Tratamente Termochimice

Obiective, clasificri, denumiri.

Tratamentele termochimice reprezinta tehnologii metalurgice prin care se introduc
anumite specii de atomi in straturile superficiale ale unui material metalic, in scopul obtinerii
unor anumite proprietati. Asadar, la tratamentul termochimic se modifica proprietatile stratului
superficial, nu numai datorita modificarii structurii lui, ci i compozitiei chimice.
Tratamentele termochimice se aplica in mod frecvent in scopul durificarii suprafetei, insa
exista i alte utilizari, de exemplu, cromizarea pentru marirea refractaritatii si duritatii, silicizarea
pentru creterea rezistentei la coroziune etc.
Tratamentele termochimice sunt denumite, in general, cementari i pot fi clasificate dupa
criteriul elementului de imbogatire superficiala, care determina i utilizarile in exploatare (tabelul
1).
Tabelul 1. Principalele tipuri de tratamente termochimice, elementele de imbogatire specifice i
obiectivele urmarite
Elementul de
mbogatire

Denumirea tratamentului termochimic

Scopuri principale urmarite

Carbon

Carburare (cementare cu carbon)

Azot
Carbon+azot

Nitrurare (cementare cu azot)

Carbonitrurare, cianizare, nitrurare moale

Sulf
Sulf + azot
Sulf + azot
Siliciu

Sulfizare
Sulfonitrurare
Sulfocianizare
Silicizare

Durificare superficiala prin calire

ulterioara
Durificare superficiala
Durificare superficiala (cu calire
ulterioara)
Imbunatatirea coeficientului de frecare
IDEM
IDEM
Rezistenta la coroziune acida

Bor

Borizare

Aluminiu
Crom

Aluminizare, alitare, calorizare

Cromizare

Durificare superficiala i rezistenta la

coroziune; durificare la cald
Rezistenta la oxidare la cald
Durificare, rezistenta la oxidare, la
coroziune si oxidare la cald, durificare la
cald

Zinc

Zincare, sherardizare

Rezistenta la oxidare si la coroziune

Procesele de cementare se desfasoara la anumite temperaturi, prin difuzie atomica i

difuzie reactiva: in primul caz, difuzia se produce intr-o singura faza, iar in al doilea caz, in
stratul de difuzie se pot forma doua sau mai multe faze, cu compozitie chimica si structura
cristalina diferita de ale masei metalice de baza, rezultand variatii brute de concentraie ale
elementului de cementare.
Practic, tratamentul termochimic se realizeaza prin introducerea piesei intr-un mediu
capabil sa cedeze atomi activi, cu care se satureaza metalul. Cementarea are loc prin intermediul
a trei procese care au loc in starea gazoasa, la limita gaz-metal i in metal: disociere, adsorbie,
difuzie.
Disocierea, d, are loc in faza gazoasa i consta din descompunerea moleculelor n
vederea formarii de atomi activi ai elementului care difuzeaza. Procesele de disociere pot avea

