Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE LITERE
CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ
SUPORT DE CURS
TITULARUL CURSULUI
Conf. univ. dr. Silvia Pitiriciu
I. PREZENTAREA CURSULUI
OBIECTIVE
TEMATICA
1.Verbul
1. Caracterizare generală (morfologică, semantico-sintactică şi pragmatică)
2. Clase de verbe.
3. Categorii gramaticale ale verbului (diateză, mod, timp, aspect, număr, persoană).
4. Flexiunea verbului.
5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale.
2. Adverbul
1. Caracteristici.
2.Clase de adverbe.
3. Prepoziţia
1. Caracteristici.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
4. Conjuncţia
1. Caracteristici.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
5. Interjecţia
1. Caracteristici.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
2
II CURSUL
1. VERBUL
1. Caracterizare generală
Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, existenţe, deveniri privite ca
procese în desfăşurare. De exemplu: a lucra, a citi; a sta; a fi, a se afla; a înflori, a înfrunzi etc. în
diferite contexte: „Am lucrat mai mult decât ei.”; „Stătea de veghe.”; „Nu erau cum i-am crezut.”;
„Pădurea va înfrunzi.” Semantic, verbul se deosebeşte de alte părţi de vorbire care exprimă static
numele acţiunilor (substantivul).
Din punct de vedere morfologic, verbul prezintă o flexiune sintetică şi una analitică
exprimate prin categorii gramaticale specifice - diateză, mod, timp şi aspect - şi nespecifice - număr
şi persoană. De exemplu, pentru marcarea modului şi a timpului se folosesc sufixe gramaticale:
cânt-a-m, merg-ea-m (sufixe de imperfect); cânt-ând, merg-ând (sufixe de gerunziu). De asemenea,
se utilizează desinenţe pentru exprimarea persoanei şi a numărului: cit-eşt-e, lucr-eaz-ă (desinenţe
pentru persoana a III-a, singular). Pentru marcarea modului, a timpului şi a diatezei se folosesc
forme auxiliare: voi afla, este ajutat, aş pleca (voi pentru exprimarea viitorului; este pentru
exprimarea diatezei pasive; aş pentru a indica condiţional-optativul). Mijloacele afixale sintetice
coexistă cu cele analitice; prin intermediul lor, verbul posedă o flexiune mult mai bogată decât cea
nominală.
Din punct de vedere sintactic, prin funcţia de predicat, verbul constituie nucleul enunţului,
iar prin celelalte funcţii sintactice nepredicative, se aseamănă cu substativul şi adjectivul.
În context, verbul este partea de vorbire cu cele mai variate posibilităţi de combinare. Se
asociază cu obiectul direct sau indirect: „Citeşte o carte.”; „Vorbeşte despre o carte.”, cu
circumstanţialele: „Scrie repede.” El determină aşezarea fiecărui termen al enunţului într-o anumită
poziţie sintactică: subiect, atribut, complement. Ca parte de vorbire independentă, poate constitui
singur o propoziţie.
Definitorii pentru verb sunt caracteristicile morfologice şi sintactice.
2. Clase de verbe
Verbele se clasifică în funcţie de mai multe criterii: etimologic, sintactic, morfologic, semantic
şi formal.
3
Se constată că structurile din care fac parte (semi)auxiliarele de mod şi de aspect reprezintă
„complexe semantice” neajunse în stadiul gramaticalizării4; în cadrul lor, verbele în discuţie îşi
păstrează sau dobândesc sensuri distincte de cele ale verbelor următoare. Ele nu se confundă nici cu
auxiliarele morfologice sau cu (altele din) cele sintactice, fiind considerate mijloace lexicale de tip
special, negramaticalizate.
b) După relaţia verbului cu subiectul exprimat prin substativ(sau substitut) în cazul N, verbele
sunt:
• personale, cele care au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Ele admit un
subiect personal, cunosc trei forme flexionare în raport cu persoana.
Fac parte din această categorie cele mai multe verbe din limba română: a lucra, a merge, a
face, a lua, a vedea, a uita, a hotărî, a citi, a privi etc.:
„Citeşte lecţia.”
(persoana a III-a singular)
„Lucrăm la un proiect.”
(persoana I plural)
Verbele personale acceptă impersonalizarea şi pasivizarea; sunt singurele care participă la
opoziţii de diateză:
„Se pleacă devreme de la serviciu.”
(verb impersonal)
„Sunt chemat la serviciu.”
(verb la diateza pasivă)
„Face treabă.” - „Lucrul este făcut bine.” -
(diateză activă) (diateză pasivă)
„Se face profesor.”
(diateza reflexivă)
• impersonale, cele care nu au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Nu admit un
subiect „personal” şi cunosc o singură formă flexionară în raport cu persoana. Numărul
lor este redus în comparaţie cu cel al verbelor personale.
Sunt impersonale proprii (sau propriu-zise) verbele active şi reflexive impersonale care se
referă la procese naturale şi care apar numai la persoana a III-a, singular: a ploua, a fulgera, a
ninge, a amurgi, a tuna, a fulgera, a trăsni, a fulgui, bura (active); a se însera, a se înnopta, a se
desprimăvăra, a se lumina, a se înnora (reflexive). Ele sunt intranzitive, unipersonale, defective de
număr şi de persoană, unele defective şi de timp sau de mod.
Unele dintre verbele impersonale proprii „se personalizează” când sunt folosite cu sens
figurat; în acest caz, primesc un subiect gramatical (extern sau intern):
7
În tradiţia gramaticii europene, verbele sunt tranzitive directe (cer obiect direct) şi indirecte
(cer obiect indirect). Şi în limba română s-au făcut astfel de clasificări. Dumitru Irimia7 deosebeşte
în rândul verbelor tranzitive directe: verbe de simţire: a vedea, a auzi, a asculta, a privi, a mirosi, a
pipăi; verbe factitive: a culca, a scula, a trezi; verbe ale vorbirii directe: a spune, a întreba, a zice,
a răspunde. Din clasa verbelor tranzitive indirecte fac parte verbele care exprimă reciprocitatea: a
conversa, a coresponda, a convieţui, a fraterniza; verbele a căror acţiune se face în favoarea sau în
defavoarea cuiva (a ceva): a impieta, a contribui, a aparţine, a corespunde; unele verbe sau expresii
impersonale: a-i plăcea, a-i conveni, a-i fi dor.
Verbele cu dublă tranzitivitate au, în concepţia lui Dumitru Irimia, o altă accepţie decât în
gramatica tradiţională: pot primi un complement direct şi unul indirect: a da, a oferi, a conferi, a
promite, a făgădui, a dărui.
Numai verbele tranzitive pot realiza construcţii de tip activ şi de tip pasiv:
„L-am văzut pe Ion.”
„Ion este văzut de mine.”
Sunt false tranzitive unele verbe de mişcare:
„A alergat câţiva metri.”
„Au călătorit o bucată de drum împreună.”
Construcţiile postverbale sunt complemente circumstanţiale de mod, nu complemente
directe.
• intranzitive, cele care nu admit relaţia cu un complement direct sau cu o completivă
directă. Realizează însă relaţia cu un obiect indirect sau circumstanţial şi cu un subiect:
„Mă gândesc la ei.”
( complement indirect)
„Am plecat în oraş.”
(complement circumstanţial de loc)
„Soarele a răsărit.”
(subiect)
Sunt socotite intranzitive verbele de mişcare: a veni, a pleca, a alerga, a fugi, a călători, a
ieşi, a intra, a zbura; verbele impersonale: a ploua, a ninge, a fulgera; a trebui, a urma, a-i plăcea,
a-i conveni, a-l interesa, a-l pasiona, a se întâmpla, a se zvoni; verbele subiective: a plânge, a râde,
a dormi, a se trezi; a fi, a exista, a trăi, a muri; verbele eventive: a încărunţi, a înmărmuri, a se
înroşi, a îngălbeni; verbele care exprimă rezultatul unei acţiuni: a călători, a opera, a benchetui, a
îmboboci; verbele copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a se face, a se
preface, a ieşi.
Între verbele tranzitive şi verbele intranzitive nu există graniţe fixe, întrucât unele verbe
intranzitive, prin schimbarea sensului, pot guverna un complement direct (extern sau intern): a
10
trece, a încăpea, a cădea, a alerga, a adormi, a ploua, a ninge, a rătăci, a trăi, a sări, a plânge, a
zbura etc.
„A trecut pe la noi.”
(intranzitiv)
„A trecut examenul.”
(tranzitiv) (complement direct)
„Copilul a adormit.”
(intranzitiv)
„Mama a adormit copilul.”
(tranzitiv) (complement direct)
Verbele intranzitive nu pot realiza construcţii de tip pasiv. În enunţuri precum „El era plecat
de acasă.” sau „Ele sunt venite în vizită.” nu există verbe la diateza pasivă, ci construcţii perifrastice
cu valoare de mai mult ca perfect, respectiv perfect compus.
d) În funcţie de numărul de legături sintactice pe care verbul le stabileşte cu substantivul
(sau cu substitutul său), verbele sunt:
• avalente (sau zerovalente): a ploua, a ninge, a burniţa, a fulgera, a trăsni;
• monovalente: a patina, a lătra, a dormi, a asuda;
• bivalente: a aparţine, a ara, a plăcea, a displăcea, a spera;
• trivalente: a da, a întreba, a oferi, a trimite.
3. După particularităţile de flexiune, verbele se clasifică în mai multe categorii:
a) După numărul persoanelor la care se conjugă, verbele sunt:
• unipersonale, cele care se conjugă şi fac referire numai la persoana a III-a. Nu au ca autor
o persoană şi, în general, exprimă procese atribuite naturii, plantelor şi animalelor:
apune, răsare; behăie, cotcodăceşte, grohăie, latră, miaună, măcăie, nechează, ouă,
rage; germinează, încolţeşte, înfrunzeşte, înfloreşte; acţiuni atribuite obiectelor: se
alterează, (se) cocleşte, derapează, (se) mucezeşte, (se) râncezeşte, (se) rugineşte;
acţiuni atribuite oamenilor: clămpăne, clefăie, duhneşte, fonfăie, miroase.
Ca unipersonale sunt folosite şi unele verbe cu conţinut abstract: constă, rezidă, rezultă,
converg; verbe impersonale cu formă de singular: fulgeră, trebuie, (îmi) vine, (îmi) place, (îmi)
pasă, se cuvine, se întâmplă, se crede.
• pluripersonale, cele care se conjugă şi fac referire la toate cele trei persoane. Cele mai
multe verbe româneşti sunt pluripersonale: a avea, a tăcea, a vorbi, a merge, a trece, a
privi, a coborî, a sta.
b) După caracterul paradigmei, verbele sunt:
11
• integrale, cele care au o paradigmă completă în flexiune (au toate formele flexionare în
raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare): a avea, a fugi, a veni, a primi, a
dormi, a munci, a ţine, a pune;
• defective, cele care au o paradigmă incompletă în flexiune (nu au toate formele flexionare
în raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare). Sunt defective de persoană (nu au
persoanele I şi a II-a) verbe ca: a răsuna, a erupe, a rugini, a râncezi ş.a. Sunt defective
de timpurile compuse, folosindu-se numai la prezent: a discerne, a defide, a concede, a
divide, a subdivide. Se folosesc numai la timpurile compuse cu participiul: a detraca, a
prefabrica, a deceda, a electrocuta, a inculpa ş.a. Nu au imperativ, pentru că exprimă
procese ce nu pot fi ordonate: a putea, a voi, a vrea, a plăcea, a şti; în locul lor se
foloseşte conjunctivul prezent cu valoare imperativă: să poţi, să vrei etc.
Sunt defective cu caracter general verbele a (se) la, a va, a păsa. Primul, a (se) la „a se spăla”
se foloseşte numai la prezent, popular (lau, lai, lă, lăm, laţi, lau); al doilea, a va „a merge”, de
provenienţă latină (〈lat. vado, -ere) se foloseşte popular şi familiar în expresia mai va „mai
aşteaptă”, „mai trece vreme până atunci”; ultimul, a păsa (〈lat. passo, -are „a trece”) se foloseşte
popular în expresia pasă de „încearcă să...”, „îndrăzneşte să...” În limba română contemporană se
păstrează verbul omonim a păsa în construcţii cu pronume şi adverbe: nu-mi pasă, ce-ţi pasă.
c) După caracterul radicalului în flexiune, verbele sunt:
• regulate, cele care nu prezintă variaţii în flexiune, respectă regulile de flexiune. Sunt
regulate majoritatea verbelor din limba română: a lucra, a cânta, a porni, a veni, a face,
a rupe, a hotărî, a urî, a şti;
• neregulate, cele care prezintă variaţii în flexiune, neregularităţi ale paradigmei
explicabile prin origine şi prin evoluţie. Sunt neregulate a fi, a avea, a vrea, a bea, a
mânca, a da, a lua, a sta, a usca. Cel mai neregulat este verbul a fi care are forme
supletive în radical: sunt, eram, fusei, am fost etc.
d) După particularităţile formale de flexiune, mai ales după sufixul infinitivului, verbele sunt
de:
• conjugarea I, cele care formează infinitivul cu sufixul -a: a cânta, a schimba, a ploua, a
căuta (lipsite de sufix şi desinenţă de persoana I singular la indicativ prezent); a desena,
a lucra, a colabora, a se baza ( cu sufixul -ez şi fără desinenţă la persoana I singular a
indicativului prezent).
Sunt de conjugarea I şi verbele care au sufixul infinitival -a precedat de consoană palatală
ăk’ş, ăg’ş: a urechea, a împerechea, a supraveghea, a veghea. De asemenea, verbele al căror sufix
infinitival -a este precedat de ăiş, cu care formează diftong: a mângâia, a tăia, a împăia; verbele al
căror sufix infinitival -a, intră în hiat cu vocala ăiş din faţa sa: a studia, a iniţia, a împrăştia.
12
Conjugarea I este cea mai productivă, mai bogată şi mai stabilă dintre toate conjungările. Verbele
împrumutate din limbile romanice sau derivatele pe care le dau sunt, în mare parte, de conjugarea I: a
declara, a energiza, a naviga, a oficia etc.
• conjugarea a II-a, cele care formează infinitvul cu sufixul -ea: a avea, a bea, a cădea, a
putea, a plăcea, a tăcea ş.a.
Pe lângă faptul că este cea mai săracă (include aproximativ 20 de verbe moştenite),
conjugarea a II-a este neproductivă şi instabilă.
Datorită analogiilor şi identităţilor cu formele conjugării a III-a, multe verbe terminate în -ea
la infinitiv se folosesc ca nişte verbe de conjugarea a III-a: a plăcea a place,a apărea a
apare, a dispărea a dispare, a zăcea a zace etc. Aşa-zisele forme de conjugarea a III-a nu
sunt încă admise de normele limbii literare, dar ele demonstrează trecerea de la conjugarea a II-a la
conjugarea a III-a.
• conjugarea a III-a, cele care au sufixul infinitival -e: a face, a merge, a coace, a trece, a
scrie, a duce, a pune, a rupe, a fierbe, a arde.
Conjugarea a III-a este săracă, neproductivă şi instabilă. Puţine împrumuturi din limbile
romanice au intrat în limba română: a discerne, a induce, a exclude, a decide.
Fluctuaţiile de accent la unele verbe demonstrează tendinţa de trecere de la conjugarea a III-
a la conjugarea a II-a, nerecomandabilă, neadmisă de limba literară: bătém, bătéţi, făcém, făcéţi,
puném, punéţi, după modelul cântắm, cântáţi, vedém, vedéţi, fugím, fugíţi, în loc de bátem, báteţi,
fácem, fáceţi, púnem, púneţi;
• conjugarea a IV-a, cele care au sufixul infinitival -i, sau -î: a munci, a iubi, a veni, a fugi, a
privi; a hotărî, a tăbărî, a urî, a coborî, a doborî, a omorî ş.a.
