Cioclu Iuliana

ANTIUTOPIA ÎN OPERA LUI KAREL ČAPEK

(rezumat)

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Corneliu Barborică

Obiectul prezentei lucrării îl constituie studierea caracterului antiutopic al operei

unuia dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori cehi, Karel Čapek, afirmat în literatură
la începutul secolului XX şi care a devenit o personalitate de prim rang în viaţa
intelectuală internaţională dintre cele două războaie mondiale. Deşi operele sale cunosc o
mare răspândire, cea mai mare parte a criticii literare universale l-a tratat aproape numai
ca autor de scrieri cu caracter ştiinţifico-fantastic. În lucrarea de faţă, am încercat să
înlăturăm stigmatul pe care îl poartă creaţia lui Čapek, de literatură science fiction, o
specie literară considerată de o mare parte a exegezei ca fiind periferică, de agrement, şi
să demonstrăm văditul caracter filosofic şi realist al scrierilor čapkiene pe care le-am
inclus în şirul ficţiunilor antiutopice.
Scopul lucrării este, pe de o parte, acela de a arăta că operele antiutopice ale lui
Karel Čapek au profunde valenţe filosofice, scriitorul fiind extrem de preocupat de soarta
omenirii şi de evoluţia civilizaţiei umane în direcţii nedorite; pe de altă parte, încercăm să
demonstrăm că scrierile autorului ceh au funcţia unor semnale de alarmă, Čapek fiind un
vizionar ce prefigurează efectele negative ale progresului tehnologic şi ştiinţific. Având
în vedere gravele probleme ridicate de primul război mondial, scriitorul s-a înarmat cu
ideile filozofiei «vieţii practice», cum a numit el filosofia lui William James, al cărei
nucleu l-a adoptat ca bază a propriului sistem de gândire, şi a încercat să demitizeze
falsele idealisme ale industrialismului modern prin operele sale antiutopice.
Alegerea ca temă pentru teza de doctorat a unui studiu asupra operei lui Karel
Čapek s-a bazat pe două considerente principale: în primul rând, pentru că, deşi este
vorba despre este un scriitor a cărui creaţie literară a mai făcut obiectul unor studii de
specialitate în ţara noastră – printre care, la loc de frunte, se găseşte monografia
profesorului Corneliu Barborică - nu s-a mai procedat până acum la noi la o abordare
exhaustivă a acestei teme; în al doilea rând, considerăm că problematica abordată de
Čapek în lucrările sale de factură antiutopică este extrem de actuală şi astăzi, în condiţiile
în care progresele tehnologice şi industrializarea tot mai rapidă a societăţii contribuie, în
mod inevitabil, la dezumanizarea individului. Čapek abordează probleme fundamentale
ale vremurilor noastre: ştiinţa şi consecinţele aplicării ei, tehnicizarea şi mecanizarea
vieţii sociale.
În încercarea de a aduce varii argumente care să susţină teza potrivit căreia
scrierile čapkiene avute în vedere aici se încadrează în genul antiutopiei, am făcut
trimiteri atât la operele vizate ale scriitorului ceh, cât şi la alte scrieri cu tendinţe
antiutopice din literatura universală modernă (Herbert George Wells, Anatole France,
Evgheni Zamiatin, Aldous Huxley, Franz Kafka, Mihail Bulgakov) sau la forme mitice
ale antiutopiei, precum povestea Golemului şi cea a uriaşului Mistcalfa, din mitologia
scandinavă. Sursele bibliografice româneşti şi ceheşti enumerate la sfârşitul lucrării au
fost de un real folos în urmărirea scopului propus, în acest sens apelând îndeosebi la
monografia dedicată de profesorul Barborică lui Karel Čapek, precum şi la lucrarea
Domniei Sale intitulată Utopie şi antiutopie. Baza teoretică de la care am pornit în
realizarea prezentei lucrări au constituit-o mai multe tipuri de bibliografie: opere literare,
studii cuprinzând date referitoare la problematica studiată şi, nu în ultimul rând, critică ce
face referire la orientarea filosofică şi la creaţia scriitorului Karel Čapek. Titlurile
enumerate în bibliografie acoperă în mod selectiv sursele primare, dar şi surse critice
variate, de la clasice la cele extrem de recente, de la nume consacrate (criticii F.X.Salda
şi Jan Mukarovsky sau teoreticieni precum William James) la critici contemporani sau
critici mai puţin cunoscuţi, dar ale căror contribuţii le-am considerat extrem de
importante pentru înţelegerea tematicii abordate în studiul de faţă.
