ANALE 2003 Fulltext

ANALELE
UNIVERSITĂŢII „ŞTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA
SECŢIUNEA FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE

ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SUCEAVA - 2003
CUPRINS
ECONOMIE.......................................................................................................................................................... 5
ACTIVITATEA PROMOŢIONALĂ ÎN TURISMUL ROMÂNESC.............................................................. 6
LECTOR UNIV. DRD. IRINA ŞTEFANA CIBOTARIU,
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”, SUCEAVA
LUMEA MODERNĂ ŞI BAZELE ECOLOGICE .......................................................................................... 12
LECTOR UNIV. DRD. NINA HOLBAN,
UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
VALERIA DIŢOIU
AGENŢIA DE PROTECŢIA MEDIULUI SUCEAVA
UTILIZAREA ADITIVILOR ALIMENTARI ÎN ALIMENTE..................................................................... 14
LECT. DR. ING. ANGELA ALBU
REALIZAREA UNUI CADRU INTEGRAT DE ANALIZĂ A CRIZELOR VALUTARE ........................ 19
PROF. UNIV. DR. GABRIELA PRELIPCEAN
CONTABILITATE ŞI FINANŢE ..................................................................................................................... 24

INVESTMENTS IN UKRAINE AND PECULIARITIES OF THEIR ACCOUNTING.............................. 25
VADYM KOZAK
KYIV NATIONAL ECONOMIC UNIVERSITY
FINANŢAREA - COMPARAŢII, INTERPRETĂRI...................................................................................... 28
PROF. UNIV. DR. GHEORGHE SANDU
LECT. UNIV. DRD. IRINA CIBOTARIU
ING. EC. DRD. OVIDIU HURJUI
TAXA PE VALOARE ADĂUGATĂ – SFERA DE CUPRINDERE ŞI REGIMUL DEDUCERILOR..... 34
LECT.UNIV.DRD. MIHALEA TULVINSCHI
SERVICIILE DE BANKING ELECTRONIC ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC............................ 39
PREP. UNIV. ŞTEFĂNIŢĂ ŞUŞU
CAPITALUL FINANCIAR ŞI PIAŢA ............................................................................................................. 45
PREPARATOR: ANISOARA NICULINA DASCHIEVICI
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
INFORMATICĂ, STATISTICĂ ŞI MATEMATICĂ..................................................................................... 51

INTERNETUL, PARTEA VĂZUTĂ ŞI NEVĂZUTĂ .................................................................................... 52
MASTERAND CODRUŢA-PETRONELA BOUARU,
LECT. UNIV.DR. DORU TILIUŢE,
2
CUNOŞTINŢELE ÎN GENETICA VEGETALĂ ............................................................................................ 57
LECT. UNIV. DRD NICOLAE MORARIU
ASIST. SORIN VLAD
LECT. UNIV. DRD. ROMULUS VANCEA
UTILIZAREA UNOR INSTRUMENTE ALE INTELIGENŢEI ARTIFICIALE ÎN CERCETAREA
APLICATIVĂ ..................................................................................................................................................... 66
LECT. UNIV.DRD. DRD. NICOLAE MORARIU,
LECT. UNIV. DRD. DUMITRU OSTAFE
ASIST. SORIN VLAD
PROCESUL DE DECIZIE ŞI REŢELELE NEURONALE ........................................................................... 75
D. OSTAFE, E. IANCU, R. VANCEA, S. VLAD, P. PAŞCU
REŢEAUA EXTERNĂ A UNEI COMPANII ŞI EXTRANET ...................................................................... 80
ING. PAUL PAŞCU
ING. EC. DRD. OVIDIU FLORIN HURJUI
SISTEME INFORMATICE DE MANAGEMENT – SIM.............................................................................. 84
LECTOR UNIV. VALERIU LUPU
FACTORUL DE INFLUENŢĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL DE CUMPĂRARE- PUBLICITATEA. 98
PREP. UNIV. MIHAELA SENIUC,
LECTOR UNIV. DR. ALEXANDRU NEDELEA
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”
MANAGEMENT MARKETING .................................................................................................................... 104

COMERŢUL EXTERIOR ROMÂNESC- SITUAŢIA ACTUALĂ............................................................. 105
PREP. MARCELA CRISTINA TEODOROVICI
PROF. UNIV. DR. AUREL BURCIU
UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA
ANALIZA ECONOMICĂ ŞI PUBLICITATEA............................................................................................ 112
LECTOR DRD. MIHAELA BÎRSAN
DREPTURILE CONSUMATORILOR DE SERVICII INTERNET ŞI APĂRAREA ACESTORA........ 114
LECT. DR. ING. ANGELA ALBU
CONTROLUL STATISTIC AL PROCESELOR ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ................................. 117
PROFESOR UNIVERSITAR DR.I. PÂRŢACHI,
LECTOR UNIVERSITAR L. BEJAN
ASE CHIŞINĂU
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ......................................................................................................................... 121

DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL MUNCII - INTERFERENŢE ................................................................. 122
CONF. UNIV. DR. ELENA IFTIME
3
OBSERVATION AND ASSESSMENT ACTIVITY CORRELATION ACCORDING TO THE CIVIL
CODE OF UKRAINE....................................................................................................................................... 129
OKSANA VOLODYMYRIVNA MELENKO
ASSISTANT PROFESSOR OF THE DEPARTMENT OF HUMANITARIAN DISCIPLINES
BUKOVINIAN STATE FINANCE AND ECONOMIC INSTITUTE
EVAZIUNEA FISCALĂ - COMBATEREA ŞI PREVENIREA .................................................................. 132
ASISTENT UNIV. CRISTINEL ICHIM,
CADRUL LEGAL AL STATUTULUI FUNCŢIONARULUI PUBLIC ..................................................... 139
LECT. UNIV. DRD. RĂZVAN VIORESCU,
STABILITATEA PENTRU SUD-ESTUL EUROPEI ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII
EUROPENE ...................................................................................................................................................... 148
PREP. UNIV. LIANA-TEODORA PASCARIU
UNIVERSITATEA “STEFAN CEL MARE” SUCEAVA
4
SECŢIUNEA 1
ECONOMIE
5
ACTIVITATEA PROMOŢIONALĂ ÎN TURISMUL ROMÂNESC
Lector univ. drd. Irina Ştefana CIBOTARIU,

Universitatea „Ştefan cel Mare”, SUCEAVA
Abstract
The strategies of tourism are a difficult phenomenon to describe. Tourism goals reflect
some needs, but they are constrained by the existing market and resource factors. A series of
programs or strategies will flow from the overall policy that is aimed at achieving goals and
satisfying previously identified needs.
Prin politica de promovare şi mijloacele şi strategiile prin care se concretizează,

întreprinderile de turism din ţara noastră urmăresc o difuzare cât mai completă a unor
informaţii despre activitatea, produsele şi serviciile lor, dar şi o recepţionare a modului în care
sunt primite şi apreciate. Privită din acest punct de vedere, firma de turism se constituie într-o
importantă sursă de comunicaţie care vizează întărirea imaginii şi a prestigiului ei şi a
produselor şi serviciilor sale în mediul sau piaţa în care acţionează.
Pentru a analiza un asemenea obiectiv, firmele de turism din ţara noastră trebuie să
asigure o coerenţă corespunzătoare tuturor informaţiilor pe care le difuzează, întrucât
folosirea unor mijloace necorelate de difuzare, multitudinea informaţiilor pe care le emite, sau
în cazul pieţelor externe, confruntarea cu informaţiile şi cu mijloacele de promovare a
întreprinderilor concurente, pot da naştere unor efecte negative pentru prestigiul şi activitatea
sa.
Pentru activitatea promoţională, principalele mijloace de comunicaţie sunt:
• publicitatea;
• promovarea vânzărilor;
• relaţiile publice;
• vânzarea profesională, ele constituind instrumente ale mixului promoţional.
În general, cu cât cheltuiala pentru un produs turistic este mai mare şi cu cât este mai
necunoscut, cu atât mai mare este riscul cumpărătorului potenţial. Activitatea promoţională
are scopuri diferite în timp, respectiv consumatorilor li se transmit informaţii specifice
înaintea, în timpul şi după ce s-a luat decizia de cumpărare a produsului turistic:
• influenţarea alegerii deciziei de cumpărare prin utilizarea principiului AIDA care
sugerează că promovarea trebuie să capteze atenţia, să creeze interes, să stimuleze
dorinţa şi să conducă la acţiune;
• convingerea cumpărătorului că decizia de cumpărare luată a fost bună. Promovarea
nu trebuie să se oprească o dată cu realizarea vânzării. Pentru produsele turistice
există un timp considerabil între cumpărare (rezervare) şi experienţa propriu-zisă,
timp în care este important să fie redusă disonanţa cognitivă a deciziei post-
cumpărare. În acest scop, vânzătorul (tour-operatorul sau agenţia de turism)
trebuie să furnizeze mai departe cumpărătorului informaţii despre facilităţile
oferite în timpul consumării propriu-zise a produsului turistic în vederea
consolidării convingerii privind justeţea deciziei de cumpărare luate;
• modelarea experienţei călătoriei obţinute prin furnizarea de informaţii
suplimentare despre caracteristicile destinaţiei şi serviciile complementare oferite
în scopul de a maximiza satisfacţia cumpărătorului;
6
• promovarea după consumarea produsului turistic realizată prin oferte şi noutăţi,
întâlniri, felicitări, trimise consumatorului în scopul de a-l influenţa în repetarea
cumpărării;
Privitor la întreprinderile de turism din România, se observă că unele firme mici,
producătoare de produse turistice optează exclusiv pentru strategii de împingere, altele, mai
mari şi specializate în activităţile de marketing direct, optează pentru strategii de atragere;
dar majoritatea firmelor din turism folosesc o strategie combinată, apelând la publicitatea în
mass-media pentru a atrage consumatorii spre produsele sale, dar şi la o forţă de vânzare mai
numeroasă şi la acţiuni de promovare comercială pentru a-şi împinge produsele către
consumatori.
În ultimii ani, se observă o tendinţă de restrângere a strategiei de atragere, în favoarea
celei de împingere, având la origine mai multe cauze, cum ar fi:
• creşterea costului publicităţii în mass-media, concomitent cu scăderea
eficienţei acesteia;
• restrângerea activităţilor economice ale mai multor firme, pe fondul unei
situaţii economice mai puţin favorabile;
Optând pentru una din aceste alternative strategice sau pentru combinarea lor, implicit
se optează şi pentru instrumentele de promovare corespunzătoare, pentru decizia de
combinare a lor într-un mix promoţional adecvat obiectivelor turistice luate în considerare şi
pentru defalcarea bugetului promoţional pe fiecare instrument de promovare, în funcţie de
rolul lor.
Strategiile promoţionale pe care le poate folosi o firmă de turism din ţara noastră, se
pot grupa după mai multe criterii, în funcţie de care pot fi formulate alternativele strategice
specific:
a. în funcţie de obiectivele urmărite în desfăşurarea activităţii promoţionale, tour-
operatorii au la bază două alternative strategice:
- strategia de atragere, care este orientată spre cerere, urmărind, prin
intermediul unor acţiuni puternice de publicitate şi promovare a
vânzărilor, crearea cererii sau creşterea ei;
- strategia de împingere plasează în centrul activităţii de promovare pe
vânzător şi pe ceilalţi angajaţi, care vin în contact direct cu clienţii;
b. după modul de desfăşurare în timp, delimităm:
- strategia pe termen lung, care are ca obiective imaginea firmei de turism,
cucerirea unor noi segmente de piaţă şi extinderea cotelor de piaţă
deţinute;
- strategia pe termen mediu, în cadrul cărora apar preocupări pentru
câştigarea unor turişti potenţiali, păstrarea clienţilor fideli, amplificarea
prestigiului produselor pe piaţă;
- strategia pe termen scurt priveşte sporirea vânzărilor sezoniere;
c. după rolul activităţii promoţionale, deosebim:
- strategia defensivă, orientată spre cerere, în care firma încearcă să-şi
apere şi să-şi menţină poziţia pe piaţă, folosind în acest scop, publicitatea
şi promovarea vânzărilor;
- strategia ofensivă, presupune utilizarea unui ansamblu de instrumente
promoţionale, dar şi a unui buget adecvat;
d. după gradul de adaptare la diferite pieţe sau segmente de piaţă, întâlnim:
- strategia diferenţiată, care conţine alternative şi mijloace caracteristice
pentru fiecare piaţă în parte, în funcţie de particularităţile lor;
- strategia nediferenţiată, care se adresează tuturor pieţelor, tuturor
consumatorilor potenţiali pentru a-i determina să devină cumpărători
efectivi;
e. după gradul de implicare a firmei în acţiunile promoţionale, delimităm:
7
- strategia implicării exclusive, când, prin forţe proprii, firma de turism îşi
organizează toată activitatea promoţională, implicând resursele sale
materiale, umane şi financiare;
- strategia implicării parţiale;
- strategia neimplicării, când firma apelează la instituţii specializate, care,
pe baza unui contract, realizează întreaga activitate promoţională a
acesteia;
În ceea ce priveşte strategiile de promovare folosite în ţara noastră, se urmăreşte să se
stimuleze activitatea de dezvoltare a turismului, atât intern, cât şi internaţional la târgurile de
turism, precum şi la diferite simpozioane, manifestări, expoziţii etc. S-au luat în discuţie
problemele cu care se confruntă firmele de turism, întreprinderile de transport, tour-operatorii
din aceste sectoare, precum şi problemele cu care se confruntă structurile de cazare turistică,
de alimentaţie, serviciile de agrement, de tratament balnear, serviciile suplimentare etc. În
privinţa remedierii unor probleme de natură organizatorică, precum şi a ameliorării acestora,
întreprinderile din turism trebuie să aibă în vedere următoarele strategii care să vizeze, în
principal, mărirea circulaţiei turistice internaţionale spre ţara noastră:
• extinderea reţelei de valorificare a acţiunilor turistice şi intensificarea activităţii
agenţiilor de turism şi a tour-operatorilor;
• îmbunătăţirea informării publicului printr-o publicitate cât mai diversificată,
atractivă şi eficientă;
• cunoaşterea amănunţită a pieţei turistice internaţionale, studiindu-se motivaţiile
turiştilor străini în alegerea destinaţiei de vacanţă, preferinţele şi dorinţele
acestora în timpul concediilor, precum şi evoluţia tarifelor şi preţurilor, pentru
a fi permanent în măsură să se menţină competitivitatea ofertei turistice
româneşti;
• dezvoltarea relaţiilor turistice în ţările cu care avem vechi legături turistice şi
lărgirea ariei geografice a relaţiilor turistice şi în alte zone, mai ales cu ţările
din Uniunea Europeană şi ţările dezvoltate din punct de vedere economic;
• dezvoltarea relaţiilor turistice cu asociaţii şi organizaţii din diferite ţări;
• diversificarea şi introducerea de noi produse şi servicii turistice în oferta
turistică românească;
• încheierea de contracte turistice, de lungă durată cu ţări şi firme turistice
partenere, în concordanţă cu politica de investiţii şi dezvoltarea bazei
materiale;
Fireşte, transpunerea în fapt a obiectivelor referitoare la dezvoltarea turismului intern
şi internaţional necesită elaborarea unei strategii promoţionale într-o viziune sistemică de
marketing turistic. Deoarece instrumentele promoţionale (publicitate, relaţii publice,
promovare etc.) sunt coordonate din punct de vedere strategic numai dacă rolul lor în procesul
desfacerii produselor turistice este stabilit în corelaţie cu celelalte subsisteme de marketing
turistic( politica de produs, politica de preţ, politica de distribuţie). De aceea, definirea unei
strategii promoţionale, presupune, mai întâi, stabilirea unei strategii globale de marketing
turistic.
Operaţionalizarea unei strategii promoţionale româneşti s-a complicat în ultimele două
decenii, pentru că s-au produs mutaţii sociale, economice şi politice importante, mai ales după
1990, fenomene care au influenţat orientarea cererii turistice interne şi internaţionale. Această
conjunctură mai puţin favorabilă în care se află ţara noastră impune definirea unor strategii
promoţionale eficiente în domeniul turismului, cu forţă deosebită de influenţare şi convingere
a clientelei turistice, în vederea promovării imaginii produsului turistic românesc.
Potrivit concepţiei mai multor autori, strategia promoţională este, mai ales, o strategie
a comunicaţiilor, deoarece implică îmbunătăţirea proceselor de comunicaţii între furnizorii de
prestaţii turistice şi diferitele catogorii de turişti, între personalul din vânzare, distribuitorii de
servicii şi clienţii potenţiali.
8
Pentru această raţiune, strategia promoţională, ca instrument eficient de marketing,
înglobează rezultatele cercetărilor efectuate în domeniul sociologiei comunicaţiilor şi pe
acelea ale psihologiei şi psihosociologiei referitoare la comportamentul consumatorilor şi
luarea unei decizii de cumpărare[8].
Definirea mix-ului comunicaţiilor presupune segmentarea pieţei turistice, care a
devenit o tehnică de marketing indispensabilă în vederea conceperii mijloacelor de
comunicare potrivite pentru a transmite mesaje unei pieţe precis delimitate.
De asemenea, strategia promoţională va fi corelată cu etapele ciclului de viaţă ale
produsului turistic. Într-adevăr, conceptul de ciclu de viaţă al produsului turistic serveşte drept
fundament pentru descrierea unei strategii de marketing, în funcţie de evoluţia gamei de
servicii turistice. Astfel, în perioada lansării produsului turistic, cheltuielile pentru acţiunile
promoţionale sunt adesea foarte ridicate, deoarece clientela potenţială este informată despre
apariţia unei game de servicii turistice. Dacă produsul turistic este bine primit de clientelă, se
înregistrează o perioadă de creştere rapidă a volumului de vânzări. În această etapă,
activităţile promoţionale vor rămâne destul de intense, deşi au tendinţa firească să scadă în
mod proporţional cu ritmul de creştere al vânzărilor. În perioada de maturitate, cheltuielile
pentru promovarea produsului turistic se situează la un prag normal, în raport cu vânzările,
pentru că majoritatea partenerilor externi îşi nivelează efortul în funcţie de volumul desfacerii.
În ultima fază, aceea de declin, se observă o restrângere a segmentelor de piaţă turistică, iar
activităţile promoţionale devin destul de reduse, dar nu inexistente.
Dacă am încerca să schiţăm orientările unei strategii promoţionale româneşti, am
putea desprinde următoarele aspecte mai importante[8]:
• acţiunile promoţionale să impună pe toate pieţele externe o imagine sugestivă a
turismului românesc, care să sintetizeze o multitudine de caracteristici sociale,
culturale şi psihologice, specifice poporului nostru; aşadar să redea imaginea
de ansamblu a ţării noastre, să surprindă esenţa trăsăturilor ţării noastre;
• să se formeze o imagine atrăgătoare în ceea ce priveşte produsele
reprezentative ale ofertei noastre turistice (litoral, staţiuni balneare, mănăstiri
din Nordul Moldovei, munte etc.), avându-se în vedere metoda unei creaţii
publicitare specifice marketingului, pornind de la cercetarea calitativă a pieţei
turistice şi de la modelul de comportament al turistului;
• să fie evidenţiat atributul de unicitate al ofertei turistice româneşti, care are un
caracter omogen, dar poate oferi şi o eterogenitate interesantă. În acest sens, se
vor accentua particularităţile ofertei noastre reflectate printr-un relief divers şi
multitudinea elementelor de cultură: folclor, monumente, obiceiuri;
• în lansarea campaniilor promoţionale să se pună un accent deosebit pe
elementul de noutate al ofertei noastre, care sugerează dinamismul turismului
românesc. De pildă, să se anunţe elemente noi ale acestuia: posibilitatea
practicării tratamentelor balneare asociate cu condiţii de vacanţă, prezentarea
unor expoziţii de pictură naivă etc. Totodată, clientela să fie informată asupra
diversificării serviciilor şi divertismentelor, asupra îmbogăţirii conţinutului
programelor turistice – pentru a întineri imaginea ofertei noastre turistice;
• în acţiunile promoţionale se va populariza imaginea de multilaterale a ofertei
noastre, care poate să satisfacă o gamă largă de preferinţe şi motivaţii. Este de
dorit ca strategiile promoţionale iniţiate să satisfacă şi să vizeze diferite
categorii de turişti, de la cei cu venituri medii sau scăzute, la cei cu venituri
ridicate. Astfel, de pildă, în politica publicitară este necesar să se realizeze o
diversificare a mesajelor în funcţie de piaţa internă sau externă şi de
segmentele acestora. Totodată se va informa clientela despre strategia de
preţuri aplicată, care va diferenţia în mod evident nivelurile de servicii turistice
oferite;
9
• strategia promoţională va fi adaptată specificului fiecărei pieţe externe, iar în
cadrul acesteia se vor avea în vedere categoriile de turişti, în funcţie de
variabilele sociologice, economice, psihologice şi geografice;
• sistemul de publicitate în coparticipare cu agenţiile de turism şi firmele
partenere să se extindă prin stabilirea unor programe promoţionale comune.
Această colaborare poate da rezultate bune, deoarece firmele partenere cunosc
clientela pieţei lor şi pot opera în mod eficient în vederea informării şi
convingerii turiştilor externi.;
• în politica de promovare să se utilizeze o gamă mult mai cuprinzătoare de
mijloace promoţionale, de la tehnici de informare (publicitate la locul vânzării,
standuri, expoziţii), la cele de stimulare (vânzările grupate, concursurile etc.).
În acest fel, se vor accelera modificările la nivel comportamental ale
consumatorilor, se va mări circulaţia turistică şi, implicit, se vor majora
încasările valutare;
• să se acorde o importanţă mai mare aplicării tehnicilor de relaţii publice (mese
rotunde, conferinţe de presă, filme documentare, reportaje fotografice, tehnici
de primire), deoarece relaţiile publice în turism se conturează ca un concept
comercial, de mare eficacitate, cu funcţii de negociere permanentă şi dialog
deschis, care reprezintă un mijloc ideal de a promova imaginea ţării noastre în
exterior;
• personalul de vânzare din agenţiile de turism şi cel ce activează pe pieţele
externe să fie specializat în cadrul unor programe, care să asigure o pregătire
corespunzătoare. Persoanele direct antrenate în munca cu clienţii potenţiali
trebuie să aibă informaţii precise referitoare la cerinţele şi motivaţiile
diferitelor categorii de turişti, să cunoască un număr important de produse şi
clienţi, să aibă cunoştinţe de marketing pentru a prospecta piaţa şi a influenţa
managerii în vederea modelării ofertei în funcţie de cerinţele turiştilor, să
stabilească relaţii pe termen lung, ceea ce necesită un orizont de prognoză în
legătură cu dezvoltarea gamei de produse a ofertei româneşti. De asemenea,
este indicat ca personalul de vânzare să fie în măsură să evalueze elementele
unor produse turistice, comparativ cu ofertele turistice semnificative ale altor
ţări, luând în considerare tendinţele şi caracteristicile cererii turistice
internaţionale. Deci, personalul angajat în vânzarea produselor turistice
româneşti trebuie să cunoască şi politica firmelor concurente, pentru a fi în
măsură să prezinte produsele noastre într-un mod cât mai convingător;
• să se accentueze colaborarea cu instituţiile ce au sarcini în acest domeniu
(camere de comerţ, oficii diplomatice româneşti acreditate în străinătate etc.),
sprijinindu-se în realizarea unor acţiuni promoţionale;
În concluzie, în aplicarea unei strategii promoţionale în domeniul turismului românesc
trebuie să se aibă în vedere o îmbunătăţire a informaţiilor care se transmit turiştilor potenţiali,
în vederea afirmării produselor turistice româneşti. Strategia trebuie să vizeze pătrunderea pe
noi pieţe, creşterea circulaţiei turistice pe plan naţional şi internaţional şi creşterea încasărilor
valutare. Totodată, strategia promoţională va afirma, luând în considerare rezultatele
cercetărilor motivaţionale, o imagine turistică atrăgătoare a ofertei româneşti, reliefând
atracţiile sale naturale, culturale şi istorice.
Pe lângă toate acestea, o strategie promoţională trebuie să sublinieze diversitatea şi
particularitatea produselor turistice româneşti, serviciile de care dispun acestea şi
aranjamentele turistice noi, caracteristice ofertei noastre.
10
Bibliografie
1. Balaure V.(coordonator), - “Marketing”, Editura Uranus, Bucureşti, 2000;
2. Bran Florina, Marin Dinu, Simon Tamara, - „Economia turismului şi mediul
înconjurător”, Editura Economică, 1998;
3. Berbecaru Iulian, - “Strategia promoţională în turism”, Editura Sport-Turism, 1976;
4. Cristureanu Cristiana, – “Economia şi politica turismului internaţional”, Casa editorială
pentru turism şi cultură, Bucureşti, 1992 ;
5. Cristureanu, Cristiana; Neacşu, N., - „Turism internaţional-studii de caz, legislaţie”,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999;
6. Danciu V., - „Marketing internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 1998;
7. Draica Constantin - „Turismul internaţional. Practici de elaborare şi distribuţie a
produsului turistic.”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
8. Niculescu Elena (coordonator), - “Marketing modern”, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
9. Olteanu Valerică, - “Marketingul serviciilor”, Editura Uranus, Bucureşti, 1999;
10. Pop Al. Nicolae, Dumitru Ionel, - “Marketing internaţional”, Editura Uranus, Bucureşti,
2001;
11. Postelnicu Gheorghe – “Turismul internaţional – realităţi şi perspective”, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1998;
12. Stăncioiu A. F. - „Strategii de marketing în turism”, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
11
LUMEA MODERNĂ ŞI BAZELE ECOLOGICE
Lector univ. drd. Nina HOLBAN,

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava
Valeria DIŢOIU
Agenţia de Protecţia Mediului Suceava
Abstract
The unprecedented economical development led to a diminishing of life’s quality,with
deep changes in environment’s quqlity due to the damaging of natural balance.
The article introduces briefly the necessity of creating a balance between the
economical development and the laws that goven the environment.
Omul acestui secol se află în situaţia paradoxală de a fi singurul mamifer care îşi
distruge propriul habitat. Astfel, efectul de seră, distrugerea stratului de ozon, distrugerea
pădurilor, şi ca urmare, dispariţia a zeci şi sute de specii de plante şi animale sunt numai
câteva din efectele dezastruoase „realizate” de Homo Sapiens [1].
Dacă plantele şi animalele se adaptează la condiţiile oferite de mediu, omul şi-a impus
voinţa, adaptând el mediul la nevoile sale şi ale societăţii. Atâta vreme cât intervenţiile sale nu
au trecut de o anumită limită, sub care sistemul mai avea capacitatea proprie de redresare a
echilibrului ecologic, nu a existat nici o alarmă care să tulbure relaţia de „exploatator” dintre
om şi mediul înconjurător.
Având posibilitatea de a transforma mediul înconjurător, omul nu şi-a pus mult timp
problema de a proceda raţional, pentru păstrarea echilibrului necesar dezvoltării vieţii.
El a sesizat destul de târziu că este în acelaşi timp creaţia şi creatorul mediului său
înconjurător. Astfel, exploatarea iraţională a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună) şi
apoi a celor neregenerabile prin exploatarea subsolului a accentuat efectul extrem de nociv al
acţiunii omului asupra naturii.
Calitatea vieţii este afectată profund de schimbarea calităţii mediului prin distrugerea
echilibrului natural [2].
Fiind o problemă a întregii umanităţi, criza ecologică trebuie abordată global, sub
toate aspectele sale. Omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului
înconjurător sunt inseparabile de ale bunăstării şi de procesele economice în general.
Neglijarea costului degradării şi a pagubelor aduse mediului şi sănătăţii umane a
generat costuri care au trebuit suportate de întreaga societate ameninţată cu angrenarea
pericolelor ecologice. Este evidentă necesitatea regândirii organizării şi a modalităţilor de
desfăşurare a activităţilor economice prin implementarea conceptului de dezvoltare durabilă.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre
cele 4 sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de
funcţionare.
Dacă în majoritatea ţărilor avansate, cu economie de piaţă, dezvoltarea durabilă nu
este privită ca un obstacol în calea protecţiei mediului ci mai degrabă un mijloc de
îmbunătăţire a standardelor şi a prelungirii speranţei de viaţă, în ţările în curs de dezvoltare,
printre care şi România, acordarea resurselor necesare protecţiei mediului depinde direct de
rata creşterii economice. Sărăcia şi stagnarea economică nu pot asigura fonduri pentru
restructurări tehnologice şi manageriale, pentru investiţii în echipamente de control şi
instalaţii antipoluante de protecţie, pentru instruirea specialiştilor şi educarea ecologică.
Cu toate acestea analizele arată că presiunile asupra mediului au crescut, iar efectele
12
degradării s-au globalizat. Cauzele principale ale acestei evoluţii nedorite rezidă din
dificultăţile de armonizare a cerinţelor ecologice cu realităţile economice. Pentru realizarea
acestui deziderat sunt introduse noi concepte printre care eco-marketingul, obiectivele
acestuia constând în: profit în termeni economici, grija faţă de resursele naturale, menţinerea
calităţii vieţii populaţiilor locale.
Astfel, economia ecologică, eco-marketingul, managementul ecologic, ca ştiinţe
interdisciplinare, devin instrumente cu care omul modern îşi reconsideră treptat relaţia
esenţială cu natura mamă.
Se poate afirma cu certitudine că ecologia a schimbat radical concepţia despre
economie. [1].
Astfel, economişti ecologişti susţin că economia umană a trecut de la faza în care
capitalul produs de factorul uman a limitat creşterea economică, la epoca în care capitalul
natural a rămas factor decisiv pentru dezvoltare.
Există însă voci (neoclasicii) care nu acceptă această ipoteză, afirmând că atât
capitalul produs de factorul uman, cât şi capitalul natural, sunt perfect susceptibile, nefiind
factori decisivi [4].
Procesul producţiei este într-adevăr o transformare în care resursele naturale, materiile
prime, se transformă în produse finite şi reziduuri, capitalul fiind element al transformării
eficiente, iar resursele altul: elementul material.
Elementele de eficienţă, cu elementele materiale, se completează reciproc, dar nu pot
fi înlocuite reciproc. Cele două elemente nu pot exista unul fără altul. Capitalul natural este
stocul care produce şi determină fluxul resurselor; pădurea pentru produse din lemn,
populaţiile de peşti pentru produse din peşte.
Din momentul în care producţia industrială de producere a lemnului este limitată la
pădurile existente, şi nu de capacitatea de prelucrare a întreprinderilor este firesc că s-a ajuns
în faza în care capitalul resurselor naturale determină în primul rând dezvoltarea economică.
În timp ce economiştii neoclasici argumentează creşterea capitalului produs de
factorul uman, capitalul natural va fi lichidat iregenerabil, fără ca aceste pierderi să apară în
„conturile naţionale” a unor transformări socio-economice, motiv pentru care ecologiştii
români de exemplu s-au opus în Parlamentul României tăierii neraţionale a suprafeţelor
forestiere [1].
Logica economică ne spune că trebuie să acceptăm o limită maximă, pentru
productivitate, folosind în mod calculat şi util factorul natural.
Este necesar deci pentru ca generaţiile viitoare să se bucure de bogăţiile şi frumuseţile
naturii să respectăm o serie de principii:
• principiul de bază în economie trebuie să urmărească limitarea prezenţei umane în
ecosistem
• programul tehnologic pentru dezvoltare trebuie bazat pe eficienţa producţiei şi nu pe
fluxul materialelor prelucrate
• resursele naturale trebuie să rămână condiţia de bază pentru dezvoltarea economică;
• resursele iregenerabile trebuie folosite concomitent cu crearea sau descoperirea noilor
resurse cu care se pot înlocui.
Acestea sunt patru elemente de bază ale economiei viitorului care vor trebui să stea la
baza politicii economice, care determină dezvoltarea acesteia.
Bibliografie
1. Părăuşanu V., Ponoran I. - Economia mediului, Ed. Sylni, Bucureşti, 2001
2. Lester R. Brown - Problemele globale ale omenirii. Starea lumii, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1995
3. Ardelean A., Maior C. - Management ecologic, Ed. Servo Sat, 2000
4. Vişan S., Angelescu A., Alpopi C. - Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Ed.
Economică, Bucureşti, 2000
13
UTILIZAREA ADITIVILOR ALIMENTARI ÎN ALIMENTE
Lect. dr. ing. Angela ALBU

Abstract
It is very important to know what were the raw materials used for the foods and which
are the efects of the consumption of any kind of foods. To improve the quality of the food
products are used some chemical and natural substances. Some of them have also, secondary
ans negative effects for human body and the consummers have to be informed about this
aspects.
1. Definirea şi clasificarea aditivilor alimentari

Creşterea numerică a populaţiei globului, precum şi dezvoltarea societăţilor de consum
au constituit premisele pe baza cărora au apărut şi s-a dezvoltat producţia de aditivi
alimentari. Producerea de alimente în cantităţi din ce în ce mai mari a impus folosirea de
aditivi în scopul satisfacerii cerinţelor de diversitate şi calitate impuse de clienţi. În plus,
utilizarea aditivilor alimentari a condus la simplificarea metodelor de pregătire a produselor
alimentare, fără ca nivelul lor de calitate să aibă de suferit.
Aditivii alimentari sunt substanţe care se adaugă produselor în cursul unor operaţii
tehnologice pentru a favoriza un proces sau pentru a le îmbunătăţi caracteristicile
organoleptice sau valoarea nutritivă.
Utilizarea pe scară largă a aditivilor în zilele noastre este determinată de necesităţile
diversificării continui a sortimentului de produse alimentare, în special a celor gata preparate,
creşterea exigenţei consumatorilor faţă de calităţile psihosenzoriale ale produselor,
îmbunătăţirea conservabilităţii şi stabilităţii produselor alimentare.
Folosiţi din cele mai vechi timpuri, s-a ajuns în prezent la cca. 1000 substanţe ca
aditivi alimentari. Ei pot fi substanţe extrase din materii prime naturale sau obţinute prin
sinteză industrială. Grupa aditivilor naturali este relativ restrânsă (zahărul, alcoolul etilic şi
condimentele naturale nu sunt incluse în grupa aditivilor, conform legislaţiei noastre actuale).
Utilizarea aditivilor cade sub incidenţa legislaţiei sanitare pentru a nu fi folosiţi în scop
de falsificare sau de mascare a unor defecte datorate materiilor prime sau conducerii greşite a
proceselor tehnologice.
În funcţie de scopul tehnologic pentru care sunt folosiţi, aditivii alimentari se clasifică
astfel:
• Aromatizanţi şi potenţatori de aromă
• Aditivi de aspect (coloranţi)
• Antioxidanţi
• Conservanţi
• Edulcoranţi
• Gelifianţi
• Emulsionanţi
• Aditivi microbiologici şi biochimici folosiţi în industria fermentativă pentru
îmbunătăţirea valorii nutritive
În unele combinaţii de materii prime supuse prelucrării, acelaşi aditiv poate îndeplini
simultan mai multe funcţii.
În prezent funcţionează un comitet mixt FAO – OMS pentru aditivi alimentari, care a
14
elaborat condiţiile de bază ce trebuie îndeplinite de aceştia, cuprinse într-un document mai
vast numit CODEX ALIMENTARIUS. Printre aceste condiţii amintim:
• Folosirea aditivilor alimentari se justifică doar atunci când aceasta răspunde la unul
din următoarele scopuri: conservă valoarea nutritivă a unui produs alimentar, măreşte
aportul de componenţi nutritivi din alimentele dietetice, îmbunătăţeşte
conservabilitatea sau stabilitatea unui aliment, îmbunătăţeşte caracteristicile
organoleptice.
• Toţi aditivii alimentari folosiţi trebuie să respecte normele de puritate impuse.
• Cantitatea de aditivi utilizate nu trebuie să fie excesivă, astfel ca metodele de
fabricaţie utilizate să permită obţinerea rezultatului urmărit.
• Acceptul de utilizare pentru un aditiv se dă numai pentru un anumit aliment, pentru
anumite condiţii de folosire şi pentru obţinerea unui anumit scop.
• Toţi aditivii trebuie supuşi unui examen toxicologic pentru a se putea preveni
eventualele urmări negative ce ar putea să apară la ingerarea lor.
• Cantitatea de contaminanţi prezentă nu trebuie să depăşească concentraţiile
nepericuloase.
De subliniat faptul că utilizarea aditivilor nu este admisă dacă efectul obţinut prin
adăugarea lor se poate realiza prin metode tehnologice admisibile din punct de vedere
economic şi al procedeelor de fabricaţie.
Un aspect deosebit de important referitor la utilizarea aditivilor este testarea lor
toxicologică. Scopul acestor testări este de a stabili o doză zilnică tolerabilă pentru persoanele
care consumă zilnic, ani de-a rândul, produsul respectiv. Pe baza acestei valori determinate şi
cunoscând obiceiurile alimentare se poate deduce concentraţia admisibilă a unui anumit aditiv
într-un anumit aliment. Testările folosesc animale pentru experienţă; doza maximă tolerată de
animalul folosi, exprimată în g/kg corp, este împărţită la 50 x 100 pentru a asigura o marjă de
siguranţă suficient de mare. Nici o substanţă nu este admisă în alimentaţia umană dacă este
cancerigenă, indiferent pentru ce animal.
Puritatea aditivului este un alt element de siguranţă; el poate să nu fie toxic, dar
impurităţile pe care le-ar putea conţine se pot caracteriza printr-o mare toxicitate.
Pentru fiecare aditiv cu utilizări în industria se admit 3 niveluri de doze zilnice
admisibile (DZA):
• DZA fără rezerve – este valabilă la substanţe testate toxicologic pe o durată lungă sau
la care se cunosc procesele biochimice la care participă;
• DZA sub rezervă – este valabilă atunci când aditivul trebuie să răspundă la exigenţe
alimentare speciale
• DZA provizorie – este valabilă pentru substanţe la care datele nu permit să se
demonstreze absoluta inocuitate şi la care trebuie continuată verificarea.
2. Principalele grupe de aditivi alimentari

Aditivi de aspect (coloranţi)
Cei mai importanţi aditivi de aspect sunt coloranţii sintetici, deoarece culoarea este
una dintre principalele caracteristici pe baza căreia cumpărătorul alege un anumit produs.
Coloranţii se folosesc pentru a restabili culoarea degradată în cursul proceselor de
prelucrare sau pentru a conferi alimentelor o nouă culoare. Prin intermediul organelor de simţ,
culoarea declanşează reacţii care favorizează procesul de hrănire.
Printre aspectele pozitive ale utilizării coloranţilor alimentari se pot menţiona:
puterea mare de colorare
comoditate în întrebuinţare
preţ de cost relativ scăzut
Inconvenientele folosirii lor se referă la aspectele toxicologice, deoarece fiind produşi
de sinteză, pot conţine ca impurităţi metale toxice (Pb, As, Cu, Cd, Se, U, Hg) sau substanţe
toxice (hidrocarburi aromatice, acid picric, acid oxalic, cromaţi). Pe de altă parte, unii
15
coloranţi sintetici ridică probleme şi prin faptul că multe nuclee din compoziţia lor s-au
dovedit a fi procancerigene.
Ca urmare, regulamentul sanitar din ţara noastră se situează pe o poziţie restrictivă,
permiţând utilizarea unui număr redus de coloranţi sintetici. (tabel 1)
Tabel 1 Coloranţi sintetici admişi

Colorantul Caracteristici Alimente la care se Doza max.
utilizează admisă
Amarant Colorant azoic roşu; se metabolizează în ficat Prăjituri, produse de 25 mg/kg
cu formare de amine. patiserie prod.
Eritrozină Derivat al fluoresceinei, culoare roşie, Prăjituri, produse de 30 mg/kg
(E127) hidrosolubil. patiserie
Poate produce dereglări ale tiroidei, colorează Îngheţate 20 mg/kg
mâinile şi gura consumatorului
Tartrazină Colorant azoic galben, hidrosolubil. Prăjituri, specialităţi de 70 mg/kg
(E102) Acţiunea sa presupusă cancerigenă nu a fost ciocolată, bomboane
pe deplin dovedită Îngheţate 40 mg/kg
Băuturi răcoritoare 10 mg/kg
Orange Colorant derivat al acidului naftosulfonic, Prăjituri 40 mg/kg
(E110) galben - portocaliu, solubil în apă şi alcool. Bomboane 30 mg/kg
În doze mari produce anemie Îngheţate 20 mg/kg
Indigotină Derivat al acidului indigotin sulfonic, culoare Prăjituri 70 mg/kg
(E132) albastră, puţin solubil în apă şi alcool. Îngheţate 50 mg/kg
În doze mari modifică indicii biochimici ai
sângelui
La folosirea coloranţilor sintetici trebuie avut în vedere următoarele recomandări:

colorarea artificială a alimentelor să fie restrânsă cât mai mult posibil şi să nu se folosească
coloranţi ce nu au fost admişi pentru consum
nu se admite utilizarea unui colorant pentru a masca un defect al produsului
este obligatorie informarea consumatorului asupra naturii colorantului adăugat, prin
specificarea “colorant sintetic”
este obligatorie dozarea foarte atentă a coloranţilor
Aromatizanţi şi potenţatori de aromă
Pentru substanţele de aromă folosite ca aditivi alimentari se propune clasificarea în 3
grupe, astfel:
sintetice, care nu se găsesc în natură
naturale, condimente, plante condimentate şi substanţe extrase din acestea
substanţe de aromă obţinute din materii prime naturale
În majoritatea ţărilor, utilizarea aromatizanţilor şi potenţatorilor de aromă sintetici este
limitată, existând obligaţia menţionării lor pe etichete, iar România nu face excepţie de la
aceste reglementări.
Aromele sintetice echivalente (esenţele) sunt compuşi de sinteză care intră în mod
normal în compoziţia aromelor naturale. Prin combinarea lor adecvată pot rezulta
aromatizanţi identici aromelor naturale.
Aromele artificiale sunt substanţe de sinteză care nu există în mod normal în produse,
dar a căror aromă este similară cu a unor substanţe naturale.
Efectele negative pe care aromatizanţii le pot exercita asupra organismului se
manifestă prin apariţia unor reacţii alergice care se manifestă mai acut la copii. De asemenea,
solvenţii utilizaţi la extracţia sau dizolvarea aditivului pot avea efecte nedorite datorită
remanenţei unor impurităţi.
Principalii aromatizanţi admişi în ţara noastră sunt daţi în tabelul 2:
16
Tabelul 2 Aromatizanţi admişi în alimente
Denumire Alimente la care se foloseşte Doza max. Tipul de aromă
admisă
Acetat de etil Produse zaharoase, de patiserie şi 100 mg/kg De diferite fructe
cofetărie, îngheţate, ciocolată, băuturi
răcoritoare
Acetat de butil Cireşe, nuci, migdale
Aldehidă benzoică
Aldehidă cinamică Sâmburi de migdale
Iononă Aceleaşi produse 30 mg/kg Căpşuni
Vanilină, etil vanilină Aceleaşi produse 100 mg/kg Vanilie
Diacetil Margarină 0,005 ml Unt
Fum lichid Preparate din carne - Fum
Esenţă de fum Conserve din peşte - Fum
Potenţatorii de aromă sunt compuşi lipsiţi de aromă, dar care au proprietatea de a

sensibiliza papilele gustative pentru a percepe mai intens gustul specific al alimentelor. Cel
mai utilizat este glutamatul monosodic (GMS), care are efectul optim la o concentraţie de 0,1
– 0,3 %. Intensifică, cu precădere, aroma de carne, fiind utilizat la prepararea conservelor şi
preparatelor culinare pe bază de carne, de peşte, a supelor concentrate şi deshidratate.
Are un consum limitat, deoarece la doze mai mari de 4 g/zi determină apariţia
sindromului “restaurantelor chinezeşti”, care se manifestă prin febră şi tensiune.
Edulcoranţi
Pentru îndulcirea produselor alimentare se pot folosi două grupe de substanţe:
îndulcitori naturali calorici (zahărul, zahărul invertit, glucoza şi fructoza) şi îndulcitori
naturali necalorici (acidul gliceric, miraculina)
îndulcitori sintetici (zaharina, ciclamaţii, aspartamul)
Făcând referire doar la edulcoranţii de tip sintetic, aceştia se regăsesc în tabelul 3.
Tabel 3 Îndulcitori sintetici admişi în România

Denumire Alimentul la care este permisă Cantitate max.
folosirea permisă
Zaharină La orice aliment, cu avizul În funcţie de aliment
(E954) Ministerului Sănătăţii
Sorbitol Biscuiţi, produse zaharoase În funcţie de aliment
(E420)
Aspartam Băuturi răcoritoare hipocalorice 600 mg/kg
(E951)
Acesulfam Băuturi răcoritoare, îngheţate, 400 mg/kg
(E950) produse zaharoase
Zaharina are o putere de îndulcire de 300 – 500 ori mai mare ca cea a zahărului, fiind
admisă în doză de 2,5 mg/kg corp, în produsele dietetice, fabricarea unor băuturi răcoritoare,
precum şi pentru consum direct. Folosită în cantităţi mari, poate produce cancer de vezică.
Ciclamaţii au o putere de îndulcire de 30 de ori mai mare ca a zahărului şi se folosesc
la băuturile nealcoolice. Cercetările toxicologice au demonstrat efectele citotoxice,
embriotoxice şi chiar o posibilă acţiune cancerigenă, dar aceste efecte sunt influenţate mai
ales de doza ingerată. Multe ţări au limitat utilizarea ciclamaţilor, iar altele îl consideră nociv.
Apartamul este de 100 de ori mai dulce decât zahărul, are un gust plăcut şi rezistă bine
la temperaturi ridicate, dar este instabil în mediu acid.
Conservanţi alimentari
Aceşti aditivi sunt introduşi în alimente în scopul prelungirii duratei de păstrare şi
prevenirii apariţiei de modificări nefavorabile a unor proprietăţi organoleptice.
Majoritatea conservanţilor acţionează ca antiseptici. Ei trebuie să îndeplinească două
condiţii esenţiale: să nu prezinte toxicitate faţă de organismul uman şi să nu degradeze
17
produsul conservat.
Efectul antiseptic este influenţat de o serie de factori, cum ar fi: compoziţia produsului
alimentar, temperatura la care este păstrat. Pentru conservarea alimentelor se utilizează
numerose antiseptice: dioxidul de sulf, acidul benzoic şi benzoatul de sodiu, acidul salicilic,
acidul acetic şi acetaţii, acidul formic şi formiaţii, acidul boric şi boraxul, acidul sorbic şi
sorbaţii alcalini, ş.a.
Pe plan internaţional se remarcă tendinţa de restrângere a folosirii conservanţilor
alimentari, tendinţă datorată unor cauze obiective:
industria alimentară a cunoscut o dezvoltare remarcabilă în ceea ce priveşte procedeele de
conservare a alimentelor – refrigerare, congelare, sterilizare – cu efecte similare ca şi adaosul
de conservanţi, dar mai eficace şi nepoluante pentru produs;
conservanţii, chiar şi în cantităţi foarte reduse, nu sunt total indiferenţi pentru organismul
uman
conservarea chimică nu asigură o protecţie certă a alimentelor faţă de fenomenele de învechire
şi alterare
Din caracterizarea celor câteva grupe de aditivi alimentari se poate observa că există
atât aspecte pozitive, cât şi negative ale utilizării lor în alimente. Cu cât sunt cunoscute mai
bine aceste efecte, cu atât se pot lua decizii corecte în ceea ce priveşte aprobarea folosirii unui
anumit aditiv, calcularea dozei admisibile, eliminarea lui din uz, fără ca acestea să afecteze
caracteristicile psihosenzoriale şi calitatea alimentelor.
Se apreciază că în viitor, datorită folosirii unor materii prime neconvenţionale în
procesele tehnologice, rolul aditivilor va creşte substanţial, astfel ca aceştia să dea alimentelor
caracteristicile tradiţionale cunoscute.
Bibliografie
1. Albu Angela, “Alimentele şi alimentaţia”, Editura Didactică şi pedagogică R.A.,
Bucureşti, 2002
2. Ion Doina, Falböck Rodica, “Microbiologie şi chimie alimentară”, Editura Didactică şi
pedagogică R.A., Bucureşti, 1995
3. Stănescu Dorina, “Alimentaţie – catering”, Editura OSCAR PRINT, Bucureşti, 1998.
18
REALIZAREA UNUI CADRU INTEGRAT DE ANALIZĂ A CRIZELOR
VALUTARE
Prof. univ. dr. Gabriela PRELIPCEAN

It is presented an integrated framework for analysing currency crises that draws from
both the early first generation models and the more recent generation approach. It will be
shown the important role of speculators in the market and governmental policy aspects
adopted.
1. Ameliorarea modelului Krugman

În modelele canonice de primă generaţie se consideră o economie deschisă mică în
care rata de schimb valutar se fixează faţă de o valută forte. Acest fixing al ratei de schimb
(ancorare pe o valută forte) este responsabilitatea autorităţii monetare naţionale, astfel încât
analiza pleacă de la acţiunile guvernamentale şi ale investitorilor privaţi din piaţa monetară
internă. Echilibrul pe această piaţă se scrie:
m − p = −α (i ) , α > 0 (1)
unde mărimile sunt logaritmice şi exprimă: m-oferta internă de masă monetară, p-
nivelul intern al preţurilor şi i nivelul ratei interne a dobânzii. Oferta internă are două
componente, d-activele băncii centrale şi creditul intern şi r-rezervele internaţionale:
m=d +r (2)
Se consideră valabilitatea ecuaţiei PPC (parităţii puterii de cumpărare):
p = p * +s (3)
unde p*-este (logaritmul) nivelului preţului extern (se poate considera ca fiind
constant), iar s- logaritmul ratei de schimb.
Ecuaţia parităţii ratei dobânzii se scrie:
i = i * + s& (4)
unde i* este rata dobânzii la valuta forte, iar s modificarea aşteptată a ratei reale de
schimb.
În ipoteza funcţionării în condiţii de certitudine, s = s deci, s& = 0 şi i = i * .
Considerând acum că finanţarea deficitului implică creşterea creditului intern cu o rată μ
constantă, iar i* şi p* constante. Înlocuind ecuaţiile (2),(3),(4) în (1) şi considerând s& = 0
rezultă:
r + d − p * − s = −α (i*) (5)
Când rata de schimb, preţul extern şi rata de schimb sunt fixate, d creşte cu rata μ iar r
scade cu aceeaşi rată, r& = − μ . În acest caz, rezervele sunt intens utilizate, pot să treacă de
pragul critic, iar rata de schimb fixă poate exploda. Pentru analiza acestui proces, e necesară o
descriere precisă a managementului rezervelor (aşa cum este efectuat de guvern) deoarece
diversele planuri influenţează major momentele şi mărimea crizei.
Pe parcursul unei crize, guvernul optează fie pentru flotarea ratei de schimb (Mexic,
1994), fie pentru o depreciere tip treaptă de la o paritatea iniţială fixă la altă paritate fixă
(criza Europeană, 1992). Se consideră acum situaţia în care speculatorii utilizează din plin
rezervele valutare destinate apărării ratei ei fixe, iar apoi, guvernul permite flotarea ratei. Se
ştia faptul că fixingul nu va rezista dar nu se ştia momentul prăbuşirii valutei locale. Pentru
19
determinarea momentului atacului, se introduce noţiunea de rată de schimb umbră (rata fictivă
flotantă acceptată liber de piaţă şi care nu necesită intervenţii ulterioare de echilibrare pe piaţa
valutară). Rata umbră este crucială în evaluarea dinamică a eventualului profit al
speculatorilor într-o criză, deoarece reprezintă preţul de revânzare a valutei achiziţionate din
fixingul precedent.
Rata umbră, s, este aşadar rata ce echilibrează piaţa monetară în urma unui atac
speculativ reuşit în care rezervele valutare erau epuizate. Ecuaţia ratei post atac în condiţiile
echilibrării pieţei monetare este:
⋅
d −~
s = −α ( ~
s) (6)
iar rata de schimb este:
~
s = αμ + d (7)
În Fig. 1 se prezintă ecuaţia (7) şi rata fixă din momentul anterior atacului. Intersecţia
celor două linii se face în punctul A, unde d=dA.
Dacă d<dA şi speculatorii atacă la un nivel d subcritic, atunci, post atac, valuta nu se va
deprecia şi aceştia înregistrează o pierdere de capital. Astfel, nu există în acest caz atac.
Dacă d>dA şi speculatorii înregistrează câştig unitar de capital, şi vor concura între ei
într-o competiţie pentru profit. Modul efectiv de acţiune este dat de anticiparea din timp a
atacului. Astfel, competiţia transformă situaţia teoretică de salt brusc a ratei de schimb într-o
evoluţie continuă dată de competiţia dintre speculatori. capital, şi vor concura între ei într-o
competiţie pentru profit.
Fig.1 – Rata de schimb şi rata fixă
La momentul atacului există două pârghii de influenţare a echilibrului:

