei doi autori le releva cu
privire la lipsa de perspectiva economica, sociala si culturala a unora
din tineri, reprezinta aspectele perene ale acestei teorii.
Limitele acesteia rezida n universul redus n care-si plaseaza
discursul teoretic. Nu apare astfel foarte exact care este legatura ntre
subcultura delincventa si societatea globala, odata perioada adolescentei
trecuta.

305

Teoria esecului ni se pare ca absolutizeaza alternativele

nfatisate, ntre renuntare si delincventa existnd un spatiu mult mai
larg de optiuni, dovedit de altfel prin acele categorii de tineri ce provin
din medii sociale diferite, angajati n activitati sociale pozitive.
91. TEORIILE CONTROLULUI SOCIAL. Mai dificil de
ncadrat ntr-un curent sau altul, teoriile controlului social au filiatii
multiple, n care se regasesc att linia de gndire a lui Sutherland, dar,
deopotriva, si a lui Merton, la care se adauga si alte influente.
Teoriile controlului social nu trebuie sa fie confundate cu conceptul
de control social. Paternitatea conceptului i se atribuie lui
Tarde76, iar n perioada initiala i s-a conferit un sens mai restrns fiind
P. Beirne, J. Messerschmidt, Criminology, Harcourt Brace Jovanovich Inc.,
1991, p. 426.
212

306

limitat la grupuri restrnse precum familia, scoala, anturajul individului

si la procesele prin care aceste grupuri socializeaza individul.
Asa
cum arata Jeffery77, istoria controlului social reflecta mis
carea de la descentralizarea societatii spre centralizarea acesteia, de la
obicei la drept, de la informai la formal. Exista trei modele de control
social pe care sociologia le propune:
1.
controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, pe
obiceiuri si pe cultura;
2.
controlul bazat pe schimbul de marfuri si servicii;
3.
controlul bazat pe folosirea fricii, fortei si coercitiei.
Primul model depinde de norme si valori. Prin intermediul
socializarii, individul interiorizeaza normele culturale care apoi sunt
considerate a fi corecte, drepte ca o parte a constiintei sale"78. Normele
astfel interiorizate creeaza obligatii morale. Teoria normativa a
controlului social o gasim n conceptia lui Durkheim despre realitatea
sociala a normelor si puterea de coercitie a acestora asupra
comportamentului
individului. Raspunsul la ordinea sociala se gaseste n
consensul cu privire la aceste norme. Aceasta teorie considera ca
individul nu are un fundament biologic sau psihologic care sa se opuna
la normele colective. Plecnd de la aceasta teorie, criminologia si
propune sa explice de ce normele internalizate si considerate drepte"
de majoritatea indivizilor sunt totusi violate de o parte dintre acestia.
Cel de-al doilea model se bazeaza pe utilitarism, pe ideea ca
oamenii cauta sa-si sporeasca placerile si sa reduca suferintele.
Normele sociale sunt aplicate n baza principiului reciprocitatii
potrivit caruia eu voi face ceva pentru tine n ideea ca si tu vei face
307

ceva pentru mine"79. Teoria schimbului sau behaviorismul social cum

mai este cunoscuta, este reprezentativa pentru acest model.
Al treilea model se bazeaza pe forta si violenta ca parte a politicii
statale. Potrivit lui Jeffery doua motive principale justifica controlul
social. Primul, pe linia de gndire a lui Hobbes si Freud, considera ca
oamenii sunt prin natura lor antisociali si n consecinta trebuie sa fie
77 C. Ray Jeffery, Criminology: An interdisciplinary approach, Prentice
Hali,
Englewood Cliffs, New Jersey, 1990, p. 280.
78 Ibidem.
79 Ibidem.
213

308

controlati de catre societate. Devianta apare astfel ca o stare naturala a

omului. Criminologia avea prin urmare, sarcina de a explica nu de ce
oamenii ncalca legile, ci de ce se conformeaza acestora.
Al doilea considera, dimpotriva, ca oamenii sunt funciarmente
sociali, deoarece ei interiorizeaza norme la care se supun si care le
limiteaza dorintele si impulsurile egoiste. In aceasta viziune conformitatea
caracterizeaza pe om, criminologia avnd sarcina sa explice de
ce legea este totusi ncalcata.
Cele mai cunoscute variante ale teoriei controlului social n
criminologie sunt teoria nfrnarii (containment theory) a lui Walter
Reckless (1961)8 0 si teoria controlului social (social bonding theory) a
lui Travis Hirschi (1969)81.
A) Teoria nfrnarii. n anii '40 ai secolului XX, Reckless a
constatat ca variatiile n rata criminalitatii a diferitelor grupuri sociale
n SUA era determinata de diferentele privind capacitatea de nfrnare
a comportamentelor ce violeaza norma juridica. Aceasta observatie a
fost ulterior dezvoltata n cartea sa The Crime Problem (1961).
Reckless se ntreaba de ce n aceleasi mprejurari, unii comit crime si
altii nu. El considera ca raspunsul la aceasta ntrebare nu poate fi dat
de cei care se plaseaza pe pozitiile dezorganizarii sociale.
Reckless considera ca infractiunea poate fi prevenita sau
nfrnata prin doua procese esentiale: unul situat la nivelul organizarii
sociale, celalalt la nivel individual.
Pentru a-si sustine teoria, el apeleaza la o serie de cercetari
empirice realizate ntre 1951 si 1958 care relevau ca delincventii
provin cel mai adesea din familii destramate, fiind lipsiti de o
socializare adecvata sau de un control al familiei, al anturajului, al
scolii. De asemenea, aceleasi date evidentiau ca recidivistii au un eu
slab, un control personal scazut, si concepte si aprecieri foarte sarace
309

(poor seif concept). Comparativ cu acestia, baietii buni" (nonW. Reckless, The Crime Problem, New York: Appleton-Century, 1961. Vezi
si
Criminal Behavior, New York; Mc. Graw-Hill, 1940.
81 T. Hirschi, Causes of Delinquency, Berkeley: University of California
Press, 1969.
Vezi si Crime and the Family n Crime and Public Policy, Editura James Q.
Wilson,
53-68, San Francisco: Institute for Contemporany Studies.
214

310

delincventii), care provin n general din familiile clasei de mijloc sau

din familii stabile afectiv, economic si spatial poseda concepte si
aprecieri pozitive care includ conformitatea fata de lege, un raspuns
pozitiv dat vietii familiale si parintilor. Teoria lui Reckless se bazeaza
pe o constructie ierarhica, n raport de capacitatea individului de a
nfrna conflictele sociale si psihologice cu care se confrunta.
Astfel, frnele interne si externe ocupa o pozitie ntre presiunile
si atractiile (pulls) mediului social si impulsurile (pushes)
personalitatii individuale. n vrful ierarhiei se afla presiunile sociale
care apasa pe individ. Acestea sunt saracia, somajul, insecuritatea
economica, conflictele familiale, statutul de grup minoritar, lipsa de
oportunitati, inegalitatile sociale. La acelasi nivel se situeaza atractiile
sociale (social pulls) care l trag pe individ n afara modelelor
acceptate de viata. Atare atractii includ influentele deviante,
companiile daunatoare, subculturi delincvente, o anumita mediatizare
a criminalitatii.
Potrivit lui Reckless, mediul apropiat (imediat) al individului
reprezinta o bariera a frnelor exterioare. Aceasta bariera o reprezinta
familia n care traieste si anturajul apropiat si include factori precum
moralitatea, supravegherea, disciplina si norme rezonabile de asteptare
(supape sigure de eliberare a tensiunilor). Daca aceste bariere sunt
slabe, individul este vulnerabil n fata presiunilor si atractiilor sociale.