Conjugarea a IV-a este foarte bogată şi productivă prin fondul latin moştenit, prin
împrumuturile mai vechi (din slavă: a hrăni, a citi, a iubi; din maghiară: a bănui, a cheltui; din
neogreacă: a se sclifosi, a se sinchisi), prin creaţiile pe teren românesc: a boli, a îmblăni, a
îmbrobodi, a îngriji, a (se) îmbogăţi, a (se) înroşi etc.
e) După omonimiile generale şi specifice, afixale şi desinenţiale, verbele cunosc mai multe
tipuri paradigmatice. Valeria Guţu Romalo8 stabileşte opt tipuri cărora le corespund zece clase
flexionare sau conjugări structurale. Sunt de:
• conjugarea I verbele care au sufixul infinitival -a, dar nu au sufixul -ez la indicativ
prezent: a ara, a ploua, a continua, a preceda, a apropia, a aştepta;
• conjugarea a II-a verbele care au sufixul infinitival -a şi sufixul -ez la indicativ prezent:
a lucra, a crea, a desena, a apela, dar şi a veghea, a supraveghea, a urechea;
• conjugarea a III-a verbele care au sufixul infinitival -î, dar nu au sufixul -ăsc la indicativ
prezent: a doborî, a coborî, a omorî, a tăbărî, a vârî, a pogorî;
13
• conjugarea a IV-a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ
prezent, iar desinenţa de la persoana a III-a singular este identică cu cea de la persoana a
III-a plural: a sui, a acoperi, a descoperi, a gâtui, a sprijini, a sâcâi, a atribui, a mormăi,
a mârâi;
• conjugarea a V-a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ
prezent, iar desinenţa de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a III-a
plural: a fi, a sări, a fugi, a veni, a muri, a şti;
• conjugarea a VI-a verbele care au sufixul infinitival -i sau -î şi sufixul de indicativ prezent –esc
sau -ăsc: a citi, a munci, a iubi, a croi, a isprăvi; a hotărî, a urî, a izvorî, a ocărî, a amărî;
• conjugarea a VII-a verbele care au sufixul infinitival -ea: a părea, a apărea, a dispărea,
a avea, a tăcea, a plăcea, a displăcea, a putea, a vedea;
• conjugarea a VIII-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele de la participiu -u şi -t:
a face, a trece, a cere, a cerne, a crede, a începe, a umple;
• conjugarea a IX-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale -φ şi -s: a
scrie, a prinde, a curge, a merge, a spune, a pune, a alege;
• conjugarea a X-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale -φ şi -t: a
rupe, a coace, a suge, a frige, a frânge, a sparge, a fierbe.
Se observă că în clasificarea verbelor în cele zece clase sau conjugări se ţine seama de sufixele
modale de infinitiv, de indicativ prezent şi de participiu, de asemenea de desinenţele de persoană.
La conjugarea a VI-a, GALR distinge două clase de verbe: cele de conjugarea a VI-a cu sufixul
infinitival în –I şi de conjugarea a VII-a, cu sufixul infinitival în –î. În consecinţă, verbele au 11
conjugări.9
4. Din punct de vedere semantic, verbele sunt:
• de mişcare: a merge, a veni, a sosi, a pleca, a ieşi, a intra, a alerga, a străbate, a porni,
a fugi, a zbura, a înota;
• de declaraţie: a afirma, a declara, a întreba, a zice, a spune, a vorbi, a răspunde, a şopti,
a mormăi;
• existenţiale (de existenţă şi de stare): a fi, a exista, a fiinţa, a se afla, a se găsi, a figura,
a sta, a şedea, a dăinui;
• de atribuire: a da, a oferi, a atribui, a conferi;
• de privare: a lua, a împrumuta, a fura;
• afective şi de voinţă: a voi, a dori, a iubi, a simţi, a se teme, a plăcea, a displăcea;
• de simţire: a vedea, a auzi, a mirosi, a pipăi, a simţi;
• de posesie: a avea, a aparţine, a deţine, a stăpâni, a poseda;
• de asemănare sau deosebire: a se asemăna, a coincide, a se deosebi;
14
În general şi în mod abuziv, au fost subordonate diatezei active toate verbele nemarcate formal şi
celei reflexive toate verbele marcate reflexiv, indiferent de participarea sau neparticiparea acestora
la opoziţiile de diateză.
Pe lângă aceste observaţii, cercetările moderne au evidenţiat şi alte caracteristici în cadrul
fiecăreia dintre ele.
Diateza activă este aceea la care subiectul (agentul) realizează sau enunţă procesul suferit de
obiect, de pacient (altul decât subiectul gramatical). Formal, nu prezintă nici un fel de morfem ca
element distinctiv faţă de celelalte diateze:
„Voi aţi plecat la munte.”
„Îl ascult zilnic.”
Sunt la diateza activă diferite feluri de verbe: tranzitive şi intranzitive, personale şi
impersonale.
Diateza pasivă este aceea la care subiectul gramatical (pacientul) suferă procesul realizat de
obiect, de agent (altul decât subiectul gramatical).
Formal, auxiliarul morfologic a fi funcţionează ca morfem analitic neaglutinat pe lângă
participiul verbului de conjugat. El este element distinct faţă de celelalte diateze:
„El este ajutat de prieteni.”
„Noi suntem chemaţi de părinţi.”
Numai verbele tranzitive pot avea diateză pasivă: a vedea, a auzi, a simţi, a face, a lua, a
oferi, a da, a pune, a scoate, a cunoaşte etc. Fac excepţie din această categorie verbe ca a avea, a
durea, a putea, a ustura ş.a., care nu au diateză pasivă. Din cauza conţinutului lor lexical, unele
verbe tranzitive trecute la diateza pasivă nu au decât forme de persoana a III-a şi anumite subiecte:
a ara, a secera, a treiera, a conspecta, a rezuma, a închiria, a fabrica, a electrifica, a amplasa etc.:
„Pământul este arat la timp.”
„Marfa este depozitată în magazie.”
Când auxiliarul morfologic a fi din structura diatezei pasive este la un mod personal, întreaga
construcţie are funcţia sintactică de predicat verbal. Formal, între predicatul verbal al unui verb la
diateza pasivă şi predicatul nominal care are în componenţă ca nume predicativ un adjectiv
participial nu există deosebire:
„Elevul este chemat de profesor.”
(predicat verbal, verb la diateza pasivă)
„Fereastra este deschisă.”
(predicat nominal)
În trecerea verbelor de la diateza activă la diateza pasivă, complementul direct al verbului
tranzitiv se transformă în subiect gramatical, iar subiectul respectiv în complement de agent:
„Eu am văzut o maşină.”
16
Uneori morfemul să nu mai apare exprimat, verbul având un sens de imperativ, de optativ:
„Facă ce-o vrea!”, „Trăiască România! ”
Condiţional-optativul exprimă o posibilitatate reală şi realizabilă. Are două forme temporale:
prezent şi perfect. Ca morfeme specifice - formele aş, ai, ar, am, aţi, ar de la auxiliarele
morfologice a avea şi a vrea.
„Aş face o plimbare.”
(prezent)
„Aş fi dorit o cafea.”
(perfect)
Condiţional-optativul poate exprima o dorinţă: „De-ar ajunge la timp!”; o posibilitate: „Cine
ar fi crezut una ca asta!”; o condiţie: „De-aş fi mai tânăr, aş munci cât zece!” etc.
Imperativul exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte, apare numai în propoziţii principale în
adresarea directă care implică dialogul între o persoană (care ordonă, îndeamnă) şi alta (altele care
execută). Are o formă unică, numai la persoana a II-a singular şi plural:
„Vino mai repede!”
„Alergaţi mai mult!”
Acţiunea verbului este ca şi reală. De aceea, popular şi familiar, imperativul poate alterna cu
alte moduri: „A început s-o bată şi dă-i şi dă-i!”
Cu valoare de imperativ pot apărea şi alte forme verbale: conjunctivul: „Să pleci imediat!”;
indicativul: „Pleci imediat!”; infinitivul: „A nu se fuma!”; supinul: „De învăţat poezia!”
Nu toate verbele au imperativ. De exemplu: a trebui, a vrea, a şti, a putea, a ploua, a ninge, a se
întâmpla, a se cuveni ş.a.
Prezumtivul exprimă o acţiune posibilă, prezentată de vorbitor ca presupusă, bănuită. Are
două timpuri: prezent, construit cu gerunziul, şi perfect, construit cu participiul. Aceste moduri
primesc morfeme de viitor, de conjunctiv şi de condiţional-optativ ale auxiliarului morfologic a fi:
„Voi fi ştiind probabil ce este dreptatea.”
(prezent)
„Să fi ştiind de atunci!”
(prezent)
„Ar fi putând scrie.”
(prezent)
„Voi fi fost chemat probabil.”
(perfect)
„Poate să fi fost întrebat şi el.”
(perfect)
„M-aş fi bucurat pesemne prea mult.”
21
(perfect)
Infinitivul exprimă procesul în mod general, abstract, fiind socotit o formă nominală a
verbului. Cunoaşte două forme: infinitivul lung, care este de fapt un substantiv (se comportă
semantic şi gramatical ca un substantiv) şi infinitivul scurt, care este folosit în două situaţii: când
intră ca element de bază fără morfemul a (specific lui) în structura unor timpuri şi moduri compuse;
când este independent de conjugare, păstrează capacitatea de a guverna un substantiv cu diferite
funcţii sintactice sau o subordonată. Are două timpuri: prezent şi perfect.
„Închinare-aş şi n-am cui!”
(infinitiv lung)
„Voi învăţa mai mult de acum înainte.”
(dependent de conjugare, intră în structura viitorului)
„E bine a face antrenament zilnic.”
(independent, formă de prezent)
„Cinstea de a fi primit medalia îl obliga să muncească mai mult.”
(independent, formă de perfect)
Infinitivul se poate construi şi cu alte prepoziţii: de, fără, în, pentru, prin, spre, până sau cu
locuţiunile prepoziţionale înainte de, în loc de. Aceste elemente apropie infinitivul de substantiv. În
ciuda acestei asemănări formale, infinitivul nu are categorii gramaticale de gen, număr şi caz,
precum substantivul.
Infinitivul intră în structura construcţiilor infinitivale relative când e lipsit de morfeml a şi
este legat de verbul regent prin pronume sau adverb relativ: „N-are ce face.”; „Are unde dormi.”
Sintactic, aceste construcţii pot fi subiecte, complemente directe, în funcţie de sensul verbului a
avea:
„N-are cine veni la voi.”
(construcţie infinitivală relativă, subiect)
„Are ce mânca.”
(construcţie infinitivală relativă, complement direct)
De asemenea, infinitivul poate primi diferite determinări. De exemplu, când primeşte un nume
predicativ formează cu acesta o construcţie infinitivală nominală: „A fi om e lucru mare.”
(construcţie infinitivală nominală, subiect)
Verbele la infinitiv pot îndeplini diferite funcţii sintactice; pot fi urmate de părţi de vorbire
care au o anumită funcţie sintactică.
Gerunziul exprimă procesul în desfăşurare sau încheiat sub forma unei caracteristici
circumstanţiale. Se construieşte cu ajutorul morfemelor -ând, -ind (sufixe gerunziale).
22
„Am de scris.”
„A terminat de corectat.”
Verbele la supin pot îndeplini diferite funcţii sintactice şi pot avea numeroase determinări.
În concluzie, modurile personale exprimă explicit categoriile de persoană şi număr; sunt
folosite atât dependent, cât şi independent de conjugare. Modurile nepersonale nu exprimă
categoriile gramaticale de persoană şi de număr; sunt folosite numai dependent, ca moduri
subordonate modurilor personale etc.
Timpul este categoria gramaticală care exprimă relaţia dintre realizarea acţiunii şi momentul
vorbirii prin forme care intră în opoziţii: prezent / trecut; prezent / viitor; trecut / viitor.
În gramatica tradiţională, prezentul, trecutul şi viitorul sunt socotite timpuri de bază. Raportat
la momentul vorbirii, prezentul exprimă concomitenţa dintre momentul desfăşurării acţiunii şi
momentul vorbirii, trecutul exprimă a acţiune anterioară momentului vorbirii, iar viitorul o acţiune
posterioară faţă de momentul vorbirii. Acest raport temporal poate fi direct sau mijlocit. În urma
unui raport direct, nemediat, rezultă timpuri absolute (prezent, perfect simplu, perfect compus,
viitor), iar în urma unui raport mediat, rezultă timpuri relative (imperfect, mai mult ca perfect, viitor
anterior, infinitiv perfect).
Din punct de vedere formal, se deosebesc timpuri simple şi compuse. Cele simple sunt
formate cu ajutorul sufixelor flexionare şi al desinenţelor: prezentul, imperfectul, perfectul simplu,
mai mult ca perfectul indicativului; prezentul conjunctivului şi al infinitivului. Cele compuse se
realizează cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice: perfectul compus, viitorul
şi viitorul anterior al indicativului; perfectul conjunctivului şi al infinitivului; prezentul şi perfectul
condiţional-optativului; prezentul şi perfectul prezumtivului. La diateza pasivă toate timpurile sunt
compuse.
Prezentul se întâlneşte la majoritatea modurilor personale: indicativ, conjunctiv, condiţional-
optativ şi prezumtiv. Dintre modurile nepersonale, numai infinitivul prezintă opoziţia temporală
trecut / prezent.
„Citesc o carte.”
(indicativ, prezent)
„Aş dori să citesc un roman.”
(condiţional - optativ, prezent) (conjunctiv, prezent)
„Aş fi citind probabil cartea.”
(prezumtiv, prezent)
„E bine a citi.”
(infinitiv, prezent)
Din punctul de vedere al semnificaţiei temporale, prezentul poate avea mai multe valori. Se
diferenţiază astfel: prezentul iterativ (cu acţiunea repetată la anumite intervale): „Dimineaţa mă scol
24
la ora şase.”; prezentul cu valoare de viitor: „Mâine plecăm la munte.”; prezentul cu valoare de
imperativ: „Îţi aduni imediat lucrurile!”; prezentul gnomic (care exprimă adevăruri universale,
permanent valabile): „Substanţele sunt solide, lichide şi gazoase.”; prezentul istoric (narativ sau
dramatic): „Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ.”
Viitorul include două valori: viitorul I sau viitorul propriu-zis şi viitorul al II-lea sau viitorul
anterior. Diferenţa dintre cele două valori constă în faptul că viitorul I este indiferent faţă de
aspectul acţiunii, pe când viitorul al II-lea exprimă un proces momentan (desăvârşit), raportat la un
alt proces viitor. În structura viitorului intră auxiliarul morfologic a vrea sub formele voi, vei, va,
vom, veţi, vor şi verbul respectiv la forma de infinitiv, iar în structura viitorului anterior, pe lângă
auxiliarul morfologic a vrea, şi auxiliarul fi urmat de participiul verbului de conjugat:
„Când vei veni la mine, eu voi fi plecat.”
(indicativ viitor) (indicativ, viitor anterior)
Deşi se exprimă numai în cadrul indicativului, valoarea de viitor poate fi întâlnită şi la alte
moduri: conjunctiv prezent, condiţional-optativ, prezumtiv sau infinitiv prezent.
Trecutul include patru valori: imperfectul, perfectul compus, perfectul simplu şi mai mult ca
perfectul. Pentru primele trei valori, raportarea la momentul vorbirii se face direct, iar pentru cea
de-a patra se face prin referire la momentul altui proces trecut. Dacă imperfectul exprimă un proces
durativ, neîncheiat, celelalte forme exprimă procese încheiate.
