Reformele domnitorilor fanarioţi din Ţara

Românească

Prin sintagma „secol fanariot” se delimitează perioada cuprinsă între anii

1711 (pentru Moldova), respectiv 1716 (pentru Ţara Românească), dată la care
au fost instalaţi în Ţările Române domnii fanarioţi şi până în anul 1822, anul în
care domniile fanariote au fost înlocuite cu domniile pământene. Formula
„secol fanariot” nu are conotaţii politice, deoarece secolul al XVIII-lea a fost
doar o parte a unei lungi perioade de integrare economică şi politică a Ţărilor
Române la periferia lumii otomane.
Fanarioţii sau grecii fanarioţi erau membrii familiilor aristocratice
greceşti care locuiau în cartierul Fanar. Acesta era principalul cartier al
Constantinopolului (astăzi Istambul), unde se afla şi sediul Patriarhiei
Ecumenice a Constantinopolului. Fanarioţii fie dominau administraţia Patriarhiei
ca demnitari al Porţii Otomane fie erau dregători sau domni ai Ţărilor
Româneşti sau ai Moldovei. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a început
procesul de modernizare a societăţii româneşti, acest fapt fiind înţeles de
români ca o aliniere la tipul de civilizaţie europeană. În timpul domniilor
fanariote a debutat modernizarea prin reforme ale statului şi a instituţiilor sale,
a structurilor sociale, a învăţământului. Reformismul nu caracterizează întreg
secolul fanariot, însă au existat şi câţiva domnitori care au introdus aceste
reforme.
Primul, şi cel mai important dintre aceştia a fost Constantin Mavrocordat,
care a dormit alternativ de zece ori, totalizând aproape 25 de ani de domnie:
de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova. Prima sa reformă
(1740) a fost de natură fiscală: el a depus înregistrarea (recensământul)
populaţiei, astfel încât statul să poată evalua cu precizie impozitele pe care
urma să le strângă. A desfiinţat obligaţiile financiare multiple şi a introdus un
impozit fix, anual pe cap de locuitor. Pentru a realiza aceste schimbări,
domnitorul a reformat administraţia după modelul austriac, iar centralizare
administrativă a fost făcută prin numirea a doi ispravnici la conducerea fiecărui
judeţ, care controlau administraţia locală. Reforma justiţiei a însemnat
crearea de instanţe judecătoreşti la nivel local, în ţinuturi şi judeţe, controlul
statului asupra procedurilor de judecată, precum şi înregistrarea scrisă a
activităţii judecătoreşti. Reforma sociala (1746-1749), prin care s-a desfiinţat
şerbia (legarea de glie a ţăranilor). Aceştia şi-u putut răscumpăra libertatea cu
10 taleri pe cap de om, dar au rămas dependenţi economic de boieri. Un alt
domnitor important a fost Alexandru Ipsilati, care din 1774 a domnit de două
ori în Ţara Românească şi odată în Moldova. Reformele acestuia au însemnat o
nouă organizare fiscală şi judecătorească, despărţind puterea executivă de
cea judecătorească (dregătorul unui judeţ sa aibă doar funcţii judecătoreşti
adică să nu aplice amenzi şi să nu judece pricini), reforma învăţământului în
care şcolarii bursieri primesc de doua ori pe am haine şi fac doisprezece ani de
şcoală şi reorganizarea serviciului poştelor. Un alt domn al Ţării Româneşti este
Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) care a promulgat un cod de legi numit
„Legiunea lui Caragea” inspirat din Codurile occidentale. El a mărit obligaţiile
ţăranilor clăcaşi faţă de boieri.
Între anii 1806-1810,1812-1819, Scarlat Calimachi este domn al
Moldovei, iar la Iaşi, a tipărit între anii 1816-1817 „Codul lui Calimachi” în
care se discută despre legile de drit.
 În concluzie, reformele domnitorilor fanarioţi nu au fost prea multe însă
pentru acea perioadă au fost foarte folositoare pentru spaţiul românesc,
deoarece au adus modernizări, atât pe plan politic, fiscal, justiţiar, social cât şi
în învăţământ, care poate fi considerată ca o aliniere la tipul de civilizaţie
europeană.