Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2. Cât de supărat sunteţi când spectacolul la care aveaţi bilete s-a amânat?
1. 2. 3. 4.
Testul psihologic de mai jos are în vedere acest al doilea aspect – tipul
de personalitate diplomatic.
Egoismul
Răsfăţarea
Minciuna
De multe ori, în mod inconştient, părinţii învaţă copii să mintă. Iată câteva
exemple. O mamă, cu cele mai bune intenţii, promite copilului o jucărie, cu
intenţia de a-l determina să mănânce ceva ce lui nu-i place. Nu rareori se aud
asemenea promisiuni făcute copiilor.
Mama spune:
“Dacă mănânci supa, mama îţi cumpără un căluţ!” copilul mănâncă, dar
mama nu se ţine de promisiune. Un copil refuză să se spele.
Mama îi spune: “Hai, spală-te repede! Mergem la plimbare cu maşina
unchiului!” copilul se spală, dar mama a uitat de făgăduinţă.
Promisiunile mincinoase se repetă zilnic.
Copilul constată că mama, cu toate că făgăduieşte, nu se ţine de cuvânt. El
nu mai se încrede în sinceritatea ei.
La rândul lui va căuta şi el să-şi mintă mama.
Este rândul tatălui. El vrea să convingă copilul să primească un
medicament amar şi îi spune, plescăind din gură: “Vai, ce sirop plăcut! O să-ţi
dau o linguriţă, dar să nu ceri mai mult!”.
Copilul o ia, dar constată că tatăl l-a minţit. Nu era mai normal ca tatăl să
fi purtat cu copilul o conversaţie de lămurire în casă să-i spună că omul ,uneori,
este obligat să accepte şi lucruri mai puţin agreabile? Nu este mai raţional ca
noţiunile de adevăr sau minciună să fie cunoscute de copil prin colorit? Minţirea
copilului de trei ani este fără importanţă serioasă, totuşi trebuie evitată.
Manifestările copilului mic sunt subconştiente, fiind dominate de cele
văzute şi auzite în familie. Copilul devine o copie a celor văzute în familie şi a
sistemului lor educativ. Educaţia poate influenţa copilul începând de la vârsta de
preşcolar.
În general, după vârsta de trei ani, copilul care minte săvârşeşte acest act
căutând să evite o pedeapsă, deci o face de frică.
Dacă a spart o farfurie şi este brutalizat, a doua oară ca să scape de
pedeapsă va minţi, spunând că nu el a făcut stricăciunea, ci un alt frate (soră)
sau pisica. Minciuna devine un reflex de apărare.
Dacă i s-a vorbit frumos şi i s-a spus că altă dată trebuie să fie mai prudent
în mişcările lui, ar fi înţeles şi ar fi evitat denaturarea adevărului.
Dacă un şcolar vine acasă şi să spună tatălui:
- Am dat lucrare la matematică şi eu am făcut foarte bine!
- De unde ştii?
- Am copiat de la colegul meu de bancă şi el este premiantul clasei!
- Şi este bine să-l înşeli pe profesor?
- Dar tu nu minţi când e nevoie?
Un răspuns pe măsura educaţiei primite.
Un alt exemplu: sună cineva la uşă.
Copilul se uită pe geam şi îi spune tatălui:
“Tată, a venit domnul cutare!”.
Tatăl îl învaţă să răspundă:
- Spune-i că nu-i nimeni acasă!
Se face, în acest caz, o dublă greşeală.
Copilul a învăţat să mintă şi apoi este învăţată că poate trece peste
obligaţiile sociale.
Exemple se mai pot da multe.
Când tatăl vine obosit de la serviciu şi spune fiului:
“Vreau să mă culc. Oricine mă caută, nu sunt acasă!”, copilul notează că se
pot spune minciuni.
Când mama dă băiatului bani de buzunar peste suma stabilită de tată şi
apoi adaugă: “Îţi dau, dar tata să nu afle!”, se favorizează minciuna şi se satisface
pofta de a risipi bani câştigaţi greu.
