FEMEIA IN PERIOADA MEDIEVALA

Epoca medievală impune un nou mod de relaţie între bărbat şi femeie .Către
sfarşitul secolului al XI-lea trubadurii şi cavalerii impun modelul „iubirii
cavalereşti". Acest nou mod de relaţie între sexe exaltă simultan adulterul şi
castitatea, duplicitatea şi fidelitatea, plăcerea şi durerea. Odată cu el, pentru
prima dată, relaţia heterosexuală admite valorile stimei, respectului şi admiraţiei
faţă de femeie, care pană atunci nu erau concepute decat în cazul prieteniei între
bărbaţi. începand cu această epocă, femeia nu mai este obiectul de care seniorul
sau stăpanul putea dispune după voie. Se produc modificări importante în
exercitarea rolurilor : bărbatul se doreşte mai puţin cuceritor, cat mai ales
cucerit, iar femeia mai mult rugată decat recompensată.

Dar dragostea pe care o cantă trubadurii nu poate fi trăită decat în afara

căsătoriei şi a oricărui scop procreativ. în extremis, ea trebuie satisfăcută de o
dorinţă necârnălă, mereu mai arzătoare cu cat este mai neîmplinită. Semnificaţia
idealului cavaleresc nu este atat iubirea cu scop procreativ cat nevoia
confruntării cu „obstacolul", dorinţa care se refuză a fi satisfăcută. Simultan,
căsăt ria aboleşte libertatea dăruirii de sine, situînd relaţia conjugală în
prozaismul unui contract social. Din această concepţie au izvorat două
arhetipuri, care influenţează încă, în unele contexte sociale, viaţa cuplului de
astăzi : „bovarismul" şi „femeia asexuată". Ca şi Emma Bovary, numeroase
femei aşteaptă iubitul ideal, demn de dragostea lor. El nu este conceput, fireşte,
decat în afara căsătoriei, a cărei monotonie cotidiană sterilizează imaginaţia.

în paralel, printr-un paradox care merită a fi subliniat, idealul cavaleresc care

tinde să promoveze egalitatea în relaţia heterosexuală contribuie la reducerea
femeii la o imagine mitică, sofisticată, cu atat mai sacră, cu cat devine mai puţin
carnală. Dihotomia între dragostea tandră şi senzualitate tinde să se impună.
„Cel care se tulbură de voluptate nu iubeşte", spunea capelanul Andreas. Goethe
încearcă, fără îndoială, acelaşi sentiment cand comentează relaţiile sale cu
Charlotte Kestner : „Clipa care ar fi apropiat-o de mine ar fi însemnat sfarşitul
iubirii noastre". De aici, postulatul unei femei asexuate, sau acela al unei femei
ale cărei dorinţe sunt mai puţin imperioase decat ale bărbatului, ceea ce dezmint
în mod categoric anchetele ştiinţifice contemporane.

Dacă nu schimbă fundamental statutul femeii pe plan economic şi politic,

dragostea „curtenitoare" modifică totuşi influenţa sa culturală şi psihologică. Pe
de altă parte, dragostea cavalerească dezvoltă ambiguitatea angoasantă a
arhetipului feminin (madonă sau vrăjitoare, soţie sau curtezană), pe care secolul
al XIX-lea o va perpetua în termenii săi ultimi.

2005 Editia Scrisa A UG 16

Radacinile medievale ale Uniunii Europene
Ecaterina Lung Arta Sport

n stilul sau accesibil, ce mascheaza insa o eruditie coplesitoare, Jacques Le Goff