- oferta de bani scade odată cu mărimea atacului;
- cererea de valută internă scade ca urmare a creşterii ratei dobânzii interne pentru reflectarea
deprecierii valutei.
Bilanţul din piaţa monetară prezintă la momentul atacului o scădere a ofertei de bani
astfel încât Δr = −αμ . Creditul intern se scrie sub forma d t = d 0 + μt , iar rezervele valutare
rt = r0 − μt . La momentul T al atacului, rezervele tind spre zero iar condiţia de atac se rescrie
− Δr = r0 − μt = αμ . Rezolvând ecuaţia de mai sus rezultă:
r − αμ
T= 0 . (8)
μ
2. Modelarea politicilor de sterilizare monetară
Se consideră în modelul standard că oferta monetară este constantă pe perioada

atacului, m = m . Atunci, dacă rata de schimb este fixată, echilibrul pe piaţa monetară se scrie:
m − p * − s = −α (i*) (9)
După atac, rezervele valutare sunt epuizate, economia trece la un regim valutar cu rată
20
flexibilă iar oferta de bani începe să crească cu rata μ. Atunci, rata flexibilă creşte cu aceeaşi
rată μ. Paritatea dobânzilor asigură respectarea condiţiei i = i * + μ . Imediat după atac
echilibrul pe piaţa monetară se scrie:
m − p * −~s = −α (i * + μ ) (10)
Din relaţiile (9) şi (10) rezultă:
~
s − s = αμ > 0 (11)
Ecuaţia (11) arată că dacă autorităţile monetare decid sterilizarea atacului, regimul cu
rată fixă nu poate fi în nici un caz menţinut nici măcar momentan. Se observă că în acest tip
de modele regimul cu rată fixă este incompatibil cu operaţiunea de sterilizare completă. Acest
model poate fi oricum reabilitat prin recunoaşterea faptului că de fapt sterilizarea mută atacul
din piaţa monetară în altă piaţă. Sterilizarea atacului cu ajutorul rezervelor valutare ale ţări,
impun autorităţilor monetare expansiunea creditului intern şi utilizarea acestuia pentru
cumpărarea obligaţiunilor guvernamentale naţionale. Astfel, este doar un transfer din piaţa
monetară în piaţa obligaţiunilor.
Flood-Garber-Kramer (1996) au urmărit atacul speculativ din piaţa monetară (unde e
plasat în modelul standard), în piaţa obligaţiunilor unde este adus de operaţiunile de
sterilizare. Politica monetară e aceeaşi de mai înainte cu excepţia faptului că atacul propriu zis
este sterilizat. Creditul intern creşte tot cu rata μ şi este un invariant faţă de atacurile
speculative. În loc de condiţia de paritate a ratelor dobânzilor (4) se include o relaţie a primei
de risc pe piaţa obligaţiunilor de forma:
i = i * + s& + β (b − b * − s ) (12)
unde β>0 este o constantă, iar b, respectiv b*, exprimate în logaritmi, cantitatea de
obligaţiuni guvernamentale interne, respectiv în valută forte deţinute de investitori privaţi.
Expansiunea creditului intern conduce la realocarea portofoliilor şi poate sfârşi prin trecerea
rezervelor internaţionale din proprietatea guvernului în sectorul privat. Aceste rezerve sunt
titluri purtătoare de dobânzi în valută forte, iar dacă rezervele scad, b* creşte. După includerea
acumulării private de rezerve, rata de preschimbare a rezervelor devine r = -μ/(1+αβ).
Anterior, atacul a fost temporizat astfel încât să se evite un salt brusc al ratei de schimb.
Acum, deoarece oferta de bani nu mai răspunde la atacul speculativ şi deoarece încă nu e
permis saltul brusc al ratei de schimb, menţinerea echilibrului pe piaţa monetară implică
condiţia suplimentară ca rata dobânzii la valuta internă să nu prezinte un salt la previzionarea
atacului. Din analiza relaţiei (12) se observă că atacul speculativ este temporizat astfel încât
saltul în s să se compenseze cu saltul de sens contrar al primei de risc.
Prin includerea primei de risc la relaţia clasică de paritate a ratelor dobânzii, rezultă
acum un model modificat, în care sterilizarea este compatibilă cu regimul de rată de schimb
fixă. Prim de risc se ajustează astfel încât să se menţină constantă cererea de bani în timp ce
sterilizarea ţine oferta de bani fixă.
3. Modelarea atacurilor speculative în condiţii de incertitudine
Până acum s-au făcut referiri la modelarea atacurilor speculative previzibile. Aceasta
nu deoarece atacurile sunt perfect previzibile, ci pentru a concentra în mod simplu structura
economică şi modul în care sectorul privat răspunde la politicile economice inconsecvente. O
contribuţie importantă a modelelor de primă generaţie este că se arată faptul că un eveniment
major din piaţa activelor, respectiv atacul speculativ, nu trebuie să fie asociat cu şocurile
puternice (nu au fost introduse până acum aceste şocuri). Încercarea de reinterpretare a
recentelor episoade de criză pe baza modelelor clasice de generaţia întâi este influenţată
semnificativ de elementul numit incertitudine. Participanţii din piaţă nu pot fi niciodată siguri
când atacul va avea loc şi nici care va fi modificarea ratei de schimb în cazul producerii
atacului. Această incertitudine este reflectată prin evoluţia ratelor dobânzii pe termen scurt, în
anticiparea crizei.
21
În cadrul modelelor în condiţii de certitudine, procesul de fixing al ratei de schimb,
eventual atacată, nu implică transfer de capital sau de profit între guvern şi speculatorii din
piaţa valutară. În crizele reale, desigur, unii se îmbogăţesc, adesea pe cheltuiala autorităţii
guvernamentale prin prelungirea fixingului. Transferul de capital apare atunci când agenţii pot
cumpăra din rezervele valutare ale guvernului la o rată fixă şi apoi să revândă aceste sume
imediat la o rată de schimb postcriză superioară. Prin introducerea incertitudinii, sistemul cu
rată fixă (considerând posibilitatea atacului) funcţionează acum ca o opţiune call liberă pe rata
de schimb dată de autorităţi speculatorilor. Extinzând această analogie, regimul cu rată fixă,
funcţionează ca o opţiune cantitativ egală cu rezervele valutare din spatele acestui regim
valutar. Desigur, o diferenţă importantă între o opţiune real tranzacţionabilă şi opţiunea pe
politica de fixing este dată de drepturile de proprietate din prima situaţie. Într-un atac, nu este
clar cât de mari sunt obligaţiile din rezerve şi nici modul de alocare al acestora. Incertitudinea
acestor alocări de dinaintea atacului ajută la explicarea atmosferei de criză în cadrul atacurilor
reale la valută.
Este interesant de remarcat faptul că metodele utilizate în calculul preţului opţiunilor
sunt relevante în înţelegerea comportamentului speculatorilor pe parcursul perioadelor de
criză. Practic, când se caută preţul unei opţiuni pe un activ, sunt relevante atât media,
varianţa, cât şi alte proprietăţi ale distribuţiei preţului. Astfel, o mare parte din cercetările
actuale din domeniul atacurilor speculative în mediu incert se referă la exemple specifice ale
funcţiei de distribuţie a distorsiunilor. Formele distribuţiei şi momentele centrate (medie şi
varianţă) pot afecta concluziile de ordin politic.
Flood –Marion (1996) au propus un model cu sterilizare completă şi primă de risc într-
un mediu stochastic explicit. Prima de risc asociată provine din maximizarea utilităţii
aşteptate şi baza monetară este menţinută constantă (înainte, pe parcursul şi după criză) Cu
aceste modificări relaţia de paritate a dobânzilor se scrie:
i = i * + Et ~
st +1 − ~
s + β t (bt − bt * − ~
st ) (13)
şi diferă de (12) prin următoarele. Mai întâi în (13) prima de risc este de formă
stochastică şi nu în timp continuu. Apoi, coeficientul β este indexat în timp, sugerând o
variaţie de la o perioadă la alta.
Modelul conţine o neliniaritate ce permite soluţii multiple. Se observă din (13) că dacă
agenţii se aşteaptă în viitor la un plus de volatilitate a valutei, atunci este afectată rata internă
a dobânzii , se modifică cererea de bani, producând un exces de variabilitate a ratei iar în final
aceasta poate duce la abandonarea fixingului. Modificările în cadrul aşteptărilor raţionale
alterează rata umbră, indicator relevant pentru determinarea gradului de profitabilitate a
atacului şi se modifică şi momentul atacului. Cu o primă de risc stochastică crizele valutare
pot să reprezinte atât modelele de primă generaţie, în care acestea sunt rezultatul
inconsecvenţelor politice dar şi profeţiile autocondiţionat probabile în contextul riscului din
pieţele valutare. Neliniarităţile din funcţionarea sectorului privat pot reprezenta surse
adiţionale pentru crizele valutare. Existenţa acestora sugerează faptul că o economie poate sări
rapid sau chiar brusc dintr-o stare de echilibru, fără atac speculativ într-o stare de atac.
4. Concluzii
Crizele valutare din ultimul deceniu au atras atenţia asupra fragilităţii regimurilor
valutare cu rată fixă. Responsabilitatea acestor crize nu poate fi în întregime a guvernelor care
au încercat politici excesiv expansioniste. Unele guverne au făcut greşeli politice grave, dar au
fost în unele cazuri disciplinate de FMI sau Banca Mondială Atunci când speculatorii au
sesizat că paritatea fixă este influenţată în mare măsură de obiective politice, a rezultat
posibilitatea deciziei de declanşare a unui atac.
Analiştii au arătat că aceste crize sunt diferite între ele dar cu toate acestea, în special
în ţările dezvoltate, acestea prezintă o semnificativă componentă previzională. În unele cazuri
indicatorii fundamentali afectează interacţiunile strategice ale guvernelor şi speculatorilor.
Totuşi, majoritatea crizelor sunt aproape imposibil de interpretat exclusiv în baza indicatorilor
22
fundamentali şi presupun noi explicaţii bazate asimetria informaţională şi reacţiile psihologice
ale pieţei.
Bibliografie
1. Allen, F., Morris, S., - Finance Applications of Game Theory, in Advances in Business
Applications of Game Theory, Academic Press, 2000;
2. Banerjee, A., - A Simple Model of Hearth Behaviour, Quarterly Journal of Economics
nr.107, 1992, p 797-818;
3. Boşcoianu, M., - Un model dinamic intertemporal al crizelor financiare, Integrare
europeană în contextul globalizării economice, Editura AGIR, Bucureşti, 2003, pg.155-
163;
4. Harsanyi, J., - A General Theory of Equilibrium Selection in Games, MIT Press, 1988.
23
SECŢIUNEA 2
CONTABILITATE ŞI FINANŢE
24
INVESTMENTS IN UKRAINE AND PECULIARITIES OF THEIR
ACCOUNTING
Vadym KOZAK
Kyiv National Economic University
Annotation. This publication examines the definitions of the notion “investments”

given in various Ukrainian legislative acts and literaty sources, investment kinds, and
pecularities of their accounting.
Integration processes that take place in Ukraine stimulate inflow of foreign capital in
various forms by means of investments. Thanks to this, new sources of external financing are
created access to the modern production and management technologies is received. This all
positively influences transformation of the Ukrainian economy into the market environment.
According to the classical model, investments can be made in various forms: bankroll,
material (working and fixed) assets, nonmaterial, assets (objects of intellectual property).
Undoubtedly, as a rule, preferences are given to the monitory investments. This is
preconditioned by the factors that investments in the form of equipment are often significantly
depreciated and morally obsolete, sometimes this equipment is even worth then the one
produced by domestic firms. Still estimation of such an investments is made considering
market prices, which do not correspond with the real situation. Similar situation occurs with
working assets that are injected as an investment.
But, despite the problems mentioned above, investments are still attractive for
Ukraine, and this fact is proved by statistical data. According to the information of the
Ukrainian business weekly magazine “Kontrakty” (Contracts), financial investments to
Ukraine in 2002 increased in 1.5 times (9).
Literary sources and legislative acts of Ukraine do not give exact definition of the
notion “investments”.
Before Ukraine became independent, as an investment activity has been understood
capital injections, meaning funds given in a centralized way by the state and co-operatives. In
other words: “Capital injections are expenditures for the reconstruction of the fixed assets,
their increase and improvement (10)”, and also: “... long-term capital injections in any
enterprise with the purpose of getting profit” (8).
When economics was privatized the new notion came into our language – investments.
Still, as we will see further, this notion has the same meaning as capital injections.
Definition of the notion “investments” can be found in the economic manuals and
dictionaries, in the publications of home and foreign authors.
Thus, Mertens A.V. claims that: “Investments are exchange of definite present value
for the indefinite future value”(7). In his turn, Lerry M. Rosenberg notes that: “Investments
are using of money with the purpose of increasing its amount, receiving profit or capital
growth or all mentioned above”(11).
Law of Ukraine “About investment activity” defines notion of investments as all kinds
of the material and intellectual values that are injected into the objects of the entrepreneurial
and other activities, which result in creation of the profit (income) or achievement of the
social effect (1).
In its turn, Law of Ukraine “About enterprise income taxation” gives the following
definition of investments: “Investment is economic transaction which implies purchase of the
25
fixed funds, nonmaterial assets, corporate rights or securities in exchange for the money or
property” (2).
According to the International accounting standard 25 “Investments accounting”
“Investments are assets that are kept by the enterprise in order to provide capital growth
through income distribution (for example, interest, royalty, dividends and rent revenue), to
increase capital value or to get other benefits for the enterprise-investor that can be received,
for example, thanks to the trade relations (6).
Accounting thesis (standard) 2 “Balance” gives definition of the financial investments
as assets that are kept by the enterprise for the purpose of profit increase (interest, dividends,
etc.), capital value growth or receiving other benefits for the investor (3).
As we see, all given definitions have almost identical content. Still, in our opinion,
only definition stated in Law of Ukraine “About enterprise income taxation” provides the
most complete definition of “investments”. Also we think that legislators should adhere to the
unified interpretation, definition of this or that object in legislative acts of Ukraine.
Because, in this situation, market participants have information which is not the same
(different and incomplete), and this information asymmetry in the future can essentially
influence economics functioning (for example, brokers sell their shares knowing that those
tomorrow will be turned into scraps of paper. At the same time investors do not have this
(necessary) information and act irrationally buying this shares).
Considering various interpretations of the notion “investments” given before, we
should remark that investments are kept by the enterprise with the only purpose - to get the
profit.
Investing money into another enterprises can be permanent and can give the investor
stable profit. At the same time investments can be made periodically, in order to allocate
money that enterprise has in its disposal and temporary does not use. This way, investment
activities can be characterized according to the terms of injection realization (money deposits)
as long-term and short term (current) investments.
Investments can also be divided into two groups according to the investing direction:
investments into the equity securities (shares) that give the right to take part in the
management of the enterprise (the matter concerns common, not preferred stock). Other kind
of investments is investments into the debt securities (bonds) which, unlike common shares,
provide an opportunity to get stable income in the form of interest. But, like preferred stock
they do not allow to participate in the enterprise management process. Therefore, in this case
the definitions of the notion “investments” that are given in the International accounting
standard 25 “Investment accounting” and in the Accounting thesis (standard) 2 “Balance” find
its real application.
Examining in detail Accounting thesis (standard) 2 “Balance” and Enclosure to
Accounting thesis (standard) 2, we see that financial investments in accounting are also
divided into “Long-term financial investments” meaning financial investments that are made
for the period more than one year and which cannot be easily sold at any moment and
“Current financial investments” that include financial investments for the period not more
than one year and which can be sold at any moment (except investments that are equivalent to
cash). First group investments are shown in Section I of the Balance “Fixed assets”, second
group investments - in Section II of the Balance “Working assets”.
There are separate accounts with corresponding control accounts that are assigned for
investments accounting in the Accounts Plan and Instruction of the using of Accounts Plan of
assets, capital, liabilities and economic transactions accounting for the enterprises and
organizations: account 14 “Long-term financial investments” and account 35 “Current
financial investments” (5).
But before showing investments on the enterprise, it is necessary to find out what
investments are they (meaning, to estimate them), what is their amount and what “family
relations” enterprise has with the investor that makes investments.
26
As the rule, injected investments are made for a long term (meaning the condition is
met “for the period more than one year”). Analytical accounting of such investments is made
according to their kinds (investment objects).
According to the clause 4 Accounting thesis (standard) 12 “Financial investments”,
financial investments are first estimated and shown in bookkeeping on their prime cost that
consists of purchasing price, commission, customs fees, taxes, duties, compulsory payments
and other expenditures that are directly connected to the purchase of financial investments (4).
If investor purchases small quantity of shares, for example, 5%, then this transaction
will be shown on the account 143 “Investments to not affiliated parties”. If shares quantity
is 25%, in this case the investment will be reflected on the account 141 “ Investments to
affiliated parties according to the method of participation in the capital”.
At the same time, it is necessary to note that investments can be purchased not only for
money, but also in exchange for similar and not similar assets.
Bibliography
1. Law of Ukraine “About investment activity” BVR 1991 №47, a.646, with changes and
supplements
2. Law of Ukraine “About enterprise income taxation” BVR 1991 №283/97 - VR dated
May 22, 1997 with changes and supplements
3. Accounting thesis (standard) 2 “Balance”. – Affirmed by the Order of the Ministry of
Finance of Ukraine dated March 31, 1999 # 87 with changes and supplements
4. Accounting thesis (standard) 12 “Financial investments”. – Affirmed by the Order of the
ministry of Finance of Ukraine dated April 26, 2000 # 91 with changes and supplements
5. Accounts Plan and Instruction of the using of Accounts Plan of assets, capital, liabilities
and economic transactions accounting for the enterprises and organizations. – Affirmed
by the Order of the ministry of Finance of Ukraine dated November 30, 1999 #291 with
changes and supplements
6. International accounting standards 2000/Translated from English. Under the editorship of
S.F.Golova. / Kyiv: Federation of the professional accountants and auditors of Ukraine,
2000 – 1272 pp.
7. Mertens A.V. Investments: Course of lectures in modern financial theory/Kyiv: Kyiv
investment agency, 1997. – 416 pp.
8. Encyclopedia of businessman: Management, marketing, informatics/ Under the general
editorship of M.I. Moldovanov. – Kyiv: Tehnika, 1993. – 856 pp.
9. Ptitsyn D. Luxury and poverty of the FEZ. Kontrakty (Contracts). - # 16, 21/04/2003, p.
13
10. Khachaturov T.S. Efficiency of capital investments. – Moscow: Ekonomika (Economics),
1979 – 336 pp.
11. Lerry M. Rosenberg. Dictionary of investing, 1996. – 476 pp.
27
FINANŢAREA - COMPARAŢII, INTERPRETĂRI
Prof. univ. dr. Gheorghe SANDU

Lect. univ. drd. Irina CIBOTARIU
Ing. ec. drd. Ovidiu HURJUI
Abstract
Pecking order theories agree on a classification between financing methods: for
example the privilege of self finance, the second ranging of liabilities and the final choice of
capital growth. Contrary to previous models these theories do not focus on the problem of the
best financial structure. Thus, theories founded on this reason do not have as objective the
global explaining of the financial structure, but consist in giving advice for taking a financial
decision in precise situations. These theories differ from those models based on the principle
of “compromise”.
1. Poziţionarea teoriilor finanţării ierarhice în contextul teoriilor structurii financiare

În cazul economiilor de piaţă dezvoltate s-a emis teoria finanţării ierarhice (pecking
order theory). Această teorie vine ca un răspuns firesc la noua abordare privind conceptul de
organizaţie a întreprinderii în economia de piaţă.
Pentru a preciza contextul în care au apărut teoriile de finanţare ierarhică, precum şi
problemele pe care acestea le ridică, este necesar amintim, în mod foarte succint, principalele
concepte privind finanţarea ierarhică.
Teoriile de finanţare ierarhică convin în stabilirea unui clasament între modalităţile de
finanţare: de exemplu, privilegierea autofinanţării, punerea pe un rang secund a îndatorării şi
alegerea în ultimă instanţă a creşterii de capital [1].
Contrar modelelor precedente, aceste teorii nu sunt centrate pe problema structurii
financiare optimale. Putem să ne întrebăm, pe de o parte, dacă o firmă - stabilind un clasament
între modalităţile de finanţare pentru realizarea unei investiţii - ia o decizie financiară optimă,
adică alege cea mai bună combinaţie de mijloace de finanţare şi, pe de altă parte, ne putem
întreba dacă aplicarea principiului ierarhiei nu ar conduce la definirea structurii financiare
optimale în mod diferit, dar vizând acelaşi obiectiv (cea mai bună rată de îndatorare).
În consecinţă, teoriile de compromis şi cele de finanţare ierarhică ar aborda în mod
diferit politica de finanţare a firmelor.
În plus, considerăm că discuţia între teoriile compromisului şi teoriile finanţării
ierarhice se bazează pe alte fundamente:
În primul rând, articolele teoretice preconizând o ierarhie intre modalităţile de
finanţare sunt de factură recentă şi par secundare în raport cu principiul compromisului.
Anterior, examinarea deciziilor financiare nu lăsa să se presupună eventualitatea unui
clasament între diversele modalităţi de finanţare. Cu toate acestea, principiului ierarhiei îi
lipseşte o justificare teoretică.
În al doilea rând, cele două categorii de modele conduc, în general, la soluţii
contradictorii. În plus, până acum, nu a fost realizat nici un test cu adevărat decisiv pentru a
permite aprecierea pertinenţei teoriilor de finanţare.
Aceste câteva remarci ridică însă mai multe întrebări [2]:
Teoriile de finanţare ierarhică aduc o explicaţie cu adevărat nouă pentru structura de
finanţare a firmelor?
Divergenţele pe care le constatăm între cele două categorii de modele sunt oare minore
28
sau indică o ruptură în raţionamentul financiar ?
Sunt oare pertinente explicaţiile aduse de către teoriile de finanţare ierarhică ?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, detaliem, în prealabil, interpretările posibile
pentru principiul clasamentului între modalităţile de finanţare şi arătăm cum această sinteză
permite eliminarea unora din situaţiile următoare:
1 - “principiul ierarhiei” este o formă a “compromisului” în măsura, în care, într-o
situaţie particulară, o modalitate de finanţare nu ar prezenta decât profituri sau costuri. De
exemplu, presupunând că, într-un context dat, îndatorarea nu prezintă decât profituri iar
creşterea de capital nu prezintă decât costuri, aplicarea principiului compensării între
profiturile şi costurile modalităţilor de finanţare (cu alte cuvinte, aplicarea principiului
compromisului) ar conduce la privilegierea împrumutului şi la stabilirea unui clasament între
aceste două moduri de finanţare externă.
2 - aplicarea principiului ierarhiei este un alt mijloc de decizie asupra modalităţii de
finanţare decât compromisul şi permite, în aceeaşi măsură, atingerea unui optim pentru situaţii
particulare ;
În aceste două cazuri, teoriile finanţării ierarhice permit obţinerea unui optim.
3 - principiul ierarhiei este o decizie asupra modalităţii de finanţare diferită de
compromis; aceste teorii bazându-se pe raţionamente diferite. Aceste raţionamente derivă din
situaţiile particulare în care se pot găsi firmele la un moment dat.
Rezumând, aplicarea principiului ierarhiei conduce la aceiaşi concluzie ca şi modelele
lui Modigliani şi Miller din 1958: deci nu există un grad de îndatorare optim.
Principiului ierarhiei îi lipseşte la origine o justificare teoretică
Descriind comportamentul financiar al firmelor, Donaldson (1963) ajunge la concluzia
că firmele se abţin de regulă de a emite acţiuni şi nu împrumută decât dacă investiţia reclamă
fonduri superioare la cash-flows existente. Managerii doresc să se sustragă astfel disciplinei
pieţelor financiare.
În mod indirect, Donaldson a pus în evidenţă existenţa unui clasament între finanţări:
autofinanţare, împrumut pe termen lung, sporirile de capital.
Conceptul de clasament între finanţări se bazează pe câteva observaţii şi este lipsit,
iniţial, de justificări teoretice.
Câteva modele fondate pe ipoteza de asimetrie a informaţiei - Myers şi Majluf (1984),
Narayanan(1988) - au format un corpus teoretic care permite justificarea comportamentului
managerilor descris de către Donaldson. Să notăm şi faptul că principiul ierarhiei poate fi
justificat chiar dacă ipoteza de asimetrie a informaţiei acţionează mai mult.
2. Scurtă prezentare a principalelor modele a teoriei finanţării ierarhice

O primă prezentare a acestor teorii constă în separarea lor în funcţie de obiectivele
exprimate de manager.
I)- Managerul decide sporirea bogăţiei câtorva membri ai organizaţiei în mod prioritar
(de exemplu, acţionarii existenţi); obiectiv pe care-l întâlnim de altfel în modelele lui Myers şi
Majluf şi a lui Narayanan. Managerul maximalizează bogăţia aflată sub controlul său şi, în
mod indirect, îmbogăţeşte anumiţi parteneri ai firmei (modelul lui Myers (1990).
II)- Managerul decide scăderea costurilor contractelor în vederea maximizării valorii
firmei: modelele lui Cornel şi Shapiro (1987), Fama (1990), Williamson (1988).
În general, primele modele, contrar celorlalte, integrează câteva restricţii în realizarea
obiectivului de urmat.
2.1. Modelele după care managerii acţionează pentru interesul anumitor membri ai
firmei
În modelul lui Myers şi Majluf (1984), ipotezele comportamentale sunt:
- pentru manager: a acţiona în interesul acţionarilor existenţi;
- pentru acţionarii existenţi: ei sunt inactivi şi nu modifică prin portofoliul lor
29
funcţionarea deciziilor luate de manager;
- pentru noii acţionari (presupunând că au anticipaţii raţionale): ei nu sunt informaţi în
ce priveşte speranţa matematică a valorii titlurilor vechilor acţionari. În comparaţie cu noii
acţionari, managerii cunosc acest lucru.
Managerul, având obiectivul de a spori bogăţia acţionarilor existenţi, poate fi
constrâns să renunţe la a realiza o investiţie rentabilă - dacă situaţia de moment este favorabilă
- ce ar atrage după sine o scădere a valorii firmei.
Datorită informaţiei de care dispun, noii investitori - având anticipaţii raţionale -
calculează valoarea medie a titlurilor vechilor acţionari. Ei deduc faptul că emisiunea pentru
sporirea capitalului (şi realizarea investiţiei care o acompaniază) este un semn a stării
defavorabile a unei societăţi. În consecinţă, aceasta va atrage o scădere a valorii firmei şi, în
definitiv, o reducere a valorii titlurilor acţionarilor existenţi. În ciuda acestei scăderi, vechii
acţionari pot să se îmbogăţească întrucât valoarea titlurilor lor va fi superioară celei ce rezultă
dintr-o situaţie în care investiţia nu a fost întreprinsă.
Interpretarea lui Harris şi Raviv (1991) este diferită de cea a lui Myers şi Majluf.
Altfel spus, Harris şi Raviv arată că un echilibru al semnalizării “total revelator” este
obţinut în cadrul ipotezelor modelului lui Myers şi Majluf în măsura în care “imitaţia” nu este
interesantă. Un echilibru nerevelator (toate firmele investesc) nu este posibil dacă
rentabilitatea proiectului este foarte ridicată
După Myers sau Majluf, realizarea unei creşteri de capital este un semnal al unei stări
defavorabile sau a unei firme neperformante.
Narayanan (1988) conchide aceeaşi ierarhie între finanţări ca şi modelul precedent
pentru o firmă având proiecte rentabile.
Ipotezele comportamentale a modelului lui Narayanan completează modelului
precedent:
• pentru manager - creşterea bogăţiei acţionarilor existenţei. Managerul şi vechii
acţionari sunt mai bine informaţi de rentabilitatea oportunităţilor de investiţii decât
noii acţionari
• pentru noii investitori - ei nu cunosc calitatea oportunităţilor investiţiilor şi le
apreciază la o valoare mijlocie ţinând cont de modul de finanţare ales pentru a le
întreprinde. Creşterea de capital este un semn al unei stări defavorabile a societăţii (ca
şi pentru modelul lui Myers şi Majluf).
Mai întâi, Narayanan arată că atât piaţa creditului cât şi a capitalului nu pot să
evalueze firmele la justa lor valoare. Deci, o firmă nerentabilă poate fi finanţată - datorită unor
disfuncţionalităţi - de pe aceste două pieţe. El demonstrează că o firmă rentabilă, pentru a
sublinia adevărata sa valoare, are interesul să finanţeze investiţia prin îndatorare, mai degrabă
decât prin creştere de capital.
Alegerea între finanţările unei firme performante este explicată şi prin mecanismul
selecţiei adverse.
Nu întotdeauna, pe piaţa capitalului şi a îndatorării se cunoaşte valoarea firmelor la
care se canalizează fonduri, evaluându-le în consecinţă la o valoare mijlocie. În consecinţă,
firmele având proiecte mai bune exclud posibilitatea de a finanţa firmele cotate la o valoare
mijlocie, pentru că această valoare este mult mai puţin interesantă pentru piaţa capitalului. În
concluzie, acest comportament conduce la diminuarea “valorii mijlocii” a firmelor finanţate
de pe piaţa capitalului.
2.2. Obiectivul managerului este de a minimiza costurilor anumitor contracte

Dacă obiectivul managerului este de a minimiza costurile contractelor finanţărilor
investiţiilor specifice, ipotezele comportamentale sunt [3]:
- pentru manager: de a maximiza valoarea firmei;
- pentru ceilalţi parteneri ai firmei (prestatori, dar mai ales clienţi): de a minimiza
riscul de a cumpăra sau de a finanţa investiţii specifice. Aceştia din urmă au anticipaţii
30
raţionale.
Pentru a-şi realiza obiectivul, managerul alege finanţarea acestor proiecte prin creştere
de capital (mai degrabă decât prin îndatorare), pentru a minimiza costurile contractelor
particulare a acestor investiţii (contracte implicite sau explicite). În consecinţă, aceasta va
permite creşterea valorii firmei.
Constatăm că aceeaşi ierarhie între finanţări este deci preconizată: creştere de capital
în primul rând şi apoi îndatorare.
a) Dacă obiectivul managerului este minimizarea costurilor contractelor implicite
Contractele implicite se referă în general la calitatea bunului vândut.
Shapiro şi Stiglitz rezumă caracteristicile comune ale contractelor implicite în
următoarea manieră:
(1) - în primul rând, ele nu pot fi redactate la un cost rezonabil: aceasta implică faptul
că firma, chiar dacă nu-şi respectă în totalitate angajamentele asumate, nu este pusă în faţa
unor costuri suplimentare legate de procedura de faliment;
(2) - în al doilea rând, ele sunt inseparabile de un contract explicit (contractul de
muncă, de vânzare, de fabricaţie);
(3) - în sfârşit, ele au totuşi o valoare pentru că nerespectarea lor antrenează o
diminuare a valorii firmei
O firmă respectă câteodată o ierarhie între finanţări având raţionamentul următor:
dorind vânzarea la un preţ ridicat a unui contract implicit (prin care se angajează să-l onoreze
ulterior), ea trebuie să aducă garanţii contractanţilor. De aceea, ea va trebui să fie finanţată cu
prioritate prin creştere de capital în momentul în care contractul implicit va fi executat.
b) Minimizarea costurilor contractelor explicite
Teoriile următoare sunt centrate pe contractele explicite a căror caracteristici pot fi
identificate la un anume cost (contrar unui contract implicit). Totuşi, aceste contracte explicite
pot fi şi incomplete.
Diferenţa arătată de Knight (1993) între risc şi incertitudine, permite distingerea
contractelor complete de cele incomplete. Riscul se caracterizează prin faptul că dă
posibilitatea - în mod relativ - de a specifica etapele unei stări viitoare şi de a determina
distribuţiile de probabilităţi. În acest cadru, contractele pot fi complete. Din contră,
imposibilitatea de a exprima etapele unei stări viitoare care se va putea produce după
semnarea contractului, este trăsătura distinctă a conceptului de incertitudine. În acest caz,
contractele sunt incomplete.
În continuare, sunt prezentate o serie de lucrări în care autorii lor arată cum se
selecţionează contractele finanţărilor în scopul reducerii costurilor. În schimb, aceste
obiective i-a obligat pe teoreticieni să distingă activitatea firmei de natura activelor sale. Ca şi
în modelele precedente, ei stabilesc aceeaşi ierarhie între finanţări.
Fama şi Jensen arată cum minimizarea costurilor fixe a ansamblului contractelor
organizaţiei (contracte cu clienţii, salariaţii, furnizorii) determină, în mod indirect, structura
financiară. Costurile fixe au o pondere însemnată în costurile totale, iar supravieţuirea firmei
depinde de capacitatea sa de a le reduce.
Firma va trebui să fie mai puţin îndatorată, dacă activele sale au o valoare scăzută de
vânzare şi dacă veniturile sale sunt incerte. Preponderenţa fondurilor proprii constituie
oarecum o garanţie pentru parteneri de a întreţine relaţii contractuale durabile atât timp cât
riscul falimentului este redus.
Dacă activitatea firmei o obligă să investească în active având o valoare de (re)vânzare
ridicată, aceste investiţii joacă acelaşi rol ca şi fondurile proprii, fiind o garanţie de plată
pentru parteneri.
Fama consideră că structura financiară va fi mai puţin îndatorată când valoarea de
vânzare a activelor este scăzută. În acest caz, firma poate obţine o structură de financiară în
care să privilegieze finanţarea prin fonduri proprii (clasament între finanţări), sau prin
examinarea avantajelor costurilor marginale ale diferitelor surse de finanţare (compromis între
31
finanţările în care îndatorarea ar prezenta costuri mai mari, decât avantaje). Fama nu face
referinţă nici la conceptul clasamentului între finanţări şi nici la cel al raţiei optime de
îndatorare şi, în acest caz, ambele interpretări par a fi luate în considerare.
Williamson (1988) aduce argumentul de “specificitate” a investiţiilor. Totuşi,
abordarea sa este diferită de cea a lui Fama, în măsura în care el nu studiază structura
financiară care va permite diminuarea costurilor ansamblului contractelor între firmă şi
partenerii săi. În reflexia lui Williamson, nici contractele firmelor cu salariaţi, clienţi,
furnizori, nici impactul structurii financiare asupra costurilor acestor contracte nu sunt
abordate în mod direct [4].
Aşa cum am mai observat, când am expus importanţa organizaţiei ca alternativă la
piaţă, Williamson presupune că părţile semnatare ale contractului au o raţionalitate limitată.
Când contractele sunt incomplete, contractanţii îşi pot modifica comportamentul lor chiar
după semnarea contractului. Într-adevăr, contractanţii caută să profite de faptul că toate
eventualităţile posibile şi sancţiunile corespondente nu pot fi prevăzute în mod integral în
contract. “Poziţia de negociere” ocupată de fiecare dintre părţile contractante poate deci varia,
atât înainte , cât şi după semnarea contractului. Williamson rezumă această idee prin termenul
de “transformări fundamentale”.
Williamson dă soluţia cum pot fi reduse aceste costuri. Aplicând această teorie
contractelor finanţării, el conchide că îndatorarea şi creşterea de capital nu sunt considerate
singurele surse de finanţare însă, le acordă o contribuţie, mai mare sau mai mică, la realizarea
acestor argumente ex-post.
Atunci când investiţiile sunt specifice, ele sunt obiectul contractelor incomplete între
firmă şi aducătorii de capital, iar “transformarea fundamentală” constituie un pericol major. În
acest caz, firma are o probabilitate ridicată de a nu respecta angajamentele sale.
Un activ va fi specific dacă el nu va putea fi utilizat decât pentru firma în cauză.
În măsura în care investiţiile specifice sunt obiectul contractelor incomplete între firme
şi aducătorii de capital, finanţarea adaptată pentru întreprinderi trebuie să aibă capacitatea să
realizeze aceste ajustări la venituri mai scăzute.
În acest sens, considerăm că majorarea de capital (cu o difuziune de titluri care nu este
prea importantă) este mai bine adaptată decât îndatorarea pentru finanţarea investiţiilor
specifice pentru următoarele motive:
- acţionarii au interesul constant de a supraveghea politica de investiţii a managerului.
Aceasta pentru că acţionarii au un statut de “creanţieri reziduali” asupra beneficiilor firmei, în
caz de lichidare a activelor, iar fondurile sunt aduse pe întreaga durată a vieţii firmei;
- managerii sunt aleşi de către acţionarii care au puterea de a-i înlocui sau de a decide
asupra remuneraţiei lor, au acces la documentele contabile şi pot să ceară audit aprofundat
asupra unor aspecte particulare;
- creşterea de capital conduce la o structură “mai suplă” decât îndatorarea. De
exemplu, dacă o investiţie specifică este reprezentată de un proiect de cercetare-dezvoltare,
acţionarii tolerează mai mult decât împrumutătorii faptul că el nu degajă rentabilitatea
scontată.
Hyafil (1993) califică această “structură de gestiune” drept flexibilă: “…în caz de
dificultate, adunarea acţionarilor hotărăşte dacă firma trebuie să fie lichidată sau dacă se vor
pune în aplicare măsuri de redresare financiară. În schimb, îndatorarea nu permite realizarea
în aceeaşi măsură a adaptărilor ex-post [5].
Dacă investiţia este specifică, împrumutătorii vor să profite în mod particular de una
din aceste slăbiciuni, ajustând în acest fel preţul tranzacţiei.
Dacă activele posedă caracteristici contrare (nu sunt specifice), îndatorare este mai
apropiată de probabilitatea de realizare a ajustărilor ex-post, atât timp cât aceste investiţii vor
degaja venituri. Fiind o formulă de finanţare mai “simplă”, Îndatorarea va fi mai puţin
costisitoare şi deci mai bine adaptată.
În concluzie, minimizarea costurilor contractelor particulare a acestor investiţii
32
permite creşterea valorii firmei. În acest caz, ne putem întreba dacă reducerea costurilor
contractelor particulare reduce posibilitatea finanţării investiţiilor prin creştere de capital şi
dacă aceasta este contrară intereselor acţionarilor ? Într-adevăr, dacă această politică de
finanţare este împotriva intereselor acţionarilor, putem conchide că aceste modele ignoră
constrângerea pe care aceştia o au în legătură cu obiectivul de maximizare a valorii globale a
firmei.
Astfel, teoriile fondate pe acest raţionament nu au ca obiectiv explicarea în mod global
a structurii financiare, ci constau în a da sfaturi pentru a lua o decizie financiară în situaţii
precizate. Aceste teorii diferă deci de modelele bazate pe principiul “compromisului”.
Teoriile compromisului şi finanţării ierarhice conduc la ideea că deciziile de investiţii
şi de finanţare nu sunt separabile. Dar, demersul pentru a ajunge la această reflecţie este
diferit.
Aplicarea principiului ierarhiei pune, în mod direct, problema costului mediu ponderat
al capitalului ? Două răspunsuri sunt posibile.
O teorie a finanţării ierarhice, în care aplicarea unui clasament între finanţări nu este
preconizată decât pentru investiţii precise, ca modelul lui Narayanan, va putea să nu pună
problema conceptului de cost mediu ponderat al capitalului [6].
Pentru alte proiecte - aceasta însemnând, de exemplu, investiţii a căror rentabilitate
este aleatoare, nu există indicaţii asupra demersului financiar de urmat.
Dacă aplicarea principiului ierarhiei între finanţări este rară, problema costului mediu
ponderat al capitalului nu va fi abordată în mod real, în măsura în care, utilizarea principiului
compromisului va fi preponderent, iar raţia îndatorării optime va trece pe un plan secund. Ca
regulă generală, preţul de acceptare sau de respingere a unui proiect va fi costul mediu
ponderat al capitalului.
În schimb, teoriile finanţării ierarhice, preconizând în mod constant o ordine între
finanţări, pun în discuţie acest aspect. Acesta este cazul teoriilor în care un clasament între
finanţări este preconizat dacă investiţia prevăzută prezintă o anumită caracteristică.
Conceptul costului mediu ponderat al capitalului nu este adaptat atât timp cât factorii
săi de ponderare nu au nici un sens, caz în care nu va exista o raţie optimă a îndatorării.
În concluzie, prezentarea principalelor teorii ale finanţării ierarhice a permis să se
arate o mare diversitate ipotezelor raţionamentului participanţilor la gestiunea financiară a
firmei.
Bibliografie
[1] Myers, S.C. - “The capital Structure Puzzle”, Journal of Finance, nr. 39, 1984, p. 575-592
[2] E. Bultel - Les theories du financement hierarchique, Thèse de doctorat, Dijon, 1994,.p.
16 şi următ.
[3] M. Harris şi A. Raviv - Capital structure and the information role of debt, The Journal of
finance, nr. 2, 1990.
[4] Narayanan, M.P. - Managerial incentives for short-term results, Journal of Finance, 1988.
[5] E. F. Fama, M. C. Jensen - Organisational forms and investment decisions, Journal of
Financial Economics, nr. 14, 1985.
[6] S. Wiliamson - Liquidity, banking and bank failures, International Economic Review, vol
25, 1988.
33
TAXA PE VALOARE ADĂUGATĂ – SFERA DE CUPRINDERE ŞI
REGIMUL DEDUCERILOR
Lect.univ.drd. Mihalea TULVINSCHI

VAT is an indirect tax that is settled over the operations regarding the deliveries of
chattels personal, the transfer of property over the chattels personal, the import of goods,
performing of professional services and similar operations.
VAT is a single and neural tax, but with fractionated payment. VAT is characterized by
transparency, because it allows to each economic agent to know exactly and concretely what
is the size of the obligation of payment that belongs to him. The application of VAT is done in
the country where the product is consumed and not in the country where it is manufactured.
TVA - Definiţie şi sferă de cuprindere

Taxa pe valoare adăugată este un impozit indirect care se stabileşte asupra
operaţiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor mobile,
importului de bunuri, prestările de servicii şi operaţiunile asimilate.
Înţelegerea conţinutului TVA presupune, mai întâi, definirea noţiunii de valoare
adăugată. Aceasta reprezintă valoarea nou creată de întreprindere în urma ciclului de
producţie. În vederea calculării taxei, valoarea adăugată este echivalentă cu diferenţa dintre
vânzările şi cumpărările din acelaşi stadiu al circuitului economic, excluzându-se producţia
stocată.
Mecanismul de determinare a TVA în România, ca în majoritatea ţărilor Uniunii
Europene, este indirect. Astfel, mai întâi se determină TVA colectată aferentă vânzărilor şi
TVA deductibilă aferentă cumpărărilor, pe baza documentelor justificative. Apoi, se
determină TVA de plată, dacă taxa colectată este mai mare decât cea deductibilă, sau TVA de
recuperat în situaţia contrară.
Fiind în prezent cel mai important impozit indirect, taxa pe valoare adăugată
prezintă o serie de caracteristici.
Astfel, taxa pe valoare adăugată este un impozit neutru, unic, dar cu plata fracţionată.
Neutralitatea se referă la faptul că acest impozit, care nu permite nici un fel de discriminare,
se prezintă sub forma unei cote care se aplică tuturor activităţilor economice. Fracţionarea
derivă din faptul că TVA-ul se calculează pe fiecare stadiu care participă la realizarea şi
valorificarea produsului finit.
Taxa pe valoare adăugată se caracterizează prin transparenţă deoarece ea permite
fiecărui agent economic să cunoască exact şi concret care este mărimea obligaţiei de plată ce-i
revine.
O altă caracteristică a TVA este aceea că aplicarea ei se face în ţara în care produsul
se consumă şi nu acolo unde se produce.
Din analiza acestor trăsături caracteristice, rezultă că TVA nu are numai un rol pur
tehnic, de colectare a veniturilor bugetare, ci constituie un important instrument de politică
economică şi fiscală prin care sunt contracarate dezechilibrele macroeconomice.
Conform Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată [4] şi Hotărârii
Guvernului României nr. 598/2002 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.
345/2002 se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată operaţiunile care
îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:
- constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii efectuată cu plată sau o
34
operaţiune asimilată acestora;
- sunt efectuate de persoane impozabile;
- rezultă dintr-una din următoarele activităţi economice: activităţile producătorilor,
comercianţilor, prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi cele ale
profesiunilor libere sau asimilate; exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul
obţinerii de venituri.
Se cuprind, de asemenea, în sfera taxei pe valoare adăugată importurile de bunuri.
Prin persoană impozabilă se înţelege orice persoană, indiferent de statutul său juridic,
care efectuează de o manieră independentă activităţi economice oricare ar fi scopul şi
rezultatul acestor activităţi.
Prin livrare de bunuri se înţelege transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor
deţinute de proprietar către beneficiar, direct sau prin persoane care acţionează în numele
acestora.
Se consideră livrări de bunuri:
a) vânzarea de bunuri cu plata în rate;
b) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile în
condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, în schimbul unei despăgubiri;
c) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor în urma executării silite;
d) orice distribuire de active de către o societate comercială către asociaţii sau
acţionarii săi, inclusiv o distribuire de active legate de lichidarea sau de dizolvarea fără
lichidare a societăţii, cu excepţia transferului total al activelor şi pasivelor efectuat cu ocazia
fuziunii şi divizării societăţii comerciale;
e) bunurile constatate lipsă la inventariere, cu excepţia celor distruse ca urmare a
calamităţilor sau altor cauze de forţă majoră;
f) produsele agricole reţinute drept plată în natură a prestaţiei efectuate de persoane
impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, care prestează servicii pentru obţinerea şi
prelucrarea produselor agricole, precum şi plata în natură a arendei.
Nu sunt considerate livrări de bunuri următoarele:
- intrările şi ieşirile de bunuri constituite în rezerve de mobilizare la persoanele
impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, mandatate în acest scop; bunurile respective
constituie livrare de bunuri la scoaterea din acest regim şi la livrare către alţi beneficiari;
- bunurile distruse ca urmare a calamităţilor sau altor cauze de forţă majoră;
- scoaterea în mod gratuit a unor cantităţi de produse din rezervele de stat pentru
acordarea de ajutoare umanitare;
- bunurile acordate şi serviciile prestate în mod gratuit, potrivit limitelor şi destinaţiilor
prevăzute de lege, cum sunt acţiunile de sponsorizare, mecenat, protocol etc. Încadrarea în
plafoanele legale se determină pe baza datelor raportate de situaţiile financiare anuale.
Depăşirea plafonului constituie operaţiune asimilată livrării de bunuri şi prestării de servicii
dacă s-a exercitat dreptul de deducere a TVA-ului corespunzător depăşirii, respectiv se
colectează TVA. Nu se iau în calcul pentru încadrarea în aceste limite sponsorizările, acţiunile
de mecenat sau alte acţiuni prevăzute prin legi, acordate în numerar;
- preluarea de către persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de TVA a unor
bunuri din activitatea proprie pentru a fi utilizate în scopul desfăşurării activităţii economice a
acestora;
- aportul în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale, în cazul în care
beneficiarul este o persoană impozabilă care are dreptul de a deduce total taxa pe valoare
adăugată, dacă taxa ar fi aplicabilă la transferul respectiv.
Operaţiunile privind schimbul de bunuri au efectul a două livrări. În cazul transferului
dreptului de proprietate asupra unui bun de către două sau mai multe persoane impozabile,
prin intermediul mai multor tranzacţii, fiecare tranzacţie se consideră o livrare separată, fiind
impozitată distinct, chiar dacă bunul respectiv este transferat direct beneficiarului final.
35
Acelaşi regim se aplică în cazul schimbului de bunuri cu servicii.
Se consideră prestări de servicii orice activitate care nu constituie livrare de bunuri.
Astfel de operaţiuni pot fi:
a) orice muncă fizică sau intelectuală;
b) lucrări de construcţii-montaj,
c) transport de persoane şi mărfuri;
d) servicii de poştă şi telecomunicaţii, de transmisiuni radio şi TV;
e) închirierea, arendarea şi concesionarea de bunuri mobile sau imobile;
f) operaţiuni de intermediere sau de comision;
g) reparaţii de orice natură;
h) cesiuni şi concesiuni ale drepturilor de autor, brevete, licenţe, mărci de fabrică şi de
comerţ, titluri de participare şi alte drepturi similare;
i) servicii de publicitate;
j) operaţiuni bancare, financiare, de asigurare şi/sau reasigurare;
k) punerea la dispoziţie de personal;
l) mandatarea;
m) asigurarea sau cedarea unei clientele, exclusivitatea asupra unei vânzări sau
cumpărări;
n) angajamentul de a nu exercita o activitate economică sau un drept dintre cele
menţionate la lit. h);
o) amenajarea de spaţii de parcare, de depozitare şi de camping;
p) activităţile hoteliere şi de alimentaţie publică;
r) asigurarea accesului la reţelele de comunicaţii şi a posibilităţii de utilizare a
acestora;
s) prestaţiile consilierilor, inginerilor, avocaţilor, notarilor publici, executorilor
judecătoreşti, auditorilor, experţilor contabili, birourilor de studii şi alte prestaţii similare,
precum şi prelucrarea de date şi furnizarea de informaţii;
t) operaţiuni de leasing.
Sunt asimilate cu prestările de servicii următoarele operaţiuni:
a) utilizarea bunurilor care fac parte din activele persoanei impozabile în alte scopuri
decât cele legate de activitatea sa economică sau pentru a fi puse la dispoziţie, în vederea
utilizării în mod gratuit, altor persoane fizice sau juridice, dacă taxa pe valoare adăugată
aferentă acestor bunuri a fost dedusă total sau parţial;
b) prestările de servicii efectuate în mod gratuit de persoana impozabilă în alte scopuri
decât cele legate de activitatea sa economică, pentru uzul personal al angajaţilor săi sau al
altor persoane, dacă taxa pe valoare adăugată aferentă acestor prestări a fost dedusă total sau
parţial.
Prin import de bunuri se înţelege introducerea în ţară a unor bunuri, provenind din
străinătate, de către orice persoană, indiferent de statutul său juridic, direct sau prin
intermediari, plasate în regim vamal de import sau în regimuri vamale suspensive.
Regimul deducerilor privind TVA

