UZANŢE DIPLOMATICE ŞI DE

PROTOCOL

1
 Cuprins
Cuvânt înainte.......................................................................................................................................3
CAPITOLUL I
Notiuni fundamentale ale diplomatiei
1.1.Definiţia si conţinutul diplomaţiei......................................................................................4
1.2.Obiectul de studiu al diplomaţiei...........................................................................................5
1.3.Evoluţia istorică a diplomaţiei...............................................................................................6
1.4.Formele actuale ale diplomaţiei...........................................................................................11
1.5.Rolul, esenţa şi diplomaţia...................................................................................................12

CAPITOLUL II
Relatiile diplomatice
2.1.Relaţiile si misiunile diplomatice.....................................................................................15
2.2.Relaţiile diplomatice în viaţa internaţională ....................................................................16
2.3.Forme de reprezentare externă a statelor..............................................................................17
2.4.Dezvoltarea relaţiilor diplomatice........................................................................................19
2.5.Încetarea relatiilor diplomatice.........................................................................................20

CAPITOLUL III
Diplomatia economică
3.1.Rolul diplomaţiei economice in economia externă.........................................................21
3.2.Funcţiile diplomaţiei economice......................................................................................22
3.3.Organele instituţionale ale diplomaţiei economice..........................................................27

CAPITOLUL IV
Misiunile diplomatice
4.1.Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente.............................................................32
4.2.Tipuri de misiuni diplomatice permanente.......................................................................33
4.3.Funcţiile unei misiuni diplomatice...................................................................................35
4.4.Structura unei misiuni diplomatice...................................................................................37
4.5.Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni..................................................38

CAPITOLUL V
Structurile diplomatice traditionale
5.1.Diplomaţia preventivă......................................................................................................39
5.2.Diplomaţia de criză...........................................................................................................44
5.3.Diplomaţia tradiţională.....................................................................................................44

CAPITOLUL VI
Studiu de caz
6.1. Războiul rece...................................................................................................................54
6.2. Concluzii..........................................................................................................................93
Bibliografie......................................................................................................................................98

2
 Cuvânt înainte

Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu începutul istoriei civilizaţiei , dar despre o

diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului.
Definită sintetic ca “ştiinţa sau arta negocierilor”, sau “ştiinţa raportutilor internaţionale”, cuprinde
întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct,
fiind menţinerea păcii şi bunei armonii între state.
Diplomaţia simbolizează existenţa şi respectarea unui sistem internaţional de state suverane,
bazat pe reguli comune, convenţii, imunităţi şi privilegii. Într-o perioadă în care acest sistem riscă să
fie erodat de noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, continuarea funcţionării diplomaţiei
internaţionale este o confirmare a disponibilităţii statelor, indiferent de politicile promovate şi
interesele urmărite, de a interacţiona într-un cadru oficial, universal acceptat.
În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una
dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor.
Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale
diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale
aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă,
în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în mediul continental şi mondial.
Diplomaţilor li s-a încredinţat misiunea să negocieze tratate de pace sau de aliantă, întelegeri
în probleme de insemnătate majoră pentru statele respective, convenţii mutilaterale, în care
interesele statelor trebuia să fie cât mai bine reflectate.
Diplomaţii au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate
importante resuse ca potenţial subiect în sugerarea soluţiilor, mod de convenienţă al partenerilor şi
implicit al convergenţei intereselor reprezentate.
Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări de
durată şi de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă.
Diplomaţia este arta şi practica de a purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor
naţiuni sau grupuri diverse. Strădania diplomaţilor de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce
ale statului ce îl reprezintă, şi ale statului unde sunt trimişi, necesita o informare atentă şi
permanentă pentru a acţiona în conformitate cu acestea.
Diplomaţia este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfăşurare
diversificată. Ea nu se desfăsoară doar la masa tratativelor. Altfel spus o prezentare consensuală a
intereselor unui stat, prin reprezentanţi săi, pe teritoriul altui stat.
În zilele noastre diplomaţia are un caracter deschis, discuţiile sunt directe, iar diplomaţia
economică a trecut pe primul plan. Aceasta se datorează in mod special relatiilor de import-export, a
schimburilor comerciale, a cooperării si a confruntării economice.

3
 CAPITOLUL I
Notiuni fundamentale ale diplomatiei

1.1.Definiţia si conţinutul diplomaţiei

Diplomaţia a apărut încă din antichitate, termenul de diplomaţie a fost utilizat prima oara
în secolul al – XVII- lea, deveninând o formă a relaţiilor economice intenaţionale.
Diplomatia îşi are originea în trecutul îndepărtat în convenţiile teritoriale şi de bună-credinţă ce
existau uneori chiar şi în rândul animalelor. Noţiunea de diplomaţie derivă din vechiul cuvânt
grecesc “diplo” in traducere “dublez”.
Noţiunea de diplomaţie înseamnă acţiunea de a redacta acte oficiale sau diplome în două
exemplare, unul ca scrisoare de împuternicire sau recomandare a trimişilor, celălalt fiind păstrat
la arhivă. Cel care poartă un asemenea document este denumit diplomat, iar activitatea
desfaşurată de acesta este denumita diplomaţie.
Termenul de diplomaţie este întalnit în limba engleză încă din anul 1645, iar în limba
română apare în secolul al-XIX-lea fiind preluat din limba franceză. Definirea diplomaţiei a fost
o mare preucupare încă din secolul al-XIX-lea pentru marea majoritate a oamenilor de ştiinţă.
Diplomaţia este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat intr-un
alt stat, numit stat acreditar. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin
reprezentanţi săi, pe teritoriul altui stat.
Strădania diplomaţilor de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl
reprezintă, şi ale statului unde sunt trimişi, necesită o informare atentă şi permanentă pentru a
acţiona în conformitate cu acestea.
Diplomaţia este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfăşurare
diversificată. Ea nu se desfăşoară doar la masa tratativelor.
Un diplomat trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă doar insistenţa. El ştie că dacă
interesele nu converg, orice strădanie este in zadar. Căci statele nu au legături dezinteresate, au decât
politici guvernate de interese. Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomaţie pentru a aplana
stările de tensiune, stările conflictuale, pentru a normaliza relaţiile dintre state.
Potrivit lui Hernry Kissinger care defineşte diplomaţia ca fiind “o ajustare a diferenţelor
prin negociere“ acest process este posibil numai in cadru sistemului internaţional care prevaleaza
legitimitatea. Când mijloacele diplomatice înceteaza a fi utilizate în rezolvarea diferendelor,
expunerea forţei nu va întârzia sa apară, distrugând bunul cel mai de preţ al oricarei naţiuni. “Pacea
este un fenomen viu de mişcare, înfăptuit treptat, un scop o direcţie şi nici vorba de odihnă şi
delasare” definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatică.
Charles Calvo scria despre diplomaţie “Diplomaţia este ştiinţa relaţiilor care au existat între
diferiţele state, aşa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce, din principiile dreptului
internaţional şi al tratatelor şi convenţiilor”
Diplomatul este chemat să reprezinte statul sau, fară de care misiunea şi nici el ca funcţionar
de stat nu ar avea raţiuni de existenta, şi căruia îi este răspunzator pentru tot ce înteprinde în numele
acestuia. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări
de durată şi de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă.
Din punct de vedere al conţinutului diplomaţia ca activitate reprezintă conducerea
raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. Diplomaţia
potrivit acestei definiţii, se referă la activităţile agenţilor diplomatici, ale ministerelor afacerilor
externe, şefilor de stat şi de guvern.
4
 Diplomaţia ca formă de relaţii adica formă distinctă a raporturilor bilaterale sau
multilaterale dintre state. Relaţiile diplomatice au identitate proprie, deosebită de celelalte forme
a relaţiilor internaţionale.
Diplomaţia ca artă reprezintă abilitea de a folosi procedee şi metode adecvate de a
promova interesele statelor şi pentru a dezvolta colaborarea dintre acestea.
Diplomaţia ca ştiinţă poate fi definită ca fiind ’’ştiinţa relaţiilor dintre state aşa cum
rezultă din interesele lor reciproce’’ sau ’’ştiinţa care învaţă a cunoaşte administrarea
afacerilor internaţionale’’ sau ’’totalitatea cunostinţelor sau principiilor care sunt necesare
pentru a conduce bine afacerile publice intre state’’.
Ca artă diplomaţia poate fi definită ca fiind ’’folosirea tactului, subtilităţii, îndemânării,
în orice negociere....altfel spus arta de a negocia, de a rezolva paşnic conflictele internaţionale, de
a reprezenta guvernul şi interesele ţării, de aplicare a tactului şi inteligenţei în întreţinerea
relaţiilor oficiale între guvernele statelor, sau mai pe scurt, întreţinerea afacerilor afacerilor intre
state prin mijloace paşnice.
Diplomaţia ca ştiinţă şi artă in acelaşi timp reprezintă ştiinţa raporturilor şi intereseselor
popoarelor intre ele, sau intr-un sens mai restrâs ştiinţa sau arta negocierelor.
Dicţionarul Oxford defineşte diplomaţia ca fiind ’’activitatea de conducere a relaţiilor
internaţionale prin negociere, metodă prin care aceste relaţii se reglementează şi se desfăşoară
şi/sau trimişi’’.
Dicţionarul Collins defineşte diplomaţia ca fiind conducerea relaţiilor unui stat cu
celelalte prin mijloace paşnice şi abilitate în managerul relaţiilor internaţionale.
Diplomaţia este ştiinţa, arta şi activitate menite sa reprezinte statele, să ducă la îndeplinire
politicii lor externe, să le apere şi să le promoveze interesele.
Ca ştiinţă, diplomaţia, emite idei, concepţii, principii, şi abilitaţile de a înfăptui în cele mai bune
condiţii orintările de politică externă, ca activitate diplomaţia acţionează prin mijloace specifice
indeosebi de negocieri, pentru punerea în practică a politicii statului.

1.2.Obiectul de studiu al diplomaţiei

Diplomaţia are ca obiect de studiu modul de promovare şi transpunere în practică a

politicii externe a statelor a strategiilor persoanelor juridice sau fizice pe plan internaţional.
Diplomaţia nu se confruntă nici cu politica externă nici cu relaţiile internaţionale.
Relaţiile internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale şi neoficiale, politice,
economice si de altă natură, pe care le intreţine un stat cu alte obiecte de drept internaţional
(organizaţii şi organisme internaţionale).
Politica externă este reprezentată de totalitatea obiectelor şi mijloacelor urmărite şi
folosite de către un stat în relaţiile cu alte state.
Diplomaţia serveşte obiectivelor externe, fiind ştiinţa, arta şi activitatea depusă în slujba
promovării acestei politici. În raport cu relaţiile internaţionale, diplomaţia este parte dintr-un
întreg, ea fiind totodata şi o formă de relaţii. În sfera relaţiilor internaţionale alături de relaţiile
diplomatice regăsim şi relaţiile politice, economice, culturale, ştiinţifice, miltare.
Diplomaţia ca disciplină de studiu operează cu o serie de concepte ca: misiune
diplomatică, oficiu consular, reprezentanţă economică, agent diplomatic, agent consular, demers
diplomatic, agreat, persoană non-grată.

5
 1.3.Evoluţia istorică a diplomaţiei

Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu inceputul istoriei civilizaţiei , dar despre o

diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariţia statului.
Definiţia sintetic ca “ştiinţa sau arta negocierilor”, sau “ştiinţa raportutilor internaţionale”,cuprinde
întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni scopul său direct,
fiind mentinerea păcii si bunei armonii între state. Aparent istoria diplomaţiei se confundă cu istoria
relaţiilor internaţionale.
În realitate confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de “istoria
diplomaţiei” sau “Istoria diplomatică” la un mare număr de lucrări care tratează evoluţia raporturilor
dintre state. Istoria relaţiilor internaţionale studiază apariţia şi dezvoltarea marilor probleme
internaţionale, sau aşa cum spune istoricul francez Jacques Droz, problema externă a marilor puteri.
Istoria relaţiilor internaţionale nu se limiteaza numai la o expunere cronologică a evenimentelor
importante ale istoriei omenirii, ci ea analizează cauzele psihologice, pune în lumină interesele
multiple şi interacţiunilor ascunse.
Instrumentul principal de infăptuire a relaţiilor internaţionale este diplomaţia , alcatuită din
ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe.
Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze. Prima şi cea mai lungă a fost perioada
ambasadelor temporare proprie antichitătii şi evului mediu. Faza a doua, cea a ambasadelor
permanente în statele străine, conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic
central, a apărut la sfârşitul evului mediu şi caracterizează epoca modernă şi contemporană. Faza a
treia , a congreselor şi conferinţelor diplomatice este produsul epocii moderne şi este considerată ca
cea mai proprie modalitate de înlaturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state.
Ambasadele permanente s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstanţe dintre care cele mai
semnificative sunt urmatoarele: înlocuirea statului dezagraea şi a acţiunii de ierarhizare politică din
Europa evului mediu prin centralizarea puterii ( alcătuirea marilor monarhii moderne Franţa, Anglia,
Spania, la mijlocul secolului XV ); ofensiva turcilor în Orient; marile războaie ale Occidentului
( războiul de o suta de ani, războiul “celor doua roze”, războaiele italiene). Mai repede decât marile
monarhii europene , statele italiene, datorită gradului mai inalt de dezvoltare al forţelor de producţie,
dar şi din cauza fărămiţării politice au simţit nevoia asigurării unui echilibru în peninsulă prin
exploatarea intereselor divergente şi convergente şi acordarea de concesii reciproce. Aceşti factori
au fost puşi în valoare cu ajutorul diplomaţiei şi în mod necesar au apărut instituţii şi modele noi în
sensul modern al cuvântului. Consecinţa politică a fost sistemul creat prin pacea de la Lodi ( 1454 )
semnată de către Florenţa, Neapole, Roma, Milano şi Veneţia, care a asigurat echilibrul dintre
principalele state italiene şi a garantat pacea şi independenţa Italiei pentru aproape o jumatate de
secol. Dar statele italiene nu dispuneau de forţe suficiente care sa le asigure integritatea şi
independenţa în condiţiile în care monarhiile vecine , tot mai consolidate şi centralizate işi atintiseră
privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg, cu
alte cuvinte organizarea Europei în mare , cum era Italia organizata în mic. De aici necesitatea
ambasadelor permanente , care prin intermediul agentilor sa spioneze intentiile tuturor si la
momentul potrivit sa paralizeze pe cale diplomatică tendinţele de supremaţie ale statelor puternice
şi ambiţioase.
Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărut atunci când papalitatea a
devenit o forţă politică în Europa . Interesele Romei pontificate în statele creştine au fost susţinute
de timpuriu de reprezentanţi sau agenţi. Începutul facut de diplomaţia pontificată în direcţia
ambasadelor permanente a fost amplificat cu mijloace superioare de republica Veneţia. Sub
influenţa Romei şi din contactul cu Imperiul Bizantin , de la care a împrumutat structura şi modelele
6
diplomaţiei, Veneţia şi-a organizat temeinic diplomaţia. Marile interese comerciale a obligat Veneţia
să strângă relaţiile diplomatice cu statele străine , ca să-şi asigure o reprezentare şi o apărare
continuă . Pentru a-şi atinge pe deplin scopul aceste ambasade au fost investite cu caracter
permanent.
„Din cele mai vechi timpuri, diplomatia – în formele ei clasice, "deschisă " si "secretă"- a fost si
continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare si realizare a politicii
externe a statelor. Marii imparaţi ai Romei – Augustus, Vespasianus, Antonius Pius, Marcus
Aurelius si Pertinax, ca si Claudius, Nero, Othon, Vitelius, Commodus, Heliogabal si Caracalla –
regii Angliei si Frantei, împăraţii, ţării Rusiei, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile
diplomatiei si ale diplomatilor pentru cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale
aliatilor sau dusmanilor si elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în
scopul apărării intereselor proprii cu o eficientă sporită în concertul continental si mondial”1.

Karl W. Deutsch observa că „ dintotdeauna diplomatia deschisǎ s-a imbinat cu diplomaţia

secretǎ” si se pare că „trimisii diplomatici având adesea de transmis: atat un mesaj public; cât si
unul confidenţial”2. Diplomaţii au un rol important in convorbirile diplomatice, iar argumentele lor
au un caracter specific pentru a asigura soluţii adecvate. În zilele noastre diplomaţia are un caracter
deschis, discuţiile sunt directe, iar diplomaţia economică a trecut pe primul plan. Aceasta se
datorează in mod special relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale, a cooperarii si a
confruntării economice. Concomitent cu diplomatia economică se extinde continuu si diplomatia
culturală, diplomatia parlamentară, relatiile dintre tări fiind in continuă expansiune. În acelasi timp,
multe state practică atât diplomatia deschisă, cât si transparenta, însă există si state care doresc să isi
menţină poziţia de lider în anumite domenii si recurg la mijloace care nu corespund declaratiilor de
prietenie, mijloace precum: interceptări de convorbiri guvernamentale, incercări de a obţine
informaţii economice si politice confidentiale etc.
Fără să fie confundate, diplomatia oficială si cea secretă au constituit, fete ale aceleiasi
politici, pentru asigurarea infăptuirii unor interese majore ale statelor, însă metodele folosite au fost
diferite în functie de scopurile tărilor. „Cu toate progresele pe care le-a inregistrat stiinta, evolutia
relatiilor diplomatice, nici astazi nu există hotare bine demarcate între ceea ce ţine de diplomaţia
oficială si ceea ce tine de diplomatia secretă. Granita dintre cele două tipuri de diplomatie, se
regăseste de fapt, la liziera elementului confidential, care este astazi recunoscut de toti cercetătorii si
oamenii politici, ca un atribut al diplomaţiei”3.
Există practici care demonstrează inegalitatea , unele tări au pozitii privilegiate, în
defavoarea altora, care nu vor putea fi niciodata acoperite de calitatea actului diplomatic 4. O
diplomatie trebuie să fie deschisă popoarelor, tuturor fortelor politice, sǎ promoveze relatii pasnice
si de bună vecinătate. Mentionez ca diplomatia secretă, este un ansamblu de practici care ascund
adevărul, recurgând la mijloace ilicite pentru atingerea scopurilor.
1
Preluare din : http://www.lumeam.ro/nr10_2000/diplomație.html; Prof.Univ. Dr. Dumitru Mazilu
2
Preluare din : http://www.lumeam.ro/nr10_2000/diplomație.html; Prof.Univ. Dr. Dumitru Mazilu
3
Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”, Partea I-a, pag.5
4
Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”, Partea I-a, pag.5
7
 Dacă diplomatia viitorului ar fi bazată pe o strânsă colaborare intre state, care adoptă optiuni
independente de dezvoltare economică si socială, in deplină concordantă cu interesele si aspiratiile
nationale, ea nu s-ar putea concretiza în dominatia unor state asupra celorlalte. Pentru viitor,
diplomatia trebuie să fie o diplomatie publică, care „să ridice la rangul de imperativ fundamental
respectul aspiratiilor de pace si dreptate, atât de puternice in epoca noastră”5. În general, în
lucrările referitoare la diplomatie, aceasta este prezentată ca fiind activitatea care asigură înfăptuirea
obiectivelor politicii lor externe.

Între afirmaţiile de mare valoare în ceea ce priveste diplomatia, regăsesc si urmatoarea

apreciere: „ diplomatia se găseste intotdeauna în raport invers proportional cu politica de forta.
Orice triumf al conceptului de forţă a adus zambete la adresa diplomatiei, caricaturizată în
neputinţa, inutilitatea si caracterul decorativ al diplomatului”6.
Relaţiile dintre diplomaţia oficială si diplomaţia secretă a fost marcată de personalitaţile unor
oameni politici, de ambiţia si inteligenţa sau chiar naivitatea lor, astfel că de multe ori informaţiile
furnizate de serviciile de informaţii au fost lasate nevalorificate, iar alteori ambiţia unor state a avut
efecte dezastruase, cum ar fi războaiele. Îmbinarea diplomaţiei oficiale cu diplomaţia secretă
reprezintă o problemă care ţine de momente istorice, de tipul de guvernare, de anumite grupări
politice sau de grupurile de interese, in cel mai rău caz, acestea deţinând si o poziţiei dominantă in
stat. Din toate aceste motive „ diplomaţia oficială si diplomaţia secretă sunt, din punct de vedere
juridic, concepte antagoniste”7, însă diplomaţia viitorului trebuie să ţină cont de egalitatea între
popoare, trebuie să promoveze spiritul negocierilor, să elimine orice forme ale diplomaţiei
secrete.Concluzia este că, popoarele trebuie sa lupte pentru eliminarea vechilor practici si a vechilor
metode politice, condamnate de istorie, orientând diplomaţia spre îndeplinirea sarcinii sale reale.
În antichitate (din cele mai vechi timpuri pâna în anul 476) activitatea diplomatică, prin formele
sale, reflectau specificul acestei perioade de dezvoltare a umanităţii. În statele conduse de suverani
legăturile diplomatice se desfăşurau in numele acestora.
Formele de activitate diplomatică cele mai răspândite în antichitate au fost : soliile,
negocierile, activitatea de incheiere a tratatelor de alianţă (ofensivă sau defensivă), modul de
derulare a corespondenţei diplomatice, desfăşurarea conferinţelor interstatale, activitatea legală de
rapoartele împuterniciţilor.
Soliile funcţionau ca o adevarată instituţie în antichitate. Aceştia sunt prezenţi la curtea
faraonilor din Egiptul Antic, se regăseau sub denumirea de proxenie (proxen- locuitor al unui oraş
care aducea servicii altui oraş) în Grecia antică în oraşe ca Atena, Sparta, Corint. Tot în Grecia
antică apare pentru prima dată noţiunea de etichetă internaţională. Deasemenea în Roma antică
există dreptul de ospitalitate regăsit şi la proxenii greci. Solii români purtau un inel din aur care le
dădea dreptul să călătorească fără plată şi să obţină tot ceea ce era necesar pe parcursul călătoriei.
Misiunile soliilor române erau legate de acţiuni de : declarare a războiului sau de încheiere a păcii,

5
Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”, Partea I-a, pag.6
6
Mircea Malita – „Diplomatia. Scoli si Institutii.”, pag.6
7
Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”, Partea I-a, pag.5
8
de semnare a unor tratate, de organizare a provinciilor nou cucerite, de reglementare prin arbitraj a
unor conflicte, de rezolvare a unor litigii religioase.
În China şi India relaţiile diplomatice datează din perioada apariţiei celor mai vechi
formaţiuni statale.
Practicarea negocierilor, ca formă de manifestare în practică a diplomaţiei, este cunoscută
încă din antichitate. Se purtau tratative diplomatice înainte de începerea oricărei operaţiuni militare.
Diplomaţia alianţelor îşi are începuturile în perioada antică. Sunt nenumărate alianţele încheiate de
Egipt, Grecia, Persia sau de alte state din Orient. Alianţele se consfinţeau prin tratate (tratatul din
anul 1296 i.e.n încheiat între faraonul egiptean Ramses al-II-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al-III-lea,
care este cel mai vechit document de dret internaţional, în 412 î.e.n s-a incheiat între Persia şi
Sparta. Este de asemenea bine cunoscută cualiţia anti-romană dintre Filip al-II-lea regele
Macedoniei şi Hanibal în 215 î.e.n.
Diplomaţia prin progrese s-a practicat în Grecia antică, Filip al-II-lea, regele Macedoniei, a
convocat la Corint în 338 î.e.n. o adunare pan-elenică, la care au fost prezentate toate statele
greceşti în afară de Sparta. La adunare s-a proclamat încetarea războiului unei păci generale.
În Grecia corespondenţa diplomatică îşi are începuturile deasemeni în antichiate. O astfel de
corespondenţă este acea purtată de Filip al-II-lea al Macedoniei către poporul atenian. Actele
diplomatice de o deosebită importanţă sunt şi rapoartele secrete ale împuternicirilor, există practica
prezentării de către solii, la întoarcerea din misiune a unor rapoarte către suveran. În antichitate s-a
format nu numai o practică ci şi o concepţie diplomatică, o gândire asupra normelor şi regulilor
diplomaţiei. Unul dintre cele mai interesante documente în acest sens este ccea ce cunoaştem astăzi
sub denumirea de Legile lui Manu, care era considerat părintele arienilor. Aceasta conţine un cod
alcătuit din diferite decizii în legătură cu politica, cu dreptul, comerţul internaţional şi arta militară.
Esenţa acestor învăţături este ca o arta diplomatică constă în priceperea de a preântâmpina razboiul
şi de a întări pacea.
În antichitate apar şi primii germeni ai dreptului internaţional. La romani s-a înstituit de
exemplu dreptul popoarelor, care reglementa relaţiile dintre romani şi străini, cuprinzând o serie de
principii referitoare la relaţii internaţionale.
În unele state antice, cu deosebire la romani, existau norme şi reglementări bine stabilite cu
privire la activităţile diplomatice, deasemenea soliilor şi misiunilor lor, răspunderea acestora faţă de
Senat. În evul mediu (476-1456) diplomaţia a fost instrument realizării politicilor statelor fudale.
Bilanţul care părăsise tradiţiile diplomatice ale Imperiului Roman, a exercitat o influienţă
considerabilă asupra diplomaţiei tinerelor "state barbare". Prin activitatea diplomatică a evului
mediu se urmărea în special reglementarea litigiilor şi conflictelor dintre suveranii statelor şi
principatelor medievale. Un rol aparte a devenit în diplomaţia evului mediu bisericii catolice.
O etapă nouă apare în istoria diplomaţiei odată cu formarea marilor monarhii absolute-
Franţa, Anglia, Spania, Rusia. Diplomaţia devine tot mai mult un domeniu special în activitatea
statului. În evul mediu, soliile nu erau înstituţii permanente, ci erau determinate de diferite
evenimente sau imprejurări speciale, durata lor depinzând de importanţa mai mare sau mai mică a
problemelor pe care urmau să le rezolve. În secolul al- XIII-lea ele nu durau mai mult de trei-patru
9
luni. Odată cu consolidarea relaţiilor diplomatice, durata acestora a început să se prelungească. Spre
sfârşitul evului mediu existau nu numai solii cu misiuni temporare, ci şi permanente pe perioade de
luni, şi chiar ani.

