Sunteți pe pagina 1din 29

UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE JURNALISM SI STIINTELE


COMUNICARII

Deontologia mass-media

Titular: Prof. Univ. Dr. Tudor Cătineanu

Bucureşti, 2008

1
Obligaţiile minime ale studenţilor:

1. Să răpsundă la cinci din întrebările formulate în curs, sub titlul “Teme”


2. Să ilustreze două valori deontice cu exemple luate din mass-media actuală (românească
sau străină).
3. Extensia lucrării scrise trebuie trebuie să fie de 4 – 8 pagini.

2. ADEVĂRUL

Isus a afirmat propoziţia “Eu sunt adevărul”, iar Pilat i-a replicat sceptic:”Ce este
adevărul?!”. Comentând această secvenţă (întâlnire istorică), Hegel spunea că adevărul este
un cuvânt mare şi un lucru şi mai mare, şi că atunci când pronunţăm cuvântul adevăr, inima
trebuie să ne bată mai tare.
2.1. Definiţia. Criteriile
Există mai multe definiţii ale adevărului (A) şi ele nu sunt concurenţiale, ci complementare.
Să precizăm de la început că adevărul nu este propriu lucrurilor (fie ele entităţi, relaţii sau
însuşiri). Când spunem despre un lucru că este adevărat, subînţelegem că este autentic (adică
nu este un surogat sau un simulacru, deci nu este trucat), iar când spunem desprea un om că
este un om adevărat (respectiv că este un jurnalist adevărat), subînţelegem că el
întruchipează un model, o paradigmă optimă (că el corespunde conceptului său, ar zice tot
Hegel). Adevărate sau false (A – F) pot fi doar enunţurile (propoziţiile) noastre despre
realitate. Adevărul şi falsul (A – F), respectiv eroarea sau minciuna sunt relaţii: ele sunt
relaţii între enunţurile (propoziţiile) noastre şi realitatea pe care acestea o vizează (referentul
lor).
Definiţia cea mai simplă – clasică şi tradiţională- a adevărului şi falsului (A – F) o dă
Aristotel: „Adevărate sunt enunţurile (propoziţiile) care unesc în gândire ceea ce este unit în
realitate sau cele care despart în gândire ceea ce este despărţit în realitate; false sunt
enunţurile (propoziţiile) care unesc în gândire ceea ce este despărţit în realitate sau cele care
despart în gândire ceea ce este unit în realitate” (Organon).
Aceasta este definiţia cea mai simplă şi mai clară intuitiv. În mod curent este citată o altă
definiţie, tot a lui Aristotel, dar care este relativ hermetică întrucât este metafizică:
“Adevărate sunt enunţurile (propoziţiile) care afirmă că este ceea ce este şi că nu este ceea
ce nu este; false sunt propoziţiile care afirmă că este ceea ce nu este sau că nu este ceea ce
este”.
2.1.1. Adecvarea
Or factorii existenţiali este – nu este se referă tocmai la relaţia de adecvare dintre enunţuri
(propoziţii) şi realitatea vizată (adică referentul). Dacă această relaţie de adecvare există
(este) enunţul este adevărat; dacă relaţia de adecvare nu există (nu este) enunţul este fals.
Criteriul aristotelic de definire a adevărului (A) este îndeobşte numit criteriul adecvării.
Termenul adecvare a fost numit în timp şi cu alte sinonime: conformitate, corespondenţă,
concordanţă, consonanţă (Odobleja). Observăm aici că toate aceste sinonime (parţiale) încep
cu prefixul “co”, ceea ce ne va putea trimite direct la conceptul deontologic al corectitudinii.
Observăm, apoi, că definiţia aristotelică este persistentă în timp, fiind folosită şi azi şi că, în
sfârşit, ea este corespondentă cu ceea ce ne spune simţul comun şi bunul simţ despre adevăr
şi fals (A – F). Dacă pentru ştiinţa de vârf şi în primul rând ştiinţele naturii (numite şi exacte)
simţul comun şi bunul simţ pot fi neglijate sau sunt neglijabile, pentru discipline cum sunt
Retorica, Etica sau Deontologia, simţul comun şi bunul simţ sunt repere orientative
esenţiale.

2
Criteriul clasic şi tradiţional al adecvării a fost concurat în timp şi de alte criterii ale
adevărului şi falsului (A – B), dintre care, pentru nevoile noastre, vom mai menţiona doar
două.
2.1.2. Coerenţa
Criteriul coerenţei. Dacă raţiunea (gândirea umană) este unitară, ea unifică datele diverse ale
realităţii (informaţiile despre realitate) şi astfel ea este coerentă. Dacă nu, ea este incoerentă,
iar incoerenţa poate avea diverse grade de gravitate: de la lipsa de concentrare pe o problemă
(temă) sau o idee (sens), care se însoţeşte cu improvizaţiile superficiale, subiectiv – arbitrare,
până la cazurile maladive de delir (mai mult sau mai puţin organizat) sau de pulverizare a
eului care se exteriorizează în discursuri dadaiste (neinteligibile).
Criteriul coerenţei ne spune că dacă plecăm (în premisă) de la un enunţ adevărat (A), vom
putea ajunge (în concluzie), sau pe cale inductivă (urmată corect) sau pe cale deductivă
(urmată şi ea corect), tot la un enunţ adevărat (A), dar care este unul nou. Iar dacă se pleacă de
la un enunţ fals (F), se ajunge, pe aceeaşi cale menţionată, tot la un enunţ fals (F).
Criteriul coerenţei este revendicat mai ales de ştiinţele naturii, dar el este valabil şi în ştiinţele
socio- umane (umanioare, cum li se mai spune. Dar coerenţa este valabilă şi în afara
domeniului cunoaşterii, respectiv a spaţiului epistemic, cu valorile specifice adevărat – fals (A
– F).
Coerenţa este valabilă la nivel antropologic, întrucât prin ea se defineşte identitatea unui
individ (uman), sau unei colectivităţi (inclusiv a grupurilor socio- profesionale, deci inclusiv a
jurnaliştilor).
Coerenţa este valabilă, apoi, la nivel psihologic, întrucât integritatea unei persoane
(autointegrată psihic şi integrată social) are la bază unitatea (coerenţa) eului.
Coerenţa este valabilă, în sfârşit, pe plan etic, respectiv pe plan deontologic. Pe aceste două
planuri coerenţa ia forma atitudinală a consecvenţei. Un jurnalist (sau oricare alt profesionist,
ca şi oricare om dacă este om cu adevărat) nu poate să afirme (să rostească, să scrie) aici ceva
şi dincolo altceva (în spaţiu), sau acum ceva şi după aceea altceva (în timp). Astfel de situaţii
sunt, la limită, posibile dar tot Deontologia oferă mecanismele de corecţie a erorilor prin
rectificare, dreptul la răspuns şi dreptul la replică, după cum vom vedea mai târziu.
Observăm a doua oară că şi termenul coerenţă, ca şi echivalentul lui atitudinal consecvenţă
încep cu prefixul “co”, ceea ce ne trimite iarăşi la legătura lor cu conceptul deontologic
generic: corectitudinea.
2.1.3. Utilitatea.
Acest al treilea criteriu al adevărului – falsului (A – F) a fost intuit încă de Protagoras. Marele
sofist al Antichităţii eline considera că oricare enunţ (teză) este doar o opinie (ipoteză) şi că la
baza oricărei opinii stă o oportunitate, respectiv o utilitate.
Criteriul utilităţii a fost dezvoltat însă, într-o formă sistematică, în epoca modernă, de către
Pragmatism. Am văzut la începutul primului capitol că termenul şi domeniul Deontologiei
sunt legaţi de numele lui Bentham, un clasic al Pragmatismului.
Acest criteriu este definit prin enunţul celebru: “Este adevărat ceea ce este util”. Enunţul
pare, pe de o parte, clar, iar, pe de altă parte, pare obscur, încât în întregul lui el este cam clar-
obscur.
Enunţul vrea în esenţă să ne spună că numai acele cunoştinţe (produse sau rezultate ale
cunoaşterii) care pot fi traduse în practică şi care îşi vădesc (îşi dovedesc) utilitatea
(respectiv eficienţa) sunt cu adevărat adevărate. Restul sunt fantezii sau simple speculaţii
subiective, arbitrare. În pofida aparenţelor sau a rezervelor critice, enunţul conţine un
sâmbure de adevăr – ca să-i zicem aşa - , iar exegeţii au găsit chiar o corespondenţă între
acest enunţ şi teza epistemologiei marxiste potrivit căreia “Practica este criteriul fundamental
al adevărului”.
Cu tot sâmburele lui de adevăr, enunţul pragmatist este totuşi reductiv întrucât el pune
semnul identităţii (A = A) între adevăr (la care se adaugă şi alte valori, ca Binele,

3
Frumosul...etc) şi util. Enunţul poate fi corectat şi nuanţat în două sensuri, distincte dar
corelate:
Mai întâi, sfera adevărului este mai largă decât sfera utilului şi în acest sens există adevăruri
care nu-şi pot adeveri (dovedi) utilitatea, nu numai deocamdată, ci probabil niciodată. Este
vorba în primul rând de marile teorii asociate cercetării fundamentale. Nu vedem cum şi-ar
putea dovedi cândva utilitatea – astfel decât prin consecinţele ei derivate – Teoria generalizată
a relativităţii (Einstein).
Apoi, vectorul relaţiei dintre utilitate şi adevăr trebuie să fie inversat, în sensul că o
cunoştinţă care este adevărată, poate deveni şi utilă (eficientă) dacă este tradusă (transpusă)
în practică. Spus pe scurt: sfera adevărului este mai largă decât sfera utilităţii, iar mişcarea
lor se petrece de la cunoaştere spre acţiune, nu invers, chiar dacă la un adevăr s-a ajuns şi
printr-o practică (experienţă) anterioară, de tipul “pre”.
Poate că este potrivit să menţionăm în acest context şi distincţia pe care Constantin Noica o
face între adevăr şi exactitate. Exactitatea poate fi empirică (măsurarea, spre exemplu), dar
ea poate fi mai ales raţională, adică logico- matematică. Aceasta nu înseamnă că exactitatea
nu ar conţine adevăr; aceasta înseamnă doar că sfera Adevărului (A) este mai largă decât
sfera adevărului (a) conţinut în exactitate, tot aşa cum, în cazul Pragmatismului, prima sferă
(A) este mai largă decât a doua (a), cea verificată de şi confirmată prin utilitate.
Acum, ca şi în cazul criteriului precedent (coerenţa) şi utilitatea (eficienţa) este valabilă şi pe
alte planuri decât cel epistemic.
Ea este valabilă pe plan antropologic. În acest sens Aristotel afirma că moralitatea sau lipsa
de moralitate ale unui om se manifestă nu în somn, ci în timpul acţiunii lui diurne; Franklin
definea omul ca pe un “animal creator de unelte”; iar Hegel, după cum am văzut, a formulat
enunţul “Omul este ceea ce face şi face ceea ce este”.
Pe plan psihologic utilitatea (eficienţa) se manifestă ca motivaţie (sau determinare, cum i se
mai spune azi, sub o influenţă anglo- saxonă), aceasta fiind o premisă a intenţiei (atitudine
interioară), care se cristalizează în viitor ca scop, ca proiect, ca ideal.
Pe plan etic, utilitatea (eficienţa) se manifestă ca o concordanţă între intenţie (atitudine
interioară) şi manifestare (M). Sub aceeaşi regulă- într-o formă mai consistentă sau mai
exactă - stă şi regimul deontologic al utilităţii (eficienţei), întrucât primul pol al faptului
deontic (adică normele profesionale) vizează direct sau nemijlocit utilitatea (eficienţa).
Din definiţia aristotelică – dată la începutul acestui subcapitol – rezultă că adevărul şi falsul
(A – F) sunt relaţii; una de adecvare (potrivire), alta de neadecvare (nepotrivire). Iar dacă
vorbim acum de principiul respectării adevărului, ca principiu deontologic, este evident că
acest principiu particular este o modalitate de manifestare a corectitudinii ca principiu
(concept) generic. El exprimă relaţia noastră pozitivă (sau de adeziune) cu o relaţie de
adecvare (dintre enunţuri şi referentul lor), respectiv relaţia noastră negativă (sau de
respingere) a relaţiei de neadecvare (dintre enunţuri şi referentul lor).
Altfel spus, principiul deontologic al respectării adevărului este o formă particulară de
manifestare, pe plan epistemic, principiului (conceptului) generic (şi tot deontologic) al
corectitudinii. Este pusă aici în joc doar relaţia G – P. Cât priveşte al treilea termen acesta
vizează prestaţia personală a jurnalistului ca individ, ca persoană F (I).

2.2. Adevărul şi opinia


Diferenţa dintre adevăr şi opinie a fost stabilită încă în antichitatea elină.
2.2.1. Paradigma lui Protagoras
Este majoră aici contribuţia lui Protagoras, a cărui doctrină este reductibilă la trei enunţuri:
- Despre orice în această lume sunt posibile cel puţin două opinii (doxa), care sunt
susţinute cu argumente pro şi cu argumente contra. Argumentele pot fi mai puternice
şi mai puţin puternice, sau limbajul lui Protagoras, ele pot fi mai tari sau mai slabe.
Opiniile sunt diferite şi ele pot intra în dialog şi, la limită, în conflict.