În contabilitate se înregistrează în conturi distincte taxa aferentă cumpărărilor (taxa
deductibilă) şi taxa aferentă vânzărilor (taxa colectată). Deoarece taxa pe valoare adăugată nu
trebuie să influenţeze rezultatul firmei, aceasta va plăti statului numai diferenţa dintre taxa
colectată şi taxa deductibilă.
Plătitorii de taxă pe valoare adăugată au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor
sau serviciilor destinate realizării de operaţii impozabile. Calculul taxei de plată se poate face
prin metoda deducerii sau prin metoda determinării la fiecare etapă a circuitului economic la
care se aplică cota de impozit. Cele mai multe ţări aplică metoda deducerilor, metodă adoptată
şi de reglementările juridice din România.
Metoda determinării taxei pe valoare adăugată la fiecare etapă a circuitului
36
economic constă în stabilirea valorii adăugate aferente operaţiunilor realizate în circuitul
economic din fiecare unitate patrimonială, valoare ce constituie baza de calcul la care se
aplică cota de impozitare, rezultând direct taxa pe valoare adăugată de plată, care se înscrie în
factură şi se încasează de la client.
Metoda deducerii se caracterizează prin aceea că baza de impozitare la care se aplică
cota procentuală de TVA este preţul, respectiv tariful aferent bunurilor livrate şi al serviciilor
prestate şi nu doar valoarea adăugată ca diferenţă între preţul de livrare şi costul de
achiziţionare.
Astfel, la achiziţionarea de bunuri, taxa pe valoare adăugată înscrisă distinct în factura
furnizorului, calculată prin aplicarea cotei la preţul de livrare, se înregistrează de către client
ca un drept de creanţă faţă de bugetul statului, deci nu este înregistrată pe cheltuieli.
La vânzări de bunuri sau prestări de servicii, factura emisă va cuprinde preţul,
respectiv tariful acestora şi taxa pe valoarea adăugată calculată prin aplicarea cotei
procentuale asupra preţului de livrare, respectiv tariful-taxă ce se înregistrează ca obligaţie
faţă de bugetul statului.
Deci, la achiziţii firma plăteşte furnizorului TVA aferent preţurilor, respectiv tarifelor
bunurilor şi serviciilor primite, iar la vânzare aceasta încasează de la client TVA aferent
preţurilor şi tarifelor bunurilor livrate şi prestaţiilor executate.
Decontarea TVA-ului cu bugetul statului se face pentru diferenţa care rezultă dintre
TVA-ul aferent facturilor emise clienţilor (TVA colectată) şi TVA-ul aferent facturilor
primite de la furnizori (TVA deductibilă). Scăderea din TVA colectată a TVA deductibilă
constituie operaţia de deducere. Dacă TVA colectată este mai mare decât TVA deductibilă,
diferenţa este taxa de plătit la bugetul statului; dacă TVA deductibilă este mai mare, diferenţa
este de recuperatĂ de la buget.
Plătitorii taxei pe valoare adăugată au deci dreptul de deducere a taxei aferentă
intrărilor de bunuri sau serviciilor destinate realizării de operaţiuni impozabile.
Dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată se manifestă prin:
- reţinerea lunară, din taxa pe valoare adăugată aferentă livrărilor de bunuri şi servicii,
a taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor;
- rambursarea de către organul fiscal a sumei reprezentând diferenţa dintre taxa
deductibilă şi taxa colectată (atunci când prima este mai mare decât cea din urmă);
- compensarea efectuată de contribuabil în limita taxei de plată rezultate din decontul
lunii anterioare sau din deconturile lunilor următoare, după caz;
- compensarea efectuată de organele fiscale cu alte impozite şi taxe datorate bugetului
de stat de către contribuabil ori cu taxa pe valoare adăugată datorată bugetului de stat de
furnizorii sau prestatorii acestuia, în limita taxei rezultate din facturile fiscale aferente
bunurilor livrate şi/sau serviciilor prestate beneficiarului care solicită compensare, neachitate
până la data efectuării controlului.
Plătitorii de TVA au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor şi serviciilor
achiziţionate destinate:
- realizării de operaţiuni supuse TVA (19%);
- vânzării de bunuri şi servicii scutite pentru care, prin lege, se prevede expres dreptul
de deducere;
- acţiuni de sponsorizare şi alte acţiuni prevăzute de lege, în limitele şi pe destinaţiile
stabilite.
Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare operaţie în parte ci pentru
ansamblul operaţiilor realizate în cursul unei luni.
Nu poate fi dedusă taxa pe valoare adăugată aferentă intrărilor referitoare la:
- operaţiuni care nu au legătură cu activitatea economică a persoanelor impozabile;
- bunuri/servicii achiziţionate de furnizori/prestatori în contul clienţilor şi care apoi se
decontează acestora;
- servicii de transport, hoteliere, alimentaţie publică şi altele de aceeaşi natură, prestate
37
pentru persoane impozabile care desfăşoară activitate de intermediere în turism,
- băuturi alcoolice şi produse din tutun destinate acţiunilor de protocol;
- bunurile lipsă sau depreciate calitativ în timpul transportului, neimputabile, pe baza
documentelor întocmite pentru predarea-primirea bunurilor de la transportator şi pentru
înregistrarea lor în gestiunea persoanei impozabile.
În situaţia în care un agent economic realizează atât operaţiuni impozabile, cât şi
operaţiuni scutite de plata TVA-ului, dreptul de deducere se determină în raport cu
participarea bunurilor sau serviciilor achiziţionate la realizarea operaţiunilor impozabile.
Gradul de participare al bunurilor şi serviciilor achiziţionate la realizarea de operaţiuni
impozabile se determină pe bază de pro-rată rezultată ca “raport între: veniturile obţinute din
operaţiuni care dau drept de deducere, la numărător, iar la numitor veniturile de la numărător
plus veniturile obţinute din operaţiuni care nu au drept de deducere, subvenţii, alocaţii de la
bugetul de stat sau bugetele locale, precum şi orice alte venituri din care este finanţată
activitatea”[5].
Se exclud din calculul pro-ratei veniturile financiare dacă acestea nu provin din
activitatea profesională specifică cu caracter financiar efectuată de unităţi care desfăşoară
activităţi financiar-bancare. Unităţile care realizează investiţii proprii finanţate din subvenţii
sau alocaţii de la bugetul de stat sau bugetele locale nu vor lua în calculul pro-ratei aceste
sume. Pro-rata se determină, de regulă anual, iar în cazuri excepţionale menţionate de
legislaţie se poate determină lunar.
Condiţiile în care agenţii economici pot beneficia de dreptul la deducerea taxei pe
valoare adăugată aferentă intrărilor reglementate prin lege, sunt:
a) să justifice prin documentele legale cuantumul taxei;
b) să justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt
proprietatea acesteia.
Dreptul de deducere priveşte numai taxa care este înscrisă într-o factură fiscală sau în
alt document legal care se referă la bunuri sau servicii destinate pentru realizarea operaţiunilor
prevăzute de lege şi ia naştere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.
Bibliografie
1. Costel Istrate – Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, ediţia a 2-a, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000
2. Mihai Ristea – Contabilitatea între fiscal şi gestionar, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998
3. A. Viandier, Ch. de Lauzenghein – Droit comptable, 2-eme edition, Dalloz, Paris, 1993
4. xxx – Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată publicată în MO nr.
371/01.06.2002
5. xxx – Hotărârea Guvernului României nr. 598/13.06.2002 pentru aprobarea Normelor de
aplicare a Legii nr. 345/2002 publicată în MO nr. 437/22.06.2002
38
SERVICIILE DE BANKING ELECTRONIC ÎN SISTEMUL BANCAR
ROMÂNESC
Prep. univ. Ştefăniţă ŞUŞU

Résumé
Les progrès de la science et de la technologie (de l’informatique) apparaissent aussi
dans le cadre des services de banking électronique dans le systeme bancaire de Roumanie,
des l’apparition du banking électronique, du banking sur Internet et aussi du banking sur
mobile. Ces technologies offrent au client de la banque les memes facilitès ce qui diffère c’est
la liberté d’action offerte et le canal utilisé pour la communication avec la banque.
Introdus pe piaţa românească de marile bănci internaţionale, “funcţionarul electronic”

a ajuns să facă parte din ofertele majorităţii băncilor autohtone. La început a fost electronic-
banking-ul, a urmat Internet-banking-ul, iar de curând, în România a fost introdus serviciul de
mobile-banking. Toate cele trei servicii oferă clientului băncii, în principiu, cam aceleaşi
facilităţi. Diferenţele dintre ele constau în libertatea de mişcare oferită şi în canalul folosit
pentru a comunica cu banca. Electronic-banking-ul sau E-banking-ul este primul dintre aceste
servicii care îl scutesc pe cetăţean (clientul băncii) de drumurile zilnice la bancă. E-banking-ul
permite utilizatorului să facă de acasă, din faţa calculatorului, operaţiuni în contul bancar.
Astfel, clientul nu mai este obligat să meargă la bancă, să stea la coadă la ghişeu să
completeze formulare, să le semneze, să le ştampileze, să le înmâneze funcţionarului bancar,
într-un cuvânt, să piardă timp foarte preţios. Acest tip de serviciu nu este o noutate în mediul
bancar. Citybank utilizează sisteme de E-banking de peste 20 de ani, iar în România se
numără, alături de ING Barings şi ABN Amro, printre pionierii introducerii acestui tip de
servicii. Operaţiunile care se pot efectua prin intermediul E-banking-ului pornesc de la
vizualizarea soldurilor conturilor firmelor, ajungând până la plăţi, transferuri şi schimb
valutar, creare de depozite la termen etc. (etc). Conexiunea dintre bancă şi computerul
companiei se face printr-o linie telefonică obişnuită, la care calculatorul este conectat cu
ajutorul unui modem. Computerul nu trebuie să fie prea sofisticat. Un model 486, depăşit de
mult din punct de vedere tehnologic, este suficient pentru a beneficia în condiţii foarte bune
de avantajele E-banking-ului. O altă facilitate de care beneficiază utilizatorii E-banking-ului o
reprezintă interfaţa care se realizează între softul instalat între acest serviciu şi programul de
contabilitate al firmei. Astfel, tranzacţiile realizate prin E-banking sunt automat înregistrate şi
în contabilitate. Apărut de câţiva ani în străinătate şi de circa doi ani în România, Internet
banking-ul măreşte şi mai mult gradul de libertate al celor care ordonă plăţi şi transferuri.
Aceştia nu mai sunt legaţi, în relaţia cu banca, de drumul la ghişeu, dar nici măcar nu trebuie
să se afle la sediul firmei. Dacă la E-banking serviciul nu se putea accesa decât de la
calculatorul aflat în companie, Internet-banking-ul poate fi utilizat de la orice calculator
conectat la Internet, indiferent unde se află acesta. Practic, în cele mai multe cazuri,
utilizatorul serviciului nici măcar nu trebuie să posede un calculator, accesul putându-se
realiza şi de la un Internet Café. Operaţiunile care se pot realiza sunt aceleaşi ca în cazul E-
banking-ului: transmiterea ordinelor de plată, transferuri, schimb valutar, vizualizarea situaţiei
conturilor etc. Deja, băncile au început să sară peste etapa primară a E-banking-ului, direct la
39
Internet Banking. Principala problemă care trebuie avută în vedere de către o bancă în
momentul în care implementează acest tip de serviciu este securitatea comunicaţiilor prin
Internet.
Procedura care trebuie urmată pentru a beneficia de serviciu este strictă, tocmai pentru
o siguranţă maximă: solicitantul, care trebuie să aibă cont deschis, vine la bancă, completează
o cerere, apoi i se înmânează în plic închis un “user name” şi o parolă. Intră apoi, pe site-ul
băncii, introduce “user name”-ul şi parola primite şi în acel moment este conectat. După
aceasta, este obligat să îşi schimbe parola, astfel încât nici angajaţii băncii să nu o mai
cunoască. Un mare avantaj pe care îl au utilizatorii serviciului de Internet-banking de la BCG
îl reprezintă faptul că toate datele referitoare la firma către care se face plata se completează
automat. Firma care ordonă plata prin internet este de ajuns „să scrie” doar numele
destinatarului banilor. În cazul în care către acesta au mai fost făcute transferuri în trecut,
restul datelor sunt completate automat din memoria calculatorului. Practic, timpul de
completare scade de patru ori. Comparaţia cu timpul necesar completării manuale nici nu-şi
mai are rostul. În momentul de faţă, oamenii de afaceri români pot beneficia chiar de libertate
totală în contactul cu banca. Transferurile bancare, ordinele de plată, schimburile bancare,
precum şi consultarea istoricului operaţiilor se pot realiza direct de pe telefonul mobil.
Demirbank a introdus, în premieră în România, serviciul de Mobile-banking. Banca nu
percepe nici o taxă pentru acest serviciu, clientul neavând nevoie decât de un telefon mobil cu
WAP (Wireless Application Protocol) şi de un abonament pentru acest serviciu, la reţelele de
telefonie mobilă.
Un client al băncii, pentru a utiliza Mobile - banking, trebuie să semneze un contract
cu banca. El primeşte un “user-name” şi o parolă, apoi poate să-şi utilizeze telefonul mobil
pentru operaţiuni bancare. Există o singură constrângere - banii din cont pot fi transferaţi către
o listă predefinită de companii. În cazul în care telefonul mobil este pierdut şi, prin absurd,
găsitorul ar cunoaşte “user name”-ul şi parola, nu ar putea să transfere banii din cont decât
spre o firmă din lista predefinită.
Tabel nr.1. Caracterizarea serviciilor bancare electronice

OPERAŢIUNI
BANCA SERVICII COSTURI
POSIBILE
Banca Română E-banking “Multix” Primire extrase de cont 30$/lună/sediu
de dezvoltare Plăţi în lei comisioane cu 10%
Plăţi în valută mai mici la ordine
de plată în lei
Banca E-banking “BT- transmitere ordine de 9$/lună în primele
Transilvania Ultra” plată, constituire şi două luni
lichidare de depozite, 15$/lună pentru un
operaţiuni pe piaţa client legat la un
valutară, plata salariilor terminal de lucru
în cont pentru angajaţi, 9$/lună pentru al
istoric plăţi doilea client legat
la acelaşi terminal
5$/lună pentru
următorii clienţi
legaţi la acelaşi
terminal
Banca Ţiriac E-Banking plăţi în lei şi în valută, 25$/lună
“Office2Office” în ţară şi în străinătate,
extrase de cont,
vizualizare solduri
istoric tranzacţii, creare
40
OPERAŢIUNI
BANCA SERVICII COSTURI
POSIBILE
rapoarte
Banc Post E-Banking “eBank” consultare solduri, 24$/lună
emitere extrase de cont,
ordonare plăţi în lei şi
în valută, verificare
dacă un partener de
afaceri se află pe lista
Fondului Naţional al
Persoanelor cu Risc
Online Banking oferit de BA/CA

Una din băncile care a investit multe (un volum mare de) resurse, atât în realizarea cât
şi în promovarea serviciului său de Internet-banking, pe care l-a denumit “Online Banking”,
este BANKAUSTRIA CREDITANSTALT (BA/CA). Una din deschizătoarele de drum în
introducerea E-bankingului în România, BA/CA a reuşit, încă de la începutul acestui an, să
pună la punct un serviciu de Internet-banking, atât de uşor de utilizat, dar şi foarte util. În
spiritul noii strategii CEE, ca prima bancă occidentală în România, Bank Austria Creditanstalt
România (BA/CA România) a lansat serviciul sau Internet Banking - Online Banking. Prin
intermediul acestuia, clienţilor BA/CA România li se oferă posibilitatea de a îşi accesa
conturile prin Internet, unul dintre viitoarele canale de distribuţie ale industriei bancare.
Pentru a deveni unul dintre liderii pieţei europene de Internet, Bank Austria, membră a
grupului german HypoVereinsbank, a dezvoltat o strategie integrată de Internet, care se va
implementa de asemenea în toate filialele din Europa Centrală şi de Vest. După Slovacia,
România este a doua ţară în care acest serviciu este oferit clienţilor.
Online Banking oferă clienţilor BA/CA România posibilitatea să utilizeze acest
serviciu pentru a verifica şi a tipări soldul şi tranzacţiile efectuate pe conturile lor şi pentru a
ordona plăţi domestice, transferuri interne, schimburi valutare între conturi ale aceluiaşi
client, să transmită ordine de plată programate şi să constituie depozite la termen.
Pentru a asigura protecţia informaţiilor, serviciul Online Banking foloseşte o
encriptare a datelor de tipul 128-bit SSL, care este momentan cel mai avansat algoritm de
encriptare. Ceea ce aduce BA/CA nou pe piaţa românească este realizarea accesului în sistem
prin trei nivele de securitate. Siguranţa maximă este asigurată prin utilizarea unui nume de
identificare al clientului (ID), un cod personal de identificare (PIN) şi un token (parola)
generat de către dispozitivul de securitate Digipass 300 pe baza PIN-ului. Online Banking
facilitează operaţiunile bancare cu BA/CA România. Prin Online Banking clienţii BA/CA
România au posibilitatea de a efectua tranzacţii 24 ore/zi, 7 zile pe săptămână din orice loc: de
acasă, de la serviciu, chiar şi în vacanţă dacă au acces la Internet. Noua modalitate de a
efectua operaţiuni bancare este la îndemână, rapidă, sigură şi susţinută de un Help Desk activ
între 8.00 a.m. - 00.00 p.m. În plus, clientul poate economisi bani, taxele şi comisioanele fiind
cu 50% mai mici decât în cazul operaţiunilor tradiţionale. Online Banking va fi oferit atât
clienţilor persoane fizice cât şi clienţilor persoane juridice. Pentru a putea accesa acest
serviciu, clientul trebuie să aibă un cont curent la BA/CA România şi să încheie un contract
de Online Banking.
Ca membru al grupului HypoVereinsbank (HVB), grupul Bank Austria a devenit unul
dintre liderii pe piaţa bancară europeană - împreună cu HypoVereinsbank grupul este
categoric pe locul trei la nivel european. În grupul HVB, Bank Austria este responsabilă
pentru Europa Centrală şi de Est şi administrează reţeaua bancară din regiune. Aproape
20.000 de angajaţi deservesc 2,5 milioane de clienţi în 700 de filiale. Alături de banca
comercială grupul include şi CAIB Investmentbank şi BA/CA-Leasing. Aceste două companii
sunt de asemenea active în aproape toate ţările Europei Centrale şi de Est.
41
1. Descrierea serviciului Online Banking
Online-Bankig este o formă modernă de administrare a conturilor deschise la BA/CA
România S.A. Datorită acestui serviciu, clienţii îşi pot accesa conturile 24 ore pe zi, şapte zile
din şapte.
Clienţii care folosesc Online Banking pot face următoarele prin intermediul
Internetului: Verificarea soldului şi a tranzacţiilor de pe conturile personale.
Ordonarea de plăţi interne. Transferuri interne (schimburi valutare între conturile aceluiaşi
client).Efectuarea de plăţi interne programate.Efectuarea de depozite la termen. Bineînţeles,
aceste servicii vor fi extinse sau ajustate în funcţie de cererile clienţilor.
2. Beneficiile Online Banking

Clienţii utilizatori ai Online-Banking au parte de următoarele avantaje:
TIMP - valabilitate non-stop
LOC - accesare de aproape oriunde: acasă, la lucru şi chiar în vacanţă
METODA - convenabilă şi rapidă
PREŢ - 50% mai ieftin decât modul tradiţional de operare prin intermediul
sucursalelor băncii
SECURITATE - un canal foarte sigur de operare bancară
3. Cum se poate deveni utilizator Online Banking

Pentru a beneficia de serviciul Online Banking service, trebuie:
Să se încheie un contract pentru serviciul Online Banking
Să se specifice conturile desemnate pentru Online Banking
Să se primească din partea filialei băncii un aparat de securitate
Să se plătească garanţia pentru aparatul de securitate.
4. Detalii organizatorice
Când se încep operaţiunile bancare prin Internet Banking trebuie luat în consideraţie
următoarele:
Dacă un client efectuează o plată internă sau un schimb valutar trebuie să se ţină cont
de ora limită de procesare pentru aceste tranzacţii. Dacă banca primeşte o plată internă după
ora limită de procesare, aceasta va fi procesată în următoarea zi lucrătoare. Dacă un ordin de
schimb valutar este primit după ora limită de procesare, de asemenea va fi procesat în
următoarea zi lucrătoare şi rata de schimb validă va fi prima validă în acea zi lucrătoare.
Dacă se efectuează un depozit la termen pe o săptămână, trebuie să se ia în
consideraţie că suma minimă pentru un depozit pe această perioadă este de 25.000$ sau
echivalentul.
Pentru orice informaţii, întrebări sau ajutor se va contacta Help Desk la numărul de
telefon +401 203 23 13, în fiecare zi între 08.00 a.m. - 00.00 p.m., inclusiv sâmbăta şi
duminica.
5.Cerinţe tehnice
Din punct de vedere tehnic, pentru a accesa Online Banking este nevoie de un PC cu
sistem de operare Microsoft Windows 95, 98, NT, 2000 sau Millennium şi acces la Internet cu
Internet Explorer 4.01 sau mai performant (se recomandă versiunea 5.5.), sau Netscape
Navigator 4.07 sau mai performant. MS Java Virtual Machines, trebuie sa fie versiunea 5.0
release 3194 sau mai mare.
În plus faţă de aceste condiţii, când se efectuează conectarea folosind Online Banking
trebuie să se folosească întotdeauna dispozitivul de securitate pe care BA/CA România S.A. îl
oferă spre folosire, conform contractului Online Banking.
42
6. Securitate
Produsul Online Banking al BA/CA România S.A. a fost conceput în cooperare cu o
companie specializată în software cu experienţă în produse similare.
Din motive de securitate se foloseşte o tehnologie de encriptare pe 128-biţi (momentan
cea mai avansată tehnologie de encriptare) pentru comunicarea între computerul clientului şi
serverul băncii.
Formula de codificare este generată în funcţie de mişcările mouse-ului clientului de
fiecare dată când este conectat la Online Banking. De aceea este necesar să se mişte mouse-ul
întotdeauna pentru câteva secunde când are loc conectarea. Datorită acestor mişcări este
asigurat un nivel înalt al siguranţei transferului de date.
Pentru fiecare conectare, trebuie să se introducă codul generat de dispozitivul de
securitate (numit TOKEN) pe care îl primeşte la semnarea contractului pentru serviciul
Online Banking. Oricum, va trebui să se confirme orice tranzacţie pe care o va face folosind
dispozitivul de securitate.
Serviciul BT-ULTRA al Băncii Transilvania

Serviciul BT - ULTRA permite:
• efectuarea, validarea şi transmiterea către bancă a ordinelor de plată
• primirea informaţiilor privind încasarea sumelor, soldul şi scadenţa creditelor,
valoarea şi scadenţa creditelor, valoarea şi scadenţa depozitelor constituite la Banca
Transilvania plata salariilor în cont sau pe card pentru angajaţii firmei operaţiuni de
schimb valutar obţinerea informaţiilor privind tranzacţiile efectuate, extrasele de cont
şi alte situaţii pe baza criteriilor de selectare stabilite de dumneavoastră obţinerea de
informaţii generale privind cursurile valutare, cursurile BNR, cotaţiile valutelor faţă
de USD şi evoluţia acestora
În raport cu clienţii obişnuiţi ai Băncii Transilvania, cei ce optează pentru serviciul
BT-ULTRA beneficiază de următoarele facilităţi:
doar cu un calculator şi un modem, pot intra în legătură cu banca oricând doresc,
24 de ore pe zi, 7 zile din 7
este o modalitate comodă de a economisi timp, menţinând permanent relaţia cu
banca
securitatea este asigurată prin cele mai moderne sisteme de parolare şi criptare a
datelor
beneficiază de operativitate prin executarea în aceeaşi zi a ordinelor de plată
primite până la ora 18 sau procesarea lor a doua zi lucrătoare, dacă acestea se
transmit după ora 18
softul se instalează gratuit, asigurându-se service-ul şi instruirea utilizatorului
Configuraţia minimă pe care poate rula software-ul necesar serviciului este următorul:
-un calculator
-memorie de minim 16 Mb RAM
-hard disk de minim 500 Mb
-modem intern sau extern
imprimantă
Windows (95 - 98, NT, Windows 2000, Millennium)
Aceste noi sisteme nu aduc avantaje doar clienţilor băncilor. Băncile au, la rândul lor,
foarte mult de câştigat. Funcţionarii nu mai trebuie să verifice şi să introducă în calculator
ordinele de plată scrise manual de client. Nu se mai formează cozi la ghişee, iar banca poate
lucra şi cu clienţi din oraşe în care nu există puncte de lucru. Bank Austria Credianstalt
România “premiază” chiar clienţii utilizatori ai Electronic şi Internet-banking-ului. Ei au
comisioane cu 50% mai mici la operaţiunile efectuate prin aceste sisteme.
43
Bibliografie
1. Revista CAPITAL - nr. 15, 12 aprilie 2001 - Articolul “Ghişeul bancar se mută la client
în buzunar”, autor Paul Cristian Ştefănescu
2. Site-urile băncilor:
- Banca Transilvania www.bancatransilvania.ro
- BANCPOST www.bancpost.ro
- Banca Comerciala Romana www.bcr.ro
- Banca Comerciala Unirea www.unirea.ro
- Banca Romana de Dezvoltare www.brd.ro
- Citibank www.citibank.com/romania
- Banc Austria Creditanstalt www.baca.ro
- National Bank of Greece www.nbg.ro
- ROBANK www.robank.ro
- Banca Naţională Română www.bnro.ro
44
CAPITALUL FINANCIAR ŞI PIAŢA
Preparator: Anisoara Niculina DASCHIEVICI

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava
Piaţa capitalurilor include pieţele pentru noile emisiuni şi tranzacţionarea

instrumentelor pieţei monetare, obligaţiunilor şi acţiunilor.
Ea leagă emitenţii hârtiilor de valoare cu investitorii individuali şi instituţionali prin
intermediul brokerilor, dealeri -lor şi a celor care subscriu la emisiuni.
Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite caracteristici cum sunt:
¾ tipul valorilor mobiliare tranzacţionate
¾ procedurile de tranzacţionare utilizate
¾ localizarea fizică a pieţei, ş.a.
Procesul investiţional se află în strânsă legătură cu piaţa capitalului, deoarece crearea şi
funcţionarea oricărui tip de întreprindere sau activitate necesită capitaluri.
Piaţa capitalurilor cuprinde două nivele de natură diferită1: piaţa monetară şi piaţa
financiară.
A)Piaţa monetară se referă la tranzacţiile cu titluri comerciale şi de stat cu termen de
maturitate de până la un an de zile şi la tranzacţiile interbancare de reglare a depozitelor, adică
ea se ocupă de cererea şi oferta de capitaluri pe termen scurt. Concret, scopul pieţei monetare
este de a asigura transformarea continuă şi reciprocă a creditelor pe termen scurt şi a sumelor
în numerar, punând de acord disponibilităţile de plată şi de credit în economie, pe termen
scurt.
Titlurile de credit care mijlocesc relaţiile între diferitele întreprinderi sunt: biletul de
ordin, cambia, warantul, cecul, iar aceste hârtii de valoare sunt tranzacţionate pe piaţa
monetară, alături de depozitele la vedere sau pe termen, certificate la vedere sau titlurile pe
termen scurt.
Piaţa monetară serveşte la absorbţia activelor monetare ale celor care economisesc şi
care doresc să rămână într-o poziţie „lichidă”, deoarece le dă posibilitatea să-şi retragă sau să-
şi încaseze fondurile aproape imediat şi se apreciază că pieţele monetare funcţionează şi ca
pieţe valutare.
Piaţa monetară converteşte activele disponibile pe termene foarte scurte (24 de ore
până la o săptămână) în active pe termene mai mari (3-12 luni), adică pe termene considerate
scurte. Acest proces de convertire poate continua spre termene medii şi lungi şi atunci se
poate ajunge la piaţa financiară, dacă ea există şi funcţionează într-o economie.
Piaţa monetară este mai puţin generatoare de investii productive, dar ea antrenează
frecvent şi rapide deplasări de capitaluri de pe o piaţă pe alta, de la o ţară la alta, în căutare de
plasamente avantajoase, iar uneori poate avea loc chiar o convertire interpieţe a capitalurilor
pe termen scurt în capitaluri pe termen mediu şi lung (un proces foarte riscant şi care a dus la
falimentarea multor bănci, făcându-le să ceară oportunităţi prin refinanţarea împrumuturilor la
băncile centrale).
B)Piaţa financiară reprezintă piaţa capitalurilor pe durată îndelungată (şi, de obicei,
se confundă cu întreaga piaţa de capital). Deci, piaţa financiară este aceea pe care se
negociază titluri pe termene medii şi lungi, incluzând, îndeosebi, acţiuni şi obligaţiuni, dar şi
contracte –adică valori mobiliare, iar această piaţă este strâns legată de procesul investiţional.
Aşa cum este cunoscut, piaţa financiară cuprinde:
• cererea şi oferta de capital pentru plasamente pe termene medii şi lungi;
1
Anghel, N.,Piaţa de capital şi eficienţa investiţiilor,Ed. Dova, Craiova, 1996
45
• instituţiile (organismele) prin intermediul cărora sunt colectate ţi plasate
capitalurile disponibile.
Capitalul mobilizat pentru plasamente pe termen lung poartă numele de capital
financiar.
Cererea de capital este determinată de către cei care au nevoie de capitaluri pe
termene medii şi lungi, adică între 1-5 ani şi peste 5 ani.
Cererea de capital poate veni de la guverne centrale, de la autorităţi locale (judeţene,
municipale, comunale), de la societăţi cu caracter comercial (industriale, agricole), instituţii
publice, instituţii bancare şi de asigurări, organisme financiar-bancare internaţionale, cum ar fi
Banca Mondială (BIRD), Banca Europeană (BERD), Fondul Monetar Internaţional (FMI) etc.
Cererea de capital financiar este analizată de două categorii:
cererea structurală de capital;
cererea conjuncturală de capital;
Cererea structurală de capital este determinată de constituirea dar majorarea
fondurilor financiare ale unor instituţii, organisme, organizaţii, precum şi finanţarea unor
acţiuni şi programe economice în diferite domenii (industrie, agricultură, transporturi, servicii
publice etc).
Cererea conjuncturală de capital este determinată de deficitele balanţelor de plăţi
externe, de restricţiile excesive pe linie de credite interne sau externe, de anumite dereglări în
constituirea resurselor pentru investiţii.
Cererea de capital este strâns legată de problema fluctuaţiei investiţiilor, care urmează
ciclul afacerilor. Astfel, dacă în perioadele de expansiune economică şi, şai ales, imediat după
etapa de recesiune se observă o creştere accentuată a investiţiilor, ritmul de creştere al
investiţiilor depăşind ritmul de creştere al consumului, în schimb, în perioadele de recesiune,
ritmul investiţiilor începe să scadă vertiginos, prevestind perioadele de criză profundă, cu
investiţii foarte reduse, cu blocaje şi stagnare economică.
Oferta de capital provine de la deţinătorii de capital pe termen lung, care doresc să
cumpere valori mobiliare, şi anume, ofertanţii de capital pot fi: societăţi comerciale,
întreprinderi productive, bănci, companii de asigurări, persoane particulare (singulare sau
familie), precum şi sectorul public, format din administraţia centrală de stat (statul, regiile
autonome, instituţii autonome de interes naţional) şi din administraţia locală (judeţe,
municipii, oraşe comune),toţi aceşti ofertanţi putând fi din ţară sau din străinătate.
Lista operaţiilor specifice pe piaţa capitalurilor se stabileşte de către fiecare ţară şi
aceste s-ar putea grupa în trei categorii:
a)plasarea şi negocierea valorilor mobiliare(acţiuni şi obligaţiuni);
b)împrumuturi pe titluri de credit(lombard)
c)împrumuturi ipotecare.
Instituţiile şi organismele care facilitează interferenţa cererii cu oferta de capital şi
alcătuiesc organizarea pieţei capitalurilor sunt bursele de valori mobiliare, băncile şi
persoanele care au ca profesie vânzarea şi cumpărarea titlurilor de credit.
Concret, există două mari segmente ale pieţei financiare:
Piaţa primară, pe care are loc plasarea de noi emisiuni de titluri ale celor în căutarea
de fonduri pentru finanţare;
Piaţa secundară, care este bursa de valori propriu-zisă, prin care se negociază titluri
de valoare, anterior emise şi la preţuri numite cursuri, determinate de cererea şi oferta de
titluri, de rata dobânzii, de factori politici etc., şi care pot fi superioare sau inferioare preţurilor
de achiziţie.
Funcţionarea pieţei de capital este influenţată şi, la rândul ei, influenţează întregul
mecanism economico-financiar, în special, ciclul afacerilor. Dacă cheltuielile de investiţi
încep să scadă, efectul este scăderea producţiei şi a ocupării forţei de muncă, iar stoparea
declinului investiţiilor poate fi realizată de guverne prin reducerea impozitelor şi taxelor
pentru a proteja veniturile şi permite ocuparea normală a forţei de muncă.
46
O politică monetară restrictivă cu rate înalte ale dobânzii şi cu o politică fiscală
excesivă, determină o scădere accentuată a cheltuielilor de investiţii.
Modalităţile de punere în circulaţie a acţiunilor existente în ţările cu tradiţie în acest
domeniu urmăresc o distribuire rapidă a acţiunilor noilor societăţi în masa doritoare de a
subscrie. Plasarea acţiunilor se face prin intermediul băncilor ce au un număr de sucursale şi
filiale teritoriale, iar pentru o şi mai bună activitate, mai multe bănci pot forma împreună un
sindicat financiar de emisiune(care se poate ocupa, deopotrivă, şi de secţiuni şi de
obligaţiuni).
Există trei de sindicate financiare de emisiune, care au competenţe diferite.
a)Sindicatele de plasament sunt simple intermediare între întreprinderile emitente de
titluri de valoare şi masa de doritori de a subscrie, negarantând reuşita emisiunii de acţiuni şi
obligaţiuni, ele fiind plătite de întreprinderea emitentă cu un comision de plasament.
b)Sindicatele de angajare fermă subscriu ele însele întregul volum de emisiuni de
titluri de valoare la un anumit preţ şi, apoi, le difuzează în public la alt preţ, câştigând
diferenţa, ele fiind interesate total în reuşită, dar şi în ocuparea unor pachete de control.
c)Sindicatele de garantare sunt acele sindicate care asigură(garantează)reuşita plasării
titlurilor fără a le cumpăra ele însele, dar percepând un comision de garantare mult mai mare
decât cel de plasament, deoarece, dacă nu se pot plasa toate titlurile, cele nevândute sunt
păstrate de aceste sindicate.
Cererea şi oferta de capital pe piaţa financiară internă

În România ca şi în toate celelalte ţări est-europene, se pune problema constituirii unor
pieţe de capital, reglementate în conformitate cu elementele economiei de tranziţie. Apariţia şi
funcţionarea pieţei de capital depinde, esenţial, de procesul privatizării, care generează atât
piaţa primară financiară, cât şi piaţa secundară. Transferul de proprietate dinspre sectorul de
stat înspre întreprinzătorii privaţi trebuie să se facă concomitent cu crearea mecanismelor
economico-financiare pentru realizarea transferului de capital şi funcţionarea economiei de
piaţă, în care piaţa capitalurilor şi bursa de valori joacă un rol esenţial.
Pentru întreprinderile mici, transferul de proprietăţi se poate realiza direct, fără
implicarea pieţei de capital, pe calea vânzării de active reale sau de titluri de proprietate către
angajaţi sau terţi. Pentru întreprinderile mari, majoritare în România, se impune însă
intervenţia sistemului financiar-bancar, care să preia funcţia de transfer al activelor dinspre
stat înspre masa investitorilor particulari.
Multe ţări est-europene, printre care şi România, încearcă să urmeze exemplul Cehiei,
care a adoptat metoda privatizării de masă prin distribuirea de cupoane sau certificate de
proprietate. Aceste certificate reprezintă titluri financiare cu caracter special
faţă de valorile mobiliare tradiţionale.
Procesul privatizării în România a început prin promulgarea unor legi (Legea
nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii autonome şi societăţi
comerciale; Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr.58/1991 privind
privatizarea societăţilor comerciale cu capital se stat; Normele metodologice privind vânzarea
de active şi apoi Normele de vânzare a acţiunilor etc.) şi constituirea unor instituţii(ANP-
Agenţia Naţională de Privatizare; FPS- Fondul Proprietăţii de Stat; FPP- Fondul Proprietăţii
Private; AVM- Agenţia Valorilor Mobiliare; ARD- Agenţia Română de Dezvoltare etc).
În urma finalizării acestui proces, proprietatea asupra activelor productive din
economia naţională va avea următoarea distribuţie:
statul, pentru activele aparţinând regiilor autonome şi FPS;
proprietarii privaţi individuali, pentru activele aparţinând firmelor personale
sau mixte;
proprietarii privaţi asociaţi, pentru activele aparţinând societăţilor pe acţiuni
(cu capital privat sau mixt), asociaţiilor cooperatiste etc
47
Schimbarea proprietăţii va conduce la restructurarea calităţii de investitori, aceştia
putând fi:
investitori particulari, respectiv cetăţeni deţinători de capital, pe care îl
transformă direct în active sau acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de capital;
investitorii instituţionali, respectiv societăţi sau entităţi care deţin pachete de
acţiuni (bănci, societăţi de plasament, inclusiv FPP- urile, casele de asigurări,
autorităţile locale sau guvernamentale).
Piaţa financiară primară în România s-a creat într-o primă etapă, prin realizarea
emisiunii şi distribuirii directe de către emitent a titlurilor, cu efectuarea operaţiilor de
informare a publicului, cu încercarea de a conferi siguranţă, operativitate şi transparenţă în
emisiunea şi distribuirea titlurilor, chiar şi în cazul privatizării prin MEBO.
Prin noile reglementări, marea privatizare se bazează pe vânzarea de acţiuni prin ofertă
publică, adresată publicului larg sau către mai mult de 100 persoane.
Oferta publică poate fi făcută direct de către emitentul sau de către o societate de
intermediere autorizată de AVM, care se va avea alături ANP, FPP şi FPS.
Piaţa financiară secundară înseamnă apariţia şi funcţionarea bursei de valori, alături de
sistemul bancare. Tranzacţiile bursei apar inevitabil de îndată ce în economie au fost emise şi
distribuite titluri financiare, astfel că va avea loc vânzarea, cumpărarea, schimbul de valori
mobiliare, iar marea privatizare va genera aceste procese.
Existenţa pieţei secundare garantează deţinătorilor că aceste valori mobiliare sunt
negociabile, adică pot fi valorificate oricând, deci se poate vinde şi cumpăra, altfel ele
neavând o valoare într-o economie. Piaţa secundară este segmentul cel mai mobil al
manifestării cererii şi ofertei de capital financiar, iar cursurile valorilor negociate reprezintă
indicative barometrice ale stării economice ale unei ţări, ale unei regiuni şi chiar pe plan
mondial. Deci, negociabilitatea este caracteristica ce îi atrage pe cei care intră e piaţa primară,
din care pot ieşi oricând cu ajutorul pieţei secundare. În acelaşi timp, piaţa secundară reglează
consumul economic, armonizând dorinţa de câştig cu cea de acoperire a unor riscuri.
În România, bursa de valori a fost reînfiinţată, ca instituţie, în 1991.Instituţie
nonprofit, bursa, în general, asigură condiţiile de întâlnire în acelaşi loc şi în acelaşi timp a
unei multitudini de cumpărări şi vânzări care tranzacţionează în condiţiile unor reguli stricte
de licitaţie, obligatorii, cu participarea egală, fără nici o discriminare. Bursa de valori, ca parte
a pieţei secundare asigură tranzacţiile cu principalele titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni) şi
opţiuni (contracte) existente într-o economie sau zonă geografică a unei ţări.
Deschiderea bursei în ziua de 20 noiembrie 1995 în România este semnul depăşirii
pragului critic prin procesul creării pieţei de capital, deoarece bursa este o piaţă concurenţială
aproape perfectă, a cărei funcţionare este supusă legii cererii şi ofertei. Confruntarea
capitalurilor disponibile pentru a se investi cu oferta de titluri de valoare stabileşte cursul
acestora. Dacă există o abundenţă a capitalurilor disponibile, cursul urcă şi piaţa este „fermă”,
pe când dacă sunt capitaluri disponibile puţine, cu cerere mică, cursul scade şi piaţa este
„grea”.
În toate ţările dezvoltate există organisme însărcinate să vegheze la protecţia
economiilor publice în valori mobiliare.
Bursele de valori joacă rolul unui „barometru” al evoluţiei economico-financiare dintr-
o zonă geografică, dintr-o ţară sau din dintr-o regiune a lumii. Prin urmărirea indicilor
cursului acţiunilor (renumiţi fiind: DOW- Jones, Standard&Poor în SUA, Nikkei în Japonia,
Financial Times în Marea Britanie, FAZ în Germania), se pot trage concluzii privind
conjunctura economică.
Practic, bursele de valori facilitează procesul de acumulare a capitalurilor în scopul
finanţării activităţilor rentabile, cerute de nevoile reale ale economiei. Astfel când investitorii
cumpără acţiuni sau obligaţiuni nou-emise, banii lor (economisiţi sau neconsumaţi), ajung în
diverse societăţi comerciale, care îl vor folosi la crearea de noi active fixe sau circulante, deci
se generează expansiunea capitalului productiv. De asemenea, bursele de valori facilitează
48
orientarea fluxului de capitaluri spre acele domenii şi activităţi apreciate ca fiind cele mai
rentabile de către masa de investitori şi impuse de cererea reală a pieţei.
În concluzie, oferta internă de capital în România trebuie să vină din partea diverselor
societăţi comerciale şi din partea unor instituţii şi entităţi (bănci, case de asigurări, primării,
stat). Cererea de capital trebuie, de asemenea, identificată de diverşi întreprinzători privaţi,
societăţi comerciale, în vederea realizării unor proiecte de investiţii, şi de organisme locale şi
guvernamentale pentru realizarea de investiţii publice, punerea de acord a cererii şi ofertei de
capital făcându-se prin intermediul pieţei primare şi secundare.
În România, în afară de legile şi instituţiile create în sprijinul privatizării şi în vederea
creării şi funcţionării pieţei de capital, este necesară crearea încrederii şi abilităţilor de a lucra
cu hârtii de valoare, în condiţiile unui risc legat strict de afaceri, eliminând riscul generat de
lipsa fermităţii în aplicarea legilor sau de instabilitatea politico-socială şi de corupţie.
În concluzie, plasamentele de titluri pe pieţele naţionale de capital, primare şi
secundare sunt vitale într-o economie de piaţă. Piaţa primară se ocupă de valorile mobiliare
emise de societăţile comerciale, regii autonome, instituţii financiar-bancare, municipalităţi şi
guvern, titluri emise în scopul atragerii de capitaluri financiare, destinate realizării unor
investiţii productive. Un rol important pe piaţa primară revine băncilor comerciale- care se
comportă ca brokeri şi comercianţi- ce subscriu la noile emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni1.
Există mai multe tipuri de acţiuni şi obligaţiuni , caracterizate printr-o multitudine de
elemente: cursul acţiunii nominative sau la purtător, obligaţiuni nominative sau la purtător,
preţul emisiunii, rambursarea prin tragere la sorţi sau prin răscumpărare etc2.
Piaţa secundară este reprezentată, în principal, de bursa de valori care are reguli de
funcţionare bine precizate şi care execută tranzacţii la vedere sau tranzacţii la termen (1, 3, 6
luni sau mai mult), oferte publice etc.
Plasarea internaţională a valorii mobiliare emise de agenţii economici din cadrul unei
economii se realizează fie pe piaţa de capital a altei ţări, ca piaţă de titluri străine, fie pe o
piaţă internaţională ca o piaţă a economisirii de acţiuni sau euroobligaţiuni etc.
Volumul total al emisiunii de obligaţiuni internaţionale a crescut continuu, dar din
aceste plasamente, 54% revin ţărilor dezvoltate, 29% celor în curs de dezvoltare, 12%
organismelor internaţionale şi doar 4% ţărilor est-europene. România a avut un singur
plasament – în Kuweit, în anul 1976.
Bursa de valori clasică şi operaţiuni de bursă.

