ISTORIA ARMELOR CHIMICE

Prin arme chimice se înţeleg orice substanţe chimice toxice şi precursorii

lor care pot cauza moartea, incapacitatea permanentă sau temporară la om sau
la animale, precum şi muniţiile şi dispozitivele folosite pentru a provoca moartea
sau alte vătămări prin acţiunea toxică a substanţelor chimice sau orice
echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă cu
folosirea muniţiilor şi a dispozitivelor de mai sus (definiţia modernă)
Altfel spus, armele chimice au ca efect aducerea victimei în stare de
incapacitate sau, cel mai adesea, îi provoacă moartea, acţionând instantaneu
asupra organelor vitale.
Oamenii au folosit “arme chimice” cu mult timp înainte de epoca modernă.
De-a lungul mileniilor, în cadrul conflictelor sau războaielor, oamenii au
folosit diverse substante toxice, fie otrăvuri obţinute din plante sau minerale, cu
care la inceput şi-au uns sagetile sau săbiile aducătoare de moarte, iar mai tarziu
le-au folosit ca încărcătură pentru diverse dispozitive şi echipamente de luptă, fie
substanţe toxice sintetizate în laborator care au constituit încărcatura bombelor şi
rachetelor folosite în conflictele armate din secolele XIX-XX.
Astfel putem aminti câteva utilizări păstrate în paginile de istorie:

• În antichitate:
- otrăvirea puţurilor, apelor curgătoare cu diverse otrăvuri obţinute din
plante (ex: cornul secarei, plante din familia liliacee) în secolele VI – IV i.Ch. în
Asiria, Persia, Grecia;
- folosirea diverselor obiecte incendiare, gaze sulfuroase şi soluţii caustice
la asediul cetăţilor în timpul războiului peloponesiac (428-424 i.Ch.) şi în timpul
bătăliilor purtate de armatele romane (secolele II-I i.Ch., I-II d.Ch.);

- folosirea “focului grecesc” -

amestec inflamabil de nitraţi, ţiţei,
sulf şi bitum, folosit timp de
secole în bătălii navale şi
considerat arma secretă a
Bizanţului.

1
• Evul Mediu şi Renaştere:

- vapori toxici şi substanţe

somnifere, au fost folosite
de arabi în secolel XI-XII;

- butoaie cu substanţe
incendiare au fost
catapultate peste zidurile
cetăţilor sau asupra vaselor
inamice, în secolele XII-
XIV;

- bombe, grenade şi diverse

materiale inflamabile cu
arsenic, au fost folosite în
bătălia Belgradului, în 1456;
- diverse dispozitive ce
conţineau sulf, mercur,
azotaţi, terebentină, folosite
în multe bătălii şi asedii, fie
de către atacatori, fie de
către cei atacaţi, în secolele
XIV-XV.

2
 - săgeţi otrăvite cu curara (folosite
de indienii amazonieni până în
secolul XX) sau alte substanţe (ex:
batracyotoxina în Haway, acotinina
utilizată de mauri în Spania în
1483),

• Secolul XVIII

- fabricarea unor dispozitive

perfecţionate ce conţineau
compuşi pe baza de sulf, mercur,
plumb, arsenic şi care conţineau
diverse substanţe ca belladona,
brucina, spânz, substanţe cu
efect haluginogen sau somnifer
(descrise de scriitorul militar
german Flemming, în 1726, dar
nu se ştie precis unde au fost
utilizate);

• Secolul XIX
- au existat mai multe intenţii, dar nu s-au finalizat în bătălii, deoarece în
această perioadă preocuparea principală a fost balistica şi perfecţionarea
tunurilor (Ex: în războiul Crimeei (1854-1855) englezii intenţionau să folosească
la asediul garnizoanei din Sevastopol 500 tone de sulf şi 200 tone de cocs, dar
ameninţarea nu s-a finalizat sau, în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865)
a existat intenţia de a se folosi obuze cu clor);

3
• Epoca modernă: Primul război mondial (1914-1918)

- 22 aprilie 1915, în apropiere

de localitatea Ypres, 6000 de
cilindrii conţinând 180 tone de
clor au fost răspândiţi pe o
lungime de 6 km, iar norul de
clor, purtat de vânt a cauzat
moartea a 5000 de soldaţi şi
scoaterea din luptă a altor 1500,
provocând o imensă panică.