4
- În situaţiile de conflict al opiniilor, obligaţia fiecăruia dintre cei doi oponenţi – să-i
numim Petru şi Pavel (P1 – P2) – este aceea de “a face mai tare argumentul mai slab”.
Şi cum oricare argument poate fi întărit, rezultă că, în principiu, conflictul opiniilor
este deschis la infinit. Conflictul se opreşte numai dacă un factor exterior dezbaterii şi
argumentării îl opreşte, dând câştig de cauză uneia dintre cele două opinii, respectiv
unuia dintre cei doi oponenţi (P1 sau P2 ). Un motiv al închiderii conflictului poate fi
spre exemplu, slăbiciunea (nepriceperea) unuia dintre parteneri, sau reducerea lui la
tăcere (cenzura).
- La baza oricărei opinii – după cum am văzut deja – stă o oportunitate, respectiv un
factor de utilitate.
Specificul opiniei (doxa) rezidă în faptul că ea nu este adevărată (A) / sau falsă (F), ci ea
poate fi doar mai tare sau mai slabă, mai întemeiată sau mai puţin întemeiată; aşadar mai
convingătoare sau mai puţin convingătoare. Spus pe scurt, opinia se constituie dincolo de
criteriile adevărat – fals (A – F): ea poate fi doar mai mult sau mai puţin verosimilă
(credibilă).
Protagoras – ca sofist – universalizează opinia, încât orice enunţ – teză sau antiteză – nu este
decât o opinie, respectiv o ipoteză.
2.2.2. Judecăţi de existenţă (JE) – Judecăţi de valoare (JV)
Aristotel va reacţiona împotriva acestei generalizări ruinătoare pentru adevăr (A) şi va stabili
diferenţa dintre enunţurile certe, de care se ocupă Analitica (adică Logica) şi enunţurile
opinabile sau verosimile, de care se ocupă Dialectica (şi Retorica).
În epoca modernă şi în gândirea post- kantiană, diferenţa dintre cele două tipuri de enunţuri
este reluată ca o diferenţă între două tipuri fundamentale de judecăţi: judecăţile de existenţă
(J.E.) şi judecăţile de valoare (J.V.) sau evaluare.
Judecăţile de existenţă (J.E.) pot fi factuale (“Trandafirul este roşu”) sau logice (“7 + 5 =
12”). Că sunt factuale (deci verificabile empiric), sau că sunt logice (verificabile logico-
matematic), judecăţile de existenţă (J.E) sunt obiective, sunt universale (sau universabile) şi
sunt impersonale, deci nu implică o atitudine a subiectului faţă de referentul definit. Pe plan
subiectiv, ele se asociază cu sentimentul nostru de certitudine (C1). De aceea ele nu pot fi
decât sau cert adevărate sau cert false.
În schimb, judecăţile de valoare (J.V.) – de tipul: “Trandafirul este frumos”, “Această grafică
ilustrativă este expresivă”, “P1 este un jurnalist onest”, “P2 este un jurnalist oportunist” – au
alt statut. Ele sunt marcate subiectiv (inclusiv afectiv – emoţional), sunt particulare şi deci
nu pot fi universalizate şi ele pot fi doar argumentate, nu şi demonstrate riguros exact. De
aceea, pe plan subiectiv ele se asociază cu convingerea (C2) şi nu cu certitudinea (C1).
Menţionăm că a treia reacţie subiectivă, credinţa (C3) este o varietate specifică a convingerii
(C2 ) şi apare în acele judecăţi de valoare (J.V.) care vizează valorile religioase (Sacrul sau
Profanul, în limbajul lui Mircea Eliade).
Am introdus în discursul nostru didactic termenii demonstraţie şi argumentaţie. Distincţia
pleacă tot de la Aristotel – de la diferenţa dintre analitic şi dialectic -, dar ea este reluată în
Neoretorica lui Perelman, în Tratat despre argumentare1. Perelman extinde obiectul Retoricii
la întreaga cultură – inclusiv la mass- media -, exceptând ştiinţa (ştiinţele). Demonstraţia este
posibilă şi necesară numai în ştiinţă (ştiinţe) şi aici se operează cu criteriul epistemic
adevărat – fals ( A – F), care ne dă certitudinea (C1).
Argumentaţia este posibilă în restul vast al culturii – inclusiv mass- media – şi în ea se
operează cu criteriul verosimil – neverosimil (respectiv veridic – neveridic, credibil –
incredibil) şi ea ne oferă convingerea (C2 ) sau credinţa (C3), care pot fi mai tari sau mai
slabe, mai profunde sau mai superficiale, mai durabile sau mai efemere.
De aici – şi sub influenţa modelatoare a unui complex de factori, inclusiv sociologici şi
politici – importanţa mare pe care opinia şi conceptul ei o au în epoca actuală.
2.2.3. Echivalenţe semantice
Termenul opinie are mai multe echivalente sau sinonime:

5
În limbaj cotidian opinia se numeşte părere. Cu un coeficient suplimentar de rigoare ea se
numeşte punct de vedere sau unghi de abordare. Dacă îi deschidem orizontul, respectiv
domeniul referenţial, ea devine perspectivă, iar o perspectivă poate fi mai îngustă sau mai
largă, deci mai mult sau mai puţin cuprinzătoare.
2.2.4. Cupluri valorice (jurnalistice)
Distincţia majoră pe care am făcut-o (şi cu ajutorul unui scurt excurs istoric) este planul de
fundal pe care se articulează câteva valori deontologice de relief, valori care se organizează
în cupluri:
Este mai întâi – după sfera subiectului – diferenţa dintre opinia colectivă (publică) şi opinia
individuală (personală). Opinia publică este mai mult decât suma opiniilor individuale –
exterioare faţă de mass- media- şi ea este mai mult şi altceva chiar şi decât suma opiniilor de
grup (socioprofesionale). Structura şi dinamica opiniei publice- la baza căreia stă interesul
public – este o problemă complexă de sociologie a opiniei publice. Sub raport deontologic, ne
interesează aici câteva aspecte, respective exigenţe:
- Într-un sens foarte larg, mass- media trebuie să fie şi expresia opiniei publice,
respectiv a interesului public. Această exigenţă reclamă scări (sau scale) ierarhice în
selecţia temelor şi faptelor, respectiv a evenimentelor abordate. Ce este esenţial şi ce
este neesenţial, respective ce este important şi ce este mai puţin important din
perspective (orizontul de aşteptare) al opiniei publice şi al interesului public?
Discuţiile (controversele) din media noastră actuală privind senzaţionalul sunt
semnificative în acest sens.
- Dar opinia colectivă (fie ea de grup sau opinie publică) este exprimată şi prin opinia
individuală (personală) a jurnalistului şi, prin extensie, a organului de presă la care
acesta activează. Prestigiul, credibilitatea şi audienţa jurnalistului (respectiv a
organului de presă) sunt parametrii variabili care depinde de buna funcţionare a
selecţiei evenimentelor în raport cu orizontul de aşteptare public.
- În funcţionarea optimă a acestui mecanism, esenţială este interactivitatea, care poate
lua două direcţii. Organul de presă poate face publică (întrucât o publică) o opinie
individuală venită din mediul public. Invers sau complementar, organul de presă
investighează – individual sau prin teste – opinia publică (calitatea, nivelul, direcţia),
respectiv curentele de opinie. Pe calea clasică a acestei interactivităţi, mass- media
poate deveni şi poate rămâne, cum ar spune Bernard Voyenne, “o formă a comunicării
colective” şi deci o formă de solidarizare umană. Valorile deontologice susţin şi
potenţează valorile morale (etice).
Al doilea cuplu deontologic asociat cu distincţia noastră de bază (adevărat – fals ≠ verosimil)
este dat de binomul dreptul la adevăr şi dreptul la opinie.
De dreptul la adevăr trebuie să beneficieze, în două feluri diferite, atât autorii (jurnaliştii), cât
şi beneficiarii lor (cititorii, ascultătorii, privitorii). Numai că primii trebuie să ajungă la
adevăr, sau să-l producă şi să-l exprime; secunzii trebuie să recepteze adevărul, să-l recepteze
corect şi eventual să-l susţină. Fără receptarea şi susţinerea publică, adevărul rămâne o insulă
izolată, nu un arhipelag sau un continent. Numai prin extensie, adevărul devine un mijloc
(media) şi în sensul de instrument al schimbării şi optimizării vieţii. Fără condiţia de media,
ca şi fără condiţia de mass, jurnalismul moare şi odată cu el moare şi jurnalistul.
Dreptul la opinie este complementar primului drept şi aparţine şi el, tot în două feluri diferite,
atât emiţătorul (E) cât şi receptorul (R). Aici apare o asimetrie, întrucât receptorul poate
exprima orice opinie, oriunde şi oricând, el fiind limitat (dacă îl are), doar de bunul simţ.
Jurnalistul însă trebuie să îşi modeleze opinia în funcţie de un set de valori deontologice, între
care responsabilitatea faţă de public (interesul public) este, după cum vom mai vedea,
esenţială.
Al treilea plan al distincţiei noastre de bază vizează forma de expresie.
În mesajele pe care le trimite, publicul (unii dintre membrii acestuia) pot transmite, în chip
absolut liber şi aleator, atât informaţii exacte (sau false) care ţin de adevăr, cât şi opinii care

6
ţin de atitudine. Nu există aici reguli prestabilite sau canoane. Elementul semnificativ (că este
el informaţional sau atitudinal) rezultă din media statistică a mesajelor.
În ceea ce priveşte jurnalistul, situaţia este cu totul alta, întrucât jurnalistul este (când şi dacă
este) un profesionist.
El este un membru al unui organ de presă care are o identitate: un titlu, un format, o orientare
generală. El este limitat de un set de reguli care pot fi tehnice, profesionale, juridice şi
deontologice. Asupra acestei probleme vom reveni la capitolul despre Libertate.
Esenţială este, în acest context, tipologia genurilor presei. Căci unele genuri merg
preponderent pe informaţie (ancheta, reportajul); alte genuri merg preponderent pe opinie
(articolul de fond, sau rubricile cu titlu generic Puncte de vedere); altele, în sfârşit, merg pe
combinarea, în propoziţii variabile, a informaţiei cu opinia (cronica, eseul). Teoria, şi în acest
caz Teoria genurilor presei defineşte precis profilul, bazat pe reguli, al acestor genuri;
Deontologia obligă la respectarea acestor reguli, acest respect fiind echivalent cu
corectitudinea. Încurcarea sau confuzia între genurile presei ţine sau de ignoranţă (lipsă de
profesionalism a celor neinstruiţi sau rău instruiţi), sau de prostie. Întrucât, cum spunea
cândva Mihai Ralea, “Prost este acela care încurcă punctele de vedere”.

2.3.Caracterele adevărului
Şi în teorie (mai ales în filosofie) şi în gândirea comună se face distincţia între adevărul
relativ şi adevărul absolut. Deşi pare evidentă, această distincţie nu este corectă, nu este
pertinentă.
Majoritatea gânditorilor au avut pretenţia (falsa certitudine) că au ajuns la Adevărul Absolut:
de la Thales din Milet care considera că esenţa ultimă a Lumii este apa, la Hegel care
considera că această esenţă ultimă este Ideea Absolută. Dar dacă există mai multe Absoluturi,
ele se concurează şi se anulează reciproc, după modelul, dat de Nietzsche, al “paianjenilor
care se devoră reciproc”. Această situaţie din Metafizică o regăsim în Teologie: căci dacă
există mai mulţi Dumnezei (mai multe monoteisme) şi aceştia se concurează şi se desfiinţează
reciproc. Din această concurenţă generalizată rezultă scepticismul (pe plan metafizic) şi
ateismul (pe plan teologic).
Adevărul Absolut (AA) este doar un vis, sau un proiect, respectiv un concept pe care îl putem
considera sau vid sau virtual, dar nu real. El este echivalent cu perfecţiunea care nu există sau
există la limita infinitului (∞), ceea ce poate însemna şi nicicând şi niciunde şi nicicum. Încât
ne şi putem mira cum a fost cu putinţă apariţia cuvântului perfecţiune în gândirea umană şi în
dicţionarele popoarelor. Dacă rămânem în această perspectivă de abordare (definire)
Absolutul nu este altceva decât relativul care este proiectat sau extrapolat la infinit (∞).
2.3.1. Două caractere complementare
Trebuie schimbată perspectiva, întrucât absolutul şi relativul nu sunt entităţi de sine
stătătoare, ci sunt însuşiri sau proprietăţi, respectiv caractere ale adevărului. Aceasta
înseamnă că dacă un enunţ (oricare) este adevărat, acest adevăr al enunţului are concomitent
şi caracter absolut şi caracter relativ. Are, mai întâi, caracter absolut, în măsura în care
(întrucât) el nu mai poate fi infirmat (contestat) niciodată, niciunde şi nicicum. Adevărul
matematic al enunţului 7 + 5 = 12 face parte din această categorie. Legea lui Arhimede
privind solidele cufundate în lichide are şi ea un caracter absolut, căci ea rămâne valabilă şi în
contextul teoriei generalizate a câmpului gravitaţional (Einstein) care o confirmă, nu o
infirmă.
Dar aceleaşi enunţuri, al căror adevăr are caracter absolut, au şi caracter relativ, întrucât
vizează doar o parte – oricât de mică sau de mare ar fi ea – din totalitatea Existenţei, din
Marele Tot.
Existenţa este infinită în spaţiu (S), în Timp (T) şi în complexitatea ei calitativă (Cx) şi există
un real progres al cunoaşterii care pleacă de la necunoscut (sau zero cunoaştere în limbajul lui
Blaga), la cunoscut; proces gradual şi virtual infinit. Prin caracterul absolut, enunţurile
adevărate se conservă şi se integrează în alte enunţuri (respectiv teorii) al căror referent este

7
mai cuprinzător, atât extensiv (S – T) cât şi intensiv, în complexitate (C). Dar tocmai prin
faptul că sunt integrate, ele sunt şi depăşite (în sens pozitiv), deci au un caracter relativ. Dar
cele două caractere (absolut şi relativ) sunt sintetizate în cel de-al treilea: caracterul gradual.
Putem vorbi legitim doar despre grade ale adevărului şi în oricare grad este prezent şi
caracterul absolut şi caracterul relativ. De aceea, căutarea şi găsirea adevărului este posibilă şi
este legitimă.
Având în vedere aceste distincţii epistemice, Frank Deaver vorbeşte despre diferite grade de
adevăr şi face deosebire între Adevăr (cu A) şi adevăr (cu a) şi propune “o scală pe care să se
meargă de la o extremă la alta”, adică de la Adevăr (cu A) la Fals (cu F) 2.
2.3.2. Cunoaşterea şi atitudinea
Dar aici apare o problemă nouă. Am tratat despre adevăr având în vedere doar enunţul şi
referentul lui obiectiv. Dar enunţul este enunţat de cineva, care este subiectul cunoscător. Se
acceptă că în ştiinţă (ştiinţe) subiectul cunoscător (epistemic) este şi trebuie să fie neutru sau
indiferent (Lévy-Strauss). În acest sens şi vorbeşte Jean Piaget despre “descentrarea
subiectului epistemic” în cartea Iluziile şi mizeriile filosofiei3. Noica foloseşte expresia
frumoasă “ethosul neutralităţii”. Este o problemă în ce măsură omul de ştiinţă ca om de
ştiinţă este sau poate să rămână absolut neutru. Atitudinea se poate manifesta tocmai ca
interes pentrui adevăr care poate fi dus până la pasiune şi uneori (Socrate, Isus, Giordano
Bruno) până la sacrificiu. Kant este primul care nu limitează interesul la cel material
(financiar sau vulgar mercantil ), ci poate fi interes pentru frumos, interes pentru bine,
interes pentru adevăr.
Dar în alte forme ale cunoaşterii decât cea ştiinţifică – de la cunoaşterea comună, prin
cunoaşterea de tip jurnalistic, până la cunoaşterea filosofică – intervin şi alte atitudini
(subiective) decât interesul pentru adevăr (când acesta există şi dacă există). Or, aceste alte
atitudini – la baza cărora stau diverse interese ne-epistemice şi pasiunile asociate acestor
interese – trebuie să fie cenzurate, “să fie puse între paranteze” (Husserl) în numele
interesului autentic pentru adevăr.
Adevărul este rezultanta unui proces complex în care intervin mai mulţi factori care
interferează. Proprietatea fundamentală a adevărului este obiectivitatea, iar gradul unui adevăr
este echivalent cu gradul cuprinderii adecvate a obiectului, sau referentului (atât extensiv cât
şi intensiv).
2.3.3. Modelul lui McQuail
Eminentul teoretician al mass-media ne oferă o excelentă schemă a obiectivităţii ca rezultantă
şi ca proprietate a adevărului 4.