abordeaza in Evul mediu si nasterea Europei* probleme-cheie ale istoriei
Occidentului european. Voi reveni mai tarziu la problema identificarii Europei cu
Occidentul, care este unul dintre aspectele realmente discutabile ale cartii. Merita
insa subliniate calitatile demersului marelui istoric francez, care isi plimba cu
eleganta cititorii prin diferitele perioade si fenomene sociale ale evului mediu,
punandu-i in fata transformarilor esentiale din interiorul unei lumi atat de diferita de
a noastra, dar fara de care Europa in care traim n-ar fi fost posibila.
Ideea centrala a lui Le Goff e ca Europa s-a constituit in evul mediu, pornind de la
conceptele de unitate si “natiune”, de la o cultura crestina comuna, de la acceptarea,
chiar daca dificila si contradictorie, a progresului. De fapt, actualitatea demersului
autorului rezida tocmai in sublinierea unor radacini ale ideii europene care merg
mult dincolo de ultimele decenii, in care a inceput constructia propriu-zisa a Uniunii
Europene. Aratand ca Europa a existat, ca unitate de civilizatie, chiar daca in forme
foarte diferite de cele actuale, inca de acum peste 1.000 de ani, medievistul francez
legitimeaza eforturile actuale de construire a unei unitati politice si culturale
europene plecand de la traditiile comune venerabile ale batranului continent.
Incercand sa gaseasca radacini medievale actualei constructii europene, Jacques Le
Goff se disociaza de istoricii, dar mai ales de oamenii politici care vad in imperiul lui
Carol cel Mare o prefigurare a Europei actuale. Acestia din urma au instituit cu un soi
de nostalgie postmoderna cunoscutul premiu “Charlemagne”, decernat anual la
Aachen pentru servicii exceptionale aduse cauzei unitatii europene. Le Goff considera
insa ca “din perspectiva duratei lungi si mai ales dintr-o perspectiva europeana,
Imperiul Carolingian a insemnat deci un esec” (p. 46). Refuzul, poate chiar prea
transant, de a acorda carolingienilor rolul de parinti ai Europei se leaga, probabil, de
credinta autorului ca originile trebuie cautate in structuri mai profunde si mai
generale decat o tentativa efemera de unificare, care a reusit insa, nu atat la nivel
politic si teritorial, cat religios si cultural. Le Goff accepta printre meritele Imperiului
Carolingian pe acela de a fi unificat organizarea monastica a Occidentului, prin
actiunea calugarilor benedictini, un proces care a fost dublat de omogenizarea
liturgica, impusa de Carol cel Mare si urmasii sai pretutindeni pe teritoriul actual al
Frantei, Germaniei, Italiei si Beneluxului dupa modelul de la Roma. Daca Biserica
Catolica a fost pilonul unitatii crestine occidentale, aceasta s-a datorat in mare parte
si monarhilor carolingieni, care contribuie decisiv la consolidarea prestigiului
papalitatii prin afirmarea rolului paradigmatic al Romei.
Politicul nu monopolizeaza insa atentia lui Le Goff, care este preocupat de scoaterea
in evidenta a achizitiilor culturale generale din perioada medievala care au permis
progresele economice, sociale, intelectuale ce au deschis calea modernizarii
continentului. Nu se poate insista aici asupra tuturor aspectelor specific medievale -
de la progresele agriculturii pana la arta gotica - pe care Le Goff le considera
importante pentru identitatea Europei. Ma voi opri la contributia oraselor medievale
la edificarea unor institutii ale Europei moderne. Institutiile de autoguvenare, ideea
de comunitate cetateneasca, universitatile, intelectualii, forme specifice ale literaturii
in limbile vorbite, care se vor perpetua in modernitate, sunt creatii ale orasului
medieval. A existat o Europa a stilului gotic, o Europa a cruciadelor, o Europa
medievala a intelectualilor si universitatilor, dupa cum, prin reglementarile curente
ale meseriilor, “s-a nascut (chiar si) o Europa a prostitutiei care este si astazi un
subiect de disputa”. Perioada finala a evului mediu vede chiar cristalizandu-se o
anumita unitate economica a continentului, cea dintai de la sfarsitul Imperiului
Roman, o “«economie-univers» europeana”, “prima mondializare moderna
importanta”.
O analiza originala, integrata in contextul devenit, vai, atat de actual, al relatiilor
dintre Occident si Orientul Apropiat si Mijlociu, este cea a cruciadelor. Le Goff vine
cu o evaluare negativa a acestui fenomen, care a pornit de la un paradox, razboiul
declarat de o religie care se afirma, teoretic, drept pasnica, uneia ce incorporase inca
de la inceputuri, in chiar cartea sa Sfanta, Coranul, ideea de razboi purtat in numele
credintei. Autorul considera ca efectele cruciadelor au fost mai degraba distructive,
inrautatind relatiile cu Bizantul si Islamul, intetind rivalitatile dintre marile puteri