În ulima parte a evului mediu, un rol deosebit în istoria diplomaţiei l-au avut oraşele italiene.
Necesitatea reglementării relaţiilor lor externe (având în vedere rolul lor în comerţul înternaţional) a
dat naştere unei diplomaţii abile şi rafinate, care a împrumutat multe trasături din orient, în special
din Bizant. La rândul ei, diplomaţia oraşelor italiene au înfluenţat foarte mult practica diplomatică a
monarhiilor absolute ce se formau în Europa. Printre acestea, oraşele Veneţia, Genova Florenţa şi
Pisa au fost cele mai reprezentative.

Epoca modernă (1453-1789) apar şi se dezvoltă forme de diplomaţie specifice statelor

naţionale centralizate şi a monarhiilor absolute.
Conţinutul principal al activităţii diplomatice desfăşurate de statele europene în această
perioadă a fost lupta pentru supremaţia comercială şi politică. În această luptă au triumfat de regula
ţările care au pornit mai devreme pe calea dezvoltării economice şi progresului social. Apar totodată
noi noţiuni politico-diplomatice ca: echilibru politic, graniţe naturale a unui stat, dreptul declarării
razboiului şi încheierii păcii, libertatea mărilor, înviolabilitatea acordurilor înternaţionale etc. Acum
se pun şi bazele dreptului întenaţional. Este de asemeni perioada în care reprezentanţele
diplomatice permanente au luat o extindere globală. Limba franceză devine limba oficială, unanim
acceptată în relaţiile diplomatice între toate statele lumii, ea luând locul limbii latine. Ceremonialul
diplomatic devine mai riguros reglementat.
Politologii secolelor al-XVI-lea şi al-XVII-lea (Machiavelli în Italia, Bodin în Franţa,
Grotius în Olanda, şi Hobbes în Anglia), au dezvoltat ideia de stat ca principiu suprem. Slujirea
întereselor statului a fost proclamată ca obiectiv principal al politicii şi diplomaţiei.
Se poate spune ca secolul al-XVI-lea a fost perioada constituirii organelor diplomatice care
deserveau politica externă a statelor. Instituţia reprezentantelor diplomatice permanente capată bază
tot mai trainică.
În ceremonialul diplomatic se stabilesc reguli precise încă din secolul al-XVI-lea se fac
deosebire între: trimişi, agent obişnuit sau ambasator. Nu toţi suveranii aveau dreptul să trimită
ambasadori. (Ex. la curtea lui Carol al -V-lea, împăratul sfântului imperiu Roman existau doar:
nunţiu papal, ambasadorul regelui Franţei , ambasadorul fratelui lui Ferdinand (regele Romei) şi
ambasadorul Veneţiei.
Statele mai puternice şi suveranii lor au încercat sa-şi marcheze prestigiul prin rangul
ambasadorilor acreditaţi. Ei au început să-i denumească pe aceştia ambasadori extraordinari.. Din
secolul al-XVII-lea acest obicei a luat o largă raspândire.
In secolele al-XV-lea şi al-XVI-lea, s-a conturat şi stilul diplomatic.
Paralel cu reprezentanţele diplomatice permanente, în epoca modernă au continuat să fie
folosite şi misiunile speciale, trimise în cazuri deosebit de importante, ca ducerea de tratative între
guverne, urcarea pe tron a unui nou suveran etc.

Unii cercetători împart istoria relaţiilor înternaţionale şi a diplomatiei în secolele XVI-XVII

în trei perioade :
- cea a preponderentei spaniole (secolul al-XVI-lea), caracterizată prin rivalităţi între
Spania şi Franţa, dar şi între Spania şi Anglia,

10
 - cea a preponderenţei franceze, a carei punct culminant este pacea de la Westfalia 1648,
în care au predominat rivalităţile dintre Franţa şi Olanda,
- cea a rivalităţilor dintre Franţa şi Anglia care au durat aproape întreg secolul al-XVIII-
lea.
În perioada contemporană (din 1789 şi până în prezent) diplomaţia se afirmă ca un puternic
mijloc de reglementare şi promovare a relaţiilor înternaţionale.

O caracteristică esenţială a acestei perioade este proclamarea în relaţiile înternaţionale a

principiului suveranităţii naţiunilor. Plecând de la acest principiu o direcţie fundamentală a
activităţii diplomatice de-a lungul secolelor XIX-XX fost unificarea naţională a statelor divizate în
evul mediu, şi eliberarea naţională a popoarelor din Europa, America Latină, Africa, Asia etc. Ucest
uriaş proces de transformări istorice a necesitat o diplomaţie esfervescentă. Totadată diplomaţia
secolului XX este pentru marile puteri un înstrument de împărţire şi reîmpărţire a sferelor de
înfluenţă. In secolul al-XIX-lea a luat amploare diplomaţia derulată prin congrese şi
conferinte înternaţionale, care a atins apogeul în secolul XX. Odată cu creierea unor înstituţii
înternaţionale cum ar fi Liga Naţunilor a aparut o noua diplomaţie şi anume diplomaţia oganizaţiilor
înternaţionale. Diplomaţia economică câştigă o pondere crescândă în cadrul activităţilor
diplomatice, la acesta participând în prezent toate statele lumii.

1.4.Formele actuale ale diplomaţiei

Acţiunea diplomatică, în diversele ei forme, cuprinde practic toate domeniile relaţiilor

internaţionale: politic, economic, social, cultural, ştiinţific, militar etc.
Diplomaţia se desfăşoară nu numai în domenii diferite dar şi în dicerse forme, ceea ce face
posibilă casificarea diplomaţiei după mai multe criterii:
După domeniul de activitate:
Diplomaţia politică prin care se urmăreşte promovarea intereselor politice ale unui stat (grup
de state), în scopul garantării securităţii lui şi apărării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor etc.
În domeniul politic s-a detaşat diplomaţia parlamentă- adică aceea desfăşurată de către parlamentari.
Ei pot acţiona în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. Ei pot participa la
analizarea situaţiei de fapt dintr-o anumită ţară, pot acţiona pentru deblocarea unor negocieri (toate
acestea fără angajamentul propriului guvern). Mai există şi parlamentari interneţionali care pot
acţiona fie individual (ca raportori ai unor comisii perlamentare), fie în grup (parlamentarii Adunării
Parlamentare ai Consiliului Europei, ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare
internaţionale. În practica internaţională regăsim o diplomaţie parlamentară internă (ex. Diplomaţia
orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizaţii), şi o diplonaţie
parlamentară externă (diplomaţie orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei
organizaţii).
Diplomaţie economică care are în vedere reprezentarea intereselor economice ale unui stat
dar şi ale agenţilor economic din ţara respectivă în strainătate. Are ca obiect ansamblul tuturor
negocierilor economice, finalizate cu încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale economice.
Această diplomaţie îmbracă diferite forme: diplomaţia dezvoltării, diplomaţia resurselor, diplomaţia
integrării mediului, diplomaţia mediului etc.

11
 Diplomaţia culturală prin care se urmăreşte intărirea cooperării bi şi multilaterale în
domeniul culturii.
Diplomaţia ştiinţifică are în vedere întărirea cooperării în domeniul instituţiilor de cercetare
din diferite zone ale lumii.
Diplomaţia militară ansamblul acţiunilor de cooperare legate de domeniul militar în scopul
prevenirii războiului nuclear (diplomaţia atomică) etc.
Diplomaţia socială care urmăreşte stabilirea de relaţii, dialog şi negociere între entităţile
vieţii internaţionale.

După forma de reprezentare

Diplomaţie guvernamentală activitatea desfăsurată de unele persoane care, prin activitatea
lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă,
Diplomaţie integrată atunci când unele organisme şi instituţii internaţionale, prin activitatea
lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituţia respectivă, cât şi tările membre ale
acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene).
Diplomaţia neguvernamentală se desfăşoare fără a angaja guvernele de anumiri
reprezentanţi ai unor instituţii neguvernamentale (ex.ONU)
Diplomaţia personală desfăşutrată de anumite persoane (politice), care pot determina apoi
acţiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomaţie este atribuită lui Stalin şi Roosevelt).

După spaţiul de desfăşurare

Diplomaţie bilaterală care se desfăşoară numai între două părţi (ţări).
Diplomaţie multilaterală cea desfăşurată cu participarea unui numări mare de ţări, în special
prin conferinţe, organisme organizaţii şi progreme internaţionale. La rândul ei acesta poate fi: o
diploamţie triunghiulară (SUA, URSS şi China în anii 60), sau diplomaţie trilaterală care poate
desemna acţiuni întreprinse de state din aceeaşi zonă geografică, posibil cu frontiere comune (ex
triada România-Polonia-Ucraina).

După timpul de desfăşurare

Diplomaţie permanentă desfăşurată prin instituţii cu caracter permanent (ex. Prin misiuni
diplomaţice, oficii consulare, organizaţii internaţionale etc)
Diplomaţie ad-hoc care cuprinde activităţile diplomatice desfăşurate temporar, prin trimişi
speciali delegaţi la conferinţele internaţionale, misiuni speciale etc.

Din punct de vedere al transparenţei

Diplomaţie deschisă, care permite opiniei publice să cunoască conţinutul şi modalităţile de
desfăşurare ale acţiunilor diplomatice.
Diplomaţia secretă sau confidenţială în care negocierile şi acţiunile diplomatice sunt
desfăşurate fără informarea opiniei publice

12
 1.5.Rolul, esenţa si diplomaţia

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una
dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor. Marile
puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru
atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau
duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul
apărării intereselor proprii cu o eficienţa sporită în mediul continental şi mondial.
Diplomaţia definită ca „ştiinţă şi artă“, ca „o profesiune distinctâ, de o complexitate
deosebită“, implicând mânuirea cu inteligenţă a celor mai multe concepte elaborate de ştiinţele
sociale şi, îndeosebi, de ştiinţa dreptului şi relaţiilor internaţionale (New Approaches to International
Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputaţi analişti ai relaţiilor internaţionale.
Nicolae Titulescu apreciază ca „diplomaţia sintetizează mai multe ştiinţe“, prin care „arta
diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajaţi“.
Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredinţat negociatorilor din
cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaţilor li s-a incredinţat misiunea să negocieze tratate de
pace sau de alianţă, înţelegeri în probleme de însemnatate majoră pentru statele respective, conventii
mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cât mai bine reflectate.
Naţiunile lumii au cunoscut momente de confruntare şi colaborare, de bătălii militare şi
relaţii paşnice, de unitate şi dezbinare. Rolul avut de diplomaţie şi diplomaţii în aceste evoluţii a fost
acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistiţiilor şi pentru încetarea ostilităţilor; pentru
încheierea păcii şi convenirea condiţiilor menţinerii şi consolidării unor relaţii paşnice, după
semnarea tratatelor de pace.

Complexitatea mandatului diplomatic şi dificultăţile - nu de puţine ori greu de depăşit - în

finalizarea sa conferă diplomaţiei „un statut distinct“, situând-o intre „cele mai complicate
profesiuni“, atrăgea atenţia cercetatorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referinţă Systems,
States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968).
Printre aspectele politice care au suscindat interesul faţă de această zonă se numără şi rolul
jucat de diplomaţie în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte şi principii
ferme ale politici interne şi externe constând în preluarea iniţiativelor şi angajarea totală în
abordarea intereselor externe precum şi efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul
de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de interes
prin îndepărtarea axelelor disptelor zonale, conformarea faţă de prevederile legale internaţonale,
nerecurgerea la forţa în reglementarea conflictelor,contribuţia exprimată pentru înlăturarea
divergenţelor pe plan zonal şi internaţional.
În baza acestor concepte s-a format treptat nuanţe specifice ale desfăşurării şi derulării
actelor diplomatice, existenţa sa fiind ca o garanţie de natură socială de exprimare la nivel
internaţional al formelor şi intereselor entitaţilor statale.
Amatorismul şi improvizaţia în sistemul diplomatic implică riscuri imense şi pot avea
consecinţe de o gravitate deosebita.
Denumirea în funcţii diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu
problematica existenţa în relaţiile internaţionale şi nici o bună instruire va fi pus în situaţia să
semneze acte prin care angajeaza statul, ale căror consecinţe nu vor fi în masură să le inteleagă.
Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat şi se vor produce schimbări
13
în multe privinţe prin încheierea şi desfacerea alianţelor, prin întocmirea şi semnarea de noi acorduri
şi tratate, prin noi înţelegeri şi noi forme de cooperare instituite, care nu de puţine ori au fost
încalcate sau modificate.
Prin respectarea fermă a regulilor şi principiilor stabilităţii diplomaţia şi actul diplomatic sunt
coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.
Charles Maurice de Talley Perigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomaţi ai Franţei şi
ai lumii, a jucat un rol important în conturarea şi adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (814-
1815). Congresul de la Viena delimita crearea unor forme stabile şi a unor reguli ce caracteriză
diplomaţia cu privire la autonomia, caracterul şi relaţiile specifice ale clasei alcătuitoare
descriind-o în două ipostaze deschisă şi secretă. Diplomaţii au un rol activ în convorbirile
diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potenţial subiect în sugerarea
soluţiilor, mod de convenienţă al partenerilor şi implicit al convergenţei intereselor reprezentate.
Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaţilor şi protecţia acestora factor ce crează
un mediu de desfăşurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru
statul cel reprezintă.
Deplina protecţie şi inviolabilitatea diplomaţiilor serveşte încrederii reciproce şi bunei
convieţuiri a popoarelor ( De lingua latina, Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ).
Rolul diplomaţiei pe aria politică este o adaptare continuă la climatul şi dezvoltarea societaţii
umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă
a confruntăriilor militare. Evoluţia relaţiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase
tranzacţii se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina
axa lumii în favoarea lor.

14
 CAPITOLUL II
Relatiile diplomatice

2.1.Relaţiile şi misiunile diplomatice

La începuturile sale, diplomaţia a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) şi intinerant. Aceste

caractere ale diplomaţiei s-au menţinut, în Europa până în secolul al- XV-lea, când apar primele
misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite la Veneţia la Constantinopol şi la
Roma. Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente
între statele din Europa.
Ludovic al -XIV-lea a folosit, prima dată reprezentante permanente ca formă de a purta şi
intreţine dialogul politic permanent. Cu timpul reprezentantele externe ale statului nu numai că au
devenit practice generale, dar s-au dezvoltat şi diversificat ca forme şi structuri, adaptându-se la
sarcinile promovării diferitelor interese de stat în multe domeni multilaterale.
Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internationale. În cadrul relaţiilor internaţionale se
stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii. Astfel statele pot încheia alianţe
politice, organizaţii economice sau militare, pot stabili relaţii consulare, pot încheia tratate, fiecare
constituind un mod de existenţă a relaţiilor internaţionale. Alte subiecte de drept internaţional cum
sunt organizaţiile întretin şi ele relaţii fie între ele, fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. Spre
deosebire de aceste relaţii internaţionale stabilite între subiectele dreptului internaţional, relaţiile
internaţional diplomatice au o caracteristica aparte, determinata de forma de exercitare a acestora si
de scopul lor. Relaţiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurări condiţiilor de intreţinere a
dialogului politic între subiectele dreptului internaţional prin misiunule diplomatice permanente.
Cadru legal ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relaţiilor diplomatice
permanente îl dă Convenţia de la Viena din anul 1961 care prevede în articolul 2 – stabilirea de
relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu
consimţământul mutual al statelor.
Părerea dominant este stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedura distinctă faţă de
trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare instituţie fiind supuse unei reguli specifice, deşi la baza
lor stă consimţământul reciproc al statelor.
Regulili privitoare la stabilirea relaţiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenţia de la
Viena. Totuşi practica statelor, normele juritice, care guvernează relaţiile dintre state, sunt bine
conturate pentru diferenţierea procedurii stabiliri relaţiilor diplomatice de cea a trimiteri unei
misiuni diplomatice.

15
Conform articolului 74 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “ Ruperea
relaţiilor diplomatice între două sau mai multe state nu impiedică încheierea tratatelor între ele “ şi
deci face posibil că legăturile prin tratate sa stabilească relaţii juridice permanente în diverse
domeni, altele decât cele ce privesc relaţiile diplomatice ale statelor în cauza. Articolul 7 al
convenţiei specifică cu referire la misiunile speciale, existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare
nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale8.
Tot astfel se stabileşte în articolul 20 paragraf 2 - al Convenţiei de la Viena – Nu se
antrenează prin ea însăşi, încetarea unei misiuni special existente în momentul ruperii relaţiilor
misiunilor permanente.

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice sunt necesare trei condiţii primordiale.

- Consimţământul mutual al statelor:
Consimtământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, în mod expres, prin care părţile
convin asupra stabiliri relaţiilor diplomatice ceea ce înseamnă un accord de recunoaştere reciprocă.
Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie. Motiv pentru care exprimarea este bazată pe
principiul suveranităţii statelor.
- Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice ce trebuie să aibe personalitate
juridică internaţională.
În cadrul unor comunităţi juridice internaţionale, care au capcitatea de a de a avea drepturi şi
obligaţii internaţionale, care nu sunt identice pentru toţi participanţii la comunitate. Astfel doctrina a
facut diferenţe asupra subiectelor de drept internaţional şi persoanelor de drept internaţional.
Subiectele de drept internaţional sunt definite ca entităţi juridice care beneficiază de drepturi restrâns
şi obligaţii, pe când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o componenţă generală. Statul de
drept internaţional care poseda capacitatea de a-şi asuma totalitatea obligaţiilor de a beneficia de
toate drepturile.
Convenţia de la Montevideo din 1933 prevede că un stat poate fi persoană internaţională
dacă îndeplineşte urmatoarele condiţii: Are o populaţie permanent, un teritoriu determinat, un
guvern, capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Dar nu numai statul poate fi persoană
internaţionala. Pot avea drept de legistlaţie active şi pasiv şi naţiunile care luptă pentru
independenţă, daca şi-au creat organe proprii, exercita funcţii de putere public şi controlează un
teritoriu determinat. În această categorie intră insurgentii, care, recunoscuţi internaţional, pot deveni
subiecte ale relaţiilor internaţionale. Asa este cazul organizaţiilor pentru eliberare care işi exercita
funcţii politice în numele poporului pe care îl reprezintă şi care intreţine relaţii diplomatice cu mai
multe state. Unele subiecte de drept internaţional prezintă caracteristici speciale cu privire la
misiunile diplomatice pe care le trimit. Exemplu Statul Papal, Ordinul de la Malta şi Comitetul
Internaţional de Cruce Roşie.
- Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc.
Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară condiţia ca statele să se recunoască reciproc,
întelegând prin recunoaşterea actul juritic intern de care se leagă anumite efecte juritice
internaţionale. Exista teorii cu privire la consecinţele recunoaşterii internaţionale, care susţin
caracterul constitutiv, al cunoaşterii în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea
juritică. Pe altă parte denumită teoria declarativă, considera, că obiectul recunoasterii este
constatarea existentei unui stat. Subliniem faptul ca recunoaşterea este o condiţie prealabilă a stării
relaţiilor între state, în sensul ca aceasta face ca statele să devină subiecte ale relaţiilor
internaţionale.
8
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.6

16
Recunoaşterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act unilateral, ea nu poate
duce la stabilirea relaţiilor diplomatice care este un act juridic bilateral. Pe de altă parte, exista
posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut, dar datorită poziţiei guvernului acestuia, sa nu se dorească
dezvoltarea relaţiilor cu acesta. Prin urmare o separare între actul juritic al recunoaşterii şi stabilirea
sau încetarea relaţiilor diplomatice.

2.2.Relaţiile diplomatice in viaţa internaţională

Relaţiile diplomatice constituie cadrul optim de desfăşurare a raporturilor de cooperare

dintre ţări independente şi suverane.
Relaţiile diplomatice pot fi definite ca fiind “o calitate specială de raporturi între state de o
calitate superioară şi de o importanţă deosebită. Aceste relaţii interstatale au o notă distinctă dată de
subiecţi, obiectul şi finalitatea pe care acestea o au”.

Existenţa relaţiilor diplomatice dintre ţări este reprezentativă în a exprima calitatea

raporturilor dintre acestea. Relaţiile diplomatice presupun: recunoaşterea reciprocă a statelor care au
stabilit astfel de relaţii.. Cu cât un stat are relaţii diplomatice cu mai multe state, cu atât se bucură
de o recunoştere internaţională mai largă. Lipsa de relaţii diplomatice poate fi interpretată ca
incapacitatea a unui stat de a-şi îndeplini obligaţiile de subiect de drept internaţional.