8
Dacă o privim cu atenţie observăm că schema este organizată piramidal. Vârful piramidei îl
ocupă obiectivitatea, ca rezultantă care pleacă din bază (şi pe care se bazează). Din vârful
piramidei se desprind două secvenţe: factualitatea (adică referinţa la fapte) şi imparţialitatea
(adică absenţa unei părtiniri, a unui interes şi a unei pasiuni, deci “ethosul neutralităţii”).
Secvenţa din stânga (Factualitatea) are trei ramificaţii.
Linia discontinuă (_ _ _ ) este informativitatea, ceea ce înseamnă că într-un enunţ (respectiv
într-un set de enunţuri) trebuie să apară o informaţie nouă privind faptele. Unde nu există o
informaţie nouă, sau unde informaţia este redundantă (1=1) nu există cunoaştere reală,
efectivă.
Dar informaţia, fiind nouă şi reală, trebuie să fie şi relevantă. Termenul „relevant” este un
termen cheie şi el este interpretabil. Dar în spiritul întregii scheme, relevant înseamnă
semnificativ, adică, în limbajul nostru, esenţial şi specific.
A treia ramificaţie este adevărul, pe care îl subînţelegem deja ca adecvare a enunţului (sau
setului de enunţuri) la fapte.
Sintetizând, un enunţ este obiectiv dacă se referă la fapte şi dacă în această referire el aduce o
informaţie reală şi nouă, informaţie care este concomitent şi relevantă şi adecvată
(adevărată).
Ramificaţia din dreapta pune în joc complementar, nu referentul (obiectul) ci atitudinea
(subiectul – subiectivitatea).
Atitudinea propusă de schemă (model) este imparţialitatea. Aceasta este într-un fel o
nonatitudine, dacă ar fi să împărţim atitudinile în două mari clase: pozitive (pro) şi negative,
(contra). O putem numi, cu un termen consacrat echidistanţă, făcând însă precizarea (asupra
căreia vom reveni) că echidistanţa are ca echivalent complementar echiapropierea. Această
nunaţă este sugerată de ultimii termeni ai ramificaţiei din dreapta.
Penultimul termen este tocmai oscilaţia (antinomia) dintre balanţă şi non-partizanat. Tradus
în limbaj mai simplu, subiectul oscilează pozitiv între mai multe interese (echiapropierea),
dar rămâne pe o poziţie nepartizană sau neutrală (echidistanţa). Vorba poetului, care a fost şi
unul din cei mai mari jurnalişti ai presei noastre:
“Nu spera şi nu ai teamă
Ce e val ca valul trece
De te-ndeamnă, de te cheamă
Tu rămâi la toate rece”

9
Cu penultimul termen a fost vorba despre atitudinea interioară a subiectului (care este şi
epistemic şi evaluant). Ultimul termen se referă la forma de expresie a enunţului (setului de
enunţuri) care este numită chiar “prezentarea neutrală”. Autorul schemei are în vedere –
probabil – şi situaţiile în care se poate ajunge la o informaţie obiectivă (adevărată) care, totuşi,
prin modul de prezentare să fie distorsionată, falsificată. Având şi acest reper, din care rezultă
că la adevărul obiectiv se poate ajunge numai printr-un efort dublu, epistemic şi evaluant (sau
cognitiv şi axiologic), putem trece deja la penultima secvenţă a capitolului despre Adevăr.

2.4. Adevărul – falsul – eroarea; sinceritatea – minciuna


În orice enunţ (sau set de enunţuri) trebuie să distingem şi să identificăm două niveluri:
nivelul cognitive (sau logic) şi nivelul evaluant (sau axiologic).
2.4.1. Semnele axiologice
În Axiologie (teoria generală a valorilor, numită şi Filosofia valorii) este elaborată o tipologie
a semnelor axiologice. Astfel, aşa-numitul “câmp axiologic” este structurat din:
Valori care sunt simbolizate cu “+” şi în sfera cărora intră, spre exemplu, Adevărul, Binele,
Frumosul, Sacrul, Utilul, Sănătatea… etc. Dar, cum spune Tudor Vianu, spre deosebire de
lucruri, care sunt omogene şi pot coexista neutral, valorile prin însăşi natura lor sunt bipolare
ceea ce înseamnă că ele se implică, dar se şi exclud reciproc. De aceea, a doua sferă o dau
antivalorile.
Antivalorile – numite de unii teoreticieni şi “valori negative” sunt simbolizate cu “-“ iar în
sfera lor intră – simetric sau antisimetric – Falsul (respectiv Eroarea), Răul, Urâtul, Profanul,
Inutilul (Perniciosul), Boala.
Non-valorile sunt sau dincoace sau dincolo de valori şi antivalori; ele sunt neutrale sau
indiferente şi le simbolizăm cu “O”. Non-valorile sunt numite prin termeni care încep cu
prefixele “a” (amoral) sau “non” (non-estetic) respectiv “in” (indiferent).
Pseudo-valorile sunt un mixaj artificial şi neautentic, bazat pe denivelarea aparenţă – esenţă.
Ele par valori, deci sunt valori în aparenţă (la numărător), dar sunt non-valori sau chiar anti-
valori în esenţă (la numitor). De aceea ele pot fi simbolizate prin raportul +/0, - . Un exemplu
de pseudo-valoare este, în Estetică şi în artă kitsch-ul, care poate fi definit ca intersecţie
mecanică şi artificială a două stiluri diferite şi autentice.
Se poate observa, şi autorul acestor pagini a observat că în toate disciplinele cu caracter
normativ sau axiologic, ponderea şi spaţiul de analiză acordat valorilor este mult mai mare –
uneori, disproporţionat de mare – faţă de paginile consacrate antivalorilor, non-valorilor şi
pseudo-valorilor. Observaţia este valabilă şi cu referinţă la valorile adevărat – fals (A – F).
2.4.2. Adevărul şi falsul; falsul şi eroarea
Adevărul şi falsul se implică reciproc (A ↔ F), încât acolo unde totul ar fi adevărat, (A –
Adevărul Absolut) nimic nu ar mai fi adevărat, în absenţa reperului opus, adică falsul (F).
Invers, acolo unde totul ar fi fals (Falsul Absolut), nimic nu ar mai fi fals (F) în absenţa
reperului opus, adică adevărul (A).
De aceea, ca şi în cazul adevărului (A) şi în cazul falsului (F) nu putem vorbi despre un un
Fals Absolut (F A ) ci putem folosi expresia “absolut fals” ca pe un caracter propriu unui
“enunţ” (sau set de enunţuri). Aici apare problema delicată – de nuanţă – a diferenţei dintre
fals (F) şi eroare (E).
Problema poate fi soluţionată dacă o punem sub semnul diferenţei dintre demonstraţie şi
argumentaţie pe care am făcut-o într-un subcapitol anterior.
Falsul este, prin definiţie, un absolut fals şi el poate să apară numai în demonstraţie, atunci
când un enunţ, respectiv un set de enunţuri sau o teorie sunt respinse riguros exact, pe cale
factuală (inductivă) sau pe cale logico-matematică (deductivă). Enunţul “Toate lebedele sunt
albe” a fost dovedit ca absolut fals atunci când în Australia au fost descoperite şi lebedele
negre. Enunţul “7 + 5 ≠ 12” este şi el absolut fals din motive ce ţin de evidenţa raţională
(logico-matematic).

10
Spre deosebire – nu prăpastie – de Fals (F) eroarea apare în contextul argumentaţiei, deci în
contextul protagoreic al relaţiei dintre argumentul mai slab şi argumentul mai tare. Deci, spre
deosebire de fals, care e asociat cu caracterul absolut, eroarea poate conţine şi un sâmbure de
adevăr (virtual, potenţial) care poate fi actualizat printr-o argumentaţie mai largă sau mai
complexă. Dacă nu conţine acest sâmbure atunci eroarea este reductibilă la fals. Este
probabil semnificativ în acest sens, faptul că gânditorul Constantin Noica afirma că orice
istorie conţine nu numai amintirile, ci şi uitările şi că pe linia de amintire ar trebui să scriem
nu numai o “Istorie a adevărurilor”, ci şi o “Istorie a erorilor”. Spus pe scurt, falsul (F) este
vid şi steril; eroarea poate fi şi fecundă; falsul este demonstrat ca cert (de unde şi
certitudinea), eroarea este argumentată ca probabilă (non-certă).
2.4.3. Sinceritatea şi minciuna
De la acest triptic epistemic (adevărul – falsul – eroarea) putem trece direct la echivalentele
lor etice, exprimate prin termenii sinceritate – minciună. Şi în limbajul cotidian, dar şi în
mass-media se face adesea confuzia dintre adevăr şi sinceritate, sau între minciună şi fals,
respectiv eroare. Categoriile epistemice (3) şi categoriile etice (2) se corelează desigur, dar
ele nu se suprapun mecanic.
Când afirmăm despre cineva (P1 sau P2) că este sincer, înţelegem că el spune exact ce simte,
ce gândeşte, ce crede. Dar este foarte posibil să afirme sincer o propoziţie eronată sau chiar
una falsă: P1 a văzut în fundul fântânii un strigoi şi P2 a văzut pe cer un OZN. Invers, este
posibil să nu fi de acord, repectiv să nu crezi într-un enunţ care este evident adevărat, ceea ce
nu înseamnă că eşti un mincinos.
Cu aceleaşi personaje, P1 încă nu crede că “Pământul se învârte în jurul Soarelui”, iar P2 nu
crede că “Acupunctura este o tehnică terapeutică alternativă”. În astfel de situaţii este vorba
sau de Toma Necredinciosul, sau de ignoranţă sau de altceva, dar nu de reaua-credinţă.
Deci poţi fi sincer şi atunci când crezi (eşti convins) în ceva adevărat, dar şi atunci când crezi
(eşti la fel de convins) în ceva eronat, sau chiar fals.
Opusul etic al sincerităţii este minciuna iar ele sunt “bipolare” (Tudor Vianu) deci se
implică reciproc şi tot reciproc se exclud. Aici însă apare o asimetrie pe care încă Platon a
intuit-o, atunci când în dialogul Hippias Minor 5– după o lungă dezbatere asupra sincerităţii
şi minciunii – afirmă prin vocea lui Socrate, că “Numai mincinosul cunoaşte adevărul”.
Enunţul pare paradoxal, chiar straniu, dar el devine perfect inteligibil în prelungirea
distincţiilor făcute până aici. Deci cel sincer poate să creadă sincer şi să exprime în mod sincer
ceva care este de fapt eronat sau fals. Mincinosul ştie însă care este adevărul, respectiv ceea
ce crede el că este adevărat şi acest adevăr – fie el real sau crezut ca adevăr – el îl maschează,
respectiv îl acoperă cu altceva. Esenţa minciunii este tocmai mascarea adevărului, indiferent
dacă acesta este real sau este numai crezut ca real.
Aceasta înseamnă, printre altele, că omniprezentul (vehiculatul) concept al transparenţei nu
merge nici împotriva falsului nici împotriva erorii; pentru limitarea şi corectarea acestora
există alte instrumente. Dar nu merge nici împotriva sincerităţii celui care este în eroare, dar
rămâne de bună-credinţă. Conceptul transparenţei merge, pe latura lui critică, împotriva
minciunii, care este prin chiar miezul ei conştientă şi deliberată.

2.5. Scala deontologică a lui Deaver


Plecând de la conceptul de adevăr gradual, respectiv de grade ale adevărului, Deaver
stabileşte o scală înscrisă între două limite opuse, pe care - spaţial şi axiologic- ni le putem
reprezenta ca limita de sus şi limita de jos.
2.5.1. Adevărul cu „A”
Limita de sus este ocupată de Adevărul Absolut (A A). Dar am văzut că acesta este un
concept vid, echivalent cu perfecţiunea, care nu există în ordinea umanului. Deaver invocă
diverse considerente (raţiuni) pentru care acest Adevăr nu este posibil, între care şi condiţiile
spaţio-temporale, socio-politice, psihologice şi etnice în care se realizează orice cunoaştere.

11
Dacă omul de ştiinţă poate face, până la un punct, abstracţie de ele, jurnalistul o poate face în
mai mică măsură.
2.5.2. Adevărul cu „a”
După Adevărul cu “A” urmează gradele adevărului cu “a”.
Cu referinţă la distincţia dintre “A” şi “a” Deaver precizează: “Am putea preciza, mai
departe, că adevărul nu este neapărat incorect, însă este cu siguranţă mai puţin complet şi,
prin aceasta, mai puţin decât Adevărul”6.
În acest context şi în acelaşi sens este definită şi informaţia – “informativitatea” cum îi spune
Denis Mc Quail – ca nucleu al adevărului: “Considerăm că informaţia este adevărată, însă
acum înţelegem că ea reprezintă mai degrabă adevărul decât ADEVĂRUL”7.
În acelaşi context este definită şi obiectivitatea, într-o formulare excelentă: “absenţă a unei
subiectivităţi identificabile”. În cultura noastră şi în polemică dură cu Dobrogeanu Gherea,
marele Titu Maiorescu definea obiectivitatea - pe latura subiectului – ca impersonalitate
(proprie totuşi persoanei) şi dacă ea poate aparţine şi omului de ştiinţă şi artistului, nu există
nici un motiv să nu-i aparţină şi jurnalistului.
Forma specifică pe care o ia informaţia în presă este ştirea, care în limbaj popular poate fi
numită veste.
Şi o ştire – mai precizează Deaver – este obiectivă dacă are patru proprietăţi: acurateţea,
echidistanţa, echilibrul şi promptitudinea.
Dar adevărul (cu “a”) fiind, cum spune Deaver, “mai mult sau mai puţin complet” are el
însuşi grade atât pe axă extensivă cât şi pe axă intensivă: el poate fi mai mult sau mai puţin
cuprinzător (extensiv) sau mai mult sau mai puţin profund (intensiv). Aceste diferenţe
graduale întemeiază şi legitimează (cu o anumită limită de permisivitate) genurile jurnalistice
bazate esenţial pe informaţie (respectiv pe adâncirea acesteia), cum sunt: jurnalismul de
aprofundare, jurnalismul de interpretare, analiza ştirilor. Încât în jurnalism putem introduce
distincţia între ştirile “hard” şi ştirile “soft”.
Acum, în obţinerea şi transmiterea ştirilor, cum s-a sugerat deja, există şi limite de
permisivitate, limite care sunt trasate prin alte valori deontologice, după cum vom vedea.
Aici suntem la valoarea respectului faţă de adevăr (A).
Să precizăm că ideea de gradualitate a adevărului este cuprinsă, pe plan juridic, în jurământul
martorului: “Jur că voi spune adevărul, numai adevărul, tot adevărul şi că nu voi ascunde
nimic”.
2.5.3. Adevărul selectiv
A treia situaţie (al treilea moment din scală) este definit ca “intenţie de a convinge prin
intermediul utilizării selective a adevărului”8
Cu această categorie intră deja în joc şi evaluarea subiectului care operează – mai mult sau
mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin explicit – cu ierarhii care orientează selecţia
faptelor şi care, deci, tratează selectiv şi adevărul. Deşi în modalităţi stilistice diferite,
mecanismul este acelaşi în sfera relaţiilor publice (R P) sau în sfera jurnalismului propriu-zis (
J ), în sfera publicităţii ( P ) şi propagandă. În toate intră în joc opinia, care după cum am
văzut deja, este şi subiectivă şi are caracter retoric, adică persuasiv (convingerea, C2).
În sfera relaţiilor publice: “Elementul persuasiv poate fi subtil, însă trebuie să fie prezent.
Caracteristica distinctivă a autorilor de texte de relaţii publice este că sunt loiali unui
angajator colectiv sau instituţional, şi nu publicului; ei sunt înclinaţi mai degrabă spre o
persuasiune selectivă, decât spre informarea obiectivă”9 Aici intră în concurenţă – care poate
deveni conflict – două etici: o etică a persuasiunii bazată pe loialitate şi o etică a informării.
În sfera jurnalismului propriu-zis (în sens restrâns) intră în această categorie – după cum am
sugerat deja – editorialele şi rubricile de opinie, sau comentariile (punctele de vedere) cum
le-am spus. În aceste genuri opinia este afirmată deschis, explicit.
În limbajul autorului citat: “Editorialele exprimă opinia unui ziar; articolele de opinie
(comentariile) – opinia unei persoane anume”10
Dar şi primele şi secundele, ca şi alte subspecii, “îşi afirmă deschis intenţia de a convinge”.

