Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea Nationala de Arta Bucuresti

F.A.P. , Sectia Pictura


Master an I ,sem2- Corina Angela Raiciu

“Marcel Duchamp a facut de toate în afara de


video. El a cladit o uşa mare de intrare şi o
uşită mică de işire. Aceasta uşită este arta
video. Prin ea putem noi ieşi din Duchamp.”
Nam June Paik, 1975

Corpul în arta video

Arta video este un tip de artă care se bazează pe imagini în mişcare şi cuprinde date
video şi / sau audio. (Nu ar trebui să fie confundată cu toate acestea, cu televiziunea sau
cu cinema-ul experimental). Arta video a intrat în existenţă în cursul anilor 1960 şi 1970,
este încă practicată pe scară largă şi a dat naştere la utilizarea instalaţiilor video.
Din anii 1980 si 1990 arta video nu se mai multumeşte doar cu caracteristicile tehnice ale
imaginii , ea işi gaseste acum locul langa fotografie şi cinema.
În 1969 prima expozitie de arta video se intitulează “TV as a Creative Medium” , iar
primul Festival international de arta video s-a numit “Art video confruntation 74”.
Arta video apare în dublul contex al experimentelor întreprinse pe de o parte in SUA
de artişti ca Robert Rauschenberg, Cage, Cunningham, David Tudor etc şi, pe de alta
parte, în Germania, în jurul grupului Fluxus, care va reuni energiile artistice europene şi
nord-americane. Mişcarea se situeaza la confluenta dintre arte (pictura, muzica, dans,
performance, etc). Aşadar, arta video este marcata la începuturile ei de o bogaţie de
influente eterogene.
Spiritul care patroneaza primele acţiuni ale pionierilor artei video Paik şi Vostell este
foarte diferite de cel al viitoarelor instalaţii ale artei video din ani 1980-1990. El rămane
contestatar, apropiat de dada şi Marcel Duchamp .
Istoria artei video este deci initial cea a opoziţiei sale la mediul televizual.
Paik, “tatal artei video” vinde tot ce are în 1963 pentru a cumpara 13 televizoare şi
prezinta 13 maniere de a extinde şi deforma imaginea. Televizoarele astfel “preparate” de
Paik se fac ecoul pianelor “preparate” ale lui John Cage.

1
Vostell în accelaşi an realizeaza primul lui de-colaj video. Realizeaza şi sculpturi ,
compuse din televizoare sparte, combinate cu diverse materiale ieşite din uz.
Vostel anticipa oarecum apariţia artei video înca din 1958, când intoducea un televizor
în Chambre noir, evocand masacrele de la Auschwitz si Treblinka.
Arta video la început se baza pe un principiu fundamental de deturnare. Se conturau
doua tendinţe: Paik se interesa de imagine, de modul televizual şi de prelucrarea
“materiei videografice” şi Vostell care facea apel la materii de aruncat sau reciclat, nu
insista asupra derizoriului (dimensiune care apare şi la Paik), dar acţiona şi socio-politic ,
criticând radical societatea de consum.
Istoria artei video se confunda cu cea a lui Nam June Paik. El fiind unul dintre
principalii ei fondatori. Primul demers consta în a deforma şi a perturba cu un magnet pe
care îl apropie de tubul catodic, imagini preluate din programele de televiziune. În 1963
face o demonstratie publica la galeria Parnass din Wuppertal: acesta va fi actul de naştere
oficial al artei video. Va fi primul artist care va folosi Portapack-ul (aparat de inregistrare
portabil), la New York .
Va fi prezent la toate întrunirile Fluxus, unde va imbina tehnica video cu muzica şi
performance-ul. Apoi se va dedica video sculpturii şi va realiza numeroase instalaţii.
În TV Bra for Living Sculpture, 1969, integreaza corpul uman într- o instalţtie video în
care, violoncelista Charlotte Moorman, poarta pe corpul sau un sutien virtual alcatuit din
doua mici monitoare. Ea cânta la un violoncel real, sau la unul alcatuit dintr-un montaj de
monitoare TV, sau lungita pe un pat “televizual”, în TV Bed, 1972.
Regăsim astfel principalele elemente ale artei video: utilizarea sculpturală a postului
TV, performance-ul care aduce în scena un personaj viu sau aparitia publicului pe
ecranele ‘’violoncelului’’, recursul la muzica, deformarea imaginii în scopuri plastice,
etc.
Lucrari : Zen for TV, 1963, Tv Bra for Living sculpture, 1969, Global Groove, 1973,
Video Budda, 1974, Moon is the Oldest Tv, 1976, Guadalcanal Requiem, 1976, Tv
Aquarium, 1977, Merce by Merce, 1979, Bonjour monsieur Orwell, 1984, Beuys/ Voice,
1987, s.a..
Dan Graham a fost in anii ’70 unul dintre pionierii performance-ului şi al artei video. A
acordat o importanţa tot mai mare felului în care publicul se poate insera în interiorul

