“Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima

vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc

luminos unde se întâlneşte cu poezia", spunea Ion Barbu într-un
interviu. Această convergenŃă, această accedere într-un loc înalt şi
luminos a rămas în permanenŃă - ca orice tendinŃă spre absolut - o
aspiraŃie, o sete niciodată deplin satisfăcută. Efortul spre totalitate
este, de fapt, unul de recuperare a omului integral, nescindat. La
greci, teoria matematică a armoniei făcea parte dintr-o teorie
generală despre armonia cosmosului, iar poemele ce Ńineau de
ritualul misterelor antice constituiau doar pentru neofiŃi simple
viziuni lirice, drame omeneşti, în vreme ce pentru iniŃiaŃi ele erau
veritabile "revelaŃii", drame divine. Astfel, Barbu se situează în
descendenŃa unor spirite ca Platon, Descartes, Leibniz, care
preconizau faptul că domeniul ştiinŃelor exacte trebuie să fie
complementar cu cel al ştiinŃelor umane, să devină "Mathesis
universalis", pentru a se putea pătrunde cât mai mult în adevărul
cunoaşterii. Iar matematica şi poezia se află deja, fiecare în parte,
atât la rădăcinile cunoaşterii, cât şi în perspectiva finală a unei
înŃelegeri care percepe lumea în ansamblul ei.

Poezia şi matematica se pot întâlni, pot dezvolta

corespondenŃe, ambele presupunând însă un nivel spiritual
deosebit de elevat. De aceea e şi foarte greu ca o aceeaşi persoană să
meargă pe ambele "căi". Această dificultate a fost resimŃită din
plin de Ion Barbu. Considerând că n-a reuşit să atingă acea
convergenŃă ideală, poetul s-a retras în domeniul matematicilor,
fără însă a fi scăpat vreodată de nostalgia complementarităŃii.
Privind cu detaşarea şi claritatea pe care trecerea timpului le
articulează, putem spune că în persoana lui Barbu aceste
contradicŃii s-au topit pentru că în el n-au încetat să coexiste
matematicianul şi poetul de geniu. VocaŃia ştiinŃei şi a poeziei a
fost pentru el prelungită dincolo de operă, asumată în viaŃă până
la ultimele consecinŃe.

"Ca şi în geometrie, înŃeleg prin poezie o anumită simbolică

pentru reprezentarea formelor posibile de existenŃă… Pentru mine
poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am
părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."
Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie
volumul Joc Secund, publicat în anul 1930. Se pare că a publicat
acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie
poezie (alte surse povestesc despre o înŃelegere: dacă Barbu reuşea
să publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic creaŃia).
În unele poezii, autorul foloseşte concepŃii matematice, spre
exemplu utilizează noŃiunea de grup (o mulŃime cu structura
matematică, ale cărei elemente se pot însuma conform unor legi
specifice):
„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creşte,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund mai pur.”
Dan Barbilian a predat ca profesor universitar până la
sfârşitul vieŃii numai cursuri speciale, din ultimii ani ai facultăŃii,
la care participau un număr restrâns de studenŃi foarte buni. Dan
Barbilian a fost unul dintre cei mai mari matematicieni ai Ńării
noastre.
După moartea sa, o mare parte a operei matematice şi a
operei didactice a fost publicată în volume. Aceste manuscrise sunt
împrăştiate pe caiete, foi separate sau pe marginile multor numere
din Gazeta Matematică a anilor dinainte de Primul Război
Mondial. După această dată, Ion Barbu a părăsit spaŃiul
literaturii, la care a mai revenit ocazional, consacrându-se
profesiunii sale. A fost considerat un matematician de reputaŃie
europeană, impunând, în geometrie, termenul de “spaŃiile
Barbilian”.

Se spune ca poetii sunt tentati sa ne arate ca ei vad ce nu vad

altii. Nichita Stanescu, marele magician al cuvintelor si
necuvintelor, un generos incurabil, nu putea sa nu fie tentat sa ne
arate lucruri vazute numai de el.

Pornind de la faptul ca matematica este o sursa

binecunoscuta de generare si expunere a cunostintelor, am fost
tentate sa aflam cata matematica a cunoscut si a folosit Nichita in
creatia sa artistica. Mai precis, cat si cum a folosit poetul in poezia
sa conceptele matematice si filozofice ale vremii.