311

n interiorul individului exista o bariera de frne interne.

Indivizii nclinati spre devianta (cei ce poseda o frna interna slaba)
sunt probabil cei care poseda o anumita combinatie a unui autocontrol
deficitar, toleranta scazuta la frustrare, lipsa simtului de
responsabilitate si o orientare nepotrivita a scopurilor. Frnele interne
reprezinta ultima linie de aparare mpotriva presiunilor si atractiilor
interne si externe.
n sfrsit, capatul de jos al ierarhiei consta din impulsurile
psihologice. Acestea includ variate grade de ostilitate, agresivitate,
sugestibilitate, revolta, reactii de vinovatie, sentimente de inferioritate
si alte deficiente organice precum leziuni ale creierului sau epilepsie.
Potrivit lui Reckless, unele din aceste impulsuri psihologice sunt de
obicei prea puternice, n raport cu frnele interne si externe.
215

312

Recunoscnd unele exceptii, cum ar fi crimele pasionale si

crima organizata, el considera ca teoria lui este o teorie generala, care
ar putea explica cele mai multe cazuri de delincventa sau crima.
Criticile aduse au n vedere mai ales unele din conceptele
sale de baza, cum este acela de poor seif concept vag definite si
astfel imposibil de testat. Ce nseamna exact, se ntreaba Beirne si
Messerschmidt82, acest concept? nseamna ca ceva este rau sau ca
altii cred ca acel ceva este rau?
B) Un alt reprezentant de seama al teoriei controlului social n
criminologie este Travis Hirschi. Acesta expune n 1969, n cartea sa
Causes of Delinquency, varianta cunoscuta sub numele de Bonding
Theory.
Adept al conceptiei lui Hobbes si Freud cu privire la natura
umana, Hirschi considera ca cea mai mare parte a oamenilor au tendinte
antisociale. Aceste tendinte sunt actualizate numai atunci cnd
controlul social n variatele sale forme slabeste. /
Hirschi socoteste ca cele mai multe teorii de orientare sociologica,
care au ncercat sa explice criminalitatea prin factorii de tensiune precum
diferentele sociale, saracia, somajul, familiile destramate,
discriminarile de rasa sau sex - au esuat, ntruct, desi acesti factori pot
fi corelati cu criminalitatea, nu exista nici o dovada ca ei reprezinta
cauza fenomenului. Important, prin urmare, nu este sa se cerceteze
cauzele criminalitatii, ci mult mai util, considera Hirschi, este sa se
caute cauzele conformismului. n aceasta viziune, problema esentiala
este aceea de a identifica motivatiile actelor de conformare fata de lege.
Probabilitatea ca individul sa devina deviant sau conformist
depinde, potrivit lui Hirschi, de intensitatea a patru factori, si anume:
/) atasamentul fata de parinti, scoala, grupul de prieteni;
2) angajarea ntr-o linie conventionala de conduita;

313

3) implicarea n activitati conventionale;

4) crezul n valori conventionale.
n privinta primului factor, autorul arata ca tinerii se vor conforma
legii n situatia n care acestia vor fi puternic atasati de modele pozitive
precum parinti, profesori, prieteni cu un comportament conformist.
P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 420.
216

314

Hirschi mentioneaza ca un control social trebuie sa inspire tnarului

teama de pedeapsa. n consecinta, lipsa de disciplina, lipsa de
respect fata de parerile si asteptarile celorlalti, asocierile diferentiale cu
grupuri delincvente se produc pe fondul unui atasament slab fata de
modelele pozitive.
Ct priveste angajarea n roluri pozitive si implicarea n
activitati conventionale (scolare, culturale etc.) cu ct acestea vor fi
mai numeroase, cu att mai mult vor fi descurajati tinerii de a se
angaja n activitati antisociale.
Ct priveste cel de al patrulea factor, Hirschi considera ca cu ct
crezul n anumite valori, precum respectul fata de lege, este mai
puternic, cu att mai redus este riscul aparitiei unei conduite
delincvente.
Testarea teoriei s-a facut pe un esantion reprezentativ n
San Francisco-Oakland, iar pe baza datelor rezultate Hirschi a tras
unele concluzii cu privire la raportul dintre controlul social si delincventa,
sistematizate de Beime si Messerschmidt n 7 puncte, dupa
cum urmeaza:
1.
Tinerii, cu ct sunt mai atasati de familie, cu att mai
putin se vor angaja n delincventa;
2.
Cu ct performantele scolare vor fi mai bune, cu att
mai putin se vor angaja n delincventa;
3.
Cu ct vor fi mai indiferenti fata de anturajul delincvent,
cu att mai mare este miza sa se angajeze ntr-un
comportament conformist;
4.
Bandele delincvente nu au coeziune si relatii calde ntre
membrii sai;
5.
Importanta tehnicilor de neutralizare n delincventa este
neconcludenta;
6.
315

Nu exista nici o legatura cauzala semnificativa ntre

delincventa si clasele sociale;
7.
n SUA nici un segment al societatii nu ncurajeaza mai
mult dect altul delincventa.
Cteva cuvinte cu privire la modelul de prevenire pe care teoria
lui Hirschi l propune.
217

316

De tip conservator, acesta se bazeaza pe ntarirea controlului

social. ntruct Hirschi si discipolii sai considera ca rata ridicata a
criminalitatii n SU A se datoreaza unei politici excesiv de permisive n
domeniul educatiei si al culturii, de care se face vinovat liberalismul
anilor '6 0 ai secolului trecut, colapsului disciplinei n licee, politicii
mult prea generoase a guvernului fata de saraci si sistemului de justitie
prea blnd fata de criminali, solutia propusa vizeaza restaurarea unei
discipline stricte n scoala (ndeosebi la nivelele intermediare),
reducerea sau eliminarea ajutorului social n scopul de a cultiva
responsabilitatea individuala si ntarirea sistemului represiv, mai ales
prin sporirea severitatii sanctiunilor penale.
Modelul de control social bazat pe forta, amenintare si coercitie,
teoria controlului social, n varianta lui Hirschi focalizata pe presiunile
exercitate asupra individului de a adopta o conduita conformista si
strategiile de prevenire ce readuc n actualitate functia de intimidare a
pedepsei, ofera reperele unei eventuale teorii explicative privind rata
scazuta a criminalitatii n perioada comunista83.
Sectiunea a HI-a
TEORII CRIMINOLOGICE
INSPIRATE DE MODELUL CONFLICTUAL
92. CARACTERIZARE. n mijlocul deceniului 7 al secolului
XX, o anumita stare de tensiune se manifesta cu tot mai multa
intensitate si n variante moduri n lumea occidentala. Reactia ostila a
opiniei publice fata de razboiul din Vietnam, miscarea pentru drepturile
civile n SUA, miscarile studentesti din mai 1968 din Franta si
din alte tari, reflecta o anumita criza de valori a sistemului social.
Conceptia despre stat ca aparator al intereselor legitime ale
tuturor cetatenilor, ca arbitru neutru" ntre diferitele grupuri sociale
este tot mai mult pusa sub semnul ntrebarii84.
Vezi pe larg Rodica Mihaela Stanoiu, Criminalitatea n Romnia: trecut,
prezent,
viitor, n Tranzitia si criminalitatea, Bucuresti, Editura Oscar Print, 1994.
S4 P. Landreville, Evolution theorique en criminologie: L'histoire d'un
cheminement,
317

n Criminologie, voi. XIX, no. 1, PUM, 1986, p. 14 si urm.

