Introducere în tehnica proiecţiei cinematografice

Cinematografie înseamnă, din punct de vedere etimologic, "scrierea mişcării".

Cinematografie este înregistrarea unei serii întregi de imagini fotografice succesive, a unui
obiect în mişcare cu o anumită cadenţă - analiza mişcării - şi apoi proiectarea acestor imagini
cu aceeaşi cadenţă (între 16 - 18 imagini/secundă pentru film mut şi 24 imagini /sec. pentru
film sonor) pentru reconstituirea mişcării - sinteza mişcării.

Analiza mişcării, în cinematografie, este totalitatea operaţiunilor efectuate pentru obţinerea

unor faze ale mişcării, sub forma unor imagini negative sau pozitive localizate pe un purtător
transparent emulsionat.

Sinteza mişcării, în cinematografie, este totalitatea operaţiunilor efectuate pentru obţinerea

efectului de mişcare de pe un film care conţine imagini pozitive - statice (faze intermediare
ale unei mişcări).

Bazele psihofiziologice ale percepţiei mişcării

cinematografice
Fenomenul cinematografic se realizează pe baza analizei şi sintezei mişcării. Acest fenomen
al perceperii mişcării se datorează unor factori fiziologici şi a unor factori psihologici, care se
petrec în ochi.

Dacă privind un obiect luminos imaginea lui se formează pe retina ochiului ca apoi prin
nervul optic senzaţia perceperii vizuale a obiectului se transmite la creier. În momentul când
obiectul dispare brusc senzaţia perceperii nu dispare concomitent. Acest fenomen de ştergere
progresivă se numeşte memorie retiniană. Aceasta are o durată variabilă dependentă de
intensitatea excitaţiei luminoase, de compoziţia spectrală a luminii, de durata în timp a
excitaţiei luminoase. Cele expuse mai sus sunt factorii fiziologici privind analiza şi sinteza
mişcării.

Factori psihologici sunt memoria asociativă şi persistenţa retiniană. Astfel ochiul observă în
jurul lui o serie de imagini transmise creierului care le păstrează; fenomenul este definit ca
memorie asociativă şi este factorul psihologic care leagă între ele diferite imagini completând
lipsurile dintre ele. Aici intervine şi factorul numit persistenţa retiniană care îndulceşte
trecerile de la o fază la alta şi care ajută să mai persiste vechea imagine în creier peste care
impune noua imagine. Datorită acestor factori psihofiziologici putem viziona un film.

Filmul este o serie de fotograme înşirate a unor mişcări. In aparatul de proiecţie

cinematografică, redarea fotogramelor se face în aşa fel încât fiecare va sta în faţa ferestrei de
proiecţie un anumit timp, după care se va face proiecţia următoarei. Această sucesiune care se
face într -un tempo sacadat (cadenţat) este percepută de ochiul uman ca o mişcare naturală.
Dacă nu ar exista această persistenţă retiniană, după unii remanenţă retiniană, de fapt un
defect al ochiului, nu ar fi putut să apară cinematograful.Istoric
Cinematograful s-a născut la sfârşitul secolului XIX, deoarece a fost nevoie de un drum lung
să se atingă nivelele de dezvoltare necesare ale fizicii, chimiei, mecanicii, electrotehnicii,
opticii ca abia după aceea să înceapă să se dezvolte tehnica cinematografică.

Înainte de a vorbi de proiecţia cinematografică, este bine să ne amintim despre camera

obscură, cunoscută încă din antichitate, dispozitiv cu care pentru prima dată se putea capta o
imagine din mediul înconjurător. Chiar dacă imaginea era răsturnată, era însă o imagine
reală. Pe la mijlocul secolului XVII apare lanterna magică, dispozitiv cu care se pot face
proiecţii a unor desene executate pe sticlă. Este o proiecţie de tip diascop. Tot cam în acea
epocă ca o aplicaţie a lanternei magice apare în China teatrul de umbre.

Secolul XIX înseamnă pentru oamenii de ştiinţă, secolul marilor căutări şi descoperiri.
Referitor la descoperirile premergătoare apariţiei cinematografului, amintim de încercările
unui profesor belgian, Joseph Plateau, care în 1829 vrând să stabilească limita de rezistenţă a
retinei ochiului, se uită timp de 25 secunde la discul solar. Orbit de lumina puternică a
soarelui, este nevoit să stea câteva zile într-o cameră întunecată şi constată că are în
permanenţă senzaţia că vede imaginea soarelui, aceasta întipărindu-se pe retină. Cu această
experinţă reuşeşte să definească remanenţa retiniană, foarte importantă pentru cinematograf.
Realizează în 1832 un aparat pentru a înşela vederea, cunoscut sub nunele de fenakistoscop.
Principiul de funcţionare era realizarea unor desene care reprezentau o imagine în mişcare
descompusă într-o serie de imagini fixe, iar apoi recompunerea lor printr-o succesiune rapidă
datorită memoriei asociative, fenomenul care face ca ochiul să asocieze imaginile vazute.