- 31 mai 1915, pe frontul rus, la

12 km de Bsura Rumka, s-a
folosit un amestec de clor şi
fosgen care a provocat moartea
a 6000 de combatanţi şi 3000
de răniţi;
- iulie 1915, în Franţa, Argonne,
s-au folosit 100.000 obuze „T”
(bromură de benzil);
- martie 1916, la Verdun, s-au
folosit obuze cu fosgen, cu efect
mortal;
- iulie 1916, în timpul ofensivei
de pe Somme, s-au folosit
obuze cu acid cianhidric;

4
 - martie 1917, răspândirea
fosgenului din avion;

- iulie 1917, în regiunea Ypres,

a fost folosit “gazul muştar”
(sulfură dietil diclorică) sau
iperita (numită după Ypres), gaz
vezicant, persistent care atacă
căile respiratorii şi provoacă
arsuri puternice, iar efectul
psihologic a fost devastator;

- septembrie 1917, prima utilizare a gazului “Clark” pe bază de arsenuri,

care a provocat vomă şi greaţă, făcând soldaţii incapabili de luptă;

5
 - 1918, utilizarea masivă a obuzelor cu încărcătură chimică (25% dintre
proiectilele utilizate, fie de o parte, fie de cealaltă).
Bilanţul folosirii substanţelor toxice în primul război mondial a fost tragic:
1.300.000 victime (100.000 combatanţi morţi pe câmpul de luptă, şi sute de mii
de oameni rămaşi pentru totdeauna cu afecţiuni respiratorii sau urme de arsuri).

• Între cele două războaie (1919-1939)

- 1920, în Rusia, în timpul războiului civil au fost folosiţi agenţi chimici;
- 1925, în luptele din Rif s-a folosit iperita;
- 1935-1936, în Etiopia, s-a folosit iperita împotriva luptătorilor abisinieni;
- 1937-1941, armata japoneză a folosit în războiul contra Chinei iperita şi
lewisita

6
 • Cel de al doilea război mondial
- Cu excepţia unor situaţii izolate în Extremul Orient, nu s-au folosit arme
chimice din cauza temerii reciproce a beligeranţilor, deoarece fiecare parte
angajată în conflict, deşi avea stocuri de agenţi chimici (ex:tabun, sarin), a evitat
să folosescă acest tip de arme, neavând informaţii certe asupra stocurilor aflate
în posesia inamicului.
• După cel de al II-lea război mondial
- În anii ‘ 50, în perioada “războiului rece”, ambele tabere - SUA şi statele
NATO, pe de o parte şi URSS cu statele satellite din Pactul de la Varşovia, de
cealaltă parte - au depus mari eforturi pentru dezvoltarea cercetării şi producţiei
de arme chimice, din ce în ce mai sofisticate şi eficace.
- Între 1963 - 1968, Egiptul a utilizat iperita în Yemen, iar SUA a utilizat
dioxina în Vietnam;
- În 1973, în timpul războiului de Kippur, israelienii au interceptat diverse
materiale sovietice relevante pentru capacitatea URSS de a folosi arme chimice.
Această capacitate a fost confirmată în timpul războiului din Afganistan
(1979-1983), care le-a oferit ruşilor posibilitatea experimentării unor noi produse
chimice dificil de decelat;
- Între 1975 - 1983, Vietnamul a utilizat o mare cantitate de substanţe toxice
împotriva rebelilor laoţieni şi mai ales împotriva Cambogiei (raportul Haig);
- Între 1982 - 1988, Irakul a folosit arme chimice în diverse ocazii:

a) Războiul Iran-Irak: irakienii au utilizat iperită, cianură şi tabun

contra trupelor iraniene care au suferit grele pierderi (10.000 răniţi
grav, numărul morţilor necunoscut). Atacul de la Hallabjia (1988),
simplă „operaţiune de menţinere a ordinii”, a condus la moartea a
5000 de manifestanţi civili.

7
 b) Războiul din Golf (1990), „eveniment major din istoria războiului
chimic”, a constituit punctul culminant al ameninţării comunităţii
internaţionale cu arme chimice, estimându-se că arsenalul de arme
chimice de care dispunea Saddam Hussein (50.000 obuze şi
bombe cu iperită, sarin şi sarin ciclohexil) situa Irakul pe locul trei în
lume;
c) De asemenea, irakienii au utilizat iperita şi tabunul contra kurzilor şi
şiiţilor din sud, provocând moartea a mii de persoane;
- Între 1987-1990, SUA , după 19 ani de întrerupere, au reluat producţia
de arme chimice binare, dorind să recupereze întârzierea în faţa ruşilor.