218

318

Conceptele traditionale, vechile teorii sunt repuse n discutie,

valoarea modelului consensual este contestata, naivitatea sa epis
temologica fiind deseori ridiculizata. Pentru simbolistii interac
tionisti si etnometodologii deceniilor 7 si 8 ale secolului trecut,
societatea, departe de a reprezenta un tot", este divizata ntr-o serie
de structuri sociale ntre care exista un complex de interrelatii de tip
conflictual determinate de interese antagoniste85. Modelul conflictual
de analiza sociala nlocuieste modelul consensual propus de
functionalism.
Conflictele ntre indivizi si grupurile sociale n-ar putea fi astfel
rezolvate prin adaptarea la diversele structuri ale societatii, ci numai
printr-o transformare a acestora.
Confruntarile epistemologice din domeniul stiintelor social
politice, disputa dintre Becker8 6 si Gouldner8 7 cu privire la asa-numita
impartialitate" a stiintelor sociale fata de obiectul de studiu au
repercusiuni directe si asupra criminologiei.
Asistam la o reevaluare a teoriile explicative de pna atunci, la
elaborarea unor noi teorii si puncte de vedere, unele dintre ele de

319

esenta neomarxista.
' 93. CURENTUL INTERACTIONIST. Punctul de plecare al
acestei orientari se afla, asa cum arata si denumirea, n sociologia
interactionista si ndeosebi n teoria etichetarii (labelling theory) cu
privire la fenomenul mai larg de devianta. Devianta constituie, n
aceasta viziune, o categorie semantica88 prin intermediul careia
anumiti indivizi sunt etichetati si identificati ca atare.
Pentru criminologii interactionisti, ntrebarea fundamentala de
ce individul este delincvent"? este nlocuita sau i se alatura ntrebarea
de ce o persoana este considerata delincvent"?
Reprezentantii acestei conceptii sunt socotiti a fi F. Tannembaum,
E. Lemert si H. Becker. ndeosebi acesta din urma, n lucrarea sa
E. Goffman, Tlie Presentation of Seif in Everyeday Life, Anchor Book,
1959; Stigma.
Pelican Books, 1963; Strategic Interaction, University of Pennsylvania,
Press, 1969.
86 H.S. Becker, Whose side are we on, n Social Problems, 14, nr. 3, 1967,
p. 239-247.
87 A.W. Gouldner, Tlie sociologist as partisan sociology and the Welfare
state, n
American Sociologist, 3, nr. 2, p. 103-116.
88 N. Herpin, op. cit., p. 75.
219

320

nivelul colectiv. n cadrul analizei pe care o ntreprind se pune

accentul pe studierea relatiilor existente ntre membrii aceluiasi grup.
Fiecare dintre aceste grupuri are o imagine bine stabilita cu privire la
scara de valori, la interesele ocrotite, la comportamentele acceptate.
Grupul dominant si impune nsa propriile valori si stigmatizeaza
pe cei care aduc atingerea acestor valori.
94. CRIMINOLOGIA REACTIEI SOCIALE. Interactionismul
formulat ca teorie globala asupra deviantei, ndeosebi cu ocazia
Congresului international de criminologie de la Belgrad din 197399,
apare tot mai frecvent n perioada urmatoare, sub denumirea de
criminologia reactiei sociale, denumire de natura a marca si mai mult
ruptura epistemologica cu criminologia traditionala. Aceasta noua
orientare deplaseaza centrul de greutate al cercetarii criminologice din
sfera personalitatii criminale si mecanismelor trecerii la actul
infractional catre elucidarea proceselor sociale ce produc devianta si
delincventa. Aceasta se manifesta, arata R. Gassin100, ca un proces
dinamic de interactiune cu alte procese complexe de actiune si
reactiune, de raspunsuri si contraraspunsuri n care intervin trei nivele
de actiune sociala: elaborarea legii, reactiile interpersonale si procesul
institutional al reactiei sociale.
Acestuia din urma i se acorda o importanta aparte, considernduse astfel ca problema fundamentala a criminologiei o reprezinta
studierea ansamblului proceselor ce alcatuiesc reactia sociala fata de
fenomenul delincventei, care este considerat a fi o creatie directa si
nemijlocita a reactiei sociale.
Cercetarile criminologice situate pe linia acestei conceptii
vizeaza cu precadere clarificarea unor probleme privind analiza sociopolitica
a normei penale101, procesele de legiferare si aplicare a legii
penale, sau ceea ce n limbajul reprezentantilor acestei conceptii este
99 A se vedea, pe larg, Al Vll-lea Congres international de criminologie,
Belgrad,
1973, voi. I si voi. II, traducere existenta la Ministerul Justitiei.
10 0 R. Gassin, De quelques tendances recentes de la criminologie anglaise
et nord

321

americaine, n: Revue de science criminelle et de droit penal compare, 1977,

nr. 2, p.
249 si urm.
toi 0/7 p. Landreville, Normes sociales et normes penales: notes pour une
analyse
socio-politique, Montreal, Les cahiers de l'Ecole de criminologie, no. 2,
1983, p. 15
si urm.
222

322

denumit incriminare primara si secundara98, interferenta dintre diferite

tipuri de control social, impactul dreptului penal asupra traiectoriei
sociale a individului99.
95. CRIMINOLOGIA CRITICA". Criminologia reactiei sociale
a creat n parte premisele aparitiei unei alte tendinte, si anume
criminologia radicala sau critica100, de orientare neomarxista.
Reprezentative pentru aceasta tendinta sunt lucrarile lui Ian
Taylor, Paul Walton si Jock Young aparute n 1973 si 1975101, lucrari
considerate, dupa unele opinii, ca punnd bazele unei noi criminologii.
Autorii englezi propun un model formal explicativ al actului
deviant. Acesta n-ar fi dect rezultatul unei stari conflictuale ntre
individ si structurile politice si economice specifice capitalismului,
infractiunea reprezentnd actul politic prin care delincventul si
exprima refuzul fata de organizarea sociala existenta102. Autorii
englezi procedeaza, n lumina celor aratate, la o decupare a actului
criminal, distingnd astfel cinci etape cu valoare explicativa si anume:
originile ndepartate ale actului deviant, originile imediate ale acestui
act, actul nsusi, originile imediate ale reactiei sociale si originile
ndepartate ale acesteia103.
Pentru a explica originile ndepartate ale actului deviant, autorii
citati considera ca este necesar sa se elaboreze o economie politica" a
crimei, care sa analizeze structurile societatii industriale avansate, bazata
pe inegalitate n distribuirea puterii, a bogatiilor, a privilegiilor de clasa104.
O a doua preocupare ar trebui sa fie aceea de a explica de ce o
anumita parte dintre indivizii supusi unor conditii structurale identice
comit infractiuni, care sunt, cu alte cuvinte, originile imediate ale
Ph. Robert, La Question penale, Paris, Dalloz, 1984.
A.P. Pires, P. Landreville, V. Blankevoort, Systeme penal et trajectoire
sociale, n
DeViance et Societe\ p. 4,1981, p. 319-345.
10 0 Vz., pe larg, B. Krisberg, Crime and Privilege, Towards a New
Criminology,

323

Englewood Clifs, Prentice Hali, 1975; A. Baretta, Criminologia critica e

politica
criminala alternativa, n: La questione criminale, 3,1977, p. 339-359; G. B.
Traverso,
A. Verde, Criminologia Critica, Padova, Edizioni Cedam, 1981.
I. Taylor, P. Walton, J. Youg, The New Criminology: For a Social Theory of
Deviance, London, Routdedge and Kegan Paul, 1973; Criticai Criminology,
London,
Routledge and Kegan Paul, 1975.
10 2 Y. Taylor, P. Walton, J. Young, op. cit, p. 268-269.
103 Ibidem, p. 270 si urm.
223