loc atat n cazul compusilor chimici cat i n cazul moleculelor elementelor simple:
2 NH3 3 H2 + 2 Nx
N2 2 Nx
Procesul de disociere este definit prin gradul de disociere, care arata volumul ocupat de atomii
liberi in raport cu ntregul volum al gazului. Gradul de disociere poate fi modificat de la 0 la
100% si pentru procesele de tratament termochimic in gaze (nitrurare, carburare etc.) el poate fi
reglat prin temperatura, viteza de deplasare a gazelor, debit de gaze etc.
Adsorbtia, A, are loc in suprafetele limit gaz-metal. Metalul adsoarbe numai atomii
liberi, activi, care se formeaza la disocierea moleculelor. Adsorbtia poate fi reprezentata ca o
patrundere a atomilor activi, care exista n numar mare la suprafata, in locurile cu imperfectiuni
ale retelei sau ca o reactie chimica ntre atomii gazului i atomii metalului. In primul caz se
formeaza la suprafa o solutie solida, iar n al doilea caz se formeaza un compus chimic. In
functie de natura atomilor care participa la tratamentul termochimic, aceste tipuri de adsorbtie
pot avea loc singular sau simultan.
Capacitatea de adsorbtie a suprafetei depinde de mai multi factori: natura metalului,
natura elementului de difuzie, proportia lui n mediul de tratament, temperatura, starea suprafetei.
Difuzia, D, consta din deplasarea atomilor adsorbiti spre interiorul metalului. Acest
proces este posibil daca elementul care difuzeaza este solubil n metalul de baza si daca
temperatura este deajuns de nalta pentru a asigura atomilor o energie de activare suficient de
mare pentru desfasurarea perceptibila a procesului. Difuziunea este conditionata de tendinta de
uniformizare a concentratiei solutiei solide, ntrucat aceasta corespunde unei stari cu minimum
de energie libera. Procesele de difuzie se desfasoara n conformitate cu legile lui Fick.
Rezultatele tratamentului termochimic depind in primul rand de rapoartele cantitative
dintre procesele de baza: disociere adsorbtie - difuzie.
Daca d < A., numarul de atomi activi n mediul gazos este insuficient pentru a obtine un
strat saturat. Datorita acestui fapt, procesul de tratament termochimic nu este activ.
Daca d > A, metalul nu poate adsorbi toti atomii activi din mediul gazos pe care i
furnizeaza procesul de disociere. Atomii liberi neadsorbiti se grupeaza n molecule stabile; la
unele tratamente termochimice aceste molecule nu nrautatesc vizibil procesul, nsa la altele
(carburarea) se micoreaza sensibil intensitatea procesului si chiar se reduce la zero prin
depunerea straturilor de negru de fum pe suprafata pieselor.
Din acest punct de vedere, cazul ideal este d = A, nsa, practic, nu este totdeauna indicat
deoarece se poate nregistra o concentraie prea mare a elementului adsorbit. Concentratia
stratului superficial depinde nsa si de raportul dintre marimile A i D.
Daca A < D, concentratia atomilor din stratul superficial nu ajunge la valoarea maxima
deoarece deplasarea rapida a atomilor spre interiorul metalului nu poate fi compensat prin
procesul de adsorbie.
Daca A > D, concentratia suprafetei atinge continutul limita din cauza capacitatii mici de
difuzie a atomilor, care se deplaseaza cu viteza mica in adancimea piesei.
Din cele expuse, rezulta ca exista doua posibilitati pentru a mari adancimea stratului de
difuziune; o prima posibilitate, atunci cand marimea A (sau d) este mai mica decat D,
concentratia la suprafata nu poate ajunge la valori mari, stratul crete in grosime, avand la
suprafa o concentratie mica; a doua posibilitate, atunci cand marimea A > D, concentratia la
suprafata atinge o valoare ridicata. La o grosime totala mica a stratului, marirea duratei de
mentinere duce la creterea stratului cu concentratie mare.
Structura stratului de difuzie. O imagine asupra structurii stratului de difuzie este data de

o sectiune izoterma prin diagrama corespunzatoare de echilibru la temperatura de cementare.

