Canibalismul

Canibalismul este definit ca fiind obiceiul de a mânca indivizi din propria specie.
In general, termenul este folosit pentru a desemna actul prin care fiinţe omeneşti
devoreazã alte fiinţe omeneşti, deşi termenul de „antropofagie” ar fi denumirea corectã,
dat fiind cã o asemenea atitudine a fost remarcatã şi în lumea animalã. Substantivul
derivã din grecescul „ánthropos”- bãrbat,om- şi din „fagein”- a mânca-. Termenul de
„canibal” s-a rãspândit începând cu descoperirea Americii, când Columb a auzit de la
primii indigeni pe care i-a întâlnit cã popoarele caribes mâncau carne de om, şi din
alterarea acestui cuvânt s-a nãscut cuvântul „canibal”. Cuvântul canibalism se înrudeste
cu ideea de cruzime, care repugnã sensibilitãţii noastre, considerat fiind un ultim tabu, o
practicã atroce care atenteazã la legile lui Dumnezeu şi ale naturii si care doar în
circumstanţe extrem de concrete este permisã de o societate, care se considerã a fi
civilizatã. Fiind considerat o trãsãtura definitorie sau un atribut al sãlbaticilor,
canibalismul a fost folosit ca justificare moralã a colonizarii şi ca pretext pentru lãcomia
imperialistã. Popoarele indigene erau degeneraţii umanitaţii, servitorii diavolului, aveau
obiceiuri indecente şi pline de cruzime precum sodomia, poligamia şi chiar canibalismul,
prin urmare exterminarea lor era justificatã ca şi uciderea animalelor dãunatoare.
Canibalii mâncau carne de om din pura lãcomie şi îi puneau la fiert pe toţi simpaticii
exploratori şi pe paşnicii misionari care cãdeau în mainile lor, ca şi pe proprii pãrinţi, pe
soţiile şi copiii lor.
Milioane de bãştinaşi numiţi canibali (cu sau fãrã motiv) au fost anihilaţi sau
fãcuţi sclavi, iar bogãţiile lor, furate în numele unei aşa-zise civilizaţii.
Datoritã perfecţionãrii metodelor osteologice de analizã, cercetarea paleontologicã
a adus dovezi care confirmã existenţa unui canibalism preistoric, la nivelul tuturor
popoarelor. Oasele fisurate si roase vorbesc limpede acolo unde nu existã documente
istorice.
Din trecutul nostru canibalic au supraveţuit spaime pe care nicio culturã, oricât de
dezvoltatã, nu a reuşit sã le elimine definitiv. Le gãsim în povestirile mitologice, fabule,
romane şi în poveştile pentru copii. De la Hansel şi Gretel la saga Hannibal Canibalul, de
la Homer la Edgar Allan Poe, de la marchizul de Sade la Holocaustul canibalilor, de la
Shakespeare la Marilyn Manson. Mitul vampirului nu este decât o variantã a
canibalismului, în care este înghiţit fluidul vital transportat de sânge. S-ar putea spune
acelaşi lucru şi despre filmele cu zombi înnebuniţi dupã carnea de om. Insuşi limbajul
nostru este plin de expresii canibalice. Spunem despre o persoanã cã este „foarte bunã”
sau „foarte bun” sau cã „îti vine sã-l mãnânci”, ne adresãm persoanei iubite cu
„bombonicã” sau „puişor” sau îi spunem cã „este dulce”. Iar dacã trecem de la tandrete
la ameninţãri, folosim expresii de genul „ dacã greşeşti, te mãnânc” sau „te mãnânc cu
fulgi cu tot!”.
Chiar şi religia crestinã, care a încercat sã elimine, cu atâta înverşunare, „viciul”
antropofagiei pãgânilor, se bazeazã pe un concept canibalic: ingerarea painii şi a vinului
transformate în corpul şi sângele lui Iisus Hristos în urma sfinţirii lor. De aceea, primii
creştini au fost acuzaţi de canibalism în diferite momente ale istoriei lor, acuzaţie pe care
ei înşişi au aplicat-o altor grupuri marginale sau care aveau credinţe opuse lor, ca o
modalitate de a-i reaşeza între limitele societãţii şi umanitãţii.
De-a lungul istoriei , au existat încercãri de a explica atât faptul cã fiinţele
omeneşti s-au devorat reciproc de la inceputuri, cât şi felul în care au încetat sã o mai
facã. Existã interpretãri materialiste, psihologice şi culturale, dar fiecare dintre ele
respinge concluziile oferite de celelalte. Totuşi, dovezile aduse de antropologi,
paleontologi, geneticieni sau biochimisti sunt extrem de numeroase. Astfel încât nu se
pune problema sã ne îndoim de existenta canibalismului, ci sã stabilim care a fost
adevãrata sa amplitudine şi care sunt cauzele acestuia.
Canibalismul nu este un fenomen unitar, ci variazã atât privitor la conţinutul sau
cultural, cât şi ca semnificatie. In funcţie de epocã şi de societate, poate fi definit ca un
act monstruos şi impotriva naturii, un atac la adresa comunitãţii sau ca o datorie moralã în
interesul bunãstarii tuturor.

