COMPORTAMENTUL COPILULUI TĂU

Maria Vîslan, Presedinte ALDOCET

În general, se fac două afirmaţii despre comportamentul copiilor şi adulţilor cu Sindrom

Down. Prima este că sunt persoane liniştite şi uşor de manipulat, cealaltă este că sunt persoane cu o
voinţă puternică, dificil de controlat. Aceste puncte de vedere diferite asupra comportamentului
persoanelor cu sindrom Down demonstrează că în realitate, acesta variază distinct de la o persoană
la alta. Unii sunt liniştiţi, alţii hotărâţi, iar cei mai mulţi se află undeva între aceste două extreme.
Unii părinţi consideră că este mult mai uşor să-şi controleze copilul cu sindrom Down decât pe cel
normal, alţii se confruntă cu o mare varietate de probleme comportamentale.

Copiii cu sindromul Down îşi ating etapele de dezvoltare mai târziu decât copiii obişnuiţi.
Astfel, la aceeaşi vârstă comportamentală, copiii cu sindrom Down sunt mai mari şi ca vârstă şi ca
fizic decât copiii normali. De exemplu, furia copilului de 2 ani poate apare la copilul cu sindrom
Down atunci când acesta are 4 ani. Astfel, comportamentul poate fi mult mai distructiv, deoarece
copilul este mult mai mare fizic.
Un astfel de comportament la un copil cu vârstă mai mare pune în încurcătură pe cei din
jurul său. Totuşi, nu există probleme de comportament unice la copilul cu sindrom Down. Atunci
când apar aceste probleme sunt similare cu cele ale copiilor obişnuiţi la o vârstă mai mică şi pot fi
disciplinate prin metode simple de corectare a comportamentului.

Ce este comportamentul?
Comportamentul este o acţiune sau o serie de acţiuni ce se pot observa. Există două tipuri de
comportament: comportament bun - ce trebuie încurajat şi comportament nedorit - ce trebuie
îndepărtat. Ideal este să înveţi copilul să-si dobândească anumite deprinderi pentru a înlocui
comportamentul nedorit.
Cum se încurajează comportamentul bun astfel încât să poată fi răsplătit?
Un mod de încurajare a comportamentului bun îl constituie demonstrarea comportamentului
în faţa copilului încurajându-l să îl imite. Unii copii imită cu plăcere un comportament, alţii nu. În
general, copiii îşi copiază părinţii simţindu-se astfel mult mai puternici, iar acest lucru poate fi un
avantaj. De exemplu, atunci când doriţi ca băiatul să înceapă să folosească toaleta, este foarte bine
ca tatăl să-i demonstreze acest lucru, încurajându-l cu cuvinte de genul „ băieţii mari fac asta”.
De asemenea, copiii copiază alţi copii. De exemplu, dacă are vârsta de folosire a oliţei,
lăsaţi-l să vadă cum o folosesc alţi copii, iar el îi va imita.
Un alt mod de încurajare a unui comportament bun îl constituie punerea copilului într-o
poziţie care să faciliteze acest lucru. În cazul învăţatului folosirii oliţei, se aşează şi se ţine în mod
delicat copilul fiind atenţi să nu fie nefericit.
O altă tehnică este aceea de a da copilului instrucţiuni simple, scurte şi uşor de înţeles.
Sigur că toate metodele de mai sus pot fi combinate.
Dacă se întâmplă ca un comportament corect să apară dintr-o dată, trebuie să se profite de
acest avantaj şi să se recompenseze copilul imediat. Urmăriţi mereu să prindeţi copilul demonstrând
un comportament bun, astfel încât să poată fi recompensat imediat.

Ce este corectarea comportamentului?