324

actului delincvent. Pentru a furniza o atare explicatie este necesar ca

economia politica a crimei" sa fie completata cu psihologia sociala a
crimei". Acesteia i revine rolul de a explica optiunea pentru calea
criminala" sau pentru calea conformista", n confruntarea pe care
individul o are n mod permanent cu structurile politice si economice
ale societatii capitaliste.
Infractiunea ca fapta antisociala prevazuta de legea penala,
aduce atingere unor interese ce privesc valori de natura si importanta
diferita. Criminologia este obligata sa explice si alegerea pe care
infractorii o fac n acest sens". Aceasta constituie cel de al treilea
palier explicativ, care dupa parerea autorilor englezi, implica elaborarea
unei teorii sociale complete asupra deviantei, care sa aprofundeze
studiul dinamicii sociale a actului infractional si sa elucideze
relatia dintre gndire si actiune.
Al patrulea palier explicativ este destinat examinarii originii
imediate a reactiei sociale. Comiterea unei infractiuni da nastere mai
ntotdeauna la reactii sociale dintre cele mai diferite: de puternica
dezaprobare (actul fiind de ndata adus la cunostinta organelor competente),
de dezaprobare moderata (respins, comentat negativ, dar nu
neaparat reclamat), de toleranta, de acceptare sau de indiferenta105.
Elaborarea unei psihologii sociale a reactiei sociale" ar fi n
masura sa explice motivul pentru care opinia publica si organele
nsarcinate cu administrarea justitiei au reactii att de diferite fata de
asemenea acte.
Ca si n cazul primului palier, originile ndepartate ale reactiei
sociale - ultimul palier al teoriei examinate - trebuie cautate n
structurile politico-sociale specifice societatii capitaliste. Initiativele
politice ce duc la adoptarea anumitor legi, definirea nsasi a
infractiunii, aplicarea sanctiunilor penale sunt activitati ce apartin n
exclusivitate acelui grup ce ocupa pozitia dominanta n cadrul
structurilor respective. De aici necesitatea elaborarii unei economii
politice a reactiei sociale" care sa analizeze modul n care ntreg
sistemul penal capitalist, departe de a fi neutru, reprezinta un veritabil
instrument de dominare asupra gruparilor defavorizate. De aici respingerea
definitiei legale a infractiunii, necesitatea definirii acesteia"
325

prin prisma unei economii politice a reactiei sociale.

Ibidem, p. 272.
224

326

Dar, asa cum arata pe drept cuvnt Marie Andree Bertrand

ntr-un studiu deosebit de interesant cu privire la perspectivele
traditionale si perspectivele critice, n criminologie nu sunt numai
britanicii care au inventat criminologia critica presupunnd
adauga autoarea - ca exista un curent ce poate fi identificat care sa
merite acest nume"106.
n universitatile si centrele de cercetare din Occident, aceasta
tendinta a reunit specialisti apartinnd unor pozitii ideologice din cele
mai diferite, trasatura comuna constituind o reflectie critica cu privire
la obiectul de cercetare si la strategiile de interventie sociala.
ntruct o prezentare sistematica a acestor grupuri este dificil de
realizat,107 ne oprim succint numai asupra unora dintre acestea.
Amintim pe cel de la Universitatea Berkeley din California reunit,
dupa nchiderea Facultatii de criminologie datorita orientarii sale
marxiste n jurul publicatiei Crime and Social Justice. Reprezentative
sunt pentru acest grup opiniile exprimate de Platt108, Hermann si Julia
M.A. Bertrand, Perspectives traditionnelles et perspectives critique en
criminologie,
Criminologie, no. 1, 1986, p. 98. Trebuie aratat ca Taylor si colaboratorii sai
si
revizuiesc partial conceptiile anterioare exprimate, renuntnd la un anumit
"romantism
327

anarhic" reprosat de o parte din critici. n lucrarea Criticai criminology

(London,
Routledge and Kegan Paul, 1975) influenta marxismului este si mai
evidenta.
10 7 Grupul european pentru studiul deviantei si controlului social si-a tinut
primul seminar
la Florenta n 1973. In paginile revistelor "La questione criminale" editata de
grupul de la
Bologna (1975) si "Deviance et societe" (1977), reprezentative pentru noua
orientare,
publica cu regularitate articole de analiza critica socio-istorica si juridica a
sistemelor
penale. Dintre lucrarile situate pe pozitia criminologiei critice, pe lnga cele
amintite,
consemnam: N. Christie (Editura), Scandinavian Studies in Criminology,
voi. V, London,
Martin Robertson, 1974; H. Bianchi, M. Simondi, I. Taylor, Deviance and
Control in
Europe, London, John Wiley and Sons, 1975; J.P. Brady, The talking stone:
evolution and
action of people's Criminology, The Insurgent Sociologist, V, 1975, p. 73-79;
J. Feest,
K. Huchting, W. Lange, The Changing Nature of Legal Repression, Report
on West
Germany, Third Conference of European Group for the Study of Deviance
and Social
Control, Amsterdam, 9-12 sept. 1975; A.T. Turk, Prospects and pifalls for
radical.
criminology: a criticai response to Platt, Crime and Social Justice, 4, 1975,
p. 41 si urm.;
I. Hulsman et J. Bemat de Celis, Peines perdus. Le systeme penal en
question, Paris,
Editions du Centurion, 1982; A. Baratta, Conflict social et Criminalite, Pour
la critique de
la theorie du conflict en criminologie, Deviance et Socieete, 6,1982, p. 1-23;
JJP. Brodeur,
La criminologie marxiste: Controverses recentes, Deviance et societe ,
8,1984, p. 43-70.
10 8 A.M. Platt, Prospects for a radical criminology in the United States,
Crime and
328

Social Justice, no. 1, 1974, p. 2-10.

225

329

Schwendinger cu privire la necesitatea redefinirii conceptului de

infractiune, n raport cu structurile conflictuale ce caracterizeaza
societatea capitalista actuala.
O contributie remarcabila a venit din partea criminologilor din
Canada, Germania, Italia, Franta, Olanda, Tarile Nordice.
Pentru Baratta110, unul din reprezentantii grupului de la
Bologna, dreptul penal actual este un drept inegal, ntruct:
a) nu apara toate bunurile esentiale care intereseaza pe toti
cetatenii;
b) legea penala nu este egala pentru toti, statutul de criminal
fiind distribuit n mod inegal ntre indivizi;
c) distribuirea acestui statut este independenta de nocivitatea
sociala si de gravitatea infractiunii.
n aceeasi ordine de idei, Nils Christie111 considera ca sistemul
de justitie actual produce suferinte asemanatoare acelora pe care
pretinde ca le combate. f
Sectiunea a IV-a
EVALUARE CRITICA
96. LIMITE. Desi orientarea sociologica se caracterizeaza
printr-o viziune mai cuprinzatoare asupra criminalitatii, nici aceasta nu
reuseste n ansamblu sa ofere o explicatie deplina asupra cauzelor
fenomenului.
Teoriile centrate pe criminalitate ca fenomen de grup sau de
clasa, desi pun n lumina raporturile acesteia cu saracia, mizeria,
somajul, lipsa de educatie, ca si alte procese sociale, se opresc undeva
la jumatatea demersului teoretico-explicativ, neacordnd importanta
cuvenita factorilor individuali.
109 H. Schwendinger, J. Schwendinger, Defenders oforder or guardian
ofhuman rights,
Issues in Criminology, 5, 1970, p. 123-157; The continuing debate on the
legislatie
approach to the definition of crime, Issues in Criminology, 7,1972, p. 71-81.