2
dispozitivului alcatuit de camera video în priza direct şi transmisie imediata a imaginii
video. Va miza ca şi alţi artisti pe ecartul temporal. Işi va integra instalaţiile video în
spaţiile publice şi arhitecturale, folosind geamuri, oglinzi neargintate, dispozitive care
permit să vezi fără a fi vazut sau să te vezi cu un uşor decalaj temporal. De exemplu în
1976 realizeaza Video Piece for Showcase Windows în Shopping Arcade.
Joseph Beuys este unul dintre cei mai mari artişti germani de dupa razboi, opera sa
fiind remarcabila. În anii 1960 este unul dintre principalii participanţi ai grupului Fluxus
şi integreaza în aceea perioada tehnica video în lucrarile sale.
Bruce Nauman începe în 1968 să realizeze performance-uri şi foarte curand descoperă
mediul video, variaza sistematic încadrarile, se inregistrează vazut din spate, astfel încat
corpul său pare a fi paralel cu solul etc. Construieşte dispozitive în interiorul cărora
spectatorul devine o piesa-cheie. Nauman perturbă campul percepţiei privitorului prin
faptul că acest nu se poate vedea în ecran decat din spate. Se petrece astfel un fenomen de
distorsiune între spaţiul real şi spaţiul virtual, ambele înscrise totuşi în aceeaşi
temporalitate. Exemple de lucrări: Performance Corridor, 1968, Wall Floor Positions,
1968, Surveillance Piece, 1969-1970, Video Corridor for San Francisco, 1969-1970.
În arta complexă a lui Bill Viola domina elemente precum: corpul prin obsesia
gesturilor şi ritualurilor umane obişnuite: naştere, moarte, somn, mers, înot, respiraţie,
etc, cele patru elemente: apă, aer, foc, pamant sunt omniprezente în opera sa, atenţia
acordată texturii şi naturii materiale şi o intuiţie deosebita în ceea ce priveşte “instalaţia”.
Reprezentarea luminii şi a căldurii, deformarile pe care acestea le impun obiectelor
constituie esenţialul în “A portret of Light and Heat” (1979), banda video despre mirajele
deşertului Sahara.
Regăsim in instalţtiile sale aceeaşi fragmentare şi diluare a unei imagini video, apărând
ca un mediu fluid şi apos care duce imaginea pâna la limitele exploziei şi ale dispariţiei.
În “The Crossing” (1996), apa şi focul înainteaza şi se amestecă pe masura ce apare şi se
precizeaza silueta unui bărbat care fuge.
În “The Messenger” (1996), imaginea corpului unui barbat gol inotând pe fundul apei
este proiectată pe un ecran în mijlocul catedralei din Durham, Anglia.
Pentru “The Veiling (1995), Bill Viola a instalat o serie de ecrane translucide, pe care
imaginea se refracta şi se dilueaza, iar 2 proiectoare, situate de o parte şi de alta a

3
ecranelor, trimit imaginile şi umbrele diluate ale corpurilor unui barbat şi ale unei femei
ale caror siluete se intalnesc şi separa în mijlocul ecranelor.
Instalatia video “Heaven and Earth”(1992), este dedicata mamei lui Viola, căreia acesta
îi filmase sfarşitul şi unuia dintre fiii sai născut cu 9 luni mai târziu. Două monitoare
video alb-negru fără carcasă, faţa în faţă, ca doua becuri luminoase, pe ecranul de sus,
imaginea în prim plan a unei bătrane pe moarte, pe ecranul de jos, chipul unui copil
născut de cateva zile. Sticla fiecarui ecran reflectă în plus imaginea celuilalt ecran. Astfel
sfârsitul se impleteşte cu începutul vieţii.
Vito Acconci este reprezentativ pentru acei artisti care vor folosi camera video pentru
a retranscrie şi a eterniza performance-urile efemere. Arta video joaca astfel rolul unui
mediu de natura narcisista sau conceptuală înregistrand acte simple, aproape banale. A.
proiecteaza atitutdinile şi gesturile sale repetitive(se aseaza, se culca, Bande Video,
1971). Vito Acconci va face din dispozitivul video un instrument de comunicare cu
spectatorul. I se adresează, il ocaraşte, adopta şi el , pozitia de privitor, fixând spectatorul
drept în ochi. Corpul este în centrul dispozitivului: corpul lui Acconci, manifestandu-se
pe scena în diferite chipuri, dar şi corpul spectatorului, care se trezeşte prins într-un fel
de joc de oglinda sau de ecou. Arta are “ o valoare de intrebuinţare” iar corpul uman este
mediul ei privilegiat.
Temele tratate de el sunt: identitate, sexualitate, poziţia spectatorului faţă de noile
media, facând astfel din camera şi monitorul video un fel de proteza corporala
indispensabilă. Alte instalaţii şi performance-uri: Air Time, 1973, The Object of It All,
1977, Head Capsule for Mind and Body), 1984, etc.
Jean-Christophe Averty inventează colajul electronic. Îi omagiază pe Melies, regele
trucajului cinematografic şi pe Roussel născocitorul unei maşini de pictat automate.
Tematica principală a lui Gary Hill se axeaza pe imagine şi limbaj : corpul este locul de
inscripţie materială a limbajului. Hill crează corespondente plastice şi sonore.
În Elveţia, Pipilotti Rist abordează problema identităţii feminine prin corp: imagini
senzuale, generatoare de vise şi de potentialitaţi ale corpului feminin: dulceaţa,
erotism,senzualitate, dorinţe, voluptate a apei şi a culorii albastre, angoase şi dureri.