12
În sfera publicităţii, în care sunt elaborate imagini ale obiectelor sau serviciilor utilizabile
(vandabile), mesajele transmise “reprezintă un alt exemplu al informării persuasive; ele sunt
în continuare supuse necesităţii de a fi corecte” 11
Deaver conchide că: “Totuşi, publicitatea nu-şi permite să mintă”12 însă în cazul ei trebuie să
crească rolul publicului ca interpretant. Iar dacă totuşi anumite texte publicitare mint, ele intră
într-o altă categorie a gradelor din scală.
În sfârşit, în sfera propagandei, schema rămâne aceeaşi: interpretarea selectivă a adevărului
din perspectiva unei opinii care, în acest caz, este bazată pe o ideologie. Deaver constată că
termenul ideologie este compromis, că propaganda poate transmite (selectiv) şi mesaje
adevărate dar că poate deveni uşor şi o minciună sfruntată (ultimul grad, degradat al scalei).
2.5.4.Neadevărul fără intenţie
În a patra categorie intră în joc “utilizarea neadevărurilor, însă fără intenţia de a înşela”.
Observăm că aici Deaver foloseşte termenul privativ neadevăr şi nu termenii eroare sau fals.
În această a patra categorie graduală a adevărului autorul include trei genuri:
Parabolele şi alegoriile sunt “exemple ale unei comunicări înţeleasă în mod clar ca fictivă şi
neadevărată, însă relatată fără intenţia de a înşela”13. Ilustrative şi faimoase sunt, în acest
sens mitul peşterii al lui Platon, sau parabolele lui Isus. Printr-o imagine fictivă sau
ipotetică, ele ne transmit un adevăr superior.
Apoi este ficţiunea care este şi ea, sub raport epistemic, neadevărată: “Ficţiunea este
neadevărată prin definiţie. Însă este definită deschis şi înţeleasă pe deplin ca neadevărată”14
Este, în sfârşit, eroarea onestă. Observăm că aici autorul revine la termenul eroare. Această
utilizare lexicală alternativă de termeni (neadevăr ≠ eroare – fals) ne trimite la ceea ce am
spus în subcapitolul despre sinceritate şi minciună. Este aici situaţia în care un om sincer,
crede tot sincer într-o eroare sau în ceva fals. El nu are intenţia conştientă şi deliberată de a
minţi şi – cel puţin pe plan psihologic – el nu minte, deci nu este mincinos.
Eroarea onestă pleacă din percepţia eronată sau interceptarea eronată a faptelor. Important
este faptul că nu există aici “intenţia de a înşela”, sau de “a trage pe sfoară” cum se zice la
noi. Sub raport etic categoria erorii oneste poate intra în cercul amoralităţii. Dacă eroarea
onestă poate fi pusă în evidenţă din exterior, comunicatorul însuşi trebuie să fie conştient de
posibilitatea ei şi trebuie să o prevină: “Pentru a comunica cât mai corect cu putinţă,
comunicatorul trebuie să se ferească de erori prin verificarea informaţiilor”15 Asupra temei
vom reveni într-un subcapitol despre sursele adevărului jurnalistic.
2.5.5. Înşelarea
A cincea treaptă (grad) al scalei îl dă situaţia în care există intenţia (conştientă şi deliberată)
de inducere în eroare, ceea ce este echivalent cu minciuna în înţelesul ei general. Dar, Deaver
distinge aici trei forme specifice (sau trei subgrade) ale minciunii.
Este, mai întâi înşelarea, dar “Înşelarea este o categorie mai largă de dezinformare pe care o
putem comunica fără a fi acuzaţi că am spus minciuni”16 Într-adevăr, îl poţi înşela pe
celălalt, dar te poţi înşela şi pe tine însuţi iar autoînşelarea nu poate fi asociată cu o intenţie
conştientă (ci eventual cu una subconştientă sau inconştientă, cum e cazul lui Alfredo din
romanul lui Dűrrenmatt Pana de automobil. Cu înşelarea suntem exact pe graniţa dintre non-
valoare (“0”) şi antivaloare (“-“).
Înşelarea are, la rândul ei, forme şi mecanisme diferenţiate, iar aici pot intra:
• Este, mai întâi, “Minciuna prin omisiune” în cazul căreia se omit anumite
informaţii sau se accentuează (se amplifică) altele. Şi într-un sens şi în celălalt
operaţia este conştientă (sau semiconştientă – TC) şi deliberată.
• Este, apoi, “Înşelarea prin generalizare” atunci când folosim expresii de genul
“Toată lumea ştie” sau “Se ştie”.
• Este, în sfârşit, “Înşelarea prin accentuarea exagerată a detaliilor”, ca în
cazul acelor rapoarte în care “sunt transmise informaţii atât de detaliate, încât
elementele cheie sunt omise”17.

13
După cum uşor se poate observa, această micro-tipologie a înşelăciunii se pliează (deşi e
parţială) peste mecanismele erorii.
2.5.6. Minciuna albă
După înşelare – ca formă limită a minciunii, vecină cu “0” – urmează minciuna albă care
este spusă “cu un scop bun”. Spre exemplu, atunci când nu i se spune unui bolnav că este
bolnav de cancer.
Dramaturgul H. Ibsen a numit această minciună “minciună vitală”, dar în piesa Nora el
ilustrează şi consecinţele funeste pe care le poate avea “minciuna vitală” – sau albă – atunci
când nu este folosită potrivit, în contextul potrivit. De altfel minciuna albă (sau vitală) intră
în contextul mai larg al compromisului, asupra căruia vom reveni în capitolul Deontologia
conflictelor.
2.5.7. Minciuna sfruntată
În sfârşitul sfârşitului şi după înşelare şi minciuna albă vine şi ultimul grad (degradat, cum
conotam), acela a minciunii sfruntate. Ea este motivată de “dorinţa nejustificată de a
înşela”. Prin determinativul “nejustificată” autorul înţelege că nu poate fi justificată etic,
deci nu poate fi acceptată, aprobată, dorită. Pentru că altfel ea este determinată (motivată) de
interese şi mai ales de conflictele de interese nelegitime. Mecanismul psihologic al minciunii
sfruntate este viclenia, asupra căreia vom reveni. Această ultimă formă (cea mai gravă) a
minciunii, imposibil de justificat etic, ar putea fi – crede Deaver – justificată teleologic: ea ar
putea fi folosită numai atunci când şi dacă ar servi la “evitarea unui deznodământ tragic”
(p.92).
Putem invoca aici, pentru o analiză cazuistică, o situaţie reală din al doilea război mondial,
situaţie controversată şi azi de către jurişti şi eticieni.
Rezistenţa franceză împotriva lui Hitler era alimentată şi cu oameni instruiţi în Anglia.
Majoritatea erau francezi şi ei erau debarcaţi în Franţa. Pericolul de a fi prinşi creştea, dată
fiind intensificarea activităţii şi vigilenţei Gestapo-ului. Cei care erau prinşi erau supuşi unor
torturi insuportabile pentru a li se stoarce informaţiile deţinute. Cei foarte tari rezistau chiar şi
cu preţul vieţii; cei mai puţin tari cedau, pentru a-şi salva viaţa. Instructorii englezi – “perfidul
Albion”- s-au gândit să-i dopeze pe o parte dintre viitorii membrii ai Rezistenţei cu
informaţii false, mergând pe ipoteza că unii dintre ei vor fi prinşi de Gestapo şi că sub
tortură, la limită, vor dezvălui informaţia ştiută. Or, situaţia este şi tragică şi absurdă, întrucât
tocmai cei mai puţin tari dezvăluiau Gestapo-ului o informaţie falsă, care venea în sprijinul
Aliaţilor. Am spus că aceasta este (a fost) o situaţie reală, nu un fapt de presă. Dar ea poate fi
interpretată din perspectiva (etică) a scalei lui Deaver.

2.6. Sursele. Credibilitatea


Acestea sunt două teme (probleme) intim corelate şi ele se leagă prin implicaţie: trebuie (şi
teoretic, şi practic) să plecăm de la surse pentru a ajunge la credibilitate.
2.6.1. Sursele
Ca şi în cazurile precedente, vom începe – urmând sfatul lui Aristotel – cu definirea
termenilor.
2.6.1.1. Conceptul de sursă jurnalistică
Jurnalistul nu dispune de aparatura tehnică (laboratorul) şi de procedurile teoretice riguroase
(metoda) de care dispune omul de ştiinţă. “Laboratorul” lui este – ca să zicem aşa – propria
lui capacitate de investigaţie, de analiză şi de interpretare. Dar, ca şi omul de ştiinţă,
jurnalistul trebuie să plece de la fapte, de la situaţiile reale. Un acelaşi fapt este explorat din
două perspective diferite de către jurnalist şi – să zicem – sociolog. Un fapt uman oarecare, un
accident rutier, va fi abordat astfel:
Jurnalistul se deplasează la faţa locului şi ia contact direct cu fenomenul petrecut.
Fotografiază situaţia găsită ad loculos; ia interviuri eventualilor supravieţuitori, martorilor
aflaţi întâmplător acolo, autorităţilor (poliţiştii, primarul). Dacă şoferul este un cetăţean
oarecare, reporterul îşi poate sintetiza informaţia obţinută într-o ştire care, după modelul celor

14
5 “W” al lui Laswell, răspunde la întrebările: cine, ce, când, unde, de ce? Dacă şoferul este o
persoană publică locală, el poate continua investigaţia folosind şi alte surse şi va elabora un
reportaj. Dacă şoferul este o persoană publică foarte importantă (Ludovic Orban), jurnalistul
poate lărgi investigaţia (până la un punct) printr-o anchetă. Sociologul, în schimb, nu se va
deplasa la fapta locului. El poate rămâne în cabinetul de lucru (“laboratorul” său), solicitând
de la sursele autorizate documentele privind toate “evenimentele rutiere” de pe o anumită
perioadă de timp (să zicem, un an).
Jurnalistul, aşadar, abordează direct un eveniment care poate fi semnificativ (în diverse
grade), sociologul abordează toate evenimentele – sau, cum se spune, “câmpul de
evenimente” –, căruia îi măsoară aria, cauzele sale (obiective, subiective), vectorii
tendenţiali. Imaginea teoretică obţinută în final poate fi comparată cu situaţia din anii
precedenţi (informaţie stocată) sau cu situaţia din alte ţări (postcomuniste) sau cu toate ţările
din Europa. Sociologul poate, în finalul finalului, să stabilească şi ierarhii, dar pe baze
absolut riguroase, statistice. Sarcina omului de ştiinţă se opreşte aici. Politicianul poate merge
mai departe şi să ajungă la implicaţiile şi consecinţele integrării în Europa. Dar politicienii
(unii) pot trece şi direct la ideea politică a integrării fără să mai consulte statisticile, deşi
cineva spunea cândva că “statistica este o armă teoretică revoluţionară”.
Spus pe scurt, jurnalistul abordează direct şi din apropiere un fapt (situaţie, eveniment);
sociologul abordează, indirect şi de la distanţă, un câmp de fapte.
Prima dificultate de care se loveşte jurnalistul este tocmai selecţia faptului, ca fapt pur
jurnalistic. La prima vedere – şi chiar la a doua –, realitatea (vieţii) se prezintă ca un
conglomerat caleidoscopic, deci şi variat şi variabil, de fapte. Pe care dintre ele să-l selecteze
jurnalistul? Pe fundalul relativ omogen – dacă nu confuz şi deconcertant – al realităţii (vieţii),
unele fapte ies ele însele în evidenţă, în relief; se auto-reliefează, ca să zicem aşa. Este cazul
“accidentului rutier” menţionat şi sunt toate celelalte cazuri similare (un spectacol de muzică,
o secetă excesivă sau o inundaţie (sau ninsoare) la fel de excesivă, începutul şcolii şi, mai
ales, sfârşitul ei, o vizită la nivel înalt etc.). Dar sunt situaţii – cel puţin la fel de multe dacă nu
şi mai multe – în care faptele nu sunt evidente. Ele se constituie şi există sub suprafaţa vieţii,
în adâncimea sau în culisele vieţii. Adâncimea unui fapt poate fi una firească şi atunci vorbim
de profunzime, dar ea poate fi şi un falsă, bazată pe masacrarea deliberată a unui fapt (de
regulă, indezirabil) şi atunci vorbim despre simulare şi disimulare, ca în cazul afacerilor (şi
contractelor) dubioase, suspecte. Notrie şi într-un fel clasică este aici afacerea Watergate din
SUA, dar şi zona economiei subterane, care poate fi una gri (semimascată) sau neagră
(perfect mascată) din aproape toate ţările. Aceste fapte de adâncime sau mascate trimit la
suprafaţă doar indicii şi semne, pentru a reconstitui faptul, faptele.
Dar şi într-un caz (faptul evident şi perceptibil) şi în al doilea (faptul non-evident, deci
invizibil şi imperceptibil), jurnalistul trebuie să selecteze. Selecţia nu poate fi decât rezultanta
unei conjuncţii între interesul public (orizontul lui de aşteptare) şi interesul propriu,
respectiv experienţa acumulată.
Invocând personajele noastre (P1 şi P2), în prima situaţie (faptul evident, de relief), P1 vede
numai ce se vede şi nu vede nimic din ceea ce nu se vede; în a doua situaţie, P2 vede ceva
(altceva) şi în ceea ce nu se vede. În prima situaţie (faptul evident), sunt suficiente sursele
primare şi directe. Ele sunt, ca să zicem aşa, la îndemâna jurnalistului. Iar dacă scriem
“îndemâna” cu cratime (înde-mâna), putem zice să sunt la înde-vederea, înde-auzirea, înde-
gândirea jurnalistului. În a doua situaţie (faptul non-evident), sursele primare şi directe trebuie
să fie dublate (însoţite, completate) de sursele secundare şi indirecte. Aici putem introduce
distincţia dintre o sursă (oricare), sursă care poate fi precis delimitată (am văzut, am auzit, am
citit etc.) şi reţeaua de surse, care poate fi mai restrânsă sau mai extinsă.
Dacă prima dificultate pe care o întâmpină jurnalistul ţine de selecţia faptului (identitatea şi
extensia lui, pe suprafaţă şi în adâncime), a doua dificultate majoră ţine de bugetul de timp al
jurnalistului (şi al organului de presă). În această privinţă, Clifford Christians (şi
colaboratorii) afirmă:

15
“Dificultăţile apar, în primul rând, pentru că o mare parte din informaţie este obţintuă sub
presiunea termenului-limită, prin diverse trucuri profesionale”18.
Din acest citat – asupra căruia vom reveni – ne interesează acum doar expresia termen-limită.
Într-adevăr, toţi jurnaliştii lucrează sub presiunea timpului. Există cel puţin două motive care
întreţin această presiune:
În primul rând, este vorba despre un fapt extra-jurnalistic (fapt sau fenomen). Societăţile
tradiţionale erau aşezate în tipare constante şi previzibile. Inovaţiile şi evenimentele noi erau
cu totul rare, erau excepţii care se petreceau gradual, aproape imperceptibil. Viteza de
desfăşurare a lor era extrem de lentă, era în vecinătatea ne-mişcării, a încremenirii. Trecerea
de la societăţile tradiţionale (arhaice) la cele moderne este definită de Marin Preda, în romanul
Moromeţii prin expresia “Timpul nu mai avea răbdare”. Şi, într-adevăr, în epoca modernă,
toate evenimentele se multiplică (se înmulţesc), se complică toate conexiunile şi cresc toate
vitezele. Nu întâmplător a apărut în acest context nou şi Teoria relativităţii (Einstein).
Or, jurnalistul intră în criză de timp tocmai din nevoia (şi dorinţa) de a fi contemporan cu
evenimentele care apar şi dispar cu cea mai mare viteză; din nevoia (şi dorinţa) de a fi, cum se
spune, pe fază.
Al doilea motiv al crizei de timp este unul jurnalistic şi el ţine de concurs (concurenţialitate,
concurenţă): prioritatea informaţiei. Enunţul imperativ sună aşa: Este mai bun acela care dă
cel mai repede (primul) informaţia cea mai nouă. Acest imperativ jurnalistic ascunde o
capcană şi un pericol: informaţia poate fi absolut nouă, dar nesemnificativă, fără valoare. Este
cazul ştirilor de senzaţie. Dacă se trece de la fapte evidente la fapte non-evidente, capcana şi
pericolul se păstrează chiar într-o formă mai gravă; pericolul de a explora (şi a exploata)
sursele: sau parţial, sau superficial, sau şi într-un fel şi în celălalt.
2.6.1.2. Clasificarea surselor
Pentru că – am sugerat deja – sursele sunt şi pot fi mai multe, ele pot alcătui o reţea. Există
mai multe clasificări ale surselor, dar nu avem încă (nu ştim să avem) una integrală şi
standardizată (unanim acceptată). Vom folosi aici criterii particulare de clasificare.
În primul rând, după natura lor, sursele pot fi fiinţe umane sau “lucruri”.
Oamenii pot fi participanţi direcţi la un eveniment (agenţi, autori, actori, actanţi) sau pot fi
implicaţi în desfăşurarea lui. Pot fi apoi martori direcţi („am văzut cu ochii mei, am auzit cu
urechile mele”). Pot fi, în sfârşit, martori indirecţi şi prin extensie: este cazul specialiştilor
(tehnicieni) care revin asupra evenimentului consumat şi îl investighează (respectiv îl
testează, îl măsoară, îl descriu şi îl estimează) cu metode specifice, dar riguroase (procurorii,
poliţiştii, în cazul evenimentelor de genul celor menţionate la început, sau sociologii în acelaşi
caz-cazuri).
Prin termenul “lucru”-“lucruri” înţelegem, la propriu, lucrul ca atare (şoseaua, maşina,
parcul, şanţul sau maşina pe contrasens), dar prin extensie înţelegem şi toate aspectele, toţi
parametri materiali ai unei situaţii, ai unui eveniment care ajunge să fie fapt jurnalistic.
Aceşti parametri fiind materiali, sunt şi măsurabili.
Între fiinţele umane (agenţi, martori, experţi) şi lucruri (la propriu şi prin extensie), stau
documentele care au un statut mixt. Căci, pe de o parte, documentele sunt făcute de oameni
(şi poartă amprenta autorilor), pe de altă parte documentele au un substrat substanţial şi
energetic în care este încifrată grafia sensului, ca şi alte semne relevante.
Spus pe scurt, după natura lor, sursele pot fi oameni, lucruri şi documente.
Un al doilea criteriu de clasificare a surselor este cel al proximităţii şi este instructiv să
menţionăm aici apariţia (acum 3-4 decenii) a unei discipline moderne numită chiar
Proxemică. Disciplina studiază cu metode ştiinţifice contextul unei entităţi (fie ea fiinţă,
lucru sau eveniment). Pe această matrice merge şi a doua clasificare, căci ea distinge între
sursele primare, sursele secundare şi sursele terţiare.
Sursele primare sunt cele mai apropiate faţă de eveniment, au deci legătură directă cu el şi îl
descriu (îl consemnează sau îl analizează) tot direct.

16
Sursele secundare colectează şi sintetizează informaţiile din una sau mai multe surse primare,
incluzând aici – eventual – şi alte surse primare. Sunt descrise, spre exemplu, patru
evenimente rutiere petrecute pe patru şosele diferite (de regulă autostrada Piteşti şi Autostrada
Soarelui se înscriu în “câmpul evenimentelor”), relatate de patru reporteri diferiţi. Menţionăm,
în trecere, că am folosit aici cifra “4” pentru a sugera cele patru puncte cardinale (E, V, N, S).
În sfârşit, sursele terţiare sintetizează toate sursele secundare într-un tablou care trebuie să
conţină şi un maximum de informaţie, dar şi un maximum de concizie. Putem observa,
oarecum cu ochiul liber, că această clasificare a surselor după criteriul proximităţii ne
sugerează, prin analogie, treptele inducţiei la care recurge, cu alte proceduri tehnice şi omul
de ştiinţă.
Jurnalistul ajunge la un tablou final jurnalistic, iar omul de ştiinţă ajunge la un tablou final
teoretico-ştiinţific.
Tabloul jurnalistic descrie numai o parte dintre evenimente: evenimentele rutiere cele mai
importante (în acest caz, mai grave), deci mai semnificative, petrecute într-o singură zi în
întreaga ţară. Tabloul jurnalistului este veridic şi jurnalistul este virtual credibil (suntem
convinşi sau credem în tabloul lui şi avem încredere în jurnalist).
Tabloul ştiinţific sintetizează şi defineşte toate evenimentele consemnate, nu numai în ţară,
ci şi din Europa, nu numai dintr-o zi, ci dintr-un interval mult mai mare (luni, ani). Tabloul
ştiinţific este adevărat (riguros exact) şi ne oferă – după cum am văzut – certitudinea.
Între tabloul jurnalistic şi tabloul ştiinţific apar două diferenţe.
Mai întâi, tabloul jurnalistic nu conţine nici un element predictiv, care să se refere la viitor, el
consemnează ceea ce s-a petrecut; prezentul consemnat se converteşte în trecut şi – cum
spunea cineva – “cele trecute sunt închise şi nu se mai răzvrătesc”. Tabloul ştiinţific, întrucât
defineşte şi tendinţele (virtuale) dintr-un câmp de evenimente are şi o valoare predictivă (ce
se poate, ce s-ar putea întâmpla în viitor).
Apoi, şi în sfârşit, în tabloul ştiinţific nu se mai păstrează nimic din reţeaua factuală de la care
s-a plecat, fenomenele vizibile fiind transformate în cifre invizibile. În tabloul jurnalistic –
care trece pe poziţia de sursă terţiară – pot fi păstrate şi anumite elemente din sursă primară
(cel mai grav accident este descris mai pe larg şi este însoţit de o imagine grafică, fotografică
sau TV).
Primul criteriu de clasificare este cel al naturii sursei, al doilea este cel al proximităţii faţă
de sursă.
Un alt criteriu – necesar, dar încă necristalizat suficient – ar putea fi acela al diferenţei dintre
sursele principale şi sursele auxiliare (inclusiv suplimentare). Teoreticienii presei sunt
prudenţi cu acest posibil criteriu, pentru că (şi într-un fel pe bună dreptate) văd sau întrevăd în
spatele lui distincţia prea filosofică dintre esenţial şi neesenţial, respectiv – şi mai grav –
dintre esenţă şi fenomen. Se consideră oarecum tacit că mass-media şi jurnaliştii operează
preponderent în sfera faptelor reale şi evidente, deci pe suprafaţa fenomenală
(fenomenologică) a vieţii. Şi totuşi sunt solicitaţi (nu neapărat obligaţi) să ajungă la faptul
semnificativ sau la faptul relevant. Or, chiar expresiile folosite (“semnificativ”, “relevant”)
conţin în formă implicită (latentă) diferenţa (fie ea filosofică sau nefilosofică) dintre esenţă şi
fenomen, dintre esenţă şi aparenţă. Dar asupra acestui criteriu, respectiv asupra delimitării
lui faţă de al doilea criteriu, cel al proximităţii, vom reveni într-un alt text şi într-un alt
context.
Mai sunt şi alte criterii de clasificare dintre care mai reţinem diferenţa dintre sursele oficiale
şi cele neoficiale, neautorizate. Diferenţa este importantă sub raport deontologic întrucât ea
poate face distincţia dintre diverse tipuri de jurnalişti. Căci jurnalistul onest (autentic)
selectează echilibrat ceea ce este comun şi ceea ce crede el că este corect în ambele tipuri de
surse. Jurnalistul conformist ţine cont preponderent (dacă nu exclusiv) de sursele oficiale
(autorizate de către autorităţi). Jurnalistul oportunist foloseşte ambele tipuri de surse, dar în
proporţii variate şi variabile, în funcţie de o opinie deja formată (preformată) şi care
maschează un interes personal. În sfârşit, jurnalistul rebel (refractar) ţine cont preponderent –

17
dacă nu exclusiv – de sursele sale neoficiale (la care adaugă şi zvonurile) pentru a-şi apăra şi
a-şi afirma cu orice preţ opinia proprie şi propriul eu. Argumentul lui suprem este: „aşa văd
eu lucrurile” sau “aceasta este opinia mea”, ca şi cum prin faptul că este proprie, opinia ar fi
şi adevărată sau veridică.
2.6.1.3. Deontologia surselor
Am făcut distincţia dintre sursa singulară şi reţeaua de surse. Această distincţie împreună cu
cele trei criterii de clasificare a surselor ne conduc în linie directă spre o deontologie a
surselor analizată în câteva norme deontice.
Întrucât normele deontice au un caracter relativ riguros (precis), comparativ cu normele
morale şi sunt mai degrabă similare (ca formă de expresie) cu normele juridice (numite şi
legi), vom folosi aici expresia reguli deontice. Ele se pot constitui într-un minicod deontic al
surselor. Menţionăm că toate normele (reguli) şi fiecare în parte trebuie să conţină – într-o
formă de expresie sau alta – functorul deontic “trebuie”-“nu trebuie” (T, ~T), respectiv “este
obligatoriu” (O), “este interzis” sau – mai rar – “este permis” (Ps). Iată setul posibil de
reguli:
Regula 1. În raport cu toate sursele – şi cu fiecare în parte – jurnalistul trebuie să se comporte
activ, nu pasiv. Informaţia nouă trebuie să fie căutată şi găsită şi nu “găsită” fără a fi căutată;
adică venită sau parvenită din alte surse (secundară sau terţiară).
Regula 2. Jurnalistul trebuie să găsească un echilibru optim (şi corect) între viteza informării
(ca durată) şi valoarea informaţiei. Dacă – în anumite situaţii – cei doi parametri ajung să fie
concurenţiali, jurnalistul va opta (preferenţial şi gradual) pentru valoarea informaţiei în
defavoarea vitezei. Opţiunea este de accent şi de grad, întrucât şi durata informării are limitele
ei. Aici poate fi aplicate dictoanele latine: “Festina lente” sau “Non multa, sed multum”.
Regula 3. Jurnalistul trebuie să-şi multiplice şi să-şi extindă reţeaua de surse ale informaţiei
obiective şi concomitent (dar invers proporţional) să-şi restrângă atitudinea lui subiectivă
până la zero (“0”), adică până la neutralitate şi echidistanţă. Echiapropierea este
complementară faţă de echidistanţă şi presupune acordul cu, racordarea, racordul optim cu
conţinutul manifestării subiectului sau a subiectului manifestării (SM).
Regula 4. Multiplicarea surselor (extensia reţelei informaţionale) nu trebuie să intre în
concurenţă (în conflict) cu calitatea surselor. O sursă credibilă este preferabilă unui set de
surse parţial credibile. Sursele necredibile trebuie, desigur, să fie ignorate (eludate) sau
tratate ca surse de dezinformare (de bruiaj sau de manipulare).
Regula 5. Aceasta este regula de aur şi axul central al întregului jurnalism. În forma cea mai
concisă, ea sună: orice informaţie de presă şi orice material de tip mass-media cu caracter
informaţional trebuie să aibă la bază două surse. Cele două surse trebuie să fie obiective şi
independente. Unii teoreticieni recomandă aici numărul “3”, ceea ce implică o maximă
exigentă necesară numai în situaţii speciale (de maximă complexitate sau de maxim risc).
Regula 6. În situaţiile în care cele două surse (să le numim A şi B) sunt conflictuale, iar
informaţia dublă provenită de la ele conţine un echivoc, un paradox sau o contradicţie
logică, jurnalistul poate şi chiar trebuie să recurgă la una dintre alternativele:
- Consemnează cele două informaţii aşa cum sunt ele comunicate; ne oferă deci o
informaţie despre informaţie (metainformaţie), o ştire despre două ştiri.
- Caută o altă sursă, care să treacă pe poziţia de sursă-martor sau sursă-judecător.
Aceasta este sursa X. Dar sursa X poate fi consonantă cu A sau poate fi consonantă cu
B. Şi într-un caz, şi în altul se reajunge la două surse credibile, deci la regula 5.
- Dar dacă sursa X nu este consonantă nici cu A, nici cu B, jurnalistul mai are numai
două alternative: sau le respinge pe toate (ceea ce echivalează cu resemnarea) sau
continuă investigaţia captând o altă sursă (până la Z).
- El îşi poate îngădui şi o sinteză proprie a informaţiilor concurente. Acest efort conţine
un risc (riscul de a se converti în opinie) şi el trebuie menţionat expresis verbis ca
fiind o iniţiativă personală (respectiv o ipoteză care trebuie să fie, la rândul ei,
confirmată).