2.3.Forme de reprezentare externă a statelor

Misiunile diplomatice sunt forme instituţionalizate care se folosesc de către state ca subiecte
drept internaţional pentru a asigura între ele fie permanentă relaţiilor diplomatice, caz în care se
trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de
interes reciproc, caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare.
Instituţiile care asigură permanenta relaţiilor dintre state, ca subiect de drept internaţional,
sunt misiunile diplomatice permanente. Acestea au regimul stabilit prin Convenţia de la Viena din
1961. Sunt misiuni diplomatice permanente intre state: ambasadele, legaţiile, nuntiaturile,
internuntiaturile apostolice, înaltele comisariate şi înalti reprezentanţi. Statele pot intreţine relaţii
diplomatice şi cu organizatiile internaţionale, ca subiecte derivate de drept internaţional, daca
acestea sunt organizaţii interguvernamentale.
Reprezentantele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale sunt numite misiuni
permanente, iar regimul acestora este stabilit de Convenţia relativă a relaţiilor statelor cu
organizaţiile Internaţionale din 1975. La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguvernamentale
pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizaţiilor
respective, cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Este cazul U.E. care are misiuni la
Washington şi Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între
organizaţie şi statul de resedinţă.
Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relatiilor
internaţionale, state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale. Misiunile diplomatice
temporare organizate de state pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale şi sunt
reglementate de Convenţia asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la 16.12. 1969 la
New York, după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

17
 Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la lucrările organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile Adunării Generale a O.N.U.
sau la conferinţele organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile acesteia, se numesc delegaţii.
Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizatiilor
internaţionale regimului reciprocităţii9.
Regimul lor depinde de componenţa delegaţiilor: dacă şeful de stat conduce delegaţia el se
bucură de un regim special evident mai mare decât dacă şeful delegaţiei ar fi un inalt funcţionar de
stat; ele nu se încadrează în convenţia cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de
formare, întrucât practica folosirii delegaţiilor este de origine recenta. Misiunile speciale ale statelor,
organizate într-un stat terţ, sunt considerate de acesta ca fiind vizite stat.
Organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special in cadrul diplomatiei
preventive. Astfel Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni ternporare care au fost îndeplinite de
Secretarul General al O.N.U. sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul 1954, Adunarea Generala
a O.N.U. a încredinţat misiunea Secretarului General al O.N.U. de a negocia la Beijing situaţia
prizonierilor din războiul din Coreea. Consiliul de Securitate a încredinţat, de asemenea, misiunea
Secretarului General al O.N.U. să negocieze la Teheran situaţia diplomaţilor americani, reţinuţi
ostatici în anul 1980. La randul sau, Secretarul General a încredinţat misiuni de mediere în crizele
din Iordania (1958), din Republica Dominicană (1965), în conflictul indo-pakistanez (1966), în
Cipru şi Orientul Mijlociu (1967), în Guineea Ecuatorială (1969), în Timorul de Est (1976).
Misiunile acestea, fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a O.N.U., dispuse de Consiliul de
Securitate sau trimise de Secretarul General al O.N.U., trebuie să aibă consimţământul statului de
resedinta chiar dacă acesta este res inter alia pars. Misiunile specializate sunt soluţii practice ale
ambelor subiecte de drept international - deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale - de a
rezolva o sarcinä specială, specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Ele pot fi definite
ca misiurti temporare care durează în timp, cum ar spune Adolfo Maresca. Misiunile specializate nu
se bazează pe reciprocitate, deşi au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi stabilite numai
de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele
mai frecvente sunt însă misiunile economice.
Desi misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz, câteva reguli comune se pot
reţine:
Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie sä aibă în prealabil un acord de
cooperare sau de asistenţä între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.
Deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor, acordul de stabilire a
misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părţilor, cel puţin economică, pe care contractanţii o
recunosc.
De regulă, contribuţiíle statelor care încheie acorduri de asistenţă în vederea dezvoltării sunt
inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor
este obligat să le dea o destinaţie convenita Misiunea specializatä are rolul de a sprijini realizarea
sarcinilor de această natură, aşa cum au fost convenite de statul trimiţător în favoarea statului
primitor. În anul 1971 Adunarea Generala a O.N.U. a împartit tarile lumii a III-a în două categorii,
dupa nivelul dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC (Most Seriously
Affected Countries).
Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai cunoscute misiuni
sunt câteva:

9
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.12

18
 - Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul misiunii
diplomatice permanente a Franţei. Statul de resedinta se obligă să garanteze accesul şi legätura
misiunii &anceze de cooperare cu organele sale autorizate sä implementeze
programul de asistenţă.
- Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul Programului administrat de
Agenţia de Dezvoltare Internaţionalä (US-AID); Agenţia are reprezentanţi în cadrul ambasadelor
S.U.A.
- Organizatiile internaţionale pentru asistentă şi de misiuni de asistenţă.
Asistenţa acordată de organizaţiile internaţionale se referă, în principal, la ajutor economic şi
ąsistenţă tehnicä, spre deosebire de asistenţa acordată de state, care poate fi şi în alte domenii;
asistenţa organizaţiilor internaţionale este funcţională, în sensul că este determinată de însăşi
competenţa limitată a organizaţiei Cea mai reprezentativă organizatie economica internaţională este
PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fostcreat în anul 1965), care face parte din
agenţiile specializate ale O.N.U, şi este coordonată de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). În
baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agreement with Governments, PNUD poate trimite
misiuni permanente, conduse de un reprezentant rezident, care are misiunea de a fi principalul cadru
de legătură între guvernul respectiv şi Program. În România funcţionează un reprezentant rezident al
PNUD. În prezent PNUD este reprezentat în peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord
între PNUD şi statul rezident.
Uniunea Europeana întreţine relaţii cu statele membre, cum o să examinăm mai departe; cu
România aceste relaţii s-au stabilit prin declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi trimiterea prirnei
reprezentanţe permanente la Bruxelles, pe 14 aprilie 1990. U.E. a deschis o delegaţie permanentă Ia
Bucuresti în iunie 1993.
Uniunea Europeana administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF) Pentru sprijinirea
economiilor în tranziţie, s-a creat Fondul PHARE de asistenţă, nerambursabil, deschis şi pentru
România în anul 1991., iar delegaţii perrnanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune: să
reprezinte puterea administrativă a U.E., care este Comisia Europeană şi să supravegheze utilizarea
fondurilor, Rind plasaţi sub o dublă autoritate. Aceşti reprezentanţi au fost nurniţi, prima dată de
fosta Piaţa Comună (CEE), care a încheiat, la Lorné (Togo), mai multe convenţii cu 46 ţäri in curs
de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor şi a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975, renuvelate
de mai multe or În anul 1984, prin Convenţia denuniită Lomé III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi
reprezentatä în fiecare ţară a ACP sau regional, prin delegaţi acceptaţi de statele respective.
Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări, în fiecare ţară din ACP, parte la Convenţie, felul de
administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare.
Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar International, Banca Europeană pentru
Reconstructie şi Dezvoltare etc.

2.4. Dezvoltarea relaţiilor diplomatice

Relaţiile diplomatice constituie un proces în care stabilirea lor este doar începutul. Acordul
de stabilire a relaţiilor diplomatice este un acord cadru, în baza căruia procesul se dezvoltă în
continuare. Concomitent sau ulterior stabilirii relaţiilor diplomatice statele pot începe să-şi deschidă
misiuni diplomatice. Când relaţiile diplomatice iau amploare, cele două state pot veni în înfinţarea
de birouri şi în alte localităţi, decât aceea în care se află sediul misiunii diplomatice. De asemenea
cele două ţări îşi pot acorda reciproc mai multe imunităţi şi privilegii decât cele stipulate prin
Convenţia de la Viena.

19
Cea mai profundă dezvoltare a relaţiilor diplomatice se realizează prin înmulţirea şi lărgirea
funcţiilor diplomaţiei. Se extind acţiunile de reprezentare, se amplifică negocierile, se adânceşte
colaborarea, guvernele se informează reciproc mai mult, interesele cetăţenilor şi ale statului se
protejează tot mai bine, cooperarea pe plan internaţional se întăreşte.
Relaţiile diplomatice cunosc de asemeni o largă dezvoltare şi prin inmulţirea subiecţilor de
drept internaţional, prin afirmarea independenţei şi suveranităţii popoarelor.
La fel de importantă este şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice prin intermediul organismelor
şi organizaţiilor internaţionale. ONU şi instituţiile specializate capătă noi membri. Se dezvoltă
relaţiile diplomatice în cadrul OSCE şi se extinde diplomaţia prin organisme de cooperare regională.

2.5. Încetarea relatiilor diplomatice

Odată începute relaţiile diplomatice au o existenţă continuă în perspectiva procesului de

dezvoltare. În practică însă relaţiile diplomatice pot şi să inceteze. Spre deosebire de stabilirea
relaţiilor diplomatice , care este rezultatul a două voinţe politice puse de acord, încetarea relaţiilor
diplomatice este rezultatul voinţei politice unilaterale, ea nu se realizează prin acord între state.
Încetarea relaţiilor diplomatice poate fi :
- încetarea temporară / suspendarea. Suspendarea relaţiilor diplomatice este o procedură provizorie
având la bază o lipsă a motivaţiei politice de a întreţine un dialog. Acest interes poate să dispară
unilateral în cazul în care într-un stat apar schimbări fundamentale atipice sau noi forme de
guvernare ce au nevoie de recunoaştere. Relaţiile diplomatice se stabilesc între state, dar se
realizează prin intermediul guvernelor liantul fiind obiectivele commune. De aceea, practica unor
state de a considera ca fiind necesară recunoaşterea formală a unui guvern constituit altfel decât pe
baza transferului legal al relaţiilor diplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente. În
acest caz ambasadori deja numiţi anterior trebuie să prezinte scrisorile de acreditare şi să primească
agrementul de la noul guvern. Se consideră în perioada dintre apariţia noilor forme de regimuri
politice sau guvernare şi până la recunoaşterea acestora o suspendare formală (temporară) a relaţiilor
diplomatice.
- încetarea definitivă, când avem situaţia de rupere a relaţiilor diplomatice. Procedura ruperii
relaţiilor diplomatice este stabilită de doctrină ; institutia este doar menţionată în art. 45 al
Convenţiei de la Viena din anul 1961, care prevede numai coconsecinţele care urmează în cazul
ruperi relaţiilor diplomatice definitive sau temporare. Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire
la tratate stabileşte, în art. 63, de asemenea consecinţe ale acestui act. Dreptul internaţional nu
stabileşte nici condiţiile şi nici temeiul pentru care un stat poate rupe legăturile diplomatice. Carta
ONU la articolul 41, pe baza căruia se recomandă ruperea colectivă a relaţiilor diplomatice cu un
stat, pentru raţiuni de securitate, este norma juritică care prevede însă o sancţiune. Ruperea relaţiilor
diplomatice poate însă avea temeiuri variate, dat de dreptul internaţional prin recunoaşterea
dreptului fiecărui stat de a decide suveran acest lucru.
Ruperea relaţiilor diplomatice este, de regulă, un act unilateral unilateral cu efecte bilaterale,
în sensul că dacă un subiect al relaţiilor internaţionale decide ruperea relaţiilor, ambele state trebuie
să-şi retragă misiunile diplomatice, dar nu este exclusă nici varianta bilaterala în care statele convin
bilateral ruperea relaţiilor.

20
“Războilul este în afara legii“ considera Philipe Charer şi se considera că acestea intrerup relaţiile
diplomatice, căci statele trebuie să fie intotdeauna paşnice, dacă întreţin raporturi diplomatice. Însă
în practică statele au o atitudine mai flexibilă. Razboiul fără declaraţie nu duce automat la ruperea
relaţiilor diplomatice menţinând relaţiile. Declaraţia de război este dimpotrivă socotit ca un mod de
exprimare a voinţei unilaterale a unui stat de a rupe relaţiile diplomatice.
Voinţa de rupere a relaţiilor diplomatice nu este considerată suficient experimentată dacă
sunt declanşate ostiliăţi militare, fenomen care nu poate duce la concluzia că statele devin în
întregime ostile şi care în unele situaţii poate fi interpretat că se limitează numai la rezolvarea unui
diferend anume. Războiul nu are influenţe nici asupra relaţiilor diplomatice în cazul în care părţile
negociază un armistitiu. Armistiţiu poate fi considerat o restabilire a relaţiilor diplomatice, deşi
starea de război continuă. Pot înceta relaţiile diplomatice pe baza unei declaraţii de război, fără ca
ostilităţile să înceapă sau să-i urmeze. Istoria ne arată prin ruperea relaţiilor cu puterile Axei 1939 –
1945 ca această declaraţie de război nu este necesară.

21
 CAPITOLUL III
Diplomatia economică

3.1.Rolul diplomaţiei economice in economia externă

Diplomaţia economică reprezintă funcţia de politică externă care face legătura între
demersurile politicii externe şi bunăstarea economică a cetăţenilor unei tări. Aceasta, are ca obiectiv
utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor economice ale
tuturor întreprinzatorilor români şi în aceaşi măsură a statului român. Diplomaţia economică
reprezintă cadrul eficient de cooperare institutională, în vederea realizării demersurilor legate de
promovarea obiectivelor economice ale României în străinătate.
În cadrul Ministerului de Afaceri Externe funcţioneaza Direcţia de Diplomaţie Economică,
care este interfaţa între reprezentăntele diplomatice ale României în străinătate, mediul de afaceri şi
alte instituţii cu atribuţii pe plan economic. În cadrul acesteia, principalele obiective: promovarea
intereselor economice româneşti în străinătate, cooperarea cu organizaţii economice internaţionale,
cooperarea interinstituţională pe linie economică şi oferirea unor expertize economice în cadrul
MAE.
Prin promovarea intereselor economice românesti, vreau să specific urmatoarele acţiuni:
“lobby pentru facilitarea expansiunii firmelor românesti în străinătate, medierea informaţiilor şi a
contactelor necesare pentru oamenii de afaceri români, facilitarea dialoguilui între oamenii de
afaceri români şi misiunile diplomatice străine la Bucureşti, organizarea de intâlniri cu reprezentanţi
ai mediului de afaceri pentru identificarea tipurilor de sprijin necesar, organizarea de seminarii,
conferinţe şi alte reuniuni, elaborarea unei strategii, precum şi a unui plan de acţiune în scopul
promovării intereselor economice ale României şi distribuirea de informaţii cu caracter economic
pentru mediul de afaceri”10.
O altă linie de acţiune a Direcţiei de Diplomaţie Economică este reprezentată de cooperarea
cu organizaţii economice internaţionale. Menţionez în această direcţie: coordonarea ansamblului
activităţilor desfăşurate de România pe lângă Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, promovarea intereselor românesti pe lângă organizaţii economice internaţionale ( FMI,
Grupul Băncii Mondiale, Banca Europeană pentru Reconstruc ie şi Dezvoltare), monitorizarea
rapoartelor elaborate de diferite organizaţii economice internaţionale, a calificativelor de ţară şi o
latură activă cu rezultate eficiente a prezenţei reprezentanţilor României pe lângă organizaţiile cu
caracter economic.

Despre cooperarea interinstituţională pe linie economică, specific între principalele acţiuni:

perfectarea sistemului informaţional economic între Direcţia Diplomaţie Economică şi mediul de
afaceri, consolidarea relaţiei interministeriale în vederea sprijinirii componenţei de reprezentare
economică externă, precum şi participarea în cadrul comisiilor şi grupurilor de lucru
interministeriale pe probleme economice.
Diplomaţia economică presupune sprijinirea reprezentanţilor economici externi, pentru a
face faţă mediului de afaceri şi competitivităţii la nivel internaţional. Astfel, activitatea personalului
cu atribuţii economice trimis în străinătate este organizată sub forma de Birou al consilierului
economic în cadrul misiunilor diplomatice ale României în străinătate, sau Birouri Comerciale
10
Preluare de pe : http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=26644&idlnk=1&cat=3

22
proprii în tări sau centre comerciale care prezintă interes pentru Romania. Specific faptul că
atribuţiile şi competentele personalului MEC din reţeaua de reprezentare externă sunt stabilite prin
Hotărârea nr.738/03.07.2003, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi
Comerţului şi privesc activităţile specifice de diplomaţie economică, pe aspectele comerţului
exterior, cooperare economică, investiţii şi de integrare economică europeană.
Abordez ca aspect important al diplomaţiei economice problema extinderii companiilor
româneşti în regiune şi menţionez că o ţară nu este competitivă atâta timp cât nu este caracterizată
de o economie deschisă, caracterizată prin creşterea ponderii exportului şi importului în produsul
intern brut. „Ea presupune o eliminare treptată a barierelor protecţioniste, o liberalizare a întregii
economii pentru a permite concurenţa internă şi internaţională. De asemenea, deschiderea unei
economii se face odată cu impulsionarea fluxurilor de capital financiar, de capital fix, a fluxurilor
bilaterale cu restul lumii de bunuri şi servicii, odată cu promovarea schimburilor informaţionale cu
alte ţări”11.
Doar pe plan internaţional, putem cunoaşte performanţa unei ţări şi rezultatele obţinute în
anumite domenii, iar marile nereusite au avut la baza dezvoltarea de sine, bazată pe resurse interne
fără apelarea la oportunităţile oferite de restul lumii. O ţară se poate integra în circuitele economice
prin doi paşi: statul respectiv se poate implica mai mult pe piaţa mondială şi prin lupta pentru
caştigarea unor segmente mai consistente de piaţă pentru produsele în exces. Pot preciza că, în
ultimii ani , politicile guvernamentale ale Romaniei s-au axat doar pe cresterea atractivitatii prin
crearea conditiilor de îmbunătăţire a mediului de afaceri şi pe promovarea exporturilor.
Un aspect important a fost total neglijat, acesta presupunând crearea condiţiilor pentru
dezvoltarea investiţiilor româneşti în străinătate. Un exemplu important este acela ca în top 25 al
companiilor multinaţionale din Europa Centrala şi de Sud-Est, România figura începând cu 1998
doar cu SNP Petrom, care ulterior a fost privatizată cu grupul austriac OMV. Prin acest exemplu
sustin ipoteza enuntata mai sus, conform careia nivelul unei ţări şi al economiei acesteia se măsoara
pe plan internaţional şi prin talia companiilor multinaţionale cu capital autohton care işi desfăşoara
activitatea în alte ţări. În concluzie, dacă România doreşte să devină importantă pe plan
internaţional, ea trebuie să facă mari eforturi pentru ca acele companii autohtone să fie prezente cu
filiale şi în alte ţări.

3.2.Funcţiile diplomaţiei economice

În accepţiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de
state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomaţia indeplineşte o multitudine de funcţiuni, care ar putea
fi sintetizate după cum urmează:

Reprezentarea
Dreptul de reprezentare este inerent suveranităţii. Prin urmare numai statele suverane pot
trimite agenţi diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituţii cu
personalitate juridică internaţională. Pierderea suveranităţii duce automat la pierderea dreptului de
reprezentare. De altfel, încă Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranităţii pot trimite soli,
adică să se facă reprezentaţi, şi ca ,,regii care au fost însă biruiţi într-un război solemn, şi li s-a
răpit domnia, au pierdut, împreună cu celelalte prerogative ale acestuia, şi dreptul de a trimite
soli". Vechiul concept după care agenţii diplomatici erau reprezentanţii personali ai suveranului a
fost în mare măsură depăşit astăzi, atât de practica relaţiilor intenaţionale contemporane, cât şi de
11
Preluare de pe: http://www.neogen.ro/desprenoi/?1=1&desprenoi_p=press&wtd=detail&idpr=645

23
evoluţia ştiinţei politice. Astăzi, agenţii diplomatici nu mai sunt identificaţi cu persoana fizică a
guvernanţilor; ei reprezintă statele care i-au acreditat. Convenţia de la Viena din 1961 privind
relaţiile diplomatice plasează pe primul loc între funcţiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a
reprezenta statul acreditant în statul acreditar" (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc
deoarece, atunci când statele întră în legături reciproce, asigurarea menţinerii acestor legături,
dezvoltarea unor relaţii normale, de colaborare, presupune în primul rând existenţa unor
reprezentanţi ai lor care trebuie să intre în interacţiune.
Ca principala funcţie a misiunii, aceasta este încredinţată în primul rând şefului de misiune,
deşi şi alţi agenţi diplomatici pot îndeplini funcţii de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea
înseamna în practica substituirea celui care a dat mandatul de reprezentare, este evident că
diplomaţia reclama oameni bine pregătiţi, cu simţ de responsabilitate şi dăruire totală îndeplinirii
instrucţiunilor primite.
Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de
curtoazie şi politeţe, menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanţii statelor, ca şi
respectarea egalităţii în drepturi dintre state.

Aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului

Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor şi metodelor pe care guvernul acelui
stat le elaborează în relaţiile cu alte state, inclusiv atitudinea faţă de problemele internaţionale.
Diplomaţia are funcţia de a servi aceste scopuri, metode şi mijioace. Diplomaţia nu elaborează
politica externă; ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici.
O consecinţă a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de externe,
misiunile diplomatice - nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin
întreaga sa activitate, folosind instrumentele şi specificul activităţii diplomatice, să realizeze şi să
pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă.

Protecţia intereselor statului şi ale cetăţenilor săi

Şi această funcţie este expres definită în Convenţia de la Viena din 1961, care, la articolul 3,
aliniatul b, prevede funcţia misiunii diplomatice de ,,a ocroti în statul acreditar interesele statului
acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internaţional".
Protecţia cetăţenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradiţional considerată ca fiind o
funcţie a consulilor. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai multe state a serviciilor
consulare cu cele diplomatice, această distincţie rigidă se estompeaza din ce în ce mai mult.
De aceea, Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice stabileşte în mod explicit că o
misiune diplomatică poate îndeplini şi funcţii consulare, care includ eliberarea de paşapoarte,
înregistrări de naşteri, căsătorii şi decese, alte funcţii notariale, în limitele permise de legislaţia şi
practica statului acreditar.
În ceea ce priveşte protecţia pe care diplomaţia este chemată să o asigure intereselor statului
acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal
aspecte privind:
• păstrarea bunului renume, a demnităţii şi onoarei statului acreditant în statul acreditar;
• urmărirea îndeplinirii întocmai, cu buna credinţă, a înţelegerilor încheiate între statul acreditant şi
cel acreditar.

24
 În această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri şi proteste,
dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spaţiului aerian sau mării teritoriale din
partea statului acreditar, pronunţarea de discursuri de către oficialităţi ori publicarea de cărţi,
emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialităţi, şi
care prin tonul lor violent, agresiv sau tendenţios pot aduce prejudicii statului acreditant şi relaţiilor
sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernământ a şefului misiunii
diplomatice sau a agenţilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendenţios de actele de libera
expresie a persoanelor, în condiţiile libertăţii presei şi a separării puterilor în statele democratice.
În ceea ce priveşte persoanele şi bunurile lor, protecţia diplomatică porneşte de la temeiul că
cetăţenia este legătura care uneşte o persoană cu un stat anume, ceea ce generează obligaţii şi
drepturi reciproce, între care şi acela de a pretinde protecţia persoanei, atunci când aceasta se află în
afara teritoriului tării sale.
Protecţia diplomatică este acţiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui
cetăţean al său şi o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninţa sau viola
dreptul acelui cetăţean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-şi valorifica singur drepturile.
Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute
în limitele admise de Dreptul Internaţional. Principalele condiţii ca această protecţie să se poată
executa sunt:
• actul impotriva căruia cetăţeanul solicita protecţie să aibă un caracter internaţional ilicit;
• cetăţeanul să nu aibă şi cetăţenia statului acreditar;
• cetăţeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilităţile oferite de legislaţia statului acreditar
pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plânge.

Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt multiple. În
general, aceasta se datoreşte desfăşurarii unor activităţi economice, comerciale, industriale,
stiinţifice, turistice, legături familiale etc. Indiferent de motiv, însă, ieşind de sub jurisdicţia sa
naţională, din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat, un cetăţean se supune jurisdicţiei
acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaşte propriilor
cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice.
Acest regim de tratament este acceptat astăzi, practic, la scara universală. De aceea,
eventualele discriminări în prejudiciul străinilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului
în justiţie, daune care nu au primit reparaţiile cuvenite s.a. înceteaza de a ţine de jurisdicţia internă a
statului vizitat şi intră în domeniul Dreptului Internaţional, dând posibilitatea statului de origine să
acţioneze pentru restabilirea legalităţii.
Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecţiei pot fi oficiale sau oficioase, adică
neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. Daca
pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluţionare satisfăcătoare, ne aflăm în prezenţa unui
diferend internaţional între statul acreditar şi cel acreditant, care se cere soluţionat potrivit
mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnică a diferendelor dintre state.
Uneori, protecţia diplomatică a drepturilor cetăţenilor a dat naştere la complicaţii
internaţionale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de către
persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne, juridice şi administrative, pe care legislaţia statului
în care s-a produs lezarea le pune la dispoziţia persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a
fost consacrat într-una din şentinţele Curţii Internaţionale de Justiţie. De asemenea, ţările latino-
americane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea paşnică a
diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaraţia Adunării Generale a ONU din

25
1982 privind reglementarea pe cale paşnică a diferendelor cuprinde şi ea clauza epuizării căilor de
recurs interne.
În condiţiile de astăzi, recurgerea la protecţia diplomatică a co-naţionalilor devine din ce în
ce mai puţin frecventă, datorită perfecţionării legislaţiei şi avansului pe care statul de drept îl
cunoaşte în tot mai multe ţări ale lumii.

