Acțiuni tabu

Studiul tabuurilor ocupă un loc aparte în antroplogia culturală și socială. Dacă simbolul -
cum spune Ernst Cassirer - ne apare ca un "sesam al lumii culturale", și dacă putem defini
cultura ca fiind "ordinea simbolică a lumii", descifrarea semnificației tabuurilor - în toată
diversitatea lor (interdicții religioase, magice, sexuale, igienice, de consum, raționale sau
superstițioase, etc.) ne deschide calea spre întelegerea sistemului de reguli care fac
posibilă ordinea într-o societate; tabuul face parte din seria conceptelor care explică de ce
societatea este o complexitate organizată și nu o junglă, un haos. Interdicțiile exprimă în
toate culturile existența unor praguri între regimuri ontologice diferite (sacrul/profanul),
spații sociale diferite (clasa inferioară nu are acces acolo unde clasa superioară are), timp
consacrat în mod radical diferit (al sarbatorii/al muncii), primejdios/inofensiv,
permis/nepermis, semnificativ/nesemnificativ.
Prin cartea Creanga de aur, J. Frazer a făcut cunoscute ideile religioase şi superstiţiile
popoarelor primitive; a reconstituit eforturile omului de a înţelege şi de a supune natura.
Primele capitole ale Crengii de aur au fost dedicate controlului magic al vremii (obiceiurilor
de aducere a ploii, controlului magic al soarelui, al vântului, sanctificării arborilor). Potrivit
concepției lui Frazer, tabuul este un sistem de prohibiții religioase care își atinge cea mai
deplină dezvoltare în Polinezia, dar ale căror urme pot fi regăsite sub diverse nume în cele
mai multe părți ale lumii. Instituția tabuului este doar unul dintre sistemele similare de
superstiții care au contribuit în mare măsură în cazul multor popoare - poate chiar al
tuturora -la înălțarea complexei alcătuiri a societății cu toate variatele ei forme, religioase,
sociale, materiale și economice și au sprijinit în mod indirect dezvoltarea civilizației,
promovând, printre altele,credința în dreptul de proprietate și în caracterul sacru al
căsătoriei.
Tabuurile având drept scop apărarea regelui divin trebuiau respectate de omul-zeu sub
pedeapsa ostracizării sau chiar a morții. Sănătatea și supraviețuirea întregii comunități
depindea de acesta, Din acest motiv, comunitatea nu neglija niciun fel de efort pentru a-i
amâna moartea sau a-l feri de boală. La prima vedere, grija acordată preotului-rege de la
Nemi pare să fie în contradicție cu legenda potrivit căreia regele trebuia să fie ucis de către
succesorul său. Frazer arată însă că aceste două atitudini sunt complementare. El a
constatat în cursul cercetărilor sale asupra societății primtive faptul că regele era executat
ori își lua singur viața când ajungea în vârstă și începea să-și piardăputerile. Declinul
puterii sexuale era considerat drept un simptom al decadenței sale. Eliminându-l pe rege în
clipa când forțele începeau să-i scadă, i se elibera sufletul încă înapogeul puterii sale, iar
aceasta trecea la un succesor viguros. Aceasta este, după Frazer, tema aflată la baza
succesiunii preoților de la Nemi. Frazer își sprijină ideile pe numeroase fapte culese din
mitologie, folclor și din literaturareligioasă. El încearcă să reconstituie eforturile omului de
a înțelege și domina natura, la început prin magie, apoi prin cultul zeilor despre care credea
că stăpânesc forțele naturii.
Tipuri și exemple de acțiuni tabu prezente în cartea „Creanga de aur”:
1. În relații cu străinii:
În insulele Ongtong din Java, când debarcau străinii, preoții sau vrăjitorii aveau sarcina
de a-i stropi cu apă și să-i ungă cu untdelem. În același timp ei aruncau în cele patru zări cu
nisip și apă și îi freacă pe noii veniți, precum și barca lor cu frunze verzi. După această
ceremonie, vrăjitorii îi duc pe străini la căpeteniile lor. Uneori teama de străini era atât de
mare încât ei nu erau primiți sub niciun motiv pe teritoriul lor.
De asemenea, se credea că o persoana care a fost plecată în călătorie a contactat poate
un rău magic de la străinii cu care a avut de a face. De aceea după ce s-a întors acasă și
înainte de a fi admis din nou în societatea tribului și a prietenilor săi, trebuie să treacă prin
anumite ceremonii purificatoare. Astfel, bechuananii se curăță sau se purifică după
călătorie răzându-și capul. În unele părți ale Africii Occidentale, când cineva se întoarce
acasă după o absență îndelungată, înainte de a i se îngadui să-și vadă soția, trebuie să se
spele cu un lichid special, iar vrăjitorul trebuie să-i facă un anumit semn pe frunte, pentru a
combate efectul oricăror vrăji magice.