A crede că un copil se poate dezvolta psihic bine într-o atmosferă de
minciună, presupune să părinţii îl socotesc naiv, prost, surd sa orb.
Dacă acest copil este inteligent, va căuta să afle de colegi şi alte explicaţii
asupra unor acte pe care părinţii i le-au transmis denaturat.
Copilul, pe măsură ce se dezvoltă psihic, vrea să ştie tot. Este preferabil ca
părinţii să îi explice în mod onest şi nu în ambalaj de minciuni. Conversaţiile
intime între părinţi şi copii, presărate uneori cu confidenţe, trebuie realizate cu
precauţiile şi amănuntele necesare.
Ele trebuie să fie instructive, bazate pe adevăr şi sinceritate.
Dacă un copil este minţit mereu ajunge să vadă adevărul în mod tulbure,
confuz şi lipsit de interes. Rolul educatorilor din familie este de a face pe copil
încă de mic să capete interesul pentru adevăr prin povestiri morale, prin desene
realiste şi jocuri distractive.
Părinţi trebuie să nu aprobe minciuna. Când în casă s-a găsit cerneală
vărsată pe covor, iar tatăl întreabă cine a făcut-o, altă mustrare trebuie să facă
dacă copilul minte, aruncând vina pe altcineva, şi o alta, mult mai blândă şi
înţelegătoare pentru copilul car mărturiseşte adevărul.
Dacă minciuna unui copil trebuie dezaprobată, francheţea sa trebuie
apreciată. Nu poartă uneori vina minciunilor copilului chiar părinţii? Să mai
completăm această afirmaţie cu un exemplu: Un copil mic şcolar, lipseşte de la
şcoală din motive familiale.
Copilul întreabă: “Ce să spun profesoarei dacă mă întreabă de ce am
lipsit?” Mama răspunde: “Spune-i şi tu că ai fost bolnav!” Poarta este deschisă
spre minciuni.
Când acest copil învăţat cu minciuna, va voi să lipsească de la şcoală, dacă
nu şi-a pregătit lecţiile, se va plânge de boli imaginare. Este o greşeală
condamnabilă aprobarea sau încurajarea acestor abateri de la adevăr. Cu toate
acestea nu toţi copiii care spun neadevăruri trebuie consideraţi mincinoşi.
Uneori alterează adevărul pentru a deveni interesanţi.
Ei deformează întâmplările şi povestirile pentru a amuza pe ascultători.
De multe ori părinţii ştiu că odraslele lor mint, se fac că nu înţeleg, pentru
a produce plăcere copilului. Îngăduinţa aceasta nu este sănătoasă.
Şcoala se vede de multe ori în situaţia de a lupta contra relelor obiceiuri
căpătate prin greşeli educative săvârşite de părinţi. Dacă se constată că un elev
are năravul minciunilor, trebuie ajutat pentru a învinge asemenea porniri.
El trebuie pus în societatea unor colegi cu deprinderi sociale şi morale
sănătoase, pozitive.El va simţi între colegi buni.
Încăpăţânarea
Coeziunea familială
Consider că voioşia şi râsul sunt factori psihologici care fac parte din
arsenalul educativ al copilului.
În manualele de specialitate (psihologie, pedagogie) lipsesc capitole care să
trateze asemenea subiecte.
Cu ceva timp în urmă o întâmplare banală m-a făcut să mă aplec cu mai
multă atenţie asupra acestui subiect: o fetiţă de 10 – 12 ani plângea pe stradă.
Motivul? Fusese aspru pedepsită pentru că a râs cu hohote în timpul unei
ore de curs. În ochii unor cadre didactice râsul este o adevărată obrăznicie ce
trebuie sancţionată. Dar psihologia râsului nu consideră o asemenea părere
corectă. Râsul este o manifestare a voioşiei. Râsul când vine, se produce spontan,
nu poate fi nici comandat, nici înlăturat.