330

11 0 A. Baratta, Criminologie critique et critique du droit penal; introduction

a la
sociologie juridico-penale, Montreal, Cahiers de l'Ecole de criminologie, no.
14,1983.
111 N. Christie, Limits to Pain, Columbia University Press, 1981, p. 198.
226

331

Paradoxal, aceleasi limite caracterizeaza si teoriile centrate pe

explicarea comportamentului delincvent individual. Studiind relatiile
dintre individ si grupul social, aceste teorii nu depasesc universul
restrns al grupului, considernd influenta acestuia asupra individului
ca unica sursa de determinare sociala.
De altfel, limitarea majoritatii acestor teorii la problematica
delincventei juvenile le face inapte de a construi o teorie generala a
comportamentului delincvent.
Reducerea problematicii socializarii numai la familie sau la
anturajul restrns al individului, nu poate constitui o schema de
analiza etiologica valabila pentru o societate n permanenta schimbare,
n care nivelele interiorizate n copilarie si pierd pe parcurs
semnificatia, odata cu trecerea la perioada adulta. Impactul pe care
organizarea societatii, evolutia sociala Ie au asupra formarii si
dezvoltarii personalitatii, ocupa un loc secundar n cadrul acestor
teorii. O alta eroare a acestor conceptii consta n tendinta de
socializare a omului, n exagerarea importantei factorilor sociali si n
neglijarea aproape totala a individului. Procednd n marea lor
majoritate la o analiza a delincventei la nivelul grupului, aceste teorii
sunt incapabile sa ofere o explicatie valabila cu privire la cauzele
directe ale comportamentului delincvent. Chiar si n acele rare ocazii,
cnd si propune o explicatie la nivel individual, cum este cazul teoriei
asociatiei diferentiale", conceptia ramne tributara aceleiasi erori
epistemologice, ce nu permite n final sa se raspunda la ntrebarea de
ce n conditii sociale similare numai unii indivizi comit infractiuni.
Ct priveste orientarile si curentele anilor '60 si '70 din secolul
XX ele au avut fara ndoiala meritul de a aduce un val de aer proaspat
n criminologie, de a incita pe cei dispusi poate sa se lase prada rutinei
si conformismului sa nu abandoneze, sa caute noi solutii.
Criminologia reactiei sociale, concentrndu-si astfel eforturile
asupra studierii proceselor de actiune si reactiune n cadrul carora
devianta si respectiv delincventa nu ar fi dect rezultatul direct al
reactiei pe care acestea le provoaca n snul membrilor societatii,
aduce, fara ndoiala, n cmpul reflectiei criminologice, elemente
interesante.

332

227

333

n primul rnd, ea atrage atentia, asupra necesitatii pentru

criminologie de a-si extinde sfera de interes si asupra proceselor de
elaborare a legii, ct si de aplicare a acesteia.
n al doilea rnd, promotorii acestei tendinte scot n evidenta
caracterul dinamic al actului infractional. n aceasta viziune, arata
R. Gassin112, devianta nu mai este considerata a fi o unitate statica,
un produs ineluctabil al personalitatii delincventului", asa cum este
considerata de catre clinicieni, ci rezultatul unui proces dinamic de
interactiune sociala.
n al treilea rnd, cercetarile orientate n aceasta directie aduc n
discutie influenta pe care stigmatizarea" o poate avea asupra
conduitei individului si, n special, asupra persistentei acestuia n
activitatea infractionala. ntr-adevar, fenomenul stigmatizarii este un
fenomen real ce nu poate fi ignorat, care apare n urma comiterii
infractiunii, dar mai ales n urma sanctionarii infractorului. Individul
astfel etichetat devine inevitabil un marginal. /
Reactia de respingere a societatii determina aproape ntotdeauna
o contrareactie din partea acestuia (a infractorului), manifestata cel
mai adesea prin opozitia fata de normele legale. De aici, dificultatea
pentru cel etichetat de a se smulge din mediul infractional, de a se
integra n societate. n acest sens, cercetarile amintite conduc la
concluzii interesante cu privire la cauzele recidivismului si la
explicarea unor cariere criminale.
Teoria reactiei sociale pacatuieste nsa printr-o serie de exagerari,
care o ndeparteaza de la explicatia stiintifica a fenomenului.
Negnd actului infractional orice suport obiectiv, considernd ca
fenomenul de delincventa nu exista ca atare, ci numai ca un produs al
reactiei sociale, exponentii acestei conceptii ofera semnificatii de relatie
cauzala unei relatii incontestabile, dar nu de aceasta natura. Mai mult
dect att, spre a putea ajunge la o atare concluzie, a fost necesar sa se
afirme ca temporal" reactia sociala precede fenomenul de delincventa.
Viziunea formalista a adeptilor acestei teorii tinde astfel la o simplificare
ce nu poate fi depasita dect acceptnd ncorsetarea realitatii
incomparabil mai complexe, ntr-un veritabil pat al lui Procust.
334

11 2 R. Gassin, op. cit., p. 265.

228

335

Desigur, nu se poate nega ca delincventa este si un produs al

reactiei sociale, dar nu se poate ignora ca declansarea unei atare reactii,
formularea consensului social de oprobiu are drept sorginte, drept
impuls initial, actul infractional nteles ca o ncalcare a unor prescriptii
legale imperative si nu ca un produs ineluctabil al reactiei sociale.
Ceea ce se pierde din vedere, mai ales n cadrul acestei viziuni,
este ca adeseori infractorii se recruteaza chiar din rndurile membrilor
clasei sau grupului aflat la putere, asa nct ideea adeptilor teoriei
reactiei sociale conform careia infractiunea este o eticheta aplicata
arbitrar de clasa sau grupul social dominant unor fapte savrsite de cei
din sfera sa nu se verifica, evidentiind aceeasi tendinta de simplificare
pe plan teoretic a unor realitati mult mai complexe.
n sfrsit, o ultima remarca priveste limitele n care grupul
social dominant actioneaza n sfera proceselor de care ne ocupam.
Nici acest aspect nu este nsa supus unei analize ndeajuns de nuantate
de catre reprezentantii noii criminologii.
Desigur, att n procesul de legiferare, ca si n procesul de
aplicare a legii, rolul hotartor l are, asa cum aratam, grupul social
aflat la putere. Influenta acestora, nu este unica si nelimitata. n cadrul
proceselor amintite se reflecta ntotdeauna si influenta altor grupuri
336

sau paturi sociale, a caror greutate si valoare sunt cu att mai mari cu
ct societatea este mai democratica,
97. CONCLUZII. Este evident ca evolutia criminologiei este
conditionata de progresul general al stiintei. Or, cu toate descoperirile
exceptionale ce s-au facut n ultimul timp n diferite domenii, tainele
universului uman nu sunt nca pe deplin luminate. Limitele
criminologiei n descifrarea acelor meandre ale personalitatii
individului sunt determinate, prin urmare, de stadiul actual al
cunoasterii stiintifice.
Reprosul noii criminologi" este deci ntemeiat ct priveste
acele paradigme reductioniste care s-au pripit sa considere drept
cauze" ceea ce n realitate nu erau dect simple conditii. De aici nsa
si pna la a nega importanta studierii personalitatii infractorului este o
mare diferenta. Criminologul, tinnd pasul cu progresele ce se
nregistreaza n acele discipline legate n mod direct de studierea
fiintei umane, nu poate n nici un caz abandona cercetarile privind
personalitatea infractorului. Examinarea conditiilor sociale care
determina criminalitatea nu nlatura nici pe departe studierea
229