I. Factori motivaţionali care au favorizat canibalismul1

Dintre factorii motivaţionali, enumerãm: foametele naturale; foametele datorate

omului; accidentele; ritualurile magice; ritualul, religia şi sacrificiul; pedepsirea,
indiferenţa şi unirea; consumul de astfel de carne de cãtre cunoscãtori; sadismul şi
nebunia etc.

1. Foametele naturale

Foametea reprezintã o lipsã severã de hranã, care conduce la înfometarea pe scarã

largã şi la moarte. Foametele sunt adesea însoţite de revoluţii şi canibalism. Cauzele
foametelor pot fi naturale, datorate omului sau o combinaţie între cele douã. Pe primul
loc printre cauzele naturale sunt schimbãrile din mediul înconjurator ( secetele, cãderile
de apa excesive sau fluctuante, modificãrile de temperaturã pe termen scurt, inundaţiile,
calamitãţile, bolile sau molimele din rândul plantelor, oamenilor sau a animalelor). Strâns
legatã de aceste cauze este relaţia dintre numãrul de oameni şi cantitatea de hranã aflatã
la îndemânã. Pruncuciderea sau uciderea ritualã a vârstnicilor au reprezentat întotdeauna
un aspect al controlului populaţiei, deşi victimele nu erau, în mod normal, mâncate însã,
alteori da2.
Exemple de foamete: foametea de la Roma din 436 I.H, foametea din Egipt din 42 D.H,
foametea din India din 650, Foametea din Europa din 1016, Foametea din Africa din
1985 etc.
In timpul acestor foamete, se practica vânzarea de copii mici fripţi sau fierţi, sau chiar
pãstrarea în vase a cãrnii omeneşti afumate sau conservate în saramurã3.

2. Foametele datorate omului4

1
Hans Askenasy , Canibalismul de la sacrificiu la supravetuire, Editura Eleusis, Ploiesti, 1996, p.10
2
Ibidem., p.52-53
3
Hans Askenasy, op.cit., p.57-58
4
Hans Askenasy, op.cit., p.59
 Foametele datorate omului pot fi împãrţite în douã forme de bazã: cele legate de
rãzboi şi cele puse la cale pentru eliminarea „indezirabililor”.
Spre exemplu: Strategii militari îşi învingeau duşmanii prin distrugerea surselor pe care
acestia le aveau de hranã, dar şi a cãilor de transport, a vehicolelor, trenurilor si a
vapoarelor pentru a împiedica transportul hrãnii prin intermediul acestora. Un alt tip de
înfometare produsã de oameni este acela prin care erau infometaţi prizonierii din lagarele
de rãzboi. In urma acestor înfometari, oamenii neavând de ales îşi mâncau semenii.