Este aşa cum am mai spus o manifestare a bucuriei, a voioşiei. Animalele
nu râd, dar se bucură. Cine nu a remarcat bucuria câinelui la sosirea stăpânului!
Când este foarte vesel, face unele mişcări ale muşchilor botului, dar acestea nu
pot fi considerate ca râs. La copilul mic, râsul este expresia unei mulţumiri şi
bucurii expansive.
Copilul neavând încă decepţii sau un trecut trist trebuie să fie în mod
natural voios. Voioşia lui nu trebuie favorizată. Voltarie a zis: “Cu timpul toate se
schimbă. Nu se râde totdeauna. Devenim serioşi în declinul zilelor frumoase.”
Medicii au observat în îngrijirea medicală a copiilor mici, evoluţia şi
prognosticul unei boli pot fi apreciate în conformitate cu zâmbetul şi râsul lor.
Când un copil bolnav începe să zâmbească la cei din jur, înseamnă că
starea lui s-a ameliorat.
Într-o colectivitate de copii, râsul şi plânsul sunt contagioase. Dacă un
copil începe să plângă, se pornesc pe plâns şi alţii. Dacă unul din ei este voios şi
râde tare, încep mulţi din ei să râdă. În fiecare casă trebuie să existe o atmosferă
veselă de linişte şi pace.
Bucuria şi râsul sunt manifestări ale vieţii psihice. Creierul, care este
exponentul tuturor stărilor psihice, dirijează şi voioşia copilului. Un copil care
plânge des şi râde rar, devine cu vremea un morocănos, nerăbdător, neprietenos.
Experienţa a dovedit că veselia întreţine sănătatea copilului, îi menţine
vigoarea fizică şi-l face rezistent la oboseală. Voioşia permanentă trebuie
considerată ca un simptom al sănătăţii morale.
De aceea, toţi educatorii trebuie să se străduiască să obţină mulţumirea şi
veselia copiilor. Râsul produce o destindere a organismului, predispune la supleţe
de caracter şi optimism în activitatea copilului.
Obiceiurile formează o a doua natură. Cine citeşte biografiile oamenilor
iluştri, constată că foarte mulţi oameni celebri, dacă nu au avut o copilărie
veselă, cu toate realizările lor, nu au fost fericiţi în viaţă.
Însă cei ce au avut în copilăria lor un mediu familial prielnic unei vieţi
vesele şi de bună înţelegere, au avut realizări cu caracter optimist.
Este greu de făcut legătura între copilăria oamenilor şi realizările lor în
viaţă. Însă viaţa oamenilor celebri, preocupând pe biografi, la ei se poate stabili
legătura între copilărie şi realizările de la maturitate.
De exemplu: George Enescu a avut o copilărie tristă.
Un biograf spunea despre viaţa lui din perioada maturităţii că a gândit
mult şi a transcris gândurile şi sentimentele lui în note muzicale dar nu a fost un
om fericit. A avut o copilărie tristă.
Toţi cei şapte copii ai familiei Enescu, născuţi înaintea lui George, au murit
de mici. El a fost singurul supravieţuitor şi părinţii l-au iubit excesiv. Copilăria
lui nu a fost liberă. Nu a fost dus în societatea altor copii de frica contaminării cu
boli infecţioase. A fost crescut izolat. Nu a fost lăsat să se joace vesel în
colectivităţi de copii. Şi-a trăit copilăria singur, fără prieteni, cufundat în visurile
sale. A trăit toată viaţa interiorizat, gândind şi meditând mereu.
Cei impulsivi trebuie puşi să trăiască într-un mediu cu calm, între oameni
ordonaţi cu ore fixe de masă şi culcare, să evite societatea familială zgomotoasă,
petrecăreaţă, pusă numai (sau prea mult) pe distracţii ieftine.
