Structura reală a cristalelor.

Defecte de reţea
Abateri le de la structura perfectă a unui cristal se numesc imperfecţiuni sau
defecte structurale, iar cristalele care le conţin, cristale reale.
Defectele de reţea se împart în două grupe şi anume: defecte dinamice şi
defecte statice.
Defectele dinamice provoacă deplasări de atomi variabile în timp. Un astfel de
defect poate fi agitaţia termică a ionilor din corpurile solide.
Defectele statice produc deplasări de atomi care, dacă temperatura nu este prea
ridicată ca atomii să difuzeze, se menţin timp îndelungat. In contrast cu defectele
dinamice care datorită caracterului variabil al deplasărilor de atomi nu produc
distrugeri în structura cristalului, defectele statice produc astfel de distrugeri în
vecinătatea lor modificându-se distanţele dintre atomi, coordinaţia etc.
Defectele statice se împart în punctuale, liniare şi de suprafaţă.
Ca proporţie în volumul corpului cristalin, imperfecţiunile de reţea reprezintă o mică
fracţiune. De exemplu, în materialele metalice puternic deformate proporţia
atomilor aflaţi în afara poziţiilor de echilibru este mai mică de unu la o mie, aşa
încât predominant rămâne aranjamentul ordonat care caracterizează reţeaua
cristalină. Cu toate acestea influenţa exercitată de imperfecţiunile de reţea asupra
unor proprietăţi importante cum sunt proprietăţile mecanice de rezistenţă şi
plasticitate ale metalelor, este considerabilă.
Dependenţa proprietăţilor metalelor funcţie de imperfecţiunile de
reţea
 a) proprietăţi independente sau foarte puţin
dependente de structură, determinate de
natura metalului sau a aliajului, nefiind afectate
de prezenţa şi cantitatea imperfecţiunilor de
reţea; aceste proprietăţi pot fi explicate şi
calculate pe baza cristalului perfect;
 b) proprietăţi dependente de structură (sau
sensibile la structură), a căror valoare se
schimbă în funcţie de natura şi cantitatea
imperfecţiunilor de reţea introduse în diverse
etape de procesare a materialului.
 Imperfecţiuni punctiforme
 Defectele punctuale se caracterizează prin dimensiuni de ordinul de
mărime al unei distanţe interatomice. Cele mai simple defecte punctuale
sunt:
 a) noduri ale reţelei cristaline neocupate cu atomi, numite vacanţe;
 b) noduri ale reţelei ocupate de atomi care distrug periodicitatea ideală.
Aceştia sunt atomi străini ( impurităţi ) - imperfecţiuni chimice - care au
ocupat locuri "nelegale" în reţea;
 c) atomi interstiţiali (proprii sau străini);
 d) grupări de defecte punctiforme (de vacanţe sau de atomi
interstiţiali).

Imperfecţiuni punctiforme în reţelele cristaline ale metalelor: a) atom lipsă (vacanţă); b) atom de
substituţie; c) atom interstiţial aparţinând aceluiaşi element; d) atom interstiţial străin ;
 Imperfecţiuni punctiforme

 Imperfecţiuni punctiforme în reţelele cristaline ale metalelor: ;

 e) deformarea reţelei în prezenţa unei vacanţe; f) deformarea reţelei în prezenţa unui atom
interstiţial
Defecte punctiforme în
Na Cl- Cl- Cl C A
+
Na
+
Na
+
Ag
+ -
Ag
+ l- g+ cristale ionice: a) defecte
Cl- Na
Vc Na Cl-
Cl- Ag C A C
Frenkel; b) defect
+ l- g+ l-
+ +

Na Cl Na Va Na
A
g+
Cl
-
Vc Cl
-
A
g+
Schotcky; c) cristal
a
+

Cl
- +

Cl
+

Cl
b C
l-
A
g+
Cl- A
g+
C
l-
ordonat – defect antifază.
-
Na
+
-
Na
+ - (Va - vacanţă anionică;
Vc - vacanţă cationică)