Acţiunile şi obligaţiunile se negociază la bursa de valori. Bursa de valori este piaţa
hârtiilor de valoare, centrul speculaţiei cu valori mobiliare. Dar activitatea de bursă are o sferă
mai cuprinzătoare decât cea a valorii mobiliare.
Bursa este o piaţă, forma perfectă a pieţei. Ea este ultimul etaj al schimburilor, cea mai
organizată formă a acestora.
Piaţa are un sens larg şi se referă la toate formele de schimb, de îndată ce depăşesc
autoaprovizionarea. Noţiunea de piaţă este echivalentă în acest sens larg cu schimbul,
circulaţia, distribuţia, cu economia de piaţă privită ca sistem.
Bursa este locul întâlnirii unor agenţi importanţi, ca şi a intermediarilor unde se
tranzacţionează mărfuri, asigurările maritime, participările de capital. Bursa este o piaţă
monetară, o piaţă financiară, o piaţă de valori.
Bursele sunt o creaţie a epocii moderne. Bursa s-a dezvoltat încă din secolul XIV-lea
în bzinul mediteranian- Veneţia, Florenţa, Genova, Barcelona, Masilia. În secolul al XIX-lea,
1
Aşa cum se ştie, acţiunile sunt valori mobiliare, certificate, care reprezintă o cotă parte din capitalul social şi
dau dreptul la administrarea societăţii, aducând un venit variabil-adică dividende. Obligaţiunile sunt titluri de
credit, creanţe, care dau dreptul posesorului la un venit fix anual sub formă de dobândă, plătibilă indiferent de
profitul realizat de societate.
2
G. Anghelache, I. Dardac, N. Stancu –Pieţe de capital şi bursa de valori, Adevărul, Bucureşti, 1992
49
centrul activităţii bursiere s-a mutat în Anglia, în prima jumătate a secolului nostru în S.U.A.,
iar la sfârşitul secolului nostru în Japonia, la Tokio.
Bursa este o piaţă carateristică societăţii întemeiate pe proprietatea privată. Ea
reuneşte într-un anume loc, la anumite ore din zi, în anumite zile ale săptămânii, vânzătorii şi
cumpărătorii de valori mobiliare, mărfuri sau reprezentanţii acestora.
Deosebirea între o piaţă obişnuită şi bursă o formează modul de negociere. La bursă,
negocierea se face după anumite reguli, stabilite şi acceptate în prealabil de către participanţii
la operaţiunile bursei, reguli numite uzanţe, precizate prin regulamentul acesteia.
După obiectul lor, bursele pot fi de două feluri1:
bursele de mărfuri şi servicii şi
bursele de valori şi schimb.
După forma de proprietate şi organizare, bursele pot fi private (înfiinţate şi organizate
de către particulari, sub formă de societăţi pe acţiuni ) şi burse de stat (înfiinţate şi
administrate de către autoritatea publică, frecvent de către camerele de comerţ).
Bursa este piaţa hârtiilor de valoare sau a mărfurilor pe care se confruntă cererea şi oferta
în forma ei cea mai amplă de pe teritoriul unei ţări sau pe un plan internaţional larg.
Din punct de vedere al monedei şi creditului, un interes aparte prezintă bursele de
valori. Bursele de valori sunt situate în principalele centre financiare ale lumii occidentale.
Cea mai celebră din lume este „New York Stock Exchange”, de pe Wall Street, în timp ce cea
mai proeminentă bursă din Europa este bursa „London Stock Exchange”.
Mijlocitorii în operaţiunile de bursă se numesc la bursele franceze curtieri, iar la
bursele germane borsernmakler. În Anglia există două categorii de mijlocitori: brokeri şi
dealeri.
Tranzacţiile se încheie prin strigături publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali,
într-un perimetru circular numit ring sau corbeille.
Speculaţia cu hârtiile de valoare la bursă este legată de desele oscilaţii ale cursurilor lor.
Într-un timp scurt, cursul hârtiilor de valoare poate fi supus unor fluctuaţii accentuale, în
funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. Dacă în viitorul apropriat se întrevede creşterea
dividendelor la anumite acţiuni, cererea pentru acţiunile respective sporeşte, iar oferta lor
scade; dimpotrivă, când se întrevede înrăutăţirea situaţiei unei întreprinderi-societate pe
acţiuni şi scăderea dividendelor, cererea pentru acţiunile întreprinderii date scade, iar oferta
lor creşte. În primul caz, cursul hârtiilor de valoare creşte. În al doilea caz, cursul hârtiilor
de valoare scade. Cererea şi oferta se modifică şi în cazul efectelor publice- a
obligaţiunilor(titlurilor de rentă)emise de către stat şi ea influenţează asupra cotări lor.
Bibliografie
1. Anghel, N., Piaţa de capital şi eficienţa investiţiilor,Ed. Dova, Craiova, 1996
2. Anghelache, G., Dardac, I., Stancu, N., Pieţe de capital şi bursa de valori, Adevărul,
Bucureşti, 1992
3. Francu, M.,Piaţa de capital, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti 1998
1
Francu, M.,Piaţa de capital, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti 1998
50
SECŢIUNEA 3
INFORMATICĂ, STATISTICĂ ŞI MATEMATICĂ
51
INTERNETUL, PARTEA VĂZUTĂ ŞI NEVĂZUTĂ
Masterand Codruţa-Petronela BOUARU,

Lect. univ.dr. Doru TILIUŢE,
Abstract
The paper presents the main aspects of cookies risks and their opportunities web
application programming. Examples about setting, sending and accessing cookies are
included.
1. Introducere
Termenul de cookie a fost introdus de Lou Montulli, unul dintre autorii specificaţiei
tehnice a browserului Netscape, care în versiunea 1.1 avea implementat în premieră
mecanismul de cookie-uri. Cookie-urile au apărut din necesitatea de a păstra o serie de
informaţii privitoare la clienţii serverelor de Web pe calculatoarele acestora pe durata uneia
sau mai multor sesiuni de lucru. La rândul ei această cerinţă a fost determinată de dorinţa de a
folosi Web-ul şi în alte scopuri decât cele de informare prin consultarea de documente statice.
Dezvoltarea limbajelor de programare pentru Internet a permis realizarea de pagini cu
conţinut dinamic, actualizat în permanenţă. Pentru a înţelege mai bine motivul pentru care a
fost necesară introducerea acestor variabile, vom prezenta pe scurt modul de funcţionare a
Webului. Atunci când un client tastează o adresa în caseta de adrese a navigatorului şi apasă
tasta Enter sau face clic pe un link într-o pagină, navigatorul lansează o cerere către serverul
Web care găzduieşte pagina solicitată. Cererea este formată din unul sau mai multe antete
HTTP, care conţin informaţii despre configurarea navigatorului şi tipul de date acceptat de
acesta, precum şi cererea propriu-zisă. Serverul preia cererea şi dacă poate să o rezolve, va
furniza pagina solicitată, precedată de unul sau mai multe antete de răspuns. După servirea
clientului conexiunea dintre client şi server se întrerupe, serverul aşteptând noi cereri, care pot
veni de la acelaşi client sau de la alţi clienţi. Serverul nu are nici o posibilitate să identifice
clienţii care au făcut cererea atât timp cât toate variabilele schimbate pe parcursul unei
tranzacţii cerere-răspuns sunt distruse după întreruperea conexiunii. Limbajul HTML, folosit
în construcţia paginilor Web, nu are posibilitatea de a scrie fişiere pe discul clientului iar
memorarea informaţiilor pe serverul de Web este nefezabilă deoarece ar duce la
suprasolicitarea acestuia şi ocuparea unui volum imens de memorie pe harddisk, inclusiv cu
date pe care nu le va folosi niciodată. Pentru multe servere nici nu este important să-şi
identifice clienţii; altfel se pune însă problema serverelor care găzduiesc aplicaţii pentru
tranzacţii bancare, comerciale şi în general aplicaţii care presupun un grad de confidenţialitate
a datelor schimbate între server şi client. Cookie-urile completează reprezintă veriga lipsă în
acest mecanism, ele constând într-o procedură standard care permite ca un server (site) Web
să trimită anumite informaţii pe calculatorul unui client (utilizator), prin intermediul
browserului, să ceară clientului să stocheze aceste informaţii pentru ca, ulterior, în diferite
circumstanţe, navigatorul să returneze informaţiile spre serverul WWW. Cookie-urile create
de un server şi stocate la client sunt disponibile doar respectivului server, neputând fi citite de
alte servere pe care clientul le accesează ulterior. În prezent majoritatea siturilor utilizează
cookies: Yahoo, Google, E-comerce (www.e-comerce.com), etc. Fişierele cookie sunt de tip
text, iar locul unde acestea sunt stocate pe disk depinde de navigatorul utilizat. Astfel Internet
Explorer le depozitează în dosarul Cookies (localizat în dosarul Windows) - dacă opţiunea de
validare a cookie-urilor este activată -, autorul lor putând fi identificat după şirul de caractere
52
care urmează simbolului @. Deşi sunt fişiere text, citirea informaţiilor stocate prin
vizualizarea conţinutului într-un editor de text poate fi o sarcină destul de dificilă, figura 1.
Figura 1. Conţinutul unui fişier cookie, cu doar două variabile, deschis cu NotePad
2. Cookie-uri bune şi cookie-uri mai puţin bune

Cookie-urile pot fi privite aşadar ca un mijloc persistent de stocare a datelor pe
calculatorul clientului Web în ideea de a fi accesate ulterior de către server cu scopul
reconstituirii preferinţelor acestuia în cadrul diferitelor tranzacţii în comerţul electronic, al
completării automate a unor câmpuri din formulare, a datelor de autentificare, etc. Acestea ar
fi cele bune. Siturile comerciale precum Amazon.com folosesc cookie-uri pentru a le asocia cu
cumpărarea de cărţi, altele, cum ar fi cele care permit expedierea de mesaje SMS, le folosesc
pentru a recunoaşte clientul pe o durata limitată de timp după logarea acestuia (timp necesar
scrierii unui număr de mesaje şi trimiterii lor). Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul
tranzacţiilor comerciale sau bancare: după ce clientul s-a identificat cu un username şi o
parolă, în antetul paginii de confirmare a logării este expediat un cookie care este memorat pe
discul clientului. După ce clientul completează toate datele (bunurile pe care doreşte să le
cumpere, cantitatea, mod de plată, sume transferat, etc.) apasă butonul de expediere a acestor
date către server. Odată cu aceste date este expediat şi cookie-ul, serverul putând astfel să
stabilească dacă datele provin de la clientul care s-a identificat în precedenta conexiune. Dacă
cookie-ul nu este prezent, serverul va refuza tranzacţia şi va cere clientului să se identifice din
nou. Motivele pentru care un cookie ar putea lipsi vor fi arătate în următoarea secţiune.
Cei care petrec mult timp navigând pe Internet nu trebuie să se mire dacă, de la un
moment dat, încep să primească oferte pentru produse sau servicii pe care nu le-au solicitat,
sub forma unor ferestre pop-up. Este o strategie a tuturor siturilor care oferă “ceva” gratuit să
aibă relaţii de parteneriat cu firme specializate în reclamă. La vizitarea unui asemenea sit,
firma de publicitate primeşte date despre comportamentul clientului pe respectivul site, - prin
comportament înţelegând acţiunile întreprinse şi detectabile de către browser - creează un
profil al clientului pe baza căruia îl va “bombarda” cu reclame personalizate. Un exemplu
foarte cunoscut îl reprezintă situl www.e-comerce.com. Pe lângă cookie-ul aparţinând sitului
respectiv, pe discul clientului sunt stocate o serie de cookie-uri aparţinând serverului double-
click. Acesta din urmă “se face vinovat” de crearea profilului clientului şi “coruperea” lui cu
mesaje publicitare din sfera lui de interese. Acestea ar fi cookie-urile mai puţin bune,
deoarece ele nu vin nemijlocit în sprijinul clientului ci promovează, de o manieră destul de
agresivă, produse şi servicii de care clientul a fost cândva interesat. Prin “grija” proiectantului
unui astfel de sit, fişierele cookie stocate la client au o durată de viaţă mult mai mare decât
cele din prima categorie, încât utilizatorul este recunoscut chiar dacă o bună perioadă de timp
nu a mai accesat respectivele situri.
3. Atributele unui cookie

Am arătat în paragraful anterior că durata de viaţă a unui fişier cookie este variabilă,
funcţie de natura sitului care îl creează. Din motive de securitate, un sit care realizează
tranzacţii comerciale sau bancare va crea fişiere cu durată de viaţă scurtă, pentru a preveni
posibilitatea ca o altă persoană decât cea care s-a identificat, având acces la calculatorul
acesteia, să realizeze o tranzacţie în numele primei persoane. La polul opus se află siturile de
publicitate, al căror interes este să poată identifica un fost vizitator după cât mai mult timp.
53
Stabilirea timpului de viaţă al unui fişier cookie se face prin intermediul unuia din atributele
sale şi anume expires. O variabilă cookie are câteva atribute:
• nume (name) - specifică numele variabilei,
• valoare (value) - specifică valoarea variabilei,
• expirare (expires) - indică data şi ora la care expiră variabila; după acea dată şi oră
variabila nu mai este disponibilă sitului care a creat-o,
• domeniu (domain) - specifică numele de domeniu pentru care este disponibila variabila
cookie; în lipsa argumentului variabila este disponibilă numai serverului web care a creat-
o,
• cale (path) - indică cataloagele de pe server care pot avea acces la variabilele cookie. În
mod implicit variabilele cookie sunt accesibile scripturilor (programelor) din catalogul
(dosarul) unde se găseşte scriptul care le-a creat, precum şi tuturor cataloagelor incluse.
Dacă se doreşte ca variabilele să fie accesibile şi scripturilor din alte cataloage, acest lucru
trebuie specificat în cale,
• sigur (secure) - este un atribut fără argument, poate avea doar două valori: 0 dacă se
foloseşte o conexiune HTTP obişnuita şi 1 dacă se foloseşte o conexiune sigură (HTTPS).
Un fişier cookie aflat pe discul clientului este accesibil unui program de pe server
numai dacă întruneşte toate condiţiile de validitate (se potrivesc domeniul, calea de directoare,
timpul de expirare şi securitatea canalului de comunicaţie). Serverul primeşte de la client, în
antetul HTTP, o linie de forma: Cookie: nume1=valoare1; nume2=valoare2....
În aceste condiţii este destul de uşor ca un fişier cookie să devină indisponibil. Iată doar
câteva motive:
• Fişierul lipseşte efectiv de pe discul client. Aceasta poate avea două motive, fie a fost şters
de către utilizator, fie navigatorul a fost setat să nu accepte fişiere cookie
• Fişierul exisă pe disc dar data expirării este depăşită
• Fişierul există pe disc dar este vid. Cauza o constituie suprascrierea fişierului cu un altul
cu acelaşi nume dar gol sau cu termenul de expirare setat în trecut. Metoda este folosită la
încheierea unei tranzacţii pentru a şterge informaţiile de autentificare, ca măsură
suplimentară de siguranţă.
4. Programarea cookie-urilor
Programarea variabilelor cookie are în vedere atât crearea cât şi accesarea lor. Aşa
cum am arătat mi devreme, cookie-urile sunt create de către servere, prin intermediul unor
programe (sau scripturi) care rulează pe server (server-side). Accesul la datele conţinute de
fişierul cookie poate fi obţinut atât de client, prin intermediul programelor client-side, cât şi
de către server, prin intermediul programelor server-side. Fiecare limbaj de programare pe
partea de server are mecanisme de creare a variabilelor cookie. În PHP, un limbaj de scripting
foarte puternic şi orientat pe crearea de pagini Web dinamice, crearea unei variabile cookie se
face prin intermediul funcţiei setcookie(), care are următoarea formă:
setkookie(nume, valoare, expirare, cale, domeniu, sigur)
Următorul script PHP creează un fişier cookie care memorează variabilele nume cu
valoarea alina şi băutura_preferata cu valoarea pepsi, timpul de expirare fiind stabilit la 30
minute:
<?php
setcookie(“nume”, “alina”, time()+1800);
setcookie(“bautura_preferata”, “pepsi”, time()+1800);
?>
Modul de accesare a cookie-urilor este specific fiecărui limbaj de programare. Cu
ajutorul obiectului document “document.cookie”, JavaScript returnează un raport detaliat a
tuturor cookie-urilor neexpirate asociate documentului respectiv. Mai important este însă
accesul la variabilele cookie a programelor de pe server, cel care trebuie să valorifice
respectivele informaţii. În PHP valorile cookie-urilor sunt disponibile în mai multe moduri.
54
Ele sunt disponibile ca variabile globale şi pot fi vizualizate cu ajutorul funcţiei phpinfo(),
figura 2.
Figura 2 Variabila _SERVER[“HTTP_COOKIE”] conţine setul de duple nume-valoare

memorate în fişierul cookie de pe calculatorul clientului
Pentru a putea fi folosite prin program, ele se pot accesa prin intermediul tabloului
asociativ HTTP_COOKIE_VARS sau, la versiunile ulterioare lui PHP 4.1.8, prin intermediul
variabilei predefinite “$_COOKIE”. Următorul script PHP
<?php
foreach($_COOKIE as $nume =>$valoare)
echo “<br> $nume -> $valoare”;
?>
are ca rezultat afişarea în fereastra browserului a numelor şi valorilor asociate, citite din
fişierul cookie, figura 3.
Figura 3 Datele memorate în fişierul cookie pot fi citite şi chiar afişate de programele care
rulează pe server
Celelalte atribute, timp de expirare, cale şi domeniu pot fi accesate cu funcţia
SESSION_GET_COOKIE_PARAMS() dacă acestea au fost setate în cadrul unei sesiuni.
Următorul script PHP setează o variabilă cookie, setează valorile pentru durata de expirare,
cale şi nume domeniu în cadrul unei sesiuni, valori pe care apoi le citeşte utilizând funcţia
amintită şi le afişează:
<?php
setcookie(“nume”, “Valy”, time()+1800,1);
session_set_cookie_params(time()+1800,”../teste”,”usv.ro”
);
$params = SESSION_GET_COOKIE_PARAMS();
echo “<br>$params[lifetime]”;
echo “<br>$params[path]”;
echo “<br>$params[domain]”; ?>
Rezultatul poate fi vizualizat în figura 4.
Figura 4 Atributele liftime, path şi domain citite cu SESSION_GET_COOKIE_PARAMS() şi

afişate în fereastra browserului
În ASP se poate folosi “REQUEST.COOKIES”.
55
5. Limite
Deşi reprezintă o soluţie convenabilă din punct de vedere tehnic cât şi al simplităţii,
folosirea variabilelor cookie are câteva limite:
• un sit poate stoca maxim 20 de variabile în limita a maximum 4KB. Dacă unele
tehnici, cum este cea de serializare-deserializare a datelor conţinute de un cookie
poate ocoli limita de 20 de variabile, cea de 4KB nu poate fi evitată,
• sunt tipuri si versiuni de browsere care nu manipulează corect acest tip de
variabile; nu există certitudinea ştergerii lor pentru a preveni citirea ulterioară,
• utilizatorii pot dezactiva variabilele cookie prin opţiuni ale browserului, ceea ce le
face, automat, inutile
• există posibilitatea ca pe calculatorul clientului fişierele cookie să poată fi citite şi
de alte persoane, ceea ce le conferă un grad de securitate redus.
6. Concluzii
Cookie-urile sunt, fie că ne place sau nu, o realitate pe Internet de care nu putem face
abstracţie. Responsabilitatea pentru modul şi scopul în care sunt utilizate revine
programatorilor siturilor Web iar asumarea riscurilor sau avantajelor care decurg revine
utilizatorilor. Putem beneficia de o navigare cu un grad mai mare de “intimitate” dar mai
puţin confortabilă ori de câte ori navigatorul este orientat spre situri care utilizează cookies
sau dimpotrivă, putem avea o navigare “lină” acceptând ideea că cineva, undeva, ştie ce
facem, care sunt gusturile şi preferinţele noastre.
Bibliografie
1. Sabin Corneliu Buraga, Cookie-uri, www.pcreport.ro.
2. Cristian Salvan, JavaScript & cookies, www.pcreport.ro.
3. Sit Emil & Fu Kevin, Inside risks, Communications of the ACM., sept 2001.
4. Bill McCarty, PHP4, Ed. Teora, 2002, trad. M. Mănăstireanu
5. www.php.net
56
CUNOŞTINŢELE ÎN GENETICA VEGETALĂ
Lect. univ. drd Nicolae MORARIU

Asist. Sorin VLAD
Lect. univ. drd. Romulus VANCEA
Abstract
The paper below presents a series of concepts used in artificial intelligence, the
problems tackled since the emergence of the domain, the steps followed in order to compose
artificial inteligence applications. Starting from the assesment that, in present days,
development environments of the knowledge based systems comprise interface components
with high level, object oriented programming languages, database administration systems
etc., and some artificial intelligence applications are developed with languages such as C,
Prolog, the paper describes the architecture of a knowledge based system in vegetal genetics,
considering the premises regarding the description of the genetic material preserved in a
gene bank and solving the research problems related to this field.
Sistemele bazate pe cunoştinţe, sunt aplicaţii destinate rezolvării problemelor ce

necesită raţionament bazat pe cunoştinţe.
Un sistem inteligent bazat pe cunoştinţe este deci un sistem capabil să deducă noi
cunoştinţe pe bază de raţionament utilizând cunoştinţele acumulate până la un moment dat.
Cunoştinţele pot fi de trei tipuri [FLAM02]: fapte care exprimă propoziţii şi date
valide, presupuneri care reprezintă propoziţii plauzibile, folositoare în rezolvare, şi euristici
care descriu metode de aplicare ale unor judecăţi în situaţii în care nu există un algoritm
general valid.
Cunoştinţele cuprind atât fapte ce reprezintâ lucruri adevărate despre lumea reală, cât
şi proceduri de raţionament care permit urmărirea raţionamentului între fapte.
Prin urmare în cadrul unui sistem bazat pe cunoştinţe trebuie avute în vedere pe de o
parte reprezentarea şi organizarea cunoştinţelor, iar pe de altă parte instrumentele (limbaje)
care să permită descrierea şi prelucrarea cunoştinţelor.
Reprezentarea cunoştinţelor în aplicaţiile de inteligenţă artificială se poate realiza în
două moduri şi anume:
- Reprezentarea simbolică a cunoştinţelor şi utilizarea unor modele logice pentru a deduce
noi cunoştinţe din faptele memorate în baza de cunoştinţe
- Memorarea dispersată a informaţiei în cadrul unei reţele neuronale artificiale prin
stabilirea unor valori corespunzătoare ale ponderilor conexiunilor sinaptice dintre neuronii
reţelei.
Sunt cunoscute până în prezent următoarele metode de reprezentare a cunoştinţelor:
- reprezentarea cunoştinţelor prin reguli de producţie
- reprezentarea cunoştinţelor prin reţele semantice
- reprezentarea cunoştinţelor prin cadre
- reprezentarea cunoştinţelor prin reţele neuronale
Cercetările în domeniul inteligenţei artificiale efectuate la începutul apariţiei
disciplinei au avut în vedere rezolvarea unor probleme privind demonstrarea teoremelor şi
jocurile.
57
În programele elaborate pentru rezolvarea acestor probleme, timpul de calcul creşte
exponenţial în raport cu numărul de date de intrare sau cu numărul de alternative ce trebuie
investigate pentru găsirea soluţiei.
O altă categorie de probleme abordate o constituie acele probleme care implică un
grad înalt de expertiză umană, cum ar fi diagnosticul medical, managementul, proiectarea şi
rezolvarea problemelor inginereşti şi care necesită modelarea unor cantităţi mari de
informaţii, informaţii greu de formalizat, cum ar fi experienţa şi intuiţia.
Mai recent cercetările în domeniul inteligenţei artificiale s-au orientat spre imitarea
altor capacităţi umane cum ar fi limbajul, văzul, auzul.
Rezolvarea acestor probleme necesită atât algoritmi sofisticaţi de prelucrare cât şi
dispozitive tehnice complicate.
Cercetătorii în domeniul inteligenţei artificiale au ajuns la concluzia că realizarea unui
sistem inteligent capabil să rezolve probleme complexe necesită un volum substanţial de
cunoştinţe specifice domeniului, importanţa cunoştinţelor în programele de inteligenţă
artificială fiind susţinută şi de constatarea că un specialist într-un anumit domeniu nu poate
lucra performant în alte domenii oricât de mare ar fi capacitatea lui intelectuală.
Având în vedere rolul cunoştinţelor specifice domeniului în rezolvarea unei probleme
s-a dezvoltat o nouă concepţie a sistemelor de inteligenţă artificială: sistemele bazate pe
cunoştinţe.
În realizarea sistemelor bazate pe cunoştinţe s-au conturat două abordări principale:
- Sisteme expert bazate pe reguli în care cunostinţele sunt reprezentate prin reguli de
producţie. O problemă în această abordare o constituie construirea bazei de cunostinţe.
- Sisteme expert bazate pe reţele neuronale în care baza de cunoştinţe este creată automat
de un algoritm de învăţare plecând de la o mulţime de exemple de învăţare. Baza de
cunostinţe este implicit reprezentată de ponderile conexiunilor dintre neuroni şi nu există
o bază de cunoştinţe explicită ca în abordarea bazată pe reguli.
Avantajele şi dezavantajele fiecăreia dintre abordări sunt complementare şi de aceea s-
au definit modele mixte (hibride) care combină avantajele celor două tipuri de sisteme.
Evoluţia aplicaţiilor de Inteligenţă Artificială poate fi rezumată astfel[FLAM02]:
- Realizarea de sisteme generale bazate pe metode de raţionament puternice care să
funcţioneze şi în cadrul unor cunoştinţe limitate despre domeniul abordat (pot rezolva
doar probleme simple: demonstrare teoreme, jocuri, anii 60-70).
- Realizarea de sisteme în care cunoştinţele au un rol predominant – sistemele bazate pe
cunoştinţe (Ex: DENDRAL, MYCIN, anii 70-80).
- Integrarea aplicaţiilor de inteligenţă artificială în cadrul unor sisteme care includ
componente de programare clasică şi realizarea de interfeţe cu limbaje de programare de
nivel înalt, orientate pe obiecte şi sisteme de gestiune a bazelor de date.
- Trecerea de la sistemele realizate pe calculatoare specializate(ex: maşina Lisp Symbolics)
la realizarea de sisteme scrise in C, C++ pe staţii Unix şi calculatoare PC.
- Trecerea de la sisteme cu caracter general la sisteme orientate pe problemă.
- Trecerea de la SBC bazate numai pe reguli de producţie la sisteme ce cuprind diverse
forme de reprezentare şi prelucrare a cunoştinţelor.
- Trecerea de la integrarea fixă între diversele componente ale unui sistem, la asamblare
componente care cooperează inteligent (Sisteme cooperative inteligente).
Preocupări actuale:
- Realizarea agenţilor inteligenţi (agenţi software, asistenţi personali software, interfeţe
inteligente, interfeţe adaptive) este cea mai recentă preocupare în domeniu.
- Extragerea cunoştinţelor din baze şi depozite (magazii) de date – tehnologiile OLAP
(OnLine Analytical Processing), DM (Data Mining).
- Interconectivitate globală – Internet, intranet/extranet, baze de date.
58
Sistem bazat pe cunoştinţe privind resursele genetice vegetale
Resursele genetice vegetale reprezintă toate formele de viaţă din domeniul vegetal:
plantele sălbatice, formele vechi cultivate, soiurile şi populaţiile locale, buruienile, formele
ameliorate, etc.
Asigurarea securităţii alimentare în condiţiile exploziei demografice impune păstrarea
resurselor genetice vegetale, în mod deosebit a celor ameninţate cu dispariţia şi identificarea
de noi specii dintre cele sălbatice, susceptibile să devină noi plante de cultură.
Se impune astfel colectarea, evaluarea şi conservarea resurselor genetice vegetale, în
acest scop fiind create o serie de instituţii şi organisme naţionale şi internaţionale: Bănci de
gene, Institutul Internaţional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI) cu sediul la Roma,
Comitetul Naţional de Resurse Genetice Vegetale etc.
Conservarea resurselor genetice vegetale se face pe de o parte prin păstrarea lor în
habitatele în care s-au format şi au evoluat (conservare “in situ”), iar pe de altă parte prin
păstrarea în instituţii special create în acest sens şi anume: bănci de gene şi grădini botanice
(conservare “ex situ”).
Cea mai evoluată formă de conservare a resurselor genetice vegetale se realizează în
băncile de gene care sunt instituţii dotate cu instalaţii ce asigură temperatura de conservare şi
cu laboratoare, echipamente şi aparatură necesare caracterizării şi evaluării materialului
genetic conservat.
În acest sens a fost înfiinţată şi Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava.
În cadrul activităţii de evaluare materialul genetic este analizat din punct de vedere
morfologic, fiziologic, etc. conform descriptorilor elaboraţi de IPGRI cât şi obiectivelor
programelor de ameliorare din unităţile specializate.
O altă direcţie în activitatea de evaluare o reprezintă studiile genetice asupra
populaţiilor de porumb existente în Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava.
După evaluarea primară în câmpul experimental , se efectuează evaluarea secundară în
cadrul laboratorului de biochimie, unde se determină compoziţia chimică a materialului
vegetal constituit din seminţe şi făinuri, analizându-se în special conţinutul de proteină, de
amidon, de grăsimi sau ulei şi conţinutul de aminoacizi esenţiali.
Până în prezent, în banca de gene Suceava sunt depozitate peste 12000 probe seminţe,
care alături de cele 92243 probe ce se găsesc în centrele de ameliorarea plantelor din ţară,
constituie patrimoniul genetic naţional.
Baza de date.
Datele privind materialul genetic conservat în Banca de Resurse Genetice Vegetale
Suceava sunt stocate într-o bază de date [MOHV93] care descrie intrările, reprezentând soiuri,
populaţii, linii, hibrizi, obţinute din culturi, flora spontană, donaţii, schimb etc. Intrările
(probele) stocate în banca de gene aparţin unor specii de plante, fiecare specie fiind descrisă
de un număr de atribute (descriptori). Datele descriptive pot fi însoţite de imagini
reprezentând planta, sămânţa, frunza, etc., sau alte imagini obţinute prin analize microscopice.
Corespunzător activităţilor de colectare, evaluare şi depozitare (conservare) probe
(intrări) în banca de gene se vor obţine date de paşaport, date de evaluare şi date de
conservare. Datele de paşaport şi datele de conservare (fişa de depozit) sunt comune tuturor
speciilor, iar caracterizarea şi evaluarea diferă de la o specie la alta şi rezultă din prelucrări
statistice efectuate asupra datelor obţinute din măsurători experimentale şi analize de
laborator efectuate asupra unui număr de probe. Cu alte cuvinte activităţile de colectare şi
depozitare probe sunt descrise de aceleaşi atribute pentru toate speciile, iar caracterizarea şi
evaluarea sunt descrise de atribute diferite de la o specie la alta.
Date de paşaport: Nr.intrare, Denumire intrare, Clasificare taxonomică (Genul, Specia,
Subspecia, Varietatea), Originea (Localitatea, Judeţul (zona), Ţara), Data colectării, Sursa
colectării, Date geografice (Altitudine, Latitudine, Longitudine)…
Date de de conservare: Cod depozit, Număr probă, Germinaţia, Stoc de seminţe, Umiditatea,
Masa a 1000 boabe …
59
Date de evaluare (ex. pentru specia zea mays): Locul evaluării (Ţara, Instituţia de cercetare,
Persoana care a făcut evaluarea), Date despre plantă (Inălţimea totală a plantei, Diametrul
mediu al tulpinii, Numărul total de frunze), Măsurători la ştiulete (Lungimea, Diametrul la
bază, Diametrul la vârf, Numărul de rânduri de boabe, Greutatea ştiuletelui,).
Pentru fiecare din cele trei tipuri de date s-au prezentat câteva exemple cu menţiunea
că în definirea structurii datelor trebuie avută în vedere posibilitatea adăugării de noi descrieri.
Fiecare soi din cadrul unei specii va fi definit de valori corespunzătoare ale atributelor
ce definesc specia respectivă.
Din exemplele prezentate se poate constata că descrierea materialului genetic
conservat în banca de gene reprezintă preponderent cunoştinţe a căror prelucrare se poate
realiza în cadrul unui sistem bazat pe cunoştinţe, care să conţină componente de interfaţă cu
limbaje de programare de nivel înalt, sisteme de gestiune a bazelor de date, şi anumite
aplicaţii de inteligenţă artificială.
În modelul de date relaţional o structură extensibilă a bazei de date este definită
[MOHV93] de următoarele scheme de relaţie (tabele):
SPECII (Cod_s, Denumire_s) -catalogul speciilor de plante
DESCRIPTORI (Cod_d, Denumire_d, Tip_d) –lista atributelor
unde: Tip_d = 1 – colectare, 2 – evaluare, 3 - conservare
D_SPECII (Cod_s, Cod_d) –definire specii
INTRARI (Cod_s, Cod_i, Denumire_i) –lista intrărilor pe specii
D_INTRARI (Cod_i, Cod_d, Val_d) – definire intrări
A_GEN (Cod_fiu, Cod_parinte) – genealogii intrări (arbori genealogici)
În această reprezentare, definirea entităţilor în baza de date se realizează prin
încărcarea tabelelor de mai sus, deci structura bazei de date este o structură evolutivă cu un
grad ridicat de generalitate, care se extinde dinamic prin simpla încărcare a tabelelor bazei de
date.
Pentru documentare privind materialul genetic conservat în banca de gene se pot
formula următoarele cereri de interogare a bazei de date:
- catalogul speciilor de plante
- descriere specie precizată
- lista intrărilor aparţinând unei specii
- raport documentar intrare (descriere intrare) precizată
- genealogie intrare (arborele genealogic)
- lista intrărilor ce satisfac condiţii precizate în momentul interogării.
Arborele genealogic (genealogiea unei intrări) poate fi reprezentat printr-o structură
arborescentă de forma:
Intrare i
i1 i2
i21 i22
i211 i212
sau printr-o descriere de forma:

Intrarea “i” provine din:
- “i1”
- “i2”
“i2” provine din:
- “i21”
60
- “i22”
“i21” provine din:
- “i211”
- “i212”
………………………………………………………
Arhitectura generală a unui sistem bazat pe cunoştinţe în genrtica vegetală

Mediile de dezvoltare ale sistemelor bazate pe cunoştinţe existente la ora actuală au
componente de interfaţă cu limbaje de programare de nivel înalt, orientate pe obiecte, sisteme
de gestiune a bazelor de date, etc., iar anumite aplicaţii de inteligenţă artificială sunt
dezvoltate în limbaje cum ar fi C, Prolog, ADA, etc.
În acest context, componentele principale ale unui sistem bazat pe cunoştinţe în
genetica vegetală sunt: Crearea şi administrarea bazei de date, Interogarea bazei de date,
Prelucrarea statistică a datelor, Aplicaţii de inteligenţă artificială.
Datele şi cunoştinţele ce urmează a fi memorate şi prelucrate în cadrul unui sistem în
domeniul geneticii vegetale referă soiuri aparţinând unor specii de plante de cultură şi din
flora spontană care sunt supuse fenomenului de eroziune genetică şi agresiunii factorilor
patogeni (fitopatologia) şi factorilor de mediu.
Descrierea plantelor şi experimentele efectuate în domeniul vegetal generează două
categorii de date şi anume: 1. date descriptive, 2. date experimentale
Datele ce descriu materialul genetic (datele descriptive) sunt preponderent cunoştinţe
care vor fi reprezentate în baza de date în cadrul unei structuri evolutive de date de tip
universal.
Aceste date pot fi însoţite de imagini (plantă, frunză, rădăcină, sămânţă, etc.).
Deşi anumite concluzii privind ereditatea au fost descoperite în baza unor experimente
efectuate de biologul ceh Gregor Mendel încă din anul 1865, genetica a apărut şi s-a dezvoltat
ca ştiinţă începând din anul 1900 odată cu formularea legilor eredităţii şi definirea unei
terminologii şi a unor concepte privind evoluţia vieţii şi ereditatea.
Astfel, în studiul organismelor vii se impune a se face deosebire între caracteristicile
observabile (ceea ce se vede) şi ceea ce determină (cauzează) aceste caracteristici deoarece s-a
constatat că două organisme ce rezultă din acelaşi părinte, deci care au aceeaşi ereditate, pot
avea aspecte morfofiziologice diferite dacă condiţiile de viaţă sunt diferite.
În acest sens, pentru a defini deosebirile existente între organisme cu aceeaşi origine şi
cu aceeaşi ereditate dar deosebite în ceea ce priveşte aspectul corpului, în 1909 genetistul
danez W.Johannsen a definit conceptele de genotip şi fenotip astfel [CTCB91]:
- genotipul reprezintă totalitatea genelor şi plasmagenelor (suma totală a informaţiei
genetice) dintr-un organism
- fenotipul reprezintă totalitatea caracteristicilor (proprietăţilor) unui organism la un
moment dat (dimensiuni, comportare, formă, culoare, funcţii fiziologice, compoziţie
chimică, structură internă sau externă, microscopică sau macroscopică, etc.)
rezultate prin interacţiunea dintre genotip şi mediul în care se dezvoltă organismul
respectiv.
Corespunzător celor două concepte, în structura bazei de date a sistemului bazat pe
cunoştinţe în genetica vegetală, se va descrie genotipologia respectiv fenotipologia.
Având în vedere faptul că fiecare specie este caracterizată de un anumit număr de
cromozomi, genele sunt particule materiale ce ocupă poziţii stabile în cromozomi fiind
aranjate în ordine liniară de-a lungul cromozomului ca mărgelele într-un şirag, s-a reuşit să se
întocmească hărţi ale cromozomilor la diverse specii (v. exemplul pentru Orz).
În contextul problemelor prezentate mai sus, arhitectura generală a unui sistem bazat
pe cunoştinţe cu aplicabilitate în genetica vegetală este reprezentată în schemele următoare:
61
Creare şi administrare Aplicaţii de Inteligenţă Artificială
Baze de date - Recunoaştere forme
- recunoaştere şi clasificare
- clasificare şi
populaţii, soiuri, …
- Probleme de optimizare recunoaştere
- prelucrare imagini (recunoaştere
automată cromozomi)
- Sisteme expert
--------------------------------------
- diagnosticare - rezistenţa la boli şi dăunători
asistată - rezistenţa la secetă
- rezistenţa la temperaturi scăzute
--------------------------------------
Module de
comunicare
Baza de date Baza de date
descriptive, imagini experimentale (translatare)
Baze de cunoştinţe
Experţi umani pe
Pagini Web probleme
dinamice
I - Documentare asistată
N - Prelucrări statistice Baze de Baze de
T fapte reguli
E
R
N
E
T U T I L I Z A T O R I
Figura 1. Schema generală a unui sistem bazat pe cunoştinţe în genetica vegetală
62
Figura 2. Schema bazei de date
Date descriptive
SPECII
Flora Spontană
Plante de cultură:
- Soiuri
- Linii
- Populaţii
- Hibrizi
--------
FITOPATOLOGIE
FENOTIPOLOGIE GENOTIPOLOGIE
Descriptori Valori descriptori Date Hărţi
experimentale cromozomiale
Paşaport
VD1 EX1 CROMOZOMI
Evaluare
VD2 EX2
Conservare GENE
VDn EXm Genealogii

Imagini
Imagini
63
În cele ce urmează sunt redate câteva imagini privind harta cromozomială (pentru
specia Orz) realizată, în cadrul modelului virtual al orzului, de H.Buck-Sorlin (1999-2002)
utilizând vlab (laborator virtual în botanică) care a fost realizat de Przemyslaw Prusinkiewicz
bazat pe L-systems (o parte a unui limbaj de rescriere propusă de biologul olandez Aristid
Lindenmayer în 1968) [EVAM99]:
Figura 3.
Harta cromozomială pentru specia Orz
Harta genetică pentru grupa 7H de cromozomi

(reprezentare cromozomi) (reprezentare gene)
Tabelul de mai jos conţine toate genele care afectează lungimea tulpinii şi alte aspecte
ale morfologiei plantei. Pentru fiecare genă este prezentat simbolul, descrierea şi încadrarea sa
în una din cele şapte grupe de cromozomi (7H, 2H, 3H, 4H, 1H, 6H, 5H).
Symbol Description Chr
brh1 Brachytic 1 7H
brh2 Brachytic 2 4H
clh Curled leaf dwarf (s.a. leaf mutants and curly mutants) 1H
cud 2 Curly dwarf 2 (s.a. leaf mutants and curly mutants) 1H
cud1 Curly dwarf 1 (s.a. leaf mutants and curly mutants) 5H
hcm Short culm 2H
lzd Lazy dwarf 3H
min Semi-minute dwarf 1 4H
nld Narrow leafed dwarf (s.a. leaf mutants) 5H
sdw1 Semidwarf 1 3H
sdw2 Semidwarf 2 3H
sid Single internode dwarf 4H
sld slender dwarf 1 3H
sld 2 Slender dwarf 2 2H
uzu Uzu or semi brachytic 3H
wnd Winding dwarf (s.a. curly mutants) 7H
Zeo1 Zeocriton 1 2H
În activitatea de conservare a resurselor genetice vegetale în banca de gene, o atenţie
deosebită este acordată populaţiilor locale deoarece acestea constituie un important material
iniţial de ameliorare.
În acest sens, cercetările în domeniu vizează:
- recunoaşterea populaţiilor şi clasificarea lor
64
- determinarea relaţiei dintre mărimea populaţiei de reproducere şi particularităţile
genetice ale descendenţilor la anumite specii (ex. porumb)
- determinarea corelaţiilor dintre caracteristici şi valorile optime ale unor parametri
pentru obţinerea unor soiuri cu anumite caracteristici prestabilite
- bolile plantelor.
Problemele de clasificare şi recunoaştere pot fi soluţionate prin metode specifice
domeniului inteligenţei artificiale (recunoaştere forme, baze de cunoştinţe şi sisteme expert,
reţele neuronale), iar problemele de optimizare, prin definirea şi utilizarea unor modele
regresionale.
În concluzie, arhitectura generală a unui de sistem bazat pe cunoştinţe cu aplicabilitate
în genetica vegetală, prezentată în cadrul lucrării, conţine componente de programare clasică,
sisteme de gestiune a bazelor de date, aplicaţii de inteligenţă artificială realizate utilizând
tehnici de recunoaşterea formelor, sisteme expert, baze de cunoştinţe şi module.de
comunicare între aceste componente.
De asemenea, în cadrul arhitecturii sistemului este specificată comunicarea prin
reţeaua Internet pentru documentare, integrarea SGBD-Web prin realizarea de pagini Web
dinamice.
Baza de date a sistemului este definită atât din punct de vedere al fenotipului
(caracteristicile externe, observabile sau măsurabile la nivel de individ), cât şi din punct de
vedere al genotipului (zestrea genetică ereditară = ansamblul genelor) şi realizarea
corespondenţelor între cele două concepte ale geneticii.
Bibliografie
1. [BASE96] Tudorel Baicu, Tatiana Eugenia Şesan, Fitopatologie Agricolă,
Ed.Ceres,Bucureşti, 1996.
2. [CTCB91] T. Crăciun, I. Tomozei, N. Coleş, Galia Butnaru, GENETICĂVEGETALĂ,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
3. [DORO98]. Robert Dollinger-Baze de date şi gestiunea tranzacţiilor,ClujNapoca,1998
4. [DUCO96]. D. Dumitrescu, Hariton Costin – Inteligenţa Artificială. Reţele neuronale
teorie şi aplicaţii, Ed. Teora Bucureşti, 1996
5. [EVAM99] Evaluation and Conservation of Barley Genetic Resource to Improve Their
Accessibility to Breeders in Europe. Evaluation methods,1999, EU Project GENRES
CT98-104, Genbank, IPK, Gatersleben, Germany, http//barley.ipk-gatersleben.de
6. [FLAM02]. Sistemele bazate pe cunoştinţe, Adina Magda Florea
www.agora.ro/open/open5/ia.html
7. [HELU02]. Artificial Inteligence www.cs.tcd.ie/Lucy.Hederman/DIPHI/AISlides.doc
8. [IDBS02]. Inteligent Database Systems
www.cms.dmu.ac.uk/~jennyc/Intell_db_notes.htm
9. [MOHV93]. * N.Morariu, Şt.Holban, R.Vancea, ş.a. “Asistarea activităţii de cercetare
într-o bancă de gene”, temă de cercetare realizată în cadrul contractului 105/1993 între
Societatea de Servicii Informatice Suceava S.A. şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei
10. [MORA02] *N.Morariu, Stadiul actual al cercetărilor în domeniul bazelor de date şi
cunoştinţe, referat doctorat, Univ. “Ştefan cel Mare” Suceava, 2002
11. [PENT00]. Şt. Gh. PENTIUC, Generatoare de sisteme expert - Editura Hipparion, Cluj-
Napoca, 2000, ISBN 973-9448-48-8, 112 pagini.
65
UTILIZAREA UNOR INSTRUMENTE ALE INTELIGENŢEI
ARTIFICIALE ÎN CERCETAREA APLICATIVĂ
Lect. univ.drd. Drd. Nicolae MORARIU,

Lect. univ. drd. Dumitru OSTAFE
Asist. Sorin VLAD
Abstract
The paper presents the main instruments of the artificial intelligence such as pattern
recognition, expert systems and defines a regression model in order to solve optimization
problems. The presentation of these instruments usage in applicable research is materialized
on solving classification problems, recognition and optimization related to preservation of the
genetic characters of the corn breeds.
1. Recunoaşterea formelor
Recunoaşterea formelor este o tehnică a inteligenţei artificiale, care are ca obiect
[VAHO89] clasificarea unei mulţimi de obiecte procese sau evenimente, indiferent de natura
lor.
Mulţimea măsurătorilor efectuate în vederea caracterizării unui obiect poartă numele
de formă.
Mulţimea formelor (spaţiul formelor) este definită de un ansamblu de caracteristici,
fiecare caracteristică fiind considerată o variabilă într-un spaţiu n-dimensional (spaţiul
caracteristicilor) şi astfel fiecare formă poate fi privită ca un punct în spaţiul formelor.
Dacă notăm cu x1, x2, … , xn mulţimea caracteristicilor şi cu X o formă definită de
aceste caracteristici, atunci forma X poate fi privită ca un vector X(x1,x2,…,xn), iar spaţiul
formelor poate fi reprezentat prin matricea
x11 x12 … x1n
x21 x22 … x2n
………………
xm1 xm2 … xmn
unde m este numărul formelor.
Caracteristicile pot fi continue (iau valori reale) sau discrete (iau valori într-o mulţime
finită) sau incerte (insuficient precizate) şi deci corespunzător se vor efectua asupra lor
moduri diferite de prelucrare.
Spre exemplu [MOHV93] pentru un soi de porumb:
Numărul de ştiuleţi pe plantă = 2 este o caracteristică

continuă,
Culoarea boabelor = galben este o caracteristică
discretă,
Rezistenţa la boli şi dăunători = mai puţin rezistent este o caracteristică
incertă.
O problemă de recunoaştere a formelor poate fi enunţată astfel [MOHV93]:
Dându-se o împărţire în clase a unor forme cunoscute, să se indice la ce clasă aparţine
o formă necunoscută (recunoaştere supravegheată).
66
Dacă sistemul trebuie să realizeze singur clasificarea unei mulţimi de forme a căror
clasificare nu este cunoscută spunem că suntem în contextul unei cunoaşteri (învăţări)
nesupravegheate (necontrolate).
Cele două aspecte ale cunoaşterii pot fi formulate [MOHV93] într-o singură problemă
de recunoaşterea formelor astfel:
Fiind dată o mulţime de forme se poate selecta o submulţime pe care sistemul o
clasifică nesupravegheat, apoi în baza acestei clasificări, considerând formele prelucrate ca
prototipi, se clasifică restul de forme.
Astfel s-a trecut de la modul de cunoaştere nesupravegheată la modul supravegheat şi
analog, se poate pune şi problema trecerii inverse (de la cunoaşterea supravegheată la
cunoaşterea nesupravegheată).
Pentru rezolvarea problemelor de recunoaştere a formelor se utilizează două tipuri de
metode [VAHO89] şi anume.
- metode teoretice-decizionale (statistice)
- metode sintactice (lingvistice).
Clasificarea prin metode teoretice-decizionale se bazează pe un set de măsurători
selectate din forma de intrare, numite caracteristici, iar recunoaşterea formelor prin metode
sintactice, numită şi recunoaştere structurală, pe lângă clasificarea formelor realizează şi
descrierea aspectelor specifice claselor astfel încât formele aparţinând unei clase să nu poată fi
atribuite altor clase.
Astfel, indiferent de metoda utilizată, recunoaşterea formelor are în vedere
următoarele două aspecte:
1. extragerea caracteristicilor esenţiale pentru procesul de clasificare
2. clasificarea propriuzisă.
Extragerea caracteristicilor este în general un proces subiectiv, neexistând încă la ora
actuală o teorie generală privind procesul de selecţie a celor mai reprezentative caracterisici,
criteriile de selecţie şi ordonare a caracteristicilor bazându-se fie pe importanţa lor în
caracterizarea formelor, fie pe contribuţia lor la performanţele recunoaşterii (ex. curateţea
clasificării).
Informaţiile din lumea reală rezultate din observaţii şi măsurători sunt transformate în
vectori n-dimensionali prin componenta sistemului de recunoaşterea formelor numită
translator.
Selectorul de caracteristici, denumit şi extractor de caracteristici sau preprocesor,
acceptă ca mărimi de intrare vectori de formă produşi de translator şi efectuează o serie de
prelucrări pentru a elimina sau reduce informaţia irelevantă sau ambiguă.
În acest sens se pot utiliza o serie de metode cum ar fi: normarea vectorilor de formă,
matricea de covarianţă, transformata Fourier, etc.
Clasificarea propriu-zisă constă în atribuirea fiecărui vector la o clasă corespunzătoare
şi astfel se realizează împătţirea spaţiului formelor în regiuni reciproc exclusive, fiecare
regiune corespunzând unei clase de forme.
Metodele matematice folosite în acest scop sunt denumite clasificatori.
Având în vedere precizările de mai sus, schema generală a unui sistem de recunoaştere
a formelor este:
CLASE
FORME TRANSLATOR SELECTOR CLASIFICATOR
67
O categorie importantă de clasificatori o constituie clasificatorii distanţei minime, care
se bazează pe evaluarea distanţelor dintre forma de intrare şi un set de forme de referinţă
(prototipi) a căror apartenenţă la clase este cunoscută.
Astfel, dacă P1,P2,…,Pm sunt formele de referinţă (prototipii) şi respectiv C1,C2,…,Cm
sunt clasele corespunzătoare, atunci clasificatorul de distanţă minimă va atribui forma de
intrare X la clasa Ci dacă distanţa d = | X – Pi | este minimă.
Performanţa unui astfel de clasificator depinde de modul cum sunt aleşi vectorii de
referinţă precum şi de modul cum sunt calculate distanţele.
Cele mai uzuale distanţe sunt derivate din distanţa generală Minkovski
1/ k
⎡n k⎤
d _ Minkovski = ⎢∑ (x i − p i ) ⎥
⎣1 ⎦
Pentru k = 2 se obţine distanţa euclidiană
Pentru k = 1 se obţine distanţa Manhattan
Dacă xi şi pi sunt codificate binar (iau doar valori 0 şi 1), atunci distanţa Manhattan se
numeşte distanţă Hamming şi reprezintă numărul de caracteristici care sunt diferite în X şi P.
Există situaţii în care pentru rezolvarea problemelor de recunoaştere trebuie avute în
vedere relaţiile structurale dintre forme şi clase, ceea ce a condus la dezvoltarea unei tehnici
de recunoaştere (recunoaştere structurală) prin care o formă este atribuită unei clase folosind
aceste relaţii.
Metodele utilizate în cadrul acestei tehnologii sun cunoscute sub denumirea de metode
sintactice (lingvistice) care utilizează limbile pentru descrierea formelor ăi procedeele de
analiză sintactică drept clasificatori.
Recunoaşterea lingvistică constă în parcurgerea următorului algoritm [VAHO89]:
i) Se descompun formele în subforme din ce în ce mai simple, concomitent cu
reţinerea structurii ierarhice.
ii) Se asociază fiecărei subforme simple (cunoscute sub numele de primitivă) câte
un simbol. Totalitatea simbolurilor va constitui alfabetul de descriere a formei.
iii) Utilizând structura ierarhică rezultată se defineşte o gramatică cu ajutorul
căreia (folosind alfabetul definit anterior) se poate reconstrui forma.
Procedura descrisă mai sus asigură atât descompunerea unei forme în primitive cât şi
recompunerea formei conform regulilor obţinute în urma operaţiei de descompunere.
Se constată analogia dintre structura unei forme şi structura unei fraze dintr-un limbaj.
Astfel, primitivele sunt similare literelor sau cuvintelor dintr-un limbaj iar forma este
similară unui cuvânt, unei propoziţii sau unei fraze din cadrul limbajului respectiv şi
gramatica este definită de regulile ce rezultă din procedurile de descompunere şi recompunere
a formei.
Clasificarea (recunoaşterea) unei forme necunoscute se realizează prin aplicarea
regulilor gramaticale şi sintactice, definite ca mai sus, formei respective.
O clasă tipică de probleme pentru o astfel de abordare o constituie problemele de
recunoaştere a imaginilor (exemplu: recunoaşterea cromozomilor).
2. Sisteme expert bazate pe reguli.