Astfel, în primul capitol, intitulat Antiutopia: definiţie şi concept, am prezentat
mai degrabă un cadru general pentru abordarea temei, explicând noţiunea de „antiutopie”,
cu toate sinonimele sale (utopie negativă, distopie, contrautopie, cacotopie) folosite de-a
lungul timpului de diverşi exegeţi (i.e., John Stuart Mill), şi făcând o distincţie clară între
utopia tradiţională, pozitivă, şi cea negativă, la care mă voi referi, pe tot parcursul
lucrării, utilizând termenul „antiutopie”. Deşi ambele tipuri de utopii sunt plasate într-un
spaţiu fictiv, delimitarea se face urmărind direcţia, tendinţele de evoluţie şi consecinţele
evoluţiei societăţii umane. Am încercat să argumentăm ideea potrivit căreia utopia şi
antiutopia nu reprezintă scheme ce se concentrează asupra schimbării ordinii sociale
existente, ci a instaurării unui ideal social. Distincţia între utopie şi antiutopie apare în
momentul în care idealul social propus se transformă în realitate, sub forma
totalitarismului de dreapta sau de stânga, cu tendinţe negative de evoluţie şi urmări
nefaste pentru civilizaţie. Din acel moment, avem de-a face cu o antiutopie.
Cel de-al doilea capitol al lucrării – Trăsăturile literaturii antiutopice -
urmăreşte să dezvolte argumentele aduse în prim plan în primul capitol, prezentând
principalele caracteristici ale literaturii antiutopice. Ne-am referit, de exemplu, la
stratificarea socială care separă cu stricteţe clasele sociale (Minunata lume nouă, Albert
Huxley), la campaniile propagandistice derulate de stat şi sistemele educaţionale menite
să determine cetăţenii să-şi venereze conducătorii (1984, George Orwell), la inducerea
cultului personalităţii faţă de o figură emblematică în stat, pe care oamenii o idolatrizează
cu fanatism (Binefăcătorul – Noi, Evgheni Zamiatin; Fratele cel Mare (1984, George
Orwell) sau la dominaţia absolută a unei religii de stat (dictatura Inchiziţiei, aflată sub
îndrumarea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov, de Dostoievski, sau ideologia
guvernului totalitar din Oceania, Ingsoc din 1984, de Orwell).
Tot în acest capitol am încercat să facem o distincţie necesară între antiutopiile
aparţinând acelor scriitori vizionari care au intuit numai apariţia statului totalitar şi l-au
descris înainte de a deveni realitate (Dostoievski, Čapek, Wells, Huxley, Anatole France
şi Kafka) şi scriitorii care nu au făcut decât să parafrazeze şi să transpună în ficţiune
realităţi deja cunoscute ale regimurilor comuniste existente. Astfel, George Orwell,
pornea în romanul 1984 de la cunoştinţele sale despre Uniunea Sovietică şi de la
comunismul deja existent la acea vreme. Ficţiunea lui Orwell nu reprezintă un efort
vizionar, ci se încadrează în categoria anticipaţiilor ştiinţifice, cunoscute de publicul larg
sub denumirea de science fiction.
Cel de-al treilea capitol – Antiutopia ca ficţiune literară: definiţia ficţiunii
antiutopice, trăsături, precursori – ne introduce în lumea ficţiunilor de factură
antiutopică, prezentându-ne modelul protagonistului preferat de scriitorii de antiutopii.
