Prin sintagma „secol fanariot” se delimitează perioada cuprinsă între anii
1711 (pentru Moldova), respectiv 1716 (pentru Ţara Românească), dată la care au fost instalaţi în Ţările Române domnii fanarioţi şi până în anul 1822, anul în care domniile fanariote au fost înlocuite cu domniile pământene. Formula „secol fanariot” nu are conotaţii politice, deoarece secolul al XVIII-lea a fost doar o parte a unei lungi perioade de integrare economică şi politică a Ţărilor Române la periferia lumii otomane. Fanarioţii sau grecii fanarioţi erau membrii familiilor aristocratice greceşti care locuiau în cartierul Fanar. Acesta era principalul cartier al Constantinopolului (astăzi Istambul), unde se afla şi sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioţii fie dominau administraţia Patriarhiei ca demnitari al Porţii Otomane fie erau dregători sau domni ai Ţărilor Româneşti sau ai Moldovei. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a început procesul de modernizare a societăţii româneşti, acest fapt fiind înţeles de români ca o aliniere la tipul de civilizaţie europeană. În timpul domniilor fanariote a debutat modernizarea prin reforme ale statului şi a instituţiilor sale, a structurilor sociale, a învăţământului. Reformismul nu caracterizează întreg secolul fanariot, însă au existat şi câţiva domnitori care au introdus aceste reforme. Primul, şi cel mai important dintre aceştia a fost Constantin Mavrocordat, care a dormit alternativ de zece ori, totalizând aproape 25 de ani de domnie: de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova. Prima sa reformă (1740) a fost de natură fiscală: el a depus înregistrarea (recensământul) populaţiei, astfel încât statul să poată evalua cu precizie impozitele pe care urma să le strângă. A desfiinţat obligaţiile financiare multiple şi a introdus un impozit fix, anual pe cap de locuitor. Pentru a realiza aceste schimbări, domnitorul a reformat administraţia după modelul austriac, iar centralizare administrativă a fost făcută prin numirea a doi ispravnici la conducerea fiecărui judeţ, care controlau administraţia locală. Reforma justiţiei a însemnat crearea de instanţe judecătoreşti la nivel local, în ţinuturi şi judeţe, controlul statului asupra procedurilor de judecată, precum şi înregistrarea scrisă a activităţii judecătoreşti. Reforma sociala (1746-1749), prin care s-a desfiinţat şerbia (legarea de glie a ţăranilor). Aceştia şi-u putut răscumpăra libertatea cu 10 taleri pe cap de om, dar au rămas dependenţi economic de boieri. Un alt domnitor important a fost Alexandru Ipsilati, care din 1774 a domnit de două ori în Ţara Românească şi odată în Moldova. Reformele acestuia au însemnat o nouă organizare fiscală şi judecătorească, despărţind puterea executivă de cea judecătorească (dregătorul unui judeţ sa aibă doar funcţii judecătoreşti adică să nu aplice amenzi şi să nu judece pricini), reforma învăţământului în care şcolarii bursieri primesc de doua ori pe am haine şi fac doisprezece ani de şcoală şi reorganizarea serviciului poştelor. Un alt domn al Ţării Româneşti este Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) care a promulgat un cod de legi numit „Legiunea lui Caragea” inspirat din Codurile occidentale. El a mărit obligaţiile ţăranilor clăcaşi faţă de boieri. Între anii 1806-1810,1812-1819, Scarlat Calimachi este domn al Moldovei, iar la Iaşi, a tipărit între anii 1816-1817 „Codul lui Calimachi” în care se discută despre legile de drit. În concluzie, reformele domnitorilor fanarioţi nu au fost prea multe însă pentru acea perioadă au fost foarte folositoare pentru spaţiul românesc, deoarece au adus modernizări, atât pe plan politic, fiscal, justiţiar, social cât şi în învăţământ, care poate fi considerată ca o aliniere la tipul de civilizaţie europeană.