Este distincția analitic-sintetic compatibilă cu teza revizuibilității universale?

1. Introducere

„Two Dogmas of Empiricism”1 este fără îndoială una dintre cele mai influente scrieri din
filosofia secolului trecut. Quine își propune, în primul rând, criticarea unei distincții filosofice
tradiționale – o distincție fundamentală din perspectiva multor filosofi – și anume, distincția
analitic-sintetic, prin intermediul unui atac la adresa noțiunii de „analiticitate” și a familiei de
noțiuni înrudite. În al doilea rând, își propune să critice teoria verificaționistă a semnificației2
conform căreia semnificația unui enunț3 stă în „metoda de verificare” a acestuia sau, în altă
formulare, că semnificația unui enunț este dată de condițiile de adevăr/condițiile de confirmare
ale enunțului respectiv. Acestea sunt cele două dogme ale empirismului atacate de Quine. Prima
dogmă este criticată prin stabilirea faptului că nu avem o definiție non-circulară a analiticității, în
timp ce a doua dogmă este atacată prin propunerea unei teorii alternative, holiste, cu privire la
confirmare. În această ultimă parte, Quine înaintează ideea că enunțurile noastre nu sunt
confirmate individual, în izolare, ci ca parte a întregului ansamblu al cunoașterii noastre, precum
și ideea că niciun enunț nu este imun în fața revizuirii. Împreună, aceste considerații constituie
critica lui Quine la adresa distincției analitic-sintetic.
Critica quineană a distincției analitic-sintetic a dus la multe replici și comentarii din
partea filosofilor analitici ale căror convingeri și teorii depindeau de apărarea distincției
respective. Una dintre criticile cele mai de seamă este cea formulată de H.P. Grice și P.F.
Strawson în articolul lor, „In Defense of a Dogma”4. Critica lui Grice și Strawson a avut o
influență majoră asupra dezbaterii cu privire la succesul atacului quinean asupra distincției
analitic-sintetic, după cum o arată influența sa asupra altor filosofi importanți care au încercat să

1
W.V. Quine, „Two Dogmas of Empiricism”, The Philosophical Review, Vol. 60, Nr. 1, 1951, pp. 20-43.
2
Voi traduce meaning prin „semnificație” sau „înțeles”.
3
Voi traduce în continuare statement prin „enunț” și sentence prin „propoziție”. Astfel, putem spune că o propoziție
poate exprima un enunț adevărat la un moment dat și un enunț fals mai târziu. P.F. Strawson consideră că doar
enunțurile [statements] au valori de adevăr, nu și propozițiile [sentences]. El introduce distincția în articolul său, „On
Referring”, și afirmă apoi că „aceeași propoziție poate fi folosită pentru a exprima enunțuri cu valori de adevăr
diferite.” [în original: the same sentence can be used to make statements with different truth-values] (P.F. Strawson,
„On Referring”, Mind, New Series, Vol. 59, Nr. 235, 1950, p. 326).
4
H.P. Grice și P.F. Strawson, „In Defense of a Dogma”, The Philosophical Review, Vol. 65, Nr. 2, 1956, pp. 141-
158.
apere o formă a distincției respective. Hilary Putnam, de pildă, afirma că Grice și Strawson au
reușit să ofere temeiuri teoretice pentru a crede că distincția analitic-sintetic indică o diferență
reală între două tipuri de enunțuri5, în timp ce David Chalmers opina că deși Quine avea dreptate
când spunea că niciun enunț nu este imun în fața revizuirii, Grice și Strawson ne-au arătat că
acest fenomen nu ne obligă să respingem distincția analitic-sintetic6. Care sunt însă, pe scurt,
criticile lui Grice și Strawson?
Critica lui Grice și Strawson atacă poziția lui Quine din mai multe unghiuri. Spre
exemplu, apelează la argumentul cazului paradigmatic pentru a respinge acuzația lui Quine că
distincția analitic-sintetic nu există sau nu poate fi definită și deci ar trebui să o respingem. Grice
și Strawson amintesc aplicațiile distincției și arată că există cazuri paradigmatice în care
aplicarea distincției este neproblematică și, după cum spun ei, „consacrată”. De vreme ce
distincția este folosită în limbajul comun și cel filosofic, „este absurd, chiar lipsit de sens, să
spunem că nu există o asemenea distincție.”7 Criticile lui Quine se află, prin urmare, în
contradicție cu practicile noastre lingvistice. O altă obiecție a celor doi este aceea că standardele
cerute de Quine de la o explicație satisfăcătoare a unei expresii sau noțiuni filosofice sunt
exagerate. Standardele pe care Quine le pretinde de la o posibilă explicație a noțiunii de
analiticitate sunt prea înalte. Faptul că nu avem o definiție non-circulară a „analiticității” nu este
un motiv pentru a o respinge. Mai mult, Grice și Strawson sunt de părere că dacă am aplica
standardele lui Quine în mod consecvent, foarte puține dintre explicațiile filosofice ar trece
testul.8
Acestea sunt câteva dintre punctele atinse de Grice și Strawson, însă ceea ce voi aborda
în acest eseu este o altă idee apărată în articolul celor doi. Aceasta este răspunsul lui Grice și
Strawson la una dintre tezele enunțate de Quine în finalul „Two Dogmas”, și anume, ideea că
„niciun enunț nu este imun în fața revizuirii”9, care ar putea fi numită teza revizuibilității
universale10. Grice și Strawson argumentează că putem păstra distincția analitic-sintetic și dacă
acceptăm teza revizuibilității universale, cu condiția să acceptăm o altă distincție, aceea între
două tipuri de revizuire a unui enunț (revizuirea prin schimbare a valorii de adevăr/admiterea
falsității și revizuirea prin schimbarea semnificației propoziției/termenilor) – voi numi acest