Imperfectul exprimă un proces trecut şi neterminat. De regulă, apare în corelaţie cu perfectul
compus şi poate avea mai multe valori: iterativă: „Zilnic mă sculam la ora şapte.”; narativă: „Acolo
munceam din greu.”; de prezent: „Eu eram mama.”; de perfect compus: „Era odată un moş...” ş.a.
Perfectul simplu exprimă un proces trecut şi încheiat; ca timp al relatării dinamizează
acţiunea, apropiind-o de momentul vorbirii.
Aria sa de folosire este: Oltenia, Banatul, Crişana, o parte a Munteniei, zone în care
dobândeşte o valoare proprie, fiind specializat pentru o acţiune săvârşită în ziua în care se vorbeşte.
Verbele momentane pot fi folosite la perfectul simplu fără determinări, iar cele durative,
numai cu determinări:
„Se întinse pe pat şi adormi.”
„El dormi patru ore.”
În comunicare, perfectul simplu poate apărea cu nuanţe speciale, expresive şi poate exprima:
ironia: „Bine ziseşi!”, dispreţul: „Făcuşi mare ispravă!” etc.
Perfectul compus exprimă un proces trecut şi încheiat, însă neprecizat în timp. Dintre toate
formele trecutului, are cea mai mare frecvenţă în limba română. Se formează din auxiliarul
morfologic a avea (am, ai, a, am, aţi, au) şi participiul verbului respectiv.
În enunţ, perfectul compus poate fi folosit cu valoare de prezent: „Vino! - Am venit!”; cu
valoare de viitor: „Dacă nu lucrezi, să ştii că te-am dat afară!” etc.
25
Mai mult ca perfectul exprimă un proces trecut, terminat înaintea altui proces trecut şi
încheiat (de obicei, redat prin perfectul simplu sau prin perfectul compus). Este un timp al
naraţiunii: „Mă dusesem la ei şi le spusesem ce au de făcut.”
Perfectul conjunctivului şi perfectul condiţional-optativului exprimă un proces trecut şi prezentat
ca nerealizat. Primul se formează cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) şi participiul verbului
de conjugat, forme precedate de morfemul să; al doilea, cu ajutorul auxiliarelor morfologice a avea
(aş, ai, ar, am, aţi, ar) şi a fi (fi) urmate de participiul verbului respectiv: „Să fi avut mai multe
cărţi!”; „Dacă ştiau, nu i-ar mai fi primit.”
Perfectul prezumtivului exprimă un proces probabil în trecut, iar perfectul infinitivului
exprimă un proces abstract, denumindu-l în trecut. Primul se exprimă cu ajutorul auxiliarului
morfologic a fi (fi), aceleaşi morfeme cu care se formează şi prezentul şi participiul verbului
respectiv: „Să fi venit probabil cincizeci de oameni.” Al doilea se exprimă, de asemenea, cu ajutorul
auxiliarului morfologic a fi (fi) şi cu participiul verbului în discuţie: „Înainte de a-i fi scris numele, l-am
întrebat cum îl cheamă.”
Aspectul este categoria care interacţionează cu timpul. Acţiunea este descrisă ca perfectivă
(terminată, globală, unitară) sau ca imperfectivă (în desfăşurare).14
Numărul este conceput drept expresie lingvistică a raportului dintre numărul autorilor şi
proces. Este o categorie gramaticală exprimată simultan cu persoana, incluzând sistemul de opoziţie
singular / plural. Formele de persoana I şi a II-a ale verbelor reprezintă nişte plurale inclusive, în
opoziţie cu cele de persoana a III-a plural: „Vom vizita Muzeul Peleş.” (plural); „A parcurs toată
distanţa pe jos.” (singular).
Pluralul poate fi folosit în locul singularului prin diferite valori: pluralul politeţii: „Sunteţi
aşteptat de director.”; pluralul autorului: „Vom analiza, în cele ce urmează, acest concept.”; pluralul
autorităţii: „Noi, primarul municipiului ... decidem ...” etc.
Persoana exprimă raportul dintre locutor, interlocutor, non-locutor (non-interlocutor) şi
proces. Ea se manifestă simultan cu categoria numărului, numai la modurile personale şi include un
sistem de opoziţii cu trei termeni: persoanele I, a II-a şi a III-a. Datorită conţinutului său specific,
imperativul este singurul dintre modurile personale care nu are forme decât pentru persoana a II-a
singular şi plural.
De categoria gramaticală a persoanei sunt legate şi denumirile personal, impersonal,
pluripersonal, unipersonal. Primele două sunt atribuite verbelor care fac sau nu referire la persoane,
cea de-a treia denumire este atribuită verbelor care au forme pentru toate persoanele, iar ultima,
verbelor care au forme numai pentru persoana a III-a.
O categorie gramaticală cu totul accidentală la verb este genul. El este legat direct de
acordul verbului - predicat cu subiectul gramatical şi de asemănarea participiului cu adjectivul. În
26
formele participiale de la diateza pasivă constituie un criteriu de flexiune: „El este văzut de voi.”,
„Ea este văzută de noi.”
Locuţiunile verbale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte, de obicei cu poziţie fixă, cu un grad de sudură,
un sens unitar şi cu compartimentul gramatical al unui verb.
Orice locuţiune verbală este alcătuită dintr-un verb şi o altă parte de vorbire care, de cele mai
multe ori, îşi pierde sensul propriu şi capătă un sens figurat. Cele mai frecvente verbe care apar în
locuţiunile verbale sunt: a avea, a băga, a da, a duce, a face, a lua, a ţine, a pune, a fi, a trage ş.a.
Ele sunt verbe care aparţin fondului lexical principal. Lângă ele apar substantive, adjective,
pronume, numerale, adverbe, interjecţii legate sau nu de verb prin prepoziţii sau prin conjuncţii.
Ţinând seama de elementele componente, locuţiunile verbale se organizează în mai multe
categorii:
a) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + substantiv / substantive (±
determinări): a da atenţie, a da în arendă, a da în primire, a da dovadă, a da naştere, a da năvală,
a da ocazie, a da ocol, a da răspuns, a da relaţii, a-şi da silinţa, a da de ştire, a-şi da sufletul, a da
poruncă, a-şi da seama, a da drumul, a băga de seamă, a băga spaima, a băga în sperieţi, a băga
la cap, a-şi băga minţile în cap, a face apel, a face educaţie, a se face foc, a-şi face iluzii, a se face
luntre şi punte, a face cu ochiul, a lua loc, a lua la rost, a lua seama, a lua la plame, a-şi lua avânt,
a-şi lua inima în dinţi, a se lua la harţă, a-şi lua câmpii, a se lua la bătaie, a se lua la întrecere, a
ţine post, a ţine locul, a pune în gardă, a se pune pe plâns, a pune piedică, a pune vamă, a trage pe
sfoară, a trage nădejde, a trage învăţăminte, a pune ţara la cale, a-şi veni în fire, a avea obicei, a
sta de vorbă, a sta pe gânduri, a sta de pază, a sta la pândă, a sta la tocmeală.
b) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + pronume cu valoare neutră (± alte
părţi de vorbire): a o lua din loc, a o lua de la capăt, a o lua la sănătoasa, a o lua la fugă, a o lua la
vale, a o lua razna, a o lua la măsea, a o lua pe cocoaşă, a o face de oaie, a o face lată, a o lăsa
moartă, a o lua de-a dreptul;
c) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + numeral precedat de prepoziţie: a da
pe din două, a-l face în două, a lua la trei, a-l face în patru;
d) locuţiuni verbale formate din verb (± determinări) + adverb / locuţiune adverbială: a da
înapoi, a se da jos, a ieşi înainte, a lua aminte, a-şi aduce aminte, a-i părea bine, a-i părea rău;
e) locuţiuni verbale formate din verb + interjecţie: a face ţuşti, a face tranc, a da cu huideo, a
da cu sâc, a face câr-mâr.
27
4. Flexiunea verbului
În structura morfematică a verbelor intră două elemente: radicalul şi flectivul.
Radicalul se poate identifica cu rădăcina, când este un morfem independent: cit- (de la a citi),
plec- (de la a pleca) sau cu tema, când reuneşte morfemul independent cu morfeme lexicale
dependente: înrădăcin- (de la a înrădăcina), despătur- (de la a despături).
Flectivul se identifică la verbe cu sufixele modale sau temporale, precum şi cu desinenţele de
număr şi de persoană.
Sufixele modale sau temporale ataşate rădăcinii sau temei lexicale dau naştere temei
gramaticale. În flexiunea verbelor există două teme de la care se pot forma diferite moduri şi
timpuri: tema prezentului, care se găseşte la infinitiv prezent, indicativ prezent, conjunctiv,
imperativ, şi tema perfectului care se găseşte la perfectul simplu şi mai mult ca perfectul
indicativului, la participiu şi la toate timpurile compuse cu participiul. Cele două teme se recunosc
practic la infinitiv prezent, la indicativ prezent, la indicativ perfectul simplu şi la participiu.
Infinitivul prezent se regăseşte la imperfect şi la viitor, în prezentul condiţional-optativului.
Indicativul prezent se regăseşte în conjunctivul prezent, în imperativ. Perfectul simplu, în mai mult
ca perfect. Participiul, în supin, în perfectul compus, în viitorul anterior, în perfectul conjunctivului,
al condiţional-optativului şi al infinitivului.
Modurile nepersonale au cea mai simplă structură: radical şi sufix (sau sufixe).
Infinitivul
Tema infinitivului este compusă din radical şi sufix. În funcţie de sufixul infinitival, verbele
se organizează în patru conjugări tradiţionale:
29
R S
I a lucr – a a III-a a scri - e
a II-a a ved - ea a IV-a a prim - i
a hotăr - î
Tema infinitivului perfect este formată din infinitvul verbului a fi şi tema participiului
verbului respectiv:
R S1 S2
a fi lucr - a - t a fi dorm - i - t
a fi av - u - t a fi cobor - â - t
a fi scri - φ - s
Gerunziul
Tema gerunziului este formată din radical şi sufixul -ind sau -ând. Mai frecvent este sufixul
-ând:
R S
mânc - ând prim - ind
plăc - ând ur - ând
scri - ind
Când verbul este urmat de un pronume personal sau reflexiv formă neaccentuată, radicalul
primeşte un u final: scriindu-i, dându-le, ajutându-l.
Verbele de conjugarea I care au în finala radicalului consoanele palatale k’ g’ se rostesc şi se
scriu la gerunziu cu un „i”, în mod justificat: deochind, veghind, înmănunchind. Ele se deosebesc de
cele a căror consoană palatală e urmată de vocala ăiş în hiat cu ăiş din sufixul gerunzial: trunchiind,
calchiind, înjunghiind (ca apropiind).
Participiul
În structura sa, intră radicalul şi două sufixe:
R S1 S2
cre - a - t ven - i - t
căz - u - t dobor - â - t
făc - u - t
La verbele de conjungările a IX-a şi a X-a primul sufix participial nu este marcat, iar radicalul
prezintă neregularităţi:
R S1 S2
adu - φ - s rup - φ - t
30
condu - φ - s frip - φ - t
răma - φ - s spar - φ - t
Când sunt urmate de pronume personale sau reflexive neaccentuate, participiile primesc un u
final: plânsu-te-ai, dusu-s-a, spusu-ne-aţi.
Modurile personale sau o structură mai amplă: radical, sufix, desinenţe de număr şi persoană.
1. Modul indicativ
Prezentul este exprimat prin radical, sufixe care apar la ambele numere şi la toate persoanele
sau numai la plural, la anumite persoane şi desinenţe prezente fie la toate persoanele, fie la anumite
persoane.
Conjugarea I:
R S D R S D
aşez - φ - φ apropi - φ - i
aşez - φ - į apropi - φ - i
aşeaz - φ - ă apropi - φ - (i)e
aşez - ă - m apropi – e – m
aşez - a - ţi apropi – a - ţi
aşeaz - φ - ă apropi - φ - (i)e
Conjugarea a II-a
R S D R S D
cre - ez - φ sublini – (i)ez - φ
cre – ez – į sublini - (i)ez - į
cre – eaz – ă sublini –(i)az – ă
cre – ă - m sublini - (i)e - m
cre – a - ţi sublini – (i)a - ţi
cre - eaz - ă sublini - (i)az – ă
Conjugarea a III-a
R S D R S D
cobor - φ - φ dobor - φ - φ
cobor - φ - į dobor - φ - į
coboar -φ - ă doboar -φ - ă
cobor - â - m dobor - â - m
cobor - â - ţi dobor - â - ţi
coboar -φ - ă doboar -φ - ă
Conjugarea a IV-a:
31
R S D R S D
acopăr - φ - φ su - φ - i
acoper - φ - į su - φ - i
acoper - φ - ă su - φ - ie
acoper – i - m su – i – m
acoper – i - ţi su – i - ţi
acoper - φ - ă su - φ - ie
Conjugarea a V-a:
R S D R S D
fug - φ - φ vin - φ - φ
fuğ - φ - į(φ ) vi - φ - i
fuğ - φ - e vin - φ - e
fuğ – i – m ven – i – m
fuğ – i - ţi ven – i - ţi
fug - φ - φ vin - φ - φ
Conjugarea a VI-a:
R S D R S D
cit - esc - φ hotăr-ăsc - φ
cit – eşt - į hotăr-ăşt – į
cit – eşt – e hotăr-ăşt – e
cit – i - m hotăr - â - m
cit - i - ţi hotăr - â - ţi
cit - esc - φ hotăr-ăsc - φ
Conjugarea a VII-a:
R S D R S D
văd - φ - φ pot - φ - φ
vez - φ - į poţ - φ - į
ved - φ - e poat-φ - e
ved – e – m put – e – m
ved – e - ţi put – e - ţi
văd - φ - φ pot - φ - φ
Conjugarea a VIII-a:
R S D R S D
fac - φ - φ cred - φ - φ
32
R S D R S D
ia - φ - u bea - φ - u
ie - φ - i be - φ - i
ia - φ - φ bea - φ - φ
33
lu - ă - m b - e - m
lu - a - ţi b - e - ţi
ia - φ - u bea - φ - u
Imperfectul este exprimat prin radical constant, prin sufixele -a, -ea, sau -ia şi desinenţe care
apar la toate persoanele, mai puţin la persoana a III-a singular.
R S D R S D
plec - a – m av – ea – m
plec – a – i av – ea – i
plec – a - φ av – ea - φ
plec – a – m av – ea – m
plec – a - ţi av – ea - ţi
plec – a – u av – ea – u
vo – ia – m su – ia – m
vo – ia – i su – ia – i
vo – ia - φ su – ia - φ
vo – ia – m su – ia – m
vo – ia - ţi su – ia - ţi
vo – ia – u su – ia - u
Perfectul compus conţine un flectiv mobil, variabil în raport cu persoana, auxiliarul
morfologic al verbului a avea, şi participiul verbului de conjugat.
R D R S1 S2
a–m desen – a – t
a–i plec – a - t
a-φ ven - i - t
a–m cer - u - t
a - ţi scri - φ - s
a–u cop - φ - t
Perfectul compus poate avea şi forme inverse, cu auxiliarul morfologic aşezat după participiu:
spus-au, venit-a, cerut-au.
Perfectul simplu se exprimă cu ajutorul sufixelor –a-, -ă-, -i-, -â-, -u-, -se- şi a desinenţe de
număr şi persoană. La singular, cele două desinenţe exprimă simultan numărul şi persoana, la plural
desinenţele sunt diferite pentru număr şi persoană. Radicalul nu prezintă modificări, este constant în
conjugare.