crestine, in special Franta si Anglia, neoferind (si aici Le Goff se desparte radical de
alti istorici) oportunitati comerciale prea importante negustorilor europeni. Pe
termen lung, Le Goff deplange felul in care cruciadele au oferit islamismului radical
actual justificari pentru atitudinea sa violent anticrestina si antioccidentala. Autorul
francez este, fara indoiala, sensibil la contextul amenintarilor teroriste actuale (cartea
apare in 2003 si este opera unui istoric provenit dintr-o societate in care Islamul
suscita permanent controverse politice si culturale). Fara a plati tribut vreunei forme
de corectitudine politica, in evaluarea cruciadelor, autorul se vrea consecvent cu sine :
“Am scris candva, e mult de atunci, ca singurul castig pe care l-a avut Occidentul de
pe urma cruciadelor mi se par caisele. La fel cred si acum” (p. 124).
Cu abordarea relatiilor dintre crestinatate si Islam atingem aspectul poate cel mai
discutabil al cartii, si anume definirea crestinatatii, care este esentiala in definirea
Europei. Le Goff lasa impresia ca pentru el crestinatatea se identifica cu aria catolica
si latina, ca si cum aria ortodoxa, de cultura greaca si slavona, nu ar face parte pe
deplin din spatiul crestin. Europa ar fi deci limitata esentialmente la arealul catolic,
iar in interiorul acestuia sunt privilegiate spatiile francez, englez, german si italian,
uneori si cel iberic. Zonele scandinave sau central-europene (Cehia, Polonia,
Ungaria), chiar daca integrate in crestinatate, si deci in Europa, asa cum o defineste
Le Goff, sunt considerate marginale si se bucura de o atentie pasagera. Exista mai
multe explicatii pentru aceasta abordare, si una dintre ele tine de specificul
istoriografiei franceze. Preluand rolul hegemonic in campul istoriografic european
dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin intermediul “scolii de la Annales”, istoricii
francezi au reusit, in numeroase cazuri, sa impuna modelul francez ca definitoriu
pentru fenomene pe care le infatiseaza ca fiind general-europene. De aceea, in cartea
lui Le Goff, Europa pare a se naste din Franta, fiindca in mod traditional, pentru
istoricii francezi, trasaturile evului mediu sunt cele ale spatiului hexagonului. Din aria
central-europeana, Polonia beneficiaza de atentia cea mai sustinuta, o explicatie fiind
si aceea ca istorici polonezi prestigiosi, precum Witold Kula, Bronislaw Geremek,
Hanna Zaremska s-au integrat orientarii de la Annales sau au intrat in dialog cu
aceasta, iar numarul istoricilor polonezi care au scris in franceza si in alte limbi de
circulatie internationala este mai mare decat al celor originari din alte tari europene
“marginale”. Pe de alta parte, aceasta limitare a Europei la spatiul occidental are
radacini adanci, unele chiar medievale, in schisma ce a separat din secolul al XI-lea,
dar mai ales dupa cruciada a IV-a, Biserica Romana de cea de la Constantinopol.
Multi istorici occidentali trateaza aria ortodoxiei, de expresie greaca sau slavona, ca
pe un corp strain, pe care sunt incapabili sa-l integreze in mainstream-ul unei istorii
globale a Europei definite atat geografic, cat si prin traditiile ei comune. Cu toate
acestea, si aria ortodoxa, si cea catolica sunt, prin intermediul crestinismului, in egala
masura mostenitoare ale Imperiului Roman. Pe de alta parte, Le Goff vorbeste
insistent de un “lung ev mediu” european care s-ar incheia doar in preajma Revolutiei
Franceze. Daca in Rasaritul de traditie bizantina se considera ca evul mediu nu se
sfarseste pe la 1500, ca in Apus, ci dureaza pana in zorii veacului al XIX-lea, putem
gasi tocmai in acest “lung Ev Mediu” unul din factorii de convergenta istorica a celor
doua parti ale continentului. In modul de a concepe Europa, Le Goff continua o
anumita traditie intelectuala si se integreaza unei actualitatii politice si culturale in
care destule voci propun o identificare a Europei cu aria catolica si latina. In
conditiile de astazi ale internationalizarii fara precedent a studiilor istorice, ar trebui
ca istoricii din regiunile europene ignorate de Le Goff sa construiasca o perspectiva
istorica prin care sa surprinda nu doar diferentele dintre partea occidentala si cea
orientala a continentului nostru, ci si asemanarile si convergentele, cele reale, si nu
cele inventate spre a justifica din punct de vedere istoric integrarea in UE a unor tari
majoritar ortodoxe. Pana la o asemenea intreprindere, lectura cartii lui Le Goff
despre Evul mediu si nasterea Europei ramane un necesar punct de pornire, macar
pentru o reflexie personala asupra istoriei si memoriei continentului nostru.