5
Hilary Putnam, Mind, Language and Reality, Cambridge: Cambridge University Press, 1975, pp. 34-35.
6
David Chalmers, Constructing the World, Oxford University Press, 2012, p. 224.
7
Grice și Strawson, „In Defense of a Dogma”, p. 143.
8
Ibid., pp. 147-148.
9
Quine, „Two Dogmas”, p. 40.
10
Preiau această denumire a tezei lui Quine dintr-un articol al lui Charles Pigden, „Two dogmatists”, Inquiry: An
Interdisciplinary Journal of Philosophy, 30:1-2,, 1987, p. 173.
1
argument argumentul compatibilității cu revizuibilitatea universală. Scopul meu în cele ce
urmează este să evaluez argumentul compatibilității cu revizuibilitatea universală, pentru a vedea
dacă este sau nu tenabil în forma prezentată de Grice și Strawson. La prima vedere, pare că
argumentul lor ne permite să acceptăm revizuibilitatea universală și totodată să păstrăm distincția
analitic-sintetic. Grice și Strawson susțin că distincția analitic-sintetic este compatibilă cu teza
quineană că a revizuibilității universale, însă ceea ce voi susține este că argumentul lor nu stă în
picioare. Voi discuta trei posibile obiecții contra argumentului lor. În primul rând, se poate
susține că argumentul lor este circular pentru că se bazează pe noțiunea de schimbare a
semnificației (i.e., revizuirea conceptuală), ce depinde de noțiunea de „sinonimie” și deci de
„analiticitate”, noțiune împotriva căreia se îndreaptă critica lui Quine. În al doilea rând,
argumentul lui Grice și Strawson depinde de acceptarea distincției între revizuirea prin
respingerea enunțului ca fals și revizuirea prin schimbarea înțelesului, dar nu pot trasa o
distincție principială între cazurile în care respingerea/revizuirea unui enunț implică și o revizuire
conceptuală și cazurile în care înțelesul propoziției rămâne același. În al treilea rând, cei doi
filosofi interpretează eronat teza revizuibilității universale. În secțiunea următoare expun
argumentul lui Grice și Strawson, în timp ce a treia secțiunea este dedicată examinării obiecțiilor
ce-i pot fi aduse pentru a vedea cât de puternice sunt. Ultima secțiune prezintă concluziile
eseului.

2. Argumentul lui Grice și Strawson

Quine dedică ultima parte din „Two Dogmas” (secțiunea a șasea) schițării unei
perspective pozitive. El înaintează aici doctrinele care stau la baza celebrului său holism. Printre
acestea se numără (1) ideea că nu enunțurile individuale sunt confirmate sau infirmate, ci știința
ca întreg confruntă tribunalul experienței (holismul) și (2) ideea că niciun enunț nu este imun în
fața revizuirii (teza revizuibilității universale). În aceeași secțiune, Quine afirmă următoarele:
„Dacă această concepție este corectă, este greșit să vorbim de conținutul empiric al unui enunț
individual –mai ales dacă acel enunț este atât de îndepărtat de periferia experiențială a unui
domeniu. Mai mult, devine absurd [în original: folly –n.a.] să căutăm o graniță între enunțurile
sintetice, care depind contingent de experiență, și enunțurile analitice care stau în picioare orice