3. Accidentele

Canibalismul pentru supravetuire îşi are istoria lui nu numai pe timpul marilor
foamete, ci şi în accidente- naufragii, prãbuşiri de avioane sau pierderea în munti, deşert,
jungla sau pe gheaţa.
Canibalismul a fost de milenii, un lucru obişnuit printre supraveţuitorii
naufragiilor, care se vor fi mâncat unii pe altii sau, din când in când, vor fi mâncati de
indigeni ca, de exemplu, faimoşii locuitori ai arhipelagului Fiji, pe ale cãrui ţãrmuri aveau
nenorocul sã eşueze.5

4. Riluarile magice

Canibalismul magic este acea formã de canibalism bazatã pe credinţa cã,

mâncând carne de om, cel care o consuma îşi încorporeazã, în chip esenţial, anumite
calitãţi demne de invidiat ale celui consumat. 6
Acest tip de canibalism are trei categorii esenţiale distincte, începand cu vrãjitoria.
Ideea, aici e simplã: oricine mãnânca carne de om sau bea sângele cuiva, putea deveni
vrãjitor sau vrãjitoare. De exemplu, în sudul Australiei, viitori vraci trebuiau sã consume
carne de om pentru a obţine puteri magice , mai ales grãsimea de pe rinichi, despre care
se presupune cã ar avea calitãţi supraomeneşti. O atenţie deosebitã trebuie acordatã
credinţei creştinilor catolici în transsubstanţiere, acea reunire spiritualã din cadrul
împãrtãşaniei. Ceremonia este, în fapt, una simbolicã : se considera cã painea şi vinul se
transformã cu adevãrat în carne şi sânge.
Cea de a doua formã de canibalism magic, reprezentat de o vagã înşelãtorie
extrasenzorialã, se pare cã este credinţa conform cãreia mâncând o anumitã persoanã sau
o parte din aceasta, consumatorul va deveni curajos, puternic sau potent. Exemple cu
privire la acest tip de canibalism pot fi: fierberea de cãtre cei din tribul Menado- Alfuren
a capetelor duşmanilor ucisi, ingerarea sânilor femeilor pentru cresterea potenţei sexuale
de cãtre conducãtorii tribului Lessa din Africa Centralã etc.
A treia formã de canibalism magic este consumarea cãrnii de om în scopuri
medicale sau folosirea sângelui uman în spãlarea trupurilor oamenilor bolnavi.
Exemplu de reţetã egipteanã pentru obţinerea tincturii de mumie: ”alegeţi cadavrul unui
rãufãcãtor rumean, intact, proaspãt, imaculat, în vârstã de douãzeci şi patru de ani, şi ucis
prin spânzurare, tragere pe roatã sau teapã, asupra cãruia soarele şi luna au luminat o

5
Hans Askenasy, op.cit., p.73
6
Hans Askenasy, op.cit., p.95-98
singura datã: tãiaţi-l în bucãţi, stropiţi-l cu mir si aloe, apoi puneţi-l la marinat pentru
câteva zile şi turnaţi peste el alcool”.7