Unul dintre modelele cele mai răspândite pentru reprezentarea logică a cunoştinţelor îl
constituie regulile de producţie în care fiecare atom de cunoaştere este reprezentat printr-o
regulă care are următoarea formă generală:
<regulă> ::= [(<ident>)] dacă <condiţie> atunci <acţiune>
Cele două părţi condiţie, acţiune mai sunt numite uneori “ipoteză” şi “concluzie” sau
“premiză” şi “concluzie”.
În cadrul unei reguli adevărul părţii condiţie determină adevărul părţii acţiune,
corespondenţă reprezentată în logica propoziţională prin operatorul logic implicaţie (->).
68
Logica propoziţională operează cu formule, însă unei reguli (R) dacă P atunci C îi
corespunde o formulă logică (F) (P → C).
Formulele logice sunt statice însă logica conţine reguli de inferenţă care pot genera
formule noi din formule vechi.
Cele mai cunoscute reguli de inferenţă sunt numite:
- modus ponens
- modus tollens
care pot fi executate repetat şi combinate.
Execuţia repetată a regulii modus ponens este denumită “forward chaining”, iar
execuţia repetată a regulii modus tollens este denumită “backward chaining”.
Aceste tehnici au fost implementate în limbaje de programare logică ca PROLOG şi în
diverse aplicaţii de inteligenţă artificială (sisteme expert), fiind avute de asemenea în vedere
pentru extinderea limbajului SQL de interogare a bazelor de date relaţionale.
O categorie aparte de sisteme expert o reprezintă [PENT00] sistemele expert
generalizabile sau generatoarele de sisteme expert care sunt acele sisteme expert care conţin
motorul de inferenţe, sistemul de gestiune al bazei de cunoştinţe, interfaţa de comunicaţie cu
utilizatorul, dar a căror bază de cunoştinţe este vidă şi constituie suportul dezvoltării de
sisteme expert concrete, dedicate expertizelor dintr-un domeniu bine conturat.
Arhitectura unui sistem expert general este prezentată în figura de mai jos :
Baza de
date Translatare
I I Inginer de
Salvare BAZA DE CUNOŞTINŢE cunoştinţe
N N
Încărcare internă
T Baza de fapte Baza de reguli T
E Baza de E
Cunoştinţe
R externă R
F F
A MOTORUL DE INFERENŢE A
Ţ
Expli Ţ
A
care A
U T I L I Z A T O R
Utilizator
sistem expert
Motorul de inferenţe reprezintă partea algoritmică principală a unui sistem bazat pe

reguli de producţie şi este realizat utilizând cele două procedee descrise mai sus şi anume:
inferenţierea (algoritmul forward chaining) şi interogarea automată (algoritmul backward
chaining).
La începutul fiecărei execuţii a motorului de inferenţe, se efectuează o copie a bazei de
fapte într-o memorie de lucru gestionată tot de motorul de inferenţe. În această memorie de
lucru sunt reţinute toate informaţiile privind faptele, valorile şi metavalorile actualizate.
Transferul bazei de fapte în memoria de lucru face ca fiecare expertiză să pornească
din aceeaşi configuraţie iniţială a valorilor faptelor.
69
3. Sisteme expert bazate pe reţele neuronale.
În cadrul acestui model, neuronul funcţionează ca un dispozitiv cu n intrări ponderate
şi o ieşire.
Un sistem conexionist constă dintr-o reţea de elemente interconectate de tip neuron,
care realizează anumite funcţii logice simple.
Într-un astfel de sistem informaţia este memorată difuz în toată reţeaua, fiind
reprezentată de ponderile conexiunilor sinaptice dintre neuronii reţelei.
O caracteristică importantă a reţelelor neuronale este capacitatea de a învăţa din
exemple şi de a construi algoritmul de rezolvare a unei probleme pornind de la mulţimea de
exemple de instruire şi regula de modificare a ponderilor interneuronale.
În concluzie se constată că în realizarea sistemelor expert s-au conturat două abordări:
- sisteme expert bazate pe reguli, în care cunostinţele sunt reprezentate prin reguli de
producţie. O problemă dificilă în această abordare o constituie construirea bazei de
cunoştinţe.
- sisteme expert bazate pe reţele neuronale, în care baza de cunoştinţe este creată automat
de un algoritm de învăţare plecând de la o mulţime de exemple de învăţare. Baza de
cunostinţe este implicit reprezentată de ponderile conexiunilor dintre neuroni şi nu există
o bază de cunoştinţe explicită ca în abordarea bazată pe reguli.
Fiecare dintre cele două abordări prezintă avantaje şi dezavantaje şi de aceea s-au
definit modele mixte (hibride) care combină avantajele celor două tipuri de sisteme.
În cele ce urmează este prezentat modul de utilizare a unor astfel de instrumente
pentru rezolvarea unor probleme de cercetare privind conservarea resurselor genetice
vegetale.
Recunoaşterea populaţiilor de porumb şi clasificarea lor [MOHV93]

În perioada 1975-1985 la Staţiunea de Cercetări Agricole Suceava s-au efectuat
experimente şi evaluări pentru soiurile de porumb Hângănesc, Cincantin, Suceava 1, din care
a rezultat un important fond de date reprezentând valorile măsurate pentru 30 de descriptori
(date de evaluare) pentru fiecare variantă de înmulţire.
În cadrul experimentelor efectuate s-au utilizat 20 de variante de înmulţire, fiecare
variantă fiind particularizată de numărul de mame şi numărul de taţi folosiţi la înmulţire.
Dintre caracteristicile ce definesc soiurile de porumb, s-au luat în considerare acele
caracteristici (descriptori) care diferă de la o variantă la alta (30 parametri) reprezentând:
Măsurători la plantă:
- Înălţimea totală a plantei
- Numărul total de frunze
…………………………..
Măsurători la ştiulete:
- Lungimea ştiuletelui
- Greutatea ştiuletelui
- Diametrul ştiuletelui la bază
…………………………..
Măsurători la bob
- Lungime bob
- Lăţime bob
- Grosime bob
…………………………..
Prelucrarea acestor date viza obţinerea răspunsului la următoarele întrebări:
1. Care este varianta de înmulţire cea mai apropiată de soiul martor ?
2. Care este varianta optimă de înmulţire pentru păstrarea caracterelor soiului martor
?
70
Răspunsul la prima întrebare se obţine prin rezolvarea unei probleme de clasificare şi
recunoaştere care este tratată în două moduri şi anume:
- numeric prin metode de recunoaşterea formelor
- analitic în cadrul unui sistem expert.
Răspunsul la cea dea doua întrebare se obţine prin definirea şi rezolvarea a două ecuaţii
corelaţionale.
Tratarea numerică - Subsistemul de Recunoaştere a Formelor

În cadrul Subsistemului de Recunoaştere a Formelor, fiecare intrare în banca de gene
reprezintă o formă iar mulţimea descriptorilor ce descriu specia respectivă, sau o submulţime
a lor (datele de evaluare) prin valorile ce definesc intrarea respectivă reprezintă mulţimea
caracteristicilor formei. De asemenea fiecare din variantele de înmulţire utilizate în cadrul
experimentelor efectuate reprezintă o formă.
Prin utilizarea tehnicilor de recunoaşterea formelor se obţin ieşiri în diverse
reprezentări printre care: liste, grafice ce descriu apartenenţa la o clasă, gruparea în clase.
Tratarea analitică - Subsistemul Expert

Tratarea analitică este realizată în cadrul unui sistem expert în care sunt utilizate
rezultatele obţinute prin tehnicile de recunoaşterea formelor (gruparea cea mai apropiată de
soiul martor) şi experienţa utilizatorului drept cunoştinţe de bază în procesul de decizie şi
învăţare.
Utilizatorul comunică dispersia acceptată pentru valorile parametrilor ce
caracterizează variantele din gruparea cea mai apropiată de soiul martor rezultată din
componenta de recunoaşterea formelor.
După terminarea acestei faze sistemul crează baza de cunoştinţe şi afişează în partea
dreaptă a ecranului, lista variantelor (formelor) selectate.
Caracteristicile fiecărei forme propuse (selectate) sunt prezentate comparativ cu
caracteristicile formei martor, iar caracteristicile care se abat semnificativ faţă de martor
(depăşesc abaterea faţă de valoarea medie) sunt reprezentate în video invers.
Apoi, utilizatorul este antrenat într-un dialog prin care comunică sistemului pentru
fiecare parametru dacă acceptă sau nu abaterea, primul răspuns NU eliminând varianta din
grupare.
În continuare sunt redate exemple de ecrane rezultate pentru fiecare din cele două
moduri de abordare:
71
Figura 1. Recunoaşterea formelor. Reprezentarea grafică a distanţelor Manhattan faţă de soiul
martor.
Figura 2. Sistemul expert. Selectia prin dialog, a variantei cele mai apropiate de soiul martor
72
Determinarea variantei optime. Modelul regresional [MOHV93]
Determinarea variantei optime de înmulţire pentru păstrarea caracterelor soiului
martor s-a realizat prin construirea de modele regresionale plecând de la gruparea cea mai
apropiată de soiul martor obţinută prin componenta de recunoaşterea formelor.
Modelul regresional defineşte o regresie multiliniară între o variabilă dependentă şi 30
de variabile independente care definesc caracteristicile formelor (variantelor de înmulţire).
Se construiesc astfel două ecuaţii corelaţionale ce reprezintă ecuaţiile a două drepte de
regresie în hiperplanul cu 30 + 1 dimensiuni de forma:
y = a1.x1 + a2.x2+…+a30.x30
unde:
- y este variabila dependentă (parametrul de optimizat) şi reprezintă numărul de taţi
pentru prima ecuaţie, respectiv numărul de mame pentru cea de-a doua ecuaţie
corespunzător variantei de înmulţire
- xi (i = 1,30) sunt variabilele independente ce definesc caracteristicile variantelor de
înmulţire pentru care s-au efectuat măsurători (date de evaluare)
- ai (i = 1,30) sunt coeficienţii ecuaţiei de regresie obţinuţi prin rezolvarea sistemului de
ecuaţii obţinut plecând de la gruparea cea mai apropiată de soiul martor.
Înlocuind în ecuaţia de mai sus, ai cu valorile determinate şi xi cu valorile
corespunzătoare soiului martor, pentru fiecare din cele două modele regresionale se va obţine
corespunzător varianta optimă număr taţi, număr mame ce va trebui utilizată la înmulţire
pentru păstrarea caracterelor soiului martor.
În cadrul fiecăruia din cele două modele corelaţionale se obţin următoarele rezultate:
- un coeficient de corelare global care reprezintă gradul de încredere în rezultatele
obţinute (defineşte corectitudinea modelului utilizat). Modelul poate fi credibil dacă
acest coficient este mai mare decât 0,8.
- Coeficienţii de corelare parţială, care reprezintă contribuţia fiecărei caracteristici
(variabilă independentă) în cadrul modelului. Coeficienţii de corelare parţială
precizează importanţa fiecărei variabile în cadrul modelului. Este indicat ca din
model să fie eliminate acele variabile pentru care coeficienţii parţiali de corelare
sunt mici (sub 0.6) ceea ce va conduce la creşterea coeficientului global de corelare
şi deci a credibilităţii modelului.
Având în vedere faptul că cele două ecuaţii corelaţionale au fost obţinute în condiţiile
păstrării caracteristicilor soiului martor, acestea pot fi utilizate atât pentru determinarea
variantei aflate la distanţa minimă faţă de soiul martor, cât şi pentru determinarea variantei
optime de înmulţire (nr.optim taţi, nr.optim mame) în vederea păstrării caracterelor soiului
martor.
Astfel, varianta cea mai apropiată de soiul martor este acea variantă din gruparea
utilizată în construcţia celor două drepte de regresie pentru care distanţele la cele două drepte
sunt minime, fiecare variantă a grupării reprezentând un punct în hiperplanul cu 30+1
dimensiuni. Prin urmare determinarea variantei cele mai apropiate de soiul martor se reduce la
un simplu calcul de distanţe.
Varianta optimă de înmulţire astfel încât să se păstreze caracterele soiului martor se va
obţine înlocuind în cele două ecuaţii corelaţionale variabilele xi cu valorile corespunzătoare
soiului martor.
În mod asemănător pot fi construite modele regresionale şi pentru alţi parametri cum
ar fi: rezistenţa la boli şi dăunători, rezistenţa la secetă, urmărirea unor caracteristici funcţie de
îngrăşămintele utilizate, etc.
De asemenea pot fi construite modele regresionale în care variabila dependentă să fie
o combinaţie de două sau mai multe măsurători ca de exemplu produsul dintre numărul de
boabe şi greutatea unui bob, restul măsurătorilor fiind variabile independente.
În acest mod s-ar putea obţine rezultate interesante privind influenţa fiecărei
caracteristici asupra acestui parametru compus.
73
Bibliografie
1. [CRIS86] M. Cristea, Rasele de Porumb din România, Bucureşti, 1986
2. [DEJP86]. Delahaye, J.P. – Systemes experte: organisation et programmation des bases de
connaissances en calcul propositionnel, Laboratoire d'Informatique Fondamentale de
Lille, Université des Sciences et Technologies de Lille, 1986
3. [DUCO96]. D. Dumitrescu, Hariton Costin – Inteligenţa Artificială. Reţele neuronale
teorie şi aplicaţii, Ed. Teora Bucureşti, 1996
4. [HELU02]. Artificial Inteligence
www.cs.tcd.ie/Lucy.Hederman/DIPHI/AISlides.doc
5. [MOHV93]. N. Morariu, Şt. Holban, R. Vancea, ş.a. “Asistarea activităţii de cercetare
într-o bancă de gene”, faza “Realizare prototip”, manuscris, temă de cercetare realizată în
cadrul contractului nr.101/05.04.1993 între Societatea de Servicii Informatice Suceava
S.A. şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei
6. [MORA02] N. Morariu, Stadiul actual al cercetărilor în domeniul bazelor de date şi
cunoştinţe, referat doctorat, Univ. “Ştefan cel Mare” Suceava, 2002
7. [PENT00]. Şt. Gh. PENTIUC, Generatoare de sisteme expert - Editura Hipparion, Cluj-
Napoca, 2000, ISBN 973-9448-48-8, 112 pagini
8. [VAHO89]. Romul Vancea, Ştefan Holban, Dan Ciubotariu, Recunoaşterea Formelor
Aplicaţii, Ed. Academiei R.S.R. 1989
74
PROCESUL DE DECIZIE ŞI REŢELELE NEURONALE
D. OSTAFE, E. IANCU, R. VANCEA, S. VLAD, P. PAŞCU

Vom studia probleme de previziune simple unde reţelele neuronale [Abd 93], [Yur
92], [Kuc 93] sunt utilizate pentru previzionarea valorilor celor mai importante variabile şi
mai complicate probleme de decizie unde reţelele neuronale sunt utilizate în calitate de expert
sugerând acţiuni performante, de exemplu vânzări şi cumpărări.[Bel 96]
Modelul considerat se bazează pe un agent care acţionează într-un mediu dat; acesta
primeşte informaţiile, le procesează, generează ieşiri şi în final ia o decizie bazată pe aceste
ieşiri.
Vom considera un model de agent care acţionează singur într-un context exogen.
Agent singur Mediu exogen

Mediu
extern
agent
Informaţii
Alte
operaţii
acţiune
Fig. 1. Structura generală a unui model de agent
Agentul care acţionează într-un sistem de acest fel are succes în sensul că îşi atinge
scopurile dacă aceste scopuri pot prevedea consecinţele acţiunilor (cu un anumit grad de
siguranţă).
Capacitatea aceasta decurge din utilizarea informaţiei disponibile astfel încât să se
ajungă la înţelegerea structurii sistemului.
În figura 2 sunt descrise cele 7 faze ale procesului de luare a deciziei globale de către
agent, într-o ordine care îl duce pe agent de la procesarea informaţiei până la faza în care intră
în acţiune:
1. Unele informaţii exogene despre mediu ajung la îndemâna agentului.
2. Agentul procesează informaţia.
3. Agentul îşi foloseşte reţeaua sa neuronală pentru a procesa informaţia.
4. Procesarea poate să conducă la om previziune sau chiar la o decizie.
5. Agentul acţionează pe baza rezultatului de la punctul 4, prin folosirea unor reguli interne
sau externe.
6. Agentul actualizează la zi resursele (potenţialul) pe baza acţiunii.
7. Agentul îşi evaluează profitabilitatea acţiunii, în scopul de a învăţa şi de a îmbunătăţi
rezultatele propriilor sale acţiuni viitoare.
75
Mediu Previziune
Agent
Ieşire Decizie Acţiune
Învăţare Evoluţia Actualizarea

strategică resurselor
Interpretarea
regulilor
Figura nr. 2 Procesul de luare a deciziei de către un agent
În problemele de previziune, reţeaua neuronală este utilizată ca un eficient consilier

(expert) aflat de partea agentului care doreşte să-şi atingă scopul prin prevederea unei mulţimi
variabile, pe baza unei mulţimi de informaţii.
În problemele de decizie atenţia nu este în mod necesar concentrată asupra previziunii
ci mai ales pe formularea unei conexiuni între setul de informaţii şi acţiuni orientate spre
eficienţă cu scopul de a atinge anumite obiective.
Probleme de decizie
Scopul (pasului) previziunii est de a construi o mulţime de intrări pa baza căreia să se
“segmenteze decizia”. Întrebarea crucială este cum vom genera o acţiune de la date de acest
tip. Recomandăm două soluţii pentru această problemă:
1. Reguli externe
2. Reguli interne
1.1. De la previziune cu reguli externe
Prima posibilitate este de a genera regulile care sunt externe faţă de reţeaua
neuronală şi care definesc decizia pa baza valorilor prognozate.
Aceste reguli sunt în general suportate de legi economice sau reguli, derivate din legi
economice. De exemplu, să presupunem că un agent activează la bursa de valori şi
previzionează schimbarea în preţ de astăzi pentru mâine pentru a-şi stabili acţiunea.
Cele trei reguli conform cărora se poate alege o acţiune din cele trei prezente (de a
cumpăra, a vinde sau a aştepta) sunt redate în tabelul de mai jos:
Regulă Condiţie Acţiune

1. Dacă valoarea absolută a schimbării Atunci aşteaptă
aşteptate este mai mică decât un prag
2. Dacă schimbarea aşteptată este pozitivă Atunci cumpără
3. Dacă schimbarea aşteptată este negativă Atunci vinde
76
În acest exemplu regulile trebuie să fie exploatate secvenţial în scopul de a urma o
regulă pentru un anumit set de circumstanţe.
În prima regulă valoarea acestui prag depinde de costurile de tranzacţionare: esenţa
acestei reguli este de a evita o acţiune atunci când profitul aşteptat este mai mic decât
costurile tranzacţionale.
Conform regulilor 2 şi 3 agentul trebuie să cumpere (vândă) dacă schimbarea aşteptată
este în creştere (descreştere) în preţ.
Dacă previziunea este corectă agentul poate să obţină profit prin creşterea (vânzarea)
astăzi şi vânzarea (creşterea) mâine, în conformitate cu acest set de reguli.
Previziune
Date de
intrare Set reguli Acţiune
Figura nr. 3. De la previziune la decizie cu reguli externe
Există 3 mari neajunsuri la această primă metodă de abordare.

1. regulile externe sunt arbitrare;
2. poate induce un comportament nedorit;
3. activitatea de previziune, acţiunea şi învăţarea sunt dificil de integrat.
Pe de altă parte simplicitatea est atuul acestei concepţii. Aceasta necesită forme
complexe de învăţare, şi poate fi reprezentată ca un prim pas în construirea modelelor
financiare.
1.2. De la previziune la decizie cu reguli interne

În această concepţie regulile sunt construite intern pe baza unei mulţimi externe.
Aceasta poate fi dată de construirea unei singure reţele cu o ieşire de previziune (neuron de
previziune) şi una sau mai multe ieşiri de acţiune (neuron de acţiune), ori prin utilizarea a 2
reţele unde prima produce previziunea (reţea de previziune) în timp ce al doilea primeşte
previziunea şi alte date (posibile) în intrare, de date producând acţiunea (reţea de acţiune).
Previziune
Date de
intrare
Acţiune
Figura nr. 4. De la previziune la decizie cu reguli interne şi o reţea
77
a) Reţeaua neuronală simplă
- considerăm o reţea neuronală cu un singur neuron de previziune şi unul sau mai

mulţi neuroni care reprezintă acţiunea.
Numărul de neuroni rezultaţi depinde de reprezentarea acţiunii.
- putem să utilizăm un neuron prin stabilirea unui rang de valori rezultate pentru
fiecare acţiune sau alternativ un neuron pentru fiecare cod de acţiune.
În timpul învăţării în previziune, neuronul este în mod tipic bazat pe
retropropagare, învăţarea în neuronul de acţiune, (pentru care o sarcină nu este disponibilă)
poate avea loc printr-o metodă de învăţare indirectă.
Dacă un neuron nu va utiliza o tehnică de învăţare nesupravegheată (precum un
algoritm genetic) atunci un alt neuron poate utiliza ponderea (de la intrare până la stratul
ascuns ca rezultat a învăţăturii repropagatorii în neuronii care prognozează rezultatul)
rezultatul.
În acest caz reţeaua învaţă să construiască o hartă din mulţimea informaţiilor nu numai
în cazul previzional, dar de asemenea în anumite condiţii şi în acţiune. Pe de altă parte această
formă a învăţării poate fi eficace pentru probleme simple, ea este prea simplistă pentru a fi
aplicată cu succes în economie şi modele financiare.
Previziune
Acţiune
Figura nr. 5 De la previziune la decizie cu reguli interne şi două reţele
b) Reţeaua neuronală dublă
Este compusă din 2 reţele conectate.

Prima reţea se propagă în a doua reţea care procesează previziunea şi rezultatele
acţiunii.
A doua reţea are o mulţime de informaţii compusă din ieşirile primei reţele
(previziunea) şi posibil alte date.
Procesul de învăţare în reţeaua de acţiune poate avea loc într-o formă mixtă.
Prima reţea învaţă [Van 95a], [Van 95b] să mapeze pornind de intrări la previziuni
prin metoda repropagării în timp ce reţeaua de acţiune învaţă să mapeze de la previziune la
acţiuni prin învăţare nesupervizată.
78
Bibliografie
1. [Bel 1996] A. Beltratti, S. Margarita and P. Terna - “Neural Networks for Economic and
Financial Modelling”
2. [Kuc 93] Kris Kucinski - “Introduction to Artificial Neural Networks”, 1993
3. [Van 95a] R. Vancea, Şt. Holban, F. Iancu, - “Inteligenţa Artificială, Programare
Logică”, Ed. Univ. “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995
4. [Van 95b] R. Vancea, Şt. Holban, F. Iancu, - “Inteligenţa Artificială, Tehnici de
inteligenţă artificială”, Ed. Univ. “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995
5. [Zur 92] Jacek M. Zurada - “Introduction to Artificial Neural System”, West Publishing
Company, St. Paul, 1992
79
REŢEAUA EXTERNĂ A UNEI COMPANII ŞI EXTRANET
Ing. Paul PAŞCU

Ing. ec. drd. Ovidiu Florin HURJUI
Abstract
An extranet is a private network that uses the Internet protocol and the public
telecommunication system to securely share part of a business's information or operations
with suppliers, vendors, partners, customers, or other businesses. An extranet can be viewed
as part of a company's intranet that is extended to users outside the company. Think of an
extranet as being a private portion of the Internet. If you were to remove the secure aspects of
an extranet then you would in effect have just another piece of the Internet. An extranet
requires security and privacy. These require firewall server management, the issuance and
use of digital certificates or similar means of user authentication, encryption of messages,
and the use of virtual private networks (VPN) that tunnel through the public network.
Reţeaua Extranet a fost dezvoltată în ultima jumătate de deceniu în cadrul companiilor

de telecomunicaţii atât teoretic cât şi practic. Companii de diferite dimesiuni, de la cele mai
mici până la corporaţiile multinaţionale, au adoptat modelul Extranet, practica demonstrând că
este cea mai ieftină şi cea mai logică soluţie prin care poate fi condusă o afacere şi pusă în
legătură cu partenerii săi. Definit foarte simplu, Extranetul este o aplicaţie bazată pe
protocolul reţelei Internet IP (Internet Protocol), ce rulează între o companie şi partenerii săi,
utilizând tehnologiile Web sau alte tehnologii IP. Extranetul este un Intranet întins ce permite
comunicarea intre diverse organisme exterioare, cum ar fi cele ale clienţilor sau furnizorilor.
Particularitatea acestei reţele constă în faptul că-i vizează numai pe partenerii aflaţi în
afara companiei. Mediul Extranet este destinat în principal celor mai importanţi parteneri,
conţinutul lui fiind diversificat după tipul utilizatorului: furnizor, client sau consultant.
Tehnologia a cunoscut o dezvoltare importantă în trei direcţii principale:
Extranet pentru comunităţi de interese: constructori de avioane şi companii aeriene,
constructori de automobile, notari, structuri interministeriale etc.
Extranet proprietar între o „întreprindere şi diviziile sale (de exemplu VW) sau între o
întreprindere şi furnizorii săi.
Extraneturi decizionale între echipe de proiect interîntreprinderi, interadministraţii.
Multitudinea de aplicaţii Extranet existente pe piaţă sunt din următoarele categorii:
documentaţie online, spaţii de lucru (cu sau fără interactivitate), spaţii de exprimare a
cerinţelor. Diferenţele dintre Internet, Intranet şi Extranet pot fi delimitate clar în tabelul 1.
Tabelul 1. Comparaţii între Internet, Intranet şi Extranet

Criterii INTERNET INTRANET EXTRANET
Tip de acces Deschis Privat Controlat
Utilizat de Public Membrii organizaţiei Partenerii de afaceri
Tipul informaţiei General Proprietar Partajare selectivă
80
În literatura de specialitate, sunt delimitate patru modele de reţele extranet (un model
este definit printr-o combinaţie logică de opţiuni pentru asigurarea securităţii în dezvoltarea
afacerilor pe reţea în exteriorul companiei, în funcţie de partenerii şi obiectivele firmei):
Modelul de acces protejat în Intranet: necesită, de obicei, utilizarea reţelelor virtuale
private (VPN). Utilizatorilor li se permite accesul direct în Intranetul firmei, fără a implica
reţeaua Internet. Restricţiile de acces sunt asigurate în diverse forme, permiţând, spre
exemplu, servicii diferite în cazul clienţilor, furnizorilor sau pentru diverşi vânzători.
Modelul comerţului electronic: este dezvoltat în special pentru tranzacţii de tip
bussiness-to-bussiness. Utilizează acelaşi sistem de arhitectură a reţelei şi de securitate ca şi
site-urile de comerţ electronic. Prin urmare, protecţia şi securitatea sunt asigurate prin
protocoale speciale în criptarea şi decriptarea mesajelor (exemplu: protocolul Secure Sockets
Layers).
Modelul aplicaţiilor specializate: este utilizat în cazul firmelor care au relaţii de afaceri
cu parteneri numeroşi. Reţeaua Extranet restricţionează accesul prin protocoale şi metode de
autentificare speciale. Deşi în acest caz costul asigurării securităţii sistemului este foarte mare,
beneficiile sunt pe măsură: clienţii află preţurile în intervale de timp mici (mai puţin de un
minut), lansează comenzi şi verifică stadiul acestora, fără ca firma să plătească un angajat care
să preia toate aceste tipuri de mesaje. Exemplu: Extranetul american DARPA, denumit -
Extranet for Security Proffesionals (ESF), permite comisiilor guvernamentale americane care
elaborează legi să lucreze online. Membrii comisiilor se conectează la reţea printr-un certificat
digital şi se regăsesc într-o întâlnire virtuală. DARPA a economisit prin ESF 1,5 milioane
USD, datorită eliminării cheltuielilor cu deplasarea membrilor comisiilor şi renunţarea la
comunicaţiilor prin fax sau telefon.
Modelul site-ului protejat cu o simplă parolă: este cel mai simplu, uşor de creat, cu o
investiţie minimă în problema securităţii. Acest lucru îl face însă să fie şi cel mai puţin sigur.
Specialiştii consideră că reţelele Extranet (Extranetul este reţeaua externă organizaţiei.
Poate II Internetul sau poate fi o altă reţea naţională sau internaţională (de exemplu
America On Line, Compuserve etc) reprezintă „calea regală de propagare a comerţului
electronic”. Fără exagerare se poate afirma că Extranetul justifică în majoritatea cazurilor
implantarea unui Intranet.
La mai puţin de şase luni de la formularea conceptului, reţelele Extranet au căpătat
amploare, datorită extremei lor utilităţi în special în industriile tradiţionale. În august 1996,
Forrester Research evalua o creştere de la 8 miliarde USD, volumul tranzacţiilor financiare pe
această cale, la 327 miliarde USD în 2000. Totuşi, deşi cifrele avansate sunt serioase, ele pot
fi subevaluate dacă ţinem cont că giganţi cum ar fi Cisco şi Dell Computers au realizat din
octombrie 1997 până la sfârşitul acestui an, vânzări pe Internet în valoare de 4 miliarde USD
iar firme precum IDG prevăd în continuare o dezvoltare de aceeaşi amploare.
Întreprinderile au luat imediat cunoştinţă de interesul reprezentat de reţelele Extranet.
Potrivit unei anchete comandată de Business Object în februarie 2002, 29% dintre
întreprinderile chestionate au deja un Extranet operaţional sau în curs de implementare.
81
comanda
Furnizor Client
INTRANET factura 1.
Parteneri importanţi
Furnizor
2.
Mici parteneri
(schimburi de formulare informatizate)
Furnizor A
Cerere oferte Furnizor B
Client
Furnizor C 3.
INTERNET Întreprinderea A Întreprinderea B Întreprinderea C
Centru de afaceri virtual
4.
Întreprinderi exterioare
Furnizor A Client A
Furnizor B RELAŢII Client B
Furnizor C Client C
EXTRANET
5.
Client A
Acţiuni de Client B
Furnizor marketing Client C
6.
Figura 1. Scenarii de afaceri pe Internet
Avantajele tehnologiilor Extranet
Reţeaua Extranet permite transparenţa anumitor informaţii deţinute de întreprindere,

administraţie sau de partenerii acestora. Atunci când constituie un spaţiu privat oferă avantaje
suplimentare în raport cu reţeaua Internet: performanţă, calitatea serviciilor şi securitate. Ea
poate înlocui o parte din Intranet şi o parte din site-urile internet.
82
Global, extranet-urile prezintă numeroase atuuri: cresc reactivitatea întreprinderii,
facilitează legăturile interservicii, implementează canale informaţionale mai eficiente,
securizează informaţia etc.
Avantajele oferite sistemelor informaţionale sunt:
• implementarea mai puţin costisitoare, pentru firmele ce dispun deja de site-uri web
sau de reţea Intranet;
• interfaţă conversaţională pentru utilizatorii săi, datorită avantajului utilizării tehno-
logiilor Internet;
• capacitate de a integra evoluţiile viitoare (din punctul de vedere al conţinutului,
numărului de utilizatori...), datorită polivalenţei tehnologiilor adiacente;
• uşurinţă în introducerea instrumentelor şi serviciilor care se bazează pe protocoale
deschise.
Un alt avantaj deloc neglijabil: Extranet asigură posibilităţi multiple de expertiză,
adaptate pentru structuri de mici dimensiuni, sau pentru comunităţi profesionale specializate
sau dispersate în cadrul întreprinderii sau organizaţiei.
Firmele se orientează spre Internet pentru a vinde milioane de produse la sute de mii şi
milioane de clienţi, pentru a-şi căuta parteneri de afaceri virtuali, constatându-se o înlocuire a
marketingului „de masă” cu cel de precizie. Astfel se pot face promovări de produse cu
ajutorul cataloagelor WEB. Relaţiile interîntreprinderi sunt simetrice şi multilaterale. Reţeaua
Internet permite relansarea comerţului diversificând scenariile de afaceri (figura 1).
Explozia Internetului şi digitizarea generalizată a informaţiei a bulversat regulile
jocului care guvernează mediul concurenţial. Semnalul electronic capabil să transporte orice:
informaţii financiare, prezentarea firmelor, scenarii şi propuneri de afaceri, cursul bursei etc.
cu viteza luminii şi independent de frontiere sau de suporturi de transmitere, devine o resursă
esenţială. Această evoluţie va conduce la reinventarea organizaţiilor şi a funcţionării lor în
vederea optimizării exploatării capitalului informaţional.
Principalele tendinţe în economia întreprinderilor vor fi următoarele:
• transferul puterii către clienţi;
• noi oportunităţi de afaceri pentru întreprinderile mici şi mijlocii;
• platforme de aplicaţii foarte bogate;
• diminuarea intermedierilor şi a costurilor de distribuţie;
• redefinirea canalelor valorice ale întreprinderii;
• dezvoltarea unei teorii economice specifice Internetului;
• eliminarea incertitudinilor asupra consecinţelor dezvoltării comerţului electronic.
Bibliografie:
1. Fotache D., Groupware – Metode, tehnici şi tehnologii pentru grupuri de lucru, Editura
Polirom, Iaşi, 2002;
2. Oprea D., Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice, Editura Polirom,
Iaşi, 2002;
3. Popescu D., Lungul drum al întreprinderii către informatizare. Managerii, Tribuna
Economică, nr.31/15.08.1998
83
SISTEME INFORMATICE DE MANAGEMENT – SIM
Lector univ. Valeriu LUPU

Noţiunea de sistem. Subsistemele unei firme.

Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente (componente) interdependente, între
care se stabileşte o interacţiune dinamică, pe baza unor reguli prestabilite, cu scopul atingerii
unui obiectiv.
Interacţiunea dinamică dintre elemente se materializează în fluxurile stabilite între
acestea, fluxuri care implică resursele existente.
Conform teoriei sistemelor orice organism economic (şi nu numai) este un sistem
deoarece:
• el prezintă o structură proprie constând dintr-o mulţime de elemente constitutive care
interacţionează între ele pe principii funcţionale;
• fluxurile existente între componentele organizatorice implică resursele organismului
economic. În cadrul oricărui organism economic se produc:
• fluxuri materiale (de materii prime, semifabricate, produse finite etc.);
• fluxuri financiare;
• fluxuri informaţionale.
Mulţimea componentelor organizatorice şi interacţiunea dintre acestea urmăresc
realizarea unui anumit obiectiv global: funcţionarea întreprinderii în condiţii optime.
Subsistemele întreprinderii sunt (figura 1):
• Subsistemul decizional;
• Subsistemul informaţional;
• Subsistemul operativ.
La nivelul subsistemului operaţional (în cadrul căruia se desfăşoară procesele
economice specifice domeniului de activitate a agentului economic) are loc culegerea datelor
care apoi sunt transmise subsistemului informaţional (flux ascendent) în vederea stocării şi
prelucrării datelor necesare obţinerii informaţiilor utile în vederea fundamentării deciziilor la
nivelul subsistemului decizional (de conducere).
84
Sistemul întreprindere
Subsistemul decizional
Decizii
Informaţii Mediul exterior
Flux informaţional
Subsistemul informaţional
Fluxuri materiale şi Decizii Date

financiare
Subsistemul operaţional
Figura 1 Subsistemele unei întreprinderi

Altă modalitate de reprezentare ale subsistemelor unei organizaţii este reprezentată în
figura 2, iar în figura 3 este reprezentată schema simplificată a unui sistem informatic de
management.
- hotărâri
- informări
- decizii Sist.
- rapoarte
de
conducere
- ordine Sistem - documente

informaţional
- răspunsuri
Sistem de execuţie
Figura 2 Subsistemele unei firme(organizaţii)

Sistem informatic strategic
Sistem informatic suport de decizie
Sistem informatic de management
Sistem informatic pentru munca de

proiectare
Automatizarea birourilor
Sistem informatic pentru prelucrarea tranzacţiilor
Figura 3 Componentele unui Sistem Informatic de Management
85
Sistemele informatice ale unei firme
Sisteme pentru prelucrarea tranzacţiilor (Transaction Processing Systems - TPS) sunt

specializate în preluarea, stocarea şi prelucrarea tranzacţiilor zilnice, de rutină. Se
caracterizează prin gradul lor mare de repetabilitate şi prin volumul mare de date procesat şi
servesc nivelul operaţional. În această categorie cuprindem spre exemplu(figura 4):
• Sistemul informatic privind gestiunea producţiei;
• Sistemul informatic privind evidenţa vânzărilor;
• Sistemul informatic al contabilităţii financiare;
• Sistemul informatic privind gestiunea stocurilor.
Sistem informatic pentru prelucrarea tranzacţiilor
Sistem informatic pentru gestiunea Sistem informatic al contabilităţii

producţiei financiare
Sistem informatic privind evidenţa Sistem informatic privind evidenţa

vânzărilor stocurilor
Figura 4 Sistemul informatic pentru prelucrarea tranzacţiilor
În figura 5 este prezentată structura tip a unui T.P.S. Subsistemele unui sistem de
prelucrarea tranzacţiilor [LUPVA01] au fost definite la nivel de descriere a componentelor cu
specificarea activităţilor, a principalelor surse de date şi a circuitului informaţional pe care-l
putem stabili într-o organizaţie, indiferent de forma de organizare pe care fondatorii o
consideră avantajoasă sau legiuitorul ne permite să alegem (figura 6).
86
4.0
Clienţi 6 Expediere
5
1
1.0 2.0
Înregistrare 2
Lansare
comenzi
Producţie
3 8
3.0 4 6.0 9
FURNIZORI
Facturare Achiziţie
10
7 20
14 13 11
19
5.0 12 15
Conturi de 7.0
ANGAJAŢI
încasat Recepţie
16
21 17
22
9.0 10.0 8.0

23 Registru 18 Conturi de
State de plată
general
plată
Figura 5 Schema tip a unui T.P.S.
87
Subsistemele sistemului informatic sunt prezentate în figurile 7 – 17.
Produse/Servicii Clienţi
3 7
Colectoare Verificare Autorizare

Comenzi noi
comenzi nomenclator credite
2 6 9
produse
8
1 4
Cumpărări
acceptate Comenzi vechi
Clienţi 5
10
Figura 7 Subsistemul înregistrare comenzi
Comenzi noi Comenzi acceptate Date facturate
9
1
10
8
2
Comenzi vechi Execuţie
7 Expedieri
comenzi
3
Stoc materiale 5
Înregistrare
Stoc produse finite 4 comenzi 6 Comenzi achiziţii
Figura 8 Subsistemul P.L.U.P.
88
Pregătire şi redactare
Date facturabile 1 facturi 2 Facturi
Figura 9 Subsistemul facturare
Expedieri
1
Expediere comenzi
onorate 2
Clienţi
Încărcare
Figura 10 Subsistemul expediere
Conturi de încasare
Facturi debitori Editare şi înregistrare
date primite
1 2
Pregătire extrase de
cont şi scisori de 4 Facturi primite
revenire
6
CLIENŢI
Figura 11 Subsistemul conturi admisibile
89
Inventar Conturi de încasare Conturi de plată Alte date
4
3 5
2
Întreţinere registru
general
1
6
Plăţi angajaţi Registru general
Pregătire
rapoarte
8 9
Acţionari
Figura 12 Subsistemul Registru general

Comenzi achiziţii Selectare Furnizori
1 furnizori 2
3
4
Obţinere
verbală a
Produse acceptelor
5 Pregătire 8
comenzi de
cumpărare 7
9
6
Furnizori
Comenzi de cumpărare
11 Închidere
comenzi de 10 Recepţii
cumpărare
90
(continuare)
Furnizori
Selectare
furnizori 3 Recepţii
2
Comenzi de
cumpărare
Figura 13 Subsistemul Aprovizionare - Recepţie
Conturi de plată Recepţii

2
1
Validare
plăţi
3
4
Furnizori
5
Plăţile
furnizorilor
Anticipare cumpărări
6
Plăţi 8
Plăţi anticipate
7 anticipate
Comenzi de
cumpărare
Figura 14 Subsistemul conturi de plată
91
Fişier angajaţi Categorii de plăţi
2 4
1 Validare 3 Calcul
Angajaţi verificare câştig brut
Date personal
13 5 6
Redactare 11 Calcul 9 Stabilirea 7

cec câştig net reţinerilor Fişier texte
12 10 Date as.sociale
Contabilizare articole Plăţi şi reţineri
Figura 15 Subsistemul State de plată
Centrală
Coordonator
Secretariat
Administrativ 1
Formator 1 1
Departament
Financiar+contabilitate 5 Formator 2 1
Departament Departament Departament

Financiar-contabilitate 3 Comercial-Vânzări 4 Tehnic-producţie 2
Figura 16 Organigrama pentru întreprinderea simulată MIS

(Management Information System)
92
Calculator
Secretariat
Tastatură administrativ
Imprimantă
Imprimantă
Calculator
Comercial-
Tastatură Vânzări
Scaner
Imprimantă
Calculator
Tastatură Resurse
umane Tehnic-
Calculator Producţie
Calculator
Contabilitate Tastatură
Tastatură -financiar
Figura 17 Simboluri grafice pentru perfiericele de intrare / ieşire
1. Sisteme destinate activităţii de birotică(Office Automation Systems - OAS) –

Automatizarea birourilor – destinate în special personalului implicat în procesul
prelucrării informaţionale(contabili, funcţionari, secretari) dar şi managerilor. În această
categorie putem cuprinde:
• Procesoare de texte;
• Procesoare de tabele;
• Sisteme de poştă electronică.
2. Sisteme destinate cercetării – dezvoltării (Knowledge Work Systems - KWS) – destinate
creării şi integrării noilor tehnologii în cadrul firmei. Utilizatorii acestor sisteme sunt:
• Inginerii;
93
• Proiectanţii;
• Alţi specialişti angrenaţi în activitatea de cercetare – dezvoltare.
3. Sisteme informatice destinate conducerii (Management Information Systems - MIS)
destinate integrării asigurării rapoartelor sintetice de rutină necesare în procesul
fundamentării deciziilor curente, controlului şi planificării pe termen scurt În vederea
oferirii unei informări relevante ele permit şi generarea de rapoarte privind abaterile
înregistrate precum şi consultarea on-line a informaţiilor referitoare la perioade anterioare
de gestiune.
4. Sisteme suport de decizie (Decision Support Systems - DSS) oferă managerilor modele
complexe şi aprofundate de analiză în vederea fundamentării deciziilor. Ele valorifică
informaţii interne oferite de TPS şi MIS, alături de informaţii provenite din mediul
economic exterior (curs valutar, preţul produselor fabricate de firmele concurente, preţul
de piaţă al materiilor prime etc.). Oferă utilizatorilor flexibilitate deosebită la cerinţele
formulate returnând rapid răspunsurile solicitate. În această categorie de sisteme putem
include sistemele expert caracterizate prin stocarea cunoştinţelor unui expert uman, sub
formă de fapte şi reguli, într-o bază de cunoştinţe utilizată în deducerea de concluzii prin
derularea de raţionamente automate. Sistemele expert pot fi utilizate cu succes în
diagnosticarea financiară a firmei, în elaborarea deciziei băncii de acoradre a creditelor
pentru clienţii săi etc (figura 18).
MEDIU
Solutii individuale Alti membrii ai

ale specialistilor grupului de decizie
Software pentru Modele Software GDSS

rapoarte matematice
BAZA DE
DATE
Legenda
Informaţii
Comunicaţii
Date
Figura 18 Modelul funcţional al unui DSS
5. Sisteme suport ale executivului (Executive Support Systems - ESS) reprezintă
94
sisteme informatice destinate conducerii strategice şi permit luarea unor decizii nestructurate,
altele decât cele de rutină. Ele nu au fost gândite să servească la soluţionarea unei anumite
probleme, ci să ofere facilităţi generalizate de calcul şi comunicaţii. Utilizează date privind
mediul exterior al firmei, date sintetizate oferite de MIS şi DSS, precum şi cele mai avansate
produse software grafice (figura 19).
Performanţe
Banca de date
Date de prel. Alte

a tranzacţiilor domenii
Alocare ale
buget firmei
Mediu
extern Date de
cercetare
marketing
Plan
Date despre pieţe
concurenta
Date mediu Planificare Plan Prognoze

extern produse promovare vânzări
Plan
strategic Plan preţ
Figura 19 Fluxul datelor în efortul Marketing – ESS
Tabelul I – 1 sintetizează caracteristicile sistemelor informatice prezentate evidenţiind:

natura datelor de intrare, prelucrărilor, ieşirilor şi beneficiarii acestor sisteme.
Tabelul I – 1 Sisteme informatice utilizate în cadrul firmei

Tipuri de Date de intrare Prelucrări Ieşiri Utilizatori
sisteme
informatice
Date primare Actualizări, Situaţii sintetice Conducătorii
TPS privind sortări, generări şi analitice serviciilor
tranzacţiile de rapoarte funcţionale
Date primare, Procesarea Documente, Funcţionari,
OAS documente, documentelor, corespondenţă, contabili
secvenţe video comunicaţii, mesaje
şi audio. PIM(Personal
Information
Management)
95
Tipuri de Date de intrare Prelucrări Ieşiri Utilizatori
sisteme
informatice
Specificaţii de Modelări, Modele, Personal
KWS proiectare, baze simulări proiecte, schiţe tehnic(ingineri,
de cunoştinţe proiectanţi)
tehnico-
ştiinţifice
Volum mare de Prelucrări pe Situaţii sintetice, Managerii de

MIS date (provenit baza unor rapoarte privind domenii
de la TPS şi modele simple, abaterile
KWS) analize
Volum mic de Prelucrări pe Situaţii şi analize Managerii,

DSS date(provenit de baza unor decizionale Consiliul de
la TPS, MIS, modele simple Administraţie
KWS) de analiză
Date(interne şi Grafice, Analize şi Managerii,

ESS externe ) simulări, prognoze Consiliul de
agregate prelucrări Administraţie
interactive
1.3. Instrumentele tehnice ale Sistemelor Informatice de management
Principalele instrumente tehnice ale Sistemelor Informatice de Management sunt

(figura 20)
[LUPVA03]:
• Hardware-ul şi procesarea informaţiei;
• Software-ul şi Sistemele Informatice;
• Organizarea resurselor de date;
• Telecomunicaţii şi reţele de telecomunicaţii;
• Noua arhitectură informatică.
• Aceste instrumente tehnice vor fi dezvoltate în capitolele care urmează.
96
Instrumente tehnice ale Sistemelor Informatice de
Management
Hardware-ul şi Software-ul şi Organizarea Telecomunicaţii Noua

procesarea Sistemele resurselor de şi reţele de arhitectură de
informaţiei Informatice date calculatoare calculatoare
- Mediile de - Software-ul şi - Organizarea - Componente şi

stocare prelucrarea tranzacţiilor Funcţii
informatică
- Dispozitive de - Un mediu de - Tipuri de reţele
Intrare/ieşire - Software-ul baze de date de comunicaţie
sistem modern
- Tendinţe în - Utilizarea
tehnologia de - Software-ul telecomunicaţiil
prelucrare a aplicaţii - Proiectarea or pentru
informaţiilor bazelor de date avantaje
- Noile unelte compeptitive
Software Tendinţe
- Probleme de
- Cum alegem - Cerinţe de management şi
Software-ul administrare decizii
Figura 20 Instrumente tehnice ale sistemelor Informatice de Management
Bibliografie:
1. Aurel Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
2. Ovidiu Nicolescu, Eugen Burduş, Tiberiu Zorlenţan, Gheorghiţă Căprărescu, Ion
Verboncu, Ion Cochină – Management, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992
3. Florica Badea – Managementul producţiei industriale, Editura ALL, 1997
97
FACTORUL DE INFLUENŢĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL DE
CUMPĂRARE- PUBLICITATEA
Prep. univ. Mihaela SENIUC,

Lector univ. dr. Alexandru NEDELEA
Universitatea „Ştefan cel Mare”
Abstract
The Effects of advertising on the consumer is all around us, it is everywhere we look
from the televisions in our homes to the sides of local buses. It is almost impossible to avoid.
Since advertising is such a big part of our social and economical environment it is important
that we know what these images are doing to us. Advertising influences us in many ways,
often we don't even notice its effects. This is why advertising has become such a controversial
topic today.
Într-o economie de piaţă concurenţială nu te poţi aştepta ca mărfurile şi servicicile să