2
 ar fi. Orice enunț poate fi menținut ca adevărat orice ce ar fi, dacă facem schimbări suficient de
drastice în altă parte a sistemului.”11
O consecință a acestei perspective, spune Quine, este că „niciun enunț nu este imun în fața
revizuirii.”12 Dacă valoarea de adevăr a oricărui enunț poate fi menținută prin schimbări în alte
părți ale sistemului nostru de convingeri, atunci pare că proprietatea distinctivă a enunțurilor
analitice – și anume, că sunt adevărate „orice ar fi”, deci nerevizuibile – este împărtășită de toate
enunțurile. Orice enunț poate fi adevărat „orice ar fi”. Asta depinde doar de disponibilitatea
noastră de a opera schimbări în alte părți din sistemul de convingeri. Exemplul propunerilor de a
renunța la principiul terțului exclus de dragul simplificării mecanicii cuantice este grăitor.13
În ultimele pagini ale criticii lor, Grice și Strawson abordează această parte a „Two
Dogmas”. Aceștia evidențiază cele două idei importante din secțiunea a șasea, și anume, teza
revizuibilității universale și perspectiva holistă schițată de Quine. 14 Astfel, ei redau prima idee în
următoarele cuvinte:
„(1) Este o iluzie să presupunem că există o clasă de enunțuri acceptate ai cărei membri sunt, în
principiu, „imuni în fața revizuirii” în lumina experienței, i.e., că există vreun enunț pe care îl
acceptăm ca adevărat și trebuie să continuăm să-l acceptăm ca adevărat orice ar fi.” 15
Aceasta este, în opinia lor, doctrina sintetizată prin „niciun enunț nu este imun în fața revizuirii”.
Importanța acestei doctrine pentru respingerea distincției analitic-sintetic este evidentă.16 Luând
nerevizuibilitatea ca trăsătură distinctivă a enunțurilor analitice putem spune că dacă acceptăm
sugestia lui Quine că niciun enunț nu este nerevizuibil, atunci trebuie să respingem ideea că
există enunțuri analitice. Graham Priest observă că acest argument constituie de fapt atacul
principal al lui Quine asupra noțiunii de analiticitate, și nu criticile sale din prima parte a „Two
Dogmas”. În opinia lui Priest, această critică „pare să submineze întregul sens al trasării unei
distincții analitic-sintetic. Dacă orice convingere poate fi păstrată orice ar fi, atunci putem refuza
în mod convențional să lăsăm experiența să vorbească pentru sau împotriva oricărui enunț am
dori. Noțiunea de analiticitate este, prin urmare, goală de conținut.”17 David Chalmers observă că
această interpretare a argumentului lui Quine din secțiunea a șasea este probabil motivul pentru

11
Quine, „Two Dogmas”, p. 40 (italicele mele).
12
Ibid.
13
Quine, „Two Dogmas”, p. 40.
14
Grice și Strawson, „In Defense of a Dogma”, p. 154.
15
Ibid.
16
Ibid., p. 155.
17
Graham Priest, „Two Dogmas of Quineanism”, The Philosophical Quarterly, Vol. 29, Nr. 117, 1979, p. 290.
3
influența uriașă pe care a avut-o articolul respectiv.18 Însă, Grice și Strawson argumentează că
teza revizuibilității universale este compatibilă cu acceptarea distincției analitic-sintetic, cu
condiția de a adopta o altă distincție, și anume, distincția între două tipuri de revizuire. Astfel, cei
doi afirmă că:
„Acum pentru doctrina că nu există niciun enunț care este, în principiu, imun în fața revizuirii,
niciun enunț care nu ar putea fi abandonat în fața experienței. Acceptarea acestei doctrine este
destul de consistentă cu adoptarea distincției între enunțuri analitice și sintetice. Însă, cel ce aderă
la această distincție trebuie să insiste și asupra alteia; asupra distincției dintre tipul de renunțare [la
un enunț –n.a.] care constă din simpla admitere a falsității, și tipul de renunțare care implică
schimbarea sau abandonarea unui concept sau set de concepte. Orice formă a cuvintelor care la
un moment dat a exprimat ceva adevărat poate, fără îndoială, în alt moment, să ajungă să exprime
ceva fals. Dar nu doar filosofii disting între cazurile în care aceasta se întâmplă ca rezultat al
schimbării opiniei cu privire la stările de fapt și cazurile în care se întâmplă, cel puțin parțial, ca
rezultat al schimbării în sensul cuvintelor. Acolo unde o schimbare în sensul cuvintelor este o
condiție necesară pentru schimbarea valorii de adevăr, adeptul distincției va spune că forma
cuvintelor respective a trecut de la exprimarea unui enunț analitic la exprimarea unui enunț
sintetic.”19
Grice și Strawson recomandă aici trasarea unei distincții între (1) revizuirea unui enunț sau, în
cuvintele lor, „renunțarea” sau abandonarea unui enunț ca urmare a schimbării valorii de adevăr
(„simpla admitere a falsității”) și (2) revizuirea unui enunț ca urmare a schimbării conceptuale20
(„schimbarea sau abandonarea unui concept sau set de concepte”, schimbarea înțelesului
cuvintelor). Cu alte cuvinte, dacă o propoziție ce exprima un enunț analitic trebuie, din anumite
rațiuni, considerată acum falsă, putem spune că asta se întâmplă nu pentru că enunțul original și-
ar fi schimbat valoarea de adevăr, ci pentru că propoziția respectivă nu mai exprimă același enunț
analitic, pentru că unii dintre termenii care o compun sau poate toți și-au schimbat înțelesul.
Distincția aceasta permite acceptarea revizuibilității universale și, totodată, existența enunțurilor
analitice, deoarece:

18
Chalmers, Constructing the World, pp. 200-201: „Mulți au luat aceste remarci ca sugerând fie că niciun enunț nu
este analitic, fie că nu poate fi trasată nicio distincție între enunțurile analitice și cele sintetice. O idee relevantă este
aceea că enunțurile analitice sunt cele care vor rămâne adevărate orice ar fi și, în același timp, sunt cele care sunt
imune în fața revizuirii. Dacă așa stau lucrurile, (Q1) sugerează că, după primul criteriu, toate enunțurile trec drept
analitice, și (Q2) sugerează că, după al doilea criteriu, niciun enunț nu este analitic. Oricum, nu există nicio distincție
utilă între enunțurile analitice și cele sintetice care să fie trasată.” Prin (Q1) Chalmers se referă la ideea că orice
enunț poate fi menținut ca adevărat orice ar fi dacă facem schimbări în alte părți ale sistemului, iar prin (Q2) la aceea
că niciun enunț nu este imun în fața revizuirii.
19
Grice și Strawson, „In Defense of a Dogma”, pp. 156-157 (italicele mele).
20
Chalmers definește schimbarea conceptuală în felul următor: atunci când semnificația unei propoziții se modifică
sau atunci când propoziția exprimă la un moment dat un concept iar mai târziu alt concept, putem spune că avem un
caz de schimbare conceptuală (Chalmers, Constructing the World, p. 203).
4
 „Dacă putem da sens ideii că aceeași formă a cuvintelor, luată într-un anumit fel (sau purtând un
anumit sens), poate exprima ceva adevărat, și luată în alt fel (sau purtând alt sens) poate exprima
ceva fals, atunci putem da sens ideii de revizuire conceptuală. Și dacă putem da sens acestei idei,
atunci putem foarte bine să păstrăm distincția între analitic și sintetic, acceptându-i lui Quine
revizuibilitatea-în-principiu a tot ceea ce spunem.”21
De vreme ce revizuirea conceptuală este posibilă, afirmă Grice și Strawson, noțiunea de
analiticitate stă încă în picioare. Pe scurt, argumentul compatibilității cu revizuibilitatea
universală pare să sune în felul următor: Grice și Strawson acceptă că (1) enunțurile analitice
sunt acele enunțuri care rămân adevărate „orice ar fi”, deci sunt nerevizuibile în sensul
schimbării valorii de adevăr și că (2) niciun enunț nu este imun în fața revizuirii. Dar, totodată,
susțin că (3) există o categorie de enunțuri care sunt revizuibile, în sensul admiterii falsității,
doar dacă înțelesul lor s-a schimbat (i.e., enunțuri în cazul cărora revizuirea conceptuală este o
condiție necesară pentru respingerea lor). Astfel, dacă o propoziție adevărată ce exprima un
enunț analitic la t1 este revizuită la t2 prin admiterea falsității ei, atunci la t2 propoziția respectivă
nu mai exprimă același enunț analitic ca la t1, ci unul sintetic, ca urmare a unei revizuiri
conceptuale anterioare t2. Prin urmare, concluzia (1), (2) și (3) este că distincția analitic-sintetic
este compatibilă cu revizuibilitatea universală. În secțiunea următoare, ofer o examinare a
posibilelor obiecții la adresa acestui argument.