Mulţi părinţi corectează comportamentul fără să realizeze acest lucru. Aceasta înseamnă că
îşi recompensează copilul pentru comportamentul bun şi îl pedepsesc pentru cel rău. Unii părinţi au
nevoie de ajutor pentru a face acest lucru în cel mai util mod. Copiii ştiu unde se află şi sunt
capabili să-şi direcţioneze energia în activităţi mult mai constructive şi răsplătitoare. Corectarea
comportamentului este o formă de învăţare angajată în situaţiile în care explicaţia simplă nu are
succes.

1
 Identificarea comportamentului
Prima etapă într-un program de corectare a comportamentului este observarea
comportamentului copilului şi identificarea comportamentului ce trebuie schimbat. Trebuiesc
evitate afirmaţiile generale despre copil, cum ar fi „este imposibil” şi concentrată atenţia asupra
lucrurilor specifice pe care le face şi care îngrijorează sau agasează, cum ar fi de exemplu plecatul
în fugă atunci când sunteţi la cumpărături.

Recompensarea comportamentului bun

Cum să-ţi recompensezi copilul?
Cel mai simplu mod de a răsplăti copilul pentru ceea ce a făcut este de a face zarvă în jurul
lucrului respectiv, zâmbind şi spunând ”foarte bine făcut”, „bravo”, etc. Ţineţi cont că „bine” se
foloseşte pentru descrierea comportamentului şi nu pentru copil, accentuează ceea ce răsplătiţi şi nu
se reflectă în valoarea copilului. Astfel de expresii verbale de recunoştinţă trebuiesc mereu date, de
cele mai multe ori fiind mult mai puternice decât ne imaginăm. Totuşi, în anumite situaţii ele nu
sunt suficiente. Pe măsură ce copilul creşte, acest tip de recompensă simplă nu-l mai satisface. În
acest caz trebuie să furnizaţi o recompensă palpabilă, de forma unui zâmbet desenat pe mâna
copilului, sau o steluţă lipită pe tablă sau pe obrazul / mâna copilului, sau o bomboană ori o jucărie
specială, o ieşire la plimbare, etc. Pentru copiii cu gusturi subtile poate fi necesară dezvoltarea unui
sistem prin care un anumit număr de simboluri mici să semnifice câştigarea unei etape importante.
Atenţie la capcana recompenselor prea mari sau prea scumpe! Nu trebuie să fie deloc uşor să
câştige recompensele mari şi fiţi rezonabili în acordarea recompenselor mici de încurajare a
copilului.
Sistemul de recompense trebuie planificat cu mare atenţie înainte de a fi explicat copilului.
Simbolurile trebuiesc pregătite de la început. Odată ce programul de modificare
comportamentală a devenit operaţional, sistemul de recompense trebuie revizuit pentru a afla dacă a
primit prea multe recompense sau din contră, aşteaptă prea mult pentru a fi răsplătit.
Păstraţi acest sistem de recompense palpabile până când copilul îşi pierde interesul, ceea ce
invariabil se va întâmpla atunci când comportamentul dorit îl îndeplineşte de o anumită perioadă de
timp.
Menţineţi totuşi preţul chiar şi atunci când nu-i mai daţi recompense palpabile.

Descurajarea comportamentului nedorit

Descurajarea comportamentului nedorit aduce părinţilor multă dificultate şi confuzie. Fără
să-şi dea seama, ei de multe ori recompensează un comportament rău, făcând exact opusul a ceea ce
ar trebui să semnifice acţiunea lor sau folosind metode ineficiente de interzicere a
comportamentului nedorit.