În acelaş an, geometrul Simon Ritter von Stampfer, realizează un dispozitiv asemănător pe
care l-a numit stroboscop. Acesta este format din două discuri solitare prinse pe acelaşi ax la o
anumită distanţă. Pe unul se află diferite stagii care reprezintă imagini fixe rezultate din
decompunerea unei imagini în mişcare, iar celălalt are nişte fante, fiecare corespunzând unei
imagini. Dacă rotim aceste discuri şi privim prin discul cu tăieturi, vom vedea o imagine în
mişcare.

Descoperirile legate de fenomenul cinematograf, dacă-l putem denumi astfel pentru epoca
aceea, au mai fost făcute şi de englezul William Horner care creează zootropul, care este în
fond un stroboscop perfecţionat, discurile fiind înlocuite cu cilindrii,astfel ca vizionarea se
putea face de mai multe persoane.

Fotograful francez Emile Reynaud în 1847 perfecţionează zootropul, aşezând în centrul

cilindrului nişte oglinzi sub unghiuri egale. Renunţă la cilindrul cu fante, iar imaginile sunt
plasate pe interiorul cilindrului, fiecare în faţa unei oglinzi. Noul aparat se numeşte
praxinoscop şi el asigurând vizionarea a mai multor spectatori.

Profesorul austriac Franz von Uchatius cercetător al imaginilor în mişcare, tot cam în acelaşi
timp, perfecţionează stroboscopul cu discuri adăugându-i o lanternă magică ca sursă de
lumină, iar desenele reprezentând fazele mişcării descompuse le execută pe material
transparent (sticlă). Adaugă o lentilă în faţa fantelor celui de-al doilea disc pe post de obiectiv
şi proiectează pe un ecran imaginile. Se poate spune că realizează primele desene animate.

Emile Reynaud realizează la 1888 un aparat mult mai perfecţionat privind proiecţia unor
desene animate, numit teatru optic. Acesta esra format dintr-o lanternă magică ca sursă de
lumină care concentra radiaţia luminoasă pe o bandă transparentă pe care erau desenate faze
ale mişcării unor personaje desenate, care exprimau mici povestioare
Teatrul optic

Vorbele erau înlocuite cu gesturi de pantonimă. Proiecţiile au fost organizate în sala Muzeului
Grévin din Paris, aveau o durată de circa 5-10 minute, însoţite de muzică. Deplasarea benzii
transparente cu desene se facea sacadat cu o ramă cu dinţi (grifă). Numărul spectatorilor era
mare.

Cu toate acestea mecanismul mişcării reale, a lumii înconjurătoare, a oamenilor, nu era încă
posibilă.

Pentru a se ajunge la proiecţia cinematografică a trebuit să se descopere arcul voltaic (l808)

ca sursă de lumină pentru lanterna de proiecţie, fotografia, fixarea imaginilor pe un suport
solid, transparent şi flexibil, a trebuit să se defecteze un aparat de fotografiat cu care se
fotografia un cocoş zburând şi să se vadă descompunerea mişcării şi multe alte "nimicuri" pe
baza cărora care mai târziu fraţii Lumière în februarie 1895 construiesc primul aparat de
proiecţie cinematografică, iar în 28 decembrie al aceluiaşi an efectuează prima proiecţie cu
public în subsolul unei cafenele din Paris.

Nu putem trece cu vederea munca savantului Batuche pe la 1725, care descoperă proprietatea
unor materiale în compoziţia căror intră un metal de a se înnegri sub acţiunea luminii; a
francezului Joseph Nicéphore Niépce care la 1822, folosind ca material fotosensibil o placă
metalică cu o aplicaţie de bitum de Iudeea, introdusă într-o cameră obscură şi expusă timp de
circa 8 ore, obţine un fel de matriţă a obiectului expus; a pictorului Jacques Mandé Daguerre
care împreună cu Nipce pun bazele daguerrotepiei, realizând fotografii bazate pe acţiunea
luminii asupra sărurilor de argint aplicate la început pe o placă metalică. Suportul pentru
fotografii a fost apoi sticla de cristal, hârtia şi suportul transparent flexibil, fotosensibil pe
bază de halogenură de argint pus la punct de George Eastman în 1884 cea care a făcut posibilă
proiecţia cinematografică.