se vândă singure. Desfăşurarea unei activităţi de marketing nu presupune numai crearea unui
produs bun, stabilirea unui preţ atractiv şi punerea mărfii la dispoziţia consumatorilor vizaţi,
chiar dacă o firmă are produse de cea mai bună calitate, dacă lumea nu le cunoaşte este puţin
probabil ca ele să se vândă şi, de aceea se impune necesitatea unei comunicări permanente,
atât cu clienţii actuali cât şi cu cei potenţiali. [1]
Publicitatea, în momentul de faţă este o realitate pregnantă a vieţii sociale. Creşterea
ponderii şi a rolului publicităţii în societatea contemporană se datorează mai multor factori
atât de natură economică cât şi de natură politică, culturală, socială. Publicitatea este legată în
mod evident de economia de piaţă. Într-o economie de piaţă în care există o multitudine de
producători şi de produse care satisfac aceeaşi nevoie, într-o economie în care există
concurenţa, încercarea de a influenţa prin mesaje persuasive pe cumpărători este justificat
necesară şi eficientă pentru orice ofertant de bunuri sau servicii. Din punct de vedere al
cumpărătorului, publicitatea îi oferă posibilitatea de a se informa asupra bunurilor existente pe
piaţă şi de alege în cunoştinţă de cauză pe acelea care îi satisfac nevoile şi corespund
posibilităţilor sale. Dincolo de aceste aspecte economice, publicitatea, în plan social este
legată de ideea de democraţie şi de informare a publicului. Mai mult decât atât vorbim în plan
cultural despre o anumită cultură a publicităţii care se referă atât la conţinuturile mesajelor
publicitare cât şi la obişnuinţa publicului de a apela la ele şi de asemenea la apariţia unor
elemente noi ale stilului de viaţă. [2]
Publicitatea este un mijloc de comunicare impersonal care vizează transmiterea
mesajelor către publicul firmei pentru a-i modifica acestuia nivelul de informare şi atitudinea
în scopul influenţării comportamentului său. Publicitatea poate viza trei obiective de bază: să
informeze, să convingă şi să reamintească. [3]
În Europa de Est publicitatea devine din ce în ce mai bună pe măsură ce companiile
multinaţionale pătrund pe această piaţă. Totuşi, deşi brand-urile sunt mature, despre
publicitate nu se poate spune acelaşi lucru. Odată cu dezvoltarea pieţei se constată şi o
creştere a veniturilor din publicitate în România. Agenţii de publicitate de renume mondial,
cum ar fi: Leo Burnett, Satchi & Satchi, Ogilvy au filiale în Bucureşti.
Pentru companiile care introduc produse pe piaţa românească este important să se
vorbească aceeaşi limbă. În cele mai multe dintre reclame s-a folosit limba română, dar totuşi,
în categoria business-to-business şi telecomunicaţii, companiile au preferat să-şi menţină
sloganul în engleză. Desi majoritatea românilor sunt vorbitori de limbă engleză, aceasta nu
98
este limba lor maternă şi oamenii de marketing trebuie să ţină cont de acest lucru atunci când
creează reclamele. Pentru a fi cu adevarat eficienţi pe acestă piaţă, companiile multinaţionale
prezente în România trebuie să înţeleagă cu adevărat piaţa de aici şi să dezvolte sloganuri
potrivite. Coca Cola şi McDonalds au făcut acest lucru cu succes. Alte companii, cum ar fi,
Hewlett Packard, Carlsberg, Phillips, Max Factor, Loreal, Orange continuă să-şi păstreze
sloganurile în engleză. Unele brand-uri de succes din alte ţări avansate trebuie să se
redenumească şi să aibă o nouă imagine pentru piaţa românească. Un bun exemplu este
Lever's Snuggle, care este numit Coccolino în România. Deşi reclama este aceeaşi, ea este
dublată în româneşte. [4]
Creşterea numărului de mesaje publicitare a fost însoţită de adoptarea unei legi
pentru acest domeniu. Noua lege a publicităţii, ce corespunde standardelor impuse de Uniunea
Europeană în 2002, are scopul de a controla activitatea din acest domeniu şi de a proteja
consumatorul. Cea mai mare parte a articolelor din lege vorbesc despre protecţia
consumatorului, producătorului, meşteşugarilor, profesioniştilor împotriva publicităţii
înşelătoare şi stipulează obligaţia de a comunica un mesaj decent, sincer. Comisia Federală
pentru Comerţ defineşte noţiunea de publicitate înşelătoare ca fiind decepţia consumatorului
obişnuit. Legea română defineşte această noţiune ca fiind decepţia pieţei ţintă, aceasta putând
fi formată din oameni de afaceri sofisticaţi sau femei casnice. [3]
În plus, legea tratează şi publicitatea subliminală şi interzice orice discriminare
publică rasială, sexuală, religioasă sau politică. Publicitatea subliminală este definită ca fiind
utilizarea unor stimuli foarte slabi ce nu pot fi percepuţi în mod conştient, dar destul de
puternici pentru a influenţa comportamentul unui cumpărător. Un exemplu relevant poate fi:
un actor care într-un film fumează ţigări Camel. Publicitatea comparată este de asemenea
acceptată numai ţinând cont de condiţiile impuse de U.E. adică: dacă nu este înşelătoare, dacă
produsele comparate au utilizări diferite, dacă nu sunt prezentate produse care imită alte
brand-uri consacrate, daca nu discreditează alte produse sau creează confuzie în piaţa ţintă.
Publicitatea comparativă este parte din natura umană. De mici, oamenii tind să
compare totul, începând de la jucării şi ajungând la maşini sau conturi din bancă. Uneori,
publicitatea comparativă poate fi distractivă şi informativă, alteori însă poate distruge
încrederea consumatorului în mărci puternice.Teoria spune că publicitatea comparativă pune
faţă în faţă produsul promovat cu unul sau mai multe produse ale concurenţei sau cu un
produs generic a cărui marcă nu este dezvăluită. [6]
Noua lege mai precizează că publicitatea pentru băuturile alcoolice şi ţigări nu
trebuie să fie prezentă în instituţiile de învăţământ şi cele medicale sau în locaţiile care atrag
minorii. Această lege ia în considerare piaţa constituită din minori şi spune că publicitatea
dăunătoare moralului, intelectului sau fizicului este interzisă. La fel este şi cazul publicităţii
care-i încurajează să cumpere produse şi servicii, profitând de lipsa lor de experienţă, care-i
pune în situaţii riscante sau le afectează relaţia cu adulţii, mai ales cu părinţii sau cu
profesorii. [7]
Influenţa exactă a publicităţii asupra copiilor rămâne încă greu de evaluat. În Statele
Unite ale Americii s-a observat că jumătate din produsele văzute de copii la televizor sunt
cumpărate. În Marea Britanie, în Germania şi în Danemarca, publicitatea condiţionează 7%
din cumpărăturile de familie, dar influenţează 10% din cererea de hrană. [8]
În România tinerii consideră că publicitatea este utilă, ajută consumatorii să aleagă
cele mai bune produse, reprezintă o sursă de încredere pentru informare, precum şi o sursă de
relaxare. Ca urmare, sunt de părere că publicitatea ar trebui să fie încurajată, nu limitată. În
acelaşi timp, preferă publicitatea amuzantă celei serioase.[9]
În urma unui studiu efectuat asupra achiziţiei de bunuri gospodăreşti de uz curent, s-a
ajuns la o concluzie surprinzătoare: publicitatea părea a fi mai eficientă atunci când este vorba
despre creşterea volumului de mărfuri achiziţionate de cumpărătorii fideli şi mai puţin
eficientă în privinţa atragerii de noi cumpărători. În cazul cumpărătorilor fideli, expunerea de
mai multe ori la o reclamă în cursul unei săptămâni se poate dovedi neproductivă din cauza
99
stabilizării eficienţei publicităţii. Reclama nu poate să aibă un efect cumulativ care să ducă la
fidelitate. Articolele din ziar, expoziţiile, dar mai ales preţul au un impact mai puternic asupra
răspunsului consumatorului decât publicitatea.
Aceste concluzii nu au fost pe placul specialiştilor în publicitate, câţiva dintre ei
contestând informaţiile pe care s-a bazat studiul, precum şi metodologia utilizată. Ei au
susţinut că studiul a determinat în principal efectele publicităţii asupra vânzărilor pe termen
scurt. Astfel, au fost favorizate activităţile de promovare prin preţ si cele de promovare a
vânzărilor, care tind să producă un impact imediat. Dimpotrivă, majotitatea acţiunior de
pubicitate durează mai multe luni sau chiar ani până când se ajunge ca marca să ocupe poziţii
solide pe piaţă, iar consumatorii devin fideli faţă de aceasta. Aceste efecte pe termen lung sunt
greu de determinat. Cercetări recente, în care s-au folosuit informaţii referitoare la o perioadă
de zece ani, au dus la concluzia că publicitatea determină totuşi creşterea vanzărilor pe termen
lung, chiar şi după doi ani de la încheierea campaniei. Această controversă evidenţiază faptul
că măsurarea rezultatelor activităţii de publicitate rămâne un subiect insuficient înţeles.
Alături de cinematograf şi de muzica pop, publicitatea nu rămâne insensibilă la
nevoia fiinţei umane de a-şi asigura o stimulare suficientă: Universul publicităţii este o masă
de stimuli supranormali, fiecare încercând să-i întreacă pe ceilalţi. O dată cu firmele
concurente care lansează pe piaţă produse aproape identice, cursa pentru stimuli supranormali
a intrat în domeniul marilor afaceri. Fiecare produs trebuie prezentat într-o formă mai
stimulatoare decât acelea ale produselor rivale.[10]
O reclamă pentru Oficio Espanol de Turismo proclama: Adrenaline en Espagne
(Adrenalina în Spania). Urmează un subtitlu: Envie de sensations fortes? Venez exprimer
votre passion pour la vie (Aveţi nevoie de senzaţii tari? Veniţi să vă exprimaţi pasiunea pentru
viaţă). Canalul de televiziune Prima a difuzat, înainte de inaugurarea sa la 17 decembrie 1997,
o reclamă în care familia standard a publicităţii (mama, tata, doi copii - fată şi băiat de 10-12
ani - şi bunica) se plictiseşte până la aţipire pe canapea în faţa unui frigider deschis. Iată
textul: Vă lasă rece... emisiunile pe care le vedeţi în fiecare zi la televizor? Vreţi altceva?
Schimbaţi pe Prima: televiziunea pe care o asteptaţi de atâta timp. Vă distrează, vă
deconectează, vă informează. De cele mai multe ori, publicitatea nu face apeluri atât de
directe precum aceasta în care răceala frigiderului anesteziază complet publicul, îl goleşte - fie
şi metaforic - de viaţă. [11]
În Romania imaginea familiei fiind încă una foarte puternică, oamenii de marketing
ar trebui să prezinte modele pozitive pentru consumatorii tineri. De exemplu, Pepsi, a introdus
în România Mountain Dew şi foloseşte consumatori tineri implicaţi în sporturi extreme.
Aceasta nu este cea mai bună strategie pentru o piaţă unde venitul pe cap de locuitor este mai
mic de 300 de dolari pe lună. Sporturile extreme cer bani în primul rând pentru achiziţionarea
echipamentului şi această abordare ar putea avea ca rezultat final frustrarea pieţei ţintă.
Multor produse le sunt lăudate calităţile la superlativ. În societatea concurenţială,
mirajul întâietăţii este constant. La un moment dat, canalul românesc de televiziune ProTV
afirma despre sine că prezintă cele mai bune emisiuni de divertisment, cele mai bune ştiri etc.
În schimb, alte reclame apelează la procedeul retoric al neincetatei ascensiuni spre culmea
performanţei: anunţul pentru detergentul Green Power realizat de Persil spune că, dincolo de
petele de fructe, vin, grăsimi, iarba etc., pulberea respectivă îndepărtează acum şi pete de ulei
de motor.
Pe piaţă detergenţilor se înregistrează o avalanşă de reclame datorită atât concurenţei
cât şi forţelor financiare ale competitorilor. Mesajele publicitare ţin fie de avantajul preţului,
fie de imaginea emoţională a mărcii. Pe fondul scăderii puterii de cumpărare a populaţiei,
producătorii sunt conştienţi că preţurile avantajoase sunt principalele atuuri ale mesajelor
publicitare. Această schimbare de atitudine a mai animat piaţă publicitară a detergenţilor de
rufe, cunoscut fiind faptul că majoritatea reclamelor nu excelează prin idei creative
spectaculoase. Chiar şi în aceste condiţii, campaniile la detergenţi, corect lucrate şi bine
orientate în mass media îşi ating obiectivele. [2]
100
În cazul acestor reclame, „noutate” înseamnă „calitate”. Noutatea trebuie clamată
oricând, oriunde, oricât de învechit ar fi, în realitate, sortimentul lăudat. Argumentul noutăţii e
greu de contrazis. Noutatea şi vechimea sunt concepte relative, la fel cum relativă este
comparaţia dintre efectul detergentului publicizat şi cel al deja clasicului „detergent oarecare”.
În cazul detergenţilor şi al chimicalelor, inovaţia şi tehnicismul trebuie evidenţiate, dar nu
neapărat demonstrate.
Acestor două «strategii de conţinut» utilizate pe scară largă în suprastimulare
(întâietatea, gradarea) li se adaugă ceea ce, prin analogie, s-ar putea numi «strategii de
expresie». Tonul însuşi al vocii cu care ni se comunică promisiunea poate fi suficient pentru a
atrage atenţia asupra acesteia: înainte de buletinul de ştiri al aceluiaşi canal ProTV, un glas cu
multe armonice anunţa cu o emfaza pe care n-ar justifica-o nici chiar fabricarea evenimentelor
de către crainică însăşi: Andreea Esca vă prezintă ştirile! În multe clipuri publicitare,
aglomerarea de personaje care se agită frenetic este considerabilă. Muzica ce însoţeşte această
agitaţie este ritmată şi zgomotoasă.
Reclamele pentru lenjerie, majoritatea cu o «coloratură» puternic sexuală, ilustrează
cu preponderenţă principiul sporirii artificiale a unor stimuli selecţionaţi. Corpul feminin este
prezentat fragmentar: sunt alese părţile erogene. Procedeul orientează atenţia asupra unei părţi
şi permite, o dată ce creatorul reclamei consideră că a epuizat - fie şi prin repetare -
potenţialul stimulativ al zonei erogene în chestiune, deplasarea la altă zonă.
Alte reclame dezvăluie cazuri interesante de juxtapunere a unor teme etologice. Una
pentru Mercedes 190 apelează, pe de-o parte, la supra-dimensionarea extremă a stimulilor
oferiţi şoferului: Démarrez. 120 ch din sous le pied, vous avalez les kilomčtres, montant et
descendant les vitesses, serrant les virages, freinant court et accélérant fort. Vous restez
détendu. Vous ętes ŕ bord d'une voiture sportive mais civilisée. C'est rare. C'est Mercedes
(Demaraţi. Cu 120 de cai putere sub picior, înghiţiţi kilometrii, urcând şi coborând vitezele,
luând virajele strâns, frânând brusc şi accelerând puternic. Rămâneţi destins. Sunteţi la bordul
unei maşini sport, dar civilizate. Este rară. Este Mercedes.) Maşina vă va procura atâtea
senzaţii, încât vă vor trebui ani ca să le număraţi (vous procurera tant de sensations qu'il vous
faudra des années pour les compter). Pe de altă parte, reclama depune un considerabil efort -
evident în cea mai mare parte a textului (28 de rânduri din 35!) - pentru a asigura destinatarul
că securitatea automobilului este maximă: ...sensation de sécurité extręme... maitrise
absolue... direction ultra-précise (...senzaţie de securitate extremă... stăpânire absolută a
maşinii... direcţie ultra-precisă) sunt concluzii trase periodic după prezentarea seacă a unor
date tehnice. Spre acelaşi paradox - senzaţii dintre cele mai puternice în situaţii dintre cele
mai sigure - invită două reclame pentru Toyota, ale căror titluri sunt: If you ask for an exciting
adventure, Toyota's answer is an off-road family (Dacă doriţi aventuri pasionante, răspunsul
oferit de Toyota este un automobil de teren pentru întreaga familie) şi Balance of passion and
control (Echilibru între pasiune şi control). Dacă imaginăm o scală a stimulilor al cărei criteriu
este calitatea răspunsurilor şi dacă presupunem că stimulii aflaţi în poziţia cea mai înaltă a
scalei pot şi trebuie să susţină practica umană provocând seturi de răspunsuri între care trebuie
făcute alegeri şi că aceste alegeri sunt modelatoare (conferă libertate), conchidem că
stimularea publicitară presupune seturi sărace de răspunsuri sărace (comportamente a căror
desfăşurare primeşte condiţionări fizice, psihice, materiale etc.). Când stimulul e constituit din
produs cu aura lui de conotaţii, se înţelege că utilizarea produsului (= răspunsul) va actualiza
cu preponderenţă conotaţiile deja cuprinse în aura de semnificaţii adaugată produsului de
agenţia de publicitate. [11]
Miza socială a stimulării este foarte largă şi foarte complexă. Distanţarea ideologică
a generaţiilor se produce pe fondul unei rapide accelerări în primul rând a progresului tehnic.
Ritmul de dezvoltare la care tehnologia actuală obligă cultura face ca o buna parte a tradiţiilor
unei generaţii să fie considerată pe drept cuvânt de către tineretul critic ca fiind învechită.
Opinia eronată că omul ar putea isca din neant în mod calculat şi raţional o nouă cultură (...)
101
duce la concluzia total greşită că soluţia cea mai bună ar fi distrugerea totală a culturii
părinţilor spre a face loc unei reconstrucţii ''creative''.
Afirmarea repetată a identităţii de grup este favorizată de o latură importantă a
marketing-ului publicitar: definirea publicului-ţintă. O data determinat «portretul robot» al
potenţialului consumator (el reuneşte trăsăturile caracteristice comune membrilor publicului-
ţintă), creatorii se străduiesc să construiască în reclame personaje cât mai aproape - în ce
priveste aspectul, comportamentul etc. - de portretul respectiv. Procedeul beneficiază de o
solidă justificare comercială; fiecare produs are publicul său, potenţialii săi cumpărători. Se
vorbeşte în publicitate de majority fallacy (eroarea majorităţii), comisă de firme care vor să-şi
vândă produsele tuturor. Reclamele selectează şi accentuează uneori până la caricaturizare
trăsăturile definitorii ale publicului-ţintă, producând respingeri la celelalte. Se inţelege, vârsta
joaca un rol foarte important printre aceste trăsături; iar fenomenul este mult mai uşor de
reperat în cazul unui public-ţintă tânăr. Marca de ţigarete Rebel a difuzat o reclamă în a cărei
ilustraţie o adolescentă având înşiraţi într-o ureche mai mulţi cercei şi expunând o coafură
dezordonată deschidea larg gura într-un ţipăt ameninţător.
Riscul acerbului efort de stimulare a publicului pe care îl desfăşoară publicitatea este
refuzul răspunsului. Creatorii de reclame sunt conştienţi de el. O dovedeşte o reclamă pentru
Association pour la Promotion de la Presse Magazine, al cărei titlu spune: Dans la presse
magazine, la publicité ne fait fuir personne ni la cuisine, ni aux toilettes (În reviste,
publicitatea nu face pe nimeni să fugă la bucătărie sau la toaletă). Textul încearcă să facă
firmele şi agenţiile de publicitate să aleagă revistele, şi nu televiziunea, drept suport al
reclamelor lor (După ancheta Sofres-Figaro publicată la 4 iulie 1996, jumătate din francezi nu
se uită la televizor când sunt difuzate reclame, fac altceva.... Din distractivă, publicitatea la
televiziune a devenit agasantă.) Nu la nivelul difuzării, al canalelor mediatice prin care
publicitatea ajunge la marele public se află una dintre problemele cele mai serioase ale
reclamelor (suprastimularea), ci la nivelul mai profund al conceperii şi realizării acestora.
Clipurile de televiziune sunt doar vehiculele cele mai obişnuite ale suprastimulării.
Problema stimulării are două aspecte. Pe de-o parte, stimuli mereu mai intenşi ajung
să «rănească» pur şi simplu «organele» (a)perceptive ale destinatarilor reclamelor,
determinându-i pe aceştia fie să evite stimulii ca să evite întârzierea satisfacţiei (promisiunii
conţinute în aura de conotaţii a produsului), fie să se precipite asupra produselor cu speranţa
de a atinge până la urmă satisfacţia. Frustrarea provocată de neîmplinirea actului de consum
are şi o componentă biologică. Pe de altă parte, se poate imagina a treia cale: destinatarii să
reducă din satisfacţia pe care ar trebui să le-o producă actul de consum; cum şi după epuizarea
produsului rămân «flămânzi», vor învăţa să consume doar aura de conotaţii. Vor renunţa deci
la produse ca să consume reclame. Desigur, nu înseamnă că produsele vor rămâne la nesfârşit
pe rafturile magazinelor, înseamnă că destinatarii reclamelor vor reduce consumarea unor
produse din anumite categorii pentru a spori consumarea reclamelor pentru produsele din
categoriile respective. [12]
Reclama produsului face deja parte din produs, ea îl încarcă cu o aură de conotaţii
care se vrea de neseparat de latura fizică a acestuia. Cumpăratorul nu consumă produsul fizic
pur şi simplu, ci o entitate psiho-materială; acest consum începe înainte de a fi utilizat, în
orice fel posibil, produsul fizic. Gradul de integrare a aurei de conotaţii în produsul fizic este
variabil (depinde de măiestria creatorului reclamei), dar niciodată integrarea nu este deplină:
putem întotdeauna percepe «punctul de lipire» dintre ele. Produsul şi reclama lui alcătuiesc o
entitate psiho-materială autonomă, dar irevocabil condamnată la eterogenitate, plină de
tensiuni de nerezolvat.
Bibliografie:
[1] Kotler, Ph., Managementul marketingului - analiză, planificare, implementare, control,
Editura Teora, Bucureşti, 1997
102
[2] www.capital.ro
[3] Sandu P. - Marketing în Turism şi Servicii, Suceava, Editura Universităţii Suceava, 1998
[4] www.adworld.ro
[5] www.oficiulconcurentei.ro
[6] Balaure, V., Adăscăliţei, V., Bălan, C., Boboc, Şt., Cătoiu, I., Olteanu, V., Pop, N.
Al.,Teodorescu, N., Marketing, Editura Uranus, Bucureşti, 2000
[7] www.imobiliargroup.ro
[8] www.cotidianul.ro
[9] www.daedalus.ro
[10] Moldoveanu, M., Miron, D.- Psihologia reclamei: publicitatea în afaceri, Libra, 1995
[11] www.arhitextdesigner.ro
[12] www.psihosociala.go.ro
103
SECŢIUNEA 4
MANAGEMENT MARKETING
104
COMERŢUL EXTERIOR ROMÂNESC- SITUAŢIA ACTUALĂ
Prep. Marcela Cristina TEODOROVICI

Prof. univ. dr. Aurel BURCIU
Universitatea Ştefan cel Mare Suceava
Abstract
The Romanian foreign trade is essential for the development of a functional market
economy. From the tables below it comes out that the most intensive commercial exchanges
are with countries - members of the European Union, especially Italy, France and Germany.
The electronic trade is also one of strong points of the development of the commercial
relationships with the European Union. The forecasting of the foreign commerce until 2005
shows an average yearly increase of about 9,3% for exports and 10,3% for imports. The
Romania's efforts are conducted in order to fulfill the economical and political criteria for
joining the E.U.
Comerţul exterior românesc pe drumul spre Europa

Comerţul exterior reprezintă motorul reînnoirii structurilor productive ale ţărilor
dezvoltate şi vectorul esenţial al dezvoltării unor naţiuni cum sunt ţările recent industrializate,
care nu mai pot fi considerate ca aparţinând grupului ţărilor în curs de dezvoltare, în principal
datorită dezvoltării exporturilor. Din această perspectivă România se află în mijlocul unei
duble schimbări: pe de o parte parcurgerea procesului de tranziţie spre o economie de piaţă
liberă şi funcţională, integrată economiei globale interdependente; pe de altă parte ,
restrângerea relaţiilor comerciale cu fostele ţări CAER şi orientarea comerţului exterior către
alte arii geografice (Uniunea Europeană), cu efecte benefice asupra redresării economice a
ţării.
Dinamica comerţului exterior al României 2000-iunie 2003 (mil.$)

Tabel nr. 1
2000 2001 2002 Iunie 2003
Export-FOB 10366.52 11384.99 13868.84 8254.82
Import-CIF 13054.49 15551.61 17856.68 10822.95
Sold (Export-FOB-Import-CIF) -2687.97 -4166.62 -3987.85 -2568.13
Sursa: Centrul Roman de Comerţ Exterior
Exportul FOB realizat în perioada 2000-2003 înregistrează conform tabelului anterior

o creştere relativ mică . Astfel dacă exportul FOB în 2000 atingea 10366,52 mil. dolari în
anul 2002 volumul exportului a ajuns la 13868,84 mil. dolari în anul 2002. Evoluţia
exportului în prima jumătate a anului 2003 arată o tendinţă de depăşire până la finele anului a
volumului exportului din anul precedent.
Importul CIF a înregistrat şi el de asemenea o creştere însă mai pronunţată decât a
exporturilor de la 13054,49 mil. dolari în 2000 la 17856,68 mil. dolari în anul 2002 ceea ce a
determinat o depreciere a balanţei de 3987,85 milioane dolari la finele anului 2003.
105
Evoluţia exporturilor româneşti pe zone geografice 2000-iunie 2003 (%)
Tabel nr.2
2000 2001 2002 Iun. 2003
TOTAL EXPORT, din care: 100 100 100 100.00
Europa, din care: 85.37 85.78 82.75 85.77
- UE 74.79 79.05 81.05 79.62
- AELS 1.14 1.30 1.64 1.24
- CEFTA 9.59 8.27 7.69 8.11
Africa+Orientul Mijlociu 6.86 6.34 6.61 5.33
Asia-Oceania 2.93 3.12 5.07 3.99
America 4.83 4.57 5.41 4.82
Importurile româneşti pe zone geografice 2000-iunie 2003

Tabel nr. 3 %
2000 Iun.2003
TOTAL IMPORT, din care: 100.00 100.00
- Europa, din care: 85.8 86.31
- UE 56,6 67.52
- AELS 8,9 1.36
- CEFTA 20.3 11.39
- Africa + Orientul Mijlociu 1.5 1.13
- Asia – Oceania 7.0 7.37
Reorientarea geografică a comerţului exterior al României poate fi definită ca fiind

tendinţa de repolarizare a sa, în special prin integrarea comercială cu ţările membre UE
concomitent cu micşorarea schimburilor cu ţările Europei Centrale şi de Est. Această tendinţă
de repolarizare a comerţului exterior românesc s-a concretizat în creşterea ponderii în export
şi import a schimburilor comerciale cu ţările dezvoltate cu deosebire cu ţările UE.
Conform tabelului anterior Uniunea European deţine un procent de 67,62% din
volumul importului şi de 79,62% din volumul exporturilor României pentru prima jumătate a
anului 2003. În ordine descrescătoare în funcţie de volumul importurilor şi exporturilor
urmează continentul asiatic urmat de cel american şi african.
Dacă luam spre analiză tabelele 4 şi 5 se poate observa că principalele ţări cu care
România continuă să-şi dezvolte relaţiile economice sunt ţările din Europa în special Italia,
Germani, Franţa cu care realizează aproximativ jumătate din volumul comerţului
internaţional. Ca o specificare putem aminti că în cadrul importurilor româneşti Federaţia
Rusă ocupă un loc destul de important adică 1286,47 mil. dolari pe anul 2002 declasând
Franţa şi Marea Britanie care deţin primele locuri în exporturile către România.
Primele 10 ţări partenere ale României la export în anul 2002 şi iunie 2003
Tabel nr. 4
2002 Iun.2003
% mil. $ SUA % mil. $ SUA
Total export 100.0 13868.84 100.0 8254.82
1 ITALIA 24.95 3460.71 24.99 2063.23
2 GERMANIA 15.59 2162.83 15.85 1308.20
3 FRANTA 7.61 1055.20 7.06 582.83
REGATUL UNIT AL MARII 6.36 525.4
4 5.80 804.11
BRITANII
106
5 STATELE UNITE 4.31 597.80 3.84 317.32
6 TURCIA 4.15 575.94 4,98 410.86
7 OLANDA 3.13 433.91 3.39 279.49
8 UNGARIA 3.11 431.06 3.39 279.66
9 AUSTRIA 3.04 421.45 3.18 262.26
10 GRECIA 2.80 388.07 2.81 232.16
Primele 10 ţări partenere la import în anul 2002 şi iunie 2003

Tabel nr. 5
2002 Iun. 2003
% Mil. $. SUA % Mil. $ SUA
Total import 100.00 17856.68 100.00 10822.95
1 ITALIA 20.68 3692.72 20.72 2242.28
2 GERMANIA 14.85 2650.93 14.93 1615.68
3 FED. RUSA 7.20 1286.47 8.75 947.35
4 FRANTA 6.38 1139.42 6.80 735.67
REGATUL UNIT AL MARII 3.32 358.88
5 3.82 681.88
BRITANII
6 UNGARIA 3.58 638.80 3.34 361.71
7 AUSTRIA 3.32 592.64 3.32 359.80
8 TURCIA 3.14 560.31 3.63 392.74
9 STATELE UNITE 3.00 535.34 2.70 292.54
10 OLANDA 2.19 390.34 2.14 231.55
Ponderea principalelor grupe de produse în totalul valoric al importului şi exportului

se prezintă conform tabelului 6. Procentul cel mai semnificativ îl deţine comerţul cu produse
textile respectiv 24,94% în volumul exporturilor şi 16,27% în volumul importurilor pe anul
2003. De subliniat că majoritatea ponderii produselor materiale textile se regăseşte în
creşterea exportului la care predomină prelucrările în lohn. Locul următor este deţinut de
comerţul cu maşini şi aparate, echipamente electrice, aparate de înregistrat sau de reprodus
sunet şi imagini. Diferenţa dintre exportul şi importul de astfel de produse este însă
semnificativ înregistrându-se în iunie 2003 un procent de 16% în volumul exporturilor şi de
23% în volumul importurilor.
Conform tabelului se poate observa faptul că importul şi exportul României de armament
materiale preţioase şi de asemenea cu produse de artă sunt aproape inexistente.
Structura exporturilor şi importurilor româneşti - iunie 2003 –

Tabel nr. 6
Export Import
% %
TOTAL din care 100.0 100.00
Animale vii si produse animale 1.02 1.14
Produse ale regnului vegetal 0.44 2.33
Grăsimi si uleiuri animale sau vegetale 0.09 0.31
Produse alimentare, băuturi şi tutun 0.63 2.93
Produse minerale 8.30 13.02
Produse chimice 3.56 8.19
Materiale plastice, cauciuc şi articole din acestea 3.25 5.87
Piei brute, piei tăbăcite, blănuri şi articole din acestea 1.28 3.55
Produse din lemn, exclusiv mobilier 4.72 0.78
107
Pasta de lemn, hârtie, carton şi articole din acestea 0.90 2.43
Materiale textile şi articole din acestea 24.94 16.27
Încălţăminte, pălării, umbrele şi articole similare 8.37 1.70
Articole din piatră, ipsos, ciment, ceramică, sticlă 1.42 1.52
Perle naturale sau de cultură, pietre preţioase sau semipreţioase, metale 0.00
0.00
preţioase, monede
Metale comune şi articole din acestea 12.89 7.17
Maşini şi aparate; echipamente electrice; aparate de înregistrat sau de 22.79
16.12
reprodus sunet şi imagini
Mijloace şi materiale de transport 5.37 5.70
Instrumente şi aparate optice, de măsură şi control, medico-chirurgicale; 2.34
0.45
ceasuri; instr. Muzicale
Arme şi muniţii; părţi si accesorii ale acestora 0.00 0.00
Mobilă, diverse articole de interior 5.64 1.86
Obiecte de artă, de colecţie sau de antichitate 0.0 0.00
Alte produse 0.60 0.10
Sursa: Centrul Roman de Comert Exterior
Spre o piaţă comună România – UE

Avantajul comparativ şi impactul aderării la UE presupune folosirea unei metodologii
aceea de comparate între avantajele României în comerţul său exterior cu Uniunea
Europeană, ţările CEFTA şi restul lumii cu acelaşi indicator pentru grupul celorlalte ţări
CEFTA. Avantajele comparative sunt calculate în două variante: avantajul comparativ
intern(competitivitatea unui sector relativ la media competitivităţii celorlalte sectoare care
produc pentru consumul intern) şi avantajul comparativ extern( competitivitate unui sector
intern faţă de aceleaşi sectoare din ţările partenere). Avantajele comparative sunt calculate pe
baza datelor statistice privind comerţul exterior al României între 1991-2002.
În privinţa agriculturii, liberalizarea comerţului cu Uniunea Europeană afectează în
mod negativ producătorii agricoli autohtoni , care sunt supuşi concurenţei libere a produselor
din statele membre.
Dintre ramurile industriale care au fost afectare negativ de liberalizarea comerţului cu
UE, aşa cum a fost prevăzut în Acordul de Asociere, industria chimică se detaşează în mod
clar efect evidenţiat prin următoarele argumente:
dezavantajul comparativ al României în comerţul cu produse chimice cu UE se adânceşte ,
faţă de comerţul cu produse chimice cu alte ţări, pentru care România mai deţine încă un
avantaj comparativ.
Importurile de produse chimice din UE deţine o pondere mai mult sau mai puţin
constantă în totalul importurilor României din UE, pe când ponderea exporturilor de produse
chimice româneşti către UE s-a înjumătăţit în ultimii ani.
Dacă în totalul importurilor Româneşti de produse chimice, UE deţine o pondere de
2/3, continuarea acestui trend va conduce la un dezechilibru cronic al comerţului cu produse
chimice.
Între ramurile industriale care au câştigat în urma liberalizării comerţului cu UE se
evidenţiază:
- produsele din lemn cu grad redus de prelucrare;
- produsele metalurgice;
- piese şi părţi componente pentru maşini şi echipamente;
- produsele textile.
Trebuie subliniat faptul că structura comerţului exterior al României cu Uniunea
Europeană, aşa cum reiese din studiul lui Daniel Dăianu, se caracterizează prin preponderenţa
exporturilor de forţă de muncă ieftină în defavoarea exportului de tehnologie. Această
divergenţă a structurii comerţului exterior , va determina conform lui Gross şi Vandille,
108
costuri ridicate ale integrării economice şi monetare, în mod proporţional cu abaterea
structurii comerţului României cu Uniunea Europeană de la structura comerţului intra-UE.
Comerţul electronic în perspectiva integrării europene

În termeni generali, comerţul electronic reprezintă utilizarea tehnologiilor informaţiei
şi comunicaţiilor în cercetarea de piaţă, achiziţionarea de informaţii şi derularea tranzacţiilor
de afaceri. Pentru a sublinia rolul covârşitor al Interne-ului în afirmarea şi dezvoltarea
domeniului este semnificativ de menţionat că OECD a adoptat următoarea definiţie a
comerţului electronic: afaceri derulate pe reţele care utilizează protocoale non-proprietate,
stabilite pe baza unor standarde deschise.
Comerţul electronic s-a dezvoltat în ultimii ani confirmând prognozele optimiste.
Comerţul Electronic este cheia competitivităţii intreprinderilor în era informaţională,
asigurând:
- accesul la noi segmente de piaţă (noi clienţi);
- creşterea vitezei de derulare a afacerilor;
- flexibilitate ridicată a politicilor comerciale;
- reducerea costurilor de aprovizionare, de desfacere, de publicitate, etc.;
- simplificarea procedurilor;
- creşterea competitivităţii
Cele mai răspandite modele pentru comerţul electronic implementate sunt:
- business to business (B2B);
- business to consumer (B2C).
- business to government (B2G).
Tranzacţiile B2B se caracterizează prin faptul ca ambele părţi participante la tranzacţia
comercială, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul, sunt instituţii.
Comerţul prin Internet (atât B2B cât şi B2C) la scară mondială va ajunge la 6.800 miliarde $
in 2004, afirma cercetătorii de la Forrester Research. America de Nord işi va lua partea leului
dar dominaţia ei va scadea pe fondul creşterii mai pronunţate a ţărilor din Asia si Europa de
Vest. Comerţul electronic mondial are o dinamică ascendentă pe măsură ce tot mai mulţi
consumatori şi tot mai multe afaceri se conectează la web. Statele Unite se delimitează de
restul regiunilor lumii prin valoarea tranzacţiilor electronice: 510 miliarde in 2000 si 3.456 in
2004. Dinamica insă este incomparabil mai mică faţă de dinamica din alte regiuni
Ţările din Europa de Vest se vor înrola pentru o “hiper-creştere” începând din 2001.
Până in 2004 comerţul electronic vest-european va atinge 1.500 mlrd $ ca urmare a eforturilor
agresive ale giganţilor din industrie si a dezvoltării afacerilor on-line. Comerţul european de
tip B2C creşte rapid dar in prezent doar o mică proporţie din europeni cumpără on-line.
Eurobarometrul Comisiei Europene dezvăluie faptul ca europenii preferă activităţi comerciale
on-line pasive: căutare de produse, comparare de produse, înregistrarea pe situri comerciale
sau plata de facturi.
Având în vedere atenţia acordată de UE comerţului electronic este de aşteptat ca
nivelul actual şi potenţialul de compatibilizare a mediului de afaceri din România cu
cerinţele acestui model să reprezinte un criteriu important în evaluările şi negocierile legate
de aderare.
Tendinţe estimate ale dezvoltării comerţului exterior românesc 2002-2005

Programul Economic de Preaderare, construit pe baza prognozei evoluţiei economiei
româneşti în perioada 2001 –2004, şi Programul de guvernare 2001 – 2004, are în vedere
asigurarea creşterii economice durabile, bazate pe sporirea ratei investiţiilor prin participarea
semnificativă a capitalului naţional şi prin atragerea resurselor externe, mai ales sub formă de
investiţii directe, astfel încât să asigure o dezvoltare echilibrată, fără discrepanţe în evoluţia şi
structura agregatelor macroeconomice.
109
Creşterea economică va asigura în acelaşi timp condiţii favorabile pentru accelerarea
reformei structurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate
de aceste procese.
Estimările privind evoluţia viitoare a economiei româneşti au ţinut seama de o serie
de ipoteze care decurg din programul de guvernare 2001-2004:
- relansarea cererii interne fără a neglija rolul cererii externe;
- îmbunătăţirea sensibilă a raportului dintre componentele cererii interne, în favoarea
acumulării;
- politica veniturilor care susţine procesul de dezinflaţie;
- modificarea structurii exporturilor româneşti în favoarea produselor de prelucrare
superioară;
- reducerea graduală a ratei inflaţiei;
- îmbunătăţirea utilizării resurselor de muncă;
- îmbunătăţirea stabilităţii sistemului financiar şi bancar şi finalizarea reformei
sistemului fiscal;
- dezvoltarea unui mediu de afaceri funcţional şi atractiv;
În prognozele elaborate se estimează că economia românească va intra pe o traiectorie
de creştere durabilă după redresarea începută în anul 2000. Prognoza evoluţie principalilor
indicatori macroeconomici pentru perioada 2001-2005 (conform PEP) estimează creşterea
produsului intern brut pentru anul 2001 la 4,5%.
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a elaborat două scenarii alternative de prognoză
pentru perioada 2001-2005, formulând două seturi de ipoteze de evoluţie.
Primul scenariu de “succes” presupune că:
- efectul consolidării fiscale şi accelerarea restructurării şi privatizării va fi
pozitiv;
- pactul social care va fi implementat în 2002 va ţine sub control politica
veniturilor şi va menţine coeziunea socială;
- instabilitatea politică din ţările învecinate României va înceta, determinând
creşterea dezvoltării economice;
- vor creşte investiţiile străine directe ca rezultat al îmbunătăţirii mediului de
afaceri.
În aceste ipoteze , se prognozează folosind versiunea românească a modelului de
prognoză RMSM-X al Băncii Mondiale, că economia va creşte până în 2005 cu un ritm
mediu anual 5,1%.
Tabel nr.7 Scenariul I

Indicatori 2001 2002 2003 2004 2005
Exporturi de 37,6 37,4 37,2 36,9 36,7
bunuri şi
servicii(% în PIB)
Importuri de 46,1 45,7 45,2 44,3 36,7
bunuri şi
servicii(% în PIB)
Sursa datelor: PEP, 2001
Al doilea scenariu “pesimist” se bazează pe ipoteze politice mai prudente, urmărind în
primul rând realizarea stabilităţii macroeconomice. El presupune:
armonizare între creştere economică, menţinerea stabilităţii sociale şi consolidare fiscală;
manifestarea unor constrângeri ce rezultă pentru economia mondială din consecinţele
destabilizatoare ale atacurilor teroriste din SUA;
ritmul lent al procesului de reformă sub presiunea restricţiilor politicilor fiscale şi monetare.
În această variantă se estimează pentru perioada 2001-2005 , o creştere economică într-un
ritm mediu anual de 4,3%.
110
Tabel nr.8 Scenariul II
Indicatori 2001 2002 2003 2004 2005
Exporturi de bunuri 14,8 8,4 5,4 4,0 5,3
şi servicii (% în
PIB)
Importuri de bunuri 21,0 9,3 5,3 3,8 4,6
şi servicii (%în
PIB)
Sursa: PEP, 2001
Produsul Intern Brut pe locuitor, calculat la Paritatea Puterii de Cumpărare este

estimat să crească de la 6200 EURO în 1999, la circa 8400 EURO în anul 2005.
Comerţul exterior se aşteaptă să se dezvolte în continuare în ritmuri susţinute,
superioare creşterii PIB. Astfel pentru perioada 2001- 2005 se estimează o creştere medie
anuală de 9,3% a exporturilor de bunuri şi servicii şi de 10,3 % a importurilor de bunuri şi
servicii, ceea ce va permite menţinerea deficitului comercial FOB-FOB la valori cuprinse
între 2,7-3,5 mld. dolari. Deşi se estimează o creştere a exporturilor mai mică, se presupune că
ea va fi mai puţin afectată de evenimentele legate de terorismul internaţional.
Această creştere lentă va putea fi contracarată de accelerarea procesului restructurării
micro-economice şi de îmbunătăţirea colectării taxelor.
Bibliografie
[1] - Idu, Nicolae, I.,Zamfirescu, Costuri şi beneficii ale aderării la UE pentru ţările
candidate din Europa Centrală şi de Est, Ed. Instit. European, Bucureşti, 2001
[2] - Isărescu, Mugur, Economia românească în perspectiva anului 2000, Ed. BNR, 1999
[3] - Neagu, Gabriel, Relansarea creşterii economice în România, Ed. Economică, Bucureşti
2000
[4] - Sută, Nicolae, Drăgan, G., Istoria comerţului exterior românesc, Ed. Eficient, Bucureşti,
1996
[5] ***Monitorul comerţului românesc
[6] ***www.trade.ro
[7] ***www.insse.ro
111
ANALIZA ECONOMICĂ ŞI PUBLICITATEA
Lector drd. Mihaela BÎRSAN

Abstract
Any business, indifferent by its nature or dimension needs marketing, which condition
company profitability, its chances to succeed. Marketing activity, like economic analysis, is
implicated in economic rationality, and economic analysis became for marketing a very
useful source of ideas, concepts, theories, even if economic analysis don’t explain a real
nature of market.
În concepţie microeconomică comportamentul firmei apare a fi dictat de maximizarea

profitului, acesta fiind considerat un indicator sintetic al performanţelor economico-financiare
ale firmei, reflectând elocvent eficienţa alocării resurselor utilizate de firmă pentru producerea
bunurilor sau serviciilor ce îi sunt specifice.
Considerarea profitului ca măsura cea mai relevantă a rentabilităţii activităţii
desfăşurate de o firmă, suscită numeroase controverse, majoritatea oponenţilor impunând
necesitatea înţelegerii semnificaţiei reale a profitului, dincolo de îngusta definiţie financiară
impusă de contabili[1,182].
Ei afirmă că sursa principală de profit se află mai degrabă în relaţiile cu clienţii, că pe
lângă rentabilitatea produselor, companiile vor începe să măsoare şi rentabilitatea clienţilor,
pe măsură ce va deveni din ce în ce mai evident că modul în care sunt trataţi clienţii ne fac de
fapt să înregistrăm profit sau pierdere. Consumatorii şi utilizatorii sunt cei care vor aprecia
produsele fabricate, deoarece aceşti judecători vor hotărî prin actul lor de cumpărare dacă
firma satisface cerinţele pieţei.
Privit din perspectivă microeconomică, marketingul apare ca un proces de gestionare
eficientă a resurselor firmei, asigurând pe o bază oportună produsele (serviciile) desemnate a
întruni nevoile şi necesităţile pieţelor ţintă.
Ideea de la care se pleacă este faptul că marketingul creează utilităţi şi creşte eficienţa
proceselor, şi mulţi cercetători sunt de acord cu această teză, deoarece el aduce produsul
potrivit (utilitate de formă), la timpul potrivit (utilitatea de timp), la locul potrivit (utilitatea
de loc).
Diferite funcţii ale firmei consumă din resursele limitate ale acesteia ceea ce creează
nevoia unor calcule de optimizare, adică de selecţionare a cantităţilor de produse, a nivelului
eforturilor de marketing şi a preţului care vor maximiza profitul (concepte cu care operează
analiza economică). Se determină astfel funcţia costului total (care include costurile de
producţie şi de marketing legate de producerea şi vânzarea unei cantităţi date de produse),
funcţia venitului (care depinde de preţul unitar multiplicat cu cantitatea vândută) şi funcţia
cererii (în care cantitatea vândută depinde de preţ). Pe baza acestor relaţii şi aplicării
derivatelor de calcul diferenţial se stabileşte producţia optimă, preţul optim, profitul optim şi
se poate calcula acea modificare a profitului (ca de altfel şi a cererii) care va rezulta în urma
modificării variabilelor de marketing: preţul, costul de producţie, cheltuieli cu promovarea şi
cu publicitatea etc.
Marketingul, ca şi analiza economică, este puternic implicat în raţionalitatea
economică în domenii cum sunt amplasarea depozitelor şi a magazinelor, eficienţa publicităţii
şi a eforturilor promoţionale, determinarea alternativelor de politici ale preţului, gestiunea
stocurilor, programarea livrărilor şi a rutelor de transport etc. În analizele de raţionalitate, ca şi
112
economiştii, specialiştii în marketing pleacă de la libertatea de alegere a consumatorului, de la
calculele economice ale cumpărătorului (cu scopul maximizării satisfacţiei lor economice) şi
de la ideea mecanismului eficienţei economice la nivelul firmei.
În analiza economică atunci când problema preţului este luată în considerare se
presupune că toţi cumpărătorii şi vânzătorii au o deplină informaţie despre cantităţile,
calităţile şi preţurile bunurilor disponibile şi că au de asemenea un acces uşor la locurile unde
pot face cele mai bune vânzări şi cumpărări. Se presupune, de asemeni, că producătorii şi
vânzătorii îşi maximizează profiturile sau avantajele, cunosc costurile diferitelor resurse şi
tehnologii la diferitele scări de producţie şi cunosc, fără probleme, cum să combine toate
aceste informaţii pentru a realiza profiturile sau avantajele maxime. Interacţiunea dintre
consumatori (perfect raţionali în dorinţa lor de a-şi maximiza satisfacţia economică) şi
producători (perfect raţionali în dorinţa lor de a-şi maximiza profiturile) presupune realizarea
unui maximum de producţie şi de consum.
În marketing, însă, satisfacerea nevoilor cumpărătorilor şi ale vânzătorilor şi
echilibrarea respectivelor lor dorinţe şi oferte se realizează prin evaluări, alegeri şi uneori prin
negocieri, ceea ce reprezintă o realitate mult mai complexă decât conceptualizarea teoretică a
interacţiunii dintre curbele cererii şi ofertei.
În marketing, pentru realizarea unei concordanţe între termenii cererii şi ofertei trebuie
luaţi în considerare factorii care separă şi distanţează cei doi termeni: spaţiul, timpul,
tehnologiile, forma produsului şi mai ales informaţia. De aceea, specialiştii în marketing nu
pot fi satisfăcuţi de modul în care, în analiza economică, este tratat echilibrul dintre cerere şi
ofertă sub forma unui singur punct în care se intersectează cele două curbe, ignorându-se
astfel multiplele aspecte ale comportamentelor implicate.
Pentru specialiştii în marketing, au o deosebită importanţă probleme cum ar fi: modul
de formare a preferinţelor şi felul în care sunt ierarhizate, influenţa eforturilor de promovare a
vânzărilor, efectele publicităţii asupra modificării preferinţelor pieţei, înţelegerea şi
exploatarea comportamentului consumatorului şi vânzătorului .
Pentru anumite domenii ale marketingului, analiza economică oferă o bogată şi utilă
sursă de teorii, concepte şi idei fără însă a ajunge la o explicaţie adecvată a lumii reale a
pieţei. Din această cauză, deşi majoritatea studiilor de marketing sunt bazate pe schemele
conceptuale ale microeconomiei, ele utilizează, în plus, rezultatele cercetărilor moderne de
psihologie, teoria învăţării, sociologie, teoria organizaţiilor etc., urmărindu-se în final
perfecţionarea performanţelor activităţilor de marketing şi prin aceasta satisfacerea mai bună a
cumpărătorilor, cheia succesului economic şi financiar al firmei, aflându-se în
responsabilitatea marketingului maximizarea satisfacerii cumpărătorilor.
Viitorul se implică din ce în ce mai mult în viaţa întreprinderilor. În contextul tot mai
complicatelor relaţii între unitatea economică şi mediu, incertitudinea şi riscul au
dimensiuni din ce în ce mai mari şi o frecvenţă tot mai mare de apariţie. Acestea fac ca
procesul decizional să fie tot mai complex iar costul greşelilor să fie în continuă creştere.
Activitatea de marketing devine în aceste condiţii o necesitate obiectivă[2,26]; de fapt,
orice afacere, indiferent de natura şi dimensiunea sa are nevoie de marketing, activitate
care, prin modul în care este concepută şi desfăşurată, condiţionează, în măsură uneori
hotărâtoare, profitabilitatea afacerii şi şansele ei de expansiune şi, deşi nu elimină cu totul
riscul nerealizării produselor la piaţă, reduce acest risc la dimensiuni rezonabile.
Bibliografie
1. M. C. Demetrescu, J. C. Drăgan, Noul marketing în mileniul trei, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1998;
2. Constantin Florescu (coord.), Marketing, Ed. Marketer, Bucureşti, 1994;
113
DREPTURILE CONSUMATORILOR DE SERVICII INTERNET ŞI
APĂRAREA ACESTORA
Lect. dr. ing. Angela ALBU

Abstract
The electronic trade is developing faster and faster and the specialists are sure that it
will be the center of the future trade activity. In the same time the consumers have to be
protected against the illegal practice or against the firms which are not doing a correct and
serious activity. Now exist some organizations for protection the consumers that are using
the Internet trade.
1. Comerţul electronic – comerţul viitorului

Comerţul pe Internet reprezintă la ora actuală cea mai modernă formă de comerţ care
utilizează mijloacele tehnice avansate de care dispune societatea de astăzi. Prin intermediul lui
consumatorii îşi folosesc eficient timpul pe care îl au la dispoziţie pentru efectuarea de
cumpărături şi primesc acasă marfa comandată. Există un număr din ce mai mare de firme
care aleg să-şi prezinte oferta de produse şi servicii în acest mod, atât firme noi înfiinţate, cât
şi firme cunoscute preocupate a fi mereu în pas cu cerinţele timpului.
Dezvoltarea comerţului electronic presupune ca atât ofertantul cât şi cumpărătorul să
fie conectaţi la Internet, iar conexiunile între parteneri să se efectueze la viteze foarte mari,
permiţând efectuarea unor tranzacţii interactive.
Dintre factorii care au favorizat dezvoltarea comerţului prin Internet pot fi evidenţiaţi
următorii:
Preţul redus al echipamentelor utilizate, care favorizează costul redus al
tranzacţiilor
Multiple posibilităţi de alegere
Modul de accesare, de informare şi de comandă propriu-zisă sunt uşoare şi
intuitive
Accesul liber pe piaţă atât al consumatorilor, cât şi a ofertanţilor
Datorită faptului că oamenii de afaceri şi consumatorii pot intra în relaţie cu ajutorul
Internet-ului, există posibilitatea extinderii afacerilor fără să fie nevoie să se deschidă noi
filiale, birouri sau reprezentanţe. Astfel, o afacere naţională poate deveni internaţională fără a
face investiţii infrastructură.
Multiplele avantaje pe care le are nu a scutit comerţul electronic de o serie de
probleme, care au început să facă obiectul activităţii specifice de protecţie a consumatorilor.
2. Necesitatea protecţiei consumatorilor de servicii Internet

Activitatea de protecţie a consumatorilor a apărut ca un răspuns la nemulţumirile unor
clienţi care nu au fost mulţumiţi de calitatea serviciilor oferite de firmele la care au apelat prin
intermediul Internet-ului. Legislaţiile din ţările în care comerţul electronic a căpătat amploare
au trebuit să se adapteze la noile tipuri de reclamaţii depuse de clienţi, astfel încât organele
abilitate să poată să rezolve aceste probleme.
Principalele nemulţumiri ale consumatorilor pot fi sistematizate astfel:
- securitatea insuficientă a tranzacţiilor efectuate pe Internet
- incapacitatea unor firme de a desfăşura un comerţ coerent
114
- nelivrarea la timp a bunurilor comandate
- calitatea necorespunzătoare a produselor, inferioară prezentării accesibile pe
Internet
- service nesatisfăcător
- probleme legate de falsa publicitate
Având în vedere că este foarte dificil de sancţionat o firmă care efectuează un comerţ
electronic necorespunzător, consumatorii au fost preocupaţi de găsirea acelor metode prin
care să-şi protejeze interesele. În ceea ce priveşte statul, acesta are tendinţa de a supraveghea
doar conţinutul informaţiilor vehiculate în reţea, ceea ce este insuficient.
Pe măsură ce comerţul prin Internet s-a extins, consumatorii au constatat că interesele
lor nu sunt apărate de nimeni, nici de reţele comerciale clasice, nici de firmele de la cumpărau
şi nici de organizaţiile de protecţie a consumatorilor din fiecare ţară, care nu aveau
reglementări specifice pentru acest gen de activitate. De aici şi necesitatea existenţei unor
organisme nonguvernamentale care să se preocupe de problematica protecţiei consumatorilor.
3. Asociaţii pentru protecţia consumatorilor de servicii pe Internet

Aspectele negative ale comerţului on-line evidenţiate de către clienţi au stat la baza
apariţiei asociaţiilor care să le protejeze drepturile. În plus, companiile care desfăşurau un
comerţ electronic corect au constat că imaginea lor era afectată de celelalte companii cu
probleme datorită tendinţei consumatorilor de a generaliza experienţele negative avute la
nivelul întregului sistem. Mai multe din companiile care desfăşurau comerţ pe Internet nu
aveau reputaţie bună, nu ofereau siguranţa că informaţiile private vor fi protejate şi că
informaţiile referitoare la desfăşurarea tranzacţiilor vor rămâne confidenţiale.
Aşa încât iniţiativa introducerii unor reguli în ceea ce priveşte acest tip de comerţ a
fost luată chiar de firmele însăşi. Au apărut, astfel, o serie de asociaţii, dintre care sunt
considerate reprezentative următoarele:
INTERNET CONSUMER PROTECTION AGENCY (ICPA)
CANCEL-IT
WARANTY DIRECT
Din cele trei asociaţii enumerate, prima este cea mai cunoscută deoarece s-a implicat
în rezolvarea multor probleme semnalate de clienţii nemulţumiţi.
ICPA este o organizaţie particulară a cărei obiect de activitate este apărarea drepturilor
consumatorilor de servicii Internet; din punct de vedere financiar această organizaţie se
susţine prin membrii săi.
Agenţia ICPA asigură servicii pentru companiile care fac afaceri on-line şi protejează
consumatorii care fac tranzacţii cu aceste companii. Ea vine în sprijinul clienţilor prin
supravegherea unui număr mare de companii, asigurând, astfel, cumpărătorii că întreprinderile
ce vând pe această cale îşi desfăşoară activitatea în condiţii de corectitudine şi seriozitate.
ICPA urmăreşte în mod sistematic următoarele aspecte fundamentale pentru comerţul
electronic:
- dacă se asigură de către firme secretul tranzacţiilor
- dacă se păstrează secretul informaţiilor personale (număr al cărţii de credit, adresă,
număr de cont, etc.)
- confirmarea (pentru clienţii care solicită) că firma respectivă este organizată în
mod corespunzător pentru un comerţ on-line corect.
Un alt obiectiv major urmărit de ICPA este evaluarea şi legitimarea companiilor care
folosesc Interne-ul ca mijloc de a face comerţ. Dacă se constată că acestea sunt în măsură să
desfăşoare o activitate corespunzătoare, firmele respective au voie să-şi aplice un sigiliu pe
pagina web proprie. Sigiliul este elementul care asigură pe potenţialii clienţi că firma a fost
verificată şi că există garanţii în ceea ce priveşte activitatea comercială on-line desfăşurată.
115
Activitatea depusă de ICPA este foarte serioasă în ceea ce priveşte acceptarea de noi
membri în asociaţie. Astfel, compania care doreşte să fie membră ICPA trebuie să treacă un
test în cadrul căruia se solicită şi se verifică mai multe aspecte, cum ar fi:
- liste cu referinţe privitoare la clienţii care au făcut afaceri anterior
- aspecte pozitive şi negative legate de corectitudinea tranzacţiilor efectuate
- informaţiile oferite clienţilor pe pagina web şi măsura în care acestea concordă cu
realitatea
- reacţiile clienţilor după ce aceştia au intrat în posesia produsului comandat
În urma acestei evaluări complexe compania poate primi s-au nu acceptul de a fi
membră ICPA.
Asociaţia ICPA nu este numai un organ de supraveghere, ci oferă şi o serie de servicii
membrilor săi, care constau în oferirea de informaţii despre comportamentul consumatorilor
în raport cu un anumit produs sau o anumită firmă, informaţii legate de rezultatul unor
sondaje de opinie care pot ajuta firma, oferirea de consultanţă în ceea ce priveşte realizarea
paginilor web, înnoirea periodică şi modernizarea lor, ş.a.
În ceea ce priveşte clienţii firmelor membre ICPA, asociaţia le furnizează informaţii
despre modul de soluţionare a plângerilor, le oferă posibilitatea de informare despre noii
membri ai asociaţiei şi produsele oferite de aceştia pe piaţă, precum şi alte informaţii utile
legate de metodologia de desfăşurare a comerţului electronic.
Companiile care nu respectă reglementările asociaţiei şi împotriva cărora se depun
plângeri întemeiate pot fi sancţionate până la pierderea calităţii de membru ICPA.
În prezent numărul organizaţiilor care se ocupă de protecţia consumatorilor de servicii
pe Internet este redus, dar se preconizează cu el va creşte odată extinderea acestei forme de
comerţ, extinzându-şi, concomitent, şi gama activităţilor desfăşurate în folosul reciproc al
clienţilor şi al companiilor.
Bibliografie
1. Patriche, D., Protecţia consumatorilor în economia de piaţă, Editura Academia
Universităţii Ahaeneum, Bucureşti, 1994;
2. Zamfir, I., Protecţia consumatorilor de la A la Z, Editura Premier, Ploieşti, 2000;
3. www.google.com
116
CONTROLUL STATISTIC AL PROCESELOR ÎN INDUSTRIA
ALIMENTARĂ
Profesor universitar dr.I. PÂRŢACHI,