4
Marina Abramovic este nascută in Belgrad şi traieşte în Amsterdam. A lucrat vreme
îndelungata cu Ulay, un artist de origine germană, cu care a calatorit în jurul lumii, ceea
ce le-a furnizat material pentru Continental Video Series, realizând o lucrare video
inspirată de fiecare continent. Fiecarei benzi, şi implicit fiecarui continent ii corespunde o
casetă secreta. Aceste continente , reinventate sunt în numar de 12.
Abramovic foloseşte tehnica video în cadrul performance-urile sale precum Cleaning
the Miror III în 1995, în instalaţii ca Becoming Visible, 1993, ceea ce ii permite şi să
amprenteze în noile lucrari memoria performance-urilor mai vechi.
Acţiunile şi performance-urile Marinei Abramovich sunt deseori violente. Ele aduc în
scenă corpul viu sau mort, ca în Cleaning the Miror I în 1995, instalaţie în centrul careia
cinci monitoare video transmit gesturile artistului care spală şi piaptană îndelung un
schelet uman.
Abramovic şi a folosit propriul corp pentru a-şi testesta limitele corporale si mentale.
Este o artistă extraordinara pe care o admir foarte mult.
Joan Jonas este nascuta în 1936 şi trăieşte la New York. Oglinda stă la baza căutarilor
sale, “atat ca procedeu de alterare a spaţiului , cât şi de reflectare a publicului şi de
încorporare a lui”. Jonas foloseşte tehnica video din 1972. În Left side, right side,
folosirea unei oglinzi ii permite să creeze un sistem de ruptură în centru imaginii şi să
interogheze dubla identitate “geamană” a unui corp sau a unui chip, distribuite de o parte
sau de alta a unei linii mediane. Alte lucrări ale sale: Organic Honey’s Visual
Telepathy,1972, Glass Puzzle, 1974, May Windows, 1976, Double Lunar dogs, 1984,
s.a..
Arta video feminista este reprezentata puternic şi de Ulricke Rosenbach (Germania)
care realizează numeroase performance-uri video în care se pune în scena pe ea şi
propriul corp ca în ” Reflectionen uber die Geburt der Venus” 1976, în care insistă pe
frângerile şi colajul corporal impuse figurii feminine, care răsare din cochilia ei.
Nascută în Japonia şi trăind la New York, Shigeko Kubota deturnează opera lui Marcel
Duchamp în numeroase instalaţii, încastrând monitoarele sale şi imaginile unui corp de
femeie în treptele unei scări în Nude descending a Staircase, 1975 sau recreând fereastra
lui Monsieur Marcel în Meta-Marcel: Window snow (Duchampiana), 1976. Televizorul
poate fi astfel vidat, redus la propria carcasa şi poate furniza cadrul sau fereastra unui mic