18
Regula 7. Dacă jurnalistul este pus nu între două informaţii, ci între două opinii (atitudini)
diferite, opuse, ostile (P1 şi P2), el trebui să-şi păstreze neutralitatea sau echidistanţa
(respectiv echiapropierea). În toate situaţiile de acest gen, dar mai ales în ipostaza de
moderator, el trebuie să recurgă la câteva procedee: nu îşi exprimă opinia proprie, chiar dacă
vocea sa este diferită de celelalte voci (două sau mai multe); ia măsuri politicoase, dar ferme
pentru ca ceilalţi să nu-şi încalece vocile într-un fel de ciorovăială generalizată din care nu se
mai aude decât zgomotul; procedează similar pentru respectarea timpilor egali de intervenţie;
pune întrebări pozitive şi stimulative; nu caracterizează şi nu califică vocile în timp ce se
discută (dezbate); oferă timpii finali – egali – pentru concluziile fiecăruia; trage el însuşi
concluziile care pot consta sau în exprimarea (mărturisită deschis) a opiniei sale, ca opinie
proprie, sau în caracterizarea generală a întâlnirii colocviale (dialog, dezbatere, dispută,
polemică).
Regulile care urmează au deja un caracter pragmatic în sensul Semioticii.
Regula 8. Jurnalistul trebuie să îşi protejeze sursele confidenţiale. Această regulă izvorăşte
oarecum direct din bunul simţ. Dacă sursa vrea să rămână anonimă, este firesc să-i respectăm
dorinţa. Dezvăluirea sursei poate naşte complicaţii inutile în relaţia sursei cu ceilalţi sau cu
autorităţile (ameninţarea, represaliile, răzbunările, şantajul). Acest respect al jurnalistului are
şi un efect util: sursa rămâne mia departe sursă, având încredere în jurnalist. Există aici un
pericol latent, pe care Clifford Christians îl scoate în evidenţă şi pe care jurnalistul trebuie să-l
evite: pericolul ca omul de presă să devină dependent (într-o formă sau alta) faţă de propria
lui sursă, mai ales atunci când aceasta este reprezentată de cineva din sfera puterii (financiară,
administrativă, politică).
Regula 9. Investigaţia sub acoperire este legitimă, dar în faza ei finală de elaborare şi
publicare a materialului, jurnalistul trebuie să-şi dezvăluie identitatea, să îşi scoată masca.
Investigaţia sub acoperire este practicată – cu diverse rosturi – de serviciile secrete, de poliţişti
şi ea poate fi practicată şi de jurnalişti, care devin astfel nişte poliţişti civili (şi dacă îmbracă şi
dacă nu îmbracă uniforma de poliţist). Investigaţia sub acoperire intră sub semnul sau în
regimul a ceea ce Frank Deaver a numit “minciuna albă” şi noi am numit-o formă a
compromisului admisibil; cu condiţia restrictivă în cazul jurnalistului, a legitimării finale.
Regula 10. În condiţiile conflictului dintre transparenţă şi secret, jurnalistul nu trebuie să
forţeze nota, pentru a ajunge cu orice preţ la secretele considerate legitime de către societate
(cum sunt de exemplu secretele de stat sau informaţiile clasificate pentru o perioadă
determinată de timp). Această ultimă regulă poate fi şi este controversată. Există aici, desigur,
şi argumente pro, dar şi argumente contra. Se invocă, spre exemplu, ca argument contra,
afacerea Watergate. Dar aici se poate răspunde că secretul din această afacere nu era un secret
de stat – în sensul deplin al cuvântului –, ci era un secret politic, de partid.
Corolar: cele 10 reguli sunt în adâncul lor consonante (sau solidare), iar practica deontică
rezultă din tratarea lor unitară.
2.6.2. Credibilitatea
Credibilitatea este un concept, respectiv o valoare deontică sumativă, care se constituie
(practic) şi se reconstituie (teoretic) din elementele componente ale întregii mass-media în
care ea este (dacă este) prezentă, omniprezentă. Între elementele componente, sunt posibile,
desigur, decalajul, tensiunea, conflictul.
Am arătat - în capitolul 2, la subcapitolul Adevărul şi opinia – că enunţul ştiinţific generează,
pe plan subiectiv, certitudinea (C1), în timp ce opinia generează convingerea (C2) sau
credinţa (C3). Precizam acolo despre credinţă că este o formă particulară a convingerii,
formă care vizează valorile religioase (sacrul şi profanul). În concursul tacit dintre cei doi
termeni, a câştigat termenul credinţă iar în acest sens poţi spune credibil, dar nu există un
echivalent simetric al lui, dezvoltat din a convinge – convingere (termenul convingător poate
fi luat ca un echivalent, dar el este încărcat cu o nuanţă pregnant subiectivă; de regulă cineva
sau altcineva este – sau nu este – convingător, nu ceva sau altceva). Echivalentul simteric îl
dă o expresie dublă: “caracter convingător”. Ceea ce este credibil are un caracter

19
convingător. Probabil că în acest concurs semantic a câştigat termenul a crede – credinţă –
credibil întrucât acesta este încărcat cu două sugestii suplimentare. Este, mai întâi, sugestia de
obiectivitate întrucât noi credem (sau nu credem) în ceva (dar suntem convinşi de ceva şi mai
ales de către cineva).
Este apoi sugestia de necesitate, întrucât credinţă (C3) trimite în mai mare măsură decât
convingerea (C2) spre conceptul epistemic al corectitudinii (C1), asociată cu adevărul, care
obiectiv fiind este şi necesar (în sine, ca şi pentru toată lumea). Termenul credibil are şi
avantajul că poate trimite în egală măsură spre ceva (“Cred că este vorba, în acest caz, de o
nenorocire”), ca şi spre cineva (“Am încredere în P2” sau pur şi simplu “Cred în P2”).
Termenul este şi plastic având variaţii simetrice multiple, atât pe latura lui pozitivă, cât şi pe
cea negativă. Pe latura negativă, putem avea pe rând: “neîncrezător – necîncredere”; “credul-
credulitate” (ca formă naivă) şi “incredibil”. Că termenul se apropie mai mult de certitudine
(C1) şi de adevăr decât convingerea (C2) poate rezulta simplu şi din cunoscuta expresie
“Incredibil dar adevărat”.
Credibilitatea dă, ca să zicem aşa, “raţiunea transversală” (O. Schrag) a mass-media şi fără
ea, jurnalismul este periclitat chiar în fundamentul lui. În această privinţă Frank Deaver
observă: “Fără credibilitate sistemul nu funcţionează” sau “Fără credibilitate jurnalistul îşi
pierde cititorii şi asculătorii – pierzându-şi astfel, raţiunea existenţei sale” (p. 95).
După cum spuneam, fiind sumativă, credibilitatea este prezentă (dacă este şi când este) pe
toate planurile mass-media, planuri pe care le vom descrie în continuare:
2.6.2.1. Credibilitatea subiectului
Credibilitatea temei o asigură în primul rând pregnanţa ei. Oamenii se obişnuiesc cu tema
care prin revenire, le creează un orizont legitim de aşteptare şi de recunoaştere a ceea ce
aşteaptă. O temă reluată – în cele mai variate ipostaze concrete – este şi “în concordanţă cu
cunoştinţele sau convingerile anterioare ale audienţei”19 .
La noi, acum şi aici, orice material (articol) jurnalistic privind creşterea preţurilor sau viaţa
precară a pensionarilor este credibil întrucât cele două subiecte (teme) sunt la ordinea zilei şi
sunt, altfel spus, chiar pe creasta valului. Dacă în acest context repetitiv, previzibil, apare o
temă absolut nouă (cum ar fi : descoperirea în codul genetic a radicalilor liberi ca sursă a
îmbătrânirii şi morţii) ea poate fi privită cu prudenţă, cu suspiciune, cu neîncredere: “O fi,
maică, mai ştii?!” În astfel de situaţii – de mutare bruscă a diapazonului tematic – se aplică
enunţul exclamativ: “Incredibil dar adevărat”. Tema nouă devine credibilă prin exerciţiul ei
repetitiv; prin deschiderea şi satisfacerea unui anumit orizont de aşteptare (cel tematic).
2.6.2.2. Credibilitatea sursei
Am vorbit despre surse în subcapitolul anterior. Mai sunt necesare câteva nuanţări pe care le
facem în consens cu Frank Deaver.
Temele care se repetă – sau sunt reluate cu diverse variaţii concrete – asigură un fel de
credibilitate spontană şi inerţială (ca un fel de cec în alb). Dar, pe de altă parte, consumatorii
de mass-media sunt viu interesaţi (printr-o curiozitate naturală) şi de ceea ce este nou: ne-mai-
văzut şi ne-mai-auzit. De aceea, o proprietate esenţială a informaţiei de presă – legată chiar de
prima funcţie a mass-media – este noutatea adică ceea ce iese din făgaşul previzibil al vieţii.
În această privinţă Frank Deaver notează frumos: “Cititorii sunt preocupaţi în mod natural de
informaţiile care alterează cursul normal a lucrurilor”20.
Este evident că repetitivitatea şi noutatea sunt, - într-un sens şi până la un punct –
concurente. Cum să asiguri un plus de credibilitate pentru o temă nouă, inedită? Există mai
multe procedee care angajează credibilitatea sursei (şi indirect a temei).
- Bazaţi pe anumite surse, jurnaliştii descriu de regulă ceea ce se întâmplă (situaţia, faptul).
Dar ei trebuie (ar trebui) să lămurească şi întrebarea: “De ce se întâmplă ceea ce se
întâmplă?”. Pentru a răspunde la această întrebare ei trebuie să apeleze la experţi sau la
factorii implicaţi (de regulă, autorităţile responsabile). Credibilitatea sursei cu ajutorul căreia
se răspunde la întrebarea “de ce?” sporeşte credibilitatea temei.

20
- Apoi, jurnalistul trebuie să apeleze (pe linia regulii anterioare) la cea mai potrivită sursă, în
situaţia dată. El trebuie să caute şi să decidă care este sursa cea mai potrivită. Oricum, sursa
trebuie să aibă autoritate şi acest termen autoritatea sursei trebuie distins (delimitat) faţă de
autorităţile administrative şi cele politice care uneori (dacă nu chiar adesea) eludează,
deturnează sau sofistică mai ales răspunsul la întrebarea “de ce?” .
- În sfârşit, jurnalistul trebuie (se cade – se cuvine) să citeze direct sursele pe care le
utilizează, întrucât prin citarea directă - care este un semn de respect – creşte suplimentar
autoritatea sursei. Sau, cu un joc de cuvinte, citarea autorizează suplimentar autoritatea sursei.
Urmează, după schema lui Deaver:
2.6.2.3. Credibilitatea generală
Acesta este un concept intuitiv şi sintetic care pune în joc întrebarea: este sau nu est credibilă
mass-media în întregul ei, deci ca instituţie care funcţionează alături de (sau împreună cu) alte
instituţii ale culturii (Institutele ştiinţifice, Şcoala - cu diverse grade – Biserica, Parlamentul.
Armata … etc.).
În câteva investigaţii făcute (la intervale anuale de timp: 1995 - 2000), în ţara noastră s-a
cristalizat deja o ierarhie după criteriul credibilităţii. În toate investigaţiile (sociologice)
primul loc în ierarhia credibilităţii îl ocupă Biserica (indiferent de confesiune). Al doilea loc
este disputat (alternativ) între Armată şi Postul Public de Radio (SRR) şi în special Canalul
Actualităţi şi nu de mass-media în general, aşa cum au afirmat câţiva jurnalişti de la posturile
private care încercau “să tragă spuza pe turta lor”. Ultimul loc în această ierarhie îl ocupă,
evident şi invariabil, Parlamentul României.
La întrebarea privind credibilitatea Mass-media în general, răspunsurile sunt foarte variate,
întrucât ele angajează factori mai adânci, care ţin de mentalitate, de cultura generală şi, la
urma urmei de o anumită filosofie a culturii. Pentru unii, mass-media este un factor de
degradare a culturii, aceasta fiind înţeleasă ca un tip clasic de cultură; adică omogenă, perfect
echilibrată, nealterată şi nealterabilă. Din această perspectivă sceptică, mass-media este o
pulverizare a culturii şi totodată (paradoxal) o masificare a ei, încât (suma sumae) ea este o
sub-cultură (cultura de masă) a cărei proprietate fundamentală este aculturaţia (dacă nu
chiar incultura). Alţii, - şi la polul opus – trăiesc informaţional (şi general cultural)
preponderent, dacă nu exclusiv, din mass-media pe care o fetişizează. După cei patru idoli
clasici ai lui Francis Bacon (Noul Organon), mass-media devine cel de-al cincilea idol: idolul
culturii moderne, binecuvântat şi sfinţit de filosofia postmodernistă care, complementar,
cântă şi prohodul culturii clasice, tradiţionale. Între cei doi poli (scepticism şi idolatrie) avem
toate variantele intermediare; adică tot ce vrem şi chiar şi ceea ce nu vrem.
Dar – observă subtil Deaver – “chiar şi scepticii sau cei mai mari adversari ai mass-media,
totuşi o frecventează şi o consumă”. Dincolo de încredere sau neîncredere – sau gradul lor –
totuşi ceea ce ştim, la nivelul vieţii cotidiene, ştim din mass-media. Chiar atunci când ne
manifestăm (sau ne exprimăm) neîncrederea, totuşi o utilizăm într-o formă sau alta.
Credibilitatea generală a mass-media este asigurată de doi parametri esenţiali (analizaţi deja
în paginile anterioare): acurateţea – când este vorba de informaţie – şi onestitatea (buna-
credinţă sau buna voinţă care dă bunăvoinţa) când este vorba de atitudine. Se mai adaugă aici
– ca un al treilea parametru – forma de expresie care ţine de specificul limbajului jurnalistic:
simplitatea şi claritatea.
2. 6.2.4. Credibilitatea canalului
Considerate după toţi parametrii constitutivi, mediile sunt diferite ca specific (profilul,
formatul) şi sunt inegale ca valoare. Cetăţenii se orientează în această diversitate şi – mai
devreme sau mai târziu - selectează, optează. Concursul -–şi concurenţa – dintre diverse
media vizează la urma urmei sfera (mai mică sau mai mare) consumatorilor, deci publicul.
Audienţa este un concept generic şi este echivalentă cu receptarea – receptivitatea (ecoul,
impactul, efectul), căci nu putem să folosim şi termenul vederenţă (pentru presa scrisă şi
pentru TV). Or, tocmai audienţa – care este măsurabilă - este indicele esenţial al