Uf

n  N  e k T
c d e
 Imperfecţiuni liniare
 Se deosebesc două tipuri de dislocaţii: dislocaţii marginale (sau pană) şi
dislocaţii elicoidale (sau în şurub).
 Dislocaţiile marginale (liniare sau tip pană, numite şi dislocaţii Taylor)
sunt linii (şiruri) de atomi care limitează în cristale, plane de atomi
incomplete numite semiplane atomice suplimentare.
 o dislocaţie nu se reduce numai la linia de dislocaţie care reprezintă
miezul sau inima dislocaţiei, ci cuprinde întreaga regiune din jurul acestei
linii în care reţeaua este deformată. Lăţimea domeniului din jurul liniei de
dislocaţie în care reţeaua este deformată se numeşte lăţimea dislocaţiei,
a cărei mărime, după unii autori (Foreman, Wood), este dată de relaţia :

G b
w
2 (1   ) m

 unde: w este lăţimea dislocaţiei; G - modulul de elasticitate transversal; b -

mărimea vectorului Burgers;  - coeficientul lui Poisson; m - rezistenţa
teoretică de alunecare. In general lăţimea dislocaţiei are valori foarte mici
încât adesea ea se confundă cu linia de dislocaţie.
 a b
Imperfecţiuni liniare

 Dislocaţii marginale: a) planul de secţionare transversal într-un cristal perfect; b) planul de

secţionare transversal într-un cristal care conţine o dislocaţie marginală; c) imaginea
spaţială a cristalului ce conţine o dislocaţie marginală, deformare asincronă; d) cristal ce
 conţine o dislocaţie marginală – reprezentare atomică.

(a) Vectorul Burgers (de deformare sau de

alunecare) în cazul unei dislocaţii pană; şi al unei (Dislocaţiile elicoidale sau în şurub
dislocaţii elicoidale (în şurub) (b). (dislocaţii Burgers),
 Consecinţele dislocaţiilor
 Dislocaţiile sunt defecte liniare care parcurg cristalul, provocând o deformare
plastică (ireversibilă) în acesta. Alunecarea constă într-o translaţie a atomilor,
structura globală a acestora rămânând neschimbată, adică un atom se deplasează
într-o nouă poziţie de echilibru, ocupând locul altui atom.
 Dislocaţiile se pot deplasa în monocristale constituind mecanismul principal al
deformării plastice (fig. ); mişcarea lor poate fi blocată de către obstacolele
întâlnite în cale (faze dure, limite dintre grăunţi etc.) provocând durificarea
(ecruisarea) cristalului.
 Dislocaţiile alunecă ca urmare a aplicării tensiunii tangenţiale de deformare τ
aplicate materialului. Pentru un cristal cu dislocaţie marginală, tensiunea
tangenţială aplicată în direcţia vectorului Burgers respectiv, perpendiculară pe
linia de dislocaţie, este ilustrată în fig. . Săgeţile indică direcţia şi sensul
tensiunii tangenţiale aplicate (spre dreapta în partea superioară a monocristalului
deformat ce conţine dislocaţia, iar spre stânga în partea inferioară a
monocristalului, nedeformată. Ca urmare a aplicării un anumit timp a tensiunii de
deformare, are loc deplasarea dislocaţiei prin cristal şi în final deformarea
remanentă a acestuia.
 Dislocaţiile se pot multiplica, pot reacţiona între ele sau cu alte defecte ale cristalelor.
 Consecinţele dislocaţiilor
Deplasarea dislocaţiilor
într-un cristal
a) generarea dislocaţiei marginale
într-un cristal sub acţiunea
tensiunilor de forfecare;
b) mişcarea dislocaţiilor prin
monocristal sub acţiunea tensiunii
tangenţiale ; c) deplasarea
jumătăţii superioare a cristalului
prin mecanismul deplasării
dislocaţiilor;
d) rolul deplasării dislocaţiilor în
ruperea legăturilor interatomice
(ruperea materialelor).