Ce pregatire matematica avea Nichita? Chiar el declara intr-

un interviu ca a debutat "...in revista de fizica si matematica cu
rezolvari de probleme si semnandu-le Stanescu Hristea, elev". Insa
nu uita sa precizeze ca: "M-au interesat Dialogurile lui Platon, dar
trebuie sa marturisesc ca asez mai presus de ele postulatele lui
Euclid pe care le-am parcurs tot atunci, adica in anii formarii mele
intelectuale..."
Cele doua laturi contradictorii ale materiei, continuitatea si
discontinuitatea, au sugerat unele imagini matematice abstracte
precum: numarul intreg, expresie a unei multimi discrete de obiecte
distincte si indivizibile si intinderea geometrica, adica linie,
suprafata, volum, imagine a continutului neimpartit in parti, dar
avand calitatea ca se poate divide la nesfarsit. Cu privire la
definitia punctului, notiune geometrica fundamentala, se stie ca
exista numeroase controverse, care dateaza inca din antichitate.
Pornind de la faptul ca punctul nu are dimensiuni, se naste o
intrebare complexa care se refera la inexistenta unui echivalent al
punctului prin abstractizarea sa in spatiul fizic. Nichita nu gaseste
o solutie anume, dar obsesia punctului o manifesta cu prisosinta in
poezia sa: "...In univers urla un punct / de durerea unui cerc /
care-l inconjoara"
"Nichita Stanescu a avut o vocatie matematica abandonata si
inhibata, a profitat de experienta marelui geometru al poeziei care
a fost Ion Barbu", spunea prietenul sau Victor Ivanovici.

Nu il puteam ignora pe Mihai Eminescu, cel despre care stim ca a

avut deopotriva preocupari stiintifice. De data aceasta mi-am
propus urmatoarea demonstratie:
1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, ...

Acest şir este cunoscut în matematică sub numele de şirul lui

Fibonacci.
Dacă luăm trei termeni care urmează unul după altul (de
exemplu 5, 8, 13) şi îi vom numi “ieri”, “azi”, “mâine”. RelaŃia
dintre termeni este:

“mâine” – “ieri” = “azi” (13 – 5 = 8).

Să reŃinem acest lucru!

Dar care este legătură dintre Mihai Eminescu şi acest şir?

Într-una dintre poeziile sale acesta spune:

“Cu mâne zilele-Ńi adaogi,

Cu ieri viaŃa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faŃă

De-a pururi ziua cea de azi.”

(Cu mâne zilele-Ńi adaogi – M. Eminescu)

Observăm că primele două versuri reprezintă diferenŃa dintre

“mâine” şi “ieri”.

Al treilea vers dă semnul egal, iar versul al patrulea este tocmai

“azi”.