• Alte accidente şi incidente în secolul XX

- 1968, în SUA, un avion Fantom a pulverizat din greşeală agentul toxic
VX, provocând moartea a 6000 de oi (Utah);
- 1969, în Belgia, s-au deversat, accidental, în largul coastelor, 1-2 barili
de iperită, care au provocat moartea focilor şi peştilor, precum şi rănirea unor
pescari;
- 1972, în Alaska, la Fort Greely, au murit 50 de reni din cauza sarinului (
200 cartuşe cu sarin fuseseră depozitate în 1966 în apele îngheţate ale lacului);
- 1979, în Germania, în apropiere de Hamburg, un copil a murit din cauza
sarinului (stoc de cartuşe);
- 1990, în Libia, în deşertul Tarkunah, la uzina din Rabta- considerată unul
din marii producători de arme chimice din lume, a izbucnit un incendiu misterios;

8
 - 1995, în Japonia, în metroul din Tokio, în atacul terorist al sectei Aum a
fost utilizat gazul toxic sarin , provocând moartea a 8 persoane şi intoxicarea
altor zeci de persoane.

9
 Istoria Interzicerii armelor chimice

De-a lungul timpului, comunitatea internaţională, sesizând potenţialul de

distrugere al armelor chimice, a încercat să ia măsuri de limitare şi interzicere a
acestora.
- 1675, Acordul de la Strasbourg a fost primul tratat internaţional, semnat
de Franţa şi Germania, care interzicea folosirea gloanţelor otrăvite;
- 1874, Convenţia de la Bruxelles a interzis utilizarea otravei sau a
armelor, proiectilelor sau altor materiale purtătoare de otravă, cauzatoare de
suferinţe inutile.
- 1899, Conferinţa de la Haga a interzis folosirea armelor cu încărcătura
otrăvitoare, asfixiantă sau dăunătoare;
Aceste tratate nu au putut însă impiedica utilizarea masivă a armelor cu
încărcătură toxică pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial.
Conştientizarea efectului devastator al armelor chimice a dus la intensificarea
eforturilor internaţionale pentru interzicerea armelor chimice.
-1925, Protocolul de la Geneva a interzis utilizarea armelor chimice şi
bacteriologice, dar nu a interzis dezvoltarea (cercetarea).
Unele state semnatare ale protocolului de la Geneva (132 state
semnatare până în anul 2000) au manifestat rezerve, considerând că pot utiliza
armele chimice împotriva statelor care nu aderaseră la protocol sau că pot
răspunde utilizând astfel de arme în cazul unui atac cu arme chimice.
Evoluţia mentalităţii şi apariţia noilor arme de distrugere în masă, a
condus, în 1971, la negocieri privind dezarmarea şi în anul 1972, la adoptarea
textului „Convenţiei pentru interzicerea dezvoltării, producerii şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) sau cu toxine”. Acest tratat interzicea statelor
semnatare să dezvolte, să producă, posede sau stocheze arme biologice, dar nu
prevedea niciun mecanism pentru verificarea respectării interdicţiilor; convenţia
prevedea ca statele semnatare să se angajeze în negocierea unui tratat
internaţional pentru interzicerea armelor chimice.
- La 3 septembrie 1992, comitetul special a prezentat Conferinţei pentru
dezarmare textul “Convenţiei privind interzicerea dezvoltarii, producerii, stocării şi
utilizării armelor chimice şi distrugerea lor”, numită uzual, Convenţia pentru
interzicerea armelor chimice (Chemical Weapons Convention – CWC). Această
convenţie, care includea pentru prima dată un regim de verificare, a fost
deschisă pentru semnare la 13 ianuarie 1993, la Paris şi stabilea ca dată de
intrare în vigoare a 180-a zi după depunerea instrumentelor de ratificare de către
65 de state.

- La 29 aprilie 1997 a intrat în vigoare, cu forţă executorie, “Convenţia

privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelor
chimice şi distrugerea lor”

România a ratificat acestă Convenţie la 9 decembrie 1994 (Legea nr.