Acesta poate fi un proscris, un individ din afara societăţii descrise (John Sălbaticul din
Minunata lume nouă, A.Huxley), creaturi din mitologie, ca Golemul sau Miscalfa, figuri
emblematice precum Frankenstein, Faust, Mefisto, roboţii lui Čapek sau androizii la care
invadează din ce în ce mai mult ficţiunile de anticipaţie ştiinţifică, savanţi excentrici şi
inventatori lipsiţi de moralitate care îşi duc până la absurd născocirile şi invenţiile.
Cel de-al patrulea capitol – Reprezentanţi ai antiutopiei în literatura
universală – ne prezintă principalii scriitori de antiutopii din literatura universală. În
literatura universală modernă, galeria autorilor de antiutopii este deschisă de scriitorul
britanic Herbert George Wells. Acesta a publicat o serie de scrieri antiutopice în care a
condamnat titanismul unor savanţi dispuşi să sacrifice viitorul umanităţii pentru un loc de
frunte în topul oamenilor de ştiinţă. Şirul antiutopiilor wellsiene debutează cu romanul
Maşina timpului, continuând cu Insula doctorului Moreau, Omul invizibil, Când se va
trezi Cel-ce-doarme şi Primii oameni în Lună.
Multe dintre aspectele aduse în atenţie de Wells în romanele sale le regăsim şi la
Anatole France, în Insula pinguinilor, o nuvelă satirică menită a se constitui într-o critică
la adresa întregii umanităţi. Scriitorul avertizează asupra evoluţiei negative a societăţii
umane, care, ajunsă în stadiul capitalismului industrial, se va autodistruge asemenea
civilizaţiei pinguinilor, în momentul în care va ajunge pe culmile evoluţiei. Anatole
France condamnă în mod indirect capitalismul cu inegalităţile sociale pe care le susţine,
inducând ideea că socialismul reprezintă soluţia salvatoare pentru impasul în care a ajuns
umanitatea avidă de putere şi avuţie.
Dintre scriitorii de limbă engleză care au încercat, prin scrierile lor de factură
antiutopică, să tragă un semnal de alarmă asupra previziunilor sumbre declanşate de
formele de guvernământ totalitare i-am mai amintit pe Aldous Huxley, cu romanul
Minunata lume nouă, George Orwell cu 1984, şi Ray Bradbury, cu Fahrenheit 451.
Avertismentele şi viziunile premonitorii privind posibilitatea instaurării unor noi
regimuri dictatoriale constituie principala tematică prezentă în antiutopiile lui Franz
Kafka, Procesul şi Castelul. Cele două romane au ca protagonist principal acelaşi
personaj - Josef K. - al cărui destin ne duce cu gândul la mult controversata afacere
Dreyfus”. Asemenea ofiţerului Alfred Dreyfus, Josef K. se trezeşte în postura de acuzat
fără vină; ca şi Josef K., Gregor Samsa, protagonistul nuvelei Metamorfoza, o altă scriere
de orientare antiutopică, devine o victimă inocentă a unei societăţi nepăsătoare faţă de
soarta indivizilor săi, trezindu-se într-o dimineaţă transformat într-o insectă uriaşă, fără să
aibă nici cea mai vagă idee de unde a pornit tragedia sa.
Pe lista scriitorilor de utopii negative l-am inclus şi pe rusul Mihail Bulgakov, dat
fiind că atât nuvelele Inimă de câine şi Ouăle fatale, cât şi romanul Maestrul şi
Margareta prezintă evoluţii antiutopice, mascate adesea de faldurile literaturii ştiinţifico-
fantastice mai mult decât în cazul celorlalţi scriitori amintiţi în studiul nostru. În romanul
Maestrul şi Margareta, antitutopia este prezentă sub forma avertismentelor scriitorului
asupra pericolului revoluţiei comuniste din Rusia, asupra idealurilor socialiste şi a
realităţilor dure ale regimului bolşevic, în vreme ce nuvelele menţionate ne amintesc de
seria experimentelor nereuşite din antiutopiile lui Karel Čapek (piesa R.U.R. şi romanele
Fabrica de absolut şi Război cu salamandrele). Cele două nuvele al lui Bulgakov
prezintă experimente de laborator eşuate, prin care autorul doreşte să-i semnaleze
cititorului său pericolele inteligenţei necontrolate de raţiune.
