Electroliza

Multe substanţe lichide în stare pură, cum ar fi apa, uleiurile minerale, petrolul,
etc., au o conductibilitate electrică foarte redusă, comparabilă cu cea a izolatorilor
electrici, (dielectrici). Dizolvare anumitor substanţe solide în aceste lichide, de exemplu
dizolvarea zahărului, glicerinei, etc. în apă, nu duc la creşterea conductibilităţii electrice a
acestor lichide. Rezultă că aceste lichide în stare pură, sau soluţiile obţinute prin
dizolvarea substanţelor mai sus enumerate, nu conţin sarcini electrice libere care să
participe la conducţie. Adăugarea unor mici cantităţi de săruri, acizi sau baze în apă sau
alte lichide, duce la o creştere considerabilă a conductibilităţii electrice a soluţiilor
I - +

K A
Cărbune
Cu

CuSO4

Fig. 1. Schema unui experiment simplu de electroliză

obţinute. Procesul este însoţit şi de depunerea la electrozi a componentelor substanţelor

dizolvate sau a solventului. Acest lucru nu este posibil decât dacă în soluţie există
particule încărcate electric, ionii, care se deplasează spre cei doi electrozi sub acţiunea
câmpului electric, se neutralizează şi se depun în contact cu aceştia. Fenomenul se
numeşte electroliză, iar soluţia care conţine ioni ce participă la conducţie se numeşte
electrolit. Procesul de formare a ionilor pozitivi şi negativi prin descompunerea
moleculelor de solvit la formarea soluţiilor conductoare (dizolvarea acizilor, bazelor,
sărurilor în apă sau alte lichide) se numeşte disociere electrolitică. Moleculele de solvit
disociază în soluţie sub influenţa interacţiunii cu moleculele de solvent, gradul de
disociere depinzând de natura solvitului şi solventului.
La contactul cu electrozii componentele moleculelor disociate se neutralizează şi
fie se depun (sau se degajă sub formă de gaze), fie reacţionează cu aceştia. Rezultatul
final al electrolizei depinde de reacţiile chimice care au loc la electrozi, numite reacţii

1
secundare. Acestea depind atât de natura soluţiei, cât şi de natura electrodului. Câteva
exemple:
Considerăm un vas de sticlă ce conţine o soluţie de sulfat de cupru (CuSO4) în
care s-au introdus doi electrozi, un electrod de cărbune, legat la polul negativ al sursei de
curent, (catodul K) şi un electrod de cupru pur legat la polul pozitiv al sursei de curent,
(anodul A). (Fig.1). După ce curentul trece un anumit timp prin soluţie, se observă (pe de
o parte) depunerea unui strat subţire de cupru pe electrodul de cărbune (catod) şi în
acelaşi timp o erodare (scăderea în masă) a anodului de cupru. Prin măsurare se poate
constata că masa de cupru depusă la catod este egală cu masa pierdută de anodul de
cupru. Acest lucru demonstrează că în soluţie existau ioni pozitivi de cupru ce s-au depus
la catod. Ei rezultă din disocierea moleculelor de CuSO4 în prezenţa apei.

CuSO4
Cu2+ + SO42-

Ionii negativi SO42- se deplasează spre anodul de cupru, intră în reacţie cu acesta
neutralizându-se şi formând moleculele de sulfat de cupru.
SO42- + Cu
CuSO4 + 2e-
Procesul este însoţit de eliberarea a doi electroni, care vor parcurge circuitul exterior sub
acţiunea tensiunii electromotoare a bateriei, şi vor neutraliza la catod un ion de Cu2+ care
se depune.
Cu2+ + 2e-
Cu
Moleculele de sulfat de cupru proaspăt formate vor trece în soluţie, astfel încât
concentraţia acesteia va rămâne constantă. Acest experiment arată că la electrozi nu se
depun neapărat componentele moleculelor disociate de solvit şi că rezultatul final al
electrolizei depinde atât de natura solvitului, cât şi de natura electrozilor. Din această
cauză rezultatele electrolizei aceleiaşi soluţii pot fi diferite în funcţie de electrozii alesi.
Considerăm apa acidulată, H2O + H2SO4. Moleculele de acid sulfuric disociază în
ioni pozitivi de hidrogen H+ şi ioni negativi SO42-.
H2SO4
2H+ + SO42-
Folosim pentru anod şi catod electrozi de plumb. La catod ionii H+ se neutralizează şi se
va degaja hidrogen gazos H2. La anod, ionii SO42- intră în reacţie chimică cu materialul
acestuia formând sulfura de plumb.
SO42- + Pb
Pb SO4 + 2e-
Cei doi electroni eliberaţi la anod, vor trece prin circuitul exterior şi vor neutraliza cei doi
ioni de H+ - de la catod care se degajă sub formă de gaz.
H+ + H+ + 2e-
H2
Cantitatea de acid sulfuric din soluţie va începe să scadă. Se realizează astfel
descompunerea acidului sulfuric.
Repetăm experimentul folosind electrozii de platină. La catod se va degaja
hidrogen gazos ca şi în cazul precedent. La anod ionii SO42- nu vor reacţiona cu platina,
(metal nobil), ci vor intra în reacţie cu apa, formând o nouă moleculă de acid sulfuric şi
vor elibera doi electroni.
SO42- + H2O
H2SO4 + O + 2e-
Ca urmare, cantitatea de acid sulfuric din soluţie rămâne neschimbată, în schimb la anod
se degajă oxigen gazos şi se eliberează doi electroni. Cei doi electroni eliberaţi se vor
deplasa prin circuitul exterior spre catod unde vor neutraliza doi ioni H+ care se degajă
sub formă de hidrogen molecular gazos.