* Jacques Le Goff, Evul mediu si nasterea Europei, trad. Giuliano Sfichi si Marius
Roman, colectia Constructia Europei, Polirom, Iasi, 2005
VIATA SI MOARTEA OMULUI MEDIEVAL IN TIMPUL DOMNIEI LUI NEAGOE
BASARAB

Domnitorul muntean, Neagoe Basarab (1512-1521) a fost şi va rămâne o

personalitate marcantă a istoriei noastre naţionale, fapt recunoscut atât de
contemporani cât şi de predecesori.

Statutul domnitorului Ţării Româneşti la început de veac XVI este reflectat prin
spusele lui Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei din Constantinopol, care i se
adresa lui Neagoe Basarab, folosind următoarele cuvinte ce-au străbătut timpul:
„Preaînălţate, preastrălucite, preaevlavioase şi preaortodoxe doamne Ioane Neagoe,
voievod şi împărat şi autocrat a toată marea Ungrovlahie.”

Istoricul Nicolae Iorga s-a numărat printre aceia care, la început, a caracterizat
depreciativ, asemenea lui Xenopol – domnia lui Neagoe Basarab, fiind sever cu
acest conducător. Marele istoric considera că perioada 1512-1521 poate
fi „reprezentativă doar printr-o ctitorie”, însă, ulterior, Iorga îl caracteriza pe domnul
muntean: „viteaz, bun militar şi iscusit diplomat”.

Autorul „Învăţăturilor” merită respectul tuturor, reuşind să întreprindă, prin politica

promovată atunci, existenţa Ţării Româneşti pe harta Europei, perioada 1512-1521
fiind considerată drept cea mai însemnată domnie munteană de la începutul
secolului al XVI-lea.

De cele mai multe ori istoria românilor a fost privită doar prin prisma faptelor de
vitejie ale domnitorilor români sau prin exemplele de eroism ale unor personalităţi
care au preferat jertfa supremă în schimbul umilinţelor ce ar fi derivat din aservirea
ţării.