125/1994), fiind al 25-lea stat care a depus instrumentele de ratificare.

10
 În mare, principalele etape ale procesului de obţinerea a armelor chimice
sunt: faza de sinteză, pornind de la precursori (materiile prime), faza de purificare
şi ulterior depozitare a produsului de interes (a substanţei chimice toxice ce
poate fi folosită ca armă chimică), umplerea muniţiilor şi a dispozitivelor
concepute special pentru a provoca moartea sau alte vătămări, prin acţiunea
toxică a substanţelor chimice toxice, care ar fi eliberate ca urmare a folosirii unor
asemenea muniţii şi dispozitive.

Agenţii chimici folosiţi în producţia de arme chimice se pot clasifica, după

efectul pe care îl au asupra organismului uman în: agenţi toxici şi respectiv
agenţi paralizanţi.
Agenţii toxici la rândul lor pot fi: sufocanţi, sangvini, vezicanţi şi neurotoxici.

Substanţele chimice sufocante produc în general moartea sau intoxicaţii

grave prin inhalare, datorită împiedicării contactului dintre oxigenul din aer şi
hemoglobina din sânge. Ele sunt substanţe gazoase care se absorb la nivelul
plămânilor şi duc la acumularea de lichid în plamâni, ceea ce provoacă înecarea
propriu-zisă a victimelor.
De exemplu clorul este un gaz de culoare galben-verzuie (hloros
însemnând verde) şi miros sufocant, iar ca şi ceilalti halogeni nu se găseşte liber
în natură din cauza puternicei tendinţe de combinare. În stare lichidă este tot
galben-verzui. Clorul este puternic iritant şi ataca plămânii. O concentraţie mai

11
mare de 0,6% provoacă moartea. Fiind un gaz sufocant, a fost folosit ca atare in
primul razboi mondial.
Un alt exemplu este fosgenul (diclorura de carbonil) care este un compus
chimic sub formă de gaz incolor, uşor lichefiabil, cu miros sufocant, puternic
iritant al ochilor, foarte otrăvitor, întrebuinţat în industria coloranţilor,
medicamentelor, dar şi ca gaz de luptă.
Agenţii sangvini acţionează prin inhalare şi se distribuie în organism prin
intermediul sângelui. Ei inhibă capacitatea celulelor sangvine de a utiliza şi
transfera oxigenul.
De exemplu acidul cianhidric (HCN) sau clorcianul (clorură de cianogen)
formează cu hemoglobina lent şi în cantitate redusă cianhemoglobina (compus
ce nu transportă oxigenul) şi provoacă asfixia (nu de transport) ci citotoxică (prin
inhibarea respiraţiei celulare).
Un alt agent sangvin este arsina (hidrogenul arseniat - AsH3) care are o
mare afinitate pentru hemoglobină, provocând hemoliza (distrugerea globulelor
roşii ale sângelui), ceea ce duce la insuficienţă renală. Distrugerea globulelor
roşii duce la apariţia hemoglobinei şi a produşilor ei de degradare în plasma
sângelui şi în urină. Icterul este prima manifestare a hemolizei. Blocajul renal
este cea mai gravă manifestare a otrăvirii cu arsină. Pot apărea leziuni
permanente, în special al nivelul sistemului nervos central.
Substanţele chimice vezicante sunt substanţe uleioase ce acţionează
prin inhalare de aerosoli sau prin contact cu pielea, producând ulceraţii care se
vindecă greu. Ele pot fi dispersate sub formă de lichid sau de vapori (aerosoli) şi
pot persista mai multe zile la rând, acţionând cu efect întârziat. Ca exemple se
pot enumera iperitele cu sulf, iperitele cu azot, lewisitele. Agenţii vezicanţi au fost
testaţi prima oară de Germania în 1917 şi au fost folosiţi mai ales în războiul
dintre Iran şi Irak, în anii 1980 – 1988.
Expunerea la agenţi vezicanţi poate duce la orbire, leziuni permanente ale
plămânilor, şi doar într-o proporţie mică poate surveni moartea, când o suprafaţă
mare a pielii este afectată, datorită suprainfecţiilor.
Cel mai comun reprezentant al acestei grupe este iperita (sau gazul
muştar), agent chimic foarte persistent, al cărui efect durează mai multe zile şi,
prin aceasta, având un efect demoralizant asupra trupelor adversare.
Substanţele chimice neuroparalizante blochează transmiterea
influxurilor nervoase de la creier la organele efectorii, producând paralizia
muşchilor care asigură deplasarea, dar şi a celor respiratorii precum şi a
muşchiului cardiac. Moartea survine ca urmare a sufocării în scurt timp de la
contaminare. De notat că aceste substanţe se absorb în sânge pe toate căile
posibile: digestiv, respirator şi prin piele (cutanat).
Ele pot fi clasificate în două grupuri, cu structură chimică asemănătoare:
seria G şi seria V.
Primii agenţi din seria G au fost tabunul (GA) şi sarinul (GB), sintetizaţi de
Germania în anii 1930, fiind urmaţi apoi de soman (GD) şi ciclosarin (GE şi GF).
Dintre aceştia tabunul persistă pentru perioade scurte de timp, în timp ce
somanul şi ciclosarinul au o persistenţă mai mare şi prezintă un pericol mai mare
pentru piele.