5
teatru. Ea marturisea: “călătoresc tot timpul cu Portapack-ul meu în spate, ca o femeie
vietnameză cu bebeluşul ei…Portapack-ul şi cu mine străbatem toata Europa, ajungem în
ţinuturile tribului Navajo şi în Japonia, fără un bărbat care să ne însoţească”(1978).
Nicole Croiset şi Nil Yalter (Franta) în acţiunea “Les Ritueles”(1980) intervin fiecare în
spaţiul personal dar primesc şi imaginea captată din spaţiul celălalt, producându-se astfel
şi un schimb permanent între două tipuri de ritualuri masculine şi feminine, razboinice
sau legate de maternitate.
Femeile au insistat mult pe rolul corpului. Mona Hatoum (n. Liban, traieşte la Londra)
multiplică acţiunile şi performance-urile sale ( Strange Bodies, 1994) şi se raportează la
elemente autobiografice (Measures of distances, 1988, pune în scena chiar scrisorile
mamei sale, care vorbesc despre război şi viata cotidiană).
Zou Xiaohu( China)- Beautifull Clouds(2001) confruntă imaginea artificială a corpului
unui prunc cu norii şi ciupercile atomice ale razboiului şi catastrofelor, care apar ca nişte
proiecţii în spatele bebeluşului.
O parte importantă a artei feministe este militantă şi însoteşte luptele lor sociale şi
politice, işi asumă şi reliefează problemele identitaţii feminine.
În concluzie, dubla dezvoltare a tehnicii video şi a artei video a modificat considerabil, în
ultimele decenii, câmpul artelor plastice. Fireşte, arta video a avut nevoie de timp pentru
a fi recunoscută ca atare. Ea explodeaza astăzi, invadând galeriile, muzeele şi târgurile de
artă contemporană, şi ne permite să întelegem retrospectiv cum a evoluat un întreg
segment al artei anterioare. Mediul video a adus cu sine mişcarea, fluiditatea, precum şi o
anume uşurintă de manevrare, a permis artiştilor să se desprinda de multe inerţii si
academisme şi au putut intra în contact cu evenimentele cele mai actuale, cele mai
efemere. Video a constituit, asadar o unealta care permite exteriorizarea şi deschiderea
lumii inchise a artelor traditionale (picture, sculptura, grafica). Video a dat un imbold
extraordinar dezvoltarii acţiunilor şi instalatiilor.
Printre artiştii romani contemporani mentionez pe Dan Acostioaei cu participări frecvente
la expoziţii de grup internaţionale precum Transitland la Muzeul de artă Reina Sofia din
Madrid (2010), Iluminări la Tate Modern (2008), Irreducible, Bronx Museum, New York
& CCA Wattis Institute for Contemporary Arts, San Francisco (2007). Sebastian
Moldovan este un artist video în plină afirmare. În 2010 participă la Haifa Biennale,

6
Israel şi Dada East? la Musée des Beaux-Arts, Tourcoing, în 2008 la Bucharest Biennale
3 şi Zacheta National Gallery of Art, Varşovia, în 2007 la expoziţia Catching Passages,
KulturFabrik, Luxembourg. Joanne Richardson este artist video, născută la Cluj. A
emigrat în America şi este stabilită în prezent în Berlin. Lucrările sale au fost prezentate
la Moscow Biennale, Istanbul Biennale, Quadrennial for Contemporary Art
(Copenhagen), Transmediale (Berlin), Rotor (Graz), Center for Contemporary Art
(Vilnius), Ludwig Museum (Budapesta). Mona Vătămanu şi Florin Tudor sunt un cuplu
de artişti extrem de apreciaţi, care lucrează cu video şi instalaţie. În 2009 au avut
expoziţiile personale Surplus Value la BAK, Utrecht şi All Power to the Imagination la
Grafischess Kabinett, Vienna, în 2008 - Appointment with History la Lombard Freid
Projects, New York şi participare la Pavilionul României la Bienala de la Veneţia. Alt
artist video contemporan este Mircea Cantor, cu numeroase participări internaţionale.
Opera sa urmează tradiţia lui Marcel Duchamp şi foloseşte readymade-ul. Cantor se
exprima prin video, dar si animaţie, sculptură, desen, pictură sau instalaţie .
La Viena, în mai anul acesta, am avut ocazia să văd o retrospectivă a artei video cu nume
importante: Andy Warhol, Nam June Paik, Yoko Ono, Bill Viola, Joseph Beuys, Cris
Burden, Dan Graham, românul Ion Grigorescu şi alţi “grei” ai artei video. Expoziţia se
numea Changing Channels, Art and Television 1963-1987 şi a avut loc la Muzeul
Ludwig .
Ar mai fi multe de spus pe aceasta tema, poate într-o viitoare lucrare.

Bibliografie:
- Fride-Carrasat, Patricia si Marcade Isabelle, Mişcări artistice în pictura, Rao, Bucureşti,
2004;
-De Meredieu Florence, Arta si Noile Tehnologii, Arta Video si Arta Numerica, Rao,
2004
-Guţa, Adrian, Cursul de Istoria artei, an III,+ seminar Oana Tanase, notiţe,2009
- Preda Sanc Marinela, Arta video-digitala, Bucuresti, Editura Coresi, 2005
-ww.youtube.com ( Marina Abramovic, Bill Viola, etc)
-Changing Channels, catalogul expozitiei, Museum Moderne Kunst, Stiftung Ludwig
Wien.

7
8