Metode care nu dau rezultate

Cum se poate descuraja un comportament nedorit?
Cea mai comună metodă este cicălirea şi certarea copilului. Marea majoritate a părinţilor
admit că nu au întotdeauna succes folosind această metodă. Motivul acestui eşec îl constituie faptul
că pentru mulţi copii atenţia venită din partea părinţilor acţionează ca o recompensă. Copiii tânjesc
după atenţie şi întotdeauna îşi doresc mai multă. Chiar dacă preferă preţul, orice tip de atenţie, chiar
şi cicălirea, poate fi recompensatorie pentru copil.
Unii părinţi, în ultimă instanţă, îşi pălmuiesc copilul, dar adesea descoperă că acest lucru nu
i-a ajutat, ceea ce-i descurajează foarte tare deoarece ei cred că aceasta este acţiunea extremă pe
care o mai pot lua. Motivul pentru care pălmuirea nu dă rezultate este tocmai extremitatea ei.
Această acţiune este foarte neplăcută pentru copil, dar şi pentru părinte şi marea majoritate a
copiilor realizează acest fapt. După pălmuire, invariabil părinţii se simt vinovaţi; imediat ce durerea
produsă de palmă a trecut, copilul se bucură de simpatia părintelui şi simte remuşcările acestuia.
Astfel, pălmuirea poate da rezultate de moment, dar de obicei, nu corectează un comportament
frecvent.
Modalităţi care funcţionează
Ce pot face părinţii atunci când aceste metode tradiţionale nu funcţionează?

2
 Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe părinţii este să nu facă nimic. Copiii tânjesc după
atenţie, chiar dacă o primesc sub formă de tipete sau palme. Neacordându-le atenţie, multe
comportamente se vor diminua sau vor dispărea. Ignorarea comportamentului este un lucru greu de
făcut. De fapt, există întrebarea dacă vreodată părintele poate ignora complet comportamentul
copilului său. Puteţi totuşi pretinde că ignoraţi comportamentul. Pentru aceasta, opriţi-vă
răspunsurile naturale, evitând contactul cu ochii copilului şi păstrându-vă calmul. Ocupaţi-vă timpul
cu nişte activităţi care nu au legătură cu copilul şi refuzaţi să vă implicaţi în orice discuţie sau
argumentare legată de comportamentul pe care încercaţi să-l opriţi. Atunci când copilul a încetat
demonstraţia comportanentului specific, invitaţi-l să ia parte la ceea ce faceţi şi purtaţi o conversaţie
normală cu el. Nu arătaţi supărare atunci când începeţi să interacţionaţi din nou cu el.
În unele cazuri este imposibil să ignori comportamentul copilului. Poate fi atât de activ,
distructiv sau agresiv încât nu poţi să pretinzi că îl ignori deoarece eşti îngrijorat că se poate
accidenta sau poate distruge ceva. Poţi fi atât de supărat încât să-ţi fie teamă să nu-ţi pierzi controlul
şi să răneşti copilul. În astfel de situaţii copilul trebuie dus într-un loc în care să nu mai poată primi
atenţia dumneavoastră.
Această tehnică este cunoscută sub denumirea de „time-out” şi constă în mutarea cu
blândeţe a copilului într-un mediu departe de dumneavoastră. Scopul folosirii „time-out” nu este
acela de a crea disconfort sau teamă copilului, ci doar de a-l îndepărta din locul în care simte că este
puternic prin ceea ce face. De obicei cel mai convenabil loc pentru ”time-out” este dormitorul
copilului. Lăsaţi-l acolo până când amândoi v-aţi calmat.
În timpul cât stă acolo ignoraţi orice ţipăt sau plâns al copilului. Este important să-l lăsaţi
acolo până se linişteşte deplin, altfel îi poate veni ideea că a fost luat de acolo datorită ţipetelor şi
plânsului său. Cu o voce calmă puteţi să-i spuneţi că nu îl veţi lua de acolo până nu se va linişti
complet, iar dacă nu înţelege şi nu colaborează, puteţi aştepta să facă o pauză de plâns şi să-l luaţi
atunci. Unii copii pot fi foarte distructivi în propriile lor camere, astfel încât poate ar fi mai bine să
alegeţi o altă cameră. Există anumite îngrijorări legate de faptul că dacă un copil îşi petrece ”time-
out” în dormitorul său s-ar putea să dezvolte o asociere negativă cu acesta. În practică nu s-a
întâmplat niciodată acest lucru.
După ce aţi pedepsit copilul o perioadă de timp în „time-out” nu vă cereţi scuze şi nu vă
angajaţi în învinuiri. Fiţi prietenoşi şi practici.
În situaţiile în care nu poate fi folosit „time-out”, o altă metodă de administrare a
comportamentului agresiv este aceea de a ţine cu fermitate braţul copilului din partea laterală
numărând până la 15. Apoi îi daţi drumul braţului. Dacă reia comportamentul, repetaţi acţiunea de
mai sus. Această metodă este cunoscută drept ”înfrângere scurtă „ .
În timp ce ţineţi strâns copilul nu trebuie să interacţionaţi cu el. Ideea este de a opri plăcerea
mersului sau alergatului pentru câteva momente şi nu de a transforma această reţinere într-o formă
de interacţiune pozitivă.
Există situaţii în care copilul se obişnuieşte să fie recompensat pentru comportamentul
nedorit. De exemplu: plânsul prelungit atunci când este în pătuţ are ca rezultat apariţia părintelui
satisfăcându-se dorinţa copilului. Eliminarea unei astfel de recompense se numeşte „distrugere”.
Există două moduri de a face acest lucru: fie prin eliminare bruscă, fie prin eliminare
graduală. De obicei, este de preferat cel de-al doilea tip, fiind numit drept ”plâns controlat”. Prin
această metodă va trebui să reveniţi la copil după perioade de timp din ce în ce mai lungi. La
revenire trebuie să-i acordaţi copilului minimul posibil de atenţie.
Atenţie! Iniţial comportamentul se va înrăutăţi. De obicei, aceasta durează câteva zile, iar
dacă vă menţineţi fermi, comportamentul se va diminua rapid şi va dispărea. După o perioadă
variabilă de timp ( o săptămână sau două ) adesea reapare acelaşi comportament ca şi când copilul
ar testa dacă regulile se mai aplică încă. Dacă veţi fi fermi în continuare, comportamentul va înceta
definitiv.
Înainte de începerea unui program de „distrugere” ambii părinţi trebuie să se pregătească.
În timpul perioadei în care comportamentul se înrăutăţeşte este important să se sprijine unul pe
celălalt.