Evgheni Zamiatin este un alt scriitor rus care a atras atenţia, prin romanul Noi,
asupra pericolului apariţiei unei societăţi cu tendinţe antiutopice, arătând că
depersonalizarea ireversibilă a individului şi transformarea acestuia într-o fiinţă lipsită de
conştiinţă reprezintă un fenomen specific societăţilor totalitate. Dintre scriitorii ruşi, l-am
mai amintit pe Fiodor Dostoievski, cu binecunoscutul său roman Fraţii Karamazov.
Cel de-al cincilea capitol al tezei, intitulat Antiutopia în opera lui Karel Čapek,
aduce în atenţie câteva dintre principalele probleme ale vremurilor noastre, în jurul cărora
scriitorul ceh şi-a ţesut ficţiunile antiutopice: ştiinţa, tehnologia modernă şi rezultatele
acestora - tehnicizarea, mecanicizarea şi automatizarea vieţii sociale. Neliniştile
scriitorului privind rolul ştiinţei şi tehnicii în societatea contemporană nu izvorăsc din
simple speculaţii, ci din cele două realităţi crude care au pus în discuţie ştiinţa şi tehnica
la începutul secolului trecut: pe de o parte, primul război mondial, în timpul căruia toate
resursele şi toată energia ştiinţei s-au concentrat în direcţia distrugerii vieţii şi a
civilizaţiei, pe de altă parte, organizarea industriei în uzine, trusturi sau monopoluri-
gigant, în cadrul cărora erau angrenate milioane de persoane uniformizate şi transformate
în simple mecanisme. Am ţinut să evidenţiem astfel legătura strânsă dintre creaţia
antiutopică a lui Čapek şi preocupările scriitorilor expresionişti ai vremii (Franz Kafka,
Max Brod, Georg Kaiser), care se arătau îngrijoraţi din pricina implicaţiilor sociale ale
tehnicii şi automatizării vieţii.
În acest capitol am făcut şi o scurtă trecere în revistă a lucrărilor antiutopice ale
lui Karel Čapek, urmând ca în capitolul al şaselea – Antiutopia în dramaturgia lui
Čapek – şi în cel de-al şaptelea – Antiutopia în proza lui Čapek – să trecem la o
prezentare exhaustivă a fiecărei lucrări în parte. Operele čapkiene pe care le-am avut în
vedere aici au fost piesele R.U.R - cea mai titrată scriere čapkiană - Adam Creatorul, Din
viaţa insectelor, Reţeta Makropolos şi Boala albă, precum şi romanele Fabrica de
absolut, Krakatit şi Război cu salamandrele.
Penultimul capitol, Concluzii, prezintă o perspectivă de ansamblu asupra
elementelor comune din antiutopiile lui Čapek, precum şi o serie de reflecţii personale
privind tematica abordată de scriitorul ceh în economia acestor lucrări.
Înainte de toate, este de remarcat că, în aceste scrieri, Čapek a creat un cerc relativ
restrâns al idealiştilor, manifestând o predilecţie pentru cei proveniţi din rândul
savanţilor: ingineri, oameni de ştiinţă şi inventatori (Rossum, Domin şi Alquist din
R.U.R., Inventatorul din piesa Din viaţa insectelor, doctorul Galén din Boala albă,
G.H.Bondy din romanele Fabrica de absolut şi Război cu salamandrele, D’Hémon din
Krakatit). Personajele lui Čapek se regăsesc şi în alte lucrări ale sale, ca în cazul lui G. H.