337

personalitatii infractorului, modalitatile prin care acesta filtreaza

influentele lumii nconjuratoare si alege n mod responsabil o directie
sau alta de actiune. De aceea, preocuparile criminologiei traditionale,
si ndeosebi ale celei clinice, de a analiza personalitatea infractorului
si mecanismul care l conduce la comiterea infractiunii, departe de a fi
inudle, ele sunt, dimpotriva, indispensabile cunoasterii si ntelegerii
complexitatii proceselor cauzale si sub acest aspect reprosul adus
clinicienilor este, dupa opinia noastra, nendreptatit.
Ct priveste criticile aduse resocializarii - ntemeiate sub aspectul
acelor abuzuri si deformari aparute n practica - acestea par sa ignore
anumite realitati care au contribui din plin la esecul acestei idei, precum
mijloacele materiale precare, personal insuficient si necalificat, lipsa
unei coordonari ntre diferitele organisme si institutii sociale.
Rentoarcerea la mijloacele represive traditionale nu ni se pare
astfel nici pe departe a fi o solutie care sa rezolve problema crimi-nalitatii.
Nendoielnic, cresterea criminalitatii, exacerbarea violentei,
necesitatea asigurarii unei protectii sporite membrilor societati sunt
realitati care trebuie privite cu maxima responsabilitate. Eforturile
pentru a gasi remedii ct mai eficace n aceasta directie trebuie nsa
canalizate pe o cale realista, de abordare nuantata att a fenomenului
infractional global ct si a individului n particular, de antrenare n
activitatea de prevenire si control a acesteia a unor factori multipli, de
diversificare a formelor de raspuns social.
Sub acest aspect nu putem sa nu fim de acord cu Leslie
Wilkins11 3 care arata ca n raport cu efectele similare ale diferitelor
forme de interventie penala trebuie preferate acelea care sunt cele mai
umanitare si al caror cost social este cel mai putin ridicat.
Privite n ansamblu, teoriile examinate, desi au pretentia de a
aduce schimbari esentiale cu privire la problemele fundamentale ale
criminologiei nu au depasit nca stadiul unor tatonari de suprafata.
Multe din tezele expuse prezentate ca noi" sau radicale, nu fac dect
sa reia idei exprimate cu mult nainte. Elocventa ni se pare n acest
sens concluzia autorilor criminologiei critice" ca nu exista o
criminologie pentru ntreaga societate, ci numai pentru o societate
338

determinata n timp si spatiu. Petre Pandrea o spusese n... 1945.

Capitolul V
TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATE
98. CARACTERIZARE. Asa cum s-a vazut n capitolele ce
preceda, teoriile criminologice prezentate, desi au depasit un anumit
reductionism, ramn totusi tributare stiintelor din care criminologia sa
desprins.
ncercarile de spargere a barierelor epistemologice ale disciplinelor
mama" nu sunt nsa absente n criminologie si au urmat,
sintetic prezentate, doua directii:
1.
integrarea variatelor aspecte ale crimei si criminalului
ntr-o singura teorie de natura multifactoriala";
2.
integrarea selectiva - toate orientarile (teoriile, conceptiile)
contin anumite adevaruri, iar contradictiile dintre
ele reflecta natura complexa a problemei studiate.
Cel de al doilea tip de abordare se bazeaza, prin urmare, pe o
combinare a diferitelor teorii, ntr-o posibila si unica explicatie.
Examinam n cele ce urmeaza unele dintre cele mai semnificative
teorii ce se nscriu n cadrul acestui proces de integrare considernd ca
n cazul primei directii nu ne aflam dect n fata unei false integrari.
99. TEORIA INTEGRATA A VIOLENTEI. Reprezentantii
acestei teorii sunt Wolfgang si Ferracuti. Pornind de la ideea ca
sarcina criminologiei nu este aceea de a explica societatea, nici
individul si nici macar individul n societate, ci numai un aspect
specific al vietii sociale si anume violarea legii, acesti autori considera
ca o teorie criminologica integrata este aceea care coreleaza o serie de
opinii cu privire la de ce, unde si cum" s-a comis o crima, ntr-o
singura explicatie care va avea o mai mare valoare explicativa, ca
oricare din sursele sale originare1.
Necesitatea unei atare teorii o subliniaza nca n 1967 (vezi
339

supra 89) cnd studiaza subculturile de violenta. Cei doi autori

ncearca sa integreze n plan teoretic si metodologic concluziile lui
Sellin cu privire la conflictul de cultura (vezi supra 89B), teoria lui
1 M. Wolfgang and F. Ferracuti, The Subculiure ofViolence, California,
Beverly Hills:
Sage Publications, 1982, p. 4-5.
231
Cohen privind subculturile delincvente (vezi supra 89 C) si rezultatele
unui studiu pilot realizat la Universitatea din Montreal sub
coordonarea lui Denis Szabo care si-a propus sa evalueze sistemul de
valori morale ale delincventiloi^.O alta sursa de inspiratie o reprezinta
Sutherland cu teoria asociatiilor diferentiale (vezi supra 89 A).
Teoria lui Wolfgang si Ferracuti are la baza conceptul de
subcultura violenta ca varianta a subculturii delincvente. Aceasta se
caracterizeaza printr-un sistem de valori si norme si printr-un stil de
viata n care tema" violentei domina.
Cei doi autori insista ndeosebi pe orientarea axiologica duala a
indivizilor ce apartin unei subculturi delincvente, reflectata n
internalizarea valorilor si normelor determinate de nevoia de
autoaparare fata de un mediu considerat ostil dar si n aderarea la
valorile si normele oficiale".3
De aici rezulta prima lor concluzie: indivizii care mpartasesc
valorile si normele culturii violente nu actioneaza neaparat n orice
situatie ntr-o maniera violenta ci numai ca sistemul de valori si norme
propriu acesteia creaza asteptari de tip violent. Raspunsul violent este,
astfel, fie asteptat, fie cerut de membrii grupului. Studiul de caz al
unor infractiuni de violenta, cu precadere al omuciderii, i duce la
concluzia ca, n marea lor majoritate, att faptuitorii ct si victimele
apartin aceluiasi grup (subcultura) n care comportamentul violent
reprezinta regula.
O alta concluzie interesanta este aceea ca numarul si varietatea
situatiilor n care un individ recurge la violenta pot fi considerate ca
un indicator al nivelului de asimilare a valorilor si normelor asociate
340

cu violenta.
Perceptia diferita a stimulilor de violenta si, n consecinta,
varietatea de reactii, de la loviri usoare pna la formele maxime de
violenta precum omorul releva, potrivit lui Wolfgang si Ferracuti,
importanta dimensiunii psihologice n procesul de aderare a
individului la o subcultura violenta.
2 D. Szabo, F. Goyer, D.Gagne, Jugements morawc et milieu socioculturehetude
pilote, Departement de Criminologie, Universite de Montreal, 1964 citat de
M.
Wolfgang, F. Ferracuti, op.cit. p.129 si urm.
3 Wolfgang si Ferracuti, op.cit. p. 158-161.
232
Autorii considera ca Ethosul propriu subculturii violente se
regaseste la toate categoriile de vrsta ,dar este mai prezent n
perioada cuprinsa ntre adolescenta trzie si vrsta mijlocie (a 2-a).
Aceasta constatare nu trebuie sa duca la concluzia ca toti cei
care apartin acestor grupuri de vrsta (sau dupa caz, minoritare, de gen
etc.) adera la stilul de viata violent ci, mai ales, faptul ca frecventa
ridicata a comportamentului violent la aceste vrste reflecta anumite
diferente" n nvatarea violentei" ca un mecanism de rezolvare a
unei probleme de natura conflictuala.4 Autorii preiau, asadar, de la
Sutherland ideea comportamentului violent ca un comportament
nvatat prin asociere sau identificare diferentiata cu modele violente,
sustinnd ca nu toate persoanele expuse, chiar egal expuse, unor
asemenea asocieri internalizeaza n mod egal valorile si normele
specifice subculturii violente, deosebirile fiind puse pe seama
diferitelor variabile ale personalitatii umane.
Demna de retinut este si concluzia potrivit careia cel ce refuza
sau esueaza sa traiasca n conformitate cu cerintele (asteptarile) conflic
tuale ale grupului risca sa fie respins de catre acesta. Barbatul care nu
apara onoarea companiei sale feminine, lasul" care evita riposta
violenta sunt stigmatizati, mpinsi n afara grupului sau chiar executati
n maniera reglarii de conturi" specifica criminalitatii organizate.
Chiar si acei membri ai grupului care se conformeaza si unor
341