R S D R S D
34
alerg - a – i ven – i – i
alerg – a - şi ven – i - şi
alerg – ă - φ ven – i - φ
alerg – a – ră - m ven – i – ră - m
alerg – a – ră - ţi ven – i – ră - ţi
alerg – a - ră - φ ven – i – ră - φ
R S D R S D
dobor - â - i văz – u – i
dobor - â - şi văz – u - şi
dobor - â - φ văz – u - φ
dobor - â - ră - m văz – u – ră - m
dobor - â - ră – ţi văz – u – ră - ţi
dobor - â - ră - φ văz – u – ră - φ
ajun – se – i vr – u – se – i
ajun – se - şi vr – u – se - şi
ajun – se - φ vr – u - se - φ
ajun – se – ră - m vr – u - se – ră - m
ajun – se – ră - ţi vr – u –se – ră - ţi
ajun – se – ră - φ vr – u – se – ră - φ
Unele verbe cunosc câte două forme la perfectul simplu: fusei, fuseşi..., dar şi fui, fuşi...;
avusei, avuseşi..., dar şi avui, avuşi...; vrusei, vruseşi..., dar şi vrui, vruşi...
Mai mult ca perfectul are în structură un flectiv cu două sufixe (dintre care primul este
omonim cu cel de la perfectul simplu, al doilea este -se-) şi desinenţele de persoane şi număr
exprimate similar cu cele de la perfectul simplu.
R S1 S2 D R S1 S2 D
cânt - a - se – m apăr – u – se – m
cânt – a – se - şi apăr – u – se - şi
cânt – a – se - φ apăr – u – se - φ
cânt – a – se – ră - m apăr - u – se – ră - m
cânt – a – se – ră - ţi apăr - u – se – ră - ţi
cânt – a – se – ră - φ apăr - u – se – ră - φ
R S1 S2 D R S1 S2 D
35
ur - â - se - m porn – i – se – m
ur - â - se - şi porn – i – se – şi
ur - â - se - φ porn – i – se - φ
ur - â - se – ră - m porn – i – se – ră - m
ur - â - se – ră - ţi porn – i – se – ră - ţi
ur - â - se – ră - φ porn – i – se – ră - φ
R S1 S2 D R S1 S2 D
scri – se – se – m rup – se – se – m
scri – se – se – şi rup – se – se – şi
scri – se – se – φ rup – se – se – φ
scri – se – se – ră - m rup – se – se – ră - m
scri – se – se – ră - ţi rup – se – se – ră - ţi
scri – se – se – ră - φ rup – se – se – ră - φ
Viitorul are în structură auxiliarul morfologic a vrea în poziţie de flectiv mobil şi verbul la
infinitiv în poziţie de radical.
voi merge vom aduce
vei scrie veţi spune
va lua vor lucra
Flectivul mobil poate avea şi forme populare (oi, ăi, ai, îi, i etc.). O modalitate de exprimare a
viitorului este cea analitică: auxiliarul a avea / a vrea + conjunctivul: am să vin, ai să faci, o să
scrie, o să facă etc.
Viitorul anterior are în structură două flective: auxiliarul morfologic a vrea, variabil, şi
auxiliarul morfologic a fi, invariabil, urmate de participiul verbului respectiv, în calitate de radical.
voi fi adus vom fi cules
vei fi ştiut veţi fi mâncat
va fi mers vor fi alergat
2. Modul conjunctiv
Prezentul are în structură radicalul precedat de morfemul specific să, sufixul temporal şi
desinenţele de persoană.
R S D R S D
să cânt - φ - φ să plant - ez - φ
să cânţ - φ - į să plant - ez - į
să cânt - φ - e să plant - ez - e
36
să cânt - ă - m să plant – ă - m
să cânt - a - ţi să plant – a - ţi
să cânt - φ - e să plant - ez – e
R S D R S D
să priv – esc - φ să hotăr – ăsc - φ
să priv – eşt - i să hotăr – ăşt - i
să priv – easc –ă să hotăr – asc – ă
să priv – i - m să hotăr – â - m
să priv – i - ţi să hotăr – â - ţi
să priv – easc – ă să hotăr – asc – ă
Verbele neregulate au structuri diferite:
R S D R S D
să ia - φ - u să da - φ - u
să ie - φ - i să da - φ - i
să ia - φ - φ să dea -φ - φ
să lu – ă - m să d - ă - m
să lu – a - ţi să d – a - ţi
să ia - φ - φ să dea - φ - φ
R S D R S D
să a - φ - m să fi - φ - u
să a - φ - i să fi - φ - i
să aib - φ - ă să fi - φ - (i)e
să av – e – m să f – i - m
să av - e - ţi să f – i - ţi
să aib - φ - ă să fi - φ - (i)e
Perfectul are în structură morfemul mobil să, auxiliarul morfologic a fi şi participiul, în
poziţie de radical. Paradigma conjunctivului perfect este invariabilă întrucât nu-şi modifică forma în
funcţie de număr şi persoană: (eu) să fi avut; (tu) să fi avut; (el) să fi avut ş.a.m.d.
4. Modul imperativ
Cele două forme, de singular şi de plural, ale persoanei a II-a se formează diferit. La plural,
forma este omonimă cu pluralul indicativului prezent. La singular, imperativul cunoaşte forme
diferite.
afirmativ R S D negativ R S D
cânt -φ - ă ; nu cânt -φ - ă
cânt – a - ţi ; nu cânt – a - ţi
vin - φ - o ; nu ven - φ - i
ven – i - ţi ; nu ven – i - ţi
coač - φ - e ; nu coač - φ - e
coač – e - ţi ; nu coač – e - ţi
Verbe ca a face, a zice, a duce, a conduce, a desface au, la singular, formele fă, zi, du, condu,
desfă (afirmative) şi nu face, nu zice, nu duce, nu conduce, nu desface (negative).
5. Modul prezumtiv
Prezentul se exprimă analitic cu ajutorul gerunziului, în poziţie de radical, precedat de diferite
forme: viitorul verbului a fi, conjunctivul lui a fi sau condiţional-optativul lui a fi:
F R F R
voi fi citind să fi lucrând (aceeaşi formă pentru toate persoanele)
vei fi citind va fi citind
vom fi citind F R
veţi fi citind aş fi lucrând
vor fi citind ai fi lucrând
ar fi lucrând
38
am fi lucrând
aţi fi lucrând
ar fi lucrând
Perfectul se exprimă tot analitic, având forme omonime cu viitorul anterior, cu conjunctivul
perfect sau cu condiţional-optativul perfect.
F R F R
voi fi lucrat să fi lucrat (aceeaşi formă pentru toate persoanele)
NOTE:
1
Vezi analiza gramaticală făcută de Alexandru Metea, Sergiu Drincu, în Modele şi teste
rezolvate de analiză gramaticală pentru admiterea în licee şi învăţământul superior,
Bucureşti, Ed. Petrion, 1992.
2
Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.452.
3
O analiză a acestei categorii de verbe face Valeria Guţu Romalo ( Semiauxiliarele de mod, în SG I,
p. 57-83).
4
Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.200-201.
5
Vezi Gabriela Pană Dindelegan, 1992.
6
Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Subcategorizarea verbului în funcţie de obiectul direct în
gramatica transformaţională a limbii române, în SCL, XXI, nr.4/1970, p.433 - 453.
7
Vezi Dumitru Irimia, 1976, p.162-168.
8
Vezi Valeria Guţu Romalo, 1968, p.200-202.
9
Cf. GALR, p. 548-553.
10
Cf. C. Dimitriu, 1976, care menţionează 5 diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi
impersonală (p. 248); Dumitru Irimia, 1976, care distinge 4 diateze: activă, pasivă, reflexivă şi
reciprocă (p.169 - 182).
11
Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.211-219.
12
Vezi Mioara Avram, 1997.
13
Vezi Mioara Avram, 1997, p.205.
14
Din punctul de vedere al aspectului, verbele pot fi incoactive, rezultative (sau terminative),
iterative, durative (sau liniare), momentane (sau punctuale), ingresive, intensive, cumulative
etc. (apud. Gh. Trandafir, Categorii gramaticale ale verbului în româna contemporană, p.85).
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
Academia Română, Gramatica limbii române (GLR), ed. a II-a, vol. I, II, 1963.
40
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
Academia Română, Gramatica limbii române I Cuvântul ( GALR), Bucureşti, EAR, 2005.
ÎNTREBĂRI
1. Ce caracteristici au verbele predicative şi verbele nepredicative?
2. Ce caracteristici au verbele personale şi verbele impersonale?
3. Ce caracteristici au verbele tranzitive şi verbele intranzitive?
4. Cum se definesc diatezele pasivă şi relativă?
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi formele corecte ale verbelor la indicativ prezent: aşază/ aşează, coase/ coasă,
detună/ detunează, îmbibă/ îmbibează, înşeală/ înşală, hărţuie/ hărţuieşte, linşează/ linşază, piaptăn/
pieptăn/ piepten, şade/ şeade.
2. Precizaţi formele corecte ale verbelor la conjunctiv prezent: să arate/ să arăte, să adape/ să
adăpe, să coase/ să coasă, să crape/ să crăpe, să clănţăie/ să clănţăiască, să deşarte/ să deşerte, să
iasă/ să iese, să îngrijască/ să îngrijească, să miroase/ să miroasă.
3. Precizaţi formele corecte ale verbelor la infinitiv prezent: a agrea/ a agreea, a albi/ a albii, a
crea/ a creea, a fi/ afii, a se înroşii/ a se înroşi, a se împotmolii/ a se împotmoli, a pustiii/ a pustii, a
se sfii/ a se sfiii, a venii/ a veni.
4. Analizaţi morfologic verbele ( locuţiunile verbale şi expresiile verbale) din textele:
a) Nu ştiam ce ar fi putut să ajungă aceşti oameni, de vreme ce era clar că nu aveau de gând să
muncească.
41
b) N- are cine te ajuta acum, când eşti lipsit de putere şi vezi că prietenii de altădată îţi întorc
spatele.
c) Ar fi fost bine să ne amintim de zilele în care eram rugaţi de părinţi să le urmăm sfaturile.
d) Să fi ieşit afară, era posibil, dar nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă se rătăcea şi nu se mai putea
întoarce acasă.
2. ADVERBUL
1. Caracteristici
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care exprimă o circumstanţă a unei acţiuni, a unei
stări sau a unei însuşiri. De exemplu: „A rezolvat bine problema.”; „Scrie foarte frumos.”; „Mama
lui este atât de tânără.”; „În urma acestei veşti, am rămas profund îndureraţi.”
În mod tradiţional, adverbul este definit pe baza criteriului semantic 1. Definiţiile mai noi ţin
seama de distribuţia contextuală. El este adesea un complement circumstanţial, depinzând, în primul
rând, de verb şi în al doilea rând de alte părţi de vorbire.
Termenul adverb are la origine latinescul adverbium „lângă verb”.
Adverbul însoţeşte şi determină diverse părţi de vorbire: un verb: „Mâine va ajunge acolo.”; o
locuţiune verbală: „A luat-o la fugă înainte.”; o interjecţie predicativă: „Hai mai repede!”; un
adjectiv: „Bolnavul nu este în stare atât de gravă.”; o locuţiune adjectivală: „Oricât de bună de
gură, nu rezolvă problema.”; un adverb: „S-a aşezat atât de aproape de el.”; o locuţiune adverbială:
„Va veni tocmai după-amiază.” un substantiv: „Sosirea lui aici m-a bucurat.”; un pronume: „Cel de
acolo e mai bun.”; un numeral: „I-am aşteptat pe cei trei de ieri.”; poate determina şi o propoziţie:
„Venisem doar să privesc.” Din exemplele date se observă că legătura adverbului cu elementul
regent este directă sau indirectă (cu ajutorul prepoziţiei de legătură de).
În unele cazuri, adverbele subordonate funcţionează ca determinanţi facultativi sau obligatorii
ai părţilor de vorbire pe lângă care stau.
În acelaşi timp, adverbele funcţionează ele însele drept centre de grup, se constituie ca
element regent pentru complemente circumstanţiale în relaţie apoziţională: „Mâine, miercuri, vom
pleca într-o excursie.”; propoziţii circumstanţiale în relaţie apoziţională: „Acolo să pleci, unde este
nevoie de tine.”; propoziţii subiective: „Poate că avea dreptate.” Adverbele regente atrag
complemente, cărora le impun restricţii de formă (de prepoziţie, de caz – indiferent de, alături de,
concomitent cu - sau se asociază cu determinanţi modali - oarecum bine, destul de aproape.
42
Locuţiunile adverbiale
Sunt grupuri de cuvinte care au sens unitar, valoare şi funcţie de adverb. În structura lor intră
de multe ori cuvinte învechite şi/sau rar folosite, dar şi neologisme, elemente care îşi pierd
autonomia morfosintactică şi nu se pot disloca, nu pot fi comutabile prin sinonime, multe dintre ele
având sens figurat.2
Ţinând seama de structură, distingem următoarele tipuri de îmbinări sintactice în cadrul
locuţinilor adverbiale:
1. substantive, adjective, numerale, pronume, verbe la participiu sau la supin, adverbe
precedate de una sau mai multe prepoziţii:
• prepoziţia cu + substantiv/locuţiune substantivală ± determinant: cu amănuntul, cu anii,
cu binişorul, cu carul, cu cap, cu cale, cu drag, cu grămada, cu încetul, cu japca, cu
lopata, cu lunile, cu măsură, cu patimă, cu păcat, cu putinţă, cu rândul, cu sfinţenie, cu
totul (şi cu totul), cu drept cuvânt, cu alte cuvinte, cu orice chip, cu duhul blândeţii, cu
dragă inimă, cu limbă de moarte, cu multă plăcere, cu nici un preţ, cu sânge rece, cu
bună ştiinţă, cu băgare de seamă.