Sa consideram cazul simplu, cand metalul A este saturat cu elementul B, care este partial solubil
(solute solida ) i formeaza un compus definit de tipul AmBn cu metalul A (fig. 1). Procesul de
saturare are loc la temperatura T. Daca adsorbtia este suficient de energica, la suprafa se
formeaza o solutie solida cu concentratia limita Cm, posibil la temperatura T', cu o scadere
monotona a concentratiei spre interiorul metalului (curba 1). Daca adsorbia nu este suficient de
energica i daca numarul de atomi activi, care vin din mediul gazos, este insuficient pentru a
mentine concentratia in stratul superficial la nivelul C m, concentratia elementului B la suprafata
este mai mica decat Cm (punctul C1), iar repartizarea spre interiorul metalului este data de curba
In sfarsit, daca adsobtia este atat de intensa incat asigura un exces de atomi la suprafata (A mBn),
atunci este posibila formarea unui strat, de obicei de grosime mica, de compus chimic (curba 3).
In cazul in care componentii A si B formeaza o serie de compusi chimici, este posibila regasirea
acestora n stratul de difuzie, urmarind rationamentul expus.
1.1.2. Cementarea cu aluminiu in bi de topituri dc aluminiu.
Procedeul const din introducerea produsului destinat alitrii intr-o baie de aluminiu topit
care conine 8...12% fier in vederea micorrii intensitii dizolvrii pieselor, la temperaturi de
680...800C. Pentru micorarea fragilitatii stratului, piesele, dup alitare, sunt supuse unei
recoaceri pentru difuziune la 9001100C.
Avantajele cementrii cu aluminiu in bi de topituri de aluminiu sunt determinate de
duratele scurte ale procesului in comparaie cu alte procedee de alitare. Ca dezavantaje, care au
frnat rspndirea acestui procedeu pot fi menionate :
- rezistena redus a creuzetelor din oel care sunt corodate de aluminiul topit;
- corodarea pieselor destinate alitrii, de ctre aluminiul topit.
In ultimul timp alitarea in bi de aluminiu topit cu adaosuri de fier a fost perfecionat prin
utilizarea unor fluxuri la suprafaa bii, a cror compoziie e dat in tabelul 2. Utilizarea
fluxurilor asigur:
- protecia bii contra oxidrii ;
Tabelul 2. Compoziia unor fluxuri utilizate la alitare
Nr. Coninutul diferitelor componente, n %
KCl
Na2AlF6 AlF3
ZnCl2
crt.
NaCl 40
1
40
10
10
2
35
47
12
6
3
35
35
10
20
4
44
56
- uniformizarea stratului prin inlturarea peliculei de oxizi de pe suprafaa piesei la trecerea
acesteia prin stratul de flux ;
- curirea pieselor de aluminiu topit in momentul scoaterii pieselor din baia de aluminiu;
- utilizarea nclzirii prin electrozi.
1.2. Structura i proprietile straturilor cementate cu aluminiu
Structura stratului cementat cu aluminiu depinde de metoda de alitare. Dup alitare n
amestecuri pulverulente, stratul superficial bogat n aluminiu apare ca o zon care se atac mai
lent n comparaie cu miezul (fig.1). Se presupune urmtoarea succesiune de faze in strat,

pornind de la interior spre zona superficial: s.s. - Fe3Al - FeAl - FeAl2 Fe2 Al5.
Creterea coninutului de carbon n stratul alitat micoreaz grosimea stratului (fig. 2). de
aceea in cazul oelurilor cu coninut ridicat de carbon sau al fontelor se recomand o decarburare
superficial preliminar. Influena elementelor de aliere se manifest prin aciunea acestora
asupra grosimii si duritii stratului cemcntat (fig.3). Elementele alfagene Mo, Si, Cr etc.,
micornd domeniul in care viteza de difuzie a aluminiului este inferioar vitezei de difuzie in
faza , cresc adncimea de alitare. Siliciul i manganul cresc duritatea zonei superficiale a
stratului, in timp ce cromul are o aciune uniform asupra creterii duritii intregului strat.
Dei duritatea superficial a stratului cementat cu aluminiul poate atinge valori de
500HV, produsele alitate posed o mic rezisten la uzare. Rezistena la uzare crete cu scderea
coninutului de aluminiu. prin scderea fragilitii stratului.
Coninutul minim de aluminiu care asigur o cretere a rezistenei la oxidare la temperaturi
ridicate este de circa 8%. Creterea rezistenei la oxidare este determinat de oxidarea intern a
aluminiului care conduce la acoperirea produsului alitat cu pelicul de oxid de aluminiu Al2O3.