Negocierea

Printre funcţiile misiunii diplomatice, Convenţia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce
tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c).
Negocierea este poate una din cele mai importante funcţii ale diplomaţiei, în îndeplinirea menirii
sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele, negocierea este fără îndoială cea
care se identifica cel mai mult cu diplomaţia, în aşa măsură încât, adesea, un ,,bun negociator" este
sinonim cu un ,,bun diplomat".
În esenţă, negocierea este confruntarea dintre voinţele suverane cu scopul de a ajunge la un
acord în problemele de interes comun, pe cale paşnică şi pe calea compromisurilor de o parte şi de
alta. Unul din marii jurişti români care s-au ocupat de teoria şi metodologia negocierilor, distinge
trei faze: • prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părţi - o
fază extrem de importantă în special în situaţiile de tensiune n care părţile au suspendat orice
raporturi între ele; în această fază între reprezentanţii părţilor au loc întâlniri, discuţii, schimburi de
păreri, astfel încât părţile să ajungă să-şi cunoască reciproc poziţiile;
• faza a doua a negocierilor propriu-zise - în care părţile se angajează efectiv în identificarea
acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care ,,o
acţiune politică se transformă într-un act de drept internaţional;
• faza a treia a post-negocierilor - în care se discuta textul acordului care reglementează diferendul
sau înţelegerea intervenită între părţi în problema negociată.
Este o certa evoluţie în conceptul de negociere, în raport cu cel enunţat de Machiavelli,
pentru care obiectul negocierii era obţinerea pe toate căile a avantajului maxim, fără a ţine seama de
prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. De aici şi faima proastă a diploma ilor, care mai
are şi astăzi reverberatii, ca experţi în arta inducerii în eroare, în ascunderea adevărului în fraze
mesteşugite, oameni cu două feţe s.a.
Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacţie, de acomodare şi
salvgardare a intereselor ambelor părţi, cu scopul de a se obţine rezultate durabile. Rezultatele unei
negocieri în care o parte profită de o poziţie momentană mai puternică sau de o conjunctură
favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealalta parte a unei anumite rezolvări, nesocotindu-i
interese fundamentale, nu pot fi decşt precare. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi,
partea lezată să repună în discuţie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate
decât să conducă la instabilitate în relaţiile internaţionale.
Desigur, nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un panaceu
negocierilor în general, data fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca şi a părţilor care
ntra în negociere. Maniera de negociere depinde în mare măsura de negociator; ea este eminamente
personală şi subiectivă. Cu toate acestea, un negociator trebuie să întrunească un număr de condiţii
esenţiale pentru a încheia cu succes o negociere, între care:
• stăpânirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecărei probleme, prin
studierea amanunţită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate;
• cunoaşterea intenţiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge între
pretexte şi dificultăţi reale ale acestuia, ca şi informarea cât mai completă asupra personalităţii celui
26
cu care se poartă negocierea - temperament, reacţii previzibile, orizont cultural, argumente la care
este sensibil s.a.;
• asigurarea unei documentări corespunzătoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus
negocierii;
• asigurarea serviciilor unor consilieri şi experţi pentru diversele aspecte ale subiectului de
negociere;
• prezentarea cu claritate a poziţiilor propriului guvern; apărarea lor cu fermitate, atunci când sunt
în joc interese majore, şi capacitatea de a discerne poziţiile susceptibile de compromis şi concesii,
pentru a veni în întâmpinarea aspiraţiilor legitime ale celeilalte părţi.
Rezultatele negocierii se consemnează, de regula, într-un document. Dacă negociatorii au
împuternicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la încheierea negocierii. Dacă nu au asemenea
împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adică sub rezerva
aprobării lui de către fiecare dintre guverne.
Ar mai trebui facuă distincţia între negocieri şi discuţii. Negocierile presupun un acord prealabil
între părţi de a căuta împreună soluţia unei probleme date. Discuţiile diplomatice sunt doar un con-
tact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de păreri, care nu urmăresc neaparat realizarea unui
acord.

Observarea şi informarea

Această funcţie a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenţia de la Viena din 1961 în
următorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant"
(articolul 3, aliniatuild).
Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanţiate între statul acreditant şi cel
acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică,
socială şi economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului
acreditar, precum şi cu obiectivele şi metodele sale de politică externa si, in general, sa identifice
orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenţa, în bine sau în rău, relaţiile cu statul
acreditant.
În lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agen ilor diplomatici sunt în principal:
• convorbiri cu oficialităţile statului acreditar, centrale şi locale;
• vizite speciale în scopuri de informare, la Ministerul de Externe;
• urmărirea dezbaterilor parlamentare şi a altor manifestări publice la care participă oficialităţi ale
statului acreditar, în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări;
• ştirile şi comentariile din mijloacele de informare în masa din statul acreditar – agen ii de presa,
ziare, reviste, radio, televiziune;
• întâlniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informaţii.
În statele democratice, sunt fireşti contactele agenţilor diplomatici şi cu reprezentanţii
formaţiunilor politice de opoziţie, dat fiind ca acestea fie că au fost, fie pot venii oricând la
guvenare, şi, în consecinţă. sunt interesate în relaţiile internaţionale ale statului acreditar.
O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcţiei de observare şi informare este
aceea de a raporta informaţiile obţinute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru
autorităţile statului acreditant, astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale.
Dacă procedeele folosite pentru obţinerea de informaţii sunt anormale, îndeosebi pentru date
sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea începe să semene cu spionajul. Pentru o
27
misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală şi ilicită. Este însă adevărat că, în perioade
internaţionale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere
opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenţii lor secreţi, dat fiind că, în această postură,
riscul pe care îl au agenţii prinşi este doar acela de a fi expulzaţi din statul acreditar.
Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcţiilor diplomatice este culegerea
clandestină de informaţii, inclusiv obţinerea de informaţii de la agenţi plătiţi.

Protejarea relaţiilor dintre state

Având ca obiectiv statornicirea unor relaţii prieteneşti între state, diplomaţia are, de
asemenea, funcţia de a aborda întotdeauna de o maniera pozitivă problemele care apar şi de a
înlătura dificultăţile şi obstacolele care survin în relaţiile dintre două sau mai multe state.
Această funcţie se poate realiza punându-se în valoare toate mijioacele specifice şi avantajele
pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenţilor diplomatici, care trebuie să colaboreze şi să caute
soluţii chiar şi atunci când statele lor se află pe poziţii diametral opuse sau chiar pe picior. de război.
Mai mult decât atât, diplomaţia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp
evoluţiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state şi caut nd soluţii care să
aplaneze divergenţele şi neânţelegerile încă din faza lor incipientă.
Diplomaţia preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor,
îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Uniunea Europeană şi Alianţa Atlanticului de Nord. Ea îşi
propune ca, prin măsuri practice de bune oficii şi mediere, că şi prin încheierea unor acorduri între
statele interesate să preîntâmpine evoluţii care ar putea putea genera în confruntări militare.

3.3.Organele instituţionale ale diplomaţiei economice

Primirea sefilor de misiune

Misiunea diplomatică este rugată să comunice Ministerului Afacerilor Externe, în timp util,
data sosirii, mijlocul de transport si punctul de intrare în România a noului sef de misiune pentru a fi
întâmpinat conform uzantelor diplomatice.
La sosirea la post, sefii de misiune sunt salutati în Bucuresti, la gara sau aeroport, în numele
ministrului afacerilor externe, de directorul Protocolului sau de adjunctul acestuia.
Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sambătă sau duminică, sărbatori sau alte
zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22.00 sau inainte de orele 08.00, acesta va fi
salutat de un functionar al Directiei Protocol.

Vizitele protocolare ale sefilor de misiune la sosirea la post

După sosirea sa la Bucuresti, seful de misiune face o vizită directorului Protocolului
Ministerului Afacerilor Externe, care îl informează asupra uzantelor locale privind ceremonia
prezentării scrisorilor de acreditare si asupra regulilor de protocol care trebuie respectate de sefii
misiunilor diplomatice în România.
Cu ocazia acestei vizite, seful de misiune solicita o audientă, în legătura cu prezentarea
copiilor scrisorilor de acreditare, la ministrul afacerilor externe sau, în lipsa acestuia, la un secretar
de stat. Ulterior, directorul Protocolului informează pe seful de misiune despre ziua si ora când va fi

28
primit de ministrul afacerilor externe sau de secretarul de stat în vederea depunerii copiilor
scrisorilor de acreditare.
Însărcinatul cu afaceri titular înmânează directorului Protocolului copia scrisorii de cabinet
prin care este numit în aceasta functie si a celei de rechemare a predecesorului, în cazul că acesta nu
a depus-o la plecare.
În ziua si ora fixate pentru audientă la ministrul afacerilor externe sau la secretarul de stat,
seful de misiune este asteptat si prezentat ministrului de directorul Protocolului. Cu acest prilej,
ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat are o convorbire cu seful de misiune. Șeful de
misiune înmânează ministrului afacerilor externe sau secretarului de stat copiile scrisorilor de
acreditare si ale scrisorilor de rechemare a predecesorului său, în cazul în care acesta nu le-a depus
la plecare. Directorul Protocolului informează pe seful de misiune de data si ora fixate pentru
audienta la presedintele României în vederea prezentării scrisorilor de acreditare.
Șeful de misiune comunică în prealabil directorului Protocolului numele colaboratorilor săi cu grad
diplomatic care urmează să-l însotească la ceremonia depunerii scrisorilor de acreditare; numărul
acestora poate fi de 1-3 persoane.
Numirea unui însărcinat cu afaceri a.î., va fi comunicată ministrului afacerilor externe al tării
acreditare printr-o scrisoare sau telegramă, de către ministrul afacerilor externe al tării acreditante.

Ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare

În ziua fixată pentru depunerea scrisorilor de acreditare, directorul Direcţiei Protocol din Ministerul
Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador de la resedinta/ ambasada la Palatul
Cotroceni. Deplasarea ambasadorului la Palatul Cotroceni se va face cu un autoturism pus la
dispoziţie de Protocolul Presedinţiei. Colaboratorii care îl însotesc (1-3) se deplasează cu masini ale
ambasadei. La intrarea în curtea Palatului Cotroceni, ambasadorul coboară din masina si este salutat
de seful Protocolului Presedinţiei, care îl invita să treacă în revista garda militara de onoare. Această
ceremonie se desfăsoară în acordurile Marsului de întâmpinare.
Ambasadorul se opreste în dreptul drapelului României si salută printr-o usoară înclinare a
capului, după care continua trecerea în revista a gărzii. După trecerea în revista a gărzii militare de
onoare, ambasadorul este invitat în masină, unde îl asteaptă directorul Directiei Protocol din
Ministerul Afacerilor Externe. Odată ajunsi la Palat, ambasadorul si colaboratorii săi sunt condusi
într-un salon de asteptare în care sunt arborate steagurile respectivei tări si al României.
Ambasadorul, însotit de directorul Directiei Protocol din Ministerul Afacerilor Externe,
urmati de colaboratorii ambasadorului, intră în Sala Unirii si se opresc la 4-5 pasi in fata prşedintelui
României. Sunt prezenti ministrul afacerilor externe sau un secretar de stat si un consilier
prezidential sau de stat.Directorul Protocolului din Ministerul Afacerilor Externe se adresează
presedintelui României cu formula "Domnule presedinte, am onoarea să vă prezint pe Excelenta Sa,
domnul ….., ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al ….. în România". Ambasadorul îl saluta
pe presedintele României printr-o usoară înclinare a capului si se adresează cu urmatoarele cuvinte:
"Domnule presedinte, permiteti-mi să vă înmânez scrisorile prin care presedintele ….., Domnul …..
mă acreditează în calitate de ambasador extraordinar si plenipotentiar al ….. în România, precum si
scrisorile de rechemare a predecesorului meu".
Ambasadorul se apropie de presedinte pentru a-i înmâna scrisorile de acreditare, precum si
scrisorile de rechemare a predecesorului său, dacă este cazul. Înmânarea se face cu ambele mâini de
la o distanta de circa un metru.
După primirea scrisorilor, presedintele îi strânge mâna ambasadorului.
Presedintele prezintă ambasadorului persoanele oficiale romane care asista la ceremonie. La rândul
său, ambasadorul prezintă presedintelui pe colaboratorii săi.
29
Presedintele îl invită pe ambasador pentru o fotografie oficiala lângă steagul României.
Presedintele are apoi o intrevedere, într-un salon contiguu – Biblioteca – cu noul ambasador. La
intrevedere asista ministrul afacerilor externe/secretarul de stat, consilierul prezidential/de stat, seful
Protocolului Presedintiei si colaboratorii ambasadorului. Directorul Protocolului Ministerului
Afacerilor Externe se retrage într-un salon alăturat în asteptarea încheierii ceremoniei care dureazs
circa 15 minute.
După terminarea convorbirii, marcata de oferirea unei cupe de sampanie, presedintele îsi ia
ramas bun de la ambasador. Ambasadorul si colaboratorii săi ies din palat si se indreapta spre
masini.

De aceasta dată, autoturismul oficial în care se află ambasadorul are arborat fanionul national
al tării respective (pe aripa din fata dreapta).
Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe
ambasador până la resedinta/cancelaria acestuia, unde se poate oferi o cupă de sampanie/cocktail
restrans. Ţinuta la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare este costum de culoare închisă,
uniforma diplomatica sau costum national.

Ordinea de precădere a sefilor de misiune

Ordinea de precădere a sefilor de misiuni diplomatice va fi determinată, pentru ambasadori, de ziua
si ora prezentării scrisorilor de acreditare presedintelui României, iar pentru însărcinatii cu afaceri
a.i. de data notificării la MAE a asumării conducerii misiunii diplomatice;
Ziua si ora prezentării scrisorilor de acreditare de către ambasadori sunt stabilite în functie de ziua si
ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare la ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat;
Ziua si ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare se stabilesc în functie de ziua si ora sosirii la
Bucuresti;
Dacă în aceeasi zi si la aceeasi oră sosesc doi sau mai multi ambasadori - în acelasi avion sau navă
maritimă - ordinea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare va fi stabilită pe criterii alfabetice
(denumirea tării) sau prin tragere la sorti.

Absenta sefului de misiune

În caz de plecare temporară din România, seful misiunii trimite o Notă Verbală Ministerului
Afacerilor Externe - Directia Protocol - indicând numele colaboratorului care îl înlocuieste pe timpul
absentei sale, în calitate de insărcinat cu afaceri .
De asemenea, seful misiunii notifica în scris Ministerului Afacerilor Externe - Directia Protocol -
întoarcerea si reluarea functiilor sale;
În caz de plecare definitivă sau temporară din Romania a unui însărcinat cu afaceri, notificarea
înlocuirii acestuia cu un alt însărcinat cu afaceri se face printr-o scrisoare sau telegramă adresată
ministrului afacerilor externe al României de către ministrul afacerilor externe al ţării respective.

Plecarea definitivă din Romania a sefilor de misiune

La plecarea definitivă din Romania, scrisorile de rechemare pot fi depuse la Presedintele României
fie personal de către sefii de misiune, fie de succesorii acestora, odată cu depunerea scrisorilor lor de
acreditare;
Scrisorile de rechemare ale însărcinatilor cu afaceri titulari se depun ministrului afacerilor externe,
fie de ei personal, fie de succesori, odată cu scrisorile lor de cabinet.

30
Şefii de misiune care părăsesc definitiv România sunt salutati la plecare, la gară sau la aeroport, de
directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau de adjunctul acestuia.
Dacă sosirea/plecarea sefului de misiune are loc în zilele de sâmbătă sau duminica, sărbatori sau alte
zile în care oficial nu se lucrează precum si după orele 22.00 sau înainte de orele 08.00, acesta va fi
salutat de un functionar al Directiei Protocol.
Plecarea definitivă a sefului de misiune se notifica de către respectiva misiune prin Nota Verbală în
care se mentionează data plecării definitive, dorinta efectuării unor vizite de rămas bun (la
presedintele tării, primul ministru si ministrul afacerilor externe) de a căror perfectare se ocupa
Ministerul Afacerilor Externe - Directia Protocol.
La plecarea definitivă a unui ambasador/sef de misiune, un membru al conducerii Ministerului
Afacerilor Externe (ministrul de externe sau un secretar de stat) oferă un dejun/dineu în onoarea
respectivului sef de misiune.

Obligaţiile protocolare ale soţiilor sefilor de misiune

După prezentarea scrisorilor de acreditare de către seful de misiune, sotia acestuia poate solicita o
vizită protocolară de prezentare la sotia ministrului afacerilor externe.
Sotiile sefilor de misiune trimit cărti de vizită sotiilor personalitătilor române cărora sotii lor le-au
făcut vizite protocolare de prezentare sau le-au trimis cărti de vizită.

Prezentarea scrisorilor de cabinet de către însărcinaţii cu afaceri titulari la ministrul

afacerilor externe
În ziua si la ora fixate pentru depunerea scrisorii de cabinet, însărcinatul cu afaceri titular vine la
Ministerul Afacerilor Externe unde este primit de directorul Protocolului caruia îi inmânează, într-o
scurtă întrevedere, copia scrisorii de cabinet. Imediat după aceasta întrevedere, directorul
Protocolului îl conduce la cabinetul ministrului/secretarului de stat.
Însărcinatul cu afaceri titular înmânează ministrului afacerilor externe/secretarului de stat scrisoarea
de cabinet pentru numirea sa si pe aceea de rechemare a predecesorului său, în cazul că acesta nu a
depus-o înainte de plecare. Cu aceasta ocazie are loc o scurtă convorbire.
Ținuta pentru audienta la ministrul afacerilor externe/secretarul de stat a însărcinatului cu afaceri
titular, pentru depunerea scrisorilor de cabinet, este costum de culoare închisă.

Prezentarea colaboratorilor sefului de misiune

Seful de misiune prezinta pe primul sau colaborator, sosit la post, printr-o vizită pe care o face
directorului Protocolului si directorului de relatii din Ministerul Afacerilor Externe.
Ceilalti membri ai misiunii, cu grad diplomatic, sunt prezentati, la sosirea la post, directorului
adjunct al Protocolului din MAE sau altor colaboratori ai acestei Directii.
Atasatii militari si atasatii comerciali fac vizite de prezentare la Ministerul Apărării Nationale si,
respectiv, la Ministerul Industriei si Comertului, conform uzantelor respectate în aceste ministere.

Decanul Corpului Diplomatic

Decan al Corpului Diplomatic este seful de misiune cu grad de ambasador extraordinar si
plenipotentiar, cu cea mai mare vechime la post. În Romania, decan al Corpului Diplomatic este, din
oficiu, reprezentantul Vaticanului - respectiv Nuntiul Apostolic.
Intrarea si iesirea din functie a decanului Corpului Diplomatic se face în mod automat, fără nicio
ceremonie. În absenta acestuia, decan al Corpului Diplomatic devine ambasadorul aflat imediat după

31
Nuntiul Apostolic, n ordinea de precadere. Notificarea acestei situatii la Ministerul Afacerilor
Externe - Directia Protocol - intra în practica diplomatică.

R. Finley Delaney notează în International Communication in the New Diplomacy ca „exigenţele s-

au accentuat în ultimii ani în domeniul diplomatic“. Factorii de decizie politica care au înţeles că
„diplomaţia este o siinţă“ n-au precupetit mijloacele implicate de pregatirea temeinică a
diplomaţilor. Iar investiţia facută pentru instrucţia unor oameni de elita în acest domeniu si-a arătat
efectul. În lucrarea Communication Analyses and Comprehensive Diplomacy, Bryant Wedge atrage
atenţia asupra faptului că, „în afara unor cunostinte temeinice în domeniul dreptului si relaţiilor
internaţionale“ si „în domeniile conexe“, diplomaţii trebuie „să aibă talentul de a-si valorifica
cunostinţele în scopul finalizării obiectivelor diplomatice urmărite“.
Diplomaţia economică a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderenţei relaţiilor de import-
export, a schimburilor comerciale în general si a deplasării centrului de greutate din zona politică „în
sfera afacerilor“, a cooperării si confruntării economice.
Tactul diplomatic trebuie să însoţească toate actele si acţiunile intreprinse de corpul diplomatic. Un
diplomat instruit si talentat va avea priceperea „să se retragă la momentul oportun“ sau „să insiste
asupra soluţiei pentru care are mandat“ atunci când intuieste ca sunt sanse de reusită.
Cunostinţele de specialitate - absolut necesare oricărui diplomat de profesie - trebuie completate de
arta acestuia de „a le valorifica cât mai bine cu putinţă“, în condiţiile în care „cu tactul diplomatic de
care trebuie sa dea dovada“ si prin „eleganţa limbii“ se impune în faţa partenerilor. În circumstanţele
actuale, diplomaţia economică ocupă un loc tot mai important în relaţiile internaţionale.
Globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomaţie care să le
protejeze si promoveze cât mai bine interesele, astfel încât - în acest sistem global care se
structurează în prezent – fiecare popor să-si ocupe locul pe care îl merita. Având în vedere
dificultăţile cu care se confrunta fiecare naţiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii
politici de decizie au obligaţia să acorde atenţia cuvenită negocierilor diplomatice, folosind în
derularea lor cei mai pregăţiti diplomaţi.