Pentru cei descurajaţi şi apatici trebuie aduse modificările de conjunctură.
Să se creeze în jurul lor o atmosferă stimulantă, provocându-i la discuţii
interesante şi făcându-i să trăiască într-o societate de oameni optimişti, energici,
care să fie în stare să canalizeze străduinţele copilului spre un anumit domeniu
de activitate.
Un temperament greu adaptabil la trăirea de toate zilele este influenţat
negativ în ceea ce priveşte posibilităţile psiho-intelectuale ale copilului.
Dar forma acestora nu trebuie socotită definitivă, ea se poate remedia.
Copiii dificili nu sunt uşor de educat. Între 5 şi 10 ani copilul dificil este
mai greu de condus, este răutăcios şi vrea să-şi impună voinţa, îşi terorizează
părinţi, nu mănâncă chiar când îi este foame, pentru ca să o necăjească pe mama
lui, simulând că ar fi bolnav.
Corpul a crescut , dar esenţa tot răutăcioasă a rămas. E dat la şcoală la 6-
7 ani. Când pentru prima oară unul din părinţi îl duce la şcoală, stă de vorbă cu
unul din factorii de conducere. Nu uită să-i spună: “Copilul nostru este nervos.
Nu este răutăcios, deşi uneori pare. Are inimă bună.
Trebuie ţinut ceva mai mult în hăţuri, e foarte sensibil aşa că trebuie să fiţi
indulgenţi cu el”.
Despre temperamentul lui nesociabil şi nedisciplinat, mama evită să
vorbească sperând că şcoala îl va îndrepta. La 6-7 ani, şcolarul dificil începe să-şi
prepare emanciparea.
Vine acasă de la şcoală cu întârziere, nu povesteşte părinţilor nimic din cea
ce nu-i convine, răspunde răstit, obraznic la întrebările celor din casă.
Când pleacă de acasă la un coleg nu vrea să dea nimănui socoteală de locul
unde merge şi ceea ce face acolo.
Când vine acasă, mama îl întreabă timidă: “Unde ai fost?”, el răspunde
plictisit: “Unde am avut treabă!”. La 9-10 ani se crede un personaj puternic.
Îşi dă părerea asupra competenţei profesorilor, judecă pe toţi membrii
familiei, îşi contrazice părinţii în toate problemele aflate în discuţie. La 11 ani
copilul cotat ca dificil este în plină pubertate.
Începe vârsta de transformare, în care unii preadolescenţi capătă
ciudăţenii, alţii se prefac că le au. La această vârstă mai toţi băieţi sunt , fiziceşte,
urâţi.
Ei se uită mereu în oglindă, se cred posesorii unui fizic distins, se
autoadmiră. La 14 ani se uită în sus la părinţi, îşi dau aere de savanţi, mai ales
dacă ei nu sunt din familie de intelectuali. Mai ales mama îi încurajează
aberaţiile, îl laudă în faţa tuturor cunoscuţilor: “Ce mult se cere azi elevilor.
Fiul meu este supradotat. El îmi explică lucruri pe care nici nu le pot
înţelege.”
Elevul se laudă că este invidiat de colegi, doar unii profesori îl nesocotesc
din invidie sau din răutate. Ce greşeli! Părinţii nu trebuie să fie umili în faţa
copilului, chiar când situaţia lor intelectuală este modestă.
Dacă urmărim biografiile oamenilor celebrii, constatăm că majoritatea lor
au provenit din familii de ţărani şi muncitori care au ştiut să-i înveţe pe copii ce
rol important joacă munca în viaţă.
Între oamenii iluştri ai căror părinţi cu situaţii materiale modeste, au fost
domni şi au reuşit să le dea o educaţie superioară menţionez: Pasteur, Fleming,
Pavlov, Gorski, G. Marinescu, G. Coşbuc, I. Creangă, N. Iorga, Michelangelo,
Einstein, etc.