3
 Înainte de a încerca corectarea comportamentului
Teoretic corectarea comportamentală este foarte clară: se încurajează şi se răsplăteşte
comportamentul bun, se descurajează comportamentul rău.
În practică poate fi însă foarte dificil.
Trebuiesc luate în considerare următoarele:
• Nivelul de dezvoltare al copilului.
Evaluaţi comportamentul copilului şi decideţi dacă este corespunzător etapei de dezvoltare
în care se află. Nu ţineţi seama de vârsta lui cronologică ci de vârsta lui de dezvoltare.
Dacă nu ştiţi să apreciaţi această vârstă, cereţi părerea unui psiholog. Atunci când
comportamentul copilului este corespunzător vârstei lui de dezvoltare veţi putea înţelege de ce se
comportă în acest mod. Puteţi alege fie să aşteptaţi să depăşească vârsta copilăriei, fie să vă
stabiliţi anumite obiective simple.
De asemenea, trebuie să ţineţi cont de nivelul de dezvoltare al copilului şi atunci când
răsplătiţi comportamentul lui bun. Nimeni nu se poate aştepta ca un copil cu vârsta cronologică de
4 ani al cărui nivel de înţelegere este la vârsta de 8 luni să fie capabil să coopereze în baza
sistemului de recompense prin steluţe sau simboluri. La un copil cu acest nivel trebuie aplicate
recompensele palpabile atunci când se comportă în maniera dorită.
• Încercaţi să fiţi cât mai consecvenţi posibil
Decideţi limitele permise copilului pentru a face şi a nu face şi încercaţi să le respectaţi cu
stricteţe. Desigur, consecvenţa deplină este imposibilă, dar luptaţi-vă pentru atât cât este posibil.
Nu trebuie să fiţi descurajaţi dacă ceilalţi nu stabilesc aceleaşi limite cu limitele dumneavoastră.
Copiii pot accepta limite diferite de la persoane diferite. Confunzia copiilor apare atunci când o
persoană acţionează neconsecvent.
• O schimbare practică poate fi tot ceea ce este necesar.
Atunci când copilul are un comportament nedorit, întrebaţi-vă întotdeauna dacă o
schimbare practică nu ar face mai uşor de manevrat situaţia. Această schimbare ar putea fi mult
mai simplă decât instaurarea unui program de schimbare comportamentală.
De exemplu, dacă un copil cu sindrom Down intră mereu în camera fratelui său
deranjând-o sau distrugând anumite lucruri din ea, cel mai uşor mod de rezolvare a problemei îl
constituie punerea unui zăvor la uşă într-o poziţie la care copilul să nu poată ajunge. Problema
unui copil care ia mereu ciocolata din bucătărie se rezolvă prin ascunderea acesteia.
Fiind sub stres şi în mijlocul problemei, de multe ori părinţii găsesc astfel de situaţii
dificile şi nu se gândesc la o soluţie practică.
• Abordaţi comportamentele unul câte unul
Dacă copilul demonstrează mai multe comportamente nedorite, trebuie să decideţi pe
care dintre ele îl abordaţi. Uneori este uşor de făcut această alegere - cel mai îngrijorător, cel mai
bine de schimbat. De multe ori comportamentele se relaţionează şi eradicarea unuia poate duce la
oprirea altora.
Dacă vă simţiţi copleşiţi de un număr prea mare de probleme comportamentale poate că
este mai bine să abordaţi mai întâi problemele minore.
• Nu ignoraţi stresul dumneavoastră
Copiii şi comportamentul lor pot fi extrem de stresanţi pentru părinţi. Ei nu respectă
reguli rezonabile, iar comportamentul unui copil dificil poate creea un stres îngrijorător în
familie, conducând de multe ori la separarea părinţilor. Ambii părinţi trebuie să aibă şansa de a-şi
exprima sentimentele faţă de copil. Există momente în care aveţi nevoie de o pauză sau de a fi
departe de copil. Vă puteţi gândi mai bine la copil atunci când faceţi o plimbare, o baie fiebinte
sau ascultaţi muzică.
Probabil cel mai eficace mod de asigurare al unei pauze pentru fiecare îl constituie
centrele de sprijin. În plus, ele aduc avantajul aplicării tehnicilor de administrare a
comportamentului de către personal specializat, aducând astfel un suport foarte important
familiei.