Teoria dislocaţiilor permite să se explice:

• de ce forţa la care începe deformarea plastică este mult inferioară celei rezultate
din teoria elasticităţii a cristalului perfect;
• de ce unele materiale sunt mai ductile (se deformează mai uşor) decât altele;
• ecruisarea (durificarea corpurilor solide metalice deformate plastic);
• cum se poate modifica ductilitatea unui material (puritatea chimică, mărimea
grăunţilor, temperatura mediului, viteza de deformare …).
 .- Energia dislocaţiilor
 Pentru introducerea unei dislocaţii în reţeaua cristalină este necesar să se
consume un lucru mecanic şi, prin urmare, o reţea cristalină care prezintă o
dislocaţie prezintă o energie mai mare decât aceeaşi reţea, dar lipsită de dislocaţii.
 Energia dislocaţiei marginale: Energia dislocaţiei elicoidale

G  b2  L r1 U 
G  b2
 L ln
r1
Um   ln d
4    (1   ) ro 4  ro
 In realitate în metale, dislocaţiile în cristale sunt rareori linii drepte şi se află rareori
într-un singur plan. O dislocaţie mixtă are energia (UM) egală cu suma energiilor
componen-telor care formează dislocaţia şi anume:

G  b2  L r
UM  (1    cos 2  )  ln 1
 unde:  este unghiul4 dintre
  (1 vectorul
) Burgers şiroaxa dislocaţiei, iar  - coeficientul lui
Poisson.
 Interacţiunea dislocaţiilor
 In general, se admite că dislocaţiile se formează la solidificarea metalului pe baza dispariţiei
excesului de vacanţe existent în lichid. In corpurile solide dislocaţiile se multiplică prin
deformare plastică, răcire rapidă, bombardare cu particule cu energii mari etc.
 Deplasarea dislocaţiilor în cristal este produsă de eforturile tangenţiale (de forfecare), fiind
denumită deplasare prin alunecare.
 Intre dislocaţii, în timpul deplasării lor, apar forţe de interacţiune. Dislocaţiile de sens opus
aflate în acelaşi plan se atrag, iar dislocaţiile de acelaşi semn se resping.

De acelaşi
semn Respinger G  b2 1
Interacţiune e Fr  
a 2    (1   ) r
dislocaţiilor
liniare
De semne G  b2 sin 2
F  
Interacţiunea dintre dislocaţii, vacanţe şi
contrare atomii străini 2    (1   ) r
Atracţie t
Introducerea unor atomi străini în reţeaua unui metal deformează reţeaua cristalină, producând un câmp de tensiuni în
cristal.
Ca rezultat, dislocaţiile existente în cristal vor acţiona cu atomii străini, aceştia având tendinţa să se plaseze în reţeaua
cristalină în imediata apropiere a dislocaţiilor. Regiunile de lângă dislocaţii, unde atomii cristalului sunt mai distanţaţi
unul
de altul, vor fi ocupate de atomii străini cu raza atomică mai mare. In schimb, atomii străini cu rază atomică mai mică,
vor
ocupa regiunile de lângă dislocaţii în care atomii sunt mai apropiaţi. Ca rezultat se formează în jurul dislocaţiilor regiuni
de concentraţie mai ridicată în atomi străini decât concentraţia medie a cristalului de bază, care se numesc atmosfere
de
impurităţi (atmosfere Cottrell). Formarea acestor atmosfere este un proces stabil din punct de vedere termodinamic,
deoarece corespunde unei micşorări a energiei cristalului. Astfel, reţeaua fiind deja deformată, nu mai este necesară o
nouă
 Imperfecţiuni bidimensionale
 Imperfecţiunile bidimensionale (de suprafaţă) reprezintă defecte structurale cu o extensie în
două dimensiuni, formând suprafeţe de separaţie (interfeţe) între două părţi ale unui cristal
cu structuri diferite, între două cristale sau între două faze diferite.
 Limitele de grăunţi sunt defecte bidimensionale care apar într-un agregat policristalin şi
reprezintă regiuni de trecere de la grăunţi (cristalite) cu o anumită orientare cristalină la alţi
grăunţi (cristalite) cu o orientare diferită.
 Limitele dintre grăunţi sunt caracterizate printr-o energie superficială mare, fapt care face ca
ele să servească drept locuri preferenţiale pentru desfăşurarea unor procese ca difuzia şi
transformările de fază. De asemenea, în aceste porţiuni se dispun preferenţial şi atomii
străini, astfel încât concentraţia acestora este mai mare decât în restul cristalului.
Imperfecţiuni
bidimensionale(limite de
separaţie dintre faze): a) limită
coerentă; b) limită incoerentă; c)
limită semicoerentă.