5. Canibalismul ritualic. Ritualul, religia si sacrificiul

De cate ori se vorbeşte despre canibalism, ne gândim la cel alimentar, însã

consumul de carne de om nu a avut ca scop doar funcţia nutritivã. A fost prezent şi în
societãţile cu economie productivã şi care dispuneau de mari surplusuri alimentare, el
fãcând parte din ofranda adusã zeilor, din cultul morţilor şi din ceremoniile destinate
dobândirii propietãţilor vitale ale victimei sau a harurilor supranaturale. In aceste
situaţii, este cunoscut drept canibalism ritualic, care se poate împãrţi în exocanibalism
(consumarea cãrnii duşmanilor sau a persoanelor strãine de comunitate) şi
endocanibalism (consumarea cãrnii rudelor sau a persoanelor care aparţin grupului).8
Multe dintre formele de canibalism erau protejate de regulile şi obiceiurile
ceremoniale şi religioase. Atunci când este practicat de un trib sau de o comunitate, de
regulã, canibalismul pare sã aibă conotaţii rituale, religioase şi sacrificiale. Existã cinci
moduri majore in care se combinã acestea.9
a. Canibalismul de cult: în perioada de început a religiilor, sacrificiul prin
vãrsare de sânge reprezenta un legãmânt destinat sã întãreascã loialitatea faţã de forte mai
înalte, în scopul câştigãrii unei lupte, evitãrii rãzbunãrii divine, asigurãrii sãnãtãţii şi
bunãstãrii etc.
In cele mai vechi civilizaţii din Orientul Apropiat şi cel Indepãrtat sunt prezente
formele de jertfe umane: ingroparea copiilor de vii pentru protejarea şi consacrarea
clãdirilor, ofrandã prizonierilor cãtre zeii rãzboiului, înecarea fecioarelor pentru a-i cinsti
pe zeii râurilor, sacrificiile pentru îndepãrtarea calamitãţilor naturale sau pentru ştergerea
pãcatelor, jertfe omeneşti pentru a-i asigura regelui mort servitori care sã-l ingrijeascã pe
lumea cealaltã şi, mai ales, ofrande anuale aduse zeilor de care depindea o recoltã bogatã
sau vânat din belşug.10
b. Sãrbãtorirea victoriei: în multe triburi sau comunitãţi, ocaziile majore pentru
canibalism erau ospeţele celebrate la incheierea unei bãtãlii sau a unui rãzboi. Cu acest
prilej, puteau fi mâncati atât prieteni, cât şi dusmani.11
c. Rituari de iniţiere: realizate pentru tineri, in special, indicau o renaştere ca
membru adult al tribului, ele puteau implica şi admiterea unei persoane într-o societate
secretã. Spre exemplu: pentru a intra în Societatea Leopardului din Africa, fiecãrui
proaspãt om-leopard i se cerea sã facã o jertfã de sânge, de obicei o fatã de paisprezece
ani sau mai mult, fie din familia lui, fie din cea a sotiei. O datã aleasã, familia fetei
trebuia „imploratã” în mod ritual pentru trupul fetei; rãspunsul era şi el ritual: refuzul
însemna sacrificiul de sine. In noaptea dinaintea uciderii, iniţiatul şi patru tovarasi alergau
prin pãdure, urlând ca leoparzii. In noaptea sacrificiului, se adunau toţi membrii
organizaţiei, purtând mãşti de leopard şi cuţite –ascuţite în formã de ghearã, cu lame cu
tãiş dublu. Cãlãul, care purta şi el o blanã de leopard, fãcea o incizie in formã de U pe
pieptul victimei, dãdea la o parte pielea şi cerceta organele conform ceremonialului.
7
Hans Askenasy,op.cit., p.99-100
8
Manuel Moros Pena, Istoria canibalismului, Editura Corint, Bucresti, 2009, p.77
9
Hans Askenasy, op.cit., p.103
10
Manuel Moros Pena, op.cit.,p.81-82
11
Hans Askenasy, op.cit, p.104
Apoi, corpul era spintecat în patru bucaţi, fiind tãiatã în câte o porţie pentru fiecare
membru, iar fata era despãrţitã de cap. Tatãlui si mamei li se dãruiau o bucaticã din fiica
lor, ceea ce insemna cã ei renuntau la dreptul de a declanşa o dihonie sângeroasã.
Membrii societãţii afirmau cã acest ritual sângeros genera un leac puternic, care îi asigura
tânãrului intrarea în acea societate.
Iniţiaţii pot fi, în mod simbolic, „ucişi” şi mâncaţi”, şi pot trãi, un timp, ca şi cum
ar fi „morţi” inainte de a fi renãscuţi/ ei pot fi tatuaţi în alb, culoarea morţii (nu a
doliului).12
d. ritualul recoltei: sacrificarea oamenilor pe câmp pentru asigurarea fertilitaţii.
Aceasta practicã a supraveţuit panã în secolul al nouãsprezecelea, când indienii americani
Pawnee au ucis o fatã din tribul Sioux, i-au imprãstiat sângele pe seminte şi i-au mâncat
inima.
e. ritualurile funerare: considerat a fi nu un rit de doliu, ci un drept şi o
necesitate din partea morţilor, care trebuiau impãrţite cu supravetuitorii. Pe mormânt
putea fi turnat sânge; într-un caz, victima fost tãiatã in douã, o bucatã fiind îngropatã
împreunã cu decedatul, cealaltã mâncatã de cei care au suferit pierderea. Oricare ar fi
ritualul, victimele erau sacrificate pentru cei morţi, pentru rãposaţii care primeau, în mod
simbolic, carne şi sânge de om drept hranã.13