4
 • S-ar putea să aveţi nevoie de ajutor
Adesea este foarte dificil pentru părinţi să planifice şi să implementeze programele de
administrare a comportamentului. Dacă după ce aţi încercat metodele descrise mai sus, nu aţi
avut succes, nu ezitaţi să cereţi sprijinul unui psiholog sau coordonator de programe sau al unui
medic specializat în acest sens. Astfel de întâlniri pot fi programate cu ajutorul serviciilor de
asistenţă comunitară sau centrelor de sprijin pentru copii.
Psihologul va analiza atât comportamentul copilului, cât şi situaţia lui familială. De multe
ori este necesară vizitarea domiciliului copilului. Cel mai bine este să înregistraţi observaţiile
dumneavoastră, astfel încât să puteţi oferi spre analiză manifestările comportamentale ale
copilului cât şi factorii de mediu ce-l influenţează.
Înregistrările vă permit şi monitorizarea rezultatelor aplicării programului de corectare a
comportamentului. Apoi împreună cu psihologul veţi planifica acţiunile ce trebuie întreprinse. Pe
parcursul aplicării programului, psihologul va superviza şi direcţiona activităţile dumneavoastră.
De asemenea, programele educaţionale pot fi de mare folos pentru părinţi. La şcoala
copilul poate învăţa deprinderile de autonomie - folosirea toaletei, folosirea corectă a
tacâmurilor, etc, urmând ca ele să fie continuate acasă, împreună cu părinţii.