• prepoziţia în + substantiv ± determinant: în ajun, în amonte, în amurg, în ansamblu, în
aparenţă, în bloc, în dos, în drum, în esenţă, în fond, în frunte, în jur, în lături, în linişte,
43
• prepoziţia întru/între + substantiv ± determinant: într-adevăr, într-o clipă, într-un cuvânt, într-o
doară, într-un minut, într-o privinţă, într-un răstimp, într-un rând, într-o vreme, într-un
suflet, între patru ochi, între două vârste, într-o bună zi;
• prepoziţia peste + substantiv ± determinant: peste an, peste aşteptări, peste drum, peste
fire, peste măsură, peste mână, peste noapte, peste putinţă, peste stradă, peste zi;
• prepoziţia după + substantiv ± determinant: după ureche, după bunul plac, după pofta
inimii;
• prepoziţia prin + substantiv ± determinant: prin abuz, prin dos, prin excelenţă, prin
faţă, prin forţă, prin preajmă, prin spate, prin urmare, prin vecini, prin forţa
împrejurărilor, prin viu grai;
• prepoziţia de-a + substantiv / adjectiv / adverb / numeral ± determinant: de-a berbeleacul, de-a
binelea, de-a buşilea, de-a curmezişul, de-a dreptul, de-a îndărătelea, de-a-ndoaselea,
de-a latul, de-a lungul, de-a pururi, de-a valma, de-a doua, de-a dreapta, de-a dura, de-
a gata, de-a surda, de-a fir a păr;
• alte prepoziţii + substantive ± determinanţi: de cu seară, de cu iarnă, de cu ziuă, de la un
timp, de la o vreme, de la capăt, de la început, de la bun început, de la obraz, de la o poştă,
până la toamnă, până la un punct, până la ziuă, până la sânge, până la Dumnezeu, până la
urmă, până la unul, înainte de toate, pe de-a-ntregul, pe de rost, pe de o parte, pe sub
mână, până în pânzele albe, până peste cap;
• determinant + substantiv: câtă vreme, cât timp, de astă dată, la un an o dată, întâia dată,
pentru prima oară, a doua zi, toată ziua, aşa fel;
• adverb + substantiv: nu glumă, nici un strop, nici pic, nici vorbă, nici pomeneală, nici
discuţie;
• adverb/prepoziţie + substantiv / pronume ± determinant: ca lumea, ca plumbul, ca vântul, ca
pe apă, ca prin urechile acului, ca un făcut, ca nuca în perete, ca din gură de şarpe, ca
prin minune;
• prepoziţie/adverb + (pronume) adverb / adjectiv: în comun, în cruciş, în definitiv, în
dreapta, în general, în jos, în sus, în lung, în lat, în mare, în special, de altfel, de ieri, de
jur împrejur, de mâine, de mic, de timpuriu, pe deplin, de dinafară, pe drept, pe furiş, pe
gratis, pe scurt, din greu, din nou, la infinit, la negru, la rece, cu adevărat, mai bine-zis,
mai-mai;
• prepoziţie + verb la supin: pe alese, pe bâjbâite, pe îndesate, pe ocolite, pe neaşteptate,
pe şoptite, de neconceput, de preferat, de speriat;
• prepoziţie + pronume: după aceea, după asta, de aceea, de asta, pentru aceasta, pentru
asta, pe nimic, cu nimic;
45
2. construcţii:
• corelative: de colo până colo, de sus până jos, din cap până în picioare, din tată-n fiu, de la
Ana la Caiafa, de la o zi la alta, din zori până în noapte, de acum încolo, de azi pe mâine, din
una în alta, dintr-un moment în altul, dintr-un loc în altul;
• cu repetiţie: aşa şi aşa, an de an, zi de zi, ceas de ceas, bob cu bob, din bob în bob, braţ
la braţ, din ce în ce, cât de cât, când şi când, de colo până colo, din colţ în colţ, cot la
cot, cuvânt cu cuvânt, rând pe rând, noapte de noapte, de la egal la egal, faţă în faţă, iarnă
de iarnă, încetul cu încetul, întâi şi întâi, literă cu literă, din loc în loc, lună de lună, din
moment în moment, din oră în oră, oră de oră, pas cu pas, picior peste picior, punct cu punct,
rânduri-rânduri, seară de seară, din timp în timp, umăr la umăr, valuri-valuri, din vreme în
vreme, din vorbă în vorbă, de unde până unde, tot unul şi unul, unul câte unul;
cu rimă: de silă, de milă; de voie, de nevoie; cu şoşele, cu momele; cum-necum; harcea-parcea; tam-
nisam; treacă-meargă; cu chiu, cu vai; târâş-grăpiş; cale -valea; mort-copt;
• cu numerale: întâia oară; întâia dată; prima oară; prima dată; a doua oară; încă o dată;
o dată; de două ori; de unul singur; până la unul; mai întâi; pe din două; în patru; una-
două; într-una; din două una; nici una, nici două; cu una, cu două;
• alte construcţii: până şi; şi mai şi; nici pe departe; cel mult; cel puţin; în cele din
urmă; mai ales; pur şi simplu; mult şi bine; câtuşi de puţin; sus şi tare; zis şi făcut; la
drept vorbind; şi aşa mai departe; de bine, de rău; mai mult sau mai puţin; fără doar şi
poate; nici mai mult, nici mai puţin; zi şi noapte; mai în glumă, mai în serios; colac
peste pupăză; trup şi suflet; din an în Paşti; nici în clin, nici în mânecă; cu sufletul la
gură; cu mâna pe inimă; din pământ, din piatră seacă;
3. false propoziţii: nu ştiu cum, nu ştiu unde, nu ştiu când, nu ştiu cât, de nu se mai
poate, pe cât se poate, cât ai bate din palme, , cine ştie unde, cine ştie cum, cine ştie
când, cine ştie cât, te miri unde, te miri când, te miri cum, te miri cât, în treacăt fie zis,
pe zi ce trece, ce mai încolo încoace, cât e lumea şi pământul, de când e lumea.
Locuţiunile adverbiale nu se confundă cu expresiile care sunt mai puţin „închegate”. Dacă din
punct de vedere sintactic unităţile lexicale ale expresiilor adverbiale pot fi analizate şi separat, cele
ale locuţiunilor adverbiale nu se pot desface şi analiza pe rând. În context funcţia sintactică a
locuţiunilor adverbiale este asigurată de toate elementele componente.
Locuţiunile adverbiale nu se confundă nici cu adverbele compuse. În cazul multor locuţiuni se
constată că au parcurs un stadiu până la adverbele compuse. De exemplu, a casă 〉 acasă, de
vreme 〉 devreme. Prin aglutinarea elementelor componente ale alocuţiunilor adverbiale s-au
născut adverbele compuse.
46
• de timp: azi, ieri, mâine, răspoimâine, poimâine, alaltăieri, acum, atunci, curând,
târziu, totdeauna, oricând, niciodată, fiecând, uneori, demult, cândva, câteodată, odată,
odinioară; zi de zi, an de an, lună de lună, ceas de ceas, oră de oră, din când în când.
Ele exprimă cadrul temporal, durata, repetarea, punctul de plecare, limita, apropierea sau
depărtarea în timp.
În cadrul adverbelor de timp, un loc important îl ocupă adverbele provenite prin conversiune
de la substantive feminine articulate hotărât enclitic: dimineaţa, ziua, seara, noaptea, lunea, marţea,
vara, primăvara etc. Ele însă nu se confundă cu substantivele, care prezintă opoziţia singularului cu
pluralul.
Unele adverbe de timp intră ca elemente formative în structura unor locuţiuni prepoziţionale
cu regim de acuzativ: înainte de, odată cu sau a unor locuţiuni conjuncţionale: imediat ce, îndată
ce, odată ce.
• de mod propriu-zise: abia, aievea, aşa, bine, încet, repede, frăţeşte, prieteneşte, târâş,
chiorâş, realmente, totalmente; de-a binelea, de-a gata, de-a valma.
Unele adverbe de mod propriu-zise pot fi precedate de prepoziţii, care au rolul de a întări
modalitatea: de abia, în curând, de-a pururea, forme pe care le integrăm în locuţiunile adverbiale
de timp.
Altele intră ca elemente formative în structura unor locuţiuni prepoziţionale cu regim de
acuzativ: împreună cu, laolaltă cu.
• de mod de cantitate: atât, mult, puţin, destul, cam, cât; cât de cât;
• de mod de durată, de continuitate; de revenire şi de frecvenţă: mai, încă, mereu,
continuu, neîncetat, neîntrerupt, necontenit, permanent, tot; iar, iarăşi; adesea, deseori,
rareori;
• de mod de afirmaţie: da, sigur, desigur, evident, fireşte, negreşit; fără îndoială, fără
doar şi poate;
• de mod de negaţie: ba, nu, nici, deloc, defel, nicidecum;
• de mod de îndoială sau de probabilitate şi de posibilitate: oare, parcă, pesemne, poate,
probabil, posibil;
• de mod de precizare şi de întărire: chiar, exact, şi, tocmai, întocmai.
Adverbul chiar intră ca element formativ în structura unor locţiuni conjuncţionale: chiar să,
chiar dacă, chiar de.
• de mod de restricţie şi de exclusivitate: barem, măcar, doar, numai, încaltea, exclusiv;
cel puţin.
Adverbul măcar intră ca element formativ în structura unor locuţiuni conjuncţionale: măcar
să, măcar dacă, măcar de.
48
ştie unde, când şi când, din când în când, cât lumea, de când lumea, cine ştie când, nu ştiu când,
cine ştie cum, nu ştiu cum, cine ştie cât, nu ştiu cât.
Adverbele pronominale relative sunt compatibile cu verbe la moduri personale. Când se
combină cu un verb la infinitiv, formează construcţii infinitivale relative. Acestea depind de verbele
auxiliare de modalitate a avea cu sensurile de „a putea”, „a exista” şi a fi cu sensul de „a exista”:
„N-avem unde pleca.”; „N-avem cum rezolva aceste probleme.”; „Nu-i unde dormi”. Construcţiile
infinitivale relative cu funcţie sintactică de complement direct dezvoltat („unde pleca”; „cum
rezolva aceste probleme”) sau de subiect dezvoltat („unde dormi”) sunt analizabile din punct de
vedere morfologic şi sintactic. Astfel pleca este complement direct pentru verbul n-avem, unde este
complement circumstanţial de loc al verbului pleca sau dormi este subiect în relaţie cu verbul
predicat nu-i, iar unde este complementul circumstanţial de loc al verbului dormi.
Adverbelor pronominale relative din propoziţiile subordonate le corespund în regentă adverbe
corelative. În general, demonstrativele funcţionează ca adverbe corelative: acolo (corelativ)...unde
(relativ); atunci (corelativ)...când (relativ); atât (corelativ)...cât (relativ); aşa (corelativ)...cum
(relativ).
Şi locuţiunile adverbiale funcţionează în poziţie de corelative: de aceea (loc.
adv.corel.)...pentru că (loc. conj.); de asta (loc. adv. corel.)...pentru ca să (loc. conj.)
Atât adverbele, cât şi locuţiunile adverbiale corelative au aceeaşi funcţie sintatctică cu
subordonata pe care o „anunţă”.
Uneori adverbele pronominale relative îşi pierd sensul originar, devenind conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale: cum ⇔ fiindcă, deoarece, pentru că: „Cum nu ştia ce să mai facă, a
plecat.”; când ⇔ dacă, în caz că: „Când mi-aş pune mintea cu tine, aş deveni şi eu nebun.”; unde ⇔
deoarece, pentru că, fiindcă: „Unde locuieşte aproape de noi, a sosit imediat.” Adverbele devenite
conjuncţii nu au funcţie sintactică în propoziţiile din care fac parte.
Pot funcţiona ca adverbe pronominale relative şi adverbele nehotărâte oricând, oricât, oricum,
oriîncotro, oriunde sau cu variantele populare orişicând, orişicât, orişicum, orişiunde. În frază ele
leagă subordonatele de regentele lor, iar în propoziţiile pe care le introduc au funcţii sintactice de
complemente circumstanţiale de loc, timp şi mod.
Adverbele nepronominale sunt cele mai numeroase: azi, ieri, sus, jos, deasupra, bine, astăzi,
mereu, înapoi, realmente, totalmente, corect, deschis, frumos ş.a.
5. După disponibilităţile sintactice, adverbele şi locuţiunile adverbiale pot fi de mai multe
feluri în enunţ:
• dependente, numite şi adverbe - regim, ele intră în relaţie cu elemente regente,
îndeplinind pe lângă acestea funcţii sintactice diferite. De exemplu azi, ieri, altfel, acolo,
abia: „Azi a întârziat, dar ieri a fost punctual.” (complemente circumstanţiale de timp); „Tu
50
eşti altfel.” (nume predicativ); „Acolo l-am văzut.” (complement circumstanţial de loc); „Abia
mai respira.” (complement circumstanţial de mod).
Adverbele-regim pot funcţiona şi în structura comparaţiei sau a distributivelor, caz în care
sunt instrumente, fără funcţie sintactică: prea, foarte, mai, puţin, câte.
Există în cadrul adverbelor-regim şi categoria adverbelor de mod fără funcţie sintactică. Rolul
lor este de a nuanţa. Din această clasă fac parte adverbele de mod de precizare şi de întărire; de
restricţie şi de exclusivitate; de proximitate; explicative; adverbul de mod de cantitate cam şi de
probabilitate oare; adverbul de mod de negaţie nici sau adverbul întăritor al negaţiei mai.
• regente sau determinate: aproape, departe, înainte, înapoi, încet. Ele au valoare de loc şi
de mod.
Pot fi adverbe nepredicative ale unor complemente circumstanţiale de mod sau de loc:
„Aproape, lângă casa ta, s-a construit o şcoală.” (complement circumstanţial de loc); „Încet, ca un
rănit, îşi târa piciorul.” (complement cicrcumstanţial de mod). În acelaşi timp, ele preiau funcţia
predicativă de la fostele locuţiuni şi expresii verbale din care făceau parte ca elemente formative şi
devin adverbe predicative: „Departe de locurile acestea!” (〈du-te departe...”); „Înapoi la treabă!”
(〈vino înapoi...”).
Adverbele regente din planul frazei îndeplinesc întotdeauna funcţia de predicate verbale. În
fapt, ele se constituie ca nişte propoziţii regente insuficiente urmate de subordonate subiective
introduse prin conjuncţiile că, să. Adverbe precum bineînţeles, desigur, negreşit, fireşte, poate sunt
exclusiv predicate verbale (sau adverbiale după unii lingvişti), neavând posibilitatea de a primi
verbul copulativ a fi în faţă. De exemplu: „Fireşte 1/că ştie adevărul.”2/ Adverbe precum bine, rău,
destul, evident, normal, incontestabil, posibil, probabil, adevărat, sigur ş.a., care acceptă verbul
copulativ înainte sunt nume predicative (în cadrul unor expresii verbale impersonale): „Bine 1/că a
ajuns la timp.” (⇔ „E bine că a ajuns la timp.”). Şi locuţiunile adverbiale de bună seamă, fără
îndoială, fără doar şi poate, cu siguranţă, cu certitudine se comportă la fel, adică pot fi nume
predicative precum adverbele.
Adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative pot constitui propoziţii incidente: „Ai aflat,
1
/probabil, 2/ce s-a întâmplat.”3/ (propoziţia a doua este principală incidentă).
• independente: da, nu, ba. Ele au valoarea unor propoziţii independente neanalizabile,
fiind adverbe de mod de afirmaţie şi de negaţie.
Multe adverbe pot avea funcţii sintactice, au autonomie semantică, fiind în general
complemente circumstanţiale de loc, de mod şi de timp. Există însă şi adverbe care sunt lipsite de
suficienţă semantică şi nu pot fi părţi de propoziţie.
6. După natura folosirii lor în enunţ, există adverbe:
51
• specializate, bazate pe un sens unic: ieri, azi, mâine, dinadins, aici, acolo, alaltăieri,
bine;
• nespecializate, cu valori multiple: abia, tocmai, aiurea, aici, încoace, încolo, înainte,
mai, şi. De exemplu „Abia vine.” (valoare modală) şi „Abia mâncase, când ai ajuns tu.”
(valoare temporală); „Nu ajung ei tocmai acolo.” (valoare modală) şi „Tocmai a aplecat,
când au venit ei.” (valoare temporală); „A plecat aiurea.” (valoare de loc) şi „Vorbeşte
aiurea.” (valoare modală); „Aici s-a întâmplat.” (valoare de loc) şi „Aici râde, aici
plânge.” (valoare temporală) ş.a.m.d.
7. După posibilitatea de a realiza o corelaţie în frază cu elementele introductive ale
subordonatelor, adverbele sunt:
• corelative: aşa, astfel, atât, acolo, atunci.
Ele intră în corelaţie cu adverbele relative de loc, de mod, de timp sau cu conjuncţiile şi
locuţiunile conjuncţionale introductive ale subordonatelor finale, concesive şi consecutive. Din
punct de vedere sintactic, adverbele corelative sunt complemente circumstanţiale: „Aşa a lucrat,
cum i-am arătat.” (complement circumstanţial de mod); „Precum a zis, astfel a şi făcut.”
(complement circumstanţial de mod); „Atunci a scris, când i-am spus.” (complement circumstanţial
de timp).
• necorelative: repede, bine, normal, furiş, adesea, afară, poate, probabil, nicăieri, astăzi,
desigur, actualmente, încet, mult, puţin ş.a. Sunt adverbe care nu intră în corelaţie cu
elementele introductive ale subordonatelor.
c) superlativ relativ de superioritate: cel mai bine, cel mai repede, cel mai uşor, cel mai
aproape; de inferioritate: cel mai puţin bine, cel mai puţin repede, cel mai puţin uşor;
superlativ absolut de superioritate: foarte bine, foarte repede, prea uşor; de inferioritate:
foarte puţin bine, foarte puţin repede.