3. Posibile obiecții contra argumentului lui Grice și Strawson

Argumentul compatibilității cu revizuibilitatea universală depinde după cum am văzut de

acceptarea distincției dintre revizuirea unui enunț prin admiterea falsității și revizuirea
conceptuală a unui enunț. Graham Priest este de părere că argumentul lui Grice și Strawson este
circular,22 de vreme ce a insista asupra unei distincții ce presupune noțiunea de „schimbare a
semnificației” sau schimbare conceptuală, înseamnă a face apel la o noțiune din aceeași familie
de noțiuni criticată de Quine în „Two Dogmas”. Iată ce spune Priest despre cele două atacuri ale
lui Quine la adresa analiticității. După ce indică pilonii atacului lui Quine ca fiind (i) ideea că nu
avem o definiție non-circulară a termenului „analitic” și (ii) ideea că nu există nicio convingere
care să nu poată fi revizuită, Priest afirmă că:

21
Grice și Strawson, „In Defense of a Dogma”, p. 157.
22
Priest, „Two Dogmas of Quineanism”, p. 290.
5
 „Primul punct nu este o condamnare a noțiunii de analiticitate. Multe concepte importante pot fi definite
doar în termeni circulari. Importanța lui (i) este că, dacă orice membru al cercului de definiții este atacat,
atunci nu are sens să încercăm să-l salvăm apelând la o altă noțiune din cerc de vreme ce și aceea este tot
atât afectată de atac.”23
Așa cum am menționat deja, Priest consideră că atacul direct asupra noțiunii de analiticitate îl
constituie (ii). Priest susține că dacă Grice și Strawson ar fi oferit o descriere a revizuirii
conceptuale care să nu facă apel la noțiuni din grupul atacat de Quine, atunci critica lor ar fi fost
îndreptățită, însă ei nu fac așa ceva. Mișcarea făcută de Grice și Strawson este prevenită,
conform lui Priest, de criticile aduse în prima parte a „Two Dogmas”, contra încercărilor de a
oferi o definiție non-circulară noțiunii de analiticitate. În opinia lui Priest, argumentul lui Grice și
Strawson este circular deoarece presupune că există enunțuri „a căror valoarea de adevăr nu
poate fi revizuită fără o schimbare de semnificație”.24 Același aspect este subliniat și de
Chalmers care observă că dacă admitem posibilitatea revizuirii conceptuale, atunci ar trebui să
caracterizăm enunțurile analitice drept „acele enunțuri care sunt imune în fața revizuirii atât timp
cât înțelesul lor rămâne constant.”25 Chalmers afirmă că există două răspunsuri posibile pe care
adeptul lui Quine le poate da.26 Unul dintre ele este cel formulat de Priest, care sugerează că
argumentul lui Grice și Strawson este circular.27 Priest indică acest lucru atunci când spune că
pentru da sens ideii de schimbare a semnificației trebuie să dăm sens mai întâi noțiunii de
sinonimie. Quine atacă noțiunea de analiticitate, precum și noțiunile care fac parte din aceeași
familie, cum este și cea de sinonimie. Astfel, a te folosi de una dintre aceste noțiuni pentru a
respinge un atac care repercutează și asupra noțiunii respective, este o strategie circulară. Până
acum, obiecția aceasta mi se pare slabă, de vreme ce ar putea fi combătută prin tipul de
argumente date de Grice și Strawson atunci când resping critica din primele patru secțiuni ale
„Two Dogmas”.28