12
 Chimiştii din Marea Britanie au dezvoltat în anii 1950 agenţii din seria V,
mai letali şi care persistă timp îndelungat pe câmpul de luptă. Această serie
conţine VE, VG, VM şi VX, care este cel mai cunoscut.
Din grupul agenţilor paralizanţi putem nominaliza BZ – benzilatul de 3-
chinuclidinil.
BZ este un agent anticolinergic care afectează atât sistemul nervos central
cât şi cel perfieric, producând incapacitate chiar la doze foarte mici. De obicei
este împrăştiat sub formă de aerosol, principala cale de absorbţie fiind sistemul
respirator, dar absorbţia poate avea loc şi prin piele şi prin tractul gastrointestinal.
Provoacă moartea prin paralizia muşchilor respiratori. Acesta a fost utilizat
experimental de către SUA în războiul din Vietnam.
Din această prezentare nu pot lipsi agenţii de combatere a dezordinilor
publice, care au fost utilizaţi în diferite conflicte, înainte, dar şi după intrarea în
vigoare a Convenţiei, deoarece ei nu sunt interzişi de convenţie, ci fac numai
obiectul unor declaraţii anuale privind cantităţile deţinute de fiecare stat parte.
Un exemplu în acest sens îl constituie folosirea grenadelor cu gaz
lacrimogen de către forţele argentiniene în 1982 în cursul invaziei insulelor
Falkland, în speranţa că astfel Marea Britanie va accepta mai uşor pierderea
teritoriului implicat în acest conflict, neexistând pierderi de vieţi omeneşti.
Israel şi SUA au dezvoltat ”bombele puturoase” folosite în special la
combaterea dezordinilor publice, care pot avea miros de ouă stricate, de vomă
sau dejecţii umane, păr ars, gunoi, cadavre sau alte asemenea mirosuri
respingătoare. Deoarece la folosirea unui singur tip de miros există posibilitatea
adaptării organismului uman, a apărut ideea folosirii mai multor tipuri de astfel de
mirosuri, combinate. Avantajul utilizării acestor bombe apare în faptul că nu pun
în pericol viaţa oamenilor, spre deosebire de gazele lacrimogene sau
pulverizatoarele cu piper, dar în plus sunt eficiente la concentraţii foarte scăzute.
În special în timpul războiului rece, SUA şi fosta URSS au alocat sume
mari de bani pentru cercetări în domeniul substanţelor chimice care să nu
provoace moartea, ci doar incapacitarea inamicilor.
În anii 1950 – 1960 cercetătorii din SUA implicaţi în programul de înarmare
chimică au investigat o serie de substanţe cu proprietăţi incapacitante,
inclusiv depresive, halucinogene (de exemplu LSD), droguri din gama beladonei
(scopolamina) şi alţi derivaţi ai opiului. Această ultimă categorie se referă la
droguri precum morfina, care acţionează asupra receptorilor din creier
determinând eliberarea de endorfine, care induc o stare de euforie. În anumite
cantităţi aceste droguri pot induce starea de somnolenţă sau de inconştienţă.
Totuşi, doza de drog necesară pentru obţinerea efectului de incapacitare este
foarte apropiată de doza letală, ceea ce nu recomandă folosirea lor ca arme.
Mai recent, în octombrie 2002 forţele speciale ruse au folosit în atacul de
la teatrul din Moscova împotriva teroriştilor ceceni un gaz, probabil Kolokol-1, un
derivat aerosolizat de fentanil (drog cu o structură asemănătoare opiului),
provocând moartea tuturor celor 42 de terorişti şi a 120 de ostatici din cei 800,
din cauza efectelor substanţei chimice utilizate. Deşi există un antidot eficient şi
uşor disponibil împotriva derivaţilor de opiu numit naloxone (narcane), iar
autorităţile ruse susţin că au fost preparate 1000 de doze în anticiparea raidului,