21
credibilităţii. Pentru a creşte acest indice (implicit credibilitatea canalului) trebuie să se
recurgă la câteva procedee care – direct sau indirect – au şi caracter deontic:
- Trebuie stabilit (şi respectat) profilul general şi formatul cel mai potrivit (adecvat) în raport
cu publicul ţintă care vizat. Modificarea profilului şi a formatului este corespondentă cu
modificarea publicului ţintă. Există aici (şi în alte părţi, ca şi la noi) o întreagă dezbatere
privind opţiunea între profilul generalist şi profilul de nişă (specializat). Oricare ar fi
opţiunea, ea trebuie să se într-o formă oarecare: precis conturată şi recognoscibilă.
- Apoi, trebuie angajaţi (ca şi în oricare altă echipă, inclusiv în cea de fotbal) cei mai buni
jurnalişti (profesionişti). Cei mai buni sunt aceia care au, în acelaşi timp şi în egală măsură:
experienţă (care este acumulată), talent (care este spontan şi creativ) şi onestitate (care
există sau nu există, căci aşa cum nu poţi spune despre corectitudine că este mai multă sau
mai puţină, tot aşa nici despre onestitate nu poţi spune că este puţină, multă sau destulă).
- Apoi, trebuie să se acorde jurnaliştilor (după cum am văzut şi în subcapitolul anterior,
despre Surse) timpul necesar pentru verificarea (controlul) informaţiilor ce urmează să fie
comunicate. Pentru verificarea suplimentară (în caz de echivoc sau conflict) vor fi folosite
sursele speciale (biblioteca, documente, statistici). Dar aceste investigaţii reclamă timp.
Timpul optim este desigur variabil, de la o situaţie la alta, dar el trebuie stabilit în fiecare caz
în parte; oricum el nu trebuie economisit prin sacrificarea acurateţii informaţiei.
Informaţiile eronate, chiar dacă sunt neintenţionate (sunt greşeli) periclitează credibilitatea. Să
câştigi încrederea este, desigur, relativ greu, dar să recâştigi încrederea (pierdută) este foarte
greu, dacă nu – uneori – de-a dreptul imposibil. Se aplică aici zicătoarea: “Cine se frige cu
laptele suflă şi în iaurt”.
În sfârşit, (dar nu în ultimul rând, cum se spune), nu numai importantă, ci chiar foarte
importantă (extrem de importantă) este recunoaşterea greşelilor proprii. Trebuie să ne
recunoaştem greşelile noastre întrucât, aşa cum se spune, “greşeala recunoscută este pe
jumătate iertată”. Şi în rugăciunea clasică a creştinismului este înscrisă ruga “şi ne iartă nouă
greşelile noastre”. Notăm în trecere că înţelesul iertării creştine a fost magistral dezvoltat de
către Papa Ioan Paul al II-lea, care, având în vedere şi fosta Inchiziţie catolică, a formulat
enunţul emblematic: “Iertăm şi cerem iertare”.
Greşeala poate fi şi trebuie (se cade – se cuvine) să fie iertată, pentru că este neintenţionată,
ceea ce ştia şi bătrânul Aristotel atunci când trata despre catharsis, despre tragic, despre
greşeală şi, la urma urmei, despre vinovăţia fără vină (Poetica). Dar, cum spune zicătoarea
invocată, greşeala recunoscută este numai “pe jumătate iertată”, adică pe jumătatea care ţine
de lipsa de intenţie (ne-intenţia şi neatenţia). Dar, rămâne a doua jumătate. A doua jumătate a
greşelii – şi în Cer, adică în rugăciunea creştină, şi pe Pământ, adică în practica deontică
proprie jurnalismului, jurnalistului – poate fi iertată numai dacă este şi reparată.
Această reparare (reparaţie) se face printr-un procedeu – deontic şi jurnalistic – numit
rectificare.
2.6.2.5. Credibilitatea personală
Într-un fel (şi într-un sens), jurnalistul – fie el P1 sau P2 – este începutul şi sfârşitul (alfa şi
omega) oricărui jurnalism. Într-un alt fel (şi în alt sens) el se află la mijloc – cu posibilităţi
limitate de deplasare – între şef (Redactorul-şef) şi public (cititori, ascultători, telespectatori).
Rolurile din acest triptic se distribuie exact: Redactorul-şef conduce, jurnalistul, în calitate de
comunicator, relatează (expune şi se expune), publicul citeşte, ascultă, priveşte. Am văzut
într-un paragraf anterior care sunt calităţile esenţiale ale unui bun jurnalist: experienţa
(acumulată), talentul (spontan şi creativ) onestitatea (etică şi deontică). Dată fiind poziţia lui
de mijloc – şi el este la mijloc şi ca poziţie, post, postură, dar şi ca agent, instrument al
comunicării – el are o triplă responsabilitate: faţă de şef, căruia îi este subordonat, faţă de
public de care este dependent (ecoul, impactul, deci audienţa) şi faţă de sine, faţă de el însuşi
(demnitatea). Deontic, jurnalistul trebuie să pună şi să ţină în echilibru cele trei
responsabilităţi, aceasta fiind un fel de metaresponsabilitate care nu implică o conştiinţă
dublă, ci un plus de conştiinţă şi de conştiinţă de sine.

22
Dar cele trei responsabilităţi pot intra şi în conflict, prin deplasări de accent. În acest sens:
- Dacă jurnalistul accentuează prima responsabilitate (faţă de şef) în detrimentul celorlalte
două, el riscă să devină supus, obedient, slugarnic: riscă să-şi piardă libertatea de gândire (şi
de espresie).
- Dacă accentuează cea de-a doua responsabilitate (faţă de public) el riscă, pe de o parte să
intre în conflict cu şeful şi, pe de altă parte, riscă să ajungă să fie nu popular ci populist.
- Dacă o accentuează pe a treia (faţă de sine) el riscă să ajungă să fie oportunist şi parvenit.
El este în stare să facă orice (sau aproape orice) pentru a ajunge să fie – cum spun ardelenii –
“un ajuns” şi un „căpătuit”; pentru a ajunge să fie o vedetă cu orice preţ. Pentru a evita aceste
conflicte jurnalistul are la dispoziţie un instrument deontic. (consacrat şi juridic în unele ţări,
nu şi la noi) care se cheamă clauza de conştiinţă (asupra acestei teme vom reveni).
- Printr-o prestaţie calificată (profesional) şi onestă (etic şi deontic) ca şi prin consecvenţă în
timp, jurnalistul îşi asigură statutul şi prestigiul (recunoaşterea şi recunoştinţa publică); firesc,
el poate ajunge o vedetă autentică. Iar dacă formele extraindividuale ale credibilităţii se
răsfrâng – legitim sau nelegitim – asupra jurnalistului ca individ (P1 sau P2), credibilitatea
personală, în schimb, contribuie efectiv la creşterea formelor credibilităţii extraindividuale.

2.7. Un cuplu epistemic si deontic (“Lumina falsă” şi Rectificarea)


După cum s-a putut observa, (cu ochiul liber, dar la a doua privire), analiza noastră –demersul
teoretic –se desfăşoară pe trei niveluri distincte: etico-filosofic, deontologic şi deontic. La al
treilea nivel (concret şi specific) abordăm direct valorile deontice, respectiv practica
deontică în sfera mass-media.
Capitolul (2) despre Adevăr se încheie cu un cuplu care este şi epistemic (întrucât ţine de
norme, normare, normativitate). Acest cuplu autentic (“bipolar” în expresia citată deja a lui
Tudor Vianu) are doi termeni simetrici, dar opuşi: punerea într-o lumină falsă şi rectificarea.
2.7.1. Punerea într-o lumină falsă.
Aceasta este o expresie care circulă, este intrată în uz în textele de deontologie. Punerea într-
o lumină falsă are ca limită maximă de manifestare ficţionalizarea care este o formă a
neadevărului, deci a minciunii. Dar jurnalistul poate recurge la acest procedeu (ne-deontic)
cu intenţie şi atunci este vorba de –după scala lui Deaver –înşelăciune, sau poate recurge la
acelaşi procedeu fără intenţie şi atunci este vorba despre minciuna involuntară (nevoluntară).
Şi într-un caz şi în altul procedeul este indezirabil: în primul caz este vorba ca motivaţie de
intenţie şi de reaua credinţă, sau de un interes nelegitim (dubios); în al doilea caz este vorba
de neatenţie sau neglijenţă sau, pur şi simplu, incompetenţă. Având în vedere această
deosebire, Deaver precizează: “Înşelarea este definită în principiu ca incluzând conceptele de
inteţionalitate, de comitere şi omisiune”21
Cu referinţă directă la procedeul tehnic al punerii în lumină falsă Miruna Runcan sintetizează:
“A pune pe cineva într-o lumină falsă presupune a interpreta incorect faptele reale, a
adăuga unor fapte reale alte fapte care în context par credibile, dar nu sunt adevărate, a
înlănţui contextual cauze şi consecinţe care par logice, dar sunt imaginate, producând daune
onoarei şi respectabilităţii unei persoane”22
2.7.1.1. Partea şi întregul
Am văzut în analizele precedente că există o legătură strânsă între fapt şi perspectivă (unghi
de abordare). Perspectiva este variabilă şi ea poate fi mai restrânsă (sau mai îngustă) mergând
spre parte (spre detaliu) sau mai largă, mergând spre întreg. Această variaţie este legitimă şi
până aici nu apare nici un fel de eroare sau înşelăciune; căci nici microscopul şi nici
telescopul nu sunt surse de erori, nu ne înşeală. Eroarea şi înşelăciunea apar atunci când: sau
partea este prezentată drept întreg –şi aceasta se numeşte extrapolare –sau întregul este
prezentat ca parte (şi aceasta se numeşte interpolare); sau părţile sunt interlocate prin
schimbarea poziţiilor lor (şi aceasta se numeşte intrapolare).
În cartea sa, Miruna Runcan invocă un exemplu semnificativ. În 1974 s-a prăbuşit un pod din
Ohio şi în accident au murit 43 de oameni. O publicaţie locală a realizat o serie de reportaje

23
referitoare la familiile victimelor. Doi jurnalişti (un reporter şi un fotograf) au ajuns la familia
unei văduve, doamna Cantrell. Doamna nu era acasă, ci numai copiii, cărora reporterul le-a
luat un interviu în care apăreau tot felul de afirmaţii naive, neadevărate (copilăreşti).
Fotograful a realizat câteva imagini (poze) din care rezulta sărăcia lucie a familiei. Reportajul
şi pozele au fost publicate fără ca doamna Cantrell să fie consultată. Doamna Cantrell a dat
ziarul în judecată şi a câştigat procesul. Fotograful a fost scos din cauză, juriul considerând că
imaginile sunt autentice. Reporterul şi redacţia au fost sancţionate, fiind obligate să-i
plătească doamnei Cantrell 60.000 de dolari ca despăgubire morală, pentru prejudiciu de
imagine. După părerea noastră şi fotograful era culpabil (de altfel nevinovăţia lui a fost
controversată) întrucât a selectat doar aspectele de mizerie (sărăcie) ale casei, extinzându-le
(virtual) asupra întregii case Cantrell. (extrapolare). Eroarea de bază rezidă aici în
intrapolare (schimbare a poziţiei părţilor), întrucât răspunsurile copiilor la întrebări
(răspunsuri reale, dar neadevărate) sunt date ca fiind ale doamnei Cantrell.
Un exemplu frapant de intrapolare (schimbarea poziţiei părţilor) îl găsim în primele zile de
după Revoluţie când în oraşul Târgu-Mureş a avut loc o confruntare violentă între români şi
unguri. Televiziunea a luat diverse imagini din această confruntarea printre care şi una în care
un maghiar îl bătea crunt pe un român cu o bâtă (ca la mineriadă). Imaginea a ajuns şi în
străinătate, iar la unele televiziuni comentariul inversa rolurile: românul era acela care îl
bătea cu sălbăticie pe maghiar.
Punerea într-o lumină falsă apare şi în relatările verbale (scrise sau orale), dar şi în sfera
imaginilor (grafie, fotografie, imagine TV) ca şi –mai des –în formulă mixtă: imaginea şi
comentariul (inclusiv titlul).
Un exemplu semnificativ pentru relaţia imagine –comentariu îl spicuim tot din cartea citată.
Un fotograf surprinde doi soţi îmbrăţişaţi în faţă casei de marcat a unui magazin de îngheţată.
Imaginea este publicată în două ziare diferite. Într-un ziar este însoţită de comentariul-titlu:
“And so the world goes round”. În celălalt ziar imaginea este însoţită de un comentariu care
vorbeşte despre “primejdiile iubirii la prima vedere”. Cei doi soţi au dat în judecată cele două
ziare. Tribunalul a hotărât: fotograful nu este culpabil întrucât fotografia a fost făcută într-un
spaţiu public; nici primul ziar nu este culpabil, căci comentariul care însoţeşte poza nu este
ofensator (este chiar inteligent şi frumos, am adăuga noi –TC); comentariul din al doilea ziar
este însă ofensator (chiar jignitor) întrucât aici nu este vorba de doi tinerei fluşturatici care se
iubesc “la prima vedere” ci de doi oameni maturi, serioşi, căsătoriţi de multă vreme.
O situaţie oarecum similară ne-o relatează pe postul “Antena 3” vedeta mondenă Oana
Zăvoranu. Într-o zi se afla într-un local, la o masă, discutând cu un bărbat probleme de
afaceri. Cei doi erau aşezaţi pe scaune în părţile opuse ale mesei (deci vis-à-vis nu bouche-à-
bouche). Şi totuşi, în presă, apare o fotografie în care cei doi parteneri pur şi simplu se
sărutau. Aici este vorba deja nu numai de înşelătorie ci de-a dreptul de minciunea sfruntată şi
de reaua credinţă.
Ca decalaj sau ruptură între parte şi întreg, putem invoca regimul titlurilor. Orice material
jurnalistic poartă un titlu. Există o strategie (o artă şi o ştiinţă) a titlurilor, pe care probabil o
moştenim de la Adam, pentru că el este acela care a dat (primul) nume lucrurilor, stăpânindu-
le pe această cale. Dar în goana după audienţă şi după senzaţional, se caută –şi omul
termină prim a găsi ceea ce caută cu orice preţ şi se găsesc titluri care nu sunt concordante cu
conţinutul materialului prezentat. Deci între conţinutul materialului şi titlul lui nu există o
relaţie corectă (de adecvare), ci una incorectă, ne-deontică. În astfel de situaţii, ori titlul pune
într-o lumină falsă conţinutul, ori conţinutul pune într-o lumină falsă titlul, ori, mai degrabă
este vorba de două lumini false care se intersectează şi dau, ca rezultantă, obscurul
înţelesului. Astfel de decalaje –ne-corecte, incorecte -, există în toate mass-media şi sunt la
îndemână (sau, cum spuneam: la înde-vederea, înde-auzul, înde-gândirea) oricui.
2.7.2.2. Cauza şi efectul
Am prezentat până acum punerea într-o lumină falsă care are la bază falsificarea relaţiilor
dintre parte şi întrec (extrapolarea, interpolarea, intrapolarea). Relaţiile dintre parte şi întreg