valori si norme "oficiale" nu considera tipul de raspuns violent ca

imoral sau amenintator, mai mult, n situatia n care acest tip de
raspuns se produce, acestia cauta sa-1 legitimeze si chiar sa-1 sprijine.
Analistii5 considera ca teoria integrata a lui Wolfgang si
Ferracuti a fost una din primele ncercari de a integra orientarile de
ordin sociologic, antropologic, istoric si psihologic, incapabile fiecare
dintre ele sa ofere o explicatie convingatoare a multitudinii de
comportamente violente ntr-o constructie" care sa ajute la
ntelegerea modului n care aderenta fata de un set de valori si norme
ce valorizeaza" violenta se concentreaza n anumite grupuri sociale
sau spatii ecologice specifice care pot propaga fenomene de violenta
de o anumita amploare n societate.
4 ibidem, p.170-171
5 J.E. Holman, J.F. Quinn, Criminology, applying theory, West Publishing
Company,
1992, p. 315
233
100. TEORIA GENERALA" A LUI HIRSCHI SI
GOTTFREDSON (TEORIA AUTOCONTROLULUI SCAZUT).
Michael Gottfredson mpreuna cu Travis Hirschi elaboreaza n ultimul
deceniu al secolului XX, teoria autocontrolului scazut6. Aceasta teorie
succede teoriei controlului controlului social (bonding theory, vezi
supra 91B) a lui Hirschi, autorii prezentnd-o ca o teorie generala" cu
privire la criminalitate.
Conceptul de baza cu care autorii opereaza este acela de autocontrol
(self-control). In sens larg, autocontrolul reprezinta mecanismul si
capacitatea de continua urmarire a comportamentului propriu, ndeosebi a
reactiilor impulsive si de ponderare, modificare sau frnare a lor, de
revenire la norma. Astfel, autocontrolul apare ca o dimensiune a stapnirii
de sine"7. Acesta difera de la individ la individ si se ntinde pe o scala de
la scazut sau slab pna la bun (adecvat) sau puternic.
Asa cum se arata n literatura de specialitate8, este aproape
imposibil ca o persoana sa poata controla integral propria conduita.
Incertitudinea determinata de actiunile altora sau de anumite evenimente,
mprejurari, imposibil de prevazut care influenteaza inevitabil
342

conduita individului face ca, n anumite mprejurari, ceea ce apare ca

auto-control sa fie partial rezultatul influentei sociale exercitate de
altii n situatia sociala concreta sau al interiorizarii"9.
In opinia lui Gottfredson si Hirschi, crima - ca orice alta forma de
devianta - rezulta din incapacitatea individului de a dezvolta un
autocontrol adecvat (potrivit). Autocontrolul se formeaza n primii ani
de viata, n copilarie. Aceasta perioada este determinanta pentru
evolutia ulterioara a individului. Atunci cnd copiii si tinerii esueaza n
a-si construi un autocontrol potrivit (adecvat) exista riscul ca ulterior sa
mbratiseze modele de comportament deviante sau criminale. n acest
sens, atentia principala a lui Gottfredson si Hirschi se ndreapta asupra
familiei. Aceasta are rolul determinant n formarea si dezvoltarea
autocontrolului. Cei doi autori ies astfel din cadrul teoriilor sociologice
234
traditionale care, asa cum am vazut, se focalizeaza pe experienta sociala
a tinerilor ndeosebi n afara familiei.
Teoria ca atare se diferentiaza si de teoria anterioara a lui
Hirschi (bonding theory) care acorda un rol esential controlului
indirect. De aceasta data controlul direct" al parintilor, modalitatile
prin care acestia supravegheaza copiii, au rolul hotartor n formarea
unui autocontrol adecvat (potrivit). Daca acesta nu se realizeaza sau se
realizeaza defectuos copilul tinde sa devina impulsiv, sa fie lipsit de
sensibilitate, sa reactioneze la frustrari mai degraba prin actiuni fizice
dect prin actiuni verbale (pe cale orala).
n cazul n care persoanele care poseda un autocontrol scazut
vin n contact cu ocazii criminogene atunci trecerea la act este mult
mai rapida.
Interesanta n cadrul acestei teorii este analiza pe care cei doi
autori o fac cu privire la elementele autocontrolului si semnificatia pe
care le-o confera acestora la antecedenta cauzala a crimei. Astfel:
- spre deosebire de indivizii care poseda un autocontrol
adecvat si care au capacitatea de a-si amna satisfacerea
dorintelor, cei cu un control scazut au tendinta de a
raspunde imediat unor stimuli din mediul nconjurator
343

avnd o orientare, cum spun cei doi autori, aici si

acum";
- actele criminale procura ntr-o maniera simpla dar, mai
ales usoara (lesnicioasa), satisfacerea dorintelor: bani
fara munca, razbunare fara a apela Ia caile legale, etc;
- actele criminale sunt excitante, riscante, palpitante ele
presupun viteza de reactie, agilitate, dedublare. Indivizii
cu un autocontrol scazut au tendinta de a fi aventurieri,
materialisti,apeleaza cu precadere la forta fizica"a
argumentelor spre deosebire de cei cu un autocontrol
adecvat care sunt de regula precauti, chibzuiesc consecintele
actelor lor, apeleaza Ia argumente verbale";
- comportamentul criminal mpiedica dezvoltarea unor
relatii de lunga durata privind locul de munca, cuplul,
cercul de prieteni, instabilitatea fiind caracteristica
acestora;
235
crimele au ca rezultat durere si disconfort pentru
victime: deposedare de bunuri, vatamari corporale, violarea
vietii private; indivizii cu un autocontrol scazut au
tendinta spre egocentrism, indiferenta afectiva, lipsa de
sensibilitate fata de suferintele si nevoile semenilor.
Daca trasaturile ce caracterizeaza un autocontrol scazut, mai sus
nfatisate, sunt identificate nainte de vrsta la care ncepe raspunderea
penala ele pot fi, n opinia autorilor, corectate si riscul de a comite
infractiuni redus.
Autorii sublinaza nsa ca indivizii cu un autocontrol scazut sunt
mai predispusi sa comita crime, cu alte cuvinte se regasesc ntr-o
proportie mai ridicata printre criminali, acestea nefiind prin urmare
consecinta necesara si automata a unui autocontrol scazut.
Interesanta este nsa concluzia celor doi autori potrivit careia pe
termen lung satisfactiile" pe care comiterea unei crime le procura
sunt infinit mai reduse dect consecintele negative ale acesteia:
casatorii destramate, copii abandonati, locuri de munca pierdute, vieti
risipite, destine distruse.
Teoria autocontrolului scazut a antrenat o serie de critici.
Limitele teoriei rezida, n primul rnd, tocmai n pretentia acesteia de
344