32
 CAPITOLUL IV
Misiunile diplomatice

4.1.Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi un regim juridic
complex, misiunile diplomatice permanente, care funcţionează în conformitate cu normele
Convenţiei de la Viena din anul 1961.
Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice şi "trimiterii de
misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimţământul mutual.
Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar,
deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii
acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce, cum am väzut Prin implicaţie,
art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei
misiuiii diplomatice permanente,, ,în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între două state sau dacă o
misiune este rechernatň definitiv sau temporar”. Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de
trimitere când este vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare, când activitatea
acestein încetează, temporar sau definitiv.
Aşadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor
dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat.
O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor
diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor
diplomatice.
Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit
raportul de misiune diplomatică.
Stabilirea relaţiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care priveşte o atitudine faţă
de un stat, pe câňd trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume
mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual.
Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă
mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei
misiuni permanente.
Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenţia de la Viena din
anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce
a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau
afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul
dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta12.
Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art. 91 al. 2 din Constituţie şi art. 37
din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni
12
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.18

33
diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere, acreditarea şefului de misiune, chiar dacă aceasta
se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul - in personam - al statului acreditar.
Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul
reciprocitaţii, atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului
acesteia.
Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocităţii.
Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä printr-un tratat scris;
forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de
regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:
a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
b) Sediul misiunii, care poate sä nu coincidä cu capitala statului acreditar; misiunea diplomatică,
spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională, care trebuie să aibă sediul
la cel al organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala.
c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect Elveţia a avut mult timp o
legaţie la Paris, în timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă.
România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica Kazahstan să deschidă la
Bucureşti o misiune. De asemenea, România are deschisă o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus
are deschis la Bucureşti un consulat general.
Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice permanente;
Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare
a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili
sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ.
Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul în capitala ţării
primitoare.
Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la Köln;
deşi Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia Ierusalim, România are sediul ambasade sale la
Tel Aviv; Brazilia, cand a mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să
se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica.
De reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul
acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea ce nu este de
dorit din partea acestui stat.
Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961, şi,
,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea
însăşi. Acest acord poate interveni şi ulterior.
Şi, în sfârşit, menţionam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea
internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituţia României, Preşedintele României aprobă,
prin decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi
este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 rnai 1991 cum am văzut.
O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate
transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă etc.
Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. 4 al
Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui
oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă.
Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa, în 1964, a
recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se
transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în Art. 12 nu
foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinţează, obligatoriu, în capitala
34
statului acreditar. România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al
misiunii diplomatice de la Bonn. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA.
Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei
naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a
intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei.
Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a desfiinţat,
pe baza celor convenite de părţi, faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie
internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi, iar misiunile permanente au alt regim.
Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în septembrie 1979, colonelul
Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua sub control
misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena,
Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în, ,birouri populare”, formate
din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state
africane - Senegal, Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi recheme
diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o
transformare a misiunii.
Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe şeful
biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai
persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

4.2. Tipuri de misiuni diplomatice permanente

Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai ridicat, şeful
ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, aşa cum se prevede înregulamentul de
la Viena, din 1815.
Nunţiatura este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunităţii
internaţionale şi, deşi ea are ca obiect de a-l reprezenta pe lânga o instituţie laică, ea are şi puteri
directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunţiul este episcop sau
arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în sec. XVI, rnisiunea papală se
numea legaţie. Astäzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit
Regulamentului de la Viena din 1815, nunţiul, şeful misiunii titular de post, face parte din prima
categorie a agenţilor diplomatici.
Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relaţii oficiale (diplomatice) cu statul
respectiv; în absenţa acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegate apostolic, care nu beneficiază
de dreptul de precădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis.
Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un
ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici.
Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei. Titlul de
internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiaturä. În practică internunţiile îndeplinesc
aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura13.
Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii
strânse, cum ar fi statele Cornmonwealthului sau care sunt legate printr-o uniune personală. De
regulă, înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia
sa.
13
Stan P. Darius George – Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor pag.24

35
Franţa are, în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni, înalti reprezentanţi. Înaltul comisar
prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci şeful de stat este
acelaşi atât pentru statul primitor cât şi pentru cel trimiţător; el este decanul corpului diplomatic în
statul respectiv.
4.3 Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente

Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatic sunt prevăzute la art. 3 al
Convenţiei de la Viena din anul 1963, care declară:
1. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:.
A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului
acreditar;
Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul
acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, la recepţii ş.a.
În al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune
diplomatică de a exprima voinţa, dorinţele, preocupările şi punctele de vedere ale statului acreditant.
Aşa cum rezulta din prevederea de la lit., ,a” a articolului 3, misiunea diplomatică reprezintă statul
acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul.
acestui stat; aceasta înseamnă că poziţiile ambasadorilor, preocupările şi acţiunile lor trebuie să se
încadreze în politica statului, aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia. Am
arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este
elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern. Obiectivele
diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o
misiune diplomatică.
A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul
acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant.
Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii; ea are la bază, in
principal, negocierea. Totuşi ea începe să piardă din importanta, întrucât la negocierile vizând
încheierea de convenţii şi tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite
domenii, participă tehnicieni ai admínistraţiei, specialişti în diferite domenii.
Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor. Termenul de
negociere nu se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care
interesează cele două state. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu rninistrul afacerilor
externe este deja o negocicre, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra
căilor dezvoltării relaţiilor bilaterale.
Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a
intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtąte, însă, în numele
statului, pe care îl angajează.
Forma negocierilor poate fi orala sau scrisă.
A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele
admise de dreptul internaţional;
Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant, dar ea
cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului, interesul
acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menţionat că
negocienile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de secret; acest lucru este valabil
mai ales atunci când negocierile se fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da
publicităţii o propunere scrisă, fără acordul partenerului.
36
 Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea atentă a vieţii sociale,
politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască
viaţa politică internaţionala şi, în acest context, poziţia statului acreditar faţă de diferitele
evenimente internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui etc.
Funcţia de informare şi observare are în vedere, pe acelaşi plan, urmărirea modului de evoluţie a
relaţiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale.
O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putând
transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informaţii despre tratatele
încheiate sau în curs de finabizare, despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importantă etc.
De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare:
contacte oficiale sau oficioase, relaţii de prietenie, discutii cu colegii diplomaţi, comunicatele de
presă, părerile opoziţiei, ale personalităţilor politice etc.
Protecţia diplomatică este mijiocul prin care misiunea diplomatic ocroteşte interesele
statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, personae fizice sau juridice.
Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit,
mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau
arbitraj. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura străinilor care se
găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi.
Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenii statului acreditant, care au avut cetaţenia la
data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetateni ai statului acreditar. Cu toate acestea, un stat poate
să exercite protecţie diplomatică pentru străini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat
reprezentarea diplomatică, când aceasta are la bază o legătura specială, cum este Elveţia faţă de
Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să
apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul, ,c” al art.
45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care dispune:
,,În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată
definitiv sau temporar, statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale
resortisanţilor unui stat terţ, acceptat de statul acreditar” 14.
Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecţia trebuie să
fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii
Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară; după cucerirea
independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda, astfel încât aceasta din urmă a
apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce nu este
acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor olandezi,
poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor.
Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională, care este menită să
asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la
colaborarea internaţională.
Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. Acestea se referă în special, la
protecţia şi asistenţa consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de
paşapoarte etc.
În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecţiuni la propunerea potrivit căreia
stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. Spania a susţinut că misiunea
diplomatic poate exercita funcţii consulare, dacă statul acreditar nu se opune; Italia a susţinut că o
misiune diplomatică poate crea o secţie consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a

14
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “pag.26

37
susţinut că statul acreditar nu poate face o poziţie că rnisiunea diplomatică să exercite funcţii
consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care
declară: ,,Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând
exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică”.
4.4 Structura unei misiuni diplomatice

O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni, care corespund unei specializări a
diplomaţilor. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie.
Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea in ternă a statului acreditant şi ea corespunde
importanţei şi puterii econornice a acestuia dar, de regulă, ea are următoarele secţiuni sau birouri:
Cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează şi se trimit actele
care sunt de competenţa şefului de misiune.
Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul ambasadelor, şi de un prim-secretar, în
cadrul legaţiilor. Consilierul ajută pe şeful de misiune, îşi dă părerea asupra problemelor ce se ivesc
şi este locţiitond şefului de misiune. Cancelaria este încadrată şi cu alţi funcţionari diplomatici, care
redactează documente şi studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar, sau cu personal care
foloseşte limba statului acreditar, fără a avea grade diplomatice.
Biroul sau secţia economică se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant şi statul
acreditar. Pentru a conduce cu profit o politică economică, statele au nevoie de a cunoaşte structura
de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piaţa de importuri şi exporturi,
politica valutară şi de contingentare. Ataşatul comercial va studia economia statului acreditar din
acest punct de vedere, el asistă misiunea diplomatică de a pregăti şi negocia acorduri comerciale şi
va consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Ataşatul
comercial colaborează cu consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor cu
întreprinzătorii locali.
Biroul ataşaţilor militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi de birou
naval şi al aerului. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului acreditant, dar este
subordonat şefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării, dacă informaţiiłe
transmise au caracter de secret militar. Ataşatul militar are rolul de observator militar.
În această calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare locale; sarcina lui este însă
de a informa guvernul său cu privire la instituţiile militare existente, la armamentul din dotarea
forţelor armate, la politica militară etc.
Poziţia ataşatului militar este delicată, întrucât misiunea lui este de informare legală, ori această se
poate face prin publicaţii oficiale, prin discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date.
Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare la ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de misiune
atunci când se negociază acorduri militare.
Biroul ataşatului cultural este o creaţie recentă, pornind de la influenţa culturii unui stat în
viaţa internaţională. Ataşaţii culturali pregătesc acordurile culturale, oferă burse de studii,
organizează conferinţe şi expoziţii’ artistice, creează cadrul învăţării limbii naţionale etc.
Biroul de presă este, în primul rând, o sursă de informare pentru misiunea diplomatică şi
pentru statul acreditant însuşi cu privire la situaţia internă şi internaţională, astfel cum este reflectată
în presă. El editează un buletin de presa.
Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar informaţii privind viaţa internă din statul
acreditant, să corecteze anumite informaţii din presa locală, contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor
dintre state. Ataşatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice15.

15
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.30
38
4.5.Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice

Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului
acreditar. Art. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede:, ,Fără a aduce atingere
privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au
datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu
se aniesteca în treburile interne ale acestui stať’. Această obligaţie se fondează pe principiul
egalităţii statelor.
Principiul trebuie înţeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a intervenit la guvernul R.F.G.,
susţinând că aceasta a stabilit impozitul pe capital, exceptând bunurile statelor care au fost în război
cu cel de-al treilea Reich. MulţLautori consideră că acest demers este legitim, deşi este o intervenţie
în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invoca o discriminare.
În toate cazurile, însă, intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Un şef de misiune diplomatică nu va
putea să participe la o campanie electorală, să subvenţioneze un partid politic. Astfel, lordul
Sackville, ministrtil Angliei în S.U.A., a scris în anul 888 unei cunoştinţe, ce a divulgate scrisoarea,
care ar fi candidatul american la preşedinţie, preferat în Anglia; faptul s-a corisiderat inacceptabil,
lordul devenind persona non grata. Pentru a evita asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Conventiei de la
Viena din anul 1961 prevede că, toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate
misiunii statului acreditant, trebuie să fie negociate cu M.A.E. al statului acreditar sau prin
intermediul său on cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit”
Totuşi, misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa, poate face Legea internă a unor state
interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveţiei, care
interzice militarilor de a avea asemenea legături. conferinţe de presă, în măsură în care prin aceasta
nu se exercită presiune asupra statului acreditar.
Regula art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Vieria trebuie înţeleasă şi în sensul că misiunea statului
acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. Totuşi, art. 12 al Convenţiei prevede:,
,Statul acreditant nu poate, fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar, să
stabileascä birouri facând parte din misiunea diplomatic într-o altă localitate decât cea a misiunii
însăşi” 16.

16
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “ pag. 32

39
 CAPITOLUL V
Structurile diplomatice traditionale

5.1.Diplomaţia preventivă

La începutul anilor 90, odată cu sfârşitul războiului rece, la ordinea de zi a celor mai
prestigioase instituţii internaţionale şi-a găsit înaintare tematica diplomaţiei preventive. În ianuarie
1992, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, întrunit în şedinţă la nivelul şefilor de
state şi guverne, a cerut recomandaţii în vederea întăririi capacităţii Naţiunilor Unite în domeniul
diplomaţiei preventive pentru operaţiile de menţinere şi asigurare a păcii.
În raportul său „O agendă pentru pace“, Secretarul General al ONU Boutros-Ghali a oferit un capitol
aparte diplomaţiei preventive. În acest raport diplomaţia preventivă a fost inclusă pe o bază egală cu
aşa concepte ca menţinerea păcii (peace Keeping),întărirea păcii (peace enforcement), consolidarea
păcii (peace making).
Raportul a primit o confirmare pozitivă din partea Adunării Generale a ONU.
De atunci Naţiunile Unite tratează diplomaţia preventivă în calitate de politică prioritară majoră a
Organizaţiei. Acest fapt şi-a găsit expresie în Rezoluţiile 47/120 A şi B adoptate de către Adunarea
Generală a ONU respectiv la 18 decembrie 1992 şi 20 decembrie 1993.
Tematica diplomaţiei preventive este şi în atenţia liderilor marilor state din lume în special a celor
americani.
În adresarea sa către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în septembrie 1992, fostul Preşedinte al
SUA J. Bush menţiona: „Monitorizarea şi menţinerea păcii în mod preventiv, prin dislocarea
efectivului înainte de începerea luptei, poate deveni îndeosebi importantă în regiunile de risc“. În
1993, Secretarul de Stat al SUA Warren Christopher susţinea: „Noi nu putem să mergem de la o
criză la alta. Noi trebuie să avem o diplomaţie nouă, care poate anticipa şi preveni crizele, mai
degrabă decât să le administreze“.În manifestul său preelectoral, Preşedintele Bill Clinton urgenta
necesitatea de a trece de la aspectul militar la o înţelegere mai deplină a condiţiilor economice şi cul-
turale care pot să aducă la conflict. Iar la mijlocul anului 1994, în una din cuvîntările sale, a
menţionat că administraţia sa va dezvolta programe care vor ajuta naţiunile africane să identifice şi

40
să rezolve problemele înainte de eruperea lor. Şi mai recent, prin adoptarea de către Administraţia de
Stat a SUA a programei „Prevenirea crizelor“, ca temă majoră a politicii sale externe pe lîngă altele,
a fost stimulat efortul de a crea în SUA sistemul de prevenire timpurie a războiului, fapt care
confirmă recunoaşterea actualităţii tematicii diplomaţiei preventive.
Accentul spre prevenţie îşi găseşte reflectare şi în structura administraţiei de stat a SUA cu destinaţie
de asigurare a securităţii naţionale. Această propunere a fost în unison cu comunicarea expusă de
ziarul The Washington Post din 2 octombrie 1998, care a publicat informaţia că Pentagonul a unit
unele agenţii din perioada războiului rece în una nouă DTRA — Agenţia de apărare şi reducere a
ameninţării, cu un buget anual de 1,9 md. dolari. Destinaţia ei în Departamentul apărării este de a
găsi căi pentru a micşora răspîndirea tehnologiilor periculoase, de a găsi căi de reţinere a proliferării
armelor în alte ţări, de a găsi căi de diminuare a ameninţării SUA şi a aliaţilor săi.
Pentru prima dată o prevedere serioasă a măsurilor preventive din timpul fondării Naţiunilor
Unite o cere să fie efectuată de către guverne Comisia Carnegie în raportul privind Conflictul

mortal, prezentat la forumul comun care a avut loc la 6 februarie 1997 la sediul Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
În acest raport, 16 membri ai Comisiei au urgentat Naţiunile Unite de a lua unele măsuri specifice
pentru prevenirea conflictelor, inclusiv folosirea mai largă a bunelor oficii şi unirea naţiunilor
dispuse să răspundă la crizele în dezvoltare.
Lansînd raportul Naţiunilor Unite, Comisia Carnegie intenţionează să insiste la o creştere a
capacităţii de reacţie a Naţiunilor Unite în caz de necesitate. Printre mijloacele care ar răspunde
acestei cerinţe, a menţionat Jane Holl, directorul executiv al Comisiei, este necesar de a forma un
organ mondial cu o capacitate de reacţie rapidă care ar include un contingent de 5000 — 10 000
persoane capabil să fie dislocat în situaţiile de conflict înainte ca ele să erupă.
Secretarul General al ONU K. Annan a urgentat guvernele să ajute la formarea unor astfel de forţe
care ar putea să evite repetarea inacţiunii internaţionale cum a fost în perioada primelor luni de
genocid din 1994 în Ruanda.
Această idee este susţinută în Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse, în care se
prevede, că întărirea rolului de consolidare al ONU în lume presupune:
-reformarea a ONU în scopul dezvoltării mecanismului ei de reacţie rapidă la evenimentele
care au loc în lume inclusiv mărirea capacităţii ei de preântâmpinare şi rezolvare a conflictelor.
Susţinând măsurile îndreptate la creşterea şi modernizarea potenţialului de reacţie rapidă a ONU

41
Federaţia Rusă intenţionează să continuie participarea activă la operaţiile pentru menţinerea păcii
petrecute atît sub egida ONU, cât şi în cazuri concrete, de către organizaţii regionale şi subregionale.
O viziune similară este expusă şi în Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, aprobată prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 8 februarie 1995. În ea se spune, că direcţia
prioritară a activităţii Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale este sporirea eficienţei
participării în cadrul ONU şi instituţiile sale specializate. Scopul principal este creşterea activităţii
sale în structurile de menţinere a păcii şi ordinii în lume, asigurării securităţii internaţionale şi
regionale.
Ideea diplomaţiei preventive este susţinută de membrii organizaţiilor regionale precum Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care stipulează în Carta de la Paris pentru o nouă Europă
să caute noi forme de cooperare pentru căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice. La
rîndul său, Organizaţia Unităţii Africane în 1993 a stabilit un nou mecanism, care are drept obiectiv
primar anticiparea şi prevenirea conflictelor.
Cele expuse confirmă că în lumea contemporană este recunoscută actualitatea diplomaţiei
preventive ca formă de activitate politică. În ceea ce priveşte concepţia diplomaţiei preventive care
cuprinde definiţia, formele, metodele, mijloacele şi instrumentele ei, putem constata că aceasta este
în proces de formare, fapt despre care ne vorbeşte varietatea de opinii în domeniul respectiv,
spectrul lor larg şi multiplu.
Aşa de exemplu unii autori limitează termenul diplomaţie preventivă doar la eforturile de a ţine con-
flictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. În acest sens, după cum menţionează autorul
american Michael S. Lund, însuşi termenul diplomaţie preventivă înseamnă diplomaţie închisă
efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia internaţională deteriorată
sau folosirea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii pentru a media conflictul sau chiar
încetarea focului. Din alt punct de vedere, diplomaţia preventivă este văzută ca orice efort care
opreşte sau limitează conflictul la orice stadiu, chiar supravegherea războiului declanşat de la o răs-
pîndire mai largă sau atenuarea distrugerilor posibile în război. Astfel, Boutros Boutros Ghali vede
diplomaţia preventivă acţionînd ca să limiteze conflictele violente nu doar la una din etape dar la
diferite etape de dezvoltare a lor:
a) foarte timpurie, cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale
diferendelor;
b) mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă încearcă să preîntîmpine diferendele care pot deveni
violente;
42
 c) şi mult mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă urmăreşte să reţină expansiunea violenţei
declanşate.
Există însă şi părerea că diplomaţia preventivă nu ar trebui restrînsă la preîntîmpinarea
conflictelor propriu-zise, a ostilităţilor armate deschise de către două sau mai multe părţi
antagoniste. Termenul diplomaţie preventivă nu specifică ce urmează să fie prevenit. Astfel noţiunea
de prevenţie poate să fie pusă la baza chiar a viitorului în etiologia conflictului, să includă sisteme
de măsuri şi programe cu caracter social-economic, cultural, educativ, juridic, intreprinse în plan
internaţional şi naţional, cum ar fi programe de dezvoltare economică, planificare a familiei,
migraţia ş.a. Realizarea lor aplanează condiţiile ce creează conflicte precum sărăcia, suprapopulaţia,
ignoranţa etc.
După cum se menţionează şi în Raportul Secretarului General al ONU K. Annan la
Assambleia milenimului conflictele de cele mai desseori au loc în ţările sărace mai ales în cele din
ele,care sînt rău, administrate şi în care există o inegalitate evidentă între grupe etnice sau
religioase.Cea mai bună cale pentru preîntîmpinarea conflictelor se spune în Raport este contribuirea
la dezvoltarea economică balansată în îmbinare cu asigurarea drepturilor omului, a drepturilor
minorităţilor şi a mecanismelor politice în care în mod echitabil sînt reprezentate toate grupele
populaţiei. Astfel definiţia cea mai completă a diplomaţiei preventive ar trebui să includă întregul şir
de lucruri pe care statele moderne le fac ca să-şi configureze relaţiile şi care afectează bunăstarea
umană, inclusiv relaţiile diplomatice, comerţul, călătoriile, drepturile omului etc., din timp ce toate
aceste politici şi activităţi ar putea determina viitorul prospect al păcii sau războiului. În aceeaşi
ordine de idei, diplomaţia preventivă ar putea include toate programele naţionale interne de dezvol-
tare economică şi socială. Dar o definiţie atît de amplă nu ar evedenţia semnele particulare ale
diplomaţiei preventive. Deacea suntem de acord cu acei autori care susţin că diplomaţia preventivă,
în mod evident, necesită o definiţie mai precisă. Nu-i definiţie care ar încadra pe deplin scopul
propus dar fără un concept relativ clar cu care s-ar lucra în mod practic interesul înalt faţă de
diplomaţia preventivă nu poate să producă o orientare politică utilă sau să desemneze priorităţile. În
această ordine de idei una din definiţiile diplomaţiei preventive este propusă de către autorul rus
K.Бекяшев. Diplomaţia preventivă sunt acţiunile îndreptate spre preîntîmpinarea apariţiei
diferendelor între părţi neadmiterea evaluării în conflicte a diferendelor existente şi limitarea
dimensiunilor conflictelor după apariţia lor.
Actuala temă referitoare la prevenţie este în corelaţie nu numai cu aşa termeni ca diplomaţia
preventivă, dar şi uneori prevenţia crizelor, prevenţia conflictelor, administrarea conflictelor, folosiţi

43
fără schimbări, chiar dacă diferenţele conceptuale pot avea implicaţii importante pentru deciziile
politice. Cei drept Capitolul 3 al Documentului de la Helsinki din 1992 face deosebirea între
“prevenirea conflictului”, “administrarea crizelor” şi “rezolvarea paşnică a diferendelor”. Aceasta
tinde să-şi asume existenţa a trei situaţii diferite cerînd trei tratări diferite:
conflicte care trebuie preîntîmpinate;
crise ce necesită să fie administrate;
diferende ce urmează să fie rezolvate;
În viziunea autorului englez Victor Ives Ghebali destincţia între prevenţie, administrare şi
rezolvare nu au o justificare solidă. Noţiunea de conflict şi cea de diferend se intersectează
substanţial, unica diferenţă posibilă fiind că cea din urmă aparţine vocabularului tehnic curent al
dreptului internaţional.În afară de aceasta noţiunile de “criză” şi “conflict” sînt dialectic
interdependente după cum pot fi două faze succesive a unei singure situaţii.Iată de ce o definiţie mai
riguroasă a diplomaţiei preventive este necesară şi ar trebui:
• să indice ce este diplomaţia preventivă în esenţă şi cum s-o distingem de alte forme de
diplomaţie şi alte intervenţii în conflict;
• să vorbească ce fel de probleme intenţionează să desemneze;
• să arate prin ce tehnici şi instrumente se realizează şi cine este antrenat în activitate.
O definiţie utilă pentru scopurile numite este propusă de către Michel S Lund în proiectul

lucrării sale Prevenind conflictele violente. În viziunea acestui autor diplomaţia preventivă include
activităţi diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale, politice, economice, militare sau alte
eforturi care sunt întreprinse în mod deliberativ la o etapă timpurie să reţină statele sau grupe sociale
de la ameninţarea cu forţa, aplicarea forţei sau constrîngerea ca mijloace de rezolvare a diferendelor
politice care apar de la efectele destabilizatoare a schimbărilor naţionale sau internaţionale.
Diplomaţia preventivă are ca scop să descurajeze sau să minimalizeze ostilităţile iar în cazul cînd
conflictul a evaluat pînă la confruntări armate, să reducă tensiunile, să ajusteze diferenţele, să creeze
canale pentru soluţii şi să uşureze insecurităţile şi condiţiile materiale care pot provoca violenţa.Trei
părţi ale acestei definiţii conţin orientarea la acţiunea timpurie, ca bază a diplomaţiei preventive,
metodele diplomaţiei preventive, nerecurgerea la forţă sau constrîngerea în rezolvarea diferendelor
politice.
Luând ca bază această definiţie propusă, Michael S. Lund argumentează existenţa
următoarelor forme de diplomaţie.

44
Existenţa a aşa tipuri de diplomaţie ca diplomaţia tradiţională, diplomaţia de criză, război şi
diplomaţie preventivă. Aici s-ar putea adăuga că mai sînt cunoscute şi aşa tipuri de diplomaţie ca
diplomaţia secretă, diplomaţia economică, diplomaţia ad-hoc,diplomaţia multilaterală ş.a. Pentru a
elucide însă conceptul diplomaţiei preventive în plan comparariv ne vom oferi la primele trei tipuri.