2. Tabuuri privind mâncatul și băutul :

După părerea primitivilor, mâncatul şi băutul sunt urmate de un pericol deosebit ; căci
în aceste clipe sufletul poate să scape pe gură sau poate fi smuls cu ajutorul magiei de către
vreun duşman prezent. La popoarele de limbă ewe de pe Coasta Sclavilor se pare că,
potrivit unei credinţe încetăţenite, spiritul care se află în corp îl părăseşte şi se întoarce în
el prin gură; de aceea, în cazul în care l-a părăsit, omul trebuie să fie foarte
prudent când deschide gura, ca nu cumva un spirit lipsit de adăpost să folosească acest
prilej şi să-i intre în corp. Credinţa spune, că un asemenea lucru se poate întâmpla mai ales
când omul mănâncă. De aceea, se iau măsuri de prevedere împotriva acestei primejdii.
Astfel, se povesteşte despre bataki că, deoarece sufletul poate părăsi corpul, ei au
întotdeauna grija de a-şi împiedica sufletele să hoinărească tocmai atunci când au
mai mare nevoie de ele. Dar nu iţi poţi împiedica sufletul sa umble de colo-colo, decât
atunci când te afli în casă. În consecinţă, în timpul ospeţelor poţi găsi toată casa închisă,
pentru ca sufletul să rămână şi să se bucure de toate bunătăţile ce-i sunt puse în faţă.
Populaţia zafimanelo din Madagascar îşi încuie uşile când mănâncă, şi foarte rar îi poate
vedea cineva mâncând. Populaţia warua nu îngăduie nimănui să-i vadă când mănincă şi
beau, cu atât mai mult dacă persoana ar fi de sex opus. A trebuit să plătesc un om pentru ca
să-mi îngăduie să-l văd bând, dar nu am putut obţine ca un bărbat să permită unei femei să-
l vadă când bea. Când li se oferă o băutură, ei cer adesea să se atârne o pânză care să-i
ascundă în timp ce beau.
Dacă acestea sunt măsurile de precauţie luate de oamenii de rând, cele luate de regi
sunt extraordinare. Regele din Loango nu trebuie văzut când bea sau mănâncă de vreun alt
om sau de vreun animal, sub pedeapsa cu moartea. Când câinele favorit a intrat pe
neaşteptate în camera unde mânca regele, acesta porunci ca animalul să fie omorât pe loc.
Odată, chiar fiul regelui, un băiat de doisprezece ani, îl zări din greşeală pe rege bând.
Regele porunci de îndată ca băiatul să fie împodobit cu veşminte bogate şi ospătat, iar apoi
să fie tăiat in bucăţi şi purtat prin oraş, făcându-se cunoscut că l-a văzut pe rege bând. Când
regele are chef să bea, i se aduce un pahar cu vin ; cel care îl aduce vine cu un clopoţel şi, de
îndată ce a dat paharul regelui, se întoarce cu spatele şi sună din clopoţel ; în această clipă
toţi cei prezenţi cad cu faţa la pământ şi rămân în această poziţie până când regele a
terminat de băut.

3.Tabuuri în legătură cu părăsirea casei :

 Printr-o extindere a unei asemenea precauţiuni, li se interzice uneori regilor să-şi
părăsească vreodată palatele; sau, dacă li se îngăduie s-o facă, li se interzice supuşilor să-i
vadă in afara palatului.

4. Tabuuri în legătură cu rămăşiţele de alimente:

Se poate provoca rău unei persoane cu ajutorul magiei, folosind rămăşiţele alimentelor
pe care aceasta le-a mâncat sau farfuriile pe care le-a folosit. Potrivit
principiilor magiei simpatetice, între mâncarea pe care un om o are în stomac şi rămăşiţele
de care nu s-a atins continuă să existe o legătură reală; astfel încât, vătămind aceste
rămăşiţe, poţi pricinui simultan un rău celui care le-a lăsat. La populaţia nar-rinyeri, toţi
adulţii caută tot timpul oase de animale, de păsări sau de peşte, a căror carne a fost
mâncată de cineva, pentru a lega, cu ajutorul lor, vrăjile aducătoare de moarte. De aceea,
fiecare are grijă să ardă oasele animalelor pe care le-a mâncat, de teamă să nu cadă în mâna
vreunui vrăjitor. Totuşi, adesea, vrăjitorul reuşeşte să pună mâna pe asemenea oase şi
atunci crede că este stăpân pe viața şi moartea bărbatului, femeii sau copilului care a
mâncat din carnea animalului. Fără îndoială, din aceeaşi teamă de vrăjitorie nimeni nu
îndrăzneşte să se atingă de alimentele pe care regele din Loango le lasă pe farfuria sa;
aceste resturi se îngroapă în pământ. Şi nimănui nu îi este îngăduit să bea din cupa regelui.
În antichitate, romanii spărgeau pe loc cojile de ouă şi cochiliile melcilor pe care îi mâncau,
pentru a-şi împiedică duşmanii să le folosească în scopuri magice, obiceiul curent, pe care îl
mai respectăm şi noi, de a sfărima cojile după ce am mâncat ouăle, şi-a avut poate originea
in aceeaşi superstiţie.