Administrarea anumitor comportamenta specifice

- Scosul limbii afară din gură.

Copiii cu sindrom Down au adesea obiceiul de a scoate limba afară din gură. Aceasta se
datorează combinaţiei dintre o limbă mai mare decât media obişnuită şi o gură mai mică decât în
mod normal.
În timpul primului an de viaţă mulţi copii îşi scot limba afară din gură. Acest fapt poate fi
ignorat. După împlinirea vârstei de un an este necesar să se înceapă învăţarea copilului şă-şi ţină
limba în gură şi gura închisă. Nu trebuie să faceţi foarte multă zarvă în jurul acestui lucru. Nu
uitaţi că încurajaţi comportamentele bune. Uneori este suficient să atrageţi verbal atenţia
copilului prin expresii simple, la început ”limba în” apoi doar „în”, spuse cu o mimică expresivă
şi cu acelaşi ton calm. Alteori prindeţi-i uşor bărbia şi atigeţi-i buza inferioară împingând-o uşor
în sus cu degetul dumneavoastră. În acelaşi timp spuneţi-i „nu”. Puneţi un preţ pe păstratul limbii
în gura închisă. Dacă veţi face cu deplină consecvenţă acest lucru copilul va înceta să-şi mai
scoată limba afară din gură.
- Salivatul.
În copilărie, copiii cu sindrom Down din cauza tonusului lor scăzut sunt tentaţi să ţină
gura deschisă şi să saliveze. Dacă obişnuiţi copilul să înghită acest obicei va dispărea. Poate fi
necesar să închideţi uşor gura copilului, aşa cum s-a descris anterior. Aplicând consecvent aceste
măsuri, marea majoritate a copiilor încetează să saliveze în jurul vârstei de 4 ani.
În situaţii rare, atunci când salivatul persistă după această vârstă, este bine să apelaţi la un
specialist deoarece ar putea fi necesară o operaţie de diminuare a producerii salivei. De obicei
aceste operaţii au succes şi sun efectuate de către medicii specialişti ORL.

-Hiperactivitatea.
Pentru copiii cu un nivel de dezvoltare cuprins între vârsta de 15 luni până la 3 ani este
normal să fie distraţi, impulsivi, fără persistenţă în realizarea sarcinilor primite, să se frământe
noaptea şi să fie tot pe fugă. Dificultatea constă în canalizarea atenţiei lor într-o anumită
activitate pentru o anumită perioadă de timp. Aceste comportamente se diminuează pe măsură ce
copilul înaintează în vârstă.
Modul în care puteţi ajuta copilul este să stabiliţi obiective specifice: de exemplu
propuneţi-vă să rămână la masă în timpul prânzului cel puţin 5 minute, apoi creşteţi treptat
timpul estimat.
Fiţi generoşi cu recompensele atunci când copilul îndeplineşte obiectivul.
Oferiţi posibilitatea copilului să-şi consume energia prin jocuri active. Înnotul este un
mod foarte bun de stopare a hiperactivităţii.

5
 Permiteţi copilului să iasă afară şi atunci când plouă. Ploaia nu-i face rău copilului, din
contră statul în interior pentru perioade lungi de timp îl afectează foarte mult.
Evitaţi locurile confuze, restrictive sau super-stimulatoare atunci când observaţi că ele au
un efect negativ asupra copilului.
Adesea, copiii hiperactivi au foarte puţin dezvoltat simţul trecerii timpului. Un program
fix poate avea un efect pozitiv asupra acestor copii. De exemplu: aceeaşi oră pentru masa de
seară, urmată de baie şi o poveste înainte de culcare. Un curs regulat al activităţilor permite
copilului să anticipeze următoarea activitate, ajutându-l să-şi păstreze calmul, implicit devenind
mai uşor de manipulat.
Acest tip de programe regulate ajută în special copiii care au dificultăţi în înţelegerea
explicaţiilor verbale a ceea ce urmează să se întâmple. Ei se obişnuiesc uşor cu un program în
care sunt implicaţi în mod direct.
Dacă copilul are o atenţie de scurtă durată, asiguraţi-vă că-i atrageţi atenţia atunci când îi
daţi o instrucţiune. Acest lucru se poate face atingându-l uşor sau asigurându-vă că se uită la
dumneavoastră.