5.2.Diplomaţia de criză

Diplomaţia de criză /război/-Care cuprinde eforturi de administrare şi rezolvare a tensiunilor

sau a conflictului care este deja foarte intens.
.În general criza este o situaţie marcată de tensiuni cu caracter mai mult sau mai puţin acut
dar care încă nu implică folosirea sistematică sau largă a forţei armate.Cînd aplicarea este
generalizată sau masivă, criza poate fi spus că a generat în conflict armat(război).Cu alte cuvinte,
criza(a cărei dezvoltare nua fost stopată ) este doar stadia preliminară a conflictului armat -doar că
un conflict armat este o escalare a crizei neaplanate.
Administrarea unei situaţii de conflict poate fi întreprinsă atît în absenţa aplicării sistematice
şi masive a forţei de către părţi (administrarea preventiva a unui potenţial conflict) cît şi în cadrul
unui astfel de scenariu (administrarea posterioară a unui conflict actual).Orice administrare reuşită a
conflictului evaluiază, în sensul, rezolvării lui. Aşa “prevenţia” şi rezolvarea practic sînt
comparabile a „administrării” care au loc doar la etape diferite.
Există primejdia reală a confruntării între forţele armate ale părţilor, o probabilitate înaltă a
începerii războiului. Această stare deseori se caracterizează prin regim de represii, tulburări,
încălcarea sistematică a drepturilor omului,marginalizarea comunităţilor, minoritare, lipsa de
comunicare între părţi.Aplicarea forţei de către una sau mai multe părţi pentru rezolvarea diferen-
dului este înalt probabilă şi iminentă. Timpul de care dispun actorii în perioada aplicării diplomaţiei
de criză este limitat. Ca exemplu poate fi adusă criza din 1963 din Cuba. Diplomaţia de război,
următoarea gradaţie, poate să intre în joc dacă diplomaţia de criză dă faliment şi ostilităţile majore
susţinute izbucnesc.

5.3.Diplomaţia tradiţională

Diplomaţia tradiţională cuprinde relaţii între state sau între grupe în limitele statelor care sunt
puţin probabile de a deveni violente. Diplomaţia tradiţională se aplică în cadrul relaţiilor
internaţionale ordinare mai mult sau mai puţin stabile sau la nivel naţional ca proces politic intern.

45
Obiectivele diplomaţiei tradiţionale sunt menţinerea de relaţii prieteneşti între state, pregătirea şi
petrecerea de negocieri, promovarea creşterii economiei durabile, reducerea inegalităţii, promovarea
integrării paşnice între entităţile prezentate.Aceste sarcini îşi găsesc realizare prin folosirea unor aşa
instrumente ca dialoguri şi consultaţii regulare, dezarmare şi acorduri cu privire la controlul de
arme, acorduri economice regionale privitor la distribuirea echitabilă a resurselor, stabilirea şi
întărirea principiilor şi a normelor internaţionale care reglementează folosirea mediului. Desigur, în
relaţiile interstatale sau politica internă, diplomaţia tradiţională nu totdeauna este o împărăţie a
armoniei şi a liniştii totale, deoarece uneori pot să apară puternice, chiar stringente diferende politice
şi discursuri. Condiţiile care pot să ducă la violenţă, cum ar fi schimbările sociale internaţionale şi
naţionale rapide, declinul economic şi presiunea populaţiei de rînd, lipsa de resurse, pot să genereze
tensiuni şi dezacorduri politice şi diferende înalt contencioase care pot duce chiar la limitarea
cooperării. Dar în aceste circumstanţe se admite o mică probabilitate a violenţei, ideea păstrării
vigilente a securităţii este acceptată. În astfel de situaţii se practică măsuri de încredere reciprocă,
proiecte comune de dezvoltare, ajutor economic preventiv pentru dezvoltarea, stimularea
investiţiilor private, dezvoltarea instituţiilor democratice, promovarea standartelor internaţionale în
domeniul drepturilor omului.Interesul faţă de diplomaţia şi politica tradiţională se exprimă în pro-
tecţia propriei economii şi a altor interese materiale prin negocieri, afaceri politice, confruntări
legale, influenţarea opiniei publice pînă la manevrarea grupelor interesate pentru menţinerea
propriei bunăstări prin beneficierea de avantaje.
La mijloc, între diplomaţia de criză şi diplomaţia tradiţională, conceptual, se află diplomaţia
preventivă, avînd de afacere cu diferende de o intensitate mai mare decît în condiţiile diplomaţiei
tradiţionale, dar nu aşa de înaltă ca în caz de criză sau război.Din punct de vedere semantic, fraza “
diplomaţie preventivă” a apărut în cadrul Naţiunilor Unite în perioada Războiului Rece. La sfîrşitul
anilor 50 începutul anilor 60 Secretarul General Дад Наташвильд l-a creat numai pentru a descrie
funcţia residuală ( cea din urmă) care, conform lui s-ar fi putut spera că ONU ar o va juca în sistema
internaţională bipolară. În această perspectivă „ diplomaţia preventivă” nu era considerată ca o
anponuere pentru prevenirea conflictelor potenţiale, dar mai mult pentru a feri (a conserva)
conflictele apărute de la atracţia magnetică al confrontării Est-Vest.
Cu timpul sebsul frazei s-a dezvoltat să însemne (şi cuprinde) administrarea conflictelor
potenţiale după cum e demonstrat de exemplu, de Declaraţia specială a Asambleiei Generale din
1988 cu privire la prevenirea şi eliminarea conflictelor.

46
 Diplomaţia preventivă se aplică nu în mediul care deja este antrenat în război deplin, ci într-
un mediu instabil, neliniştit, unde potenţialul folosirii forţei sau constrîngerii pentru „rezolvarea“
diferendelor şi intereselor este posibilă sau probabilă.
Astfel, diplomaţia preventivă nu ia în considerare orice diferend, conflict, interes sau
necesitate umană potenţială. Diplomaţia preventivă intră în joc atunci şi acolo unde este probabil ca
aceste materii să fie administrate prin forţă şi constrîngere iar instituţii locale, naţionale sau
regionale, precum şi proceduri pentru administrarea lor nu există sau sunt inapte de a rezolva aceste
conflicte în mod paşnic. Se întreprind eforturi preventive speciale necesare în spaţiul vulnerabil aşa
cum ar fi asistenţa economică, dislocarea forţelor de menţinere a păcii, regimul controlului de arme,
monitorizarea lui, sancţiuni economice ş.a. Posibilităţile sunt semnificative, deoarece dezacordul,
diferendele, tensiunile, se ridică de la neînţelegerile care se amplifică. În acest caz insecuritatea şi
incertitudinea pot fi tratate prin folosirea armelor de una sau mai multe părţi iar părţile poate că deja
au început s-o facă. Părţile potenţialului conflict sunt destul de înrăite iar mijloacele disponibile care
exercită puterea şi alte mijloace de influenţă ca să păstreze situaţia neviolentă sunt slabe. Deci o
puternică posibilitate există că violenţa poate să fie exalată ca mijloc prin intermediul căruia părţile
să se isprăvească cu diferenţele, suspiciunile şi neliniştile lor.
Respectiv, în diplomaţia preventivă perspectiva participanţilor încadraţi urmează a fi pe un
termen mediu şi îşi încep activitatea înainte ca conflictele să atingă nivelul de confruntare
caracteristic crizei sau războiului. Dar spre deosebire de diplomaţia tradiţională, cea preventivă
propriu-zisă nu încadrează toate politicile, programele, actele şi relaţiile între state sau comunităţi
mai mult sau mai puţin paşnice, care afectează sau îmbunătăţesc bunăstarea umană, cum ar fi
protecţia mediului, perfecţionarea procesului de educare şi instruire a copiilor şi a manualelor,
nutriţiei, ş.a., chiar dacă aceste măsuri au un oarecare grad de efect indirect asupra posibilităţii
apariţiei unui conflict într-un viitor mai îndepărtat. În termeni specifici, diplomaţia preventivă
propriu-zisă apare la mijlocul spectrului între „dezvoltare“ şi „ajutor“.
M. Lund distinje trei faze ale diplomaţiei preventive. Aici din nou criteriul de bază este in-
tensitatea conflictului sau constrîngerii, cărora le corespund eforturile preventive şi limitele de timp,
în ceea ce priveşte folosirea imediată sau aplanarea aplicării violenţei sau constrîngerii. Astfel,
diplomaţia preventivă include:
Prevenirea crizei înseamnă eforturile ce intenţionează să reţină escalarea ostilităţilor sau
răspîndirea lor în scopul supravegherii lor de a se transforma în criză sau război. Aceste măsuri

47
(sancţiunile, forţele preventive de menţinere a păcii, misiunile pe teren) tind să fie adresate direct
către comportarea deschisă a părţilor specifice.
Iniţiativele preliminare constituie acţiuni care se concentrează asupra diferendelor
particulare principale şi a problemelor lor înainte ca ele să devină deosebit de intense. Prin astfel de
metode ca bunele oficii, medierea, negocierea şi judecarea, care sunt îndreptate spre crearea sau
susţinerea dialogului şi comunicărilor între părţile ostile, ca să prevadă o alternativă a violenţei în
rezolvarea conflictului.
Anticiparea conflictului încadrează eforturi generale întreprinse în mediul conflictului, în
aria turbulentă, pentru a crea un climat de încredere; a forma proceduri şi instituţii de cooperare
acolo unde ele nu există sau pentru a le întări acolo unde sunt fragile; a lipsi părţile de folosirea
metodelor armate de acţiune. Astfel de măsuri includ crearea încrederii, instituţionalizarea anumitor
valori precum democraţia, drepturile minorităţilor, adoptarea normelor de drept, neproliferarea
armelor. Menţinerea păcii în cazul necesităţii anticipării conflictului poate să includă ameliorarea
condiţiilor social-economice care de altfel stimulează conflictul violent. Un mediu material minimal
asigurat poate fi cerut drept condiţie pentru începerea sau menţinerea negocierilor şi stoparea
elementelor extremiste de la utilizarea neajunsurilor ca pretext pentru provocarea violenţei.
Distincţia între iniţiativele preliminare ca fază a diplomaţiei preventive şi menţinerea păcii în
condiţiile anticipării conflictului se plasează în luarea în cauză a problemelor în discuţie între părţile
care deja oral litighează pe de o parte şi pe de altă parte concentrarea asupra instituţiilor şi
condiţiilor sociale, a atmosferei politico-psihologice în care domină neîncrederea, care devine
perpetuantă chiar dacă divergenţele politice particulare încă nu sunt cristalizate sau instituţio-
nalizate.
Apreciind viziunea expusă de către savantul american M.S Lund referitor la conceptul
diplomaţiei şi varietăţile ei, menţionăm că noţiunea de diplomaţie preventivă poate fi tratată şi în alt
mod. Este obiectiv şi raţional să recunoaştem că există diplomaţia preventivă de termen lung şi
diplomaţia preventivă propriu-zisă. Realităţile lumii contemporane ne impun şi cer cu imperativitate
să privim lucrurile în perspectivă şi în toată complexitatea lor. În prezent nu ne putem permite şi nu
este suficient să reflectăm conceptul diplomaţiei preventive numai în sens îngust, adică ca diplo-
maţie preventivă de ultimă oră, văzînd în aceasta doar sistemul de măsuri urgente întreprinse în
vederea preîntîmpinării unui potenţial conflict violent.

48
 Însuşi conceptul prevenţiei este introdus pentru a semnifica măsuri luate în vederea
înlăturării surselor conflictului. „Acest concept este chemat să contribuie la crearea condiţiilor în
care relaţiile colaborative de valoare controlează comportarea“.
Extinderea conceptului diplomaţiei preventive ne permite să includem în diplomaţia
preventivă de termen lung măsuri în vederea înlăturării cauzelor de bază a conflictelor, a rădăcinilor
lor adînci şi a ameninţărilor care afectează societatea mondială. Înlăturarea rădăcinilor conflictelor
nu se limiteză doar la aceia, ca să fie satisfăcute cele mai arzătoare necesităţii postconflictuale şi
restabilirea societăţii distrusă de război. E necesar de înlăturat acele condiţii care au dus la conflict.
Deoarece cauzele conflictului sînt diferite, diferite trebuie să fie şi mijloacele de înlăturare a lor.
Făurirea păcii înseamnă “promovarea”culturii păcii. Reforma agrară, planurile de folosire în comun
a resurselor de apă, zonele comune de antreprenoriat economic, proiecte comune în domeniul
turismului şi schimburilor culturale pot avea în înlăturarea cauzelor conflictelor un rol deosebit de
mare. Restabilirea creşterii numărului angajaţilor va fi un stimul puternic pentru ca tineretul să
refuze,de la profesii legate de război. Şi invers astfel de realităţi ca degradarea ecologică,
suprapopulaţia, distribuirea inechitabilă a resurselor, contribuie şi cauzează tulburările sociale, con-
tradicţiile interne şi conflictele regionale. Teoria şi practica demonstrează complexitatea şi
diversitatea părerilor referitor la sursele conflictelor şi difilcultatea de a oferi prioritate cauzală la
vreo sursă particulară sau a unei singure opinii. Este cunoscut deasemenea, că politologii şi autorii
jurişti afirmă că diferendele nu sînt toate de acelaş tip, deaceia proceduri diferite trebuie să fie
dezvoltate ca să se lucreze efectiv cu tipul de problemă dată. Deosebit de multiple sînt izvoarele
apariţiei conflictelor militare. Acestea pot fi contradicţiile politice, economice, naţional-etnice,
sociale, religioase . Numai determinarea corectă a forţelor motorice, a conflictului va da
posibilitatea să fie luate atitudini adecvate şi efective în vederea diminuării contradicţiilor la stadiul
timpuriu al conflictului sau rezolvarea lui şi aducerea situaţiei în albia făuritoare posibilă. În acest
sens nu este acceptabilă părerea acelor autori care neagă legătura cauzală între sursele profunde ale
conflictelor şi izbucnirea lor, care afirmă că conflictele violente au doar o natură politică sau
culturală şi ceea ce trebuie de prevenit se atribuie nu la sursele primare ale conflictelor care apar
natural, dar mai mult la interesele divergente între forţele armate sau alte forme de constrîngere. O
atare viziune limitează noţiunea diplomaţiei preventive la un sens îngust şi nu încurajează aplicarea
de măsuri preventive foarte timpurii… „cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor
de bază ale conflictelor“,şi cînd „…chiar acţiuni mici, întreprinse la momentul potrivit, pot să reîn-
toarcă şi să întărească speranţa în rîndurile poporului.“

49
 La Forumul despre rolul ştiinţei şi tehnologiei în promovarea securităţii naţionale şi
stabilităţii globale din 29 martie 1995, acest argument a fost formulat în Raportul secţiei Dezvoltarea
consistentă şi diplomaţia preventivă. Conţinutul raportului prevedea următoarele: „Printre
ameninţările care afectează societatea mondială cinci pot fi evidenţiate ca globale: micşorarea
biodiversităţii, degradarea ecologică, bolile, suprapopulaţia şi tulburările politice şi consecinţele

lor.“ Aceste indicaţii nu pot fi neglijate şi pot servi ca punct de reper în elaborarea şi realizarea de
programe globale cu destinaţie preventivă care nu este altceva decît esenţa şi conţinutul de bază al
concepţiei diplomaţiei preventive de termen lung.
Diplomaţia preventivă propriu-zisă la rîndul său include acele acţiuni operative care se
întreprind pentru aplanarea evaluării unui conflict concret, deja conturat. Acestea pot fi misiuni de
stabilire a faptelor, organizarea de negocieri directe între părţi, punerea în aplicare a mecanismului
de menţinere a păcii a ONU şi organizaţiilor regionale. Este recunoscut că diplomaţia preventivă are
de înfruntat şi unele obstacole. Unul dintre ele constă în suspiciunea motivelor celor care ar practica-
o, un altul ar fi faptul că diplomaţia preventivă prezintă ceva mai mult decît diplomaţia tradiţională,
presupunind dibăcia statului în politica sa externă. Aceasta înseamnă că in procesul aplicării
diplomaţiei preventive diplomaţii şi politicienii necesită să găsească căi şi mijloace pentru a se
isprăvi cu crizele oriunde în lume atît în limitele statului precum şi între state, nu numai pentru că
aceste crize sunt tragice în ele însele, dar şi pentru că ele sunt în creştere costisitoare pentru ţările
vecine şi multe ţări îndepărtate.
În prezent diplomaţia este legată, probabil, ca niciodată în trecut, de un ţesut complex de
relaţii economice şi sociale care acoperă globul. Statele şi popoarele au relaţii în multiple dimensiuni
la toate nivelele societăţii şi fluxul de contacte poate să mărească înţelegerea reciprocă şi să ajute la
stabilirea unei baze largi pentru cooperare. Pe de altă parte, subiecţii neoficiali sunt ascendent
importanţi în relaţiile internaţionale şi deseori operează de asupra nivelului atins de diplomaţi. Ca
rezultat în prezent este practic imposibil să izolezi statul de sistemul internaţional şi în circumstanţe
deteriorante, un număr de măsuri diplomatice pot să ajute la administrarea cu succes a crizei şi
previn apariţia violenţei.
Un rol important in funcţionarea diplomaţiei preventive o poate avea respectarea
următoarelor recomandări:
1. Statele ar trebui să reziste la tradiţionala practică de suspendare a relaţiilor diplomatice şi
în loc de aceasta să menţină deschise liniile de comunicare de înaltă încredere cu liderii şi grupele în

50
criză. Poate să fie contraproductivă negarea guvernelor, un mijloc important de administrare a
problemei exact în timpul cînd informaţia sigură, directă este esenţială.
2. Guvernele şi organizaţiile internaţionale trebuie să exprime în mod clar şi impunător
interesele sale în situaţia de risc. Acest pas este esenţial să ajute la mobilizarea suportului pentru
acţiunile preventive şi este, în special, important de a folosi măsuri concrete pentru a contura linii
clare împotriva comportării inacceptibile.
Persoanele de resort deseori întîlnesc dificultăţi interne cînd propun aprobarea de măsuri mai
reale pentru rezolvarea conflictului, deoarece nu s-a făcut lucrul de pregătire al parlamentului sau a
altor organe de stat precum şi a publicului pentru astfel de paşi.
Este esenţial să se articuleze clar, din timp, în mod repetat, interesele naţionale în încadrarea
constructivă pentru a preveni înrăutăţirea crizei. Aceasta se poate face oferind explicaţii sistematice
cum interesele naţionale sunt deservite prin obligaţii preventive; iniţiind şi suportînd dialogul public
pe marginea opţiunilor accesibile pentru rezolvarea crizei; dezvoltînd o strategie decisivă pentru
administrarea situaţiei.
3. Criza trebuie să fie pusă în agenda Consiliului de Securitate al ONU sau al organizaţiei
internaţionale relevante sau a ambelor, destul de timpuriu pentru a permite acţiuni preventive. În
acelaşi timp, trebuie să fie stabilite mijloace pentru a urmări dezvoltarea crizei şi a prevedea ajustări
regulare. Pe lîngă aceasta, după cum a fost menţiont mai sus, trebuie să fie stabilit un mecanism
pentru a incorpora informaţia de la Organizaţiile Neguvernamentale şi alţi subiecţi neguvernamen-
tali pentru a asigura discutarea în Consiliul de Securitate a evenimentelor ce au loc. Expunând de-
curgerea crizei în aşa mod, se favorizează ilustrarea largă a contextului şi, probabil, cel mai înalt preţ
al crizei. Aceasta demonstrează publicului respectiv ce eforturi serioase sunt necesare pentru a
rezolva problemele.
4. Chiar şi în contextul multilateral al conflictului guvernele trebuie să fie atente la
oportunităţile de a susţine diplomaţia liniştită şi dialogul cu şi între liderii moderatori în criză.
Trimişii speciali şi reprezentanţii statelor sau ai organizaţiilor internaţionale sau din numele ONU
din nou demonstrează valoarea lor la etapele timpurii ale crizei.
Circumstanţele fluide ale perioadei de după războiul rece, strategiile, procedeele şi
mijloacele diplomatice de a avertiza crizele cer noi căi creative pentru a difuza tensiunile şi a facilita
acomodarea reciprocă între potenţialii beligeranţi. Aceste strategii pot include discuţii serioase ale
ajustării paşnice a graniţelor sau revederii lor, noi aranjamente constituţionale, forme ale autonomiei
regionale sau culturale ş. a.
51
 Capacitatea de alegere a diplomaţiei oficiale poate fi întărită de către activitatea în sectorul
privat. În acest sens este recomandată aşa-numita „a doua cale a diplomaţiei“, un produs principal
neformal în negocierile diplomatice, folosit de către liderii care vreau să primească date neformale
despre intenţiile adversarilor, ridicînd nivelul eforturilor oficiale.
Unele guverne au găsit Organizaţiile Neguvernamentale şi alte instituţii nestatale foarte utile
în mijlocirea acordurilor politice şi în completarea rolului organelor oficiale.
Astăzi, multipolaritatea noii ordini mondiale stimulează influenţa factorilor mai mici în
sistemul internaţional. ONG-urile joacă un rol semnificativ în mediere, asistenţă umanitară şi
consolidarea păcii şi sunt acum parte a efortului de prevenire şi soluţionare a conflictelor.
În ultimul timp mai mult de 1000 de ONG-uri li s-a oferit statutul consultativ la ONU şi
aproape 20.000 de ONG-uri din toată lumea au intrat în diverse relaţii cu ONU şi oferă singure mai
mult de 3 mlrd dolari SUA în termeni de asistenţă pentru dezvoltare.Pe lîngă aceasta ONG-urile au
funcţia unică de a avertiza despre apariţia vreunui conflict sau a unei suferinţe masive.
ONG-urile pot fi distinse în dependenţă de statutul lor juridic, funcţii, resurse, principii de
operare şi experienţă.
Statutul independent neutru, de persoană terţă al ONG-urilor le conferă abilitatea unică de a
ajuta la procesul de consolidare a naţiunii, de la medierea motivelor care cauzează conflicte pînă la
strategiile de promovare a dezvoltării economice şi sociale la probleme zilnice de monitorizare a
alegerilor, restabilire a refugiaţilor monitorizare a drepturilor omului.
Metodele utilizate de ONG-uri pentru a-şi atinge obiectivele propuse diferă de la un grup la
altul. Unele recurg la un număr restrîns de tehnici sau activităţi cum ar fi: pregătirea rapoartelor,
înaintarea plîngerilor către organizaţii internaţionale, promovarea legislaţiei internaţionale,
activitatea de lobby pe lîngă organisme naţionale şi internaţionale ş.a.
După cum constată autorul italian Antonio Cassese unele organizaţii neguvernamentale au
îndeplinit şi îndeplinesc sarcini importante în ambele maniere, prin presiunea asupra statului, să
adere la standarte internaţionale şi prin efectuarea de anchete şi cercetări care sînt mai dificile de
efectuat de către state sau organe interguvernamentale.
Organizaţii, aşa, ca Amnistia internaţională, Comisia internaţională a juriştilor, Societatea
contra sclaviei, sînt cunoscute pentru rezultatele lor, remarcabile în acţiuni şi scopuri atinse.
Mijloacele lor de activitate sînt: investigarea, expunerea şi convingerea.
Alte organizaţii aşa ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii operează la diferite nivele: nu
numai incurajează Guvernele să facă ceva, dar şi acţionează direct la nivel transnaţional în
52
beneficiul răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor şi tuturor acelora care au nevoie de ajutor în rezultatul
calamităţilor naturale sau a conflictelor armate.
Alte organe private au ca scop desemnarea idealurilor pentru eliberarea indivizilor sau
grupelor de persoane din condiţiile de miserie şi exploatare. Ei vorbesc direct persoanelor şi
popoarelor ca să le mărească nivelul de cunoaştere referitor la drepturile lor.
Grupe de persoane într’adevăr au simţit că este obligaţia lor morală să vorbească atunci cînd
statele păstrează tăcerea- nu numai Guvernele direct implicate dar şi alte state care preferă să stea în
tăcere să se plaseze în afara consideraţiilor politicii reale. Această formă de activitate a ONG-urilor
poate servi în scopul diplomaţiei preventive.
În prezent Organizaţiile Neguvernamentale îndeplinesc proiecte la care se cheltuie annual
mai mult de 7 mlrd dol. SUA. Cînd apar conflicte, ONG, care deja demult joacă un rol activ în
căutarea păcii, nu rareori, printre primii se află la locul conflictului, aducînd un aport de nepreţuit în
acordarea ajutorului urgent populaţiei care a suferit şi punînd temelia restabilirii păcii. Spre exemplu
Consorţiul Italian al Solidarităţii(ICS), organizaţie neguvernamentală care a luat naştere în 1992 ca
un proiect umanitar cu ţelul de a răspunde provocărilor războiului din fosta Iugoslavie, întruneşte
astăzi peste 100 de organizaţii de acelaş gen.
În prezent ICS îşi desfăşoară activitatea în republicile din ex-URSS,zona Mediteraniană şi
Orientul Mijlociu. ICS lucrează în mai multe domenii:
-în condiţiile stării de urgenţă în caz de război: livrarea ajutorului umanitar, distribuirea
echipamentului necesar, administrarea taberelor de refugiaţi, coordonarea ajutorului medical, suport
psihologic, asistenţă jurudică şi educaţională.
În timpul punctului culminant al conflictului din Bosnia, 1994-1995 peste 300 de maşini cu
ajutor umanitar au fost trimise de către ICS în Anaconda, transportînd peste 1.100.000 tone avînd
costul în jurul la 75 mln dolari SUA. În timpul crizei umanitare în Kosovo, ICS conducea 6 centre,
unde trăiau peste 5000 de refugiaţi în diferite localităţi ale Albaniei.
În procesul din Orientul Apropiat, de exemplu, Institutul de cercetări din Norvegia, cu
rădăcinile sale în mişcarea sindicală, a fost de neînlocuit în spargerea gheţei şi punerea temeliei
pentru acordul de la Oslo în 1993.
În Guatemala, organizaţiile bisericeşti norvegiene erau instrumentele în facilitarea dialogului
între părţile la conflict.
În Tadjikistan forţele unite ale cetăţenilor din SUA şi Russia cu experienţă profundă în
rezolvarea şi medierea conflictelor, sponsorizată de către Fundaţia Kettering din Dayton, au întrunit
53
fracţiile tadjice în mijlocul anului 1997 aproape de 20 de ori pentru a stabili o bază pentru negocieri
formale. Alte grupe în SUA şi Europa, care sunt încadrate în diplomaţia preventivă neoficială,
include Institutul pentru Multi-Track Diplomacy, International Alert, The Carter Center’s
International Negotation Network, Grupa de criză Internaţională. Aceste organizaţii au jucat un rol
activ în stabilirea relaţiilor între părţile în conflict şi guvernele interesate, studierea diplomaţiei şi
rezolvarea conflictelor, oferirea bunelor oficii părţilor care sunt antrenate în rezolvarea paşnică a
conflictelor.
În adaos la progresul substanţial pe care aceste eforturi îl fac în legarea diferenţelor care
deseori divizează vecinii ostili, este şi lista impresionantă de participanţi, care duc experienţa în
comunităţile lor şi influenţează atunci când mulţi dintre aceştea îşi asumă poziţii de conducere.
În sumar, o largă reţea de măsuri politice şi diplomatice sunt posibile, din timp, pentru a
ajuta la dizolvarea unei crize potenţiale sau in creştere.
Uneori, însă, sunt necesare măsuri mai stringente, inclusiv trimiterea de mesaje bine definite
liderilor care au ales o cale inacceptabilă în atingerea scopurilor lor.
Strategiile, mijloacele şi instrumentele folosite în diplomaţia preventivă sunt o parte
integrantă a acestui concept.