Este bine să amintim contribuţia importantă a inventatorului Thomas Alva Edison care
prezintă la Expoziţia Mondială de la Chicago aparatul numit kinetoscop. Acesta prezenta,
numai unui singur spectator imagini în mişcare din lumea reală, imagini obţinute cu un alt
aparat numit kinetograf. Imaginile erau pe un suport fexibil de 35 mm, transportate în faţa
unui obiectiv de un sistem de transport sacadat cu tambure dinţat, folosindu-se un obturator
care avea rolul de a acoperi trecerea de la o fotogramă la alta. Ritmul de trecere a
fotogramelor prin faţa ferestrei de vizionare era de 40-60 imagini pe secundă. Ulterior s-a
dovedit ca pentru filmul mut erau de ajuns şi 18 imagini pe secundă.

Deoarece aparatul nu asigura decât vizionarea a numai unui singur spectator, pe mulţi alţi
inventatori ideea ia pus la muncă pentru a face din această invenţie o afacere profitabilă prin
prezentarea filmuleţelor unui număr mare de spectatori. Aşa va apare primul aparat de
proiecţie cinematografică.

Prin prima proiecţie cinematografică a fraţilor Lumière, realizată la 28 decembrie 1895la

Grand Cafee din Paris, cu o peliculă numită "Ieşirea muncitorilor din uzinele Lumière" a
apărut o nouă artă şi o industrie, Industria cinematografică.

Unul dintre primele tipuri de aparate de proiecţie cinematografică(pentru film mut).

Apar primele studiouri cinematografice, care realizează primele filme (filme mute până în
1927), primele aparate de proiecţie cinematografică(la început cu acţionare manuală), primele
aparate de filmat (la început acţionate manual).

Dezvoltarea tehnicii cinematografice este destul de rapidă.Dezvoltarea electronicii duce la

apariţia filmului sonor. Astfel în 1927 apare primul film sonor folosind sistemul Vitaphone,
unde înregistrarea se făcea pe placă de gramofon, sistem destul de greoi privind sincronizarea
mimică-sunet (celebrul Cântăreţul de jazz cu Al Jolson). Ulterior se renunţă la acest sistem în
favoarea celui cu înregistrare optică pe film. La începutul anului 1940 se fac primele încercări
de înregistrare magnetică, prin aplicarea pe peliculă a unei piste magnetice.

In ceace priveşte apariţia filmului color, primele încercări le fac Fraţii Lumière, colorând una
din pelicule manual cu ajutorul lucrătorilor din uzină, realizând ceace se numea film colorat.
Tot ei creează sistemul "Autochrome" prezentându-l la 17 decembrie 1903, însă dificultăţilor
de realizare şi exploatare nu s-a utilizat.Ajungându-se la un moment dat într-un impas privind
spectacolul cinematografic, Georges Méliès, are ideea de a aplica procedeul de colorare şi la
filmele sale.

Odată cu creşterea lungimii filmeler de la 15-20 m la 200 -300 m, Casa de Producţie Pathe
din Franţa, creează un sistem cu şablon. Acesta consta în a decupa fiecare obiect, al colora şi
al pune pe copiile pozitive care trebuiesc colorate pentru difuzare.O dată cu creşterea
producţiei, sistemul devine greoi şi ineficient.

În 1920, americanii pun la punct un procedeu de realizare a filmului color, cunoscut ca

Technicolor. Denumirea de tehnicolor este dată de public tuturor filmelor color,chiar dacă
sunt făcute în alt sistem.

În 1929 fabrica de peliculă AGFA din Germania , scoate pe piaţă prima peliculă color, putând
fi realizate mult mai uşor producţiile de film color. După cel de-al doilea război mondial apare
pe piaţă şi fabrica ORWO, o filială a AGFA rămasă în est, producţia ei satisfăcând necesităţiile
fostelor ţări socialiste, cu o calitate comparabilă cu cea a firmei mamă. Dacă la început
prelucrarea peliculei necesita utilaje deosebite, după cel de-al doilea război,tehnica de
prelucrare se dezvoltă, prelucrarea se îmbunătăţeşte, imaginea devenind cât mai apropiată de
realitate.

În 1933 apare primul film în relief, datorat tot Fraţilor Lumière.

În jurul anului 1950, datorită dezvoltării televiziunii, apar noi sisteme de proiecţie pe ecran şi
redare a sunetului: ecran lat (cinemascop cu sunet mono şi cinemascop cu sunet stereofonic
cu înregistrare magnetică pe patru canale), ecran panoramic cu sunet stereofonic pe opt
canale cu peliculă de 70 mm tip Tood AO, ecran lat cu peliculă de 35 mm cu mască (ecranul
puţin mai mic ca lăţime decât cel cinemascop) iar în ultimii ani sisteme de sonorizare Dolby.

Primul film pe ecran lat este realizat de că regizorul american Henry Koster în anul 1953,
intitulat Parada primăverii.

De asemenea, pentru divertisment mai sunt proiecţii circulare (sistemul circoramă) folosit de
ruşi la Expoziţa Naţională unde într-o sală circulară spectatorul are senzaţia că se află mijlocul
acţiunii sau la "Cité des Sciences" din Paris (Geoda).