Lector universitar L. BEJAN
ASE Chişinău
Abstract
The article addresses some fields of the statistical process control (spc)
implementation in the food industry. it describes two european union directives, the
compliance to which implies the application of statistical tools: one is regulating hazard
analysis of critical control points and another – the measurements and the weight. the article
provides also preconditions for the implementation of spc: management involvement,
required knowledge, team building, cultural changes.
Beneficiile aduse de către Controlul statistic al proceselor (CSP), în special în

industriile cu volume mari, au fost demonstrate atât teoretic, cât şi practic. Acestea includ
evaluarea capabilităţii proceselor, determinarea în timp util a cauzelor variaţiei, cuantificarea
măsurii în care sunt satisfăcute aşteptările clienţilor, efectuarea înregistrărilor oportune şi
analiza lor.
Industria alimentară produce bunuri în volume mari. Eventuale neconformităţi ale
produsului ar putea duce la consecinţe grave. De exemplu, în Scoţia, în anul 1996,
contaminarea unor produse de carne cu coli E. patogeni a avut consecinţe grave pentru
consumatori. Lipsa unui CSP nu a permis detectarea eficientă a produselor contaminate şi a
adus prejudiciu considerabil câtorva întreprinderi producătore de carne.
Utilizarea Controlului Statistic al Proceselor în industria alimentară a fost
impulsionată şi de către implementarea HACCP. Prin Directiva igienei în alimentaţie
93/43/EEC Uniunea Europeană – piaţa spre care încep să se orienteze întreprinderile din
Europa Centrală şi de Est – a introdus în iunie 1993 acest sistem pentru controlul securităţii în
alimentaţie. Sistemul presupune identificarea, controlul şi monitorizarea punctelor critice ale
proceselor, unde ar putea fi compromisă calitatea produselor alimentare. Acest sistem se
aplică pentru întreg lanţul de producere – de la creşterea plantelor şi a animalelor până la
produsul finit ambalat.
Uniunea Europeană a stabilit şapte principii pentru HACCP:
1. Determinarea riscurilor potenţiale la toate stadiile de producere. Evaluarea probabilităţii
de apariţie a lor şi identificarea măsurilor de prevenire în scopul controlului lor.
2. Determinarea punctelor /procedurilor /paşilor operaţionali care pot fi controlaţi pentru a
elimina sau minimiza probabilitatea de apariţie a lor (punctele critice de control – PCC).
3. Determinarea valorilor-ţintă şi a limitelor critice ce trebuie menţinute pentru a asigura
controlul PCC.
4. Stabilirea unui sistem pentru monitorizarea PCC cu ajutorul testelor /inspecţiilor
planificate.
5. Determinarea acţiunii corective în cazul când procesul:
• este în afara controlului
• iese de sub control.
6. Elaborarea procedurilor pentru a confirma că sistemul HACCP lucrează efectiv.
7. Determinarea documentaţiei şi a înregistrărilor necesare pentru a aplicarea acestor
principii.
117
Abordarea presupune identificarea PCC la diferite etape-cheie de producere, unde pot
să apară riscuri, stabilirea limitelor de control şi /sau a valorilor dorite pentru aceste puncte.
Ca exemplu de puncte critice este nivelul de pH, temperatura de încălzire /răcire la diferite
stadii de producere.
Selectarea tehnicilor statistice nu este reglementată în cadrul HACCP. În dependenţă
de procese, produse, dimensiune întreprinderea determină tehnicile şi metodele statistice
corespunzătoare. Aceste tehnici pot fi atât simple: grafice de control (controlul temperaturii la
coacerea pâinii), cât şi complexe: verificarea prin sondaj a acceptării partidei sau previziunea
tendinţelor proceselor.
Conform legislaţiei R. Moldova întreprinderile ce exportă în Uniunea Europeană vor fi
obligate să fie certificate în domeniul HACCP. La 01.01.2003 era deja certificată HACCP o
companie din R. Moldova (RESAN). În anul 2002-2003 au iniţiat şi alte companii (Codru,
Natur-Vit, Fabrica de conserve Coşniţa, Franzeluţa) implementarea HACCP.
O altă directivă în Europa ce recomandă controlul statistic al proceselor este cea a
măsurărilor şi a masei. Conform legislaţiei europene anumite bunuri ambalate (băuturi,
produse alimentare, etc) trebuie să fie conforme cu „sistemul mediu” Acest sistem se aplică
pentru toate produsele ambalate care:
• au fixate careva limite minime sau maxime sau
• sunt marcate cu „e” şi sunt cuprinse între 5g şi 10kg sau între 5 ml şi 10 l. Masa sau volumul
declarate sunt numite „cantitatea nominală”.
În cazul când greutatea /volumul produsului este mai mic decât cantitatea nominală,
apare o diferenţă negativă. Această diferenţă este reglementată prin „eroarea negativă
acceptabilă” (ENA). Valorile ENA sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Eroarea negativă aceptabilă
Cantitatea nominală
(CN) ca procent din
g sau ml
CN
5-50 9 -
50-100 - 4.5
100-200 4.5 -
200-300 - 9
300-500 3 -
500-1 000 - 15
1 000-10 000 1.5 -
10 000-15 000 - 150
Peste 15 000 1 -
Pentru fiecare eşantion prelevat pentru testare trebuie satisfăcute 3 reguli:

1. Cantitatea ambalată nu trebuie să fie mai mică, în mediu, decât cantitatea nominală.
2. Nu mai mult de 2,5% din cantităţile ambalate pot fi nestandarde, adică mai mici decât
ENA
3. Nici o cantitate ambalată nu poate fi neadecvată, adică diferenţa dintre cantitatea ambalată
şi cea nominală să fie de două ori mai mare decât ENA.
Inspecţiile pot fi efectuate la distribuitor (inspecţii neformale) sau la producător
(inspecţii formale). Pentru inspecţiile formale sunt prelevate de obicei cantităţile ambalate pe
parcursul a o oră de producere sau un eşantion dintr-un lot de producere de cel mult 10 000
unităţi.
Pentru a asigura satisfacerea acestor 3 reguli au fost elaborate o mulţime de metode.
118
Una din metode este de a produce urmărind o cantitate medie mai mare decât cea
nominală. Dezavantajul metodei constă în faptul că întreprinderea oferă o cantitate
semnificativ mai mare decât cea nominală, suportând astfel cheltuieli suplimentare. În multe
cazuri, când produsul este relativ ieftin, problema este nesemnificativă. Multe brutării
utilizează această metodă, deoarece materia primă este ieftină. Totuşi, două probleme rămân
nerezolvate: în primul rând, o cantitate oferită mai mare decât cea nominală este deja o
încălcare a legii; în al doilea rând, ambalând o cantitate mai mare decât cea nominală, nu este
acută problema monitorizării dispersiei, ceea ce duce la un procent mai mare de cantităţi
ambalate sub nivelul ENA. Această problemă poate fi rezolvată prin inspecţii finale, fără a
oferi, însă, siguranţă.
O cale, însă, aproape sigură este aplicarea tehnicilor statistice:
• Controlarea procesului – definirea limitelor de control şi asigurarea că starea de control se
menţine permanent.
• Asigurarea capabilităţii procesului – compararea specificaţiilor şi a erorii admise ENA cu
limitele de control superioară şi inferioară. Reducerea variaţiei procesului în caz de necesitate.
• Asigurarea că procesul este apt de a produce produse conforme (ajustarea în caz de
necesitate).
Instrumentele statistice, fiind utilizate corect, permit controlarea (dirijarea) erorii
procesului pentru a obţine rezultatele dorite. Astfel, dispare necesitatea de a livra o cantitate
„de rezervă” pentru a asigura conformitatea cantităţii.
Pentru a implementa controlul statistic al proceselor este necesară implicarea activă a
managementului de vârf în ceea ce priveşte obiectivele (clare) de realizat. De asemenea este
necesar de a elabora un „plan de acţiune”, definind resursele ce vor fi utilizate: umane şi
materiale. Trebuie asigurată instruirea adecvată a persoanelor implicate. Aceste persoane
trebuie să deţină cunoştinţe de bază în statistică.
Practic toţi angajaţii, de la managementul de vârf la simpli muncitori, trebuie să
cunoască următoarele instrumente statistice:
• Diagrama Pareto
• Diagrama cauză-efect
• Conceptul de stratificare
• Fişele de culegere a datelor
• Histograma
• Diagrama de corelaţie
• Graficele
• Diagramele de control.
Managementul de producere de nivel mediu – ingineri în producere, tehnologi, maiştri
– trebuie să cunoască adiţional la cele menţionate următoarele instrumente statistice:
• Eşantionarea statistică
• Distribuţiile statistice, testarea ipotezelor statistice
• Analiza regresională
• Probabilitatea binominală.
În dependenţă de natura întreprinderii, unele instrumente statistice pot fi omise din
programele de instruire.
Trebuie, totuşi, de luat în consideraţie un factor: persoanele ce decid să studieze
statistica teoretică pentru a o aplica apoi în practică, de multe ori nu devin în domeniul
statisticii nici teoreticieni buni, nici practicieni buni. Este necesar ca instruirea să fie axată nu
atât pe motivarea teoretică a aplicării unui instrument sau altul, cât pe cunoaşterea modalităţii
de aplicare a instrumentelor şi a distingerii cazurilor în care trebuie aplicate.
Pentru ca aplicarea Controlului Statistic al Proceselor să fie eficientă trebuie să
dezvoltată cultura întreprinderii în domeniul managementului calităţii, în special în ceea ce
priveşte tehnicile statistice. Acceptarea şi implementarea modului de lucru „în grup” („în
echipă”) poate contribui mult la implementarea cu succes a CSP.
119
În general, introducerea controlului statistic într-o întreprindere sau, mai bine zis,
fundamentarea controlului calităţii pe principiile şi metodele statisticii matematice, reprezintă
în primul rând o schimbare de concepţie. Acest lucru se referă la înţelegerea corectă a
scopului urmărit şi la modul special de apreciere a efectelor economice obţinute.
Bibliografie:
1. A.C. Dorin, A.I. Maniu, V.Gh. Vodă, „Probleme statistice ale fiabilităţii”, Bucureşti,
Editura Economica, 1994
2. Al. Isaic Maniu, V. Gh. Vodă, „Manualul calităţii”, Bucureşti, Ed. Economică, 1997
3. Directiva Uniunii Europene cu privire la igiena în alimentaţie 93/43/EEC, Bruxelles
120
SECŢIUNEA 5
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
121
DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL MUNCII - INTERFERENŢE
Conf. univ. dr. Elena IFTIME

Dreptul civil
În câteva trăsături putem schiţa fizionomia ramurii dreptului civil. Este o ramură de
drept material ale cărei componente primare sunt normele care reglementează relaţiile sociale
româneşti cu conţinut patrimonial şi cu conţinut personal nepatrimonial în care părţile apar ca
subiecte egale în drepturi, fără a prezenta alte însuşiri (calităţi) speciale, decât acelea de
subiecte individuale de drept sau subiecte colective de drept. În majoritatea lor normele
dreptului civil au caracter dispozitiv sau supletiv.
În sistemul de drept românesc, dreptul civil ocupă un loc central, în jurul acestuia
gravitând celelalte ramuri de drept public, dar mai ales de drept privat pentru care acesta
constituie dreptul comun. Atunci când o ramură de drept ca: dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei etc. nu conţin suficiente
prevederi sau au unele dispoziţii discutabile, aplicabile vor fi normele corespunzătoare ale
dreptului civil. Altfel spus, dreptul civil, împrumută din normele sale celorlalte ramuri de
drept. În felul acesta, normele dreptului civil contribuie la garantarea şi ocrotirea drepturilor
subiective ce aparţin atât dreptului civil cât şi altor ramuri de drept cu care acesta interferează.
Dreptul muncii
Prin comparaţie cu dreptul civil, dreptul muncii “este o ramură distinctă a sistemului
de drept românesc, ce reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă dintre patroni
şi salariaţi”5.
Obiectul de reglementare a dreptului muncii îl reprezintă, aşadar, raporturile
individuale şi colective, care iau naştere între o persoană fizică pe de o parte, şi, ca regulă, o
persoană juridică pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima
persoană în folosul celei de a doua care, la rândul ei se obligă să o remunereze şi să creeze
condiţiile necesare prestării acestei munci6.
a) Ca un prim termen de comparaţie a celor două ramuri de drept invocăm

principiile ce le guvernează, unele comune, altele specifice, proprii domeniului pe care-l
reglementează.
Dintre principiile comune amintim: principiul consensualităţii şi al bunei credinţe7,
principiul libertăţii contractuale, principiul forţei obligatorii a contractelor, principiul egalităţii
subiectelor în raporturile juridice încheiate, principiul executării în natură şi întocmai a
obligaţiilor asumate, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite,
principiul răspunderii subiective etc.
Cât priveşte principiile specifice, dacă ne referim la dreptul muncii, de exemplu,
putem menţiona: principiul neîngrădirii dreptului la muncă şi libertăţii muncii, principiul
5
Alexandru Ţiclea şi Constantin Tufan, Dreptul muncii, Edit. Global Lex, Bucureşti, 2001, pg. 10.
6
Raporturile individuale şi colective de muncă sunt în prezent reglementate de Codul muncii adoptat prin Legea
nr. 53/2003, publicată în M. Of. al României, I nr. 72/2003, care a intrat în vigoare de la data de 1 martie 2003.
7
Dacă în dreptul civil buna credinţă se deduce, în dreptul muncii ea este reglementată expres. Art. 8, al. 1 din
noul Cod al muncii, consacră în premieră principiul bunei credinţe precizând că “Relaţiile de muncă se bazează
pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe. Chiar dacă nu a fost exprimat în legislaţia anterioară a muncii,
principiul bunei credinţe a guvernat executarea contractului de muncă şi până la adoptarea actualei reglementări
având în vedere că regula înscrisă în art. 970 al. 1 din Codul civil potrivit căreia “Convenţiile trebuie executate
cu bună credinţă” guverna, în calitate de “drept comun”, şi încheierea şi executarea contractelor de muncă.
122
nediscriminării directe sau indirecte faţă de un salariat pe considerente legate de sex, vârstă,
religie, culoare, principiul garantării negocierii colective şi individuale a condiţiilor de muncă,
principiul protecţiei muncii, principiul stimulării pregătirii şi a reconversiei profesionale,
principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, principiul asigurării
dreptului la asociere liberă în sindicate, principiul garantării dreptului la grevă pentru apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale, principiul garantării dreptului la odihnă.
Trebuie să mai precizăm că aplicate într-o ramură de drept sau alta, principiile
comune, îmbracă unele note specifice.
b) Dacă ne referim la obiectul de reglementare al celor două ramuri de drept
trebuie să observăm că în sfera lor de cuprindere se regăsesc atât raporturi patrimoniale cât şi
raporturi personale nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale sunt dominante atât în cazul
dreptului civil cât şi în cazul dreptului muncii şi ele vizează relaţiile cu conţinut economic
(evaluabile în bani). Iar relaţiile personale nepatrimoniale, care nu sunt susceptibile de o
evaluare bănească, prezintă unele note distinctive. În dreptul civil asemenea relaţii au o sferă
mai largă, ce acoperă toate drepturile având acest conţinut şi care conturează personalitatea
juridică a subiectului individual sau colectiv de drept.8
În dreptul muncii raporturile personale nepatrimoniale se referă la: repausul zilnic şi
săptămânal, concediul de odihnă anual, egalitatea de şanse şi tratament, demnitatea în muncă,
informare şi consultare, securitatea şi sănătatea în muncă, dreptul de a constitui sau de a adera
la un sindicat9.
c) Şi metoda utilizată de cele două ramuri de drept impune unele precizări şi
distincţii. Specifică şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor
care se menţine tot timpul. Această metodă presupune că subiectele dreptului civil nu se află
într-un raport de subordonare ci pe picior de egalitate de tratament juridic.
În dreptul muncii egalitatea subiectelor este caracteristică doar pentru momentul
negocierii şi încheierii contractului de muncă. Pe parcursul desfăşurării raportului de muncă,
disciplina muncii impune un raport de subordonare a salariatului faţă de angajator.
d) Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii poate fi realizată şi în raport
de subiectele raporturilor juridice ce le aparţin. În ambele ramuri de drept au calitatea de
subiect de drept atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice.
Dar subiectele raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi juridice, fără ca
acestea să întrunească anumite calităţi speciale, fiind suficientă calitatea de fiinţă umană
(pentru persoanele fizice) sau aceea de colectiv organizat cu patrimoniu propriu şi scop
determinat (pentru persoanele juridice). De asemenea, în raporturile de drept civil persoana
fizică este subiect de drept civil din momentul naşterii sale (uneori din momentul concepţiei,
cu condiţia să se nască vie, nu şi viabilă) şi numai în privinţa drepturilor, nu şi a obligaţiilor.
Iar încetarea calităţii de subiect de drept civil are loc în momentul morţii persoanei fizice sau
a încetării sau reorganizării persoanei juridice. Condiţia fundamentală pentru dobândirea
calităţii de subiect de drept civil este capacitatea juridică civilă care este generală şi egală
(pentru persoanele fizice) şi specială (pentru persoanele juridice).
8
Raporturile personale nepatrimoniale sunt lipsite de un conţinut economic, în ele regăsindu-se individualitatea
persoanei cu însuşirile ei caracteristice. Fac parte din această categorie:
• relaţiile sociale ce au în conţinutul lor drepturi personale ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a
persoanei cum sunt: dreptul la viaţă, sănătate, onoare, demnitate, secretul vieţii private etc.
• relaţiile sociale care au în conţinutul lor drepturi prin care se individualizează subiectul de drept în
raporturile civile, cum sunt: dreptul la nume sau pseudonim, dreptul la domiciliu (reşedinţă), pentru
persoana fizică, iar pentru persoana juridică, dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate
etc.;
• relaţiile sociale care au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale care decurg din creaţia ştiinţifică, artistică,
literară sau din calitatea de autor al unei invenţii;
• relaţiile nepatrimoniale care privesc succesiunea;
9
În noul Cod al muncii sediul reglementării acestor drepturi se află în art. 39 al 1;
123
În dreptul muncii subiectele raporturilor juridice prezintă anumite însuşiri specifice.
Angajatorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, iar angajatul este întotdeauna o
persoană fizică10. Apoi, sfera persoanelor ce dobândesc calitatea de subiect al dreptului
muncii este mult mai restrânsă. Pentru a dobândi această calitate, angajatorul trebuie să
îndeplinească toate condiţiile prevăzute de legislaţia muncii. Iar persoana fizică ce se
angajează în muncă dobândeşte capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani11. În
lumina actualelor reglementări angajatul poate dobândi capacitate de dreptul muncii chiar de
la vârsta de 15 ani, cu condiţia să obţină acordul părinţilor (sau reprezentanţilor legali) şi
numai pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea lui fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă
astfel nu îi sunt periclitate: sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională12. Încadrarea în
muncă a persoanelor de până la 15 ani precum şi a persoanelor puse sub interdicţie
judecătorească este interzisă13.
Este interzisă, de asemenea, încadrarea în locuri de muncă grele, vătămătoare sau
periculoase, stabilite prin hotărâre a Guvernului, a tinerilor sub 18 ani14.
e) Pentru ambele ramuri de drept contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii,

dar fundamentul teoriei acestei varietăţi de act juridic este contractul din dreptul civil. Aşa
cum precizează art. 942 Cod civil contractul este acordul de voinţă realizat între două sau mai
multe persoane cu scopul de a naşte, modifică sau stinge un raport juridic concret. Condiţiile
de valabilitate ale acestuia sunt cele prevăzute de art. 948 Cod civil: capacitate, consimţământ,
obiect, cauză. Acestea sunt condiţiile de fond, iar sub aspectul formei, contractului îi este
aplicabil principiul consensualismului15.
În dreptul muncii, atât contractul colectiv de muncă, dar mai ales contractul individual
de muncă, sunt analizate sub aspectul condiţiilor de validitate prin prisma condiţiilor impuse
contractului din dreptul civil.Exemplul consimţământului (voinţei juridice) este ilustrativ in
acest sens. Astfel, principiile care guvernează voinţa juridică în dreptul civil sunt operante şi
în dreptul muncii16 sau, formarea voinţei juridice parcurge cele două faze: faza internă în care
are loc deliberarea şi luarea hotărârii de a încheia contractul, neproducătoare de efecte juridice
şi faza externă a voinţei declarate, generatoare de efecte juridice între părţi (şi uneori faţă de
terţi). De asemenea, viciile de consimţământ ce pot afecta voinţa juridică sunt cele prevăzute
în art.953 Cod Civil (eroarea, dolul, violenţa) completate cu leziunea, consacrată ca atare, de
doctrina şi practica dreptului civil.
f) Sancţiunile ce intervin, în cazul nerespectării condiţiilor de fond şi de formă
ale contractului sunt preluate din dreptul civil cu particularităţile pe care aplicarea lor în
dreptul muncii o impun. Astfel, nulitatea contractului colectiv sau individual de muncă nu are
o reglementare specială în dreptul muncii, fiind supusă regimului juridic consacrat de dreptul
civil.
10
Pentru detalii, a se vedea art. 10 din noul Cod al muncii
11
Art. 13 al. 1 din noul Cod al muncii.
12
13
14
Art. 13 al.5 din noul Cod al muncii.
15
În principiu, precizează un prestigios autor francez, „toate contractele sunt consensuale, formalismul apărând
ca o excepţie, dacă nu ca o aberaţie” J.Carbonnier, Droit civil, vol. al IV-lea, Presses
Universitaires de France, Paris, 1972, p.34-35.
16
Este vorba de principiul priorităţii voinţei interne ( reale) faţă de voinţa exprimată şi principiul autonomiei de
voinţă (sau al libertăţii contractuale). În privinţa autonomiei de voinţă nu putem să nu observăm că aceasta
cunoaşte unele limitări în dreptul muncii. Dacă în dreptul civil principiul menţionat este îngrădit doar de legile
care interesează ordinea publică şi bunele moravuri ( art.5 Cod civil), in Codul muncii libertatea contractuală
cunoaşte şi alte îngrădiri. Art.38 din noul Cod al muncii prevede expres că „salariaţii nu pot renunţa la drepturile
ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de
lege salariaţilor este lovită de nulitate absolută”.
124
În doctrina juridică se face menţiunea expresă că privită prin prisma „naturii sale
juridice, nulitatea contractului din dreptul muncii nu este decât o varietate a nulităţii actelor
juridice civile, cu particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă”17.
Ca şi în dreptul civil, nulitatea este o cauză de ineficacitate a contractului, o sancţiune
care-l lipseşte de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte (funcţia preventivă şi funcţia sancţionatorie), nulitatea
apare ca un mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice încheiate,
fiind implicit un mijloc de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri în sfera
relaţiilor de muncă.
Trebuie să mai arătăm că, nu există o reglementare generală a nulităţii actului juridic,
normele care alimentează această instituţie aflându-se dispersate în tot Codul civil (art. 5,
art.803, art.839, art.910, art.1211, art.1897, art.1900) ca şi în alte izvoare de drept civil (Legea
nr.18/1991 republicată18, art. 32 al 1 şi art. 67 al. 2).
Nici în dreptul muncii nu există o reglementare compactă a nulităţii, unele articole ale
Codului muncii referindu-se expres sau implicit la această instituţie.
Ca un element de noutate ce trebuie remarcat este faptul că noul Cod al muncii
realizează o premieră în ce priveşte constatarea nulităţii şi stabilirea efectelor ei. Pentru prima
oară în legislaţia românească art.57 al.6 din menţionatul Cod stipulează expres “posibilitatea
părţilor de a constata nulitatea şi de a stabili efectele ei potrivit legii”. Numai în situaţia în
care părţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţă de către instanţa judecătorească.
Cel puţin în materia contractelor de muncă se dă satisfacţie unei propuneri făcute cu
mult timp în urmă19, ca nulitatea şi consecinţele ei (desfiinţarea retroactivă sau numai pentru
viitor) să poată fi hotărâtă prin înţelegerea părţilor, fără a fi necesară intervenţia justiţiei.
Ca argument legal se invocă art.969 al.2 Cod civil, potrivit căruia: „Convenţiile se pot
revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Rezultă că dacă părţile
pot revoca o convenţie, prin consimţământ mutual, cu atât mai mult ele pot recunoaşte, pe
cale amiabilă, existenţa şi incidenţa nulităţii”20.
Aşa fiind, atunci când părţile sunt de acord, nulitatea şi consecinţele ei ar putea fi
hotărâte, în principiu, prin buna înţelegere fără a fi necesară intervenţia justiţiei.21
g) Răspunderea în dreptul muncii prezintă unele particularităţi, faţă de
răspunderea din dreptul civil.
În dreptul muncii, până la adoptarea actualului Cod coexistau răspunderea disciplinară
şi răspunderea materială.
Răspunderea disciplinară era definită ca o instituţie specifică dreptului muncii,
constând în sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către oricare persoană încadrată
în muncă a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă. Denumite abateri disciplinare
faptele menţionate atrăgeau sancţiuni specifice: mustrare, avertisment, reduceri de salariu,
desfacerea contractului de muncă.
Sub aspectul izvorului său şi al obiectului reglementării (relaţia socială ocrotită)
răspunderea disciplinară avea o natură contractuală, întrucât intervenea în cazul încălcării
obligaţiilor asumate prin contractul de muncă22.
17
Şerban Beligrădeanu, Problema admisibilităţii acordării despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale
(daune morale) cauzate părţilor în procesul executării contractului de muncă, în Dreptul nr. 8/1992, p. 35.
18
Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare a fost publicată în M. Of., I nr.
1/5 ianuarie 1998.
19
Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969, p. 332.
20
Doru Cosma op. cit., p. 333.
21
În aceeaşi opinie se susţine că posibilitatea constatării nulităţii în dreptul civil, ar putea fi dedusă şi din
posibilitatea părţilor unui act juridic civil, de a confirma, în anumite condiţii actul nul sau de a-l converti, prin
voinţa lor, într-un alt act juridic. Deci, atât confirmarea cât şi conversiunea pot conduce la ideea posibilităţii
constatării nulităţii şi stabilirii efectelor sale prin voinţa părţilor contractante.
22
Nu trebuie să pierdem din vedere fizionomia juridică aparte a acestei forme de răspundere, care sub aspectul
trăsăturilor laturii obiective, a celei subiective şi chiar a naturii sancţiunii se apropie de răspunderea penală.
125
În general, răspunderea disciplinară reglementată de noul Cod al muncii este
asemănătoare răspunderii prezentată mai sus. Pot fi reţinute, însă, o serie de elemente de
noutate începând chiar cu definiţia abaterii disciplinare. Aşa cum prevede art.263 din noul
Cod al muncii o asemenea abatere este definită ca “o faptă în legătură cu munca şi care constă
într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat prin care acesta a încălcat
normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de
muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”.
Se poate constata că noua definiţie a abaterii disciplinare nu mai face o referire
generală la “obligaţiile salariatului” ci face o enumerare exhaustivă a faptelor ce constituie
abateri disciplinare. Tot ca element de noutate trebuie menţionată excluderea mustrării dintre
sancţiunile disciplinare.
Prezentând sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul, art.264 al.1
menţionează că singura sancţiune cu caracter moral este avertismentul scris. După această
sancţiune s-a introdus, în premieră, suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă ce
nu poate depăşi 10 zile lucrătoare, iar în privinţa funcţiilor de conducere sancţiunea reducerii
salariului de bază şi/sau a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10% ,
cunoaşte şi ea unele modificări faţă de reglementarea anterioară23.
În mod expres24 noul Cod al muncii prevede că, exceptând avertismentul scris, nici o
altă sancţiune nu poate fi aplicată înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
În felul acesta s-a stins o mai veche dispută pe tema aplicării unei asemenea sancţiuni şi în
cadrul societăţilor comerciale25.
Semnalăm, de asemenea, consacrarea expresă a principiului “non bis in idem” în
răspunderea disciplinară din dreptul muncii.
După ce în alin.1, art. 265 stipulează interdicţia aplicării amenzilor disciplinare, prin
aliniatul 2 articolul menţionat face precizarea că pentru aceeaşi abatere disciplinară nu se
poate aplica decât o singură sancţiune. Trebuie să facem precizarea că principiul amintit este
operant numai în răspunderea disciplinară, fiind permis atunci când este cazul, cumulul
răspunderii disciplinare, cu răspunderea penală, contravenţională sau patrimonială.
Răspunderea materială reglementată26 de vechiul Cod al muncii era definită ca o
formă a răspunderii juridice aplicabilă angajaţilor care impunea obligaţia acestora de a repara
în condiţiile legii, prejudiciul provocat în cursul executării contractului, printr-o faptă ilicită,
în legătură cu munca lor şi săvârşită cu vinovăţie. Ca şi în cazul răspunderii civile,
răspunderea materială presupunea un prejudiciu de natură materială, o faptă ilicită, un raport
de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţie. Dar, spre deosebire de răspunderea civilă,
penală, administrativă, care poate reveni oricărei persoane, ce a încălcat o normă de felul celor
arătate mai sus, răspunderea materială putea fi reţinută numai în sarcina unei persoane
încadrate în muncă şi numai dacă fapta ilicită avea legătură cu munca ei.
Potrivit Codului muncii anterior, răspunderea materială (reparatorie), apărarea ca o
răspundere autonomă, ca o formă specifică de răspundere de dreptul muncii, distinctă de
răspunderea civilă, caracterizată fiind prin următoarele trăsături:
• salariatul răspundea, de regulă, numai pentru prejudiciul efectiv (damnum
emergens), nu şi pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans);
• răspunderea materială a salariatului vinovat şi recuperarea prejudiciului se
realizau prin emiterea de către angajator a unei decizii de imputare, care “ex lege” constituia
23
A se vedea prin comparaţie art.100 al.1 lit.d din Codul muncii anterior şi art.264 al.1 lit.e, coroborat cu art.294
din noul Cod al muncii.
24
A se vedea art.267 al.1 din noul Cod al muncii.
25
A se vedea decizia Curţii Constituţionale nr.82/1997 prin care a fost declarat neconstituţional art.13 al.3 din
Legea nr.1/1970 (abrogată) privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat.
26
În vechiul Cod al muncii nu exista o definiţie legală a răspunderii materiale, elementele definitorii ale acesteia
putând fi desprinse din conţinutul art. 102 al.1. Pentru alte detalii privind răspunderea materială a angajaţilor, a
se vedea, A. Ţiclea, C. Tufan, op. cit. p. 462.
126
un titlu executoriu. Aceeaşi putere executorie avea şi angajamentul de plată asumat în scris de
către salariat.
În privinţa acestei forme de răspundere juridică, noul Cod al muncii aduce o
modificare de esenţă. Răspunderea materială a salariaţilor, la care ne-am referit mai sus, a fost
în principiu înlăturată27, în locul ei fiind reglementată atât cu privire la despăgubirea
angajatului, cât şi cu privire la dezdăunarea angajatorului, o răspundere patrimonială (o
varietate de răspundere contractuală). În concepţia noului Cod al muncii răspund patrimonial
atât angajatul cât şi angajatorul pe temeiul neîndeplinirii obligaţiilor din contractul individual
de muncă. În vechea reglementare, pe temeiul răspunderii materiale, răspundea doar
angajatul.
Raportată la răspunderea juridică în general28, răspunderea patrimonială reglementată
de actualul Cod al muncii aparţine îndeosebi datorită particularităţilor ei, dreptului muncii în
sensul analizei sale exhaustive. Ea nu trebuie privită, asemenea răspunderii materiale din
vechiul Cod al muncii, ca o formă de răspundere juridică reparatorie specifică dreptului
muncii.
Aşa cum rezultă expres din analiza art. 269 al.1 coroborat cu art. 270 al. 1 din noul cod
al muncii răspunderea patrimonială din acest domeniu este întemeiată pe ansamblul normelor
şi principiilor răspunderii civile contractuale”. Rezultă cu claritate că ne aflăm, cu această
formă de răspundere juridică, pe terenul răspunderii civile contractuale care va purta, însă,
amprenta, particularităţilor pe care specificul raporturilor de muncă le impune.
Se dă astfel satisfacţie unei propuneri repetate de a se renunţa la răspunderea materială
din dreptul muncii, făcute înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al muncii.
Desigur, la normele generale care guvernează răspunderea civilă contractuală se
adaugă, de la caz la caz, normele specifice cuprinse în Codul muncii. Asemenea norme
vizează: condiţionarea răspunderii patrimoniale, de existenţa contractului individual de
muncă; natura materială29 a prejudiciului supus reparării; repararea prejudiciului, de regulă
prin echivalent bănesc30; riscul normal al serviciului31 ca o cauză exoneratoare de răspundere
27
Deşi răspunderea materială a salariaţilor şi obligaţia lor de restituire, aşa cum a fost reglementată prin art. 102-
110 din vechiul Cod al muncii, a fost suprimată, noul Cod al muncii menţine o asemenea formă de răspundere
cât şi obligaţia de restituire stabilită pe calea emiterii unei decizii de imputare (dacă salariatul nu îşi asumă un
angajament scris de plată) pentru o categorie restrânsă de salariaţi. Este cazul salariaţilor civili din structura
instituţiilor militare ori militarizate, în privinţa cărora se menţine O. G. nr. 121/1998 privind răspunderea
materială a militarilor. Prin actul normativ menţionat se reglementează exhaustiv răspunderea materială şi
obligaţia de restituire a militarilor prin asumarea unui angajament scris de plată sau, în lipsa acestuia, prin
emiterea unei decizii de imputare. Deşi procedura de reparare a prejudiciului material este asemănătoare cu cea
din Codul muncii, O. G. nr. 121/1998 nu face nici o referire la Codul muncii, de unde se poate deduce că această
reglementare este autonomă, diferită de Codul muncii, în vigoare la data adoptării sale. De altfel, nici noul Cod
al muncii nu face vreo referire la O. G. nr. 121/1998 de unde rezultă că aceasta continuă să se aplice ca o
reglementare specială, în baza principiului “specialia generalibus derogant”. De asemenea, răspunderea
patrimonială a funcţionarilor publici este guvernată de reglementările dreptului civil şi reglementările speciale
fixate prin statut - art. 77 din Legea 188/1999.
28
Gheorghe Mihai, Teoria răspunderii subiectului de drept în Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti
2002, p. 252 şi urm.
29
Cu privire la natura prejudiciului supus reparării se impun unele precizări. În dreptul comun, în ipoteza
răspunderii civile contractuale, regula o constituie repararea doar a prejudiciului material. În mod excepţional,
despăgubirile acordate pot acoperi şi prejudicii morale, dacă există o dispoziţie legală ori o stipulaţie
contractuală expresă. În unele contracte, chiar în lipsa unor asemenea stipulaţii, poate fi reţinută o răspundere
contractuală pentru prejudiciile morale (contractele hoteliere sau de organizare a unor jocuri sportive, contractele
ce au ca obiect drepturi de proprietate intelectuală etc.). Pentru detalii, a se vedea, I. Albu, Răspunderea civilă
contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale (daunele morale)în Dreptul nr. 8/1992, pg. 29 şi următ.
În dreptul muncii, însă, răspunderea patrimonială reglementată de art. 269-270 din noul Cod al muncii
se referă strict, la daunele materiale. Art. 269 al. 1 foloseşte expresia “prejudiciul material” iar art. 270 al. 1 se
referă la “pagubele materiale”.
Aşa fiind, nici angajatorul şi nici salariatul păgubit nu ar putea pretinde despăgubiri pentru prejudiciile
morale suferite.
30
În dreptul civil, răspunderea contractuală este guvernată de regula reparării prejudiciului în natură şi numai în
127
a salariatului; imposibilitatea stipulării unor clauze de agravare32 a răspunderii salariatului;
stabilirea răspunderii patrimoniale în lipsa acordului părţilor prin procedura soluţionării
conflictelor de drepturi33, executarea silită34 etc.
Din prezentarea comparativă a celor două ramuri de drept rezultă cu claritate
interacţiunea normelor dreptului civil cu cele ale dreptului muncii. În raport cu dreptul
muncii, dreptul civil apare ca drept comun care împrumută din normele sale ori de câte ori
reglementările din legislaţia muncii sunt insuficiente sau lacunare. Actualul Cod al muncii
stipulează expres că dreptul muncii se completează, atunci când este cazul, cu dispoziţiile
legislaţiei civile. Este relevant pentru aspectul în discuţie, art. 295 al. 1 din noul Cod al
muncii, care prevede că dispoziţiile sale se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în
legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de
muncă prevăzute de prezentul Cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. Dreptul civil se aplică,
aşadar, ca drept comun dacă sunt îndeplinite două condiţii:
• să nu existe în legislaţia muncii dispoziţii speciale, derogatorii;
• chiar dacă nu există dispoziţii derogatorii, reglementările de drept civil trebuie să
nu fie incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.
subsidiar, prin echivalent bănesc (dacă repararea în natură nu mai este posibilă). Dimpotrivă, în dreptul muncii,
aşa cum prevede art.273 al.1 din noul Cod al muncii, “suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în rate
lunare din drepturile salariale, care se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în
muncă”
31
În dreptul civil noţiunea de “risc” are semnificaţia “reverberaţiei” efectelor cazului fortuit sau ale forţei majore
asupra părţilor contractante” (Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Prezentare de ansamblu şi observaţii critice
asupra noului cod al muncii în dreptul nr.4/2003, pg.77). În dreptul muncii, riscul normal al serviciului este
reglementat expres ca o cauză exoneratoare de răspundere prin art. 270 al.2 din noul Cod al muncii. Potrivit
articolului menţionat se prevede că “salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţă majoră sau de alte
cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al
serviciului”.
32
Salariatul nu ar putea conveni la o clauză de agravare a răspunderii sale întrucât normele care-i fixează
răspunderea au un caracter imperativ. Sunt ilustrative pentru aspectul în discuţie, dispoziţiile art.38 din noul Cod
al muncii, potrivit cărora “salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie
prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile lor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”.
33
Dispoziţiile Legii nr. 168/1999 privind procedura soluţionării conflictelor de drepturi, au rămas în vigoare, ele
urmând a fi completate cu dreptul comun în materie, Codul de procedură civilă, dacă în dreptul civil, întinderea
executării
34
Dacă în dreptul civil, întinderea executării silite este dată de mărimea prejudiciului, executarea silită în dreptul
muncii cunoaşte unele limite, efectuându-se, de regulă numai asupra unei cote din salariu (art. 273 al. 1 din noul
Cod al muncii).
128
OBSERVATION AND ASSESSMENT ACTIVITY CORRELATION
ACCORDING TO THE CIVIL CODE OF UKRAINE
Oksana Volodymyrivna MELENKO

Assistant Professor of the Department of Humanitarian Disciplines
Bukovinian State Finance and Economic Institute
The inseparable condition of the development of an independent, economically

powerful state is the realization of the normative and legal acts, which play the leading role in
this process because this vitally important problem becomes with their help controlled and
develops in the previously determined direction. It’s with the help of such forms of legal
norms realization as the observation, implementation, use and application that these
regulations of the legal norms in the factual activity (behavior) of the subjects of law are
implemented. In this way the right has its content and value for the person, society if it is
carried out. Without the implementation of the legal regulations, the legal norms are dead,
actually this reduces them to nothing. “The right is nothing”, mentions L. Yavych, “if its
rights don’t find their realizations in the activity of people and their organizations in the social
relations” [1, p. 201]. According to this, the subject of the law implements the generally
compulsive rules of behavior in order to satisfy his own needs in costs, services, useful work
as well as the necessary production. Notwithstanding the purpose the person followed while
carrying out his activity, there is a certain amount of knowledge, skills, own experience,
which form in a person certain behavior. In this way, it’s all about observation and assessment
activity.
It should me mentioned, that the issue of observation in the process of the legal norms
realization is quite burning and at the same time not sufficiently investigated. Most of the
judgments concerning this issue have partial and general character. Having analyzed a number
of ideas of the law researches and scientists concerning the issue of observation, in particular
A. Barak [2], M. Risnyi [3], A. Raroh [4, p.90-98], Y. Hrachyova [4, p.90-98], S. Vasyliev [5,
p. 79-84], V. Honcharov [6, p. 51-60], v. Kozhevnikov [6, p. 51-60], O. Papkova [7, p. 30-
35], V. Kantsir [8, p. 195-204], one can come to the generalizing conclusion that observation
is the permitted by the law intellectual activity of law application body (officials or individual
person), the gist of which is the assessment of the legal events and choice of one of the several
admitted within the relatively determined as to the contents norms, variants of law-application
decision meant for observing the legal status, justice, relevance and efficiency of the legal
regulation.
As to the assessment notion – these are partially or completely undetermined in the
text laws or other normative legal acts of the law notion, the concretization of which the
person who applies the law uses within the limits of the given situations on the basis of some
degree of observation.
The law-generating bodies are invested with the legal peculiarities of the law
assessment notion. They don’t create and don’t construct assessment notions, they only form
and use while exposing the legal rules. The law assessment notions receive their legal
properties when they are officially mentioned in the texts of the acting normative legal acts.
In this way the observation and the observation activity are closely related to the
assessment notions, because the law assessment notions are made concrete on the basis of
observation. M.I. Baru was one of the first who paid attention to this peculiarity, he
mentioned that the law assessment notions give the law application body the opportunity of
free observation, free assessment of the facts [9, p.104].
But Y. I. Astrahan formulated this peculiarity more exactly, pointing out that the
129
assessment notions are made concrete in the process of law application in every separate case
and give the law applying body the opportunity of independent assessment of the facts with
obligatory, though, keeping to those general criteria or features, which are foreseen in the
given assessment notion [10, p. 39].
In general the issue of observation limits by the application of the legal norms,
including the assessment notions, remains controversial. The problematic character of the
situation lies in the multifold understanding of the nature of observation in the process of law
application.
If by observation we understand the granted by the law relative freedom in the
application by the person who applies the law of these or those decisions with the scope of the
most adequate reflection of the concrete situations peculiarities, then by the application of the
legal norms with the assessment notions, such observation is eminent. There is a fundamental
difference between the decision taken on the basis of observation and the free decision ,
which lies in the fact that in the first case the corresponding state body or its official are
empowered to issue the act by the law and this act should not go beyond the limits of this law.
In other words, observation in the limits of the law allows to find the optimal decisions. On
the contrary, absence of order counters the law, is contrary to the law and does not favor the
optimization of the laws approved on its basis [11, p. 11].
The gist of the issue of observation is made up by, as B.M. Lazarev mentions, the
willful side limit interrelation of relevance and the legal character [12, c.92].
But the observation and assessment activity of the subjects of law application in the
interest of the state is limited by the legislation and to some extent is due to unification. As an
example, there can be cited the explanations of the Plenary Session of the Supreme Court of
Ukraine, which are issued with the scope of unification of the Court decisions of this or that
cases. So in fact we can say that the observation and assessment activity of those who applies
the law, in particular the judges is limited and there also have been worked out the common
starting system means of assessment activity and observation.
The legal observing of observation and assessment activity in the Civil Law are used
quite often which even causes to some extend difficulties in the process of their delimitation.
So, for example, article 1 of the Law of Ukraine “About Private Business
Undertakings” of February 7, 1991 indirectly determines the features of observation on the
example of determining the private business activity. Therefore, private business undertaking
is a direct, systematic, venturous activity that is carried out by physical and juridical persons
and presumes production, performing certain work, providing services with the purpose of
receiving profits [12]. Thus, the law states that a physical or juridical person can use his/her
right to private business undertaking to his/her own consideration (decide on the type of
economical activity, organizational and legal form, order of using money after paying taxes
and other obligatory payments), resulting from own assessment of his/her future economical
activity, i.e. that in fact, assessment activity is the major category, and the category of
observation is the consequence of the former; a private undertaker, enterprise or joint
economical enterprise, in accordance with the acting law of Ukraine, have the right to make
decisions and carry out independently and without restrictions any activity, that does not go
against the acting law [12, p.3]. Hence, a physical person following his/her own psychological
beliefs and assessment of the legal situation and a juridical person - following the beliefs and
assessment of its owner or other authorized body, decide: first, - on using the right to private
business undertaking; second, independently, following only his/her own beliefs – on the type
of private business undertaking; third, - on business partners, counteragents of agreements and
treaties; fourth, - already motivated by certain economical reasons, set the price of the
products and services; and fifth, - on whether to apply to the bodies of state power in case of
violation of their rights.
But in fact, there is no pure observation, for any judgment, whoever it may come from,
has its restrictions. For example, the law of Ukraine presumes that certain types of economical
130
activity by the subjects of ownership must be given special licenses, such as, medical and
veterinary internship, foundation and maintenance of games institutions, organization of
games of chance and other types of activity.
On the other hand, the state exercising observation of its activity obligates no other but
state enterprises to carry out activity connected with circulation of narcotic substances,
autopsy and other forensic-psychiatric examinations. The bodies of state power decide on
building roads, renting of state property and expediency and effectiveness of using budget
money, etc. by means of carrying out legal assessment and observation activity.
Hence, the notions of observation and observation activity are very closely connected
with assessment notions, since assessment notions are given concrete rendering on the basis
of observation.
Bibliography
1. L.S. Yavych General Theory of Law. – Leningrad, 1971.
2. A.Baarak Judicial Observation (translation from English). – Moscow: Norm, 1999. –
p.364.
3. M Risnyy Problems of Observing Norms of Conventions by National State Bodies//
Law of Ukraine. - K. - 200. - №11.
4. A.I.Rarog, Yu.V.Grachyova Notion, Grounds, Criteria and Importance of Judicial
Observation in Criminal Law// State and Law. – Moscow. – 2001. - №11. – Pp. 90-98.
5. S.V.Vasilyev Argumentation and Arguments in Cases On Compensation For Harm to
Health of Citizens by Unfavorable Environmental Effects in Civil Process of
Ukraine//State and Law. – Moscow. – 2001. - №10. – Pp.79-84.
6. V.B.Goncharov, V.V.Kozhevnikov Problem of Observation by the Subject of Law in
the Sphere of Legal Security//State and Law – Moscow. – 2001. - №3. – Pp.51-60.
7. O.A.Papkova Court Argumentation and Observance of Trial in Civil Process//State and
Law. – Moscow. – 2000. - №2. – Pp.30-35.
8. V.S.Kantsyr Certain Questions on Trial Observation Under the Norms of Criminal Law
of Ukraine//Naukovyy Visnyk of Chernivtsi State University named after Yuriy
Fedkovych. – Edition 18. – Legal Studies. – Collection of Scientific Works. –
Chernivtsi: Chernivtsi State University. – 1997. – Pp.195-204.
9. V.I.Baru Assessment Notions in Labor Law//Soviet State and Law. 1970. - №7. – P.104
10. Ye.I.Astrakhan Assessment Notions in Soviet Labor and Social Security//Uchyonyye
Zapiski VNIISZ. – Moscow, - 1974. – Edition30. – P.39.
11. V.N.Dubovitskiy Legality and Observation in Soviet State Administration: Author’s
Abstract.diss. … cand. of leg.st. – Moscow, 1981.P.11.
12. Law of Ukraine “On Private Business Undertaking” of February 7, 1991// Vidomosti
Verkhovnoyi Rady of Ukraine. – 1991. - №14. – P.169.
131
EVAZIUNEA FISCALĂ - COMBATEREA ŞI PREVENIREA
Asistent univ. Cristinel ICHIM,

Abstract:
The fiscal dodge has been always and everywhere blamed, but still no men on have
never changed. It persists in all the countries and in all the ages, despite the attempts to
prevent and combat this phenomenon.
The present article’s aim is to deal with the analysis of some theoretical and practical
aspects regarding the control and the warning of the fiscal dodge. Will in the first part one
tried to explain the notion of fiscal dodge, in the latter part of the article one analysed the
methods what can be used in order to prevent and control the above mentioned phenomenon.
Thus the law no. 87/1994 is very precise in what regards the control of the fiscal
dodge, specifying not only the facts which constitute minor offences or offences but also the
punishments which can be applied to perpetrators.
One should also mention the fact that the eradication of this phenomenon is practically
impossible, the only way out being the ability to keep always in mind the methods to diminish
its evolution.
Noţiunea şi formele evaziunii fiscale