23
Ibid. (italicele mele).
24
Priest, „Two Dogmas of Quineanism”, p. 290. Astfel, Priest remarcă următoarele: „De exemplu, în răspunsul lui
Grice și Strawson pentru Quine, „In Defense of a Dogma”, enunțurile analitice sunt caracterizate drept cele a căror
valoarea de adevăr nu poate fi revizuită fără o schimbare de semnificație. Dar asta nu poate merge. Pentru că
sinonimia, și opusul ei, diferența de semnificație (care este bineînțeles necesară pentru a da sens noțiunii de
schimbare a semnificației), sunt părți din același cerc care este în întregime atacat.”
25
Chalmers, Constructing the World, p. 202.
26
Ibid., p. 203.
27
Priest, „Two Dogmas of Quineanism”, p. 290.
28
Grice și Strawson, „In Defense of a Dogma”, pp. 147-151.
6
 Chalmers afirmă că în vreme ce obiecția circularității este într-adevăr slabă,29 mișcarea
mai interesantă ar fi ca adeptul lui Quine să-i provoace pe Grice și Strawson „să ofere o distincție
principială între cazurile de revizuire care implică schimbarea conceptuală și acelea care implică
stabilitatea/constanța conceptuală.”30 O remarcă interesantă făcută de Chalmers este aceea că
putem întrezări această replică în ultimele rânduri ale paragrafului al doilea din secțiunea a șasea
a „Two Dogmas”. Acolo Quine scrie următoarele:
„Chiar și un enunț foarte apropiat de periferie poate fi susținut ca adevărat în fața experienței
recalcitrante prin invocarea halucinației sau prin amendarea unor enunțuri anume cum ar fi cele
denumite principii logice. Tot astfel, prin același token, niciun enunț nu este imun în fața
revizuirii. Revizuirea până și a principiului logic al terțului exclus a fost propusă ca un mod de a
simplifica mecanica cuantică; și ce diferență este în principiu între o asemenea schimbare și
schimbarea prin care Kepler l-a înlocuit pe Ptolemeu, sau Einstein pe Newton, sau Darwin pe
Aristotel?”31
Pasajul acesta este interesant din două puncte de vedere. În primul rând, pentru că, așa cum
afirmă Chalmers, Quine indică faptul că nu există o diferență de principiu între revizuirea
principiului logic al terțului exclus și revizuirea enunțurilor (sau teoriilor) științifice, așa cum ar
vrea să ne convingă Grice și Strawson.32 Cineva ar putea susține că pentru Quine cazurile de
enunțuri care au trecut prin cele două tipuri de revizuire nu pot fi clasificate în două categorii, și
că cele două părți ale distincției „sunt de fapt continue una cu cealaltă, și că nu avem de formulat
nicio distincție principială.” Quine chiar pare să sugereze acest lucru la finalul „Two Dogmas”.33
Dacă însă Grice și Strawson nu oferă o caracterizare a distincției dintre cele două tipuri de
revizuire, atunci provocarea lui Quine la adresa distincției analitic-sintetic rămâne fără răspuns.34
Provocarea aceasta ar putea fi depășită dacă Grice și Strawson ne-ar oferi o metodă prin care să
identificăm și deosebim cazurile de respingere a unor enunțuri ce implică și revizuirea
conceptuală de revizuirea prin simpla admitere a falsității, în toate cazurile. Dar Grice și
Strawson nu doar că nu fac asta, ci afirmă că nu este necesar să ofere așa ceva: „Nu suntem
29
Chalmers, Constructing the World, p. 203. El spune că „argumentul acesta nu avansează prea mult față de
argmentele din primele patru secțiuni [ale „Two Dogmas”], și oricine nu este mișcat de acele argumente nu va fi
mișcat nici de acesta.”
30
Ibid., p. 203.
31
Quine, „Two Dogmas”, p. 40
32
Gilbert Harman sugerează că, pentru cei care, asemeni lui Quine, resping distincția analitic-sintetic, „Nu există o
distincție principială, clară, între schimbarea a ceea ce înseamnă [ceea ce vrei să spui] și schimbarea a ceea ce
crezi.”, adică exact distincția dintre cele două tipuri de revizuire pe care doresc s-o impun Grice și Strawson (Gilbert
Harman, Reasoning, Meaning, and Mind, Oxford: Clarendon Press, 1999, p. 141).
33
Quine, „Two Dogmas”, p. 43: Quine scrie că „Accept că unele probleme par mai curând chestiuni ce țin de
adecvarea schemei conceptuale iar altele mai curând chestiuni ce țin de faptele brute (...) diferența este însă una de
grad”. Acest pasaj dă crezare sugestiei lui Chalmers.
34
Chalmers, Constructing the World, pp. 203-204.
7
preocupați acum, sau chemați, să elaborăm o teorie adecvată a revizuirii conceptuale, mai mult
decât suntem chemați, chiar acum, să elaborăm o teorie adecvată a sinonimiei.”35 Apoi, susțin că
dacă pot da sens ideii că o expresie sau o propoziție (i.e., o formă lingvistică) p exprima la t1
ceva ce este adevărat, având un înțeles, iar la t2 ceva ce este fals, având alt înțeles, atunci asta
este tot ce au nevoie pentru a da sens ideii de revizuire conceptuală. Grice și Strawson chiar
admit că „ar putea exista cazuri (...) în care este inutil să forțăm întrebarea dacă o schimbare a
valorii de adevăr atribuite unui enunț reprezintă o revizuire conceptuală sau nu”, dar afirmă că nu
pot da asemenea exemple și chiar dacă ar exista atunci „această inabilitate ar putea foarte bine să
rezulte din ignoranța științelor.”36 Cred că tocmai acest aspect este evidențiat de Quine când
spune că a încerca să trasăm distincția între enunțurile analitice și cele sintetice este un demers
„absurd” [folly].37 Quine nu vrea să arate că nu putem spune despre niciun enunț că este analitic,
ci că a încerca, în general, să deosebim enunțurile între analitice și sintetice, iar prin asta să
stabilim o distincție absolută este un demers inutil, o risipă de energie.38
Ajungem la al doilea motiv pentru care pasajul din „Two Dogmas” de mai sus este
interesant, și anume, acela că ne indică interpretarea corectă a tezei revizuibilității universale.
Aceasta este și a treia posibilă obiecție. Cred că revizuibilitatea universală este o teză
substanțială doar dacă respingem posibilitatea schimbării conceptuale sau, mai bine zis, utilitatea
invocării schimbării de semnificație ca strategie de salvare a distincției analitic-sintetic. Samir
Okasha face această sugestie și subliniază că: „Teza revizuibilității devine substanțială doar
atunci când posibilitatea schimbării semnificației este eliminată.”39 Okasha evocă aici aceeași
idee amintită de Chalmers, și anume, că ar trebui să interpretăm doctrina revizuibilității
universale ca aplicându-se enunțurilor, în condiția unei stabilități conceptuale, sau, simplu spus,
în condiția în care propoziția p exprimă același enunț și înainte și după revizuire. De altfel, în
secțiunea a șasea, Quine vorbește doar de enunțuri, nu și de propoziții. Așadar, pare rezonabil să
credem că el se referea la revizuirea aplicată enunțurilor care înseamnă același lucru înainte și