24
(cele reale, ca şi cele falsificate) ni le putem reprezenta spaţial (spaţiul tridimensional). Dar
mai există o relaţie fundamentală, relaţia dintre cauză şi efect (sau faptă şi consecinţe,
urmări care lasă urme). Relaţia cauzală ne-o putem reprezenta temporal, ca succesiune în
timp. Relaţia cauzală se defineşte simplu: orice cauză are un efect (căci ceva nu se poate
transforma în nimic), invers, orice efect are o cauză. Relaţia cauzală (universală) consacră
principiul conservării după care: nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă; totul se conservă
(transformă). Isteţ, Bulă a reformulat acest principiu, cu umor: „Nimic nu se pierde, nimic nu
se câştigă, totul se rătăceşte”.
Dar ca orice altceva în această lume şi relaţia cauzală poate fi falsificată, pusă într-o lumină
falsă. Cauza şi efectul sunt succesive, cauza fiind anterioară şi efectul fiind posterior
(ulterior). Dar, dacă generalizăm –prim extrapolare –această anterioritate (respectiv
posterioritate) ajungem la concluzia că: tot ceea ce este anterior este cauză şi tot ceea ce este
posterior este efect. Această eroare de interpretare a fost formulată în latineşte concis şi clar
astfel: “Post hoc, ergo propter hoc”, adică “după aceea, deci de aceea”. Dar anterioară unui
fenomen esenţial (sau faptă importantă) poate fi întâmplarea (accidentul), poate fi norocul
sau nenorocul (care sunt tot accidente, fericite sau nefericite), dar prim ele nu putem explica
şi înţelege fenomenele esenţiale ulterioare (ulterioare cândva, prezente acum).
Un exemplu multiplu în acest sens îl reprezintă, dacă nu toate, atunci majoritatea materialelor
din mass-media româneşti (presa scrisă, Radio, TV) care se întorc în trecut, asupra
fenomenului Revoluţiei (1989). A fost formulată ipoteza de bun simţ după care un eveniment
atât de complex (şi de complicat) nu poate fi explicat printr-o singură cauză (sau prin câteva
precis delimitate); respectiv la un nivel de răspundere şi responsabilitate pentru ceea ce a fost
rău în Revoluţie nu putem găsi un singur vinovat (sau câţiva precis identificabili).
În sprijinul acestei ipoteze a fost adus şi un argument ştiinţific: istoricii francezi şi acum caută
şi descoperă informaţii noi privind Revoluţia franceză (1789) care are încă mistere
(“misterele Parisului cu Bastilia şi ghilotina lui”).
Şi totuşi, o parte dintre jurnaliştii noştri (pe urma politicienilor) încearcă, uneori cu obstinaţie,
alteori cu îndârjire, să dezlege misterul întreg al Revoluţiei române. Obstinaţia şi îndârjirea
pot fi utile sau necesare,dar nu sunt şi suficiente. Căci în toate situaţiile la care ne referim se
pleacă de la o perspectivă de abordare deja preconcepută. Perspectiva se structurează din
câteva enunţuri succesive, succesiunea fiind în aparenţă (pur formal) una logică: Revoluţia
română nu a fost de fapt o revoluţie, ci o lovitură de stat. Aceasta pentru că ea a fost
precedată de un scenariu (şi deci a fost deliberată); autorii scenariului au fost comunişti
(respectiv securişti şi, în rezumat, nomenclaturiştii); dar cel mai important dintre comunişti
este Ion Iliescu; deci Ion Iliescu este autorul principal al loviturii de stat şi el este vinovatul
principal pentru tot ceea ce s-a întâmplat rău în aşa-zisa „revoluţie”. Ca argument
suplimentar pentru această perspectivă (dată ca certă, nu ca o ipoteză) se invocă şi faptul că
Ion Iliescu a fost în K.G.B. pentru că aşa se afirmă în ziarul Ziua (Ion Iliescu a dat în judecată
ziarul Ziua şi a câştigat procesul). În mass-media româneşti de azi pentru punerea în lumină
falsă găsim un material abundent în care descoperim cele mai năstruşnice (bizare când nu sunt
absurde) explicaţii cauzale ale unor fenomene evidente. Fenomenul explicat este real,
explicaţia lui cauzală este fantezistă şi ajunge în cele din urmă la ficţiune-ficţionalism.
Şi atunci când se desfăşoară pe axa spaţială (parte-întreg) şi atunci când se desfăşoară pe axă
temporală (cauză-efect), punerea într-o lumină falsă comportă un echivoc intrinsec; la acest
procedeu se recurge cu intenţie sau fără intenţie. În limbajul lui Deaver, în prima situaţie (cu
intenţie) este vorba clar despre înşelătorie, în al doilea caz, (fără intenţie) este vorba de
minciunea neintenţionată (greşeala, cum îi zicem noi). Nu ştim dacă teoreticienii mass-media
au în vedere şi o a treia posibilitate. Căci, abordând sistematic problema putem raţiona astfel:
fiind deliberată, înşelătoria ţine de conştient (Cs); minciuna neintenţionată ţine oarecum,
prim definiţie, de inconştient –ne spun clasicii psihanalizei Freud, Jung, Adler. Între conştient
şi inconştient se află subconştientul (Scs). Este posibil –şi nu numai teoretic –ca punerea în

25
lumină falsă să derive (să izvorască) din subconştient (semi-intenţie). Iar în aceste cazuri
autorul (jurnalist) îl minte pe celălalt (ceilalţi) şi concomitent se minte pe el însuşi.
Dar, dincolo de aceste posibilităţi (tipologice), în cazuri de echivoc privind intenţia sau lipsa
de intenţie, se consideră că cel lezat de falsa lumină trebuie să argumenteze că lezarea a fost
făcută cu intenţie, că jurnalistul a făcut-o deliberat şi că este rea-credinţă.
Ca orice alt fenomen uman şi acest procedeu jurnalistic poate fi adâncit şi din perspectivă
psihologică, dar şi din perspectivă sociologică. Perspectiva sociologică ar putea atesta
frecvenţa acestui procedeu în mass-media actuale ca şi rafinamentul formelor pe care le poate
lua (care sunt tot atâtea forme ale vicleniei).
Pentru exemplificarea acestei frecvenţe la noi, pot fi invocate câteva cauze. Mai întâi, sunt
lacunele ca şi neclarităţile din Legislaţie, atât din Legislaţia Juridică actuală cât şi din
Legislaţia Presei. Nu avem o Lege a Presei, iar Codurile Deontologice existente (vezi A.Z.R.)
sunt şi parţiale şi schematice (sărace). Apoi, presa în ipostaza ei de “câine de pază” scoate la
iveală tot felul de nereguli (faptele de corupţie, mai ales), dar aceste dezvăluiri rămân fără
nici un efect. Cristian Tudor Popescu, unul dintre cei mai redutabili jurnalişti ai presei
noastre, şi-a mărturisit de câteva ori starea de exasperare –aproape disperare –care îl încearcă
văzând că toate eforturile (de dezvăluire) ale mass-media, nu se însoţesc cu efecte, consecinţe
evidente, palpabile. Ele ori nu ajung până la factorii de decizie responsabili, ori dacă ajung nu
se însoţesc cu nici un efect. Am spune că în această situaţie, a patra putere în stat este fără
putere; este aproape neputincioasă. Ar putea fi vorba aici de o cauză (dezvăluirile presei) fără
efect (aplicarea legii şi administrarea măsurilor de corectare, corecţie), dacă nu ar fi alte cauze
care determină atitudinea pasivă (aceasta fiind un paradox perfect). Or, această altă cauză (a
treia) este tocmai indiferenţa autorităţilor decidente care, anesteziate de dezvăluirile presei,
au devenit insensibile la orice sesizare şi, la urma urmei, indiferente.
Cu referinţă la această indiferenţă, Miruna Runcan comentează fin şi exact: “cu cât această
indiferenţă este resimţită şi de public şi de ziarişti ca un perete de nezdruncinat, cu atât în
disperare de cauză, tendinţa acestora din urmă de a exagera, de a vedea pretutindeni
corupţie şi fals, e mai mare. (145).
Indiferenţa unora stârneşte oarecum natural –firesc şi fatal –excesul celorlalţi. L acest efect
derivat –care se poate converti într-o altă cauză –mai adaugă, ca un ultim factor explicativ şi
ceea ce aceeaşi autoare numeşte caracterul juvenil al presei noastre aflată şi ea în tranziţie,
deci într-un proces de maturare –maturizare.
2.7.2. Rectificarea
Rectificarea este opusul deontic al “punerii într-o lumină falsă”. Cel mai simplu exemplu de
rectificare este Erata de la sfârşitul unor volume scrise (cărţi sau reviste): Numai că în Erată
nu autorul îşi recunoaşte propriile greşeli din manuscris, ci tipograful îşi recunoaşte (şi îşi
corectează) greşelile de tipar. Adesea Erata este făcută de amândoi: autorul sau corectorul
respectiv gazetarul. sau tipograful.
Trebuie de la bun început să facem două nuanţări (rectificări) cu referinţă la rectificare. Mai
întâi, este folosită –inclusiv de către Miruna Runcan –sintagma “dreptul la rectificare”.
Rectificarea este desigur şi un drept şi oricine (jurnalist, colaborator, organul de presă) poate
recurge la rectificare, dacă are ce rectifica. Dar rectificarea este mai degrabă o datorie (care
are la bază o obligaţie). Sintagma corectă este deci “datoria de a rectifica”.
Apoi, am distins în subcapitolul 2.2 între adevăr şi opinie. Adevărul are un caracter
eminamente informaţional, pe când opina este compozită, este un amestec –în proporţii
variabile –de informaţie (obiectivă) şi evaluare (atitudine subiectivă). Or, rectificarea
vizează mai degrabă şi în mai mare măsură informaţia (eronată sau falsă) decât opinia care –
ştim deja –este dincolo de criteriile adevărat-fals (A-F) şi care oricum se modifică mai greu.
Dacă se referă şi la opinie, rectificarea poate viza legitim elementele informaţionale care stau
la baza unei opinii. Spre deosebire de informaţie (care are o viteză mai mare de variaţie)
opinia (convingerea, credinţa) au un coeficient natural de inerţie (pe care putem să o numim şi
consecvenţă). În textele deontologice sunt instituite şi trecute pe acelaşi plan: rectificarea,

26
dreptul la replică şi dreptul la răspuns. Noi distingem, aşadar, între rectificare, care este o
datorie (o obligaţie, respectiv o auto-obligaţie) şi care vizează informaţia obiectivă sau
aspectul informaţional al opiniei şi, pe altă parte, dreptul la replică şi dreptul la răspuns
care sunt –chiar potrivit numelui lor –drepturi şi care se raportează la opinie (la evaluarea
implicată în opinie). Cu cele două nuanţări (precizări) să revenim numai la rectificare.
Termenul îl conţine chiar în rădăcină pe “rectus” care (ştim deja (1.4.) –înseamnă în latineşte
drept (“Pulchre, bene, recte”) şi care în româneşte dă conceptul nostru fundamental corect-
corectitudine. A rectifica înseamnă, direct, a corecta. De aceea rectificarea este în opoziţie cu
punerea într-o lumină falsă care este incorectă (că e vrută, că nu-i vrută). Dar, problema
intenţiei poate reveni aici, întrucât dacă punerea într-o lumină falsă este intenţionată şi dă,
după cum am văzut, înşelătoria (până la „minciunea sfruntată” cum îi zicea Deaver) este greu
de conceput că cel care înşeală deliberat va fi dispus (va fi de acord) să recurgă la rectificare;
decât, poate, prin, excepţie sau dacă este constrâns din exterior (de o altă obligaţie sau de un
risc).
Aceasta înseamnă că rectificarea poate avea şi are loc efectiv atunci când este vorba de o
eroare involuntară, deci de o greşeală. Jurnalistul este într-un fel o sinapsă sub presiune. Un
exemplu fizic de sinapsă este nodul de cale ferată cu toate intrările şi ieşirile, cu toate venirile
şi plecările.
Situaţia de sinapsă sub presiune poate fi descrisă sintetic astfel: informaţia selectată şi
transmisă trebuie să fie de interes public (dacă este publicată); sursele trebuie să fie
valorificate optim, dar şi să fie verificate, după criteriul credibilităţii; jurnalistul ca autor, dar
şi ca cetăţean implicat –toţi suntem oameni -trebuie să ajungă la o poziţie neutră,
echidistantă, ceea ce uneori este foarte uşor şi alteori este foarte greu; numai ca jurnalist el
trebui să facă faţă concurenţei cu confraţii (unii prieteni, alţii adversari); el trebuie să-şi
gestioneze optim bugetul de timp ca să respecte termenele-limită de predare a materialelor; în
sfârşit el (ca om) trebuie să-şi vadă şi de viaţa lui personală, cea de familie (dacă o are) şi cea
socială. Împrejmuit de acest sistem, sau multiplu de trebuie, jurnalistul poate, evident, şi să
greşească (“Errare humanum est”).
Notam anterior zicătoarea “Greşeala recunoscută este pe jumătate iertată”. A doua jumătate,
trebuie să fie însă, cum se spune, îndreptată, respectiv corectată. Or, rectificarea este în acelaşi
timp şi o recunoaştere şi o corectare a greşelii care, în acest caz, după cum am precizat, este o
eroare involuntară. De aceea, acela care rectifică (jurnalist sau organ de presă) nu mai poate,
legitim, intra sub incidenţa legii. În urma rectificării, pot rămâne în cazul celui lezat de
informaţia eronată, diverse reacţii psiho-morale: neîncrederea, resentimentul, sentimentul
răzbunării (“Eu iert, dar nu uit” ceea ce poate însemna şi “Eu uit, dar nu iert”). Dar dacă este
relativ uşor să greşeşti (jurnalistul ca sinapsă sub presiune) este chiar mai greu (uneori mult
mai greu) să-ţi recunoşti greşeala. Ne vine greu să recunoaştem greşelile noastre faţă de noi
înşine (în forul nostru intim); ne vine mai greu să recunoaştem greşelile faţă de străini; ne vine
şi mai greu atunci când este vorba de autorităţi (poliţistul, procurorul, judecătorul –excepţie
făcând, probabil, spovedania în faţa preotului); în sfârşit ne vine extrem de greu –uneori
imposibil –să ne recunoaştem public (în public, faţă de public) greşelile. Putem avea aici
impresia că ne pierdem prestigiul şi demnitatea; de fapt ne pierdem numai ceva din orgoliu
sau vanitate.
În rezumat, rectificarea este o obligaţie, respectiv o datorie deontică (precisă) cu trei
deschideri şi finalităţi: faţă de cetăţenii care alcătuiesc publicul şi care au dreptul la
cunoaşterea adevărului; faţă de persoana (personalitatea care a fost lezată) prin publicarea
unei informaţii eronate (sau false); faţă de noi înşine, întrucât dacă nu avem puterea (curajul)
să ne recunoaştem greşelile şi ne auto-minţim, riscăm să ne pierdem autenticitatea, şi –prin
repetare şi la urma urmei –demnitatea.
Prin recunoaşterea şi corectarea greşelii, deci prim rectificare, jurnalistul devine mai tare şi
nu mai slab, ca să revenim asupra termenilor lui Protagoras –ceea ce este valabil, prin
extensie, şi pentru organul de presă.

27
Ne putem aminti în final că ultimul (dar nu cel din urmă) factor al întăririi credibilităţii din
şcoala lui Deaver este tocmai recunoaşterea greşelii şi corectarea ei; deci rectificarea.

Teme:
1. Ilustraţi definiţia adevărului (şi falsului) prin cinci exemple simple de genul “Zăpada
este albă”.
2. Există o legătură între coerenţă şi utilitate? Explicitaţi şi exemplificaţi!
3. Definiţi trei genuri ale presei din perspectiva relaţiei informaţie – evaluare (opinie)
4. Statutul senzaţionalului în mass- media românească. Enumeraţi câteva opinii;
exprimaţi-vă opinia proprie!
5. Ce înţelegeţi prin presa de scandal?
6. Selectaţi 5 organe de presă din cele trei profiluri (presa scrisă, radio, tv) ale mass-
media din România de azi. Stabiliţi ierarhiile lor după criteriul credibilităţii. Argumentaţi
prima şi ultima poziţie din cele trei ierarhii.
7. Ce legătură mai există între surse şi credibilitate (în afară de cele menţionate în curs)?
8 . Enumeraţi – din orice zonă a mass-media – 5 dintre jurnaliştii care, după opinia
dumneavoastră, au cea mai mare credibilitate personală. Argumentaţi.

28
1
Chaïm Perelman, Traité de l’argumentation, Edition de l’Université de Bruxelles, 2000, pp. 1 – 13

2
Frank Deaver, Etica în mass-media, Silex, Bucureşti, 2004

3
Jean Piaget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, E.S., Bucureşti, 1970, pp.107 – 145

4
Denis McQuail, Media Performance, SAGE, London, 1993, p. 196

5
Platon, Opere, vol. II, E.S.E., Bucureşti, 1975, pp. 9 – 56

6
Frank Deaver, op.cit., pp. 83 – 84

7
Idem, p. 85

8
Ibidem

9
Idem, p. 86

10
Ibidem

11
Idem, p. 87
12
Idem, p. 89
13

14
Ibidem

15
Idem, p. 90

16
Idem, p.91

17
Ibidem

18
Clifford Christians, op.cit., p.82

19
Frank Deaver, op.cit., p.95

20
Idem, p.96

21
Idem, p. 100
22
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, All, Bucureşti, 1998, p.142