a oferi o explicatie generala" a criminalitatii. Cel mai elocvent

exemplu l ofera criminalitatea gulerelor albe" ai carei autori prezinta
trasaturi de personalitate ce difera sensibil de portretul criminalului
oferit de Gottfredson si Hirschi. O alta critica are n vedere faptul ca
efectele autocontrolului scazut nu anuleaza si cu att mai mult nu
explica consecintele altor factori sociali ai crimei, ndeosebi cei
obtinuti prin procesul de nvatare" (vezi supra 89A).
101. TEORIA INTEGRARII CULTURALE DIFERENTIALE
A LUI DENIS SZABO (1929-). Denis Szabo s-a nascut n
data de 4 iunie 1929 la Budapesta. La 19 ani devine student la Institutul
de Sociologie al Facultatii de Litere a Universitatii din Budapesta. n
1948 paraseste Ungaria si-si continua studiile n Belgia la Universitatea
din Louvain, Facultatea de Stiinte Politice si Sociale. si sustine teza de
doctorat Crime si orase" n 1956. Doi ani mai trziu accepta invitatia
de a preda la Facultatea de Stiinte Sociale, Economice si Politice a
Universitatii din Montreal unde ramne definitiv. Initial nfiinteaza
236
Departamentul de Criminologie care, ulterior, devine Scoala de
Criminologie. O alta initiativa a renumitului criminolog canadian este
nfiintarea Centrului International de Criminologie Comparata (1969)
institutie cu un rol determinant n promovarea cercetarilor comparatiste
pe plan mondial. A publicat nenumarate carti si articole care au fost
traduse pe toate continentele. n 1987 devine unul dintre fondatorii
Asociatiei Internationale a Criminologilor de Limba Franceza (AICLF).
n prezent este presedinte de onoare al AICLF si al Societatii
Internationale de Criminologie.
Alaturi de o zestre impresionanta de titluri, diplome si medalii
prof. Szabo a primit si tidul de Doctor Honoris Causa din partea a
345

cinci universitati: Sienna Budapesta, Marsilia, Panteios din Atena10,

ultimul fiind acordat de Universitatea Bucuresti la 21 aprilie 2004.
Mentionam ca prof. Szabo este membru al Societatii Regale din
Canada, iar n anul 2004 a fost ales membru corespondent al
Institutului Frantei - Academia de Stiinte Morale si Politice.
Propunndu-si mai mult un ghid de reflectie dect o teorie, n
ceea ce denumeste domeniul interdictiilor, deviantei, crimei si
justitiei", ntr-un cuvnt criminologie"11, Denis Szabo studiaza
problematica
acesteia din perspectiva antropologiei culturale. Considernd
ca personalitatea si cultura reprezinta elementele constitutive ale
oricarei stiinte umaniste, Szabo le reuneste n cadrul unei conceptii cu
valente integrate. Szabo examineaza succesiv bazele antropologice ale
personalitatii si organizarii sociale si concluzioneaza ca normalitatea
(statistica), devianta, crima sunt vaste categorii comportamentale
asupra carora se exercita procedurile de control social.
Daca exista, arata Szabo, n fiecare societate o tendinta naturala
catre o anumita coeziune n jurul valorilor fundamentale, criminologia
are o sarcina diferita, n raport cu modelul societal si gradul de
integrare pe care l prezinta fiecare model.
La nivelul fiecarui sistem social exista o combinatie unica ntre
structura sociala (distributia pe vrste, sexe, diviziunea sociala a
muncii, mobilitatea sociala si geografica etc.) cultura (uzante si
10 M. Fournier, Entretiens avec Denis Szabo, Editura Liber, Montreal, 1998,
p. 11-15
ii Denis Szabo, De Vantropologie a la criminologie comparee, Paris, Vrin,
1993, p. 67.
237

346

cutume, valori si norme) si personalitatea de baza (profile psihologice

ale trasaturilor asimilate prin socializare si enculturatie).
Gradul de integrare a diverselor elemente n jurul valorilor
culturale confera sistemelor sociale o semnificatie att functionala
(utilitara), ct si morala (adeziune libera a indivizilor), care permit
stabilirea unei tipologii a societatilor.
Pornind de la aceasta clasificare, Denis Szabo distinge trei
categorii de sisteme sociale1":
sisteme sociale integrate, caracterizate prin existenta unoi
tensiuni ntre valorile sociale si individuale, ntre obiceiurile
grupurilor ce compun societatea si regulile ce
prescriu si sanctioneaza comportamentele individuale sau
colective. Exista nsa o corelatie, o armonie ntre mecanismele
dc reglare sociala si legislatiile care administreaza
conduitele. Criminologia, n aceste sisteme, reprezinta un
instrument important de planificare sociala, de prevenire
si represiune viznd ajustarea ripostelor la delincventa,
corijarea indivizilor care tradeaza ncrederea comunitatii.
Evaluarea masurilor luate constituie scopul principal al
cercetatorilor n criminologie.
sisteme sociale partial integrate, n care se manifesta nu
numai tensiuni dar si contradictii ntre valorile, normele
si conduitele individuale sau colective. Daca dezacordul
dintre grupuri si indivizi diversi privind valorile sau
normele nu este insurmontabil la nivelul principiilor,
interpretarile date nsa pot varia considerabil si pot constitui
surse de conflicte. In cadrul acestor sisteme, criminologia
are tripla functie: acumularea de cunostinte,
perfectionarea metodologiilor si construirea teoriilor cu
capacitati de predictie din ce n ce mai subtile si precise;
evaluarea performantelor sistemelor si practicilor socioculturale,
a institutiilor si a programelor destinate prevenirii
crimei; manifestarea unei atitudini critice n ce
priveste practicile n vigoare.
12 Ibidem, p.73 si urm.
347

238
- sisteme sociale non integrate caracterizate prin opozitii
aparent insurmontabile ntre valori, norme. Contradictiile
determina conduite incompatibile, conflictuale unele n
raport cu altele. n aceste sisteme sociale nu poate exista
o armonic prestabilita ntre valorile care motiveaza
conduitele, care justifica norme si mecanisme de reglare
sociala si juridica pentru ca acestea nu se bazeaza pe o
cultura comuna. Specific acestor sisteme sociale este si
Iaptul ca n vaste regiuni coexista, ntr-o maniera alaturata,
sisteme traditionale si moderne. Conflictele endemice
care caracterizeaza sistemele sociale non integrate
mpiedica perpetuarea lor. Nu este deci surprinzator ca
stiinta criminologiei nu are dect un rol limitat, preponderent
utilitar, iar criminologii nu evalueaza functionarea
institutiilor. Cercetatorii pot sa puna n evidenta nevoile
justitiabililor, precum si necorelarile dintre aceste nevoi si
protectia sociala. Rolul criminologiei trebuie sa fie esentialmente
critic, n serviciul exigentelor justitiei sociale.
Schimbarile rapide pe care le cunosc sistemele si practicile
socio-culturale n societatile dezvoltate reclama, prin urmare, un
examen critic, permanent rennoit asupra naturii conduitelor calificate
drept antisociale.
Crima, potrivit lui Szabo, trebuie sa fie considerata ca o structura
sociala: aceleasi forte care modeleaza omul n societate modeleaza la
rndul lor si criminalitatea.
Extinderea unor sectoare de activitate va duce incontestabil la
sporirea activitatilor ilicite. ntelegerea si explicarea crimei trebuie sa
urmeze dinamica schimbarilor sociale. Daca crima este un produs al
societatii, noi suntem constrnsi sa supravietuim cu ea. Teoriile care
sustineau ca delincventa se va reduce odata cu progresul social nu s-au
verificat. Ceea ce s-a verificat, arata Szabo, este ca sfidarea criminalitatii
se rennoieste, se transforma si se adapteaza o data cu evolutia
sociala. Restituind criminologiei sursa ei originara - antropologia Szabo integreaza n discursul sau postulatele esentiale ale diferitelor
orientari. Remarcabila este nsa perspectiva comparatista care deschide
criminologiei accesul la universalitate.
239
348