Al doilea termen al comparaţiei este legat de adverb prin prepoziţiile ca, cât, decât aflate în
faţa substantivelor sau a substitutelor acestora ori prin prepoziţiile din, dintre care exprimă relaţia
cu un grup, cu o colectivitate: „El locuieşte mai aproape decât tine.”; „Tu locuieşti cel mai puţin
aproape dintre toţi.”
Unele adverbe au formă numai la gradul comparativ de superioritate: mai ales, mai abitir, mai
presus; de aceea sunt considerate locuţiuni adverbiale de mod.
Nu orice adverb prezintă categoria comparaţiei. Astfel, numai unele adverbe de mod (mai ales
provenite din adjective) se pot trece prin gradele comparaţiei: anevoie, bine, uşor, greu, frumos,
urât, puţin, mult, repede, tare; la fel, numai unele adverbe de timp: curând, devreme, târziu.
Adverbele de mod provenite din adjective de origine latină au, ca şi adjectivele, sensuri şi
forme de comparativ de superioritate (anterior, ulterior) sau de superlativ (maximum, minimum).
O serie de adverbe pot primi sufixe care marchează intensitatea sporită sau atenuată a
caracteristicii: binişor, încetişor, repejor, multişor, răruţ, multuţ, încetinel, puţinel.
Gradul superlativ poate fi exprimat, ca şi la adjectiv, prin diferite procedee: prelungirea unui
sunet: biiine, depaaarte, aaaşa; prin repetarea adverbului: repede-repede, bine-bine, încet-încet,
greu-greu.
Locuţiunile adverbiale pot avea şi ele grade de comparaţie: cu greu - mai cu greu, pe şleau -
mai pe şleau, pe urmă - mai pe urmă. Unele locuţiuni adverbiale au sens de superlativ şi ajută la
exprimarea superlativului absolut al altor adverbe ori al adjectivelor: cu totul, cu totul şi cu totul,
din calea afară, de tot.
Conversiunea adverbului
Prin schimbarea valorii gramaticale, adverbul poate deveni:
a) substantiv - prin articularea cu articol hotărât enclitic sau nehotărât proclitic a adverbului
ori prin însoţirea acestuia cu o prepoziţie:
„Mi-a făcut un bine.”
„Cu mâine zilele-ţi adaugi
Cu ieri viaţa ta o scazi.”
(M. Eminescu)
b) adjectiv invariabil, lângă un substantiv:
53
„N-am decât numai un scop.”, în loc de „N-am decât un scop” sau cu verbul de la forma afirmativă
„Am numai un scop.”
În ceea ce priveşte locuţiunile adverbiale, câteva se folosesc fără măsură în unele stiluri, mai
ales în cel administrativ-juridic ori în cel publicistic: în această idee, în context, în principal, pe
parcurs, la modul ş.a.
NOTE:
1
Vezi GLR II, vol. I, p.300.
2
Pentru caracteristicile locuţiunilor adverbiale vezi Cecilia Căpăţână, Limba română.
Locuţiunile, Craiova, Editura Universitaria, 2000, p.100-106.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
GLR, ed. a II-a, vol. I, II, 1963.
DOOM2.
Avram, Mioara, 1997.
Ciompec, Georgeta, Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în SCLXXV, nr. 1/
1974, p. 25- 35.
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Bucureşti, Ed. Humanitas Educational, 2003.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR
ÎNTREBĂRI
Cum se subclasifică adverbele şi locuţiunile adverbiale de mod?
1. Cum se subclasifică adverbele şi locuţiunile adverbiale după sens?
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
3. PREPOZIŢIA
1. Caracteristici
Prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă o relaţie sintactică de dependenţă
(sub toate formele ei) între o parte de propoziţie şi părţile de vobire determinate de aceasta: între
atribut şi substantiv, pronume, numeral; între complement şi adverb, adverb, adjectiv, interjecţie;
între numele predicativ şi substantiv (substitut) prin verbul copulativ; între elementul predicativ
suplimentar şi cei doi regenţi ai săi – substantivul (sau substitutul acestuia) şi verbul.
De exemplu:
Am cumpărat o revistă de istorie.
(substantiv) (atribut)
Va participa şi el la acest congres.
(verb) (complement)
Uneltele cumpărate sunt pentru grădină.
semnificaţii determinate în mare măsură de contextul în care apar: direcţia în spaţiu, - spre, către,
înspre, dinspre; locul - în, sub, deasupra, înăuntru; punctul de plecare în spaţiu - de, de la, de sub;
scopul - după, pentru, spre; instrumentul - cu, din, prin, la, graţie.
Prepoziţiile cele mai frecvente (care sunt de multe ori şi cele mai vechi) apar în contexte
numeroase, mai diferite şi exprimă raporturi mai variate. De exemplu: de exprimă locul: „vine de
departe”; timpul: „a plecat de o săptămână”; scopul: „se pregăteşte de examen”; cauza: „se ascunde
de frică”; agentul: „lovit de maşină”; relaţia: „bun de gură”; cantitatea: „distanţă de 200 km”;
calitatea: „diplomă de onoare”; în exprimă locul: „locuiesc în Oradea”; timpul: „în trei săptămâni
va rezolva problema”; modul: „lucrează în linişte”; cauza: „ne-am trezit în ţipetele lor”;
instrumentul: „l-a strâns în braţe de bucurie”.
Folosirea corectă a unei prepoziţii cu valori numeroase este posibilă numai în anumite limite
impuse de conţinutul raporturilor respective. Uneori valoarea este greu de stabilit. Prepoziţia în,
spre exemplu, păstrează, în oricare dintre semnificaţiile pe care le realizează, ideea de „includere”
(în interiorul unui spaţiu, al unul interval de timp)1.
Gradul de abstractizare al sensurilor este şi el diferit. Unele prepoziţii sunt mai abstracte
decât altele: a, de, despre, comparativ cu lângă, deasupra, sub, cu. Să se compare: „un pahar de
apă” cu „un pahar cu apă”.
Locuţiunile prepoziţionale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu înţeles unitar şi cu rol de prepoziţie, având în
componenţa lor cel puţin o prepoziţie alături de diverse părţi de vorbire (substantive, adjective,
pronume, adverbe). În cadrul grupului locuţional, care „funcţionează ca neanalizabil”2 există o
ierarhizare, unul dintre componente se află într-o poziţie de subordonare faţă de celălalt.
Locuţiunile prepoziţionale sunt formate din:
• prepoziţie + substantiv articulat cu articol hotărât enclitic: în faţa, din faţa, în spatele, în
urma, din pricina, din cauza, în ciuda, în pofida, în locul, în lungul, în latul, în largul, în
susul, din susul, în josul, din josul, la stânga, la dreapta, în jurul, în dreptul, din dreptul,
în mijlocul, prin mijlocul, în vederea, în timpul, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezişul
ş.a. Aceste locuţiuni prepoziţionale au regim de genitiv. De exemplu:
„N-a mai venit din pricina ploii.”
(substantiv în cazul G + loc. prep.,
complement circumstanţial de cauză)
Excepţie de la cazul G fac locuţiunile prepoziţionale urmate de un adjectiv pronominal
posesiv. Ele sunt în cazul A. De asemenea, cele urmate de pronume personal cu valoare posesivă.
Ele sunt în cazul D:
57
complement circumstanţial de
loc)
• (prepoziţie +) adjectiv (+ prepoziţie): relativ la, potrivit cu, asemănător cu, referitor la,
privitor la, contrar cu, conform cu, cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, cu tot cu. Au regim
de acuzativ:
„Privitor la relief, acesta este variat.”
(substantiv în cazul A + loc.prep., complement
circumstanţial de relaţie)
Unele locuţiuni prepoziţionale se află la graniţa cu îmbinările libere: în ipoteza, în scopul, cât
priveşte, în ceea ce priveşte, începând cu ş.a. Grupurile în ce priveşte, în ceea ce priveşte, cât
priveşte sunt propoziţii subordonate circumstanţiale de relaţie (alcătuite din predicatul priveşte şi
subiectul ce sau ceea ce). Ele sunt urmate de un complement direct. Unii lingvişti apreciază că
subiectul nu este pronumele relativ ce sau ceea ce, ci complementul direct pe care îl acordă la
singular cu predicatul priveşte. Dacă acest complement este substantiv la plural, predicatul apare şi
el la plural: „în ceea ce privesc cercetările”, în loc de „în ceea ce priveşte cercetările”. Pe baza
substituţiei cu locuţiunile în privinţa, cu privire la, cât despre, grupul în ceea ce priveşte este
considerat de unii lingvişti locuţiune prepoziţională.
Îmbinările libere nesudate încă: în eventualitatea, în cazul, în ipoteza, cu condiţia etc. sunt
substantive articulate precedate de prepoziţii şi au funcţia sintactică de complemente
circumstanţiale condiţionale urmate de atribut sau atributivă: „În eventualitatea unei plecări, anunţă-
mă.” (în eventualitatea= substantiv în cazul A, complement circumstanţial condiţional; unei plecări =
substantiv în cazul G, atribut substantival genitival). Altă interpretare se referă la faptul că aceste
substantive precedate de prepoziţii ar fi locuţiuni prepoziţionale având, împreună cu substantivul
(sau substitutul), funcţie de complement circumstanţial condiţional.3
În general, locuţiunile prepoziţionale se diferenţiază de îmbinările libere prin forma fixă şi
neanalizabilă, prin variabilitatea gramaticală a termenului de bază şi prin unitatea semantică a
termenilor.
Dificultăţi de analiză gramaticală apar şi la adverbele departe, aproape, dincolo, urmate de
prepoziţia de, cu care formează locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: „Am mers dincolo de
pădure.” (dincolo de pădure = substantiv în cazul A, precedat de locuţiunea prepoziţională dincolo
de, complement circumstanţial de loc). A doua interpretare este aceea că adverbul dincolo are
funcţie de complement circumstanţial de loc, iar substantivul precedat de prepoziţia de este
complement indirect.
În cazul locuţiunilor prepoziţionale aproape de, departe de, se poate subînţelege comparaţia
în cadrul adverbului: „mai aproape (de)”, „cel mai departe (de)”. Cum nu toate adverbele din
locuţiuni admit comparaţia - dincolo, alături - nu putem socoti drept criteriu de diferenţiere
59
posibilitatea adverbelor de a se compara. Toate sunt locuţiuni prepoziţionale (cu regim de acuzativ),
precedând substantive (sau substitute ale acestora) cu funcţie de complement circumstanţial de loc.
Locuţiunile prepoziţionale se deosebesc de locuţiunile adverbiale din care au provenit. Să se
compare: în faţa, în afara, pe dinaintea, în urma (locuţiuni prepoziţionale) cu în faţă, în afară, în
urmă (locuţiuni adverbiale). Alte locuţiuni prepoziţionale au aceeaşi formă cu locuţiunile
adverbiale: în dreapta, în stânga, de-a curmezişul, de-a latul etc. Contextul ne ajută să le
diferenţiem. Să se compare: „Stă de-a curmezişul patului.” (locuţiune prepoziţională) cu „Stă de-a
curmezişul.” (locuţiune adverbială).
Prepoziţii precum despre, dinspre, deasupra, dedesubtul, decât, deşi sunt analizabile, se pot
desface în elemente (de exemplu despre = de + spre, dinspre = din + spre ş.a.m.d.) sunt considerate
simple, compuse fiind numai cele formate din elemente nesudate între ele.4
3. Din punct de vedere semantic, prepoziţiile exprimă relaţii, nu noţiuni. Conţinutul lor
semantic este abstract, precizat în context. După numărul de valori contextuale, prepoziţiile sunt:
• monovalente: dinspre, între, înspre, spre, sub, deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia,
îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma, graţie, mulţumită, conform, contrar, datorită,
potrivit etc.
• polivalente: a, cu, de, fără, în, la, pe, pentru, prin, contra, despre, din ş.a.
După sensul lor, a, de sunt mai abstracte decât lângă, în.
4. Din punct de vedere gramatical, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale implică fenomenul
de recţiune prin care este impusă forma cazuală de genitiv, dativ sau acuzativ substantivelor
(pronumelor, numeralelor sau adjectivelor substantivizate) pe care le precedă şi care, sintactic, sunt
complemente, atribute, nume predicative sau elemente predicative suplimentare.
Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de:
• genitiv: asupra, contra, împotriva, deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea,
dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul; în faţa, în spatele, în urma, în mijlocul, de-a
latul, de-a lungul, în latul, în lungul, de-a curmezişul, prin mijlocul, în susul, în josul, în
ciuda, în pofida, în locul, în afara, cu excepţia, din cauza, din pricina, în timpul, în
vederea ş.a.
Prepoziţiile cu regim cazual de genitiv pot cere, în anumite contexte, şi cazul dativ (când sunt urmate
de forme neaccentuate ale pronumelui personal) sau acuzativ (când sunt urmate de pronume posesive). De
exemplu: „Bolţi asupră-mi clătinând.” (M. Eminescu)
(pron. pers. în cazul D + prepoziţie, complement indirect)
sau „S-a oprit înaintea noastră.”
(adj. pron. posesiv în cazul A + prepoziţie,
complement circumstanţial de loc)
În faţa numeralelor care precedă substantivul, a este prepoziţie care impune tot cazul G: „tată
a doi copii” ⇔ „tatăl celor doi copii”.
• dativ: datorită, graţie, mulţumită, contrar, conform, potrivit, aidoma, asemenea. De
exemplu:
„Lucrează conform programului”.
(substantiv în cazul D + prepoziţie,
complement circumstanţial de mod)
În cazul D funcţionează numai prepoziţii, nu şi locuţiuni prepoziţionale.
61
• acuzativ: de, din, cu, către, dinspre, dintre, dintru, despre, după, fără, în, între, întru, la,
lângă, până, pe, pentru, peste, prin, printre, spre, sub, înspre, de din, de după, de la, de
lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de
pe lângă, de pe sub, ca, cât, decât, drept, exceptând, privind; faţă de, alături de, în funcţie de,
în raport cu, din cauză de, din pricină de, în timp de, în vreme de, în caz de, în loc de, în curs
de, în calitate de, în decurs de, la un loc cu, în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în sus
de, în jos de, relativ la, potrivit cu, referitor la, asemănător cu, privitor la, contrar cu,
conform cu, cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, cu tot cu, înainte de, dinainte de, dincolo de,
vizavi de, cât despre ş.a.
De exemplu: „L-a întâlnit pe colegul său.”
(substantiv în cazul A +
prepoziţie, complement direct)
Din punct de vedere semantic şi sintactic, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale sunt un
indicator relaţional şi funcţional distribuit în clase funcţionale specifice şi nespecifice.
Cele specifice sunt temporale (înainte de), locale (de-a lungul, de-a latul, în faţa, în spatele
etc.), cauzale (din cauza, din pricina, din cauză de), opoziţionale (în locul, în loc de), concesive (în
ciuda, în pofida) etc.
Cele nespecifice sunt generale: de, din, la, pe ş.a.
de treabă), verbale (a pune la cale, a pune paie pe foc), adverbiale (în veci, cu de-a sila), prepoziţionale
(în faţa, în urma), conjuncţionale (după ce, pentru că), în structura unor adjective compuse (cuminte,
deplin) ori numerale (doisprezece, paisprezece).