- Ascunsul/ Alergatul
Copiii care se ascund /aleargă aduc multă îngrijorare părinţilor.
Întâi, faceţi o brăţară pe care scrieţi numele, adresa, numărul de telefon şi asiguraţi-vă că
este purtată mereu de către copil.
Dacă este posibil, nu luaţi copilul cu dumneavoastră în spaţiile aglomerate sau care
implică multă responsabilitate faţă de copil.
Folosirea hamului face foarte mulţi părinţi nefericiţi, dar copilul se simte confortabil şi
preferă să-l poarte atunci când este pe stradă.
Recompensaţi copilul atunci când rămâne lângă dumneavoastră în timpul plimbării. Nu
vă aşteptaţi ca acesta să rămână lângă dumneavoastră dacă mergeţi foarte repede.
Pentru un copil cu sindrom Down este foarte dificil să rămână în partea laterală a
adultului.

- Furia.
Accesele de furie se constată atât la copiii obişnuiţi cât şi la cei cu sindrom Down la
aceeaşi vârstă de dezvoltare. De obicei aceste accese se manifestă atunci când copilul se simte
frustrat sau zădărnicit.
Atunci când începe un acces de furie, încercaţi să descoperiţi frustrarea copilului. Chiar
dacă copilul nu reacţionează, verbalizarea dorinţei lui îl va face imediat să-şi dea seama că
înţelegeţi ce simte. Apoi încercaţi să-i atrageţi atenţia asupra unei alte activiţăţi. Dacă nu dă
rezultate, pretinde-ţi că ignoraţi furia copilului. Acordarea unei atenţii sporite va duce numai la
accentuarea comportamentului. Păstraţi atitudinea de ignorare până când simţiţi că sunteţi
exasperaţi şi apoi aplicaţi tehnica „time-out”.
Educaţi copilul numai atunci când amândoi sunteţi din nou calmi. Nu îi aduceţi reproşuri
ci interacţionaţi cu el ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
De obicei, crizele de furie se diminuează odată cu înaintarea în vârstă a copilului, pe
măsura dezvoltării abilităţilor lui de comunicare.

- Lovirea şi muşcarea altor copii

De cele mai multe ori acest comportament începe ca o încercare a copilului cu abilităţi
reduse de vorbire de a comunica într-un fel cu ceilalţi copii. De obicei, copiii cu vârsta de
dezvoltare sub 4 ani nu au capacitatea de empatie cu ceilalţi şi sunt foarte surprinşi de reacţia
negativă provocată de comportamentul lor.
Cel mai bine este să se folosească tehnicile „time-out” şi „ înfrângere scurtă” descrise
anterior. De obicei, copiii nu persistă în acest comportament din simplul motiv că se întâlnesc cu
copii care nu-l tolerează şi răspund cu aceeaşi monedă.
Adesea, copiii învaţă de la colegii lor lecţiile pe care părinţii nu au fost în stare să le
predea