Adolescentul rău educat este foarte mândru. Consideră pe fruntaşii şcolii
ca pe nişte tocilari proşti. Este sigur de el, îndrăzneţ.
Îi plac prietenii flecari şi egoişti. Mama lui îl adoră, îl îndoapă cu bani, dar
nu uită să repete: “Să nu afle tata! ...”
Adolescentul nărăvit îşi dă aere de om emancipat. Părinţii lui cred că rolul
lor este să mulţumească băiatului în toate direcţiile.
Fiul le pricepe toate slăbiciunile, ştie că ei aprobă tot ce plănuieşte el şi se
lasă antrenat de o fantezie care îl face să se considere om gata format, atotştiutor
şi cunoscător în toate. Autoaprecirea ce şi-o face un astfel de copil de multe ori
este stimulată şi de replicile încurajatoare pe care i le dau unii părinţi sau mediul
a cărei pregătire în viaţă este sub limita atinsă de copil.
Dar şi mai mult este determinată de greşita educaţie pe care i-au dat-o
până atunci, căci nu trebuie să uităm că un copil bine educat nu-îi poate permite
să judece calităţile intelectuale şi pregătirea profesională a părinţilor, sau să-i
interpeleze punându-i în condiţii de inferioritate.
În faţa unui copil dificil părinţii să nu apară umili sau modeşti în pretenţii.
Să fie îndrumători şi nu timoraţi de pretenţiile lui.
Desigur că un asemenea adolescent va imputa părinţilor că sunt depăşiţi şi
demodaţi.
I se va răspunde că progresul de azi în toate domeniile e bazat pe
experienţă şi munca oamenilor din trecut. Să nu i se permită să tragă o perdea
între el şi viaţa reală.
Nu este obligatoriu ca părinţii să pretindă de la copil dragoste deosebită,
dar au obligaţia să-i ceară să fie respectaţi. După cum un medic trebuie să fie
răbdător cu pacienţii săi, un părinte trebuie să fie răbdător cu copilul lui.
Zilnic şi mereu trebuie să se amintească copilului rebel, că omul trebuie să
fie întotdeauna punctual şi răspunzător în îndeplinirea obligaţiilor şcolare.
Trebuie îndemnat să nu fie neglijent cu lucrurile proprii – caiete, cărţi, haine şi
încălţăminte. Faţă e colegi trebuie să fie onest şi delicat.
Să nu se întovărăşească cu prieteni mincinoşi, laşi şi obraznici. Desigur că
în multe cazuri modificarea caracterului se face greu. Dar un defect, oricât ar fi el
de accentuat, poate fi lichidat numai prin străduinţe stăruitoare.
Trebuie insistat ca rânduiala de fiecare zi să şi-o împlinească cu
regularitate. Trebuie observate părţile negative ale copilului dificil şi trebuie
activat pentru îndreptarea lor. Educaţia fizico-sportivă poate juca un rol
important favorizând disciplinarea şi autodisciplinarea.
Un copil puternic din punct de vedere fizic este mai capabil de răbdare,
stăpânire de sine şi rezistenţă căci are sistemul nervos mai fortificat.
Un copil robust devine mai încrezător în posibilităţile lui, mai curajos şi cu
un spirit de hotărâre mai tenace. Nu există caracter, care sub influenţa unei
educaţii bune şi stăpânitoare, să nu poată fi modificat sau needucat dacă
părintele ştie cum să se comporte cu un astfel de copil dificil. Cu multă
străduinţă şi persistenţă, copilul poate deveni mai maleabil, iar conduita sa în
familie şi societate să se schimbe în bine.
Educatorii conştienţi şi răbdători pot avea succese, transformând un copil
aspru, grosolan, cu defecte de caracter, în unul delicat, amabil, politicos. Dar ca
să ajungă la un asemenea rezultat părinţii trebuie să fie exemple bune pin
comportarea lor.
Metode de disciplinare