Cuprins

1. Noţiuni despre limbă stil ................................................... 2-3

2. Despre stil ..........................................................................4-11
3. Opera literară .......................................................................12
4. Structura operei literare ................................................13-14
5. Personajul literar.............................................................15-16
6. Modalităţi de expunere în opera literară .....................17-18
7. Mic dicţionar de termeni – opera literară.....................19-20
8. Categoriile estetice în opera literară .............................21-23
9. Genuri şi specii literare ..................................................24-28
10. Curente culturale şi literare ...........................................29-37
11. Figuri de stil .....................................................................38-46
12. Elemente de prozodie ......................................................47-51
Bibliografie ..................................................................................52

1
 1. Noţiuni despre limbă şi stil

Limba – vorbită de un popor, de o comunitate de oameni – se

defineşte ca un sistem complex de semne lingvistice – format in
decursul convieţuirii istorice. Elementele care conferă unitate sunt:
fonetice, lexicale, gramaticale(morfologie, sintaxă).
Limba literară este aspectul cel mai îngrijit al unei limbi, care se
conformează în cel mai înalt grad tuturor normelor gramaticale
fixate, folosit în scris şi în mare măsură în vorbirea oamenilor
instruiţi.
Literatura(fr. Litterature, din lat. Litteratura ) se defineşte ca:
„Artă al cărei mijloc de expresie este limba, cuvântul. De aceea se
spune că literatura este arta cuvântului. Există deci o specificitate a
literaturii ca artă, spre deosebire de celelalte arte – a
sunetului(muzica), a culorii(arta plastică) etc.
Literatura naţională este definită ca ansamblul creaţiilor literare
care exprimă spiritualitatea unei naţiuni. Literatura naţională
însumează operele semnificative, valoroase ale unui popor, având
caractere specifice şi care s-au consolidat în timp.
Literatura universală însumează, după Tudor Vianu, operele
literare naţionale care „au izbutit să-şi prelungească însemnătatea
dincolo de acestea şi, după proba repetată a secolelor şi deceniilor,
să se menţină în conştiinţa oamenilor de azi”.
Există în acelaşi timp, şi o ştiinţă a literaturii care cuprinde: istoria,
critica literară şi teoria literaturii.
Istoria literaturii este ştiinţa care se ocupă cu evoluţia unei
literaturi naţionale sau a literaturii întregii lumi.
Critica literaturii este ştiinţa aplicată în studierea şi evaluarea
operelor individuale.
Teoria literaturii este ştiinţa literaturii care studiază trăsăturile
generale ale creaţiei literare, defineşte genurile şi speciile literare,

2
curentele şi metodele artistice, elementele şi particularităţile de stil
şi de limbă, noţiuni de versificaţie etc.
Arta(lat. Ars – pricepere, măiestrie, îndemânare) este definită ca o
activitate umană care are ca scop nemijlocit producerea valorilor
estetice şi care foloseşte mijloace proprii de expresie cu caracter
senzorial. Opera de artă este aceea realizată prin activitatea
artistică creatoare.

3
 2. Despre stil

Stil(fr. Style – lat. Stylus – gr. Stylos – care desemna condeiul de

metal sau de os folosit la scrierea pe tăbliţe cerate).
Stilul, în accepţia cea mai răspândită, denumeşte modalitatea
proprie unui scriitor în folosirea resurselor limbii. Practica
tradiţională a împărţit trăsăturile stilului în două mari categorii:
calităţi generale, care sunt obligatorii, şi calităţi particulare, care
sunt subordonate celor generale şi definesc mai precis specificul
unei opere.
Calităţile generale ale stilului sunt: claritatea, corectitudinea,
precizia, proprietatea şi puritatea.
1. Claritatea rezultă din folosirea termrnilor uşor de înţeles,
prin evitarea celor necunoscuţi, echivoci, vagi,
contradictorii. În plan sintactic, claritatea e dată de
construcţiile fireşti, în spiritul limbii. Contrare clarităţii
sunt obscuritatea, echivocul şi nonsensul.
2. Corectitudinea implică respectarea strictă a regulilor
gramaticaleîn exprimare. Abaterea de la cerinţa
corectitudinii este soleicismul, care se maifestă prin greşeli
de natură sintactică, în primul rând prin dezacord. Scriitorii
folosesc soleicismul pentru efectul său artistic, în special în
scopul caracterizării personajelor.
3. Precizia rezultă din exprimarea directă a ideilor, prin
termeni riguros aleşi, la obiect, fără divagaţii ori dezvoltări
colaterale. Aceasta nu exclude nici bogăţia vocabularului,
nici ornamentarea stilului. Opus preciziei este stilul dfuz şi
prolix.
4. Proprietatea se referă la alegerea cuvintelor şi a
construcţiilor sintacticepotrivite pentru exprimarea ideilor.
Această calitate impune un deosebit simţ al nuanţei, pentru
a selecta dintre posibilităţile lexicale, aparent numeroase în

4
 exprimarea unei idei, pe acelea care o surprind în
întregime. Opusul proprietăţii este amestecul de elemente
caracteristice unor stiluri diferite.
5. Puritatea constă în utilizarea cuvintelor, a expresiilor, a
locuţiunilor consacrate de uzul general al limbii, prin
evitarea de neologisme, arhaisme sau regionalisme, greu de
înţeles.
Calităţile particulare ale stilului sunt : armonia, concizia,
demnitatea, fineţea, naturaleţea, oralitatea şi simplitatea.
1. Armonia este rezultanta folosirii cuvintelor în aşa fel
încât să placă auzului. Armonia este un termen sinonim
cu eufonia(evitarea sunetelor neplăcute, nemuzicale, a
cacofoniilor).
2. Concizia rezultă din exprimarea ideii într-un mod
sintetic,dens, prin cât mai puţine cuvinte.
3. Demnitatea este socotită a fi un rezultat al folosirii, în
vorbire sau scriere,a cuvintelor şi a expresiilor alese,
elevate prin evitarea unor forme necuviincioase, vulgare
sau triviale.
4. Fineţea este rezultatul unei exprimări subtile a anumitor
idei, al căror sens aluziv trebuie „descifrat”de cititor.
5. Ironia presupune folosirea unor imagini, a unor expresii
cu intenţie de persiflare, de zeflemea, a „aspectelor
negative ale vieţii prin disimulare”.
6. Naturaleţea este consecinţa exprimării fireşti, fără
afectare. Opus naturaleţii este stilul afectat în mod voit,
artificial, bombastic(exagerat, umflat).
7. Oralitatea este calitatea particulară care provine din
folosirea adecvată a mijloacelor de expresie proprii
limbii vorbite. Caracteristica stilului oral este utilizarea
unor termeni sau locuţiuni expresive, a interjecţiilor, a
proverbelor şi zicalelor, ca şi a parataxeiîn ordinea
sintactică.
8. Retorismul este expresia avântată, entuziastă.

5
 9. Simplitatea, apropiată de concizie,este modalitatea prin
care un scriitor reuşeşte să folosească structuri sintactice
obişnuite, sobre, cu o largă circulaţie în limbă, dar fără a
aduce o atingere profunzimii ideilor.
10. Umorul presupune înclinaţie spre glumă, spre ironie.

Stil direct, stil indirect, stil indirect liber

Stilul direct redă spusele cuiva exact aşa cum au fost formulate. El
este introdus prin cuvinte de declaraţie, dar nu depinde sintactic de
ele. Aceste cuvinte pot fi verbe cu sensul “a întreba”, “a zice”, “a
simţi”, “a gândi” şi altele similare, precum, şi substantive sau
expresii nominale cu sensul de “ a comunica”.
Stilul indirect redă spusele cuiva transpunându-le, prin
subordonare gramaticală, faţă de un termen de declaraţie.
Deosebirea esenţială faţă de forma originară constă în faptul că
propoziţiile principale din vorbirea directă devin subordonate
necircumstanţiale. În afară de aceasta, transformarea implică o
serie de modificări în construcţia propoziţiei transpuse, prin
pierderea unor elemente afective şi limitarea la o intonaţie de tip
enunţiativ.
Stilul indirect liber este reproducerea cuvintelor sau gândurilor
unui personaj fără ca naratorul să se folosească de verbe de
declaraţie. Reproducerea se face fără folosirea unui element de
relaţie, ceea ce are ca urmare interferenţa dintre planul sintactic al
naratorului şi planul sintactic al personajului. Stilul indirect liber
conservă nuanţele intonaţionale, elementele lexicale şi gramaticale
de tip afectiv. În desfăşurarea acţiunii el permite condensarea
dimensiunii temporale. El este specific în od absolute stilului
beletristic.

6
 Stilul artistic

Stilul artistic valorifică resursele expresive ale fiecărui nivel al

limbii(fonetic, morfologic, sintactic, lexico- semantic).
1. La nivel fonetic, prin:
• Folosirea unor cuvinte care prin structura lor fonetică
sunt sugestive: onomatopee sau cuvinte derivate de la
onomatopee;
• Asocierea sunetelor în context- aliteraţia.
2. La nivel morfologic, în special la flexiunea verbală, în
cadrul căreia se dezvoltă mărcile distinctive ale
“narativităţii” în interiorul categoriilor persoană şi
timp, prin:
• Folosirea persoanei a III-a în desfăşurarea naraţiunii,
dar şi a persoanei I;
• Utilizarea prezentului istoric (timpul naraţiunii e adus
din trecutul evenimentelor în prezent);
• Întrebuinţarea prezentului etern (scriitorul şi cititorul
pătrund în timpul naraţiunii şi îşi dizolvă în sfera lui
propriile timpuri);
• Utilizarea imperfectului, timp al nedeterminării, care
deschide perspective spre trecut;
• Folosirea perfectului simplu, timp al narativităţii
obiective, descriptive, neutre, specific textelor de
inspiraţie istorică;
• Întrebuintarea mai-mult-ca-perfectului prin care
naraţiunea se situează într-un timp îndepărtat în trecut,
în care cititorul, “captiv” în propriu-i timp, nu poate
pătrunde decât ca ascultător.
3. La nivel sintactic, prin:
• Abateri de la topica normală
• Construcţii prin care structura logică a enunţului e
destramată:

7
 - Anacolutul
- Elipsa
- Construcţii incidente
- Utilizarea stilului indirect liber,
specific în mod absolut stilului
artistic
4. La nivel lexico- semantic, prin:
• Deschiderea către toate categoriile lexicale: arhaisme,
regionalisme, neologisme, elemente argotice, de
jargon etc.
• Dezvoltarea sinonimiei
• Utilizarea mijloacelor de expresie figurate: metafora,
sinecdoca, metonimia etc.
• Folosirea mijloacelor de evidenţiere a unei trăsături
semnificative: epitetul, comparaţia, hiperbola,
eufemismul etc.