6
 - Comportamentul distructiv
Ocazional, copilul poate avea un comportament distructiv faţă de jucării sau alte obiecte.
La început, încercaţi să ţineţi la distanţă obiectele fragile. Este mai bine să nu le poată
atinge decât să-l învăţaţi că nu trebuie să le atingă. Alegeţi jucării robuste. Copiii pot deveni
distructivi atunci când primesc jucării prea complicate, simţindu-se frustraţi.
Atunci când distruge un obiect încercaţi să nu reacţionaţi prea tare, deoarece reacţia
dumneavoastră îi poate întări comportamentul distructiv. Încercaţi să-i redirecţionaţi atenţia către
un joc constructiv, iar dacă nu este posibil, consumaţi-i energia într-un joc fizic afară. Dacă nici
asta nu dă rezultate, aplicaţi ”time-out”.
Atunci când mergeţi în vizită, luaţi întotdeauna cu dumneavoastră câteva din jucăriile
preferate ale copilului sau păstraţi o jucărie special pentru aceste ocazii.
Atât cât este posibil, încercaţi să evitaţi locurile în care comportamentul distructiv ar
putea fi o problemă. De obicei, părinţii sunt foarte reţinuţi atunci când trebuie să iasă cu copilul
lor care manifestă un comportament distructiv. Atunci când ieşiţi împreună asiguraţi-vă că
reţinerile dumneavoastră nu vă fac să deveniţi excesiv de stricţi cu copilul, deoarece acest fapt îl
poate face mult mai tensionat şi în consecinţă distructiv.
Traducere şi adaptare după
„Down Syndrome The Facts”- Mark Selikowitz.

Vă propunem în continuare o fişă simplă de evaluare a comportamentului, ce poate fi

completată atât de către părinţi, cât şi de specialişti.

Evaluarea unui copil cu tulburări de comportament Însemnări

Evoluţia tulburărilor de comportament
• Care sunt dificultăţile de bază?
• Cum şi când au apărut ele?
• Cât de des apar ele?
• În timp, s-au ameliorat ori s-au înrăutăţit?
• Cum au procedat părinţii?
• Cum a reacţionat copilul?
Anamneza
• Probleme de ordin prenatal, perinatal, postnatal.
• Momente neobişnuite surprinse în procesul de dezvoltare de la
naştere şi până în prezent.
• Ce boli a avut copilul?
• Ce tratament a urmat?
Familia şi mediul social
• Familia este completă?
• Cu cine locuieşte copilul şi unde?
• Cine se ocupă mai mult de copil?
• Ce atitudine au ceilalţi membri ai familiei faţă de copil ?
• Mai există persoane cu probleme în familie?
• Au avut loc, în familie, schimbări de ordin major?
Observaţii
• Sunt părinţii atenţi unul cu altul, se susţin reciproc?
• Au acceptat ei deficienţa copilului lor?
• Au speranţe reale privind evoluţia copilului?
• Înţeleg ei cauza dificultăţilor copilului lor?
• Înţeleg ei rolul major care le revine în educarea copilului?

7
Cum se prezintă copilul în timpul evaluării
• Este mobil?
• Poate să-şi mişte mâinile?
• Descrieţi abilităţile de autoservire ale copilului
- îmbrăcarea
- spălarea
- servirea mesei
- toaleta
• Ce ar dori părinţii să poată face copilul?
• Descrieţi abilităţile de comunicare ale copilului
- Ce şi cât înţelege?
- În ce mod se exprimă?
- Ce mijloace de înţelegere şi exprimare foloseşte copilul -
verbale sau non - verbale?
• Descrieţi abilităţile sociale ale copilului
- Ce atitudine are faţă de alte persoane?
- Cu cine îi place, mai mult, să stea?
- Stabileşte contactul vizual?
- Acceptă contactul cu ceilalţi?
• Descrieţi abilităţile de joc ale copilului
- Cum îşi petrece timpul liber?
- Cât timp se poate concentra asupra unei activităţi?
- Ce jocuri îi plac?
- Îi place să se joace cu alţii sau preferă să se joace singur?
• Descrieţi amănunţit comportamentul copilului
- Are un comportament neobişnuit?
- În ce constă acest comportament?
- Cum procedează părinţii în acest caz?
- Copilul are un regim normal de somn?
- Are un regim normal de alimentare?
- Ce-i place copilului?
- Ce nu-i place?
• Ce-i reuşeşte copilului?
• Sumarul situaţiei familiale
• Sumarul punctelor forte şi al necesităţilor copilului:
Numele evaluatorului.......................... Data
evaluării...............