54
 CAPITOLUL VI
Studiu de caz

6.1. Războiul rece

În decurs de câţiva ani după capitularea Germaniei şi a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliţiei
Naţiunilor Unite şi la situarea foştilor aliaţi în tabere opuse. De aceea, privită în perspectivă istorică,
victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la „războiul fierbinte“ la „războiul rece“.
Ultimul era astfel denumit pentru că, deşi întrunea multe din trăsăturile oricărui război, nu a
presupus lupta armată, deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele
militare. Războiul Rece se instala în anii ’46-’47 şi avea să dureze până la sfârşitul anilor ’80 ai
secolului XX.
Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existenţa unei
lumi bipolare şi o confruntare globală între Est şi Vest. Războiul singularizase două ţări, anume
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, în postura de supraputeri, adică de puteri având
interese globale şi dispunând de capacităţi, inclusiv militare, de a proiecta şi proteja aceste interese
la nivel planetar. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state, care au format alianţe
politico-militare, adică blocuri de putere. Astfel, pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), care cuprindea ca membre fondatoare următoarele 12
state: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Portugalia şi Statele Unite. În 1952 aderau la Alianţă Grecia şi Turcia, în mai 1955
Republica Federală Germania (RFG), iar în 1981 - Spania. Alianţa avea să funcţioneze cu aceşti 16
membri până la încheierea Războiului Rece. După depăşirea acestuia, NATO se menţinea ca alianţă
politico-militară, parcurgând un intens proces de adaptare la noile realităţi geopolitice. În 1997, erau
invitate, apoi în 1999, primite ca membre ale Alianţei Cehia, Polonia şi Ungaria, după această dată
Alianţa Nord-Atlantică numărând, deci, 19 state membre. În 2002, la Summi-tul de la Praga, erau
invitate să adere la NATO alte şapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia
şi Slovenia. Ca rezultat, în primul deceniu al secolului XXI, Alianţa Nord-Atlantică cuprinde 26 de
state membre.
De cealaltă parte, URSS îşi crea o grupare proprie, anume Organizaţia Tratatului de la Varşovia,
constituită pe 5 mai 1955, în care intrau Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată
Germană (RFG), Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. La începutul anilor ’60, Albania
îşi suspenda participarea la Tratatul de la Varşovia. După transformările revoluţionare din anii 1989-
1990, pe 31 martie 1991 avea loc dizolvarea structurii militare a Organizaţei Tratatului de la
Varşovia, iar pe 1 iulie, acelaşi an, era semnată, de către statele membre, încetarea existenţei acestei
Organizaţii, în întregul ei17.

17
Constantin Vlad – “Diplomaţia Secolului XX” pag.207

55
În deceniile Războiului Rece, între acesti doi poli de putere se vor statornici raporturi de
confruntare, definite adesea prin sintagma „confruntare Est-Vest“, care cuprindea toate domeniile:
politic, militar, economic.
Pe plan politic, confruntarea Est-Vest însemna o competiţie între două sisteme economico-
sociale, adică între două tipuri de orânduire socială. Blocul vestic întruchipa o orânduire
democratică, bazată pe pluralism politic si pe o economie de piaţă. Cel estic era format din state
totalitare — mai precis, totalitare, respectiv, în anumite etape, autoritare, potrivit distincţiei subtile a
lui Ralf Dahrendorf, în care domina un sistem monopartit si o economie de comandă. În
terminologia economiei politice ca stiinţă, confruntarea Est-Vest reprezenta o competiţie între două
societăţi, anume între socialism si capitalism. De aceea, confruntarea Est-Vest în condiţiile
Războiului Rece a avut un pronunţat caracter ideologic; cu alte cuvinte, ea concretiza o competiţie
între două ideologii opuse, anume cea marxistă (socialistă) si cea liberală (burgheză).
Pe plan militar, confruntarea Est-Vest a dus la constituirea, pe osatura celor două alianţe, a
unor mecanisme militare — structuri de comandă unice, unităţi din armatele naţionale integrate în
forţele armate ale blocurilor, o strânsă împletire a apărării naţionale cu cea aliată etc. Atât Tratatul
de la Washington (art. 5), cât si Tratatul de la Varsovia (art. 4) instituiau ceea ce se numesc garanţii
de securitate pentru statele membre, întrucât conţineau prevederi conform cărora un atac împotriva
oricărui stat membru era considerat un atac împotriva alianţei în ansamblu, toate statele member
având obligaţia de a acţiona, individual si colectiv, pentru respingerea agresorului. În deceniile
Războiului Rece, între cele două blocuri a avut loc o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie.
Toate marile puteri introduceau în arsenalele lor armele atomice (bazate pe fisiunea atomilor de
uraniu sau plutoniu) si armele cu hidrogen (nucleare, bazate pe fuziunea atomilor). Ambele aceste
tipuri de arme, cu deosebire cele nucleare, au o putere de distrugere infinit mai mare decât
armamentele tradiţionale, desemnate în mod obisnuit prin termenul de arme convenţionale. Statele
Unite produceau arma atomică în 1945, două bombe aparţinând acestei categorii de armament fiind
aruncate asupra oraselor japoneze Hiroshima (6 august) si Nagasaki (9 august 1945). Câţiva ani,
SUA deţineau monopolul armei atomice. Acesta înceta în 1949, când URSS detona primul său
dispozitiv atomic. Competiflia dintre supraputeri în acest domeniu se muta în ceea ce priveste
obţinerea armelor cu hidrogen, Statele Unite reusind acest lucru în 1952, iar URSS câteva luni mai
târziu, în 1953. Marea Britanie experimenta propria armă atomică în 1952, iar pe cea cu hidrogen în
1957. Franţa obţinea bomba atomic în 1960, iar în 1968 pe cea cu hidrogen. În sfârsit, China reusea
aceleasi lucruri în 1964 si, respectiv, în 1967. Toate marile puteri se înzestrau cu alte tipuri de arme
de distrugere în masă, cum sunt cele chimice si biologice. Pe de altă parte, o adevărată revoluţie se
petrecea în ceea ce priveste mijloacele de transport la ţintă a diferitelor categorii de armament.
Rachetele, începând cu cele cu rază scurtă de acţiune si terminând cu cele intercontinentale,
avioanele cu reacţie, radarul, laserul, mijloacele ultramoderne de comunicaţii făceau vulnerabil faţă
de armamentul nuclear orice punct de pe glob si, totodată, transformau diferitele tipuri de armament
convenţional în arme redutabile ca putere de distrugere În perioada Războiului Rece, omenirea a stat
sub semnul primejdiei unui război racheto- nuclear între cele două blocuri militare, capabil să pună
capăt nu numai civilizaţiei umane, ci chiar si vieţii pe pământ. S-a reusit evitarea unui astfel de
război, dar cca 150 de conflicte armate locale au produs zeci de milioane de victime si imense
distrugeri materiale. Cel mai adesea, în spatele acestor conflicte, izbucnite aproape în totalitate în
zonele subdezvoltate ale globului, s-a aflat confruntarea Est-Vest, în ultimă instanţă, cea dintre
URSS si SUA. Chiar si atunci când conflictele respective erau generate de cauze locale, ele
deveneau component ale confruntării generale dintre cele două blocuri, care se întreceau în
furnizarea de arme, bani, sprijin si încurajări politice pentru una sau alta dintre părţi. Între aceste
conflicte, prin periculozitatea escaladării lor în adevărate crize în relaţiile dintre blocuri, se
evidenţiază războiul din Coreea si cel din Vietnam, adică din două state dezmembrate. Războiul din
56
peninsula Coreea se declansa pe 25 iunie 1950. Existenţa a două state coreene: Republica Coreea în
sud, cu capitala la Seul, si Republica Populară Democratică Coreeană în nord, cu capitala la
Phenian, era rezultatul direct al ultimei faze a războiului din Pacific. Atunci, trupele americane
înaintaseră în partea de sud a peninsulei, până la paralela 38. În Nord, intraseră trupele sovietice.
Prezenţa trupelor de ocupaţie facilitase instaurarea a două regimuri în cele două părţi ale peninsulei:
în Sud, a unui regim autoritar si corupt, apropiat de Statele Unite condus de Sigman Rhee; în Nord, a
unui regim totalitar, legat de URSS si China, în fruntea căruia se afla un lider comunist, Kim Ir Sen.
O miscare diplomatică neinspirată a Statelor Unite avea să precipite evoluţiile în peninsulă:
Washingtonul declara că teritoriul Asiei continentale nu intra în perimetrul defensiv al SUA.
Retragerea trupelor americane din Sud (iunie 1949) avea să încurajeze atât Seulul, cât si Phenianul
să se orienteze spre unificarea Peninsulei prin forţă. Armata sud-coreană sporea de la 60 000 militari
la începutul anului 1949 la 181 000 în mai 1950, pentru înzestrarea ei Rhee apelând îndeosebi la
Statele Unite. Pe de altă parte, Coreea de Nord îsi întărea forflele armate, al căror număr ajungea la
135 000 în iunie 1950, echipate militar de către Moscova si Beijing. Ostilităţile începeau prin
trecerea trupelor Coreii de Nord peste paralela 38, într-o operaţiune care, după cum se pare, urmărea
ocuparea Seulului si doborârea regimului Rhee, contându-se ca acest lucru să ducă la unificarea
Coreii sub autoritatea Phenianului. Statele Unite obţineau aprobarea Consiliului de Securitate pentru
o intervenţie militară sub stindardul ONU. Decizia devenea posibilă întrucât tocmai atunci URSS nu
participa la lucrările acestui forum, în semn de protest pentru că locul Chinei în Consiliul de
Securitate nu revenise încă R.P. Chineze, proclamate pe 1 octombrie 1949, ci era ocupat în
continuare de către regimul de la Taipei (Taiwan) al generalului Chiang Kai-si. Trupele americane
se alăturau celor sud-coreene, atunci când se contura înfrângerea Seulului. La rândul lor, contingente
de trupe chineze intrau în luptă de partea nord-coreenilor, atunci când devenea iminentă victoria
trupelor americane si sud-coreene. Se ajungea astfel la un război de proporţii si la o criză profundă
în relaţiile Est-Vest. Într-una din fazele de maximă încordare, generalul MacArthur, comandantul
forţelor americane în Extremul Orient, va preconiza folosirea armei atomice împotriva bazelor de
susţinere a trupelor chineze angajate în război, baze situate pe teritoriul Chinei; propunerea lui în
acest sens era respinsă de presedintele SUA, Harry Truman. În final, frontul se stabiliza si, după trei
ani de ostilităţi, pe 26 iulie 1953, se ajungea la încheierea armistiţiului, cu paralela 38 devenită linie
de demarcaţie între cele două state coreene. Criza legată de Vietnam a fost mai îndelungată si mai
complicată. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, ceea ce avea să devină Vietnamul de mai
târziu era colonie franceză. În 1941, ca si întreaga Indochină, era ocupat de japonezi. O răscoală
antijaponeză se transforma într-o miscare de eliberare naţională după ce, o dată cu capitularea
Japoniei, administraţia colonial franceză se reinstala în Peninsulă. După ani îndelungaţi de lupte, în
1954 se încheia un accord la Paris în baza căruia trupele franceze părăseau teritoriul Vietnamului,
care se diviza în două state pe paralela 17 — Vietnamul de Sud (Republica Vietnam), cu capitala la
Saigon, si Vietnamul de Nord (Republica Populară Democratică Vietnam), cu capitala la Hanoi. La
solicitarea regimului de la Saigon, Statele Unite preluau rolul de până atunci al Franţei. Între Nord si
Sud se declansa în curând un adevărat război. Regimul de la Hanoi avea sprijinul politic si militar al
URSS si Chinei. Statele Unite aveau să se implice din ce în ce mai mult în conflict, de partea
Saigonului. Astfel, ceea ce începea ca un război civil între două părţi ale Vietnamului, devenea un
război în care se înfruntau Vietnamul de Sud si Statele Unite, pe de o parte, si Vietnamul de Nord,
pe de altă parte. Statele Unite aveau să rămână angajate în acest război de-a lungul mandatelor a
patru presedinţi: Eisenhower, Kennedy, Johnson si Nixon. Războiul se încheia prin retragerea
trupelor americane si unificarea Vietnamului sub autoritatea regimului de la Hanoi. Statele Unite
pierdeau în lupte 50 000 militari; Vietnamul în întregul său — peste 3 milioane.
Alte momente de criză în relaţiile Est-Vest se petreceau în inima Europei si în apropierea coastelor
estice americane. Primele erau legate de Berlin. După capitularea necondiţonată a Germaniei,
57
aceasta era împărţită în patru zone de ocupaţie: zona americană, cea britanică si cea franceză —
toate situate în partea de vest, si zona sovietică — în partea de est a Germaniei.
Într-un mod asemănător era divizat si Berlinul, aflat în zona sovietică de ocupaţie, anume în patru
sectoare, fiecare dintre acestea aflându-se sub administraţia uneia dintre cele patru mari puteri. Cele
trei zone ocupate de puterile occidentale se unificau, pe teritoriul lor formându-se Republica
Federală Germania (mai 1949), cu capitala la Bonn. În octombrie acelasi an, în zona rusească se
constituia Republica Democrată Germană, cu capitala în sectorul sovietic din Berlin.
Prima criză se declansa în 24 iunie 1948, prin instituirea de către URSS a unei blocade a Berlinului
de Vest. Blocada tăia legăturile terestre dintre acesta si cele trei zone aflate sub ocupaţia puterilor
occidentale si urmărea unificarea Berlinului de Vest cu cel de Est, sub autoritatea RDG si a forţelor
de ocupaţie sovietice. Statele Unite, cu sprijinul Marii Britanii, realizau un pod aerian, prin care
Berlinul de Vest era aprovizionat cu cele necesare. Tentativa URSS esua; blocada Berlinului era
ridicată pe 9 mai 1949.
A doua criză a Berlinului începea în noiembrie 1958, când Moscova anunţa că intenţioneaază să
pună capăt acordului celor patru puteri referitor la statutul Berlinului. Puterile occidentale
respingeau propunerea sovietică, formulată în termenii unui veritabil ultimatum. Criza se încheia
abia după aproape trei ani, prin ridicarea pe 13 august 1961, între partea occidentală si cea orientală
a orasului, a Zidului Berlinului, care devenea un adevărat simbol al divizării continentului.
De partea cealaltă a Atlanticului, în Cuba avea loc pe 1 ianuarie 1959 instalarea unui regim
revoluţionar, condus de Fidel Castro. Sub acel regim, Cuba se apropia de URSS si aliaţii acesteia.
Statele Unite vor fi ostile faţă de noua putere de la Havana si vor sprijini tentativele întreprinse de
refugiaţi cubanezi aflaţi pe teritoriul american de a o înlătura. Cea mai importantă dintre aceste
tentative era debarcarea din Golful Porcilor (1961), înfrântă însă de forţele cubaneze. În 1962, URSS
instala în Cuba mai multe baterii de rachete cu rază medie de acţiune care, în caz de conflict, puteau
lovi o parte importantă a teritoriului american. Rachetele erau descoperite de către sateliţi de
supravehere, Statele Unite instituind o blocadă navală si aeriană împotriva Cubei. Criza lua proporţii
si devenea cea mai gravă confruntare Est-Vest. Forflele armate americane si sovietice, precum si
cele ale aliaţilor celor două supraputeri erau puse în stare de alertă. Nave sovietice, pe care se aflau
noi rachete, navigau spre Cuba; flota navală si aeriană americană se pregăteau să le oblige să facă
cale întoarsă, la nevoie prin folosirea forţei. În final, criza era dezamorsată: Moscova accepta să-si
demonteze si să retragă rachetele, în schimbul angajamentului Statelor Unite de a nu invada Cuba.
Omenirea fusese însă la un pas de un cataclism nuclear. Lecţia va fi învăţată de ambele părţi. Se lua
cursul unei destinderi a încordării si a unor măsuri de ţinere sub control a înarmărilor, în primul rând
a celor nucleare. Se depăsa astfel faza potenţial cea mai periculoasă a Războiului Rece.
Pe plan economic, confruntarea Est-Vest avea să fie mai puţin dramatică, dar la fel de
profundă, implicaţiile ei economice, politice si chiar militare, afectând întreaga Ordine Mondială.
Mai ales în primele faze ale Războiului Rece, se părea că orientările celor două tabere vor duce la
destrămarea pieţii mondiale unice si formarea unor pieţe paralele si opuse. Puterile occidentale, în
care un rol de prim rang revenea Statelor Unite, aveau să acţioneze energic pentru refacerea
postbelică a ţărilor din propria zonă, pentru consolidarea si extinderea principiilor liberale ale
economiei de piaţă, atât în economiile acestor ţări, cât si în relaţiile economice internaţionale.
Dimpotrivă, URSS, a cărei economie era etatizată si de comandă, ceea ce determina limite severe în
afirmarea principiilor de piaţă, a impus un tip similar de economie ţărilor pe care le inclusese în
orbita sa. La puţină vreme după începerea activităţii ONU, Consiliul Economic si Social lua măsura
convocării Conferinţei de la Havana asupra Comerţului. Asa cum am arătat mai sus, Conferinţa
elabora Carta unei organizaţii internaţionale a comerţului si proiectul unui acord general de tarife si
comerţ, parte componentă a Cartei.