2
 H+ + H+ + 2e-
H2
Astfel, ca rezultat al reacţiilor secundare de la anod, apa se descompune, iar acidul
sulfuric se reconstituie. S-a realizat disocierea şi electroliza apei. (H2 la catod şi O2 la
anod).
Indiferent de modul de realizare a experimentului, electroliza este guvernată de
cele două legi ale lui Faraday, 1836.
Legea I-a. Masa m de substanţă depusă la un electrod este proporţională cu
cantitatea de electricitate Q ce străbate electrolitul.
m=kIt=kQ
Coeficientul de proporţionalitate k depinde numai de natura substanţei depuse şi
se numeşte echivalent electrochimic.
Legea a II-a. Echivalentul electrochimic al unei substanţe este proporţional cu
A
echivalentul său chimic, .
n
1 A
k= ⋅
F n

3
 A este numărul de masă atomică a elementului chimic depus electrolitic, n este
valenţa sa, iar F este o constantă valabilă pentru toate elementele chimice, numită
numărul lui Faraday şi are valoarea F = 96494 C/echivalent gram. El reprezintă cantitatea
p0

I II I II

R R ∆h

H2
p1 V1

h0 h1

K K A
A

● ●
● ●
- + - +
I I
A A
a) b)

Fig. 2. Dispozitiv pentru verificarea experimentala a legilor electrolizei

de electricitate necesară depunerii prin electroliză a unui echivalent gram din orice
substanţă. (Un echivalent gram reprezintă cantitatea de substanţă, exprimată în grame,
numeric egală cu echivalentul chimic).
Combinând cele două legi putem da o expresie generală cantităţii de substanţă
depusă prin electroliză.
1 A
m = ⋅ ⋅ I ⋅t
F n
Aplicaţii

a) Verificarea legii întâi a electrolizei

Se foloseste dispozitivul experimental din figura 2. Se vor folosi electrozi de
cărbune sau de platină. Iniţial robinetul R al ramurii catodului este deschis. Se toarnă apă
acidulată (H2O+H2SO4) în vas până când nivelul h0 al lichidului depăşeşte robinetul R,
apoi acesta se închide. În felul acesta deasupra catodului, în ramura I există numai
electrolit, fără nici o bulă de aer. Se închide circuitul electric şi se lasă să treacă un curent
constant I un anumit timp t.

4
 În ramura I se degajă un volum V1 de hidrogen, care este colectat, iar în ramura II
se degajă oxigen, care este eliberat în atmosferă. În acelaşi timp se observă o denivelare
∆h a lichidului din cele două ramuri datorită presiunii p1 exercitată de hidrogen. Deoarece
iniţial în ramura I nu a existat deloc aer sau alt gaz, presiunea hidrogenului este:
N
p1 = p0 + pρ ⋅ ∆h ; p0 = 1,013 ⋅ 10 5
m2

I0

A=Q

t1 t

Fig. 3. Calcularea sarcinii electrice ce

trece prin circuit în cazul în care
intensitatea curentului nu este constantă

ρ este densitatea electrolitului,dar ţinând cont că acesta conţine foarte puţin acid,
densitatea sa poate fi considerată egală cu densitatea apei,
kg
ρ = ρ 0 = 1000
kmol
Cunoscând volumul V1 de hidrogen, presiunea sa p1 şi temperatura T, putem calcula masa
m1 folosind legile gazelor perfecte.
m p V ⋅µ
p1V1 = 1 ⋅ RT ; m1 = 1 1
µ RT
µ este masa moleculară a hidrogenului gazos, µ = 2 Kg/Kmol.
Se calculează apoi masa m1 de hidrogen degajat folosind legile electrolizei,
1 A
m1 = k ⋅ Q = ⋅ ⋅ Q
F n
Pentru hidrogen k = 0.0104 mg/C, masa atomică A = 1.008, iar valenţa n = 1.
Dacă intensitatea curentului din circuit nu este constantă în timp, atunci se
reprezintă grafic I în funcţie de t şi din aria graficului I=I(t) se calculează cantitatea Q de
electricitate ce a străbătut circuitul (Fig. 3). Masa de hidrogen calculată prin cele două
metode trebuie să fie aceeaşi. Experimentul se repetă pentru mai multe intervale de timp
∆t şi de fiecare dată se calculează prin ambele metode masa de hidrogen degajat.
Rezultatele trebuie să fie aceleaşi.

5
Mod de lucru :

Se deschide robinetul R, se toarna electrolit in ramura larga pana cand aceasta

depaseste nivelul robinetului. Se inchide robinetul si se conecteaza sursa de tensiune. Se
masoara timpul si intensitatea pana cand nivelul H2 degajat ajunge in dreptul reperului
prestabilit. Se masoara diferenta de nivel dintre cele doua ramuri ale electrodului. Aceasta
diferenta de nivel este folosita la calcularea presiunii hidrogenului : pH=p0+ρg∆h
Temperatura este 210 C = 294 K= temperatura camerei
Din legile gazelor se calculeaza masa de hidrogen degajata : PV=υRT ; υ=m/µ
Calcularea volumului : la deconectarea sursei se noteaza nivelul lichidului in ramura
larga. Se deschide robinetul si se lasa gazul sa se degaje in atmosfera. Nivelul
electrolitului in ramura larga va cobori cu ∆h2.
Volumul eliberat in electrolit = volumul de H2 degajat
Se calculeaza cu formula: V=πR2∆h2 ; R = raza sectiunii largi