Cu toate acestea, istoria neamului nostru trebuie caracterizată şi prin prisma vieţii
cotidiene. Aceasta vine să completeze imaginea de ansamblu a societăţii omeneşti
dintr-o anumită perioadă de timp. Habitatul, alimentaţia, familia, vestimentaţia,
locuinţa, atitudinea faţă de boală şi moarte, obiceiurile şi calcularea timpului în
perioada medievală reuşesc să evidenţieze principalele caracteristici ale societăţii
feudale româneşti. Viaţa românilor din acea perioadă nu era una tocmai uşoară,
tocmai de aceea moartea era văzută de către omul medieval ca o mântuire.
 Iolanda Ţighiliu caracteriza mentalitatea omului de rând
în ceea ce priveşte „lumea de dincolo”, astfel: <Judecata de Apoi, dreaptă şi
iminentă, va da fiecăruia, pentru veşnicie, locul pe care-l merită. Stând în faţa
Domnului Iisus Hristos spre a da seamă de faptele lor, spre stânga, spre iad, vor
merge cei păcătoşi, iar spre dreapta, spre rai, cei virtuoşi. În mentalitatea vremii,
imaginea despre RAI este destul de vagă. De altfel, referirile la el sunt rare. Acolo
este veşnicia… Scena Judecăţii de Apoi este nelipsită din iconografia bisericilor
noastre. Dar ceea ce preocupă mai mult este IADUL. Ideea apare frecvent, aproape
obsedant, la Neagoe Basarab, primul care detaliază acest aspect cu obstinaţie.
Preluând imaginea terifiantă din Sfânta Scriptură, iadul este puşcăria sau temniţa cea
veşnică. Este locul cel mai adânc şi înfricoşător, unde păcătoşii sunt chinuiţi de
muncile cele mai teribile ”de la tartorul cel rece şi gheena focului cea nestinsă, şi de
întunericul cel osebit, şi viermii cei neadormiţi,şi scrâşnirea dinţilor, şi de alte munci
multe, rele, cumplite şi amare.” Pentru cei care se chinuiesc acolo plângându-şi
durerile nu există îndurare pentru că am ales de bună voie, în viaţă fiind, calea cea
întunecată a Satanei, lepădându-se de voia voastră în tartarul cel rece şi în vaete
cele neîncetate, unde iaşte scrâşnirea dinţilor, iar glasul şi cântările îngerilor miei le-
aţi părăsit. Pentru cei ce nu s-au depărtat de credinţă, însă, prezenţa divină se făcea
simţită prin minuni, viziuni sau visuri. Aşa s-a întâmplat cu vedenia pe care a avut-o
Neagoe Basarab când a adus moaştele Sf. Nifon la mănăstirea Dealu, pentru ca prin
slujbe să obţină iertare pentru Radu vodă. Aşezând sicriul sfântului deasupra celui al
domnului blestemat, din sicriu izvorî apă curată ce spăla trupul lui Radu vodă aflat în
descompunere, „groznic şi întunecat, plin de puroi şi de putoare”>>

Mentalitatea omului medieval era fundamentată pe SOARTĂ. De-a lungul vieţii, omul
s-a confruntat şi cu momente bune dar şi cu momente rele, acestea fiind încercări de
la Dumnezeu. Soarta era aceea care „decidea” dacă omul suferea de vreo maladie
sau nu. Viaţa omului era concentrată în jurul lui Dumnezeu cel Atotputernic; binele şi
răul -concepute sub forma pedepsei-reprezentau voinţa divină, Dumnezeu fiind
considerat Judecătorul absolut…”

În secolele XV-XVII-ne spune Iolanda Ţighiliu, cei care se îndeletniceau cu alungarea

suferinţelor celor bolnavi erau chirurgii sau bărbierii, vracii, gearahii(la turci), ţirulicii(la
polonezi) care practicau mica medicină, ştiind să opereze hernia, piatra la băşică şi
cataracta; deasupra lor se aflau doctorii în medicină. Medicina populară (etnoiatria),
la care oamenii veacurilor XIV-XVII au apelat pentru a-şi vindeca bolile sufletului şi
ale trupului, cuprindea un ansamblu de cunoştinţe şi practici empirice, îmbinate cu
elemente magico-religioase, ritualuri şi ceremoniale.

Conform unor credinţe de origine traco-getică, pentru ca trupul să fie sănătos, trebuie
mai întâi, ca sufletul să fie sănătos. De aceea sufletul trebuia să fie tămăduit în
primul rând, iar vindecarea lui să se făcă cu ajutorul descântecelor. Pe lângă
asemenea practici, vindecarea survenea şi în urma unor „leacuri băbeşti”, bine
administrate:

Ø DINTELE DE CAL (schimbarea dinţilor de lapte şi dureri de măsele) – persoana

care avea dureri de natură dentară, trebuia să piseze şi să afume un dinte de cal

Ø BALEGA DE PORC (se tămăduiau rănile provenite din lovituri, trânteli sau
căzături de pe cai) – balega este aplicată deasupra rănii sau umflăturii, drept
cataplasmă, iar bolnavul trebuia să bea zeama stoarsă din această balegă;

Ø NALBA ŞI CHÉNUL CU MIERE

(erau folosite în tratarea tuselor) – pacientul trebuia să bea ceai de nalbă iar dacă
boala nu se vindeca prea uşor, atunci trebuia să ia hrean cu miere, de trei ori pe zi,
înainte de masă.

