Cinematografia a avut, poate, dintre toate formele artistice, cea mai rapida traiectorie ascensionala si,

raportandu-ne si la zilele noastre, putem afirma cu certitudine ca procesul de transformare continua cu

aceeasi uluitoare viteza. Un film este creat de fapt din mii de fotografii individuale ce se succed intr-o
ordine fireasca, iar intre fiecare dintre acestea exista o pauza, insa ochiul uman este “pacalit” de iluzia
optica a continuitatii. Desi ecranul cinematografului pare sa fie in permanenta luminat, aproape jumatate
din timp el este intunecat. Imaginea da impresia ca tremura sub privirea noastra, sau cel putin asa se
intampla in pionieratul cinematografiei, in zilele noastre viteza de proiectare a imaginilor atingand chiar si
30 de cadre pe secunda.

Principiile si elementele ce stau astazi la baza unor procese atat de complicate si de avansate au constituit
forme primitive de divertisment ce pun uneori la indoiala autenticitatea descoperirilor considerate a fi noi
in secolul… “postvitezei”. Egiptenii si babilonienii descoperisera lumina si umbra, precum si moditati de
“exploatare artistica” a acestora cu 5000 de ani in urma. Piesele de teatru cu umbre si oglinzi au
reprezentat pentru indepartata civilizatie rasariteana mijloace comune de delectare, iar in China, in timpul
dinastiei Chou(1100 i.Hr.) se realizeaze pergamente, care, la derulare rapida pun in evidenta faza
succesive ale aceluiasi gest.

Prima asociere dintre lumina si miscare, ambele create de aceeasi sursa, pare a fi fost facuta de Ting Huan
in anul 180 d.Hr., intr-o reprezentatie ce purta numele “Tubul care face ca fanteziile sa apara” .

Camera obscura, atat ca obiect in sine, cat si ca fenomen optic, precursor al aparaturii de filmat si
fotografiat din zilele noastre, a constituit o atractie permanenta pentru invatatii mileniului al doilea.
Astfel, Yu Chao Lung construia o pagoda in miniatura pentru a observa imaginile rasturnate ce
patrundeau prin orificiul ce le directiona pe un ecran, studiind astfel divergenta razelor de lumina.
Efectele camerei obscure sunt explicate pe larg in 1267 de Roger Bacon, reprezentant de marca al stiintei
medievale, in tratatul sau, De Multiplicatione Speciorum. Insa cel care va folosi pentru prima data camera
obscura in scopuri de divertisment va fi Arnaud de Villeneuve, un medic de meserie, dar magician in
timpul liber.

El a folosit dispozitivul pentru a prezenta “spectacole miscatoare” prin plasarea publicului intr-o camera
intunecata, in timp ce actorii interpretau afara. Imaginea reprezentatiei era proiectata pe un perete
interior.Villeneuve “regiza” de regula razboaie sau vanatori de animale, insotite de sunete produse din
interior. Prima ilustrare grafica a unei camere obscure se gaseste intr-o carte scrisa in 1420 de Johannes
de Fontana. Desenul intruchipeaza o calugarita ce tine in mana o camera verticala cu o imagine in
interior, pe care istoricii au descris-o de multe ori ca fiind o lanterna, desi desenul nu este deloc generos
cu detalii ce ar putea sugera acest lucru. In plus, camera obscura contine imaginea pe care lanterna o
proiecteaza, in timp ce ilustrarea lui Fontana prezinta imaginea in interiorul obiectului tinut de calugarita,

Un aspect foarte interesant legat de utilizarea lanternei este acela ca era considerata a avea un caracter
diabolic, fiind perceputa ca instrument de inducere a temerii in randurile privitorilor. In Franta, spre
exemplu, lanterna era denumita “Lanterne de Peur” (Lanterna fricii), atat principiul, cat si efectul ei
constituind “facaturi diavolesti”.

Cel caruia ii aprtine descrierea completa a camerei obscure este Leonardo Da Vinci, desi din cauza
“scrierii in oglinda” (invers) a acestuia, munca sa de cercetare in domeniu a fost necunoscuta timp de
aproape trei secole.

In ciuda acestor timpurii descoperiri, abia in 1832 omul de stiinta belgian Joseph Antoine Ferdinand
Plateau va folosi (dupa o studiere aprofundata a cercetarilor in domeniu facute de francezul Peter Mark
Roget in 1820) pentru prima data principiul in crearea unui dispozitiv (folosit ulterior pe post de jucarie)
numit “phenakistoscope“ (“fantascope” sau “roata magica”) ce facea ca imaginile desenate serial pe un
cerc sa para in miscare. Mecanismul, considerat precursorul filmelor din ziua de astazi, a fost inventat
simultan si de austriacul Simon von Stampfer.

Acesta era inceputul unei nesfarsite serii de prelucrari si imbunatatiri ce aveau sa duca la miracolul numit
cinematograf. Astfel, in 1834 William George Horner inventa zoeotropul (“daedalum” sau “daedatelum”,
dupa cum il numea Horner insusi), bazat pe “phenakistoscope”-ul lui Plateau si reprezentand o forma
mecanica incipienta de “proiector” ce continea un set de imagini statice care, invartite intr-o maniera
circulara, crea iluzia miscarii.

-fantascopul

-zoeotrop

Data naşterii cinematografiei este considerată a fi 28 decembrie 1895, când Antoine Lumiére, din Lyon, a
găzduit, la Paris, un show cu imagini în mişcare. Fuseseră filmate cu camere făcute de fiii săi, August şi
Louis Lumiére, şi prezentate cu ajutorul unor proiectoare realizate tot de ei.

Aşa a început era filmelor mute, care a durat până în ani 1930. În această perioadă, filmele erau
acompaniate de muzică live. În 1903, Edwin S. Porter a îmbunătăţit procesul de editare al filmelor,
stabilind că unitatea de bază a filmului nu este scena, ci cadrul. În 1908 existau deja 10.000 de
cinematografe pe teritoriul SUA, industria începând să capete o structură clară de business ce încuraja
consolidarea.

Filmele nu depăşeau încă 15 minute. Dar, în 1906, a fost proiectată şi prima producţie de 80 de minute,
filmul australian „The Story of the Kelly Gang”.

Filmul a devenit o atracţie pentru clasele de mijloc, fiind recunoscut ca o adevărată formă de artă. Dar
clasele mai educate considerau că filmul este doar pentru cei needucaţi, preferând să meargă la teatru. În
1907, în Franţa, au luat naştere şi aşa numitele „Films d’Art”, menite să aducă în sălile de cinema şi
clasele sociale superioare.
Cum Primul Război Mondial a încetinit dezvoltarea acestei industrii pe continentul european, Hollywood-
ul a devenit centrul cinematografiei din întreaga lume – în anii 1920 producea deja 800 de filme anual,
reprezentând 82% din industria globală. În această perioadă a luat naştere şi filmul indian, în următoarea
decadă fiind deja produse, în medie, 27 de filme pe an.
În 1927, studiourile Warner Bros. încercau diverse producţii de film cu sunet, iar până în 1929 mai toate
filmele de la Hollywood aveau dialoguri şi muzică. Se spune că noutatea sunetului a fost foarte atractivă
pentru public, practic salvând industria cinematografiei de efectele crizei economice din anii 1930.