Limită de mare
dezorientare- atomi
Corp policristalin comuni celor două
şi limitele dintre grăunţi reţele la nivelul
limitei de separaţie
 Imperfecţiuni bidimensionale

Limite de slabă dezorientare – pereţi

Limită de grăunte de dislocaţii

Proprietăţile interfeţelor
Reactivitatea interfeţelor
Limitele dintre grăunţi sunt caracterizate printr-o energie superficială mare, fapt care face
ca ele să servească drept locuri preferenţiale pentru desfăşurarea unor procese ca
difuzia şi transformările de fază în stare solidă. Interfeţele sunt puncte de contact între
solide reactante sau între un solid reactant şi un fluid reactant, constituind centre de
iniţiere a recţiilor chimice. Astfel se poate explica posibilitatea coroziunii intergranulare, a
atacului metalografic care permite evidenţierea limitelor dintre grăunţi şi observarea
mărimii grăunţilor .
 Proprietăţile interfeţelor
 Tensiunea superficială
  Suprafeţele libere şi limitele dintre graăunţi comportă energie suplimentară.
Atomii suprafeţei libere sunt puternic legaţi de atomii din interiorul corpului şi
mai puţin legaţi spre exterior. La nivelul limitelor dintre grăunţi există
posibilitatea unor legături neutilizate datorită cărora se pot fixa în aceste
regiuni atomi, ioni sau molecule.

Atomii vecini unui atom din

interior şi unui atom de la Terase şi praguri : descrierea unei suprafeţe
suprafaţă libere a unui cristal

Tensiunea superficială are următoarele consecinţe :

• interfeţele tind să fie plane atomice dense ;
• interfeţele tind să devină plane şi să-şi micşoreze aria ;aceasta explică prezenţa teraselor care sunt plane dense.
Cu toate acestea, suprafeţele libere şi limitele dintre grăunţi nu sunt neapărat plane, dar dacă se aplică o încălzire suficientă,
atomii devin mobili şi au tendinţa de reorganizare încât suprafeţele pot deveni plane de-a lungul unor direcţii dense din cristal.
 Structura policristalină
 Metalele şi aliajele lor întâlnite în practica curentă, în stare solidă în general, nu se
prezintă sub formă de monocristale, ci sub formă de agregate policristaline.
Acestea constau dintr-un număr mare de grăunţi cristalini, numiţi cristalite. Fiecare
cristalită este separată de vecinii săi printr-o "frontieră", în general neregulată şi
fără legătură cu simetria internă a cristalului (fig. ). Structura policristalină este
favorizată chiar de procesele practice de cristalizare. Orientarea este uniformă în
interiorul fiecărei cristalite, dar variază mai mult sau mai puţin de la o cristalită la
alta.
 Proprietăţile fizice şi în special cele mecanice depind într-un mod însemnat de
structura policristalină, care poate fi influenţată de procesele tehnologice de
prelucrare. Orientarea preferenţială pe o anumită direcţie a cristalitelor poate
conferi corpurilor metalice solide anizotropie.

a b

Structura unui corp policristalin : grăunţi cristalini omogeni (a) şi

grăunţi cristalini neomogeni (b), despărţiţi prin limite de separaţie
 Solide moleculare

Legătura de tip hidrogen a apei NaCl CsCl ZnS

Structura solidelor cu legătură covalentă (materiale organice) şi

iono-covalente (ceramice)

Atomi de
legătură
încrucişată

Termoplastici
Termopla
Termopla Termorig
Termorig
Termorig
Termorigizi
Structura diamantului stici
stici izi
izi
izi
Lanţuri polimerice