58
Întrucât Carta nu intra în vigoare, organizaţia internaţională pentru comerţ, care ar fi avut o
deschidere universală, adresându-se tuturor satatelor, nu lua fiinţă. La sfârsitul anului 1947, 23 de
state — între care nu se aflau cele din Est — semnau protocolul pentru punerea în aplicare a
Acordului General pentru Comerţ si Tarife; GATT se năstea, în aceste condiţii, ca o organizaţie
economică occidentală. Principalele instituţii financiare: Banca Mondială si Fondul Monetar
Internaţional, îndeplinindu-si fiecare în parte menirea pentru care fuseseră create, aveau să
întărească, totodată, tendinţele de afirmare a principiilor liberale si economiei de piaţă. În 1947,
Statele Unite, prin secretarul de stat, generalul Marshall, lansau un amplu program de ajutorare a
ţărilor continentului european, devastat de război. Acest program, care lua numele iniţiatorului său,
devenind Planul Marshall, era destinat si flărilor din Est. Moscova avea să ezite. Ea trimitea la Paris,
unde urma să aibă loc o reuniune a ţărilor potenţial beneficiare ale Planului, o numeroasă delegaţie
condusă de ministrul sovietic de Externe, V. Molotov. Acesta va negocia cu ministrul de Externe
francez, G. Bidault, si cu cel britanic, E. Bevin. Puterile occidentale vor insista pentru constituirea
unei organizaţii menite să dirijeze la nivel european aplicarea Planului Marshall. Molotov era în
favoarea unei organizări care să lase aplicarea Planului pe seama statelor beneficiare. El exprima
prin aceasta teama că o administrare centralizată a Planului Marshall ar fi subminat bazele
economiei sovietice si ar fi slăbit controlul pe care URSS îl exercita deja asupra statelor din sfera sa
de influenţă. În plus, iniţiativa Planului Marshall venea după lansarea a ceea ce avea să devină
Doctrina Truman, despre care voi vorbi mai târziu. În aceste condiţii, Moscova respingea
propunerea de participare la Planul Marshall. La presiunea sa, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,
Finlanda, Iugoslavia, Polonia, România si Ungaria adoptau o poziţie similară. Îsi dădeau acceptul
faţă de Planul Marshall 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda,
Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia si Turcia. Aceste
ţări constituiau în 1948 Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), organizaţje cerută
de puterile occidentale si respinsă de Moscova. Ulterior, aderau la OECE R.F. Germania (1949) si
Spania (1959). Valoarea creditelor americane acordate în cadrul Planului Marshall s-a ridicat la 13
miliarde dolari; în 1952, ţările occidentale beneficiare atingeau nivelul producţiei antebelice. Planul
Marshall făcea din divizarea Europei un proces ireversibil si constituia un moment de seamă al
Războiului Rece. Din iulie 1947, când Planul era adoptat, se poate vorbi, cu temei, de divizarea
Europei între Est si Vest, cu tot ceea ce implica aceasta.
Planul Marshall era un semnal pentru constituirea unor grupări de state, pe plan economic, politic si
politico-militar. Moscova replica la Plan prin întărirea controlului său în ţările din estul si centrul
Europei, forţând transformarea regimurilor politice si a sistemelor economice din aceste ţări
conform cu modelul sovietic. În ianuarie 1949 se constituia Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(CAER), în care intrau Albania, Cehoslovacia, RDG, Polonia, România, Ungaria si URSS. CAER,
care-si avea sediul la Moscova, va funcţiona ca o uniune de state ce-si păstrau independenţa, metoda
sa principală de activitate fiind coordonarea planurilor naţionale de dezvoltare. Tentativele ulterioare
ale Uniunii Sovietice de a transforma CAER într-o organizaţie supranaţională prin impunerea unui
plan unic de dezvoltare si a altor măsuri ce presupuneau transfer de suveranitate de la statele
membre la organismele de conducere CAER aveau să esueze, mai ales datorită opoziţiei României.
Totodată, partidele comuniste din ţările est-europene - partide de guvernământ în aceste ţări - si
unele partide comuniste din ţările occidentale (Franţa si Italia) constituiau un Birou informativ al
partidelor comuniste si muncitoresti (Cominform), prin care partidul sovietic acţiona spre a-si
subordona miscarea comunistă internaţională. Urmând linia Moscovei, partidele comuniste din
vestul European organizau greve si alte manifestări, menite să împiedice aplicarea Planului Marshall
în ţările lor, acţiuni rămase însă fără succes.
De cealaltă parte, cursul spre constituirea unui bloc occidental se intensifica. În martie 1948, Belgia,
Franţa, Marea Britanie si Olanda semnau un pact asupra colaborării economice, sociale si culturale,
59
precum si pentru autoapărarea colectivă (Pactul de la Bruxelles). Pactul, cu durată de 50 de ani, era
menit în principal respingerii unui atac armat în Europa. Dacă el putea fi considerat eficient
împotriva unei eventuale reînnvieri a ceea ce se numea militarismul german, el era total insuficient
pentru cazul unui potenţial mars spre vest al URSS. El nu ţinea, totodată, seama de ponderea pe care
Statele Unite o dobândiseră în Europa si în treburile continentului.
În consecinţă, Statele Unite si Canada începeau tratative cu semnatarii pactului de la Bruxelles
pentru un pact nord-atlantic. Se năstea NATO, prin Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949), care-
si stabilea sediul la Paris, apoi la Bruxelles. În 1954, URSS cerea să se alăture Tratatului Nord-
Atlantic, cerere respinsă de SUA si Marea Britanie. Urma „replica“ răsăriteană a NATO,
Organizaţia Tratatului de la Varsovia. Prin crearea NATO si prin Planul Marshall, blocul occidental
dobândea dimensiunile si structurile corespunzătoare între flările care i se alăturau. Planul Marshall
si Tratatul Nord-Atlantic consacrau prezenţa permanentă si poziţia dominant a Statelor Unite în
Europa. În acest cadru creat de raporturile transatlantice, Europa occidental îsi putea continua
căutările pentru găsirea propriilor forme de grupare.
Pe 5 mai 1949 se constituia Consiliul Europei, având ca state fondatoare Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia, cărora li se alăturau Grecia,
Islanda si Turcia. Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, apărea ca o organizaţie eminamente
politică, care-si propunea ca prioritate absolută promovarea drepturilor omului si libertăţilor
fundamentale. În condiţiile opoziţiei tot mai evidente între regimurile democratice proprii multora
dintre statele occidentale si cele totalitare, Consiliul Europei devenea un important organism al
afirmării valorilor occidentale în confruntarea Est-Vest. Prin statutul său, Consiliul Europei era o
organizaţie cu atribuţii supranaţionale, condus de un Consiliu al Ministrilor (format din ministrii de
Externe ai ţărilor membre) si dispunând de o Adunare cu caracter parlamentar. Pe plan economic, în
mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe francez, propunea constituirea unei autorităţi
franco-germane în domeniul cărbunelui si oţelului, deschisă si altor state din Europa occidentală. O
asemenea autoritate era concepută ca o structură supranaţională, ceea ce va îndepărta Marea Britanie
care, în acele condiţii, nu agrea ideea de supranaţionalitate.
Negocieri laborioase duceau la formarea pe 18 aprilie 1951, prin Tratatul de la Paris, a Comunităţii
Europene a Cărbunelui si Oţelului (CECO), cu participarea Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului,
Olandei si a R.F. Germania, primul pas către integrarea europeană. Urma Tratatul de la Roma
(1957), unde „cei 6“ constituiau, alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului,
Comunitatea Economică Europeană — Piaţa Comună (CEE) si Comunitatea Europeană a energiei
atomice (Euratomul). Ca si CECO, CEE si Euratomul s-au născut ca organisme supranaţionale,
ducând mai departe procesul integrării europene. Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma să
realizeze „cele 4 libertăţi“:
1. Libera circulaţie a bunurilor;
2. Libera circulaţie a persoanelor;
3. Libera circulaţie a serviciilor;
4. Libera circulaţie a capitalurilor.
În 1967, CECO, CEE si Euratomul formau Comunităţile Europene (CE) ), iar în 1987 intra în
vigoare Actul Unic vest-european, care adăuga cooperării economice pe cea politică. Paralel cu
această adâncire a integrării, începea si un proces de lărgire a Comunităţilor Europene, prin
admiterea de noi membri în cadrul acestora. Astfel, în 1961 Grecia semna un acord de asociere cu
Comunităţile Europene; devenea membră a CE atunci când îndeplinea condiţiile de aderare, după 20
de ani, adică în 1981. În 1964, un acord de asociere era semnat de Turcia, dar această ţară avea să
străbată un drum lung până la îndeplinirea condiţiilor de admitere în Comunitate, drum care
continuă si în primul deceniu al secolului XXI. Anul 1973 aducea admiterea în CE a Danemarcei,

60
Irlandei si Marii Britanii, astfel că Europa „celor 6“ devenea Europa „celor 9“. În 1981, prin
admiterea Greciei, CE numărau 10 state, pentru ca în 1986 să se ajungă la Europa „celor 12“ prin
aderarea Spaniei si Portugaliei. Tot în 1986, încheiau acorduri de asociere cu CE Cipru si Malta.
Astfel, în deceniile Războiului Rece, refacerea postbelică si procesul integrării făceau din Europa de
Vest unul dintre cei trei mari poli de putere din lumea occidentală, alături de America de Nord
(Statele Unite si Canada) si Japonia. O dată cu acesta, sfera economiilor de piaţă se extindea,
devenind dominantă pe plan mondial. Pivotul dezvoltărilor ce aveau loc în acest sens erau Statele
Unite, cărora li se alăturau încă din anii ’50 „marii învinsi“ în război, anume Japonia si Germania.
Forţa economică a statelor occidentale, influenţa pe care acestea o exercitau în cadrul marilor
instituţii internaţionale financiare si comerciale determinau ca ordinea economică a Războiului Rece
să evolueze în direcţia afirmării tot mai puternice a princpiilor de piaţă, principii care aveau să se
impună treptat si în economiile de comandă. Acestea vor fi atrase în mod irezistibil în circuitul
mondial de valori, într-o diviziune internaţională care va evidenţia nevoia presantă a reformelor
economice si politice în statele estice, ceea ce avea să ducă în mod necesar la răsturnările
revoluţionare din anii ’90, care, în final, puneau capăt Războiului Rece.

Nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări

Categorii PIB Populaţia PIB

de ţări (% din totalul mondial) (% din totalul (dolari) pe locuitor
mondial)
1965 1980 1988 1988 1988 (medie)
I 9,1 6,9 5,2 60,8 320
II 13,3 23,0 12,8 22,5 1 930
III 79,2 75,4 81,4 16,5 17 080

Pentru PIB reproduc clasificarea statelor, folosită de Banca Mondială, anume ţări slab dezvoltate,
ţări cu dezvoltare medie si ţări puternic dezvoltate, categorii de ţări pe care, spre usurinţa lecturii, le
numerotez cu cifrele I, respectiv II si III. Desigur, orice statistică poate prezenta deficienţe, iar PIB
este doar unul dintre indicatorii prin care se măsoară gradul de dezvoltare a unei ţări; totusi,
statisticile Băncii Mondiale se bucură de o largă recunoastere în lume pentru temeinicie si acurateţe.
Asadar, în perioada Războiului Rece, ponderea ţărilor subdezvoltate în totalul produsului mondial
brut a scăzut continuu; chiar dacă în cifre absolute PIB al acestor flări a cunoscut cresteri, nivelul lor
de dezvoltare este cel mai bine caracterizat prin raportare la situaţia altor ţări în aceeasi perioadă.
În intervalul dat, ponderea ţărilor mediu dezvoltate a scăzut doar puţin, după a crestere
spectaculoasă între 1965-1980; este de remarcat că această crestere s-a petrecut tocmai în perioada
primelor decenii ale dezvoltării, impuse mai ales de ţările „Lumii a Treia“, decenii care au coincis
cu procesul destinderii între Est si Vest si cu o anumită liberalizare a comerţului internaţional; este,
deasemenea, de menţionat că această crestere s-a realizat pe seama ponderii ţărilor puternic
dezvoltate; dar boom-ul ţărilor mediu dezvoltate s-a terminat repede, evoluţia acestor ţări
integrându-se în tendinţele generale. Pe de altă parte, în perioada menţionată ţările puternic
dezvoltate si-au consolidat poziţia fruntasă. Tabloul se întregeste prin luarea în considerare a
celorlalţi indicatori privind nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări. Astfel, în 1988 în ţările
slab dezvoltate trăia 60,8% din populaţia globului, căreia îi reveneau în medie 320 dolari pe locuitor.
Pe de altă parte, 22,5% din populaţie îsi ducea viaţa în ţări mediu dezvoltate, în care se produceau
anual 1930 dolari pe locuitor. Partea dezvoltată, mai bine zis privilegiată a planetei, era locuită de
doar 16,5% din populaţia globului, bucurându-se de un PIB mediu de 17 800 dolari pe locuitor. Nu
61
sunt necesare analize aprofundate sau comentarii amănunflite pentru a înţelege diferenţele
fundamentale existente în ceea ce priveste asigurarea drepturilor omului, înainte de toate pe plan
economic si social, diferenţe în defavoarea marii majorităţi a populaţiei lumii. De aceea, este
limpede că proclamaţia înaripată din Declaraţia Universală: „Toate fiinţele umane se nasc libere si
egale în demnitate si în drepturi“ a rămas în mod fatal în perioada Războiului Rece — si, de fapt, si
după încetarea acestuia, după cum voi arăta ulterior — un ideal de neatins.
Dar această imagine despre condiţia umană a locuitorilor Lumii a Treia trebuie întregită cu aspecte
privind situaţia acestor ţări în ceea ce priveste securitatea lor ca state; cu alte cuvinte, pentru a
caracteriza condiţia umană în aceste ţări trebuie avută în vedere împrejurarea dacă ele s-au situat în
zone de liniste si siguranţă ori, dimpotrivă, în zone bântuite de insecuritate, de conflicte deschise ori
latente; aceasta, pentru că Declaraţia proclamase prin art. 3 dreptul la viaţă si securitate al oricărei
fiinţe umane. Este un lucru constatat în această privinţă că bipolarismul caracteristic Războiului
Rece a asigurat stabilitatea si securitatea în raporturile dintre cele două blocuri. Dincolo de aceste
raporturi însă, situaţia era total diferită. Astfel, din diverse cauze, între care la loc de frunte se înscria
confruntarea Est-Vest, în zonele neangajate si în curs de dezvoltare s-au acumulat tensiuni si stări
conflictuale, care au trecut adesea în conflicte deschise. Incertitudinile, insecuritatea — ca percepţie
si dat obiectiv — au dus la atragerea unui mare număr de ţări slab dezvoltate într-o aberantă cursă a
înamărilor. Astfel, dacă în 1972 ţările neparticipante la blocurile militare alocau pentru propria
înarmare 20,9% din totalul cheltuielor militare mondiale, în 1981 ele ajunseseră la 29,6% din
respectivele cheltuieli. Și este de subliniat că mai mult de jumătate din aceste procente, anume
16,1%, reveneau ţărilor în curs de dezvoltare. Cât de mare era disproporţia resurselor alocate pentru
înarmări de către ţările dezvoltate, pe de o parte, si cele în curs de dezvoltare, pe de altă parte, reiese
din următoarea comparaţie: la 309 dolari pe locuitor alocaţi pentru cheltuieli militare în ţările
dezvoltate, cifra pentru învăţământ era în acele ţări de 382 dolari, iar cea pentru sănătate de 284
dolari; în cazul ţărilor în curs de dezvoltate însă, la o medie de 30 dolari pe locuitor cheltuieli pentru
achiziţii de arme, învăţământului îi erau destinaţi doar 24 dolari, iar pentru sănătate rămâneau numai
10 dolari. Este limpede că angajarea unui mare număr de ţări din Lumea a Treia în cursa înarmărilor
înrăutăţea si mai mult standardele deja foarte joase de asigurare a condiţiilor de trai, de educaţie si
sănătate, adică a condiţiei umane proprii multor sute de milioane de oameni. În plus, asa cum am
arătat deja, Lumea a Treia a fost teatrul a foarte numeroase conflicte armate, cu tributul lor plătit în
milioane de vieţi omenesti si mari distrugeri materiale.

La 22 aprilie 1945, în drum spre San Francisco, unde urma să se deschidă Conferinţa pentru crearea
ONU, V. Molotov se oprea la Washington şi era primit de preşedintele SUA, Harry Truman; avea
astfel loc prima întâlnire a unui înalt demnitar sovietic cu noul şef al administraţiei americane.
Truman, potrivit propriilor mărturisiri, îi va vorbi brutal lui Molotov şi va remite un mesaj pentru
Stalin, prin care prevenea guvernul sovietic că, dacă se dovedea imposibil să se pună în aplicare
hotărârea de la Ialta privind Polonia, încrederea în alianţa celor trei puteri va primi o lovitură dură.
„Nimeni nu mi-a vorbit încă pe acest ton“, va răspunde Molotov; „onoraţi-vă angajamentele şi
nimeni nu vă va mai vorbi astfel“, replica Truman.
„Nu era vorba încă de războiul rece; era însă deja limbajul său; în orice caz, acesta nu mai era cel
folosit de Roosevelt“18. Referirea lui Truman la Polonia nu era întâmplătoare: într-adevăr, la Ialta se
hotărâse ca, în cazul statelor din Est, puterile Coaliţiei să acorde acestora asistenţă în constituirea
unor guverne democratice, care apoi să organizeze alegeri libere. Ori, pe 21 aprilie 1945, guvernul
sovietic semna un tratat ruso-polon cu guvernul polonez provizoriu, în condiţii când negocierile
ruso-americano-britanice privind guvernul Poloniei încă nu fuseseră încheiate; mai mult, după ce pe
18
Henry Kissinger- “Diplomația “

62
14 aprilie Truman îi scrisese lui Stalin propunându-i să invite la Moscova un număr de personalităţi
poloneze — a căror listă o anexa — în încercarea de a se constitui un guvern polonez reprezentativ.
Semnele apropierii Războiului Rece se vor înmulţi. Era instalarea acestuia o fatalitate? Unii autori
nu cred acest lucru. „Contradicţia structurală a celor două puteri mondiale explică doar faptul că
trebuia să se ajungă la concurenţa şi contradicţiile celor două sisteme, dar nu şi la formarea celor
două blocuri, la împărţirea lumii în două, la ameninţarea reciprocă a securităţii şi la starea de asediu
în politica internă“. Analiza evenimentelor, inclusiv a acţiunilor diplomatice, cu motivaţiile lor
politice, economice, militare şi, nu în ultimul rând, ideologice, arată însă că drumul către Războiul
Rece n-a fost deloc întâmplător. Înainte ca Churchill să-şi rostească faimosul discurs de la Fulton, în
care denunţa căderea Cortinei de fier în mijlocul Europei, Stalin exprima în faţa liderului iugoslav
Milovan Djilas, aflat în vizită la Moscova în iunie 1944, opinia privind inevitabilitatea rupturii
dintre Est şi Vest din raţiuni politico-ideologice. Iată în relatarea lui Djilas momentul respectiv.
După convorbiri oficiale „Stalin ne-a invitat la cină, însă în hol ne-am oprit în faţa hărţii mondiale,
pe care Uniunea Sovietică era colorată în roşu şi din cauza aceasta era mai evidentă şi părea mai
mare decât în realitate. Stalin şi-a petrecut mâna peste Uniunea Sovietică şi a exclamat (în legătură
cu britanicii şi americanii — C.V.): Ei nu se vor împăca niciodată cu faptul ca un spaţiu atât de mare
să fie roşu: niciodată, niciodată!“. Cele două mari state, devenite la sfârşitul războiului supraputeri:
Statele Unite şi Uniunea Sovietică, aveau mari interese comune în menţinerea cooperării lor după
înfrângerea Germaniei şi a Japoniei. Pe plan politic general, o ordine internaţională de pace şi
securitate, bazată pe Carta Naţiunilor Unite, nu putea fi concepută în absenţa unei cooperări
postbelice sovieto-americane. Rezolvarea problemei spinoase a Germaniei reclama aceeaşi
cooperare. Pe plan economic, existau puternici stimulenţi care, prin natura lor, ar fi trebuit să
acţioneze în acelaşi sens: Statele Unite ieşiseră din război cu capacităţi productive mult sporite, cu
un uriaş surplus de produse, pentru care trebuiau găsite noi debuşee, în lipsa cărora se conturau
perspectivele unei crize de supraproducţie şi ale unui şomaj ridicat. Dimpotrivă, URSS, învingătoare
în război, suferise însă mari distrugeri, refacerea economică postbelică reclamând atât imense
cantităţi de bunuri, înainte de toate de echipamente industriale, precum şi credite şi investiţii de
capital substanţiale. În ciuda existenţei unor astfel de interese comune, Coaliţia Naţiunilor Unite
avea să se destrame în curând şi lumea postbelică intra sub zodia Războiului Rece. Fără să-şi
propună o analiză istorică propriu-zisă a marilor procese care au dat conţinut acestui război, cele ce
urmează urmăresc să prezinte, tematic şi, în linii mari, cronologic, acţiunile diplomatice care
marcau, pas cu pas, acumulările care au dus la instalarea lui şi apoi i-au punctat evoluţiile de-a
lungul a peste patru decenii.
„Oricum inevitabil, războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. Echilibrul puterii fusese distrus, iar un
tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de formulat. Perioada postbelică avea să se transforme
într-o luptă prelungită şi dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre
degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârşit. Prăbuşirea Germaniei naziste şi nevoia de
umplere a vidului de putere rezultat a condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului.
Obiectivele Aliaţilor erau pur şi simplu prea divergente. Churchill urmărea să prevină dominaţia
Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia să fie plătit în monedă teritorială pentru
victoriile militare sovietice şi suferinţele eroice ale poporului rus. Noul preşedinte american, Harry
S. Truman, s-a străduit iniţial să continuie moştenirea lăsată de Roosevelt, de a ţine alianţa unită.
Până la sfărşitul primului său mandat însă, ultima rămăşiţă a înţelegerii existente pe durata
războiului dispăruse. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, cei doi giganţi de la periferie, se aflau acum
unul în faţa celuilalt în inima Europei“.
Venirea la Casa Albă a lui Truman, aducea o schimbare notabilă a atitudinii Statelor Unite faţă de
URSS. În tot timpul războiului, Roosevelt manifestase o grijă aparte faţă de relaţiile cu Uniunea
Sovietică, arătase în repetate rânduri înţelegere pentru interesele sovietice, atenţie faţă de
63
susceptibilităţile lui Stalin, în scopul menţinerii Coaliţiei şi asigurării participării ruseşti la
înfrângerea Japoniei. El ţinea seama de un memorandum al Comitetului reunit al şefilor de stat
major (JCS 506 din 18 septembrie 1943), care susţinea că SUA nu puteau câştiga războiul împotriva
Germaniei şi nici pe cel împotriva Japoniei decât cu ajutor sovietic. Succesele militare de pe frontul
de Est făceau ca armata americană să poată învinge Germania şi Japonia cu mai puţin de jumătate
din diviziile considerate necesare, potrivit calculelor făcute în anii de dinaintea războiului propriu-
zis. La deschiderea celui de-al doilea front în iunie 1944, în faţa trupelor americane şi britanice din
Franţa şi Italia se aflau mai puţin de 90 divizii inamice, în timp ce armata rusă continua să lupte pe
frontul de est, după trei ani de război, împotriva a peste 250 divizii. În plus, Roosevelt acorda un rol
deosebit obţinerii unei atitudini cooperante din partea URSS în perioada postbelică pentru
înfăptuirea marelui său proiect (Grand design) al formării unei „lumi unice“. Truman nu va continua
o astfel de linie. „Trebuie să fim duri cu ruşii“, afirma el. „Nu ştiu să se poarte. Sunt ca nişte tauri
într-un magazin de porţelanuri. Trebuie să-i învăţăm cum să se poarte“. Atitudinea lui faţă de ruşi nu
era nouă. În 1941, după declanşarea războiului germano-rus, Truman, pe atunci senator, declara:
„Dacă vedem că Germania e pe cale să câştige războiul, va trebui ca noi să sprijinim Rusia. Dacă
vedem că Rusia este pe cale să câştige, va trebui ca noi să ajutăm Germania şi astfel să le lăsăm să se
ucidă între ele cât mai mult posibil“ .Dar ideea unei atitudini dure faţă de URSS nu izvora doar din
înclinaţii personale ale noului preşedinte american, deşi asemenea înclinaţii pot conta mult în
politică. Ea reprezenta de fapt unul din primele semne ale unei reconsiderări generale a politicii
americane postbelice, o reacţie la măsurile luate de Moscova în ţările ocupate de forţele armate
sovietice, după conferinţa de la Ialta, măsuri care, din punct de vedere sovietic, reflectau
neîncrederea crescândă a Moscovei că problemele securităţii URSS erau luate în serios de către
aliaţi occidentali. În fapt, toate acestea indicau o criză a Coaliţiei Naţiunilor Unite: premizele ei din
timpul războiului încetau să existe, altele noi, în vreme de pace, nu erau încă formate. Depindea de
interesele marilor puteri, înainte de toate, de cele ale Statelor Unite şi URSS, de obiectivele pe care
acestea şi le propuneau, de concepţiile care patronau căile şi modalităţile de înfăptuire a acestor
obiective ca astfel de premize să se constituie sau, dimpotrivă, să nu apară niciodată. Privită în
perspectivă istorică, eventuala constituire a acestor noi premize se afla în mod esenţial în
răspunderea celor două supraputeri, cu menţiunea că Statele Unite erau mai bine situate în
determinarea cursului general al politicii postbelice.
„Pe baza superiorităţii lor structurale, scrie în acest sens W. Loth, SUA aveau posibilităţi mai mari
să determine viitoarele relaţii sovieto-americane. Stătea în puterea lor să demoleze asimetria din
cadrul stării de siguranţă a celor două puteri prin recunoaşterea intereselor sovietice de securitate în
Europa de est, printr-un adevărat control internaţional al armei atomice sau printr-un ajutor
economic, favorabil ambelor părţi. Nerecunoscând de facto sfera de securitate sovietică prin
încercarea inutilă ca prin superioritate economică şi atomică să revizuiască situaţia creată în Europa
de est, guvernul american a iniţiat în 1945 un mecanism de percepere reciprocă greşită şi de
escaladare a conflictului. Factorii de decizie americani au interpretat eronat politica de securitate a
URSS ca fiind baza unui expansionism în principiu nelimitat şi au reacţionat prin a refuza orice altă
cooperare. Conducerea sovietică a interpretat la rândul ei greşit acest refuz de cooperare ca fiind o
dovadă a caracterului agresiv al capitalismului american şi a reacţionat printr-o mai dură politică de
securitate. Acest cerc vicios nu a mai fost întrerupt în anii de după 1945, iar formarea blocurilor a
devenit definitivă“ .
Alţi autori, recunoscând inevitabilitatea Războiului Rece, pun pe seama diplomaţiei americane
încrâncenarea deosebită a confuntării Est-Vest, care provenea din