Infinitivele sunt selectate în limba română mai ales de prepoziţiile de, fără, în, pentru, până, spre şi
prin. De exemplu: „dorinţa de a reuşi”, „pleacă fără a anunţa”, „specialist în a intermedia”, „vine pentru
a afla” ş.a.m.d. Conjunctivele sunt preferate de prepoziţiile fără şi până, formând cu morfemul să
locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: fără să, până să. Există unele verbe intranzitive care selectează
numai anumite prepoziţii: „a atenta la...”, „a consta din/în...”, „a decurge din...”, „a extrage din...”, „a
recurge la...”, „a rezida în...” etc.
Prepoziţia contra, în mod normal, cere genitivul, dar se poate construi şi cu acuzativul („Repară
maşina contra cost.”, „Luptă doi contra trei.”).
Prepoziţia datorită, care este urmată de un substantiv (sau un substitut) în cazul D, exprimă un efect
pozitiv, favorabil. Această restricţie de folosire impune atenţie în contextele unde complementul
circumstanţial exprimă cauza unui efect nefavorabil, negativ, situaţie în care prepoziţia datorită trebuie să
fie înlocuită de locuţiunea prepoziţională din cauza („Din cauza bolii, nu s-a putut ridica din pat.”, şi nu
„Datorită bolii, nu s-a putut ridica din pat.”).
Asocierea unor prepoziţii sinonime creează pleonasme: „drept pentru care”, „ca drept”,
recomandându-se folosirea numai a uneia dintre ele („drept care am încheiat prezentul proces-verbal” sau
„pentru care am încheiat...”; „drept răsplată...” ori „ca răsplată...”).
În limbajul anunţurilor publicitare, al firmelor apar adesea enunţuri în care este omisă prepoziţia.
Este vorba de prepoziţiile foarte frecvente în uz: de, pentru în formulări ca: „şef serviciu”, „confecţii
femei” sau „magazin confecţii bărbaţi”, sintagme în care prepoziţiile nu trebuie omise: „confecţii pentru
femei”, „şef de serviciu”, „magazin de confecţii pentru bărbaţi”.
Prepoziţia pe este adesea omisă nejustificat în exprimarea curentă când complementul direct
este exprimat prin pronumele interogativ sau relativ care („care o vrei?” sau „cartea care mi-ai
adus-o”); prin pronume demonstrative, nehotărâte sau negative („acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei
oricare dintre ele”, „n-am văzut nici unul la intrare”, prin substantive comune nume de persoane
identificate, articulate, sau cu anumite determinări („caut directorul instituţiei”, „am condus toţi
invitaţii”). În toate aceste situaţii folosirea prepoziţiei pe este obligatorie („pe care o vrei?”, „cartea
pe care mi-ai adus-o”, „pe acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei pe oricare dintre ele”, „n-am văzut pe
nici unul la intrare”, „caut pe directorul instituţiei”, „am condus pe toţi invitaţii”).
Prepoziţiile cu, din, la sunt sinonime în contexte în care este exprimat instrumentul. De
exemplu: „cântă la flaut/din flaut/cu flautul”. Cu toate acestea, cu este mai specializată pentru
instrumente.
Prepoziţiile între şi dintre sunt folosite în mod nediferenţiat („relaţiile de prietenie dintre
popoare”, alături de „relaţiile de prietenie între popoare”). În fapt, cele două prepoziţii sunt
63
specializate: dintre se foloseşte după un substantiv articulat cu articol hotărât, iar între după un
substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât. Astfel, sunt corecte sintagme precum:
„legătura dintre conţinut şi formă”, „o legătură între conţinut şi formă”, relaţia dintre cei doi”.
Chiar dacă nu este pleonastică, folosirea a două prepoziţii sau a unei prepoziţii lângă adverb
este superfluă, întrucât nu exprimă un raport nou. De exemplu: în contra, faţă de contra; în curând,
faţă de curând; de abia, faţă de abia; de altfel, comparativ cu altfel ş.a. Se spune adesea greşit „n-am
nimic în contra lor” (în loc de „contra lor”), „mă întorc în curând” (în loc de „curând”), „de abia a sosit” (în
loc de „abia a sosit”) „l-a îmbrăţişat, căci de altfel nu era om rău” (în loc de „altfel nu era...”)
Şi prepoziţia de este folosită uneori nejustificat în faţa unor verbe sau locuţiuni verbale la
infinitiv, subiecte sau complemente directe: „e necesar de a reţine”, „e bine de a ţine seama”, „mă
interesează de a şti...”. Construcţia cu de este acceptată de normele limbii literare numai în „a avea
de-a face”, care este o variantă a îmbinării „a avea a face”.
Locuţiunile prepoziţionale sau îmbinările libere conţinând substantive cu sens temporal
generic sunt utilizate uneori abuziv în locul unor construcţii mai scurte cu sau fără prepoziţii: „a
mers timp de trei săptămâni”, „pe parcursul celor două ore a elaborat...”, „ne vedem în ziua de 12
martie”. În astfel de situaţii se recomandă formulări precum: „a mers trei ore”, „în primele două ore
a elaborat...”, „ne vedem la 12 martie”.
NOTE:
64
1
Vezi Laura Vasiliu, Schiţă de sistem al prepoziţiilor limbii române, în SG III, p.11-42; Iorgu
Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.282.
2
Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.138.
3
Vezi Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.139.
4
Vezi Mioara Avram, 1997, p.265-266; cf. însă Gh. Constantinescu Dobridor, 1996, p.323,
unde prepoziţii precum despre, deasupra, înspre sunt considerate compuse.
BIBLIOGRAFIE OBILIGATORIE
GLR, vol. I, II.
DOOM2.
Avram, Mioara, 1997.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR
ÎNTREBĂRI
1.Ce regim cazual au prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale?
2. Ce devine prepoziţia prin conversiune?
3. Ce este prepoziţia?
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Identificaţi şi analizaţi prepoziţiile din textele:
a) Pe lângă cunoştinţele de matematică, mai avea studii de fizică şi de chimie, cu toate că nu
se lăuda cu performanţele sale intelectuale.
b) Am luat atitudine contra duşmanilor tăi, pentru a nu lăsa impresia de subiectivism şi am
obţinut un pas înainte în proces.
4. CONJUNCŢIA
1. Caracteristici
Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care, în propoziţie şi în frază exprimă raporturi de
coordonare, iar în cadrul frazei numai raporturi de subordonare.
65
Termenul conjuncţie vine din fr. conjonction 〈 lat. conjunctio, - onis „unire”, „legătură”. Ca şi
adverbul sau prepoziţia, conjuncţia se defineşte pe baza criteriului sintactic.
Raportul de coordonare se stabileste în propoziţie:
a) între părţi de propoziţie de acelaşi fel. De exemplu:
• subiecte: „Plimbarea şi gimnastica sunt necesare.”
• atribute: „A cumpărat trandafiri albi şi galbeni.”
• complemente directe: „Vii de la Bucureşti sau de la Iaşi?”
• nume predicative: „El este înalt şi slab.”
• elemente predicative suplimentare: „Te văd calm şi vesel.”
b) între părţi de propoziţie diferite. De exemplu:
• complement circumstanţial de loc şi de timp:
„Pleacă oriunde şi oricând.”
• complement circumstanţial sociativ şi de timp:
„Se plimbă cu oricine şi oricând.”
• subiect şi complement circumstanţial de loc:
„Oricine şi de oriunde poate veni cu noi.”
În frază, raportul de coordonare se manifestă:
a) între propoziţii de acelaşi fel. De exemplu:
• principale: „Vii sau pleci?”
• subordonate: „Ştie să scrie şi să citească.”
b) între subordonate diferite. De exemplu:
• circumstanţială de mod şi completivă indirectă:
„A lucrat cât a putut de mult şi pentru cine a vrut.”
c) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată de acelaşi fel. De exemplu:
• complement circumstanţial de loc şi subordonată circumstanţială de loc: „Pleacă la
Bucureşti sau oriunde îl trimite.”
• atribut şi subordonată atributivă: „Are o casă frumoasă, dar care este prea mare.”
d) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată diferite. De exemplu:
• complement circumstanţial de mod şi subordonată completivă directă: „Îi plăcea să ieie
cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos.” (I. Creangă).
Raportul de subordonare este stabilit numai în cadrul frazei între propoziţii subordonate şi
propoziţii regente. Subordonatele sunt în relaţie:
• cu un termen nominal:
„Casa 1/ pe care ai văzut-o 2/ este a prietenului său.1/”
66
Propoziţia nr.2 este atributivă. Regentul ei este substantivul casa din propoziţia
nr.1, principală şi regentă.
• cu un termen verbal:
„Ştie 1/să vorbească frumos.2/”
Propoziţia nr.2 este completivă directă. Regentul ei este verbul ştie din propoziţia
nr.1.
• cu un termen adjectival:
„De bun 1/ce este, 2/mulţi îl consideră prost.1/”
Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adjectivul bun din
propoziţia nr. 1.
• cu un termen adverbial:
„Citeşte bine, 1/cum citeai şi tu altădată.2/”
Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adverbul bine din
propoziţia nr.1.
• cu un termen interjecţional:
„E vai 1/de cine nu lucrează!2/”
Propoziţia nr.2 este completivă indirectă. Regentul ei este interjecţia vai din
propoziţia nr.1.
Conjuncţia face parte din subordonata pe care o introduce, fiind un mijloc de exprimare a
relaţiei de dependenţă din propoziţie şi din frază, un indicator în operaţia de segmentare a frazei în
propoziţii.
Ca şi prepoziţia, conjuncţia este un instrument gramatical, un cuvânt cu rol ajutător. Spre
deosebire de prepoziţie, care stabileşte numai raporturi de subordonare şi numai în propoziţie,
conjuncţia stabileşte două tipuri de raporturi şi în unităţi sintactice diferite.
În mod excepţional, unele conjuncţii pot apărea şi în propoziţii principale exclamative sau
imperative: „Că bine zici!”; „De-ar veni vara mai repede!”; „Să pleci imediat!”. Rolul lor este
expresiv, fiind mărci ale afectivităţii.
Locuţiunile conjuncţionale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar şi cu funcţie de conjuncţie. În
structura lor intră obligatoriu o conjuncţie sau o parte de vorbire cu rol joncţional (pronume sau
adverb pronominal relativ), pe lângă substantiv, pronume, verb, adverb şi prepoziţie:
1. o conjuncţie pe lângă:
• prepoziţie: pentru că, pentru ca să, fără să, fără ca să, până să, pe lângă că;
67
• adverb: măcar că, măcar de, măcar să, chiar dacă, chiar de, chiar să, înainte să, aşa că,
astfel încât;
• prepoziţie şi substantiv nearticulat: în caz că, la caz că, sub pretext că, în loc să, din cauză
că, din pricină că;
• prepoziţie şi pronume: după ce că;
• verb: lasă că/las’că, dat fiind că;
2. un pronume sau un adjectiv pronominal relativ (ce, cât, câtă, câte) pe lângă:
• prepoziţie: după ce, până ce, de ce;
• prepoziţie şi substantiv nearticulat: în vreme ce, de vreme ce, pe măsură ce, de câte ori,
ori de câte ori, pe câtă vreme, în timp ce, din moment ce;
• substantiv nearticulat: cât timp, câtă vreme, o dată ce;
• adverb: îndată ce, imediat ce, abia ce, numai ce;
3. un adverb pronominal relativ pe lângă:
• prepoziţie: de cum, după cum, pe cât, după cât, cu cât, în cât, întru cât, de când, de unde;
• prepoziţie şi substantiv: în caz când, la caz când, în vreme cât, în timp cât;
• adverb: chiar când, acolo unde, astfel cum, aşa cum, atunci când, îndată cum, întocmai
cum, atât cât;
4. formate din două elemente joncţionale: până când să, după ce că, ca şi când, ca şi cum.
După raporturile sintactice pe care le stabilesc, locuţiunile conjuncţionale sunt coordonatoare
şi subordonatoare:
„Atât el, cât şi ea au participat la concurs.”
(leagă două subiecte în propoziţie)
„Îi vorbea tare, 1/pentru că era surd.2/”
(introduce o subordonată cauzală)
Locuţiunile conjuncţionale sunt urmate, în general, de verbe la moduri personale.
• create în limba română prin compunere din elemente contopite: deoarece, fiindcă,
întrucât, încât, deşi sau necontopite: ca să, ca...să, de să, de...să, cum că; prin
conversiune, din prepoziţii: de, până („A alergat atâta, 1/de n-a mai ştiut de el.2/”;
„Aşteaptă aici1/ până venim noi.2/”, din adverbe pronominale relative care şi-au pierdut
autonomia sintactică: unde cauzal, când condiţional, cum temporal sau cauzal, cât
consecutiv sau alte adverbe precum parcă, decât, din pronume: însă, ci, din forma verbală
fie.
2. După formă, conjuncţiile sunt:
• simple: ci, dar, iar, însă, nici, ori, şi, dacă, să, că. Tot simple1 sunt considerate şi
conjuncţiile formate prin compunere cu termenii sudaţi: deşi, încât, deoarece, întrucât,
dacă. Elementele acestora şi-au pierdut individualitatea de sens şi de formă.
• compuse: ca să, ca...să.
3. După posibilitatea de a introduce una sau mai multe propoziţii, conjuncţiile sunt:
• specializate în introducerea unui singur fel de subordonate: cauzale: căci, deoarece,
fiindcă, întrucât („Deoarece şi-a rezolvat toate problemele, 1/a plecat mai devreme.2/”);
modale: decât, parcă („Colegul său e mai harnic 1/decât îl ştiam.2/”); concesive: deşi
(„Deşi a mâncat mult, 1/tot nu s-a săturat.2/”); consecutive: încât („A alergat atât, 1/încât
a obosit.2/”) ş.a.
• nespecializate sau generale, introducând mai multe feluri de subordonate: că, să, ca să,
ca...să, dacă, de etc. De exemplu, conjuncţia că introduce o subiectivă („E adevărat 1/că
nu sunt toţi oamenii la fel.2/”); o predicativă („Problema este 1/că n-a venit.2/”); o
completivă directă („Văd 1/că altceva te preocupă.2/”); o completivă indirectă („Mă tem
1
/că nu va ajunge la timp.2/”); o cauzală („A lipsit de la cursuri 1/că a fost bolnav.2/); o
consecutivă („A fugit atâta 1/că a căzut.2/”); o predicativă suplimentară („Îl ştiam 1/că se
comportă civilizat.2/”) ş.a.
4. După raporturile sintactice în propoziţie şi în frază, conjuncţiile şi locuţiunile
conjuncţionale sunt:
a) coordonatoare;
b) subordonatoare.
a) Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare leagă elemente (propoziţii
principale sau secundare, părţi de propoziţie, o parte de propoziţie şi o propoziţie secundară) care
stau pe acelaşi plan. Ele sunt neutre faţă de termenii pe care îi leagă atât la nivelul propoziţiei, cât şi
al frazei.
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare sunt de mai multe feluri:
69
• copulative: şi, iar „şi”, nici sau în corelaţie: şi...şi, nici...nici; ca şi, cât şi, ci şi, dar şi,
precum şi, până şi, cum şi, după cum şi sau în corelaţie: atât..., cât şi; nu numai..., ci şi;
nu numai..., dar şi; şi..., dar şi;
• adversative - între două unităţi de acelaşi fel, divergente una faţă de alta, fără a se opune
categoric sau a se exclude reciproc; dar, iar, însă, ci, şi „dar”, or; numai că, numai cât,
decât că, doar că, în schimb;
• disjunctive - între două unităţi care se exclud reciproc: sau, fie, ori sau corelate: sau...,
sau; fie..., fie; ori...,ori;
• conclusive - între două unităţi de acelaşi fel, dintre care a doua reprezintă concluzia sau
explicaţia celei dintâi: deci, dar „deci”, şi „deci”, vasăzică; prin urmare, în concluzie, în
consecinţă, ca atare, aşa că, drept aceea, drept care.