În exemplificarea îmbinării matematicii cu literatura, am

considerat relevanta opera intitulată “O noapte de mai”, scrisă de
un elev din clasa a VIII-a reală şi publicată în anul 1910. Este
vorba despre realism şi poezie şi prezintă noŃiuni matematice,
apelând la asocierea limbajului ştiinŃific cu sens unic ce foloseşte
metode axiomatice sau procedee logice cu limbajul literar, care
contrar celui ştiinŃific, are mai multe sensuri, întrebuinŃând figuri
de stil.
Am decis ca pe parcursul prezentării noastre să abordăm
versuri din poezie reprezentative pentru lumea matematicii.
“O noapte de mai cu lună în gradină la Copou,
Pe o bancă eroina, în fund nobilul erou,
Ea o gingaşă elevă, el un tânăr realist,
Ea stă tristă, gânditoare, el emoŃionat şi trist.
Dar deodată se transformă, faŃa i se luminează,
Se inspiră-şi ia avântul şi spre dânsa-naintează.
“Tremurând ca la tabelă când mi-am încercat norocul
Şi concursului <<Gazetei>> am vrut ca să-i înfrunt focul,
Alb…ca şi lucrarea scrisă ce atunci am prezentat-o
Astfel mi-am luat curajul să-Ńi vorbesc Ńie-adorato!
Când treci zveltă şi subŃire parc-ai fi o integrală,
Cum să nu te-adore-un tânăr de clasa a VIII-a reală?
Ca un zero supra zero stau în nedeterminare
Sufletul mi-l chinuieşte o problemă-ngrozitoare.”
……………………………………………………
“Nu cerca ca prin tangentă să-mi ocoleşti întrebarea,
Dă-mi sentinŃa mai degrabă, mă cuprinde nerabdarea,
Căci de mi-ai întinde arcul inimii mai mult de ̟,
Ai trece peste limită şi, vai, va putea plesni!
Calculând cu logaritmi unghiul sufletului tău
L-am găsit destul de mare ca sa-ncap in el şi eu”
…………………………………………………….
Totu-n mine convergează către-un scop suprem: iubirea
Şi din ea îmi derivează chinul şi nenorocirea.
Căci dorinŃa-i infinită, dar puterea totdeauna
Mărginită ca un sinus între minus şi plus una.
Şi iubirea n-are maxim, creşte fără a se opri,
Derivata-i pozitivă orişicând şi-oricum ar fi.
Fericirea mea-i o fracŃie cu numarătorul zero
Numai de tine depinde s-o modifici, scumpă Hero!
Căci dac-ai muta pe zero şi l-ai pune numitor,
Ea s-ar face infinită, eu fericit muritor.
...............................................................
Dar de mi-ai primi iubirea, aşi sări ca printr-un vis,
Ca o funcŃie discontinuă din infern în paradis
Matematica, „Gazeta”, aceste duioase-amoruri,
Le-aş sacrifica pe toate, noi aspiraŃii, noi doruri.
 Ion Barbu spunea: "Matematicile pun în joc puteri sufleteşti
care nu sunt cu mult diferite de cele solicitate de poezie şi de arte”.
Este vorba aşadar, în poezia adolescentului, despre asocierea
a două planuri: unul liric care urmăreşte ritmul şi unul opus
acestuia, planul ştiinŃific, cel al matematicii care caută să
surprindă ordinea şi structura fenomenelor naturale, transcriind
legi şi relaŃii reprezentând certitudinea.
În realizarea aprecierilor asupra operei, am considerat
necesar surprinderea tuturor termenilor matematici.
În incipitul poeziei, tânărul îndrăgostit realizează o paralelă
între sentimentele sale şi emoŃiile trăite înainte de concursul
Gazetei:
„O noapte de mai cu lună în gradină la Copou,
Pe o bancă eroina, în fund nobilul erou,
Ea o gingaşă elevă, el un tânăr realist,
……………………………………….
Se inspiră-şi ia avântul şi spre dânsa-naintează.
Tremurând ca la tabelă când mi-am încercat norocul
Şi concursului <<Gazetei>> am vrut ca să-i înfrunt focul”
Dacă desigur, nu se va reŃine toată poezia, merită măcar să
fie reŃinute cele patru versuri de-o aleasă inspiraŃie:
„Fericirea mea-i o fracŃie cu numărătorul zero,
Numai de tine depinde s-o modifici, scumpă Hero!
Căci, dac-ai muta pe zero şi l-ai pune numitor
Ea s-ar face infinită, eu fericit muritor.”
Într-adevăr, o fracŃie cu numărătorul zero se prezintă sub
forma 0/a, unde a are orice valoare diferită de zero. Valoarea
acestei fracŃii este, precum se ştie, zero. (0/a = 0).
„Este bine cunoscut că operele matematicii robesc şi încântă,
întocmai ca operele pasiunii şi imaginaŃiei.”
Folosindu-se din nou de legile matematicii, poetul îşi doreşte

ca fericirea lui să tindă spre infinit, asemenea limitei .

Există în poezie şi alte versuri care aduc în prim-plan
influenŃele matematicii asupra liricului:
„Ca un zero supra zero stau în nedeterminare,
Sufletul mi-l chinuieşte o problemă-ngrozitoare.”
 Într-adevăr, forma 0/0 este o formă de nedeterminare în
matematică. Şi aşa stă tânărul în faŃa iubirii ce se deschide: într-o
formă nedeterminată, căreia, în final, trebuie să-i afle adevărata
valoare.
Este bine cunoscut faptul că tangenta este o dreaptă care
atinge o curbă într-un singur punct şi dă gradientul curbei în
punctul de contact.
Lucian Blaga nota: „geometria este ştiinŃa care restaurează
situaŃia dinainte de creaŃia lumii şi încearcă să umple <<golul>>,
renunŃând la oficiile materiei.”
Se observă în versurile “Nu cerca ca prin tangentă să-mi
ocoleşti întrebarea,
Dă-mi sentinŃa mai degrabă, mă cuprinde nerabdarea,” intenŃia
tânărului realist devenit poet de a parcurge o întreagă gamă a
cunoştinŃelor matematice, căci apelează la o altă ramură a ştiinŃei
fixe şi anume, geometria.
În poezie este descrisă mai mult decât o contopire a logicului
cu liricul, căci scriitorul reuşeşte să creeze prin intermediul
limbajului ştiinŃific adevărate imagini artistice:
“Mărginită ca un sinus între minus şi plus una.
Şi iubirea n-are maxim, creşte fără a se opri,
Derivata-i pozitivă orişicând şi-oricum ar fi.”
Literatura şi matematica nu se exclud reciproc, ci sunt două
discipline complementare. Matematicianul şi poetul român Ion
Barbu (Dan Barbilian) afirma, în acest sens: „Oricât ar părea de
contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în
domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu
poezia”. Amândouă sunt abordări ale lumii înconjurătoare.
Un exemplu concludent îl constituie opera prezentată mai
sus, în care se poate observa cum cele două, matematica şi
literatura se îmbină cu măiestrie.