35
Grice și Strawson, „In Defense of a Dogma”, p. 157.
36
Ibid., p. 158.
37
Quine, „Two Dogmas”, p. 40.
38
Ibid., p. 43: Quine afirmă că renunțând la „granița imaginară dintre analitic și sintetic” reușește să ofere un
pragmatism mai consistent. Cred că aici găsim o cheie de interpretare. Cele mai puternice rațiuni împotriva căutării
unei granițe între enunțurile analitice și cele sintetice sunt rațiunile de tip pragmatic.
39
Samir Okasha, „Holism about Meaning and about Evidence: In Defence of W. V. Quine”, Erkenntnis 52, 2000, p.
49. Pasajul complet este acesta: „nicio cantitate de „experiențe recalcitrante” nu ne poate forța să renunțăm la o
propoziție dată, dacă ni se permite să alocăm pur și simplu un alt înțeles propoziției. În schimb, este evident că nicio
propoziție nu este imună în fața revizuirii, dacă nu există o cerință care să specifice că propoziția trebuie să însemne
același lucru înainte și după o revizuire anume. Teza revizuibilității devine substanțială doar atunci când posibilitatea
schimbării semnificației este eliminată.”
8
după revizuire, adică doar la revizuirea unui enunț prin admiterea falsității sale. În acest caz,
Grice și Strawson pur și simplu deformează teza lui Quine. Charles Pigden oferă o evaluare
similară atunci când susține că argumentul compatibilității presupune că dacă un enunț analitic p,
devenit sintetic printr-o revizuire conceptuală și apoi respins, ar fi „reînviat” (poate redat prin
cuvinte diferite), enunțul (sau echivalentul său) ar fi din nou adevărat. Dar asta înseamnă a nega
revizuibilitatea universală în sensul lui Quine.”40 Grice și Strawson par să considere că fie teza
revizuibilității universale este interpretată în varianta inofensivă (atunci când acceptăm revizuirea
în condițiile schimbării conceptuale), fie o interpretăm într-o variantă radicală (așa cum cred că
intenționa Quine) și atunci este falsă. „Dar povara argumentului lor a fost că analiticitatea poate
fi apărată în fața opiniilor subversive ale lui Quine”41, după cum observă Pigden. Prin urmare,
argumentul lui Grice și Strawson nu arată că distincția analitic-sintetic este compatibilă cu teza
quineană a revizuibilității universale, ci cu o doctrină foarte diferită de cea formulată de Quine.
Acum aș vrea să revin la obiecția circularității pentru că mi se pare că dacă acceptăm a treia
obiecție atunci și prima capătă o altă forță.
Grice și Strawson asumă că există enunțuri care nu pot fi revizuite decât prin schimbarea
semnificației, enunțuri care constituie o excepție de la teza quineană a revizuibilității universale.
Asta par să spună atunci când vorbesc de acele cazuri de enunțuri „unde o schimbare în sensul
cuvintelor este o condiție necesară pentru schimbarea valorii de adevăr”.42 Aceasta este ideea din
spatele afirmației lui Grice și Strawson că un enunț considerat înainte analitic care este revizuit
prin admiterea falsității trebuie să fi trecut printr-o revizuire conceptuală care l-a transformat
într-un enunț sintetic. Or, această mișcare mi se pare totuna cu a asuma de la bun început că
există enunțuri analitice, enunțuri al căror adevăr este nerevizuibil „orice ar fi”, adică tocmai
ceea ce nega Quine. Autorii „In Defense of a Dogma” s-au bazat fără îndoială pe considerațiile
din prima parte a articolului lor.43 Însă mi se pare evident că nu acest tip de revizuire este avut în
vedere de Quine. Grice și Strawson vorbesc de propoziții aici, însă Quine se referă la enunțuri.
Cu alte cuvinte, ce are în vedere Quine prin ideea că niciun enunț nu este imun în fața revizuirii
este, așa cum sugera Chalmers, că nu există enunțuri care să fie imune în fața revizuirii „atât