Bondy, din Fabrica de absolut, figură reluată de autor 15 ani mai târziu, sub acelaşi
nume, în romanul Război cu salamandrele, sau sub alte nume în celelalte piese şi romane
ale scriitorului ceh. În toate antiutopiile lui Čapek regăsim lumea marilor industriaşi,
oameni de afaceri lipsiţi de scrupule, şi, în contrast cu aceştia, lumea oamenilor simpli,
precum şi ideea transformării invenţiei într-un produs de serie. După un şablon
asemănător, dar adaptat, s-a ghidat Čapek atunci când a scris R.U.R., Reţeta Makropolos,
Adam Creatorul, Fabrica de absolut, Krakatit şi Război cu salamandrele.
Nu doar personajele sunt reluate de-a lungul creaţiei a lui Čapek, ci şi tematica
abordată. Aspectele privind lupta împotriva militarismului constituie tema cel mai des
întâlnită în romanele lui Čapek. Aceeaşi problematică a abordat-o autorul şi în romanul
Război cu salamandrele, la scrierea căruia a avut drept model parodia civilizaţiei din
Insula Pinguinilor, a lui Anatole France. Salamandra este un simbol, ca şi roboţii din
piesa R.U.R, pinguinii lui Anatole France sau rinocerii lui Eugen Ionescu. Este simbolul
standardizării într-o societate din ce în ce mai industrializată şi tehnologizată, simbolul
imanenţei unui pericol catastrofal pentru societatea umană aflată într-un declin continuu.
Salamandra este simbolul erorilor omenirii şi un model negativ pentru civilizaţia umană,
societatea salamandrelor fiind o satiră la adresa societăţii umane şi a realităţii.
Majoritatea operelor de factură antiutopică ale lui Čapek, fie că sunt piese sau
romane, sunt construite după acelaşi prototip structural: utopia, contextul favorabil în
care un inventator face o descoperire, care este vândută unui capitalist pentru
profitabilitatea ei, fără a lua în calcul urmările nefaste ale afacerii şi pericolul care îl
reprezintă pentru umanitate comercializarea invenţiei la nivel mondial; şi antiutopia, în
care folosirea invenţiei la scară largă pune omenirea în faţa unei catastrofe imposibil de
evitat. Elementul care vine să demonteze, în final, modelul antiutopiei clasice la Čapek
este reprezentat de soluţia salvatoare pe care scriitorul ne-o propune întotdeauna când
totul pare lipsit de orice speranţă. Excepţie de la această regulă o face doar piesa Boala
albă, singura lucrare a lui Čapek lipsită de optimismul unei soluţii salvatoare inserate în
final, precum şi de umorul care se strecoară în majoritatea scenelor dramatice din
celelalte drame čapkiene. Boala albă nu este un simplu simbol, ci arma la care autorul
recurge pentru a critica gândirea malefică şi idealurile grandomane ce duc întotdeauna
omenirea, în scrierile sale, spre autononimicire. Prin prisma finalului care diferă de
şablonul aplicat în cazul altor piese de natură antiutopică, piesa Boala albă nu mai poate
fi apreciată drept un avertisment umanist general, ci ca o reacţie cu adresă precisă la
ascensiunea hitlerismului şi a militarismului german, ţinând cont şi de faptul că a apărut
aproximativ în aceeaşi perioadă cu romanul Război cu salamandrele.
Se poate lesne observa înclinaţia scriitorului ceh spre factorul politic şi social,
spre satirizarea societăţii contemporane lui şi spre folosirea comicului grotesc în creaţia
sa antiutopică. Satira lui Čapek este doar o ironie amară a destinului uman, autorul
atrăgând atenţia asupra aceloraşi aspecte care l-au preocupat dintotdeauna: politica,
economia, evoluţia ştiinţei şi tehnologiei în societatea modernă. Ideile filosofice
relativiste şi realiste străbat scrierile sale antiutopice, indiferent că vorbim despre
publicistică, dramaturgie sau proză.