13
se pare că medicii de la spitalele ce au primit pacienţii nu au fost informaţi cu
privire la natura exactă a gazului folosit în decursul operaţiunii.
În prezent, tendinţa este de a se încerca găsirea unor noi arme chimice,
care să nu fie incluse în listele Convenţiei privind interzicerea armelor chimice şi
în plus care să nu poată fi detectate de echipamentul standard NATO de
detecţie, dar să poată penetra echipamentul de protecţie.
De asemenea s-a încercat găsirea unor agenţi mai sigur de manevrat de
tipul armelor binare, în care precursorii pentru obţinerea agenţilor
neuroparalizanţi sunt amestecaţi în muniţii înaintea folosirii lor.
Un exemplu în acest sens sunt agenţii Novichok – familie de agenţi
neuroparalizanţi din seria V dezvoltaţi în Uniunea Sovietică între anii 1980 –
1990, de 5 – 8 ori mai agresivi decât VX, ce fac parte din a 3-a generaţie de
arme chimice, incluse în muniţie binară. Structura chimică exactă a acestor
produşi nu a fost făcută publică.
Un alt capitol al istoriei armelor chimice este reprezentat de armele
neletale, care produc modificări asupra comportamentului trupelor inamice, iar
folosirea lor nu este interzisă de nici un tratat internaţional.
În 1994, laboratorul Wright al armatei aeriene de la Dayton, Ohio, a afişat
o listă de 3 pagini cu propuneri de a fi fabricate astfel de arme. Una dintre
propuneri se referea la lansarea unui foarte puternic afrodisiac asupra trupelor
inamice, preferabil unul care ar provoca un comportament homosexual. De aici şi
până la producerea “bombelor gay” nu a mai fost decât un pas.
O altă propunere se referea la armele care determină o halitoză (miros
neplăcut al respiraţiei) severă şi de durată, astfel încât inamicii să poată fi uşor
identificaţi dacă încearcă să se amestece în rândurile populaţiei civile.
O modalitate de a mirosi literalmente inamicii a fost propusă sub forma
bombei ce provoacă flatulenţă, dar s-a considerat că eficienţa ei ar fi scăzută în
zone în care persoanele nu consideră acest miros neplăcut, fiind frecvent expuse
acestuia.
S-a reflectat şi asupra obţinerii unor arme ce provoacă hiperhidroza
(transpiraţia abundentă) sau care afectează sistemul hormonal sau digestiv,
putând cauza diabetul, de exemplu.
Armele de tipul “atacă-mă/înţeapă-mă” constau în folosirea unor substanţe
chimice cu efect de atragere a roiurilor de albine, a viespilor înfuriate sau a
şobolanilor furioşi asupra trupelor inamice.
De asemenea au existat propuneri şi de folosire a unei substanţe chimice
ce ar provoca o sensibilitate foarte mare, insuportabilă, a pielii la lumina soarelui.
S-a considerat că eficienţa acestor arme constă şi în efectul demoralizant
foarte puternic asupra trupelor inamice.
În concluzie, chiar dacă s-a atins aproape universalitatea Convenţiei
privind interzicerea armelor chimice, aceasta nu oferă garanţia că nu vor mai fi
niciodată folosite substanţe chimice în confruntări, convenţia lasând portiţe de
scăpare pentru utilizarea unor substanţe neînscrise în liste în scopul diminuării
capacităţii de răspuns sau de apărare a trupelor adverse. Angajarea deplină a
tuturor statelor părţi pentru respectarea principiilor convenţiei trebuie însoţită de
oprirea cercetărilor legate de dezvoltarea armelor incapacitante şi neletale, chiar

14
dacă la baza lor stau substanţe chimice neînscrise în liste şi extinderea
prevederilor convenţiei asupra tuturor substanţelor chimice toxice sau
periculoase.

15