Pretutindeni şi întotdeauna evaziunea fiscală a fost condamnată. Cu toate acestea
perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. El persistă în toate
ţările şi în toate perioadele, în ciuda sancţiunilor.
Economia subterană sau “economia neagră” (black economy ) ca formă de manifestare
a evaziunii fiscale ( munca la negru, vânzarea ilegală de droguri, prostituţie, jocuri de noroc,
etc. ) e estimată a fi 8% din P.N.B în Marea Britanie, 13% în Suedia, 12% în Belgia, 11, 5%
în Italia, 9% în Franţa, Olanda, Canada şi Germania, 8,5% în SUA şi 5% în Japonia.
Semnificaţia problemei e mai mare în ţările mai puţin dezvoltate unde guvernele pot
întâmpina mari dificultăţi în supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie. Evaziunea
fiscală e unul din fenomenele economico - sociale complexe de maximă importantă cu care
statele de astăzi se confruntă şi ale cărei consecinţe nedorite caută să le limiteze cât mai mult,
eradicarea fiind practic imposibilă. Statul trebuie să se preocupe sistematic şi eficient de
preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate
şi să incite la evaziune fiscală, urmărind în principal două scopuri: un scop “pozitiv”
argumentat de dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop “negativ” reflectat în
sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.
Multitudinea obligaţiilor pe care legea fiscală le impune contribuabililor, sau mai ales
povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea
contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea
fiscală a fost întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind
indivizii în averea lor îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc. Prima definire a
evaziunii fiscale a fost dată între cele două războaie mondiale. Conform acesteia frauda
îmbracă o concepţie extensivă, noţiunea de evaziune fiscală e inclusă în cea de fraudă..
Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e “arta de a evita căderea în câmpul de
atracţie a legii fiscale” concept care aparţine lui M. C. de Brie şi P.Charpentier.
Cel de-al treilea concept aparţine lui Maurice Duverger, care considera că evaziunea
fiscală e un termen generic, şi desemnează manifestarea de fugă din faţa impozitelor. Aceasta
e o definiţie în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să înglobeze şi frauda.
132
La noi Iulian Văcărel sugerează definirea evaziunii fiscale ca fiind “sustragerea de la
impunere a unei părţi din materia impozabilă”.
Având în vedere importanţa diminuării evaziunii fiscale în activitatea organelor statale
de a preveni şi combate corupţia, Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale ([3])
a suferit unele modificări prin Legea nr. 161/2003 ([5]) privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Conform art. 1 al Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, aşa cum a fost
modificat prin Legea nr. 161/2003 evaziunea fiscală este definită ca fiind: “sustragerea prin
orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau
străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili.”
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de
manifestare:
Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia
impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune.
Evaziunea fiscală legală este posibilă deoarece legislaţia din diferite state ale lumii
permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri, componente
ale averii ori a anumitor acte şi fapte care în condiţiile respectării riguroase a legislaţiei în
vigoare şi principiilor impunerii, nu ar trebui să scape de la impozitare.
Un exemplu de evaziune fiscală la adăpostul legii este impunerea veniturilor realizate
de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit, impunere ce
creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media să nu
plătească impozit pentru diferenţa respectivă.
Un alt exemplu de evaziune legală care permite ca o parte de venit să scape de la
impunere sunt facilităţile fiscale care se acordă agenţilor economici din anumite ramuri ale
economiei la înfiinţare sau pe parcursul desfăşurării activităţii sub forma unor scutiri de la
plata T.V.A. la import sau export, accize, etc. sau reduceri de impozit pe profit.
Amortizarea accelerată, atunci când este permisă de lege pentru unele categorii de
fonduri fixe, conduce la diminuarea profitului impozabil în favoarea constituirii unui fond de
amortizare mai mare decât cel impus de valoarea uzurii fizice şi morale, înregistrate de
mijloacele fixe respective în perioada luată în calcul.
Evaziunea fiscală la adăpostul legii poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi
îmbunătăţirea cadrului legislativ care au făcut-o posibilă.
Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea
licită şi se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se pe fraudă şi pe rea
credinţă. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage
de la bugetul de stat un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru
acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.
Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi:
ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la
aflarea adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile practicate, comisioanele încasate sau
plătite, etc.; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de
aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; întocmirea unor
declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii de
impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate
etc.
Pe măsura adâncirii cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării relaţiilor
dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală nu
se mai manifestă doar ca un fenomen naţional, ci a devenit unul internaţional. Astfel, de
exemplu, o firmă având sediul de bază într-un anumit stat şi diferite reprezentanţe în alte state,
133
dintre care unele cu un regim fiscal mai blând, va fi mai mult decât tentată să transfere o parte
cât mai mare din profitul realizat în statul cu fiscalitate mai ridicată în statul cu o fiscalitate
mai redusă. Astfel, pe glob se întâlnesc numeroase „oaze fiscale” sau „paradisuri fiscale” cum
sunt ele denumite, şi anume: Elveţia, Liechenstein, Luxemburg, Bahamas, Panama, Insulele
Cayman, etc. Pe teritoriul acestor state sunt înfiinţate numeroase firme străine către care sunt
dirijate profiturile unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări, eludându-se fiscul. Astfel,
de exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme industriale şi
comerciale, reale şi fictive, decât totalul populaţiei sale, respectiv circa 40.000 de firme la
25.000 de locuitori. Explicaţia constă în faptul că orice firmă care îşi stabileşte sediul pe
teritoriul acestui stat este scutită de plata impozitului pe profit.
În continuare prezentăm exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale
în România.
Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-
profit, cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv, etc. sunt scutite de plata taxelor vamale
pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri se numără şi
autovehiculele. Drept urmare, în cursul perioadei 1995 – 1996 au fost introduse în ţară de
către numeroase asociaţii şi fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa
13.500 autoturisme. În urma controalelor efectuate, în anul 1997 de către organele
Ministerului Finanţelor la 689 de organizaţii non-profit din toată ţara, a rezultat că la peste
80% din acestea au fost încălcate prevederile legale în vigoare, adică: bunurile primite sub
formă de ajutoare şi donaţii au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de
activitate; bunurile respective nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în
interes personal sau pentru obţinerea de profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate
să se fi plătit taxe vamale, care echivalau cu 128 mld lei, s-a ajuns ca în cazul majorităţii
fundaţiilor constituite din persoane fizice, câţi membri sunt, atâtea maşini primite ca donaţii să
existe. Deci, în acest caz, legislaţia imperfectă creează condiţii pentru ca evaziunea fiscală să
se practice „perfect legal”.
Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor finite
şi , implicit, calculează accize în raport cu preţurile respective şi nu de costurile efective ale
produselor, aşa cum este legal. În acest caz evaziunea fiscală se realizează prin: utilizarea ca
bază de calcul a accizelor datorate statului pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare
negociabile cu cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost
realizate produsele; stabilirea preţului materiei prime din care s-a obţinut alcoolul la
fabricarea băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.
Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor
către bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O
altă modalitate de evaziune la care apelează de cele mai multe ori cetăţenii străini, rezidenţi în
România, este aceea a folosirii facturii externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici
decât cele reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl
reprezintă înşelăciunea şi evaziunea fiscală. De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele
unor cetăţeni care nu au fost niciodată în România sau care au plecat din ţară la scurt timp
după înfiinţarea lor . În numele unor astfel de firme se emit şi se utilizează ordine de plată
fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite bugetului de stat sau sunt înşelate o serie
de firme din alte localităţi. Prin apelarea la astfel de căi de realizare a evaziunii fiscale se
sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde.
Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială.
Astfel de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puţine ori
părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare–cumpărare autentificat să fie
inferior celui practicat în realitate, pentru că taxa da timbru să se calculeze la un preţ mai mic.
În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România s-au
conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu, cele mai des întâlnite fiind
următoarele:
134
- vânzări nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de
descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea
documentelor corespunzătoare şi , evident, fără înregistrări în contabilitate;
- omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj
care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita clienţilor
taxa pe valoarea adăugată;
- înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată,
gen barter, cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă;
- deducerile false , care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi
false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de facturi
care se referă la cumpărări inexistente;
- erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au totuşi, o
influenţă destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea
lor este mare;
- aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea
serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false,
fiindcă altfel plătitorul de T.V.A. nu are cum să profite de această practică;
- cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor
mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă drept de deducere, fără însă ca în realitate
aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a solicitării
deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi agenţi
economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat prin mai
multe societăţi comerciale.
Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale:

Fenomenul evazionist are o evoluţie determinată de acţiunea concretă a unor factori ,
cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea legislativă şi instituţională, nivelul
fiscalităţii, alţi factori interni şi externi.
Practica fiscală internaţională atestă că un sistem fiscal modern trebuie să aibă şi
componente care să permită educarea şi informarea promptă a contribuabililor în legătură cu
obligaţiile lor privind întocmirea corectă a declaraţiilor de impunere, a ţinerii unor evidenţe
corecte a veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de activitatea desfăşurată, pedepsele şi
sancţiunile ce se aplică celor care încalcă prevederile legale.
În vederea combaterii evaziunii fiscale, legiuitorul prin Legea nr. 87 din 1994 pentru
combaterea evaziunii fiscale aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prevede în sarcina persoanelor
fizice şi juridice române sau străine următoarele obligaţii în domeniul impozitelor şi taxelor
([3, art.3-6, art.8, al.2]):
- activităţile permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile, se pot
efectua
numai în baza unei autorizaţii emise de organul competent sau a unui alt temei
prevăzut de lege;
- contribuabilii sunt obligaţi ca, în termen de 5 zile de la înregistrare, să declare la
organul
fiscal pe a cărui rază teritorială îşi au sediul, datele în legătură cu subunităţile
constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazine şi cu oricare alte locuri în
care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri, băncile şi conturile bancare în lei şi în
valută, indiferent de locul unde funcţionează, în ţară sau străinătate;
- contribuabilii sunt obligaţi să declare organului de control bunurile sau valorile
impozabile depozitate în alte locuri decât cele prevăzute mai sus, sediile subunităţilor de pe
teritoriul ţării, la organul fiscal teritorial unde acestea funcţionează;
135
- la solicitarea organelor de control, băncile sunt obligate să comunice existenţa
conturilor
deschise de contribuabili;
- contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerţ sau prestări de servicii
către populaţie sunt obligaţi să afişeze, în locurile unde se desfăşoară activitatea, autorizaţia
de funcţionare şi certificatul de înregistrare care conţine codul unic de înregistrare atribuit;
- contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate
din
activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente
prevăzute de lege;
- contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente
primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege, achiziţionate numai de la unităţile stabilite
prin normele legale în vigoare şi să completeze integral rubricile formularelor,
corespunzătoare operaţiunilor înregistrate;
- contribuabilii sunt obligaţi să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile
mobile
şi imobile aflate în proprietate sau obţinute cu orice titlu legal, precum şi alte valori
care generează titluri de creanţă fiscală;.
- persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori deţin bunuri mobile sau
imobile
ori desfăşoară activităţi, supuse impozitelor şi taxelor, sunt obligate să plătească, la
termen, sumele datorate statului;
- contribuabilii au obligaţia de a permite efectuarea controlului şi de a pune la
dispoziţia
organelor de control toate documentele contabile, evidenţele şi oricare alte elemente
materiale sau valorice solicitate, în vederea cunoaşterii realităţii obiectelor sau surselor
impozabile sau taxabile.
Contribuabilii pot fi verificaţi, din punct de vedere al respectării dispoziţiilor legale de
organizare şi desfăşurare a activităţii economice producătoare de venituri impozabile sau
bunuri supuse impozitelor şi taxelor, de către organele financiar-fiscale din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice şi din unităţile teritoriale, de Garda Financiară şi de alte
persoane împuternicite de lege.([2, pg.33)]
Legea privind evaziunea fiscală prevede faptele ce constituie contravenţii dacă nu sunt
săvârşite în astfel de condiţii încât să constituie infracţiuni: ([3, art.17])
a) nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor şi
bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
b) calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor, cu consecinţa diminuării
valorii creanţei fiscale cuvenite statului;
c) neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor
justificative şi contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligaţiile fiscale;
d) refuzul de a prezenta organului financiar-fiscal bunurile materiale supuse
impozitelor şi taxelor, în vederea stabilirii veridicităţii declaraţiei de impunere şi a realităţii
înregistrării acestora;
e) nereţinerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii
cărora le revin asemenea obligaţii, a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor care se realizează
prin stopaj la sursă;
f) nedepunerea actelor, situaţiilor şi a oricăror alte date în legătură cu activitatea
efectuată de către unitatea şi subunităţile de care răspund contribuabilii, cerute de organele
financiar-fiscale, în vederea cunoaşterii realităţii financiar-contabile din acea unitate sau
subunitate, precum şi utilizarea, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, a documentelor
cu regim special;
g) neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control
136
încheiat de organele financiar-fiscale;
h) neonorarea, în mod nejustificat, de către bănci sau instituţii financiare, la care
contribuabilii au deschise conturi de disponibilităţi băneşti, a titlurilor de creanţă fiscală emise
de organele competente, în vederea urmăririi silite a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor
neachitate la termen, inclusiv a majorărilor de întârziere.
Contravenţiile se sancţionează cu amendă de la 500.000 lei la 30.000.000 lei, pentru
persoanele fizice şi cu amendă de la 5.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru persoanele
juridice.
Potrivit normelor din legea pentru combaterea evaziunii fiscale pot întruni elementul
material al unei infracţiuni următoarele fapte([3, art. 9-12])
- refuzul de a prezenta organelor de control, împuternicite conform legii, documentele
justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile materiale supuse impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii obligaţiilor bugetare;
- neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare
ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor financiar-contabile,
dacă fapta a avut drept consecinţă diminuarea veniturilor sau surselor impozabile.
- punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept sau deţinerea în vederea punerii în
circulaţie, fără drept, a documentelor financiare şi fiscale;
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru
care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în
scopul obţinerii de venituri;
- sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii
de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei
impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive;
- omisiunea, în totul sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente
legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de
operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau
contribuţia;
- organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea de
acte
contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat electronice fiscale sau alte
mijloace de
stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile;
- emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de
documente fiscale false.
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale deţinute
într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;
- sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu
privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de
lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,
efectuată în acest scop.
Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale
republicată sunt pedepsite cu privarea de libertate sau cu amendă. Din prevederile legii
republicate se poate observa uşor că pedepsele privative de libertate s-au înăsprit.
În România, printre măsurile care mai pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale
menţionăm:
- unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu
ansamblul cadrului legislativ din economie;
- o mai bună corelare a facilităţilor fiscale ;
- trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a
controlului permanent şi excesiv ;
- editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze
137
interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii fiscale ;
- stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru
cointeresarea aparatului fiscal;
- implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru
identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist ;
- stabilitate în materia legislaţiei fiscale, deoarece schimbarea frecventă a acesteia
creează posibilitatea manifestării fenomenului evazionist.
De asemenea în scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul
întăririi procedurilor specifice administrării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat s-
a organizat cazierul fiscal al contribuabililor ca mijloc de evidenţă şi urmărire a
contribuabililor cu risc fiscal ridicat.([4]) Semnificative sunt şi prevederile Legii nr. 78 din 8
mai 2000 pentru prevenirea , descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie care oferă
mijloace juridice eficiente de combatere a evaziunii fiscale în contextul luptei împotriva
fenomenului corupţiei.([1, pg. 365])
Trebuie să menţionăm, în acest context, că înfiinţarea Parchetului Naţional
Anticorupţie este un moment deosebit de important în perspectiva combaterii fenomenului
evazionist.
Toate aceste măsuri evidenţiază o conştientizare a gravităţii situaţiei existente şi în
acelaşi timp decizia “puterii” de a stăvili şi de a ţine sub control fenomenul evaziunii fiscale
Bibliografie:
1. Mircea–Ştefan Minea, Eugen Iordăchescu, Anca –Mihaela Georgescu, Dreptul finanţelor
publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002;
2. Gheorghe Voinea, Gabriel Ştefura, Angela Boariu, Mircea Soroceanu, Impozite, taxe şi
contribuţii, Ed. Junimea Iaşi, 2002,
3. Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994;
4. Ordonanţa Guvernului nr. 75 din 30 august 2001, privind organizarea şi funcţionarea
cazierului fiscal, publicată în M.Of. nr. 540 din 1 septembrie 2001;
5. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of.nr. 279 din 21 aprilie 2003.
138
CADRUL LEGAL AL STATUTULUI FUNCŢIONARULUI PUBLIC
Lect. univ. drd. Răzvan VIORESCU,

Abstract
The “public function “ concept includes the totality of persons, subjected to a statute
of public law, as well as some persons subjected to a statute of private law. The specialised
literature from Romania defines the public function as follows: “It represents the complex of
powers and competencies, organised by law, in order to meet a general interest, aiming to be
temporarily occupied by a holder (or more holders). The holder of the public function is an
individual person, who is exercising his powers within the limits of competence, aiming to
achieve the goal for which the function was created”.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici, reglementează organizarea

funcţiei publice, modul de numire în funcţia publică, categoriile de funcţii publice, structura
carierei funcţiei publice şi clasificarea funcţiilor publice în funcţii publice de conducere şi
funcţii publice de execuţie.
Prin Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, modificată de Legea
nr. 161/2003 publicată în M.O. nr. 279 din 21 aprilie 2003, respectiv dispoziţiile din Titlul
III, (Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici), Art. XIII, se instituie
premisele profesionalizării funcţiei publice în România.
Funcţiile publice se clasifică după cum urmează: 1.funcţii publice generale şi funcţii
publice specifice; 2.funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice
din clasa a III-a.
Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării
competenţelor lor generale.
Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor
specifice.
Funcţiile publice se împart în trei clase, definite în raport cu nivelul studiilor
necesare ocupării funcţiei publice, după cum urmează:
1.clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
lungă durată cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
2.clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare
de scurtă durată cu diplomă;
3.clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii
liceale cu diplomă.
După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în
trei categorii după cum urmează:
- funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa
numai funcţii publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.
Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi.
Pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul
pentru ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru
139
ocuparea unei funcţii publice definitive.
Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:
- funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi
au obţinut rezultat corespunzător la evaluare;
- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea
în specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de minim 12 luni, 8 luni şi respectiv
6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite;
- persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia
publică.
Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una
din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al
Guvernului; consilier de stat; secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; subprefect; secretar general
al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti; director general din
cadrul ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una
din următoarele funcţii publice: secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti,
al oraşului şi comunei; director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul
ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; director
executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice desconcentrate ale acestora, precum
şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor publice locale; şef serviciu; şef birou.
Funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi controlează
activităţile funcţionarilor publici de execuţie, sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic
superior sau a unui demnitar.
Funcţionari publici de execuţie din clasa I sunt persoanele numite în următoarele
funcţii publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor .
Funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a sunt persoanele numite în funcţia
publică de referent de specialitate.
Funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a sunt persoanele numite în funcţia
publică de referent.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după cum
urmează: superior, ca nivel maxim; principal; asistent; debutant.
Categoria înalţilor funcţionari publici
Din categoria înalţilor funcţionari publici poate face parte persoana care îndeplineşte
cumulativ:
- condiţiile prevăzute la art. 49 din Legea 188/1999
- are studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
- a absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică
sau în alte domenii specifice de activitate, organizate, după caz, de Institutul Naţional
de Administraţie sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau în
străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice
respective;
- are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei publice respective (în cazuri
excepţionale, vechimea poate fi redusă cu până la 3 ani de persoana care are
competenţa legală de numire în funcţia publică);
- a promovat concursul organizat pentru ocuparea unei funcţii publice.
Concursul de admitere la programele de formare specializată în administraţia
publică se organizează de către Institutul Naţional de Administraţie, în baza Regulamentului
de organizare şi desfăşurare a concursului.
Regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursului de admitere la programele de
formare în administraţia publică, organizate de Institutul Naţional de Administraţie, se aprobă
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Administraţiei Publice.
140
Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către:
- Guvern, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit. a) şi d);
- primul - ministru, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit.b), c), e);
- ministrul administraţiei publice, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit.f);
- ministrul sau, după caz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice pentru
funcţiile de la art. 11 lit.g).
Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se
constituie o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în
administraţia publică, numite prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului
administraţiei publice.
I. Funcţii publice generale: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct
al Guvernului; consilier de stat; secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi
alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; subprefect; secretar
general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti; director
general din cadrul ministerelor şi organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale;
director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; secretar al municipiului, al
sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; director executiv şi director
executiv adjunct ai serviciilor publice desconcentrate precum şi în cadrul aparatului propriu al
autorităţilor publice ale administraţiei publice locale; şef serviciu; şef birou; expert, consilier,
inspector, consilier juridic, auditor; referent de specialitate; referent.
Alte funcţii publice generale se stabilesc cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici.
II. Funcţii publice specifice: arhitect - şef; inspector de concurenţă; inspector vamal;
inspector de muncă; controlor delegat; comisar.
Alte funcţii publice specifice se pot stabili de autorităţile şi instituţiile publice, cu
avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici
Potrivit disp. art. 20 din Legea nr. 188/1999 pentru crearea şi dezvoltarea unui corp
profesionist de funcţionari publici s-a înfiinţat, în subordinea Guvernului, Agenţia Naţională
a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică.
Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi
neutru se înfiinţează, în subordinea Ministerului Administraţiei Publice, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang
de secretar de stat, numit de către primul ministru, la propunerea ministrului administraţiei
publice, în exercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici emite ordine cu caracter normativ şi individual. “
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii:
- elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici;
- elaborează şi avizează, proiecte de acte normative privind funcţia publică şi
funcţionarii publici;
- monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi
funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
- elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor
publice, privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a
legislaţiei în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;
- elaborează proiectul legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru
funcţionarii publici;
141
- stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
- centralizează propunerile de instruire ale funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a
evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;
- colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice
programelor de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a
- întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a
- aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a selecţiei şi recrutării
pentru funcţiile publice generale, avizează şi monitorizează recrutarea pentru
funcţiile publice specifice;
- realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de
serviciu din motive neimputabile lor;
- acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de
resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi
locale;
- participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor
publici şi Ministerul Administraţiei Publice;
- colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de
activitate;
- elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de
ocupare a funcţiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
- întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al
funcţionarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin
lege. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are legitimare procesuală activă şi
poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă cu privire la:
- actele prin care autorităţile sau instituţiile publice încalcă legislaţia referitoare la
funcţia publică şi funcţionarii publici, constatate ca urmare a activităţii proprii de
control;
- refuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a aplica prevederile legale în domeniul
funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. Actul atacat este suspendat de drept.
Preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici poate sesiza şi prefectul în
legătură cu actele ilegale emise de autorităţile sau instituţiile publice locale. Planul de ocupare
a funcţiilor publice stabileşte:
- numărul funcţiilor publice rezervate promovării funcţionarilor publici care
îndeplinesc condiţiile legale;
- numărul funcţiilor publice care vor fi rezervate absolvenţilor programelor de formare
specializată în administraţia publică, organizate de Institutul Naţional de
Administraţie sau de instituţii similare din străinătate;
- numărul funcţiilor publice care vor fi ocupate prin concurs;
- numărul funcţiilor publice care vor fi înfiinţate;
- numărul funcţiilor publice care vor fi supuse reorganizării;
- numărul maxim de funcţii publice pe fiecare clasă, categorie şi grade de salarizare;
- numărul maxim al funcţiilor publice de conducere.
Planul se elaborează de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, cu consultarea
organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional şi se supune spre aprobare Guvernului.
Gestiunea curentă a resurselor umane şi a funcţiilor publice este organizată şi realizată,
în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un compartiment specializat, care
colaborează direct cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici. Dosarul profesional
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici administrează evidenţa naţională a
142
funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, pe baza datelor transmise de autorităţile şi
instituţiile publice (art.25).
Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici în cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice se ţine de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
În scopul asigurării gestionării eficiente a resurselor umane, precum şi pentru
urmărirea carierei funcţionarului public, autorităţile şi instituţiile publice întocmesc dosarul
profesional pentru fiecare funcţionar public.
Funcţionarul are dreptul să cunoască dosarul său profesional, iar instituţia respectivă
are obligaţia să permită funcţionarului să-şi exercite dreptul la cunoaşterea dosarului personal
şi la eliberarea, la cerere, a unor copii de pe actele existente în dosarul său personal.
Formatul standard al evidenţei funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, precum şi
conţinutul dosarului profesional, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Autorităţile şi instituţiile publice răspund de întocmirea şi actualizarea dosarelor
profesionale ale funcţionarilor publici şi asigură păstrarea acestora în condiţii de siguranţă.
În cazurile de transfer sau de încetare a raporturilor de serviciu, autoritatea sau
instituţia publică păstrează o copie a dosarului profesional şi înmânează originalul
funcţionarului public, pe bază de semnătură.
Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare, orice modificare intervenită în situaţia
funcţionarilor publici.
Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa naţională a funcţiilor publice şi
a funcţionarilor publici, precum şi la dosarul profesional al funcţionarului public au obligaţia
de a păstra confidenţialitatea datelor cu caracter personal, în condiţiile legii.
La solicitarea funcţionarului public, autoritatea sau instituţia publică este obligată să
elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, în
specialitate şi în funcţia publică.
Recrutarea funcţionarilor publici. Cariera funcţionarilor publici. Condiţiile de
acces pentru ocuparea funcţiilor publice. Numirea şi avansarea.
Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii
(Art.49):
are cetăţenia română şi domiciliul în România;
cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
are vârsta de minim 18 ani împliniţi;
are capacitate deplină de exerciţiu;
are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,
atestată
pe bază de examen medical de specialitate;
îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului
sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni
săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu
excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii şapte ani;
nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer,
redistribuire şi concurs (Art. 491)
Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului vor fi stabilite în
condiţiile prezentei legi, iar concursul va fi organizat şi gestionat, astfel:
143
de către comisia de concurs prevăzută la art.191 alin.(2), pentru înalţii funcţionari
publici;
de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor
publice de conducere vacante, cu excepţia funcţiilor publice de şef birou şi şef
serviciu;
de către autorităţi şi instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală,
pentru ocuparea funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu, precum şi pentru
ocuparea funcţiilor publice de execuţie şi respectiv, funcţiile publice specifice
vacante, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici;
de către Institutul Naţional de Administraţie, cu avizul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, pentru admiterea la programele de formare specializată în
administraţia publică, organizate în scopul numirii într-o funcţie publică.
Concursul are la bază principiul competiţiei deschise, transparenţei, meritelor
profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru
fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Condiţiile de desfăşurare a concursului vor
fi publicate în Monitorul Oficial, cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării
concursului.
Persoanele care participă la concurs trebuie să îndeplinească condiţiile de vechime în
specialitatea funcţiilor publice, prevăzute de prezenta lege. Procedura de organizare şi
desfăşurare a concursurilor în condiţiile prezentului articol, se stabileşte prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Perioada de stagiu
Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea
atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor publici
debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a
exigenţelor acesteia. Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici de
execuţie din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni pentru cei din clasa a III-a.
Perioada în care o persoană a urmat şi a promovat programe de formare specializată în
administraţia publică, pentru numirea într-o funcţie publică definitivă este asimilată perioadei
de stagiu. (Art. 50).
La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcţionarul
public debutant va fi:
numit funcţionar public de execuţie definitiv în clasa corespunzătoare studiilor
absolvite, în funcţiile publice prevăzute la art. 13, în gradul profesional asistent;
eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la evaluarea activităţii
calificativul „necorespunzător”.
Numirea funcţionarilor publici
Numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se face în
conformitate cu dispoziţiile art. 191 alin. (1). (Art. 52).
Numirea în funcţiile publice pentru care se organizează concurs în condiţiile art. 49l
alin. (2) lit. b) şi d) se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităţilor sau
instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală, la propunerea Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici. Numirea în funcţiile publice pentru care se organizează
concurs în condiţiile art. 49l alin. (2) lit. c) se face prin actul administrativ emis de către
conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al
numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să
exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.
Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire,
iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public.
La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul
de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică
144
definitivă. Jurământul are următoarea formulă: “Jur să respect Constituţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să
îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să
păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să-
mi ajute Dumnezeu”. Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor
religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului
administrativ de numire în funcţia publică.
La ocuparea funcţiilor publice există unele incompatibilităţi prevăzute de art. 56 şi
urm. din Legea nr. 188/1999. Astfel, funcţionarii publici:
• nu pot deţine două funcţii publice în acelaşi timp, cu excepţia celor didactice;
• nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte
unităţi cu scop lucrativ;
• nu pot exercita la societăţi comerciale cu capital privat activităţi cu scop
lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile publice pe care
le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea
unor acte în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc.
Prin urmare, funcţionarii publici au obligaţia de a se abţine de la efectuarea oricăror
activităţi cu scop lucrativ care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce
decurg din poziţia lor oficială.
Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale
În carieră funcţionarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcţia publică şi
de a avansa în gradele de salarizare. (Art.53)
Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii
publice superioare vacante. Promovarea într-o funcţie publică superioară vacantă se face prin
concurs sau examen.
Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de
execuţie din gradul profesional principal, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii minime:
- să aibă o vechime minimă de doi ani în funcţiile publice de execuţie din gradul
- profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;
- să fi obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani,
cel
- puţin calificativul „foarte bun”;
- să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.
Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de
execuţie din gradul profesional superior, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii minime:
- să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul
profesional
- principal sau 4 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional asistent, în
clasa corespunzătoare studiilor absolvite;
- să fi obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani,
cel
- puţin calificativul „foarte bun”;
- să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.
Au dreptul de a participa la concursul organizat în vederea ocupării funcţiilor publice
de conducere vacante persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt absolvente ale programelor de formare specializată şi perfecţionare în
administraţia publică organizate de către Institutul Naţional de Administraţie,
centrele regionale de formare continuă pentru administraţia publică locală, precum şi
de alte instituţii specializate, din ţară sau străinătate;
- au fost numite într-o funcţie publică din clasa I;
145
- îndeplinesc cerinţele specifice prevăzute în fişa postului, precum şi condiţiile de
vechime prevăzute la alin. (2).
Pentru ocuparea funcţiilor de conducere vacante trebuie îndeplinite următoarele
condiţii de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice:
- minim 2 ani, pentru funcţiile publice de şef birou, şef serviciu şi secretar al
comunei;
- minim 5 ani, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 12, cu excepţia celor
prevăzute la lit.a).
În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în specialitatea în
care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarii publici de execuţie au dreptul de a participa
la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice vacante într-o clasă superioară celei în
care sunt încadraţi. (Art.57).
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face
anual. Procedura de evaluare are ca scop (art. 58):
avansarea în gradele de salarizare;
retrogradarea în gradele de salarizare;
promovarea într-o funcţie publică superioară;
eliberarea din funcţia publică;
stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici.
În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public i se
acordă unul din următoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”, „satisfăcător”,
„nesatisfăcător”.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici se
face de către o comisie de evaluare, compusă din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti
în administraţia publică, propuse de ministrul administraţiei publice şi numite de primul-
ministru. Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale
funcţionarilor publici se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale
a Funcţionarilor Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici,
reprezentative la nivel naţional.
Bibliografie selectivă:
1. Lucica MATEI, National School of Political Studies and Public Administration Faculty
of Public Administration, PUBLIC FUNCTION AND ACQUIS
COMMUNAUTAIRES,
http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/nispacee/unpan005557.pdf.
2. * *, Funcţia Publică şi funcţionarii publici din România, www.anfp-map.ro/rom/i-
func.html
3. Legea 188 din 1999 privind Statutul funcţionarilor publici
4. OUG nr. 82 din 19 iunie 2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici
5. Lege nr. 161 din 04/19/2003 unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 04/21/2003
6. Hotărâre H.G. 504 din 2003 privind programul de aplicare a Legii nr. 161 / 2003
7. Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 administraţiei publice locale, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 204 din 23 aprilie 2001
8. Hotărâre nr. 1087 din 10/25/2001 organizarea şi desfăşurarea concursurilor şi
examenelor pentru ocuparea funcţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 710
din 11/07/2001
146
9. Hotărâre nr. 1085 din 10/25/2001 organizarea perioadei de stagiu, condiţiile de evaluare
şi regulile specifice aplicabile funcţionarilor publici debutanţi publicată în Monitorul
Oficial nr. 710 din 11/07/2001
10. Hotărâre nr. 1084 din 10/25/2001 privind aprobarea Metodologiei de evaluare a
performantelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici, precum şi de
contestare a calificativelor acordate, publicată în Monitorul Oficial nr. 707 din
11/07/2001
147
STABILITATEA PENTRU SUD-ESTUL EUROPEI ÎN CONTEXTUL
EXTINDERII UNIUNII EUROPENE
Prep. univ. Liana-Teodora PASCARIU

Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava
Abstract:
Stability Pact is a powerful instrument for converting some generally accepted
principles and norms into concrete, action-oriented programs, with a strong financial
support, to the benefit of democracy, security and full respect of human rights in our part of
the world. The direct involvement of the states of south-eastern Europe in this process is
instrumental for the shaping of peace, reconstruction and democratic development in the
region. Thus, the countries of the region cease to be part of the problem by becoming part of
the solution. Last, but not least, the Stability Pact provides a meaningful and fruitful
framework for the concerned countries towards the integration process in the EU and NATO
for co-operation on behalf of establishing of a united Europe.
La sfârşitul anului 1992 şi începutul anului 1993, între statele foste comuniste din
Europa Centrală şi de Est părea să fi fost trasă o frontieră: Polonia, Ungaria, Republica Cehă
şi Slovacia pe de o parte, România, Bulgaria, pe de altă parte; o regiune cu două viteze, pentru
care structurile europene - printre care Uniunea Europeană - pregăteau strategii cu două viteze
privind ajutorul şi, corespunzător, integrarea. Motivele pentru care s-a ajuns la această situaţie
erau diverse. Ele aveau în orice caz în vedere performanţele atinse de evoluţia democratică a
acestor ţări. Având în vedere resursele limitate pe care statele bogate sunt dispuse să le pună
la dispoziţia regimurilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est şi capacitatea structurilor
comunitare de a crea noi raporturi între statele din aceasta regiune, politica celor două viteze
genera perdanţi şi câştigători. România era printre perdanţii acestei segmentări.
Pactul de Stabilitate în Europa pune statele din această regiune a lumii din nou pe
aceeaşi linie de plecare. Situarea lor în plutonul fruntaş de aderare la Uniunea Europeana a
depins aproape exclusiv de voinţa lor de a rezolva chestiunile ridicate de către Pact:
minorităţile şi frontierele. În acest sens, României i s-a oferit ocazia să concureze, în condiţii
egale, la integrarea europeană. Acestui avantaj direct i se adaugă unul indirect dar nu mai
puţin important: şansa de a rezolva o chestiune fundamentală pentru natura societăţii
româneşti, cum este situaţia minorităţilor, precum şi asigurarea stabilităţii frontierelor sale sub
egida Uniunii Europene.
Încă din prima parte a anului 1993, sub egida premierului francez Edouard Balladur, a
fost elaborat proiectul unui Pact de Stabilitate în Europa, centrat pe statutul minorităţilor şi pe
situaţia frontierelor. Propunerea franceza a fost preluată de Consiliul European de la
Copenhaga, din 21-22 iunie 1993, devenind o iniţiativă a Uniunii Europene în ceea ce priveşte
“respectarea frontierelor şi a drepturilor minorităţilor”. La Consiliul European de la Bruxelles,
din 10-11 decembrie 1993, s-a convenit că proiectul Pactului de Stabilitate “urmăreşte un
obiectiv de diplomaţie preventivă şi nu se referă, deci, la ţările în conflict”, urmând să
contribuie “la stabilitate, prevenind tensiunile şi conflictele potenţiale din Europa,
determinând relaţii de bună vecinătate şi stimulând ţările să-şi consolideze frontierele şi să-şi
regleze problemele minorităţilor naţionale”.
Uniunea Europeană urma să sprijine, sub diferite forme, desfăşurarea acestui proces.
Totodată, Consiliul a planificat realizarea unei întâlniri a reprezentanţilor statelor implicate,
sub egida Uniunii Europene, şi convenirea unui document pentru punerea în aplicare a
principiilor Pactului în 1994. Aceasta “primă iniţiativă” diplomatică a “celor 12” - după
148
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht - a fost definită drept un exerciţiu de
diplomaţie preventivă faţă de ţările care au cerut integrarea în Uniunea Europeană şi cărora li
se adresează în exclusivitate. Intrarea în Uniunea Europeană nu va fi acceptată - au gândit
autorii Pactului - decât în urma rezolvării de câtre statele solicitante a principalelor surse de
conflict: frontierele şi situaţia minorităţilor. Uniunea Europeană s-a arătat gata să ofere un
ansamblu de stimulente ţărilor care au voinţa de a respecta principiile “de bună conduită”
stabilite, alături de “şansa” de a deveni mai târziu membre ale Uniunii. În legătură cu
consolidarea frontierelor, Planul a dorit să facă un pas în plus faţă de declaraţiile formale
privind inviolabilitatea frontierelor, solicitând ţărilor să încheie tratate bilaterale care să
rezolve ansamblul de probleme care ar putea afecta stabilitatea regiunilor.
Respectarea drepturilor minorităţilor constituie a doua componentă fundamentală a
Pactului de Stabilitate. Stabilitatea frontierelor trebuie discutată în conexiune cu statutul
minorităţilor din moment ce încălcarea drepturilor lor riscă să provoace complicaţii
internaţionale35. Chiar dacă minorităţile nu au fost acceptate drept partenere ale statelor, aşa
cum au cerut, totuşi Pactul asigură luarea în considerare a poziţiei minorităţilor la negocierile
bilaterale, de vreme ce realizarea unor înţelegeri pe tema frontierelor este condiţionată de
statutul minorităţilor. Conferinţa inaugurală a Pactului de Stabilitate a avut loc în zilele de 26
şi 27 mai 1994, la Paris. La ea au participat statele Uniunii Europene, ţările candidate şi a
căror adeziune este în curs de negociere, ţările vizate în primul rând de Pact, ţările vecine
celor vizate de Pact, ţările în măsură să aducă o contribuţie la realizarea Pactului, ţările
interesate în stabilitatea Europei datorită angajamentelor lor de apărare, ţările având acordul
de asociere cu Uniunea, precum şi organizaţiile internaţionale relevante în realizarea Pactului.
Conceptul fundamental al documentului final a devenit acela de bună vecinătate, definită pe
linia documentelor anterioare, în sensul că “promovarea bunelor relaţii de vecinătate” include
explicit “chestiuni relativ la frontiere şi minorităţi”. S-a hotărât “dezvoltarea bunelor relaţii
conform tratatelor si înţelegerilor deja stabilite, continuarea ori lansarea de negocieri
bilaterale (dacă acestea nu există încă) şi participarea la mese rotunde”. Două mese rotunde
regionale - una privind regiunea baltică şi cealaltă privind celelalte ţări din Europa Centrală şi
de Est - vor lua în discuţie cooperarea transfrontalieră, problemele minorităţilor (cu accent pe
situaţia minorităţii ruse şi, respectiv, a minorităţii maghiare), cooperarea culturală, cooperarea
legislativă, educaţia în domeniul administraţiei, problemele de mediu.
In contextul crizei din Kosovo, la 8 aprilie 1999, la Luxemburg, preşedinţia Uniunii
Europene a organizat o reuniune a miniştrilor de externe din statele membre UE şi din ţările
vecine RF Iugoslavia (Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, România, Slovenia, Ungaria şi Turcia), la care au participat şi
reprezentanţi ai unor organizaţii şi instituţii internaţionale. Cu această ocazie, Germania a
lansat iniţiativa elaborării unui Pact de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei (PS-SEE).
Propunerea Germaniei a fost precedată de o serie de alte iniţiative similare, venite din partea
unor ţări ca Grecia, SUA, Turcia, precum şi a unor organizaţii regionale36. Documentul
propus de preşedinţia UE a fost dezbătut la reuniunea directorilor politici de la Bonn, din 27
mai şi semnat la 10 iunie 1999 la Köln. El reprezintă o importantă bază de pornire pentru
mobilizarea eforturilor internaţionale de realizare a unei zone stabile şi prospere în această
parte a continentului.
Principiile politice şi mecanismele care stau la baza Pactului sunt:
35
Reprezentanţii minorităţii maghiare din România şi Slovacia au cerut să participe la procesul de negocieri în
cadrul Pactului alături de reprezentanţii statelor, solicitare susţinută de guvernul maghiar, dar care a fost refuzată.
36
Este de menţionat, în acest sens, propunerea prezentată la Washington, în contextul Summitului NATO, la
reuniunea în format “19+7” (ţările NATO + ţările din Europa de sud-est), de către preşedintele de atunci al
României, Emil Constantinescu, în numele preşedinţiei în exerciţiu a Cooperarii Sud-Est Europene (SEEC) -
deţinută la acea dată de România.
149
• In implementarea Pactului de Stabilitate vor fi respectate prevederile Cartei
ONU, principiile OSCE, documentele relevante ale Consiliului Europei, în particular
Convenţia Europeană privind Drepturile Omului;
• UE are rolul de lider în instituirea Pactului de Stabilitate şi va acţiona pentru
impulsionarea proiectelor de cooperare şi bună vecinătate între statele regiunii; UE va susţine
activ statele din zonă pentru atingerea obiectivelor menţionate în Pact şi, în acest sens, va
convoca conferinţe ale donatorilor pentru reconstrucţie;
• OSCE va deţine un rol cheie în întărirea securităţii şi stabilităţii;
• Un rol deosebit revine, de asemenea, instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale
şi euro-atlantice (ONU, NATO, Consiliul Europei s.a.), unor state (SUA şi Rusia), precum şi
unor iniţiative regionale (SECI, ICE, SEEC, OCMN s.a ). In ceea ce priveşte NATO, sunt
menţionate continuarea procesului de lărgire a Alianţei si contribuţia Consiliului
Parteneriatului Euro-Atlantic şi a Parteneriatului pentru Pace.
• Mecanismul de implementare a Pactului constă într-o Masă regională pentru
Sud-Estul Europei, reprezentând o conferinţă internaţională a statele participante la Pact;
Masa regională va fi completată de următoarele substructuri/ mese de lucru: democratizare şi
drepturile omului; reconstrucţie economică, dezvoltare şi cooperare; probleme de securitate;
• R.F. Iugoslavia va putea participa la activitatea Pactului de îndată ce va
îndeplini condiţiile impuse de comunitatea internaţională; Republica Muntenegru, prin
guvernul său ales democratic şi ca parte componentă a RF Iugoslavia, se va putea număra
printre beneficiarii Pactului de Stabilitate încă de la debutul implementării acestuia.
Obiectivul Pactului de Stabilitate este crearea unei Europe de Sud-Est caracterizată
prin pace, democraţie, prosperitate şi integrare în structurile euro-atlantice.
Referitor la asistenţa financiară, Pactul de Stabilitate conţine elemente generale
referitoare la alocarea de fonduri. In acest sens au fost stabilite elemente ale cadrului general
al asistenţei financiare:
• a fost definitivată lista ţărilor beneficiare printre care şi România;
• au fost desemnaţi donatorii (UE, SUA, Canada, Japonia, BM, FMI ş.a.),
urmând ca mecanismele concrete de alocare să fie stabilite în cadrul conferinţelor donatorilor
pentru reconstrucţie.
In acest domeniu, în afara prevederilor Pactului, au fost înregistrate următoarele
dezvoltări:
• asistenţa financiară va consta într-un mozaic de măsuri de tip credite
preferenţiale şi nerambursabile, stimulente pentru investiţiile private, antrenarea companiilor
autohtone în procesul de reconstrucţie;
• la 12 mai 1999 Banca Mondială şi Uniunea Europeană (Comisia Europeană)
au semnat, la Londra, un Acord privind mecanismul de coordonare a eforturilor comunităţii
internaţionale de a răspunde efectelor economice negative înregistrate de ţările din zonă; a
fost creat biroul comun BM - Comisia Europeană la Bruxelles, şi s-a înfiinţat un Grup
operativ de acţiune coordonat de preşedintele BM, Comisarul european pentru afaceri
economice şi financiare, Directorul executiv al FMI şi miniştrii ţărilor donatoare;
• la 19 iulie 1999, Consiliul UE a decis crearea unei Agenţii europene pentru
reconstrucţie cu sediul la Salonic.
Gestionarea întregului proces circumscris Pactului este asigurată de către
Coordonatorul Special, desemnat de UE şi confirmat de preşedintele în exerciţiu al OSCE.
Reprezentanţii unui număr de 47 de ţări şi 36 de instituţii internaţionale s-au întâlnit la
Bruxelles, în zilele de 29-30 martie 2000, cu ocazia Conferinţei Regionale a Finanţatorilor
pentru Europa de Sud-Est. Conferinţa a fost organizată de către Comisia Europeană şi Banca
Mondială, în cooperare cu Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate, pentru a sprijini
obiectivele Pactului şi pentru a promova reforma şi cooperarea în regiune.
Conferinţa a reafirmat angajamentul ţărilor din regiune şi al partenerilor Pactului de
Stabilitate de a lucra împreună pentru pace, stabilitate şi prosperitate în Sud-Estul Europei.
150
S-au arătat progresele deja obţinute în aceasta direcţie, dar s-a subliniat faptul că succesul
necesită o angajare pe termen lung pentru reformă şi cooperare din partea ţărilor din regiune şi
din partea comunităţii internaţionale în vederea stabilirii unei direcţii clare pentru integrarea
în Europa şi structurile globale, prin oferirea de asistenţă financiară şi tehnică în sprijinul
reformelor.
În cadrul Conferinţei a fost discutat aşa-numitul “quick start package”, un set
comprehensiv de proiecte şi iniţiative regionale întocmite în interiorul structurilor Pactului de
Stabilitate, precum şi unele programe de finanţare suplimentare, destinate anumitor ţări.
Aceste proiecte şi iniţiative regionale - a căror implementare va începe în următoarele 12 luni
- au ca scop dezvoltarea infrastructurii, promovarea dezvoltării sectorului privat, sprijinirea
reformelor politice şi instituţionale, încurajarea democraţiei, reconcilierii şi securităţii,
sprijinirea întoarcerii refugiaţilor şi persoanelor dislocate intern. Donatorii şi instituţiile
financiare au garantat sau au angajat peste 2,4 miliarde euro, finanţând pe deplin “quick start
package” de 1,8 miliarde euro, prezentat Conferinţei, şi permiţând acordarea de finanţare
necesară pentru accelerarea pregătirii şi implementării proiectelor şi iniţiativelor din pachetul
următor (altfel spus, acelea care vor putea fi implementate în următorii 2-3 ani).
Reprezentanţii ţărilor din Sud-Estul Europei au raportat progresul înregistrat de la
summit-ul de la Sarajevo în privinţa reformelor şi au reafirmat angajamentele privind
consolidarea statului de drept, lupta împotriva corupţiei, crearea unui mediu favorabil pentru
dezvoltarea sectorului privat, reducerea barierelor comerciale şi promovarea democraţiei,
drepturilor omului şi a unei mass-media libere.
S-a subliniat, de către mulţi participanţi, importanţa unei rapide implementări a
proiectelor şi iniţiativelor pregătite în cadrul Pactului de Stabilitate. A fost salutată, în special,
adoptarea Iniţiativei Anticorupţie şi a Investment Compact. Adoptarea Cartei Media de către
ţările Sud-Estului Europei a fost încurajată de către participanţi. In cadrul Conferinţei s-a
subliniat munca depusă de către Banca Europeană de Investiţii şi Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare37 pentru pregătirea de “quick start packages” pentru proiectele de
infrastructură regională şi dezvoltarea sectorului privat. S-a arătat că implementarea acestora
va aduce beneficii importante şi în afara graniţelor şi va constitui o importantă contribuţie
pentru integrare - în domenii ca transport, energie, telecomunicaţii - între ţările regiunii şi din
Europa. Recunoscând că realizarea păcii, stabilităţii şi prosperităţii în Sud-Estul Europei
necesită un parteneriat pe termen lung, participanţii au discutat necesitatea unui follow-up
eficient după Conferinţă. S-a convenit ca progresul în implementarea proiectelor şi a
iniţiativelor regionale să fie monitorizat şi ca proiectele şi iniţiativele adiţionale, cu mari
beneficii regionale, să fie dezvoltate în cadrul Pactului de Stabilitate, prin Mesele de Lucru, în
cooperare cu instituţiile financiare internaţionale şi Comisia Europeană şi cu implicarea, în
continuare, a Grupului de Coordonare la Nivel Înalt.
Pactul de Stabilitate în Europa oferă României o conjunctură excepţională pentru
integrarea sa europeană. România poate face dovada compatibilităţii sale cu principalele
instituţii europene şi poate recupera timpul pierdut în relaţiile internaţionale. Un alt avantaj
considerabil pentru România este influenţa principalelor state europene, exercitată prin
intermediul acestui Pact, pentru încheierea unui tratat politic de bază cu Ungaria, care nu
poate decât să confirme actualele graniţe. Prin solicitările privind statutul minorităţilor, şi
limitarea în timp a perioadei de negocieri şi finalizare (un an), Pactul de Stabilitate în Europa
pare a fi un pact sever. Dar asigurarea unor standarde europene minorităţilor din România,
printr-un proces adecvat şi rapid, este, în aceeaşi măsură, un avantaj pentru statul român.
37
Drept instituţional comunitar / Viorel Marcu. - Ed. a 2-a rev. şi adăugită, – Bucureşti, Lumina Lex, 2001.
151
Bibliografie:
1. Octavian Manolache, Drept comunitar: instituţii comunitare, Ed. a 2-a, Bucureşti,
ALL Beck, 1999.
2. Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. a 2-a rev. şi adăugită, Bucureşti,
Lumina Lex, 2001.
3. Dumitru Mazilu, Integrarea europeană: Drept comunitar şi instituţii europene.
Curs, Bucureşti, Lumina Lex, 2001.
152

ANALE 2003 Fulltext

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANALE 2003 Fulltext

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANALELE

UNIVERSITĂŢII „ŞTEFAN CEL MARE”

SECŢIUNEA FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE

CONTABILITATE ŞI FINANŢE ..................................................................................................................... 24

INFORMATICĂ, STATISTICĂ ŞI MATEMATICĂ..................................................................................... 51

MANAGEMENT MARKETING .................................................................................................................... 104

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ......................................................................................................................... 121

Lector univ. drd. Irina Ştefana CIBOTARIU,

Prin politica de promovare şi mijloacele şi strategiile prin care se concretizează,

Lector univ. drd. Nina HOLBAN,

Lect. dr. ing. Angela ALBU

1. Definirea şi clasificarea aditivilor alimentari

2. Principalele grupe de aditivi alimentari

Tabel 1 Coloranţi sintetici admişi

La folosirea coloranţilor sintetici trebuie avut în vedere următoarele recomandări:

Potenţatorii de aromă sunt compuşi lipsiţi de aromă, dar care au proprietatea de a

Tabel 3 Îndulcitori sintetici admişi în România

Prof. univ. dr. Gabriela PRELIPCEAN

1. Ameliorarea modelului Krugman

Fig.1 – Rata de schimb şi rata fixă

La momentul atacului există două pârghii de influenţare a echilibrului:

2. Modelarea politicilor de sterilizare monetară

Se consideră în modelul standard că oferta monetară este constantă pe perioada

3. Modelarea atacurilor speculative în condiţii de incertitudine

Annotation. This publication examines the definitions of the notion “investments”

Prof. univ. dr. Gheorghe SANDU

1. Poziţionarea teoriilor finanţării ierarhice în contextul teoriilor structurii financiare

2. Scurtă prezentare a principalelor modele a teoriei finanţării ierarhice

2.2. Obiectivul managerului este de a minimiza costurilor anumitor contracte

Lect.univ.drd. Mihalea TULVINSCHI

TVA - Definiţie şi sferă de cuprindere

Regimul deducerilor privind TVA

Prep. univ. Ştefăniţă ŞUŞU

Introdus pe piaţa românească de marile bănci internaţionale, “funcţionarul electronic”

Tabel nr.1. Caracterizarea serviciilor bancare electronice

Online Banking oferit de BA/CA

2. Beneficiile Online Banking

3. Cum se poate deveni utilizator Online Banking

Serviciul BT-ULTRA al Băncii Transilvania

Preparator: Anisoara Niculina DASCHIEVICI

Piaţa capitalurilor include pieţele pentru noile emisiuni şi tranzacţionarea

Cererea şi oferta de capital pe piaţa financiară internă

Bursa de valori clasică şi operaţiuni de bursă.

Masterand Codruţa-Petronela BOUARU,

2. Cookie-uri bune şi cookie-uri mai puţin bune

3. Atributele unui cookie

Figura 2 Variabila _SERVER[“HTTP_COOKIE”] conţine setul de duple nume-valoare

Figura 4 Atributele liftime, path şi domain citite cu SESSION_GET_COOKIE_PARAMS() şi

Lect. univ. drd Nicolae MORARIU

Sistemele bazate pe cunoştinţe, sunt aplicaţii destinate rezolvării problemelor ce

sau printr-o descriere de forma:

Arhitectura generală a unui sistem bazat pe cunoştinţe în genrtica vegetală

Figura 1. Schema generală a unui sistem bazat pe cunoştinţe în genetica vegetală

VDn EXm Genealogii

Harta genetică pentru grupa 7H de cromozomi

Lect. univ.drd. Drd. Nicolae MORARIU,

Numărul de ştiuleţi pe plantă = 2 este o caracteristică

2. Sisteme expert bazate pe reguli.

Motorul de inferenţe reprezintă partea algoritmică principală a unui sistem bazat pe

Recunoaşterea populaţiilor de porumb şi clasificarea lor [MOHV93]

Tratarea numerică - Subsistemul de Recunoaştere a Formelor

Tratarea analitică - Subsistemul Expert

D. OSTAFE, E. IANCU, R. VANCEA, S. VLAD, P. PAŞCU