La toate aceste practici medicale s-a adăugat şi psiho-terapia. Tămăduitorul trebuia

să transmită bolnavului, prin capacităţile sale psihice, credinţa şi voinţa de a se
vindeca. Dintre bolile care au bântuit prin Ţara Românească la începutul şi în prima
jumătate a secolului al XVI-lea se pot aminti: podraga sau guta generată de
consumul exagerat de carne şi vânat, conjunctivita, tuberculoza-Neagoe Basarab şi
mulţi din familia sa au fost bolnavi de „languor”, ciuma, epilepsia, nebunia, turbarea.

Medicul lui Neagoe Basarab a fost raguzanul Ieronim Girolamo Matievici, acesta fiind
trimis la Veneţia pentru a aduce medicamente şi instrumente medicale. La un an
după moartea lui Rafael Sanzio se stingea din viaţă şi Neagoe Basarab, răpus de
tuberculoză, fără a-şi putea găsi leacul nici în doctoriile vindecătoare şi nici în ajutorul
vracilor din cetatea lagunelor. Calamităţile au avut şi ele un rol nefast pentru
societatea românească a secolului al XVI-lea. Răcirea bruscă a vremii, în această
perioadă cu ierni geroase, urmate de veri cu ploi din abundenţă- a avut o influenţă
negativă privind lucrările agricole. Perioada domniei lui Neagoe Basarab nu a coincis
cu invazia lăcustelor, iar domnitorul nu s-a confruntat nici cu războaie, cutremure sau
cu foametea. Cu toate acestea, viaţa de zi cu zi prezenta anumite particularităţi care
nu au scăpat contemporanilor de atunci iar anumite practici s-au transmis până în
secolul XXI.

Educaţia şi educarea copiilor a fost una dintre preocupările

de bază ale femeilor din Ţara Românească, în secolul al XVI-lea. Nicolae Iorga
considera că „Despina lui Neagoe Basarab a dat o creştere bună şi băieţilor şi
fetelor.” La aceasta a venit să completeze educaţia „coconilor” domneşti, un adevărat
manual de pedagogie, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.” Nu
acelaşi lucru se poate spune şi despre o parte din populaţia Ţării Româneşti din acea
vreme: tâlharii, criminalii, cei care aplicau forţa şi maltratarea faţă de proprii copii şi
neveste şi în special „femeile uşoare”- toţi fiind descrişi de călătorii străini în operele
lor. Acestora li s-au adăugat „incestuoşii”-cei care încălcau normele morale şi
sanitare-având „relaţii nepotrivite” cu persoane de acelaşi sex-ei fiind aspru criticaţi
de Neagoe Basarab prin intermediul „Învăţăturilor”sale: „Iar dacă va fi intrat în inima
ta urgisirea şi iubirea de fraţi, tu-ţi ado aminte că pentru aceasta vei fi dat în mâinile
diavolului, pizmaşii săi şi va fugi de la tine şi aceia”

Cu toate acestea, societatea medievală a evoluat, Ţara Românească şi-a păstrat mai
departe statutul pe care i l-a oferit istoria iar Neagoe Basarab, cel care şi-a condus
ţara după principii europene, renascentiste, a rămas omul epocii sale…

Prof. drd. MIRELA SORINA MATEESCU

Material publicat in revista HISTORIA, www.severpress.ro si in lucrarea MAI

APROAPE DE ISTORIE, pe care o puteti comanda pe adresa redactiei:
arvaalcommunication@yahoo.com, la pretul de 20 ron, incluzand si cheltuielile de
expediere.