6. Pedepsirea, indiferenta şi unirea

Aceste trei forme de canibalism, nu au drept pretext foamea, iar nici motivaţiile
magice sau rituale sunt irelevante. Acestea au de-a face cu aplicarea unei pedepse,
tratarea cu indiferenţa si unirea a douã persoane.
Canibalismul, ca o formã de pedepsire a societãtii (care trimite şi la
canibalismul legal, penal sau vindicativ), îi afecta pe indivizii care cândva fãceau parte
din comunitate, dar, care datoritã unei crime reale sau imaginate, au fost excluşi de
comunitate şi sunt trataţi acum, în esenta, ca nişte straini, duşmani sau animale. Deci,
rãzbunarea este decisã, mai mult sau mai puţin, de anihilarea persoanei. Spre exemplu, în
nordul Nigeriei, în triburile Angas, Warjawas si Sura se mâncau criminali devorând, de
asemenea, şi femei condamnate pentru adulter, pe când în tribul Bangala doar pe slavi
pentru comportament turbulent, iar în tribul Jaga pe cei laşi.
Aşa-numitul canibalism indiferent sau profan se referã la acele cazuri în care nu
existã o diferenţã semnificativã între animal şi cea de om. Adesea, triburile care practicã
aceastã formã de canibalism expuneau în pieţe carne de om spre vânzare.
Canibalismul din dragoste, cunoscut sub numele de unire: cineva mãnâncã din o
persoanã din cauza unui fel de „afectiune” sau din dorinţa de a se uni cu el sau ea. In
diferite triburi aflate de-a lungul Amazonului, ca şi în Noua Guinee, bãtranii tribului sunt
mâncati la cererea lor de rude, în conceptia cã le va fi mai bine în pântecele acestora
decât în pãmânt.14

7. Consumul carne de om de cãtre cunoscãtori, şi anume de acei oameni care consumã

carne de om doar din purã placere.

12
Hans Askenasy, op.cit., p.106
13
Hans Askenasy, op.cit., p.107
14
Hans Askenasy, op.cit., p.108-111
 Fijienii comparã carnea de om european cu cea de porc, însã considerã mult mai
gustoasã carnea de om. Oamenii erau consideraţi delicatese şi de triburile Baja, Sande,
Pambia, Manjema, Wadai, Haussauland şi Gerse, care preferau carne de om în loc de
orice altfel de mâncare.15

8. Sadismul si nebunia

Elena Bathory a sacrificat 650 de „fecioare” pentru a se îmbãia cu sângele

acestora pentru a întârzia îmbãtranirea. A convertit unele victime la canibalism, ca sã le
pedepseascã pentru tinereţea şi farmecul lor. Sadicã şi nemiloasã, Elena pare sã fie
singura „vampirã” înregistratã in documente demne de crezare din istoria Europei.
Mai existã şi nebunii care-i mãnânca pe alţii. Un caz din literatura clinicã
vorbeste despre o femeie care, în timpul unui atac de epilepsie cauzatã de lobul temporal,
şi-a pus pruncul la prãjit, în tigaie.

In stranietatea sa, canibalul este suveran peste o specie de libertate. Povestea sa

este una care lumineazã originile statului modern şi hotarele civilizaţiei moderne şi le
cântãreşte dreptul lor de a fi.16

Bibliografie: 1. Hans Askenasy , Canibalismul de la sacrificiu la supravetuire, Editura

Eleusis, Ploiesti, 1996, p.10;
2. Manuel Moros Pena, Istoria canibalismului, Editura Corint, Bucresti,
2009, p.77 ;
3. Catalin Avramescu, Filosoful crud: o istorie a canibalismului, Editura
Humanitas, Bucuresti, 2003, p.7 ;

15
Hans Askenasy, op.cit., p.113-117
16
Catalin Avramescu, Filosoful crud: o istorie a canibalismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003, p.7