Unii lingvişti privesc coordonarea prin joncţiune mai detaliat. De exemplu, Gh.
Constantinescu - Dobridor distinge conjuncţii coordonatoare copulative, adversative, opozitive,
disjunctive, conclusive.2 Mioara Avram clasifică conjuncţiile coordonatoare în: copulative,
disjunctive, alternative, adversative şi conclusive.3
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare apar numai în cadrul frazei,
introducând propoziţii aflate pe alt plan comparativ cu propoziţia regentă. Ele fac parte din
propoziţia subordonată pe care o precedă.
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt:
a) necircumstanţiale: că, să, dacă, de, ca...să. Ele introduc diverse subordonate (subiective,
predicative, atributive, completive directe, completive indirecte etc.), nefiind specifice pentru nici
una dintre aceste propoziţii. Cele mai multe subordonate se introduc prin conjuncţia să.
b) circumstanţiale, specifice uneia sau multor subordonate circumstanţiale:
• temporale: cum „imediat ce”, până, dacă „când”; îndată ce, în timp ce, în vreme ce, în
timp cât, în vreme cât, în câtă vreme, îndată cum, după ce, până ce, atunci când, pe
când, de câte ori, de pe când, cât timp, până să, înainte ca să, mai înainte ca să, ori de
câte ori, până când să, de cum;
• modale: cum, precum, parcă, decât; după cum, după cât, faţă de cum, faţă de cât, ca şi
cum, ca şi când, cu cât, fără să, fără ca să, de cum, de ce „cu cât”, pe măsură ce, aşa
cum, atât cât, decât să, întru cât, de parcă;
• cauzale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, dacă „pentru că”; din cauză că, din pricină că,
pentru că, de vreme ce, din moment ce, o dată ce, dat fiind că, câtă vreme;
• finale: să, de „să”, ca să, ca...să; pentru ca să, nu cumva să, ca nu cumva să, nu care
cumva să, să nu cumva să, ca nu care cumva să, cu chip să;
70
• concesive: deşi, de „deşi”, dacă „deşi”, că „deşi”, să „deşi”; măcar că, măcar dacă,
măcar de, măcar să, chiar dacă, chiar de, chiar să, chit că, cu toate că, nici să, şi dacă,
şi să, şi de, indiferent că, indiferent dacă, indiferent de, nici de, nici dacă, chiar şi când;
• consecutive: că, încât, de „încât”, cât, să „încât”, ca să; pentru ca să, încât să, de să, aşa
încât, aşa că, astfel că, cât să;
• condiţionale: dacă, de „dacă”, să „dacă”; în caz că, la caz că, în caz dacă, la caz când,
numai dacă, numai să, numai de;
• opoziţionale: când „în loc să”, dacă „în loc să”, unde „în loc să”; în loc să, fără ca să, în
timp ce, în vreme ce, de unde, pe când, pe câtă vreme, decât să;
• cumulative: după ce că, las’că, pe lângă că, plus că, în afară că, necum să, după ce;
• de excepţie: în afară că, decât să.
Unele propoziţii subordonate sunt introduse prin elemente de relaţie provenite din alte părţi de
vorbire.
Conjuncţia nici implică prezenţa în aceeaşi propoziţie a adverbului negativ nu. De exemplu:
„Nici nu intră, nici nu pleacă.” Construcţiile fără negaţie (ca „Nici mi-e foame, nici mi-e sete.”) sunt
învechite şi populare.
Conjuncţiile deci, însă pot să aibă şi altă topică în comparaţie cu celelalte conjuncţii
coordonatoare care stau între propoziţiile pe care le leagă. De exemplu: „Rămâne, deci acceptă.”
„Rămâne, acceptă deci.”
Conjuncţia coordonatoare adversativă dar stă numai între propoziţii (în frază), în timp ce
dar conclusiv nu poate apărea decât în interiorul sau la sfârşitul ultimei propoziţii coordonate. De
exemplu: „Citeşte mult, dar nu înţelege.” (adversativ) şi „N-a venit nimeni, să plecăm, dar.”
(conclusiv).
Tendinţa de alăturare a unor conjuncţii de acelaşi tip duce la crearea pleonasmelor: dar însă
(„A bătut la uşă, dar însă n-a intrat.”), ci dimpotrivă („N-a aşteptat, ci dimpotrivă a plecat.”), însă în
schimb („Am citit de mai multe ori, însă în schimb n-am înţeles.”)6
NOTE:
1
Cf. Gh. Constantinescu - Dobridor, 1996, p.342, unde sunt interpretate drept conjuncţii
compuse.
2
Vezi G. Constatinescu - Dobridor, 1996, p. 343-344.
3
Vezi Mioara Avram, 1997, p.280.
4
Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.422.
5
Vezi Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.290-291; Mioara
Avram, 1997, p.281-282.
6
Pentru detalierea compartimentului referitor la folosirea conjuncţiilor vezi Gheorghe Doca,
Limba română III. Probleme de sinonimie gramaticală şi de cultivare a limbii, Bucureşti, EUB,
1996, p.135-136; 196-197; 211-212; 247
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
DOOM2
GLR
Pană Dindelegan, Gabriela, 2003.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR
ÎNTREBĂRI
1.Ce este conjuncţia?
2. Care sunt conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare şi cum se subclasifică ele?
3. Ce tipuri de conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare cunoaşteţi?
4. Ce părţi de vorbire au rol de conjuncţii?
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Demonstraţi cu exemple valorile morfologice ale cuvintelor de, şi.
3. Exemplificaţi în contexte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale de cauză, conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale concesive.
5. INTERJECŢIA
1. Caracteristici
75
Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă, cu intonaţie exclamativă, care exprimă stări
sufleteşti, senzaţii şi manifestări de voinţă (îndemn sau adresare) sau care reproduce sunete şi
zgomote din natură.
Termenul generic se referă, de altfel, atât la interjecţiile propriu-zise (interjecţie 〈 fr.
interjection 〈 lat. interjectio, -onis „intercalare”, „inserţie”, „ceea ce este aşezat la mijloc”, cât şi la
onomatopee (onomatopee 〈 fr. onomatopée, cf. gr. onoma „nume”, opoieien „a face”), numite şi
cuvinte imitative.
Tratată, în general, drept cuvânt invariabil care exprimă o reacţie afectivă, intensă, interjecţia
se deosebeşte nu numai de părţile de vorbire flexibile, dar şi de cele neflexibile, prin diferite
particularităţi de ordin semantic şi sintactic.
Senzaţiile, stările sufleteşti sunt exprimate direct, prin interjecţiile propriu-zise, şi indirect, prin
onomatopee. Indiferent de natura lor, interjecţiile sunt aproape lipsite de conţinut semantic. Ele
sugerează, fără a denumi ori a stabili raporturi, stări fizice şi psihice (aprobarea, mirarea, îndoiala,
bucuria, ironia, insistenţa etc.) ori imită sunete şi zgomote din natură.
Din perspectiva posibilităţilor de integrare într-un lanţ sintagmatic, cele mai multe interjecţii
sunt unităţi sintagmatice neintegrate, baza lor nu actualizează o funcţie. Adesea, ele apar în
propoziţii sau în fraze fără a avea o legătură sintactică cu acestea, ca însoţitoare ale verbelor la
imperativ, ale substantivelor în cazul vocativ sau chiar ale propoziţiilor interogative ori
exclamative: „Ia vino aici!”; „Măi omule, spune adevărul!”; „Vai, ce minunată privelişte!” O parte
dintre interjecţii pot îndeplini calitatea de părţi de propoziţie, deci au funcţie sintactică: „Iată ce vei
face!”; „Zău că nu ştiu.”
Din punctul de vedere al formei, interjecţiile au, în general, corp fonetic redus şi fix: o vocală (e, a, o)
sau mai multe (ei, au, ia), una sau două consoane însoţite sau nu de vocală (ţ, s; ah, uf), o silabă (aş, na,
ptiu), silabe repetate (ta-ta-ta, pu-pu-pu, ga-ga). Posibilităţile combinatorii la nivelul sunetelor sunt
diverse. Mai frecvente sunt situaţiile de plasare a unei vocale în centrul corpului fonetic şi mult mai
rare cazurile în care interjecţia este construită numai din grup consonantic.
Prin natura lor, interjecţiile sunt specifice limbii vorbite, de obicei ţin de stilul familiar: mă,
zău, uite, na, ehe etc. Câteva interjecţii reprezintă apeluri sau comenzi folosite în anumite limbaje
speciale: aport, halt, alo. În limba literară, interjecţiile apar în stilul beletristic, rolul lor fiind acela
de mărci ale oralităţii şi ale afectivităţii.
Clasificarea interjecţiilor
Interjecţiile se clasifică după mai multe criterii: origine, structură, sens, disponibilităţi
sintactice.1
76
Multe dintre aceste stări pot fi exprimate printr-o singură interjecţie. Astfel, sunt socotite
polisemantice: ah, oh, vai, ei, de, măi, na, o, a etc.
• manifestarea voinţei sau a dorinţei: un îndemn, un ordin - hai, hei, hep, ho, na, nani, st,
ţst; chemarea, îndemnul, oprirea, dirijarea mersului animalelor - bâr, cea, hăis, ho, prr,
şo, ţa, ptru, ciuş, pui, pis; adresarea, atragerea atenţiei - bre, mă, fa, fă, ei, măi, alo, ia,
iată, iaca.
Interjecţiile care exprimă manifestări de voinţă se apropie ca sens de substantivele în vocativ
sau de verbele la imperativ: mă, măi, bre, iată. Sensurile multor interjecţii reies din context. Astfel,
aceeaşi interjecţie exprimă atât stări emoţionale, cât şi manifestări de voinţă; ele funcţionează ca
polisemantice: ei, ia, mă, măi, ah.
• sunete şi zgomote din natură. Onomatopeele, numite şi interjecţii imitative, sunt
numeroase: bang, balang, boc, buf, cioc, clanţ, clap, cling, dang, fâl, fleoşc, haţ, he-he,
huţa, jap, jart, lipa, mac, miau, mor, oac, pac, poc, pâs, sforr, toc, tranc, trosc, zdup,
zvâc, zdronc.
Unele onomatopee redau sunete care însoţesc acte fiziologice omeneşti: hârşt, buf, gogâlţ,
hâc, hor, hapciu, ţoc etc. Altele redau sunete emise de animale, păsări şi insecte: behehe, câr, clonc,
cotcodac, cucu, cucurigu, ga-ga, ham-ham, lipa-lipa, mârr, morr, piu.
Interjecţiile imitative sunt relativ asemănătoare cu sunetele şi zgomotele din natură, nu
identice cu acestea. Faptul se poate verifica prin formele asemănătoare ale onomatopeelor din
diferite limbi. În conştiinţa vorbitorilor, sunetele sau zgomotele trezesc diferite impresii. Percepute
în mod variat, ele au o valoare expresivă mai mare sau mai mică, în funcţie de vorbitor, ca atare
sunt redate diferit. Aşa se explică variantele formale ale multor interjecţii: trosc/trasc; tronc/tranc;
trop/trap; fleaşc/fleoşc; pac/pâc etc.
4. După disponibilităţile sintactice, interjecţiile sunt:
• unităţi integrate într-un lanţ sintagmatic, a căror bază actualizează o funcţie sintactică.
De exemplu, complement direct: „Am auzit poc!”; atribut interjecţional: „Halal om!”;
nume predicativ: „E vai de el!”
• unităţi neintegrate într-un lanţ sintagmatic, ca şi vocativele sau cuvintele incidente,
unităţi a căror bază nu actualizează o funcţie sintactică.
Această categorie cuprinde interjecţii independente care au valoarea unor propoziţii
independente, neanalizabile. Astfel de interjecţii au conţinut afirmativ sau negativ, fiind
folosite în răspunsurile la interogative, ori pot fi interjecţii folosite în cadrul frazei ca
reprezentante ale stilului direct: a, aha, ehei, ei, hm, vai, zău ş.a. De cele mai multe ori ele
sunt urmate de semnul exclamării sau de virgulă: „Aha! Aici eraţi!”; „Vai, am întârziat!”; mai
rar, de linia de pauză sau de paranteze: „Te invit - zău - la ceai!”
78
Interjecţiile neintegrate în propoziţii însoţesc adesea substantive în cazul vocativ: mă, măi,
bre, hăi: „Măi Ioane, de ce spui asta?”; „Vino, fată hăi!” sau verbe la imperativ ori conjunctiv
cu valoare imperativă: „Ia vezi!”; „Ia să vedem!”. Ele nu se despart prin virgulă de
substantivele în cazul vocativ, nici de verbele la imperativ sau conjunctiv cu valoare
imperativă.
În alte situaţii, interjecţiile înlocuiesc substantivele în cazul vocativ sau verbele la imperativ:
„Măi, uită-te mai bine!”; „Nani! Nani!”.
• unităţi regente în raport cu alte unităţi sintactice la nivelul propoziţiei şi al frazei.
În propoziţie, constituie regent pentru diferite funcţii sintactice: complement direct: „Iată o
casă!”; complement circumstanţial de loc: „Haideţi acolo!”; element predicativ suplimentar:
„În sfârşit, iată-vă bucuroşi!”
În frază, interjecţia cere subordonate diferite: condiţională: „Vai de voi /dacă nu ajungeţi la
timp.”; cauzală: „Hai, /că întârziem”; completivă directă: „Iată /ce ţi-am adus!”
Locuţiunile interjecţionale
Acestea sunt grupuri de cuvinte care prezintă o unitate de sens cu interjecţia. În structura lor apar
mai ales substantive şi verbe, dar şi adjective, pronume, adverbe, prepoziţii sau unele interjecţii: apoi
de, ei da, auzi colo, ca să vezi, ţi-ai găsit, na-ţi-o bună, nu zău, pe naiba ş.a. Puţin frecvente şi, mai
cu seamă, discutabile, ele au, în general, comportarea unor construcţii incidente. Opiniile
79
NOTE:
1
Cele mai multe lucrări de gramatică sunt unitare în acest sens: Mioara Avram, 1997, p. 292-
295; Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.306-311; C. Dimitriu, 1976, p.380-383.
2
Vezi Gh. Constantinescu - Dobridor, 1996, p.319.
3
Vezi Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.177.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
DOOM2
GLR
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR
ÎNTREBĂRI
1. Ce este interjecţia?
2. Cum se clasifică interjecţiile după sens? Daţi exemplu pentru fiecare tip.
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
Academia Română, Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol. I, II, 1963.
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ed. a II-a, Bucureşti, Ed.Humanitas, 1997.
Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei, Bucureşti,
1987.
Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Universitatea din
Bucureşti, 1976.
Căpăţînă, Cecilia, Limba română. Locuţiunile, Craiova, Editura Universitaria, 2000.
Ciompec, Georgeta, Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în SCL, XXV,
1974, nr.1, p.25-35.
Constantinescu-Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Bucureşti, Ed. Vox, 1996.
Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iaşi, Editura Junimea, 1979.
Guţu Romalo, Valeria, Semiauxiliarele de mod, în SG I, Bucureşti, EA, RPR, 1956, p.57-81.
Guţu Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, EARSR, 1968.
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii
române contemporane, Bucureşti, EŞ, 1967.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Editura Junimea, 1976.
Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi, 1992.
* Dicţionar General de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, autoare: Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina
Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Bucureşti, EŞ,
1997.
CUPRINS
Pagina
Verbul……………………………………………………………………2
Adverbul………………………………………………………………..41
Prepoziţia……………………………………………………………….55
Conjuncţia………………………………………………………………64
81
Interjecţia……………………………………………………………….74