Čapek se ascunde în spatele paravanului ideilor ce ţin de ficţiunea antiutopică
pentru a-şi putea lansa atacurile virulente, cvasi-devastatoare, la adresa unei societăţi
greşit structurate, minimalizând figuri politice importante ale epocii în care a trăit. Spre
exemplu, Hitler a fost aspru criticat şi satirizat în romanul Război cu salamandrele pentru
politica sa imperialistă, în timp ce primului preşedinte al Republicii Cehe, T.G. Masaryk,
Čapek i-a închinat două volume de convorbiri, publicate la începutul anilor ’30.
Într-un capitol de sine stătător ataşat în finalul studiului nostru (Addenda) am
inclus o selecţie de fragmente în traducere personală din monumentala lucrare a lui Karel
Čapek Convorbiri cu T. G. Masaryk, care nu s-a bucurat niciodată de o traducere
publicată în limba română. Capitolele selectate şi traduse sunt menite nu doar să aducă în
prim plan personalitatea primul preşedinte al Republicii Cehoslovace şi stilul beletristic
presărat cu profunde reflecţii filozofice şi politice al lui Čapek, dar mai ales să creeze o
paralelă între stilurile şi mentalităţile celor două personalităţi, demonstrând astfel
asemănarea lor în plan ideatic, filozofic şi uneori chiar politic. Prin intermediul filozofiei,
Čapek şi Masaryk şi-au exprimat, fiecare prin profesia sa, idealul unei lumi mai bune:
Čapek ca scriitor de antiutopii, încercând să avertizeze omenirea asupra pericolelor
progresului industrial şi tehnologic, dar şi asupra posibilei ameninţări reprezentate de
regimurile dictatoriale; Masaryk ca politician şi om de stat, pornind de la propriile
concepţii filozofice despre lume, viaţă şi despre om, concepţii pe care s-a străduit să le
transpună şi în viaţa practică.
Čapek nu a condamnat niciodată capitalismul, socialismul sau altă formă de
organizare politică, dar a respins ferm tendinţele evoluţioniste negative, de natură
destructivă, ale unor societăţi guvernate de anumite structuri politice. Mai curând a
blamat „prelungirea” tendinţelor „capitalismului sălbatic” specific secolului XIX şi a
primei jumătăţi a secolului XX. Čapek nu a atacat regimurile politice ale timpurilor sale,
ci statele şi guvernele care se conduceau după politici destructive, cu efecte catastrofale la
adresa umanităţii. Nici în articolele sale cu tematică politică nu a intrat în polemici
aprinse. Scrierile lui au oglindit întotdeauna atitudinea sa puternic umanistă şi nicidecum
ideile sale politice. Personajele malefice din scrierile antiutopice ale lui Čapek nu au fost
indivizii, ci guvernele care le-au permis anumitor indivizi să pună în practică politici cu
efecte destructive pentru omenire. A fost un umanist convins, modern, care a crezut în
individ şi în valorile acestuia, dar a manifestat un scepticism feroce faţă de societatea
contemporană. Čapek trebuie văzut în contextul epocii sale şi judecat prin prisma
evenimentelor care au marcat vremurile în care a trăit.
Čapek a fost un umanist modern, care credea cu fermitate în valorile
fundamentale ale civilizaţiei şi culturii. Continuator al tradiţiei umaniste în gândirea cehă,
a încercat să pună accentul pe prezentarea omului şi pe evoluţia acestuia de-a lungul
istoriei. Chiar dacă a publicat scrieri în care şi-a exprimat făţiş rezervele faţă de
implicaţiile antiumane ale progresului industrial, nu a respins niciodată progresul
tehnologic şi nu a susţinut orbeşte idealul întoarcerii la natură. Dimpotrivă, a acceptat că
tehnologia este o creaţie a omului, necesară pentru a stăpâni forţele naturii şi ale materiei
într-o lume ameninţată la orice pas de haos. Čapek a dorit numai să avertizeze omenirea
cu privire la pericolul îndepărtării de la adevăratele valori umane şi să îndemne la
cumpătare şi rezervă în folosirea instrumentelor tehnologiei moderne.