40
Pigden, „Two Dogmatists”, p. 189.
41
Ibid., p. 189.
42
Grice și Strawson, „In Defense of a Dogma”, p. 157.
43
Harman susține că până și aceste considerații sunt eronate, de vreme ce oamenii obișnuiți nu folosesc distincția și
este foarte dificil pentru cineva s-o învețe fără a cunoaște și întreaga teorie filosofică din spatele ei (Harman,
Reasoning, Meaning, and Mind, p. 142).
9
timp cât înțelesul lor rămâne constant.”44 Altfel, nu văd ce sens are exemplul pe care îl dă Quine
când spune că până și principiul terțului exclus poate fi revizuit. Cu siguranță, Quine nu se
gândea la propoziția/forma lingvistică ce exprimă principiul, ci la enunțul exprimat, care trebuia
să însemne același lucru înainte și după revizuire. Teza revizuibilității universale vizează
revizuibilitatea în primul sens, al respingerii unui enunț ca fals. Este deci circular să asumi că
există un grup de enunțuri în cazul cărora revizuirea în primul sens nu este posibilă decât dacă
implică și o revizuire conceptuală anterioară, și pe baza acestei idei să forțezi o distincție, când
ceea ce vrei să arăți este că distincția analitic-sintetic este compatibilă cu teza lui Quine despre
revizuibilitate. După cum am spus, forța acestei obiecții depinde de acceptarea celei de-a treia.

4. Concluzii
Argumentul compatibilității distincției analitic-sintetic cu revizuibilitatea universală
depinde în mod crucial de acceptarea distincției între cele două tipuri de revizuire, revizuirea
unui enunț prin admiterea falsității și revizuirea conceptuală. Însă, așa cum sper că am arătat,
acceptarea distincției lui Grice și Strawson deformează teza revizuibilității așa cum a formulat-o
Quine. Mai mult, putem afirma că de fapt provocarea stă pe umerii lor pentru a arăta cum putem
trasa o distincție principială între cazurile de revizuire în primul sens care implică revizuirea
conceptuală și cazurile în care semnificația rămâne constantă. Dacă singurul lor temei este
invocarea ideii că există un grup de enunțuri care nu pot fi revizuite în primul sens decât dacă
trec printr-o revizuire conceptuală, atunci tot ce au reușit Grice și Strawson este să asume
existența enunțurilor analitice, adică tocmai ce era de demonstrat. De asemenea, pare justificat să
spunem că Grice și Strawson interpretează greșit doctrina quineană a revizuirii. Quine se referă
la revizuire doar în condițiile în care enunțul înseamnă același lucru înainte și după revizuire.
Teza quineană a revizuibilității universale privește doar revizuibilitatea în primul sens dat de
Grice și Strawson. Prin urmare, cred că putem conchide că argumentul compatibilității nu arată
că distincția analitic-sintetic este compatibilă cu teza quineană a revizuibilității universale.

44
Chalmers, Constructing the World, p. 202.
10
Bibliografie
1. Chalmers, D., Constructing the World, Oxford University Press, 2012, pp. 199-225.
2. Grice, H.P., și Strawson, P.F., „In Defense of a Dogma”, The Philosophical Review, Vol. 65,
Nr. 2, 1956, pp. 141-158.
3. Harman, G., Reasoning, Meaning, and Mind, Oxford: Clarendon Press, 1999, pp. 138-143.
4. Okasha, S., „Holism about Meaning and about Evidence: In Defence of W. V. Quine”,
Erkenntnis 52, 2000, pp. 39–61.
5. Pigden, C., „Two dogmatists”, Inquiry: An Interdisciplinary Journal of Philosophy, 30:1-2,
1987, pp. 173 – 193.
6. Priest, G., „Two Dogmas of Quineanism”, The Philosophical Quarterly, Vol. 29, Nr. 117,
1979, pp. 289-301.
7. Putnam, H., Mind, Language and Reality, Cambridge: Cambridge University Press, 1975, pp.
33-69.
8. Quine, W.V., „Two Dogmas of Empiricism”, The Philosophical Review, Vol. 60, Nr. 1,
1951, pp. 20-43.
9. Strawson, P.F., „On Referring”, Mind, New Series, Vol. 59, Nr. 235, 1950, pp. 320-344.

11