Stilul colocvial

Stilul colocvial îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera

relaţiilor particulare, neoficiale. Ca modalitate de comunicare orală
se foloseşte în conversaţia uzuală, în relatări, urări, felicitări,
toasturi etc. În scris se utilizează în redactarea unei scrisori, unei
telegrame, unei cărţi poştale ilustrate, în jurnalul intim, în diverse
notiţe şi însemnări etc.
Trăsăturile dominante ale stilului colocvial sunt:
• Oralitatea (chiar şi când se manifestă în scris, stilul colocvial
păstrează însuşirile oralităţii)
• Naturaleţea şi degajarea
• Varietatea mijloacelor lingvistice: exprimare literară,
regională, argotică, populară, etc.
• Lipsa unor reguli stricte ale exprimării
• Preferinţa pentru informaţia lipsită de precizie
• Folosirea unor clişee lingvistice, a unor formulări stereotipe

8
 • Apelul la mijloace extralingvistice prin întreruperea
comunicării şi sugerarea restului
• Prezenţa unei puternice încărcături emoţionale, prin utilizarea
superlativelor, a interjecţiilor, a diminutivelor şi
augmentativelor, a hipocoristicelor şi a cuvintelor peiorative
etc.
• Înclinaţia(uneori) spre poseclă, răstălmăcire, stridenţă
lexicală şi gramaticală.

Stilul oficial

Stilul oficial îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor

oficiale. Acesta apare în documente şi acte oficiale. Se foloseşte în
legi, protocoale, rapoarte, decrete, ordonanţe, decizii, regulamente,
instrucţiuni etc.
Câteva dintre cele mai importante trăsături ale stilului oficial sunt
următoarele:
• Caracterul obiectiv, impersonal, neutru din punct de vedere
al expresivităţii
• Lipsa de încărcătură afectivă şi, în consecinţă, a mijloacelor
de expresie figurată
• Respectarea strictă a normelor limbii literare
• Claritatea şi precizia
• Accesibilitatea
• Prezenţa unei terminologii specifice
• Întrebuinţarea unor formule fixe.
Compuneri specifice stilului oficial sunt: cererea, procesul-verbal,
memoriul de activitate, curriculum vitae, referatul etc.

9
 Stilul publicistic

Stilul publicistic, prin specificul conţinutului său, se caracterizează

prin ecletism. Datorită diversităţii tipurilor de text, “literatura”
publicistică poate fi apropiată fie de stilul artistic, fie – din contra –
de stilul ştiinţific. De la stilul artistic împrumută tendinţa spre o
exprimare expresivă, dorinţa de originalitate, de individualizare.
De la stilul ştiinţific se apropie prin caracterul obiectiv, concizie,
precizie şi claritate.
Stilul publicistic se întâlneşte în presa scrisă şi audio-vizuală.
Textele sunt foarte variate: articole, ştiri, reportaje, editoriale,
interviuri, cronici, relatări etc. În timp ce unele reproduc
informaţii, altele însoţesc transmiterea informaţiei cu un
comentariu, ceea ce duce la implicarea autorului în ceea ce scrie.
Principalele trăsături ale stilului publicistic sunt:
• Respectarea normelor limbii literare
• Folosirea unui vocabular bogat şi divers
• Utilizarea termenilor neologici, ştiinţifici
• Accesibilitatea
• Întrebuinţarea unor procedee prin care se stârneşte
curiozitatea publicului:titluri, imagini etc.
• Exprimarea, uneori, a unei atitudini în raport cu o anumită
realitate.

Stilul ştiinţific

Stilul ştiinţific îndeplineste funcţia de comunicare în domeniul

ştiinţific. Se foloseşte în lucrări şi documente ştiinţifice, în
prelegeri, comunicări şi expuneri, precum şi la seminarii, colocvii,
dezbateri de natură ştiinţifică etc.
Stilul ştiinţific se caracterizează prin următoarele trăsături:
• Respectarea normelor limbii literare

10
• Folosirea unei terminologii specifice domeniului abordat
• Frecvenţa termenilor abstracţi
• Operarea cu raţionamente
• Caracter obiectiv
• Lipsa de încărcătură afectivă
• Claritate, concizie, proprietate
• Frecvenţa relativ mare a adjectivelor
• Folosirea cu predilecţie a atributelor cu rol de identificare şi a
numelor predicative în scopul calificării
• Tendinţa spre propoziţii principale independente
• Frecvenţa relativ ridicată a propoziţiilor subordonate
atributive şi completive directe
• Utilizarea citatului ca punct de plecare sau ca element
demonstrativ
• Argumentarea însoţită de mijloace extralingvistice.

11
3. Opera literară

Opera literară este o creaţie artistică cultă sau populară care

exprimă realitatea prin imagini artistice, cu ajutorul ficţiunii.
Exprimă unitatea dintre conţinut şi formă.
Iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, mânia etc. sunt obiecte
poetice; învăţătura, preceptele morale, politice etc. sunt obiecte ale
ştiinţei, şi niciodată ale artelor; singurul rol ce-l pot juca ele în
reprezentarea frumosului este acela de a servi de prilej pentru
exprimarea simţământului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor
arte.
Privitor la raportul dintre ficţiune şi realitate, în opera literară se
vorbeşte despre: ficţiune verosimilă(apropiată de realitatea vieţii
umane conferind realităţii “în imagini” atributul de aparenţă, de
credibil, de adevăr; Ex.: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război de Camil Pertrescu ), ficţiune alegorică(personificare a
unor concepte abstracte – virtutea, dreptatea, speranţa pot să fie
reprezentate ca figuri alegorice; Ex.: Mioriţa, Divina comedie de
Dante Aligheri ), ficţiune simbolistică(imagine, semn, obiect prin
care se sugerează însuşiri, idei, prin asociaţii – albul – puritatea,
albastrul – speranţa, coloana infinutului a lui Brâncuşi – elanul
spre infinit etc.; Ex.:Gargantua şi Pantuagrel de Rabelais, Plumb
de George Bacovia), ficţiune parabolică(alegorie închisă –
conţinut moralizator; Ex.:cărţile biblice, Procesul de Kafka).

12
 4. Structura operei literare

Tema(gr. Thema, lat. Thema, care înseamnă subiect) este aspectul

fundamental de viaţă pe baza căruia scriitorul îşi construieşte
subiectul, prin transpunere artistică.
În literatura universală şi în literatura română se pot identifica teme
fundamentale cum sunt: istoria, viaţa, moartea, dragostea, ura,
parvenitismul, copilăria, natura, războiul, meditaţia asupra timpului
etc. Unele teme se regăsesc în majoritatea literaturilor, altele se
conturează după tipul eroilor, cum ar fi: Prometeu, avarul, geniul
nefericit etc. Tema diferă în funcţie de capacitatea de creaţie a
scriitorului, de genuri şi specii literare, de curente literare etc.
Motivul(lat. Motivus, de la movere – care înseamnă ceva mobil, a
mişca) reprezintă o situaţie cu caracter de generalitate, un personaj,
un obiect sau un număr simbolic ori o maximă sau o formulă care
se repetăîn momente variate ale aceleaşi opere sau în creaţii
diferite. Motivul poate fi considerat un pretext în alcătuirea unei
opere literare. Într-o operă literară pot exista mai multe motive( a
se vedea Mioriţa, Monastirea Argeşului). Motivele circulă în
diferite literaturi). Motivele circulă în diferite literaturi). Motivele
circulă în diferite literaturi). Motivele circulă în diferite literaturi,
de la cea populară la literatura cultă, de la epocă la epocă sau de la
un curent literar la altul.
În ceea ce priveşte creaţia eminesciană se reţin ca fiind
semnificative următoarele motive: codrul, teiul, trestia, salcâmul,
plopul, floarea albastră, izvorul, lacul, soarele, luceafărul etc.
În muzică termenul semnifică cel mai mic element constitutiv al
unei compoziţii muzicale.
Laitmotivul(germ. Leitmotiv, care înseamnă motiv conducător)
denumeşte motivul sau tema care revine pentru caracterizarea
personajelor, situaţiilor. Laitmotivul poate fi o idee, o sintagmă
( construcţie), cuvinte, formule ce revin opere literare( sau situaţii
colocviale). Exemple: floarea albastră în poezia Floare albastră,
de M. Eminescu; plumbul în poezia Plumb, de G. Bacovia.

13
Ideea este atitudinea scriitorului faţă de tema abordată,
semnificaţiile operei.
Subiectul(lat. Subjectus, care înseamnă ceea ce este de spus,
subordonat) este o succesiune de evenimente reflectate artistic;
cuprinde faptele şi întâmplările dintr-o operă epică sau dramatică
cu ajutorul cărora sunt caracterizate personajele şi se explică
raporturile dintre ele. Subiectul are ]n structura sa: (prologul),
expoziţiunea, intriga(conflictul), desfăşurarea acţiunii, punctul
culminant, deznodământul, (epilogul).
Existenţa intrigii este obligatorie; prin intrigă se declanşează
acţiunea.
Ordinea momentelor subiectului, precum şi existenţa tuturor nu
este obligatorie. Pentru subiect se mai foloseşte şi denumirea de
fabulaţie.
Subiectul presupune deci existenţa unei acţiuni sau a mai multora
paralele, care trezesc interesul cititorului.
Atenţie! Operele literare ce aparţin genului liric nu au acţiune –
deci nici subiect. Chiar şi în unele opere epice în versuri nu se
vorbeşte de acţiune, ci de tablouri, de simboluri(în loc de
personaje) – Mioriţa, Monastirea Argeşului, Luceafărul de M.
Eminescu, Noapte dedecemvrie de Al. Macedonski.
Unele opere epice sau dramatice au acţiuni paralele – ceea ce face
să se discute de planuri paralele, îb creaţia lui Balzac, de pildă; în
literatura română operele lui Liviu Rebreanu( Ion, Răscoala), M.
Sadoveanu( Fraţii Jderi), G. Călinescu( Enigma Otiliei) etc.

14
 5. Personajul literar

Personajul sau imagine-personaj, erou, figură( fr. Personnage, din

lat. Persona – care înseamnă deschizătură în masca actorilor antici,
prin care ieşeau vorbele actorilor).
În operele literare aparţinând genului epic, personajele se
conturează direct, de către autor; prin autocaracterizare( gânduri);
indirect( gesturi, vorbire, acţiune, îmbrăcăminte etc.);de către
celelalte personaje. În operele literare aparţinând genului dramatic,
caracterizarea de către autor apare în indicaţiile scenice şi în tabela
de personaje.
După importanţă, se vorbeşte despre : personaj principal şi
personaj secundar; după valorile etice pe care le reprezintă :
pozitiv şi negativ. De asemenea personajele pot fi individuale sau
colective, ca şi personaje feminine şi personaje masculine.
După trăsăturile şi semnificaţiile pe care le întruchipează ele, în
diferite perioadeale istoriei literaturii, ale evoluţiei pe curente s-a
conturat un personaj clasic, având un caracter puternic, personaj
dominat de atitudini eroice, morale, erou ideal( exemplu sunt eroii
din tragediile antice, din operele istorice – Antigona, Avarul etc.);
personaj romantic, caracter excepţional, dominat de atitudini
excepţionale şi acţionând în situaţii excepţionale. Miticul,
legendarul se împletesc cu realitatea( Ştefan cel Mare din
Dumbrava Roşie, de V. Alecsandri, Fraţii Jderi de M. Sadoveanu,
Despot-Vodă, de V. Alecsandri etc.); personaj realist – tipic
curentului realist. Personajele reprezintă obiectivitatea, tipicitatea
( personaje tipice în împrejurări tipice), evenimentele sociale
influenţându-le.
Este prezent aspectul critic. Sunt ilustrative tipurile: arivistului,
parvenitului( Julien Sorel din Roşu şi Negru de Stendhal, Dinu
Păturică din Ciocoii vechi şi noide N. Filimon, Tănase Scatiu din
Viaţa la ţară de D. Zamfirescu. Personaje realiste apar la scriitori
precum : I. L. Caragiale, I. Slavici, I. Creangă, L. Rebreanu, G.
Călinescu, M. Preda etc.

15
În funcţie de raportul personajelor cu realitatea, ele pot fi:
legendare, fantastice, alegorice, istorice etc.
Carcterizarea personajelor este foarte importantă în elaborarea unui
comentariu literar şi ea trebuie să ţină seama de : acţiunile în care
apar personajele, portretele realizate de scriitor sau de către alte
personaje, de limbaj, de sugestiile numelor, de mediul social, de
natură( acolo unde este cazul – acordul sau deuacordul acesteia cu
stările sufleteşti ale personajelor), de formaţia intelectuală, de
rafinamentul scriitorului în investigarea particularităţilor
psihologice.
Personaj alegoric – personificarea uei idei, a unei noţiuni
absttracte: justiţie, pace, geniu, moarte, victorie etc.

16
 6. Modalităţi de expunere în opera literară

Naraţiunea( fr. Narration – lat. Narratio, care înseamnă povestire,

istorisire) este un procedeu literar propriu genului epic( în versuri:
fabula, balada, legenda, epopeea, poemul; în proză: schiţa, nuvela,
romanul, basmul, povestirea). Naraţiunea se desfăşoară în timp,
identificându-se momente principale sau momente secundare.
Naraţiunea poate fi parte integrantă şi compoziţiile oratorice,
dramatice. După formă, naraţiunea este în versuri sau în proză;
după raportul narator-operă, naraţiunea se clasifică în naraţiune
subiectivă şi naraţiune obiectivă; după conţinutul operei(temă),
naraţiunea este denumită: istorică, ştiinţifică, umoristică etc.
Uneori, diferenţierile sunt dificile, având în vedere elementele de
interferenţă din opera literară( Dumbrava Roşie de V. Alecsandri).
Descrierea( fr. Decrire – lat. Describere, care înseamnă a descrie,
a zugrăvi) este un procedeu literar ce constă în zugrăvirea unor
trăsături ale obiectelor, ale fenomenelor, ale personajelor. În genul
epic, cele mai răspândite tipuri de descriere identificate în opere
sunt: pastelul, peisajul, descrierile de interioare, de natură. Sunt
cunoscuţi pentru talentul lor în ce priveşte arta descrierii scriitorii:
V. Alecsandri, G. Coşbuc, M. Sadoveanu, N. Bălcescu, Al.
Odobescu, C. Hogaş, Ion Pillat etc. De asemenea, sunt şi alte tipuri
de descriere ca: fantastică, romantică,realistă, ştiinţifică, poetică,
retorică( N. Bălcescu – descrierea Ardealului), naturalistă( creaţiile
lui B. Şt. Delavrancea: Zobie, Milogul, Hagi Tudose etc.)
Această clasificare, având mai mult rol didactic, nu exclude
interferenţele între diferitele tipuri de descrieri.
Dialogul( fr. Dialogue – lat. Dialogus, din gr. Dialogos, care
înseamnă vorbire cu cineva, convorbire filosofică) este un
procedeu care presupune alternarea de replici între două sau mai
multe persoane; caracteristic operelor literare epice şi dramatice.
Procedeul facilitează punerea în evidenţă a gândurilor şi a
sentimentelor personajelor, contribuind la crearea dramatismului
acţiunii.

17
În dramaturgie, procedeul este fundamental, propriu. Se foloseşte
şi dialogul interior, pentru sondarea stărilor sufleteşti, cum este
cazul în unele opere literare: Hagi Tudose, de B. Şt. Delavrancea,
Moromeţii, de M. Preda, Dan, căpitan de plai, de V. Alecsandri.
Dialogul contribuie la creşterea tensiunii conflictului. În lirică,
dialogul este mai rar – în cazul unor confesiuni – ( Revedere, de M.
Eminescu), mai ales în lirica populară – doine.
Monologul( fr. Monologue – gr. Monologos, care înseamnă
vorbire de unul singur) este un procedeu literar în care un personaj
vorbeşte cu sine însuşi. El apare mai ales în teatru. În epoca
modernă – în roman – cunoscut sub forma de monolog interior.
Sunt celebre în literatură : monologil lui Hamlet, de Shakespeare,
al lui Figaro din piesa lui Beaumarchais;în literatura noastră :
monologul lui Despot-Vodă din drama lui V. Alecsandri, al lui
Ştefan cel Mare, din Apus de soare, de B. Şt. Delavrancea etc. în
roman la: Marcel Proust, J. Joyce, iar în literatura română la Camil
Petrescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papdat- Bengescu; contribuie
la creşterea tensiunii psihologice.

18
 7. Mic dicţionar de termeni literari – opera literară

Conotaţie: termen care se referă la extinderea sau restrângerea

sensului cuvântului, în funcţie de context. Denumeşte fie toate
asociaţiile emoţionale sau senzoriale provocate de un cuvânt, fie
orice sens cognitiv( de cunoaştere), rezultat al sugestiei,
interferenţa relaţiei dintre sensul primar şi sensul simbolic al unui
cuvânt. Limbajul în opera literară este aluziv, indirect.
Denotaţie: termen care „ se referă la denumirea sensului propriu,
obişnuit al cuvântului”. Este folosit pentru a caracteriza
proprietatea limbajului ştiinţific, tehnic – limbaj care se cere a fi
precis, direct, clar.
Estetică: disciplină a filosofiei care studiază arta ca forma cea mai
înaltă de creare şi de apreciere a frumosului, precum şi variantele
din natură, din societate. Hegel, definind estetica drept ştiinţă a
frmosului, sublinia: „obiectul ştiinţei despre care tratăm este
frumosul în arte”. Categoriile specifice artei, esteticii sunt:
frumosul, sublimul, urâtul, comicul etc. Estetica studiază frumosul
din artă, explicând rolul artei, originea şi funcţiile acestuia, pe bază
raportului dintre creaţia artistică şi realitate.
Etica: denumeşte ştiinţa care studiază morala, din punct de vedere
teoretic şi practic, prin fundamentarea unor norme morale. Etica
studiază principiile morale, legile lor de dezvoltare istorică.
Imaginea artistică: reprezintă specificul artei şi este considerată
„un produs al imaginaţiei, având valoare estetică”. Ştiinţa explică
viaţa prin cauze şi legi fundamentale, într-un limbaj abstract,
accesibil numai unor categorii de oameni. Arta, deci şi imaginea
artistică prin care se exprimă orice artă( cu specificul ei – culoare,
sunet, cuvânt etc.) „scoate la iveală cauzele şi legile fundamentale,
nu prin de, nu prin definiţii aride, inaccesibile mulţimii şi
inteligibile doar pentru câţiva specialişti, ci într-un mod accesibil,
adresându-se nu numai raţiunii, ci şi simţurilor şi inimii omului
celui mai obişnuit”( Taine, Filosofia artei).

19
Scriitorul, putând modifica realitatea „crează în planul fanteziei
lumea din nou, ataşându-i semnificaţii mai largi şi mai personale”
(T. Vianu). Prin imagine artistică se realizează o cunoaştere
subiectivă, scriitorul adresându-se atât imaginaţiei cât şi
intelectului.

20
 8. Categoriile estetice în opera literară

Categoriile estetice sunt noţiuni de maximă generalitate ce

caracterizează operele de artă, natura sau viaţa socială.
Categoriile estetice sunt: frumosul, graţiosul, sublimul, urâtul,
tragicul, comucul, satiricul, ironicul, sarcasmul, grotescul,
umoristicul, fantasticul, absurdul.
Frumosul, categorie estetică fundamentală care provoacă
satisfacţie, emoţie, datorită armoniei, proporţiei şi echilibrului
dintre conţinut şi formă. Apare în toate domeniile vieţii – frumos
natural – şi în toate operele literare, în artă – frumosul artistic.
Exemple: Luceafărul de M. Eminescu, Gioconda de Leonardo da
Vinci, Simfonia a IX-a de Beethoven etc.
Graţiosul, categorie estetică ce numeşte un anumit tip de impresii
artistice declanşate de contemplarea unei opere de artă: delicateţe,
gingăşie, fineţe, eleganţă, armonie, sugestie de joc etc. Exemple:
Floare albastră, Atât de fragedă, Povestea teiului etc. de M.
Eminescu.
Sublimul, categorie estetică ce sugerează sentimente de admiraţie
şi veneraţie în faţa măreţiei naturii sau faţă de faptele excepţionale
ale unor oameni. Sublimul implică pateticul, grandiosul, eroicul,
solemnul; creează tensiuni sufleteşti. Sublimul reprezintă „gradul
superlativ al frumosului”. Exemple: Luceafărul de M. Eminescu,
poemele lui Homer – Iliada şi Odiseea, tragediile lui Sofocle –
Antigona, Oedip rege, Electra, Oedip la Colonos, Ajax;
tragediile lui Euripide – Hecuba, Medeea, Hippolit, Andromaca,
Troienele etc.; Vergilius – Eneida; Dante – Divina comedie; W.
Shakespeare – Regele Lear.
Urâtul, categorie estetică ce reflectă aspecte ale realităţii lipsite de
armonie, respingătoare şi care determină un sentimentde neplăcere.
Se află în opoziţie cu frumosul şi în operele de artă comportă
valenţe estetice. Exemple: Flori de mucegai, Testament de T.
Arghezi; Charles Baudelaire – Florile răului; B. Şt. Delavrancea –

21
Zobie; V. Hugo – Notre Dame de Paris; W. Shakespeare –
Richard al III-lea.
Tragicul,categorie estetică ce se referă la sacrificiul unor eroi
excepţionali sau la dispariţia unor valori umane, în confruntări cu
forţe potrivnice, producând sentimente puternice de groază sau de
ură.
Tragicul implică : conflicte puternice, înfrângere sau moarte,
admiraţie, compasiune, groază.
Exemple: Al. Philippide, Izgonirea lui Prometeu; Sofocle –
tragedii: Antigona, Oedip rege; Euripide – Medeea; W.
Shakespeare – Hamlet, Romeo şi Julieta, Regele Lear etc.
Comicul, categorie estetică ce implică conflict comic, situaţii,
personaje comice, provocând râsul.
După modul în care se desfăşoară acţiunea, şi mai ales,
deznodământul, comicul are mai multe variante : comicul buf( râs
spontan provocat de bufon, arlechin, măscărici etc.); comicul
burlesc( imitarea unor personaje, fapte); comicul tragic sau
tragicomic(împletirea comicului cu tragicul); comicul umoristic
( compasiune, simpatie, înţelegere faţă de unele defecte al
oamenilor); comicul sarcastic( neînduplecat, necruţător, incisiv
faţă de situaţii, personaje); comicul grotesc( se evidenţiază urâtul
fizic şi moral, se exagerează trăsăturile negative). Comicului îi sunt
caracteristice: satiricul, ironia, sarcasmul, persiflarea, grotescul,
umoristicul.
Comicul poate fi : de caracter, de situaţie, de limbaj, de
moravuri, de intrigă.
Exemple: Aristofan – Păsările; Moliere – Avarul; Fr. Rabelais –
Gargantua şi Pantagruel; Cervantes – Don Quijote; V.
Alecsandri – Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provincie; I.L. Caragiale
– O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale
carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, Despre cometă;
I. Creangă – Povestea lui Harap Alb, Amintiri din copilărie.
Fantasticul, categorie estetică ce se caracterizează prin miraculos,
fantezie. Realul se îmbină cu supranaturalul. Ca particularităţi
subliniem: schimbarea ritmului în succesiunea momentelor;

22
personajele sunt plăsmuite prin exagerare, tipicul capătă o altă
dimensiune.
Fabulosul reprezintă o categorie a fantasticului, care cultivă
enormul, incredibilul, ce desemnează ceva ce este legat de
domeniul fabulei, în sensul de poveste, de produs al imaginaţiei,
fiind în directă legătură cu irealul.
Exemple: I. Creangă - Poveştile; M. Eminescu – Sărmanul
Dionis, Făt-Frumos din lacrimă; V. Alecsandri – Legenda
ciocârliei; Mircea Eliade – Domnişoara Christina.
Absurdul, categorie estetică ce caracterizează dezacordul dintre
om şi mediul său social.
În mod curent, prin absurd se inţelege ceea ce vine in opoziţie cu
logicul. Termenul intră în corelaţie cu ideile de contradicţie,
paradox, antinomie. În literatură, absurdul vine din neputinţa
individului de a găsi un sens vieţii, legilor existenţei umane.
Absurdul (ca structură estetică) s-a manifestat, cu precădere, în
literatura secolului al XX-lea, deşi a apărut mai inainte.În literatura
română un precursor al absurdului este I.L.Caragiale. Urmuz şi, în
general,avangardiştii utilizează absurdul ca subminare a artisticului
convenţional. Eugen Ionescu, revendicându-se din Caragiale şi
Urmuz, a creat “teatrul absurd”, bazat pe automatismul verbal, pe
un limbaj confecţionat din clişee si plin de formule stereotipe,
toate simptome ale depersonalizării. În teatrul lui Eugen Ionescu
situaţiile paradoxale, la limita dintre coşmar şi realitate, precum şi
umorul negru, vin din textele lui Urmuz.
Exemple: Eugene Ionesco – Cântăreaţa cheală, Scaunele,
Victimile datoriei, Noul locatar, Regele moare, Rinocerii, Setea
şi foamea( drame); A. Camus – Mitul lui Sisif( eseu), Străinul,
Ciuma( romane), Neînţelegerea, Starea de asediu, Cei drepţi
( drame); F. Kafka – Procesul, Castelul, Jurnal intim( roman);
Sartre – Greaţa( roman), Muştele, Cu uşile închise, Diavolul şi
bunul Dumnezeu( drame).

23
 9. Genuri şi specii literare

Genul literar( fr. Genre litteraire, cf. Lat. Genus – neam, rasă, fel,
mod) este definit ca o categorie a teoriei literare care reuneşte
opere asemănătoare prin raportul dintre artist şi realitatea obiectivă
exprimată, prin modalitatea specifică de a înfăţişa omul, acţiunileşi
stările sale sufleteşti, prin specificul de structură compoziţională,
prin procedee artistice comune, devenite tradiţionale.
În teoria literaturii s-au încetăţenit, drept mijloace de expresie
artistică, trei genuri literare fundamentale: liric, epic, dramatic.
Teoria genurilor literare s-a constituit în epoca Renaşterii; are
caracter normativ. Boileau este cunoscut pentru teoria sa rigidă
asupra genurilor – susţinând puritatea, fixitatea, ierarhizarea.
Teoria modernă a genurilor, care se constituie în secolul al XIX-lea
de către romantici, a susţinut interferenţa între genuri, nelimitarea
numărului acestora, spargerea dogmelor în ceea ce priveşte
respectarea anumitor norme.
Evoluţia genurilor în contemporaneitate înscrie tendimţe noi: teatru
epic, poemul liric, tragicomedia ca forme noi de expresie.
Fiecare gen literar are un mod de expresie artistica propriu,
împlicând aspectele de : compoziţie, vocabular, sintaxă, figuri de
stil.
Specia literară( lat. Species, specie şi lat. Litterarius, derivat din
littera, slovă) defineşte subdiviziunea unui gen literar.
Alte genuri incluse în literatură: genul oratoric, genul istoric,
genul didactic, genul epistolar. Acestea sunt considerate astăzi ca
genuri de graniţă între literar şi nonliterar.

24
 Speciile fundamentale ale genurilor literare

I. Genul liric cuprinde:

1. Lirica orală( populară), cu speciile : doina( de dor, de jale, de
voinicie, de cătănie, de înstrăinare etc.); cântecul( haiducesc, de
leagăn, ritual, de muncă, al obiceiurilor, al miresei, bocetului, de
lume); ghicitoarea, strigătura, proverbul, zicătoarea.
2. Lirica scrisă( cultă), cu speciile: elegia(specie a poeziei lirice,
este caracterizată prin exprimarea unor sentimente de tristeţe, de
regret, de melancolie), oda, pastelul( este specia liricii peisagiste
în care se descrie un aspest di natură, prin intermediulcăruia sunt
exprimate sentimentele poetului), idila, cântecul, meditaţia,
imnul, satira(este specia genuluiliric în care se ridiculizează ori se
condamnă, cu dispreţ şi indignare, aspecte negativeale caracterului
omenesc sau ale societăţii, moravuri, concepţii, persoane, chiar
opere literare), pamfletul, epigrama. Poezii cu formă fixă:
sonetul(poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri, în general
din două catrene şi două terţete, catrenele având rimă
îmbrăţişată,iar terţetele – rimă liberă variată), rondelul,
madrigalul, glosa, gazelul etc.

II. Genul epic

1. Oral( popular): în versuri: balada(poezie epică cu caracter

legendar narativ, balada denumea iniţial în Evul Mediu occidental,
o poezie cu formă fixă care se cânta în timpul unui dans. Ea poate
fi de două feluri: populară şi cultă), legenda; în proză:
legenda( este o specie a genului epic, în versuri sau în proză care
prezintă într-un amestec de adevăr şi ficţiune viziunea
poporului( autorului) despre originea unui obiect/ monument
istoric, a unui ţinut, a unei fiinţe sau despre faptele unor eroi),
basmul, snoava.

25
2. Scris( cult): în versuri: balada, poemul( specie a poeziei epice,
naraţiune în versuri mai dezvoltată decât balada, cuprinzând o suită
de episoade, cu personaje mai multe, însuflţite de sentimente
nobile şi cu o intrigămai complicată), epopeea, legenda, fabula
( specie a genului epic, alegorică,în proză sau în versuri, în care
personajele sunt animale, plante sau obiecte personificate, şi din
care se desprinde o morală); în proză: anecdota, schiţa,
nuvela(este specia genului epic ,în proză, cu o acţiune mai puţin
dezvoltată decât a romanului, care urmăreşte un episod
semnificativ pentru destinul personajului/personajelor principale,
într-o naraţiune unitară), romanul( specie a genului epic, de
întindere mare, cu conţinut complex, care se desfăşoară de-a lungul
unei anumite perioade şi angajează mai multe personaje
presupunând un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi
analizei psihologice), reportajul, eseul, amintirea, memoriile,
jurnalul etc.

III. Genul dramatic

1. Oral(popular): vicleimul, irozii, jocurile cu măşti şi păpuşi

2. Scris(cult): tragedia( specia genului dramatic în versuri sau în
proză, bazată pe reprezentarea în formă literară a categoriilor
tragicului, înfăţişând personaje puternice, angajate în lupta cu forţe
care le depăşesc, conflictul fiind încheiat cu înfrângereasau
moartea lor), comedia( specia genului dramatic, în proză sau în
versuri, care evocă întâmplări, personaje, moravuri, într-o manieră
care stârneşte râsul, având de regulă un sfârşit fericit), drama( cea
mai răspândită specie a genului dramatic cu un conţinut grav, în
care se redă imaginea vieţii reale în datele ei contradictorii, în
conflicte puternice şi complexe, adesea într-un amestec de
elemente tragice şi comice), farsa, vodevilul, melodrama.

26
 Alte genuri şi specii

1. Genul oratoric: discursul(fr. Discours, lat. Discursus care

înseamnă a alerga încoace şi încolo) presupune expunere orală sau
în scris, a unei teme, în faţa unui auditoriu, cu scopul de a-l
convinge, de a-l emoţiona, de a obţine adeziunea acestuia în
sprijinul tezei de orator.
După specificul lor şi împrejurările în care sunt rostite, după scopul
urmărit, dicursurile sunt de mai multe feluri:
a) discursul politic- rostit într-o adunare publică sau în Parlament,
are ca obiect probleme de stat
b) discurs academic- rostit în cadrul Academiei sau al unei
societăţi literare, are un conţinut literar, ştiinţific, filosofic etc.
Forme ale discursului academic:
• discurs de recepţie- rostit de noul ales al unui for academic
sau ştiinţific, prin care işi manifestă satisfacţia de a face parte
din forul respectiv, dezvoltând apoi un subiect de specialitate
• răspuns la discursul de recepţie- rostit de preşedintele
Academiei, în care sunt prezentate meritele şi activitatea
noului ales
• memoriu academic- un studiu ştiinţific sau literar, care se
citeşte de un membru al Academiei în şedinţă publică
• rapotul academic-se face de un membru sau de secretarul
Academiei, din însărcinarea acesteia, în scopul premierii unei
cărţi
c) discursul religios
• predica- rostită în biserică de un cleric, prin care se
talmaceşte un adevăr bisericesc sau un pasaj din cărţile sfinte
• discursul funebru- evocare a unei persoane care a încetat din
viaţă

27
 • penegiricul- rostit nu la ceremonia înmormântării, ci cu
prilejul unei comemorări solemne, facută în memoria celui
dispărut
d) discursul ocazional-rostit în împrejurări diferite, cu subiecte din
cele mai variate domenii
e) discursul juridic-rostit în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu
scopul de a convinge că un fapt săvârşit de o persoană cade sau nu
cade sub incidenţa legii.

2. Genul istoric : amintirea, memoriul, biografia, curriculum

vitae(ansamblul de informaţii prin care o persoană, care aspiră la o
bursă ori candidează la un post, se face cunoscută), monografia,
cronica şi istoria.
3. Genul didactic : poemul didactic, fabula, proverbul, snoava,
ghicitoarea.
Exemple : Munci şi zile, de Hesiod ; Georgicele, de Vergilius,
Artra poetică, de Boileau.
4. Genul epistolar : cuprinde scrieri care au particularităţi
comune, în funcţie de conţinut, de adresant, de scopul comunicării.
Termenul care defineşte gebul respectiv este scrisoarea –
comunicare trimisă cuiva prin poşstă sau prin alt intermediar.

28
 10. Curente culturale şi literare

Curentul literar( fr. Courant litteraire) sau artistic este definit ca o

mişcare literară sau artistică ce reuneşte un număr de scriitori sau
artişti, pe baza unor sensibilităţi comune, a unui program estetic
relativ asemănător.
Trăsăturile caracteristice : programe, teme, stil, specii literare,
structură tipologică, tip estetic.
Interferenţele – continuitatea activităţii de creaţie în curente
diferite, ceea ce face dificilă încadrarea, cu stricteţe, a scriitorilor.
Perioada de maturizare a curentului se anticipează în acest caz ; în
formula termenului ce foloseşte prefixul pre – preromantism,
preclasicism – sau, dacă se continuă după stingerea curentului, se
apelează la prefixul neo – neoclasicism, neoromantism.
Mai greu se poate vorbi de unicitatea, singularizarea unui scriitor
în ceea ce priveşte naşterea unui curent literar. Adrian Marino face
deosebirea, în Dicţionar de idei literare, între curent şi mişcare
literară, primul implicând grupări mai mari de scriitori pe baza
unui program estetic, pe când mişcarea literară poate denumiorice
tendinţă, presupunând asocieri de scriitori( de mai mică amploare).
In evoluţia istorică a culturii şi a literaturii se pot identifica mai
multe curente : umanismul, clasicismul, romantismul, realismul,
naturalismul, parnasianismul, simbolismul, dadaismul,
expresionismul, impresionismul etc.

29
 Umanismul( fr. Humanisme, cf. Lat. Homo – om)
Mişcare culturală, cunoscută sub numele de Renaştere sau
Umanism, care s-a manifestat în secolele XIV – XV şi XVI, mai
întâi în Italia şi apoi în întreaga Europă.
Interes pentru ştiinţă, artă, pentru dezvoltarea armonioasă a
spiritului uman, pentru eliberarea fiinţei de orice constrângeri şi
manifestarea multilaterală.
Redescoperă filosofia antică, grecească, latină, precum şi limbile
respective. Se dezvoltă : filosofia, filologia, literatura, pictura,
sculptura, arhitectura, astronnomia. Se manifestă încrederea în
raţiune, în valorile modelatoare ale culturii ; armonie între om şi
natură. În lupta împotriva dogmatismului, Giordano Bruno a fost
ars pe rug ca eretic.
Reprezentanţi – în cultura universală : F. Petrarca, G. Bocaccio,
Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonaroti
– Italia ; F. Rabelais, P. Ronsard – Franţa ; Martin Luther –
Germania ; Thomas Morus, W. Shalespeare – Anglia ; Erasmus din
Rotterdam, supranumit „prinţul umanismului” – Ţările de Jos. În
cultura română: Nicolaus Olahus – Transilvania, Voievozii
Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu;
Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Simion Ştefan, Dosoftei, Antim
Ivireanul, Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin
Cantacuzino, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir. Ideile susţinute de
cronicari: etnogeneza românească( originea română, unitatea şi
continuitatea poporului nostru); lupta pentru independenţă
naţională; reflecţia filosofică asupra condiţiei omului – M.
Costin, Viaţa lumii – tema fortuna labilis – fragilitatea fiinţei
umane.
Permanenţe ale umanismului în cultura română, după secolul al
XVIII-lea: I.H. Rădulescu, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Bogdan
Petriceicu Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan,

30
G. Călinescu.

Clasicismul( fr. Classicisme , lat. Classices)

Termenul comportă sensuri largi, exprimând o atitudine estetică
fundamentală ce se caracterizează prin tendinţa de a observa
fenomenele în contextul universului şi de a le închega într-un
sistem proporţional şi armonios, corespunzător frumosului şi
concordant cu norme raţionale care impun tipuri model,
perfecţiunea, idealul.
Curentul se defineşte ca o mişcare artistică şi literară care
promovează ideile de echilibru şi armonie fiinţei umane, constituie
în modele durabile şi care se pot regăsi în timp. De aici întoarcerea
la antichitatea greacă şi latină. Sunt relevante sculpturile lui Fidias
( care a condus şi lucrările de pe Acropola Atenei), arhitectura
clădirilor din Grecia, tragediile lui Eschil, Sofocle, Euripide,
Artele poetice ale lui Aristotel şi Horaţiu etc.
Curentul clasicismului este definit ca atitudine estetică
fundamentală de observare şi realizare a unui sistem armonios,
stabil, proporţional, dominat de elementele frumosului, în
concordanţă cu norme specifice( cele trei unităţi în dramaturgie)şi
care tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin al perfecţiunii
formelor. A apărut în Franţa, în secolul al XVII-lea( înaintea
iluminismului), extinzându-se în întreaga Europă. S-a manifestat în
toate artele – literatură, pictură, muzică, arhitectură.
Trăsături: regula celor trei unităţi în dramaturgie( loc, timp,
acţiune); puritatea genurilor şi a speciilor literare; întâietatea
raţiunii; imitarea modelelor greco-romane; cultul pentru adevăr şi
natural( în literatură), înfrumuseţarea şi înnobilarea naturii( în
pictură); promovarea virtuţii – propunând un tip de om
multilateral, complet( tip social – nu excepţional, unic – un model);
natura se subordonează idealului uman – caracter moralizator.
Cultivă trăsături distincte – curajul, vitejia, generozitatea sau
laşitatea, avariţia, naivitatea.
Puritatea stilului, sobrietatea, stil înalt, nu amestecul de stiluri.

31
Prin extensiune, termenul se foloseşte şi pentru a denumi
perfecţiunea, armonia.
Reprezentanţi: în literatura universală: P. Corneille, J. Racine,
Moliere, Boileau, La Fontaine, La Bruyere, în Franţa.
În literatura română – secolul XVIII-lea şi al XIX-lea, îndeosebi:
elemente în Ţiganiada de I.Budai – Deleanu, M. Eminescu, I.
Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici – perioadamarilor clasici. Se
manifestă predilecţie pentru speciile: odă, epigramă, idilă, rondel,
epistolă, satiră, fabulă, comedie etc.

Iluminismul( it. Iluminismo)

Este o mişcare filosofică, ştiinţifică, estetică, literară care s-a
manifestat în Europa – în secolul al XVIII-lea, cunoscută şi sub
numele de epoca luminilor sau luminism. Ţările unde s-a
manifestat mai întâi sunt Anglia şi Franţa.
Începutul se leagă de anul 1688 – când se votează în Parlamentul
Angliei Declaraţia Drepturilor, care punea la bază libertatea şi
dreptul oamenilor.
În Franţa, iluminismul va cunoaşte împliniri deosebite prin
realizarea strălucitei lucrări de sinteză – filosofică, estetică şi
social-politică - Enciclopedia, la care au colaborat personalităţi
ale culturii universale: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot,
d’Holbach, Helvetius etc.
Trăsături: raţionalismul, spiritul laic, toleranţă religioasă,
emanciparea prin cultură şi educaţie a poporului.
Se pun în circulaţie concepte ca: egalitatea şi dreptul natural,
suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin monarhia
luminată – republica( Monarhul un om luminat – filosof, pentru a
armoniza interesele claselor).
Reprezentanţi: în cultura universală: Franţa: Montesquieu
(Scrisori persane), Voltaire( Brutus, Zadig, Candid), Diderot
( Cugetări filosofice, Nepotul lui Rameau etc.), Beaumarchais
( Bărbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro); Anglia: Daniel Defoe

32
( Robinson Crusoe), J. Swift( Călătoriile lui Gulliver);
Germania: Lessing( Laokoon, drama Nathan înţeleptul etc.);
Italia: Carlo Goldoni( Bădăranii, Hangiţa etc.); Rusia: Radişcev(
Călătoriile de la Petersburg la Moscova).
În literatura română: Şcoala Ardeleană - Samuil Micu, Petru
Maior, Gh. Şincai, I. Budai Deleanu; mişcare politică( drepturile
românilor în Transilvania), ideologică( lucrări istorice, filosofice,
unitatea, originea română, continuitatea poporului şi a limbii
române); culturală( înfiinţarea de şcoli, manuale, cărţi); literară
( Ţiganiada – I. Budai Deleanu). În Ţara Românească: Gh.
Lazăr, Dinicu Golescu. În Moldova: Gh. Asachi.

Romantismul( fr. Romantisme)

Termenul comportă sensuri largi, diferite, în concordanţă cu scopul
urmărit, afirmându-se ca o reacţie faţă de clasicism. El exprimă
atitudinea estetică caracterizată prin relevarea aspectelor concrete,
istorice – opuse tipurilor eterne şi abstracte ale clasicismului. Se
afirmă factorul emoţional, al imaginaţiei, al sensibilităţii, al
subiectivităţii, al spontaneităţii, cu tendinţa de evaziune în vis, în
trecut, în exotism.
Romantismul se constituie ca mişcare artistică la sfârşitul secolului
al XVIII-lea în Anglia şi Germania, iar în secolul al XIX-lea în
Franţa. S-a extins în toată Europaşi aproape în toatea ţările lumii.
Curentul a fost anticipat de preromantism. A afirmat specificul
naţional, mai ales în Anglia, Germania, Italia.
Caracteristici : introduce noi categorii estetice – urâtul,
grotescul, macabrul, fantasticul ; aspiraţia spre originalitate,
libertatea formelor. Se introduc noi specii: drama romantică,
meditaţia, poemul filosofic, nuvela istorică; se fac inovaţii
prozodice; primatul subiectivismului, al pasiunii, al fanteziei în
genul liric; cultivarea specificului naţional, prin istorie, folclor,
natură etc.; folosirea antitezei – în structura poeziei şi în
conceperea personajelor; îmbogăţirea limbii literare, prin
includerea limbii populare, a arhaismelor, a regionalismelor, a

33
argoului etc.; împrejurări excepţionale, personaje excepţionale.
Reprezentanţi – în literatura universală: V. Hugo – care publică
Prefaţa la drama Cromwell( 1827) – considerată ca un manifest al
romantismului european; Lamartine, Vigny, Musset, G. de Nerval
( literatura franceză); Schiller, Heine, Grimm( lit. germană);
Byron, Shelley, Keats, Scott( lit. engleză); Manzoni, Leopardi( lit.
italiană); Puşchin, Lermontov( lit. rusă).
În literatura română: cunoaşte trei etape: 1) preromantismul,
romantismul, postromantismul; preromantismul scriitorilor de
la 1848( 1830-1860) – romantism vizionar, patriotic: I.H.
Rădulescu, V. Cârlova, N. Bălcescu, C. Negruzzi, M.
Kogălniceanu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Russo, Andrei
Mureşanu, Al. Odobescu, B.P. Haşdeu; 2) romantismul
eminescian - considerat şi ac ultima etapă a romantismului
universal; 3) romantismul posteminescian identificabil în
curentele: simbolism( Al. Macedonski), sămănătorism( O. Goga,
Şt.O. Iosif, B. Şt. Delavrancea).
Ecouri ale romantismului se regăsesc şi în etapele literaturii de
până astăzi.
În artele plastice: Delacroix, Gros, Deveria, Rude, Turner etc.; la
noi – C.D. Rosenthal, Th. Aman, N. Grigorescu( creaţia de
tinereţe).
În muzică: Schubert, Schumann, Brahms, Chopin, Ceaikovski,
Verdi, Wagner, Berlioz, Paganini, Liszt, Weber, Bruckner, G.
Mahler, R. Strauss – au reprezentat şi postromantismul. Apar liedul
şi drama muzicală wagneriană.
Romantismul poate fi considerat unul din curentele largi
reprezentate în cultura universală.

34
 Realism( fr. Relisme – real)
Termenul denumeşte concepţia artistică, literară care are ca
preocupare reprezentarea obiectivă, veridică a realităţii. A apărut
în Franţa, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca o reacţie
antiromantică. A fost folosit pentru prima dată în 1850 – aplicat cu
înţeles modern la pictura lui Gustave Courbet, iar în 1857 de
romancierul Jules Hussan( Champfleury) considerat şi teoreticianul
realismului.
Cracteristici: obiectivitatea, tipicul( împrejurări tipice, personaje
tipice), tendinţă critică; personaje realiste, complexe – arivistul,
sceleratul, inocentul; lipsa idealizării, stil sobru, impersonal.
Reprezentanţi – în literatura universală: Balzac, Merimee,
Stendhal, Thackeray, Flaubert, Ch. Dickens, Tolstoi, Dostoievski,
Ibsen, Gogol.
În literatura română: Nicolae Filimon, I. Creangă, I.L. Caragiale,
Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda etc.

Naturalism( fr. Naturalisme – lat. Naturalis, natural)

Curent literar constituit în Franţa, ca o prelungire a
realismului( între 1860-1880), sub influenţele lui Flaubert şi ale
pozitivismului lui Taine, răspândit în toate ţările lumii. Teoretizat
de de E. Zola în Romanul experimental – 1880.
Caracteristici : foloseşte metodele de investigare proprii ştiinţelor
exacte ; observaţia minuţioasă, reproducerea totală a realităţii – a
naturii umane primare ; ereditatea şi mediul - personajul în relaţie
cu ereditatea bolii, instincte, aspecte sumbre, crude ; utilizarea
tuturor domeniilor limbajului.
Reprezentanţi – în literatura universală : E. Zola, Guy de
Maupassant, A. Daudet, Martin du Gard( Franţa), G. Hauptmann
( Germania) ; Th. Dreiser( America).
In literatura română : I.L . Caragiale, B. Şt. Delavrancea, L.
Rebreanu.

35
 Parnasianismul( fr. Parnassien – Parnas, munte în Focida,
consacrat lui Apolo şi muzelor din mitologia greacă)
Curentul defineşte mişcarea literară apărută în Franţa, la mijlocul
secolului al XIX-lea(1850-1870), ca o reacţie faţă de romantism.
Numele este dat de publicaţia antologică Parnasul contemporan
( Le Parnasse contemporain) – 3 volume( 1866-1876).
Particularităţi : construcţie savantă, impersonală, obiectivă,
imagism rafinat, virtuozitatea formei, poezie picturală, rece,
subiectivitatea fiind aproape redusă ; corectitudinea versului,
sonorităţile cuvintelor, bogăţia şi raritatea rimelor. Primind
perfecţiunea, se va cultiva, cu precădere, poezia cu formă fixă –
sonetul, rondelul.
Promotorii curentului : Th. Gautier, Leconte de Lisle, considerat
şi şeful şcolii parnasiene prin Poemele antice( 1852), Ch.
Baudelaire, Th. De Banville, J.M. Heredia.
In literatura română : Iuliu Cezar Săvescu, Şt. Petică, Al.
Macedonski – volumele :Excelsior, Flori sacre, Poema
rondelurilor – apărut postum. T. Vianu vorbeşte de o etapă
parnasiană şi în poezia lui Ion Barbu.

Simbolism( fr. Symbolisme)

Curent literar-artistic constituit în Franţa la sfârşitul secolului al
XIX-lea, ca o reacţie faţă de parnasianism.
Poetul francez Jean Moreas, prin articolul manifest Le
Symbolisme, statuează numele curentului, înlocuind denumirea de
decadentism.
Charles Baudelaire este considerat precursorul simbolismului
francez, prin poemul Corespunderi. Versurile din Florile răului
(Les fleures du mal) exprimă drama omului modern apăsat de
„spleen”, obsedat de ideea morţii. Cultivă forţa de sugestie,
armonia, sinestezia – „Parfum, culoare, sunet, se-ngână şi-şi
răspund...” Apelează la corespondenţele între eul poetului( univers
mic) şi lume( univers mare).

36
Caracteristici: recurge la valenţele muzicale ale cuvântului –
cadenţă, ritm lăuntric, repetiţii, refrene, armonii; foloseşte
simboluri noi, inventate de fantezia poetică; preferinţă pentru
imagini vagi, fără contur; cultivă versul liber; investighează zone
tematice noi, specifice oraşului tentacular – taverna, spleenul,
nevrozele, nostalgia plecărilor, meancoliile autumnale, obsesia
culorilor – alb, violet, a unor instrumente – ale căror sunete
exprimă stări sufleteşti; motivele singurătăţii, al evadării, al ploii.
Respinge retorismul romantic şi naturalismul.
Reprezentanţi: în literatura universală: Stephan Mallarme,
Arthur Rimbaud, Tristan Corbiere, Paul Verlaine, Rene Ghil, Jules
Laorgue( Franţa); E. Verhaeren, St. George, Rilke, G. Trakl –
scriiori de limbă germană( Germania şi Austria); Yeats, Thomson,
Hopkins, F.M. Ford, T.S. Elliot, E. Pound( de limbă engleză);
Block, Bielâi, Esenin, B. Pasternak, Ana Ahmatova( literatura
rusă); Pascali, Ungaretti, Montale( literatura italiană); Ady Endre
( Ungaria); R. Dario, Lorca – parţial – (literatura spaniolă).
În literatura română – precursor poate fi considerat şi M.
Eminescu. Etape : 1) teoretică-estetică – Al. Macedonski – Poezia
viitorului( 1892); Despre logica poeziei(1880); Arta
versurilor(1881); 2) experienţe şi căutări; 3) plenitudine( G.
Bacovia); 4) declinul( 1914 – 1920).
Scriitori: D. Anghel, Şt. Petică, M. Cruceanu, Traian Demetrescu,
I. Minulescu, D. Iacobescu, G. Bacovia etc.; Arghezi, Pillat,
A. Maniu, I. Vinea – poezie cu elemente simboliste.
Termenul se foloseşte şi în sintagma simbolism fonetic – structura
fonetică a unor cuvinte prin care se sugerează noţiunea – cheie, o
anumită atitudine – semnificaţie – valoare onomatopeică, eufonică.

11. Figuri de stil

37
Procedeu prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau
construcţia gramaticală pentru a sugera imagini. Pentru acest
termen se mai foloseşte şi cel de trop.

Figura de Definiţia exemple

stil
0 1 2
Alegorie Alcătuită dintr-o înşiruire „ Să le spui curat
de metafore, personificări, Că m-am insurat
comparaţii, formând o C-o mândră
imagine unitară prin care crăiasă
poetul sugerează noţiuni A lumii mireasă.”
abstracte, prin intermediul ( Mioriţa)
faptelor şi al lucrurilor
concrete.
Aliteraţie Repetarea unui sunet sau a „ Vâjâind ca vijelia
unui grup de sunete, de şi ca plesnetul de
obicei din rădăcina ploaie ...
cuvintelor, cu efect Urlă câmpul şi
eufonic, imitativ, expresiv de tropot şi de
( onomatopeic) strigăt de bătaie.”
( Mihai
Eminescu)
Anacolut Construcţie gramaticală „ Eu,
eronată constând în lipsa dom’judecător,
de legătură între începutul reclam, pardon,
şi sfârşitul unei idei sau în onoarea mea, care
întreruperea construcţiei m-a-njurat, şi
sintactice începute şi clondirul cu trei
continuarea frazei cu altă chile mastică prima,
construcţie. În operele care venisem
literare, anacolutul este tomn’atunci cu birja

38
 folosit ca mijloc de ( ...)”.
caracterizare a unor ( I.L. Caragiale)
personaje.
Anafora Repetarea unui cuvânt sau „ Doină zic, doină
a mai multor cuvinte, suspin,
versuri, propoziţii, fraze. În Tot cu doina mă
poezia populară procedeul mai ţin,
este frecvent – contribuind Doină zic, doină
la sublinierea ideii poetice, şoptesc,
la realizarea unor simetrii. Tot cu doina
vieţuiesc.”
( Doina)
„ Trebuie să
mergem înainte(...)
Trebuie ca prin
cultură să ridicăm
pe ţăranul român”.
( M.
Kogălniceanu)
Antifraza Folosirea unui cuvânt sau a „ Tipătescu( care a
unei expresii cu sens tot bătut din călcâi
ironic, contrar adevăratului cu impacienţă,
sens. Reprezintă o formă coboară încet, rar şi
atenuată a ironiei. cu dinţii strânşi).
- Iubite şi stimabile
Caţavencu, nu
înţeleg pentru ce
între doi bărbaţi, cu
oarecare pretenţie
de seriozitate, să
mai încapă astfel de
meşteşuguri şi de
rafinării de
maniere...”
( I.L. Caragiale)

39
Antiteza Opoziţia dintre două „ Ea un înger ce se
cuvinte, fapte, personaje, roagă
idei, situaţii, menite să se El un demon ce
reliefeze reciproc. visează;
Ea o inimă de
aur – El un suflet
apostat.
( M. Eminescu)
Antonomază Înlocuieşte un nume „ Bardul de la
propriu de persoană cu Mirceşti” în loc de
unul comun „ Alecsandri”
( tratat ca nume propriu) „un Mecena” în loc
sau un nume comun cu de „ un protector al
unul propriu( tratat ca artelor”
nume comun)
Apocopa Suprimarea unui sunet „ ... zidul se suia
vocalic sau a unei întregi Şi o cuprindea
silabe, fără să se schimbe Pân’ la gleznişoare,
sensul cuvântului. Pân’ la pulpişoare,
Pân’ la costişoare
Dar ea vai de ea,
Tot mereu
plângea..”
( Monastirea
Argeşului)
Apostrofa Folosită în retorică şi în „Dar de ne-om
creaţia literară prin care prăpădi cu toţii,
oratorul sau autorul îşi Tu Oltule, să ne
întrerupe firul expunerii, răzbuni.”
pentru ca, stăpânit de un ( O. Goga)
sentiment puternic, să se „Cum nu vii tu,
adreseze unor fiinţe sau Ţepeş Doamne, ca
lucruri personificate, cu o punînd mîna pe ei, /
întrebare, cu o exclamţie Să-i împarţi în două
ori cu o afirmaţie cete: în smintiţi şi

40
 sentenţioasă. în mişei...?”
( M. Eminescu)
Asindeton Suprimarea conjuncţiilor „Tropotă copitele,
copulative dintre părţile Pulberea o scurmă,
der propoziţie sau dintre Turcii-şi pierd
propoziţiile unei fraze; săritele
asigură rapiditate, Alungaţi din urmă.”
vioiciune, ritm precipitat. ( Şt. O. Iosif)
Comparaţie Alăturarea a doi termeni, „Atât de fragedă te
cu scopul de a li se releva – asameni
trăsăturile. Notele Cu floarea albă de
asemănătoare trebuie să fie cireş.”
surprinzătoare, ca să ( M. Eminescu)
asigure noutatea şi puterea
sugestivă a comparaţiei.
Conversie Inversarea termenilor într- „Femeie între stele
o propoziţie sau frază, fără şi stea între femei.”
modificarea înţelesului ( M. Eminescu)
acestora.
Corespondenţă Legătură, raport între „A negru, E alb, I
lucruri, fenomene, senzaţii roşu, U verde, O de
– concordanţă, armonie, azur...”
analogii. Poeţii simbolişti ( Arthur Rimbaud)
folosesc mult
corespondenţele.
Elipsa Scurtarea exprimării, prin Trahanache: „- Ce
suprimarea unui termen sânteţi d-voastră,
care a fost puţin mai mă rog?( sânteţi)
înainte. Procedeu uzual în Vagabonzi? Nu!
limba vorbită şi scrisă. ( sunteţi) Zavragii?
Nu!...(sunteţi)
Căuzaşi?”
( I.L. Caragiale)
Enumeraţie Înşiruirea unor termeni de „Prin foc, prin
acelaşi fel, care conduce la spăngi, prin glonţ,

41
 amplicarea ideii exprimate. prin fum,
Prin mii de
baionete.”
( V. Alecsandri)
Epifonema Exclamaţie sentenţioasă „Rosteşte lin, în
care încheie un discurs, o clipe cadenţate,
judecată, o naraţiune. Se Nu-nvie morţii, e-n
deosebeşte de sentinţă prin zadar, copile!”
faptul că ea poate fi ( M. Eminescu)
folosită izolat, iar
epifonema numai la
sfârşitul unui context.
Epitet Determinarea unui „Din dalb iatac de
substantiv sau verb foişor
printr-un adjectiv, adverb Ieşi Zamfira-n mers
etc. Menit să exprime acele isteţ,
însuşiri ale obiectului care Frumoasă ca un
înfăţişează imaginea lui, gând răzleţ
aşa cum se reflectă în Cu trupu-nalt, cu
simţirea şi fantezia părul creţ,
scriitorului. Cu pas uşor.”
( G. Coşbuc)
Eufemism Potenţarea prin perifrază „Zici adesea de una
sau substituire a unei ajunsă în vârsta
expresii cu sens dur, cuvioasă
jignitor sau obscen. Se Că atestatul vremii
aseamănă cu ironia. nu va să-l
primească.”
( Gr. Alexandrescu)
Gradaţie Trecerea treptată, Gradaţie
crescândă sau ascendentă:
descrescândă, de la o idee „Şi-aprinde lângă
la alta şi prin care se Argeş luleaua şi
urmăreşte scoaterea în văpaia,
evidenţă a ideii sau Din pipă încă-i

42
 nuanţarea exprimării. arde, ajuns pe
Himalaia,
Şi pâinea coaptă -
acasă , într-un
cuptor domol,
I-o gustă pinguinii
tot proaspătă, la pol
Şi, în sfârşit,
urmaşul lui
Prometeu, el, omul,
A prins şi taina
mare a tainelor,
atomul.”
( T. Arghezi)
Gradaţie
descendentă:
„Dar din ce în ce
s-alină
Toate zgomotele-n
sat,
Muncitorii s-au
culcat.
Liniştea-i acum
deplină
Ş-a-nnoptat.”
( G. Coşbuc)
Hiperbolă Exagerarea, mărirea sau „...Şi pe oasele lor
micşorarea trăsăturilor unei s-au aşezat şi stă tot
fiinţe, ale unui lucru, pământul Moldovei,
fenomen sau eveniment, ca pe umerii unor
pentru a-i impresiona pe uriaşi!”
cititori. (B.Şt. Delavrancea)
Imprecaţie Se exprimă, sub formă de „Afurisit să fie
blestem, dorinţa pedepsirii câneriul de vornic,
unei persoane. şi cum au ars el

43
 inima unei mame,
să-i ardă inima
sfântul Foca de
astăzi(...)”
( Ion Creangă)
Interogaţie Adresarea unei întrebări „Căci, întreb, la ce-
retorică ( sau o serie de întrebări) al am începe să
cărei răspuns nu se încercăm în luptă
aşteaptă. dreaptă/ A turna în
formă nouă limba
veche şi-nţeleaptă.”
( M. Eminescu)
Inversiune Schimbarea topicii „Peste vârfuri trece
obişnuite a cuvintelor, în lună,
propoziţie sau frază. Codru-şi bate
frunza lin,
Dintre ramuri de
arin
Melancolic cornul
sună.”
( M. Eminescu)
Invectivă Exprimare violentă, „Prea v-aţi arătat
apostrofă necruţătoare la arama, sfâşiind
adresa unei persoane etc. această ţară,
Prea făcurăţi
neamul nostru de
ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc
de limbă, de
străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-
odată ce sunteţi –
nişte mişei.”
( M. Eminescu)
Invocaţie Adresarea către un „Cum nu vii tu,

44
retorică personaj absent sau Ţepeş Doamne, ca
imaginar. Invocarea punând mâna pe ei,
muzei( Homer, Vergiliu, Să-i împarţi în două
I. Budai-Deleanu) cete: în smintiţi şi
în mişei.”
( M. Eminescu)
Metafora Trecerea de la sensul „Şi cum sub bolta
obişnuit al unui cuvânt la lui aprinsă,
alt sens, prin intermediul În smalţ de fulgere
unei comparaţii albastre,
subînţelese. Încheagă-şi glasul
de aramă:
Cântarea pătimirii
noastre.”
( O. Goga)
„Noapte întreagă,
Dănţuiesc stele în
iarbă.” (L. Blaga)
Metonimie Se exprimă cauta prin „Minciuna stă cu
efect, efectul prin cauză, regele la masă.”
conţinutul prin obiectul ( Al. Vlahuţă)
care îl conţine, abstractul „Şi-a fost de veste
prin concret, autorul în lumea plină
locul operei, obiectul Că steagul turcului
posedat în locul se-nchină.”
posesorului, pluralul prin ( G. Coşbuc)
singular.
Onomatopee Se imită prin elementele „Iar din plosca ei de
sonore ale unui cuvânt guşă
anumite sunete din natură De mătuşă
şi se creează armonie Un tăios, un aspru:
imitativă. hârrş...!”
( Ion Barbu)
Personificare Se atribuie fiinţelor „Împărat slăvit e
necuvântătoare, lucrurilor, codrul, neamuri mii

45
 elementelor naturii, unor îi cresc sub poale.”
idei abstracte, însuşiri sau ( M. Eminescu)
manifestări ale omului.
Repetiţie Folosirea de mai multe ori „Dormeau adânc
a aceluiali cuvânt sau a sicriele de plumb,
mai multor cuvinte, spre a Şi flori de plumb şi
întări o idee sau o expresie. funerar vestmânt...
Stam singur în
cavou.... şi era
vânt...
Şi-i atârnau aripile
de plumb...”
( G. Bacovia)

12. Elemente de prozodie

Reguli de versificaţie

Prozodia este acea parte a poeticii care studiază versificaţia şi

normele ei sub raportul structurării versurilor şi al numărului de
accente sau al lungimii silabelor unui vers.

Elemente de versificaţie

Denumirea Definiţia Exemple

0 1 2
Vers sau stih Unitate prozodică formată Ion Pillat: Poeme
dintr-unul sau mai multe într-un vers:

46
 cuvinte potrivit unor reguli „Un singur nai, dar
de rimă, ritm, măsură; un câte ecouri în
rând dintr-o poezie. păduri.”
Versul poate fi: ( Naiul)
a – Metric – bazat pe „ Viaţa-i fum – dar
cantitatea silabelor, ca în fumul căminului ţi-e
poezia greacă şi latină; drag.”
b – Ritmic, de accent, ca în ( Fumul)
poezia română, germană;
c – Silabic – după numărul
silabelor, ca în poezia
franceză.
Pe lângă versul clasic, în
literatură se mai pot
identifica: versul alb, care
nu are rimă; versul liber, a
cărui măsură variază în
cuprinsul aceleiaşi poezii.

Emistih Una din cele două jumătăţi „Ale turnurilor

ale unui vers, separate prin umbre/ - peste unde
cezură. stau culcate.”
( Gr. Alexandrescu)
Cezură Pauză folosită de obicei la „Sara pe deal/
mijlocul unui vers mai buciumul sună cu
lung. jale.”
( M. Eminescu)
Hexametru Vers alcătuit din şase „Cântă zeiţă mânia
unităţi metrice, dactili sau ce-aprinse pe-Ahil
spondei. Peleianul.”
( Homer)
Endecasilab Vers alcătuit din „În sufletul român
unsprezece silabe cu ritm adânc răsună.”
iambic. ( M. Codreanu)

47
Strofă Grupare de versuri „A fost odată ca-n
( în număr variabil), în poveşti
general despărţită prin A fost ca niciodată
spaţiu grafic de alte unităţi Din rude mari
de acelaşi fel. împărăteşti
O prea frumoasă
fată.”
( M. Eminescu)
Distih Stofă alcătuită din două „Iubirea noastră a
versuri. murit aici,
Tu frunză cazi, tu
creangă te ridici...”
( T. Arghezi)
Terţină Strofă alcătuită din trei „Aş vrea să cânt,
versuri. să-mbrac în mândre
rime
Norocul rar ce-n
cântec nu încape
Că nu e vers pe lume
să-l exprime.”
( Şt.O. Iosif)
Catren Strofă alcătuită din patru „Fă-te, suflete, copil
versuri. Şi strecoarăte tiptil
Prin porumb cu moţ
şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai
bucuri.”
( T. Arghezi)
Refren Cuvânt, vers sau grupare de „Veniţi:
versuri repetate după privighetoarea cântă,
fiecare strofă, spre a întări o şi liliacul e-nflorit...”
anumită idee sau un anumit ( Al. Macedonski)
efect artistic.
Măsura Numărul silabelor dintr-un „Doină, doină cântic
vers. dulce.” ( 8 silabe)

48
 ( Doina)
Metru Unitate ritmică alcătuită din Vezi: iamb, dactil,
(picior silabe accentuate şi amfibrah, anapest
metric) naeccentuate, care asigură etc.
cadenţa sau ritmul.
Principalele picioare
metrice sunt: troheul
( format dintr-o silabă
accentuată şi una
neaccentuată); iambul
( o silabă neaccentuată şi
una accentuată); dactilul
( trei silabe – prima
accentuată, următoarele
două neaccentuate);
amfibrahul( trei silabe – o
silabă accentuată între două
silabe neaccentuate);
anapestul( două silabe
neaccentuate şi una
accentuată).
Accent Pronunţarea mai apăsată a „Venea un om cu
unei silabe sau a unui jale zicând în gândul
cuvânt dintr-un grup lui.”
sintactic, silaba accentuată ( V. Alecsandri)
susţinând unitatea
cuvântului.
Rimă Procedeu poetic care constă „Şi gândirea mea
în potrivirea versurilor în furată se tot
silabele lor finale, începând duce-ncet la vale
cu ultima silabă accentuată. Cu cel râu care-n
veci curge, făr-a se
opri din cale.”
( V .Alecsandri)
Monorimă Repetarea aceleiaşi rime la „Peste vârf de

49
 sfârşitul mai multor versuri rămurele
succesive. Trec în stoluri
rândunele,
Ducând gândurile
mele
Şi norocul meu cu
ele...”
( M. Eminescu)
Iamb Unitate metrică alcătuită „A fost/o-da/tă
din prima silabă - -´/ - -´/ -
neaccentuată, a doua ca-n/ po-veşti.”
accentuată.( - -´) -´ / - -´
( M. Eminescu)
Troheu Unitate metrică formată din „Doi-nă,/ doi-nă,/
prima silabă accentuată şi -´ - / -´ - /
una neaccentuată. cân-tic/ dul-ce”
( -´ - ) -´ - / -´ -
( Doina)
Dactil unitate metrică alcătuită din „Sa-re din/ sca-un
trei silabe, o silabă -´ - - -´ -
accentuată urmată de două în/da-tă, de/ mâ-nă
neaccentuate( -´ - -) şi - -´ - - -´ -
folosită în versurile ri/di-că moş/nea
pentametrice şi - -´ - - -´
hexametrice. -gul”
-
( Homer)
Amfibrah Unitate metrică în poezia „Săl-ba-te/cul vo-dă/
modernă realizată din o - -´ - - -´ -
silabă accentuată între două e-n za-le/ şi-n fier.”
silabe neaccentuate. - -´ - - -´
( G. Coşbuc)
Anapest unitate metrică alcătuită din „A-le tur/n-uri-
două silabe neaccentuate şi - - -´ / - -´

50
 una accentuată.( - - -´) lor/um-bre
- / -´ -
Pes/te un-de/Stau
-´ - -´ -/ -
cul-ca/te.”
-´ - -
Licenţă Nerespectarea de către unii „Meşterii grăbea,
scriitori a unor reguli Sforile-ntindea,
gramaticale, literare, topice, Locul măsura.”
determinată de anumite ( Monastirea
cerinţe de rimă, de ritm sau Argeşului)
de expresivitate artistică. „Se cobor la vale.”
( Mioriţa)

Bibilografie

• Limba şi literatura română pentru examele de

bacalaureat şi de admitere în facultăţi, autori prof. Dr.
Constanţa Bărboi, prof. Silvestru Boatcă, prof. Marieta
Popescu, editura Recif
• Limba şi literatura română pentru examenul de
bacalaureat, autori Aura Ilian, Ştefan M. Ilinca, editura
CuArt
• Literatura română pentru examenul de bacalaureat
Eseul, autori L. Paicu, M. Lazăr, editura Art
• Manual Limba şi literatura română, cls. A XI-A, autori
Eugen Simion, Florina Rogalski, Daniel Cristea-Enache,
editura Corint
• Manual Limba şi literatura română, cls. A X-A, autori
Nicolae Manolescu, George Ardeleanu, Matei Cerkez,
Dumitriţa Stoica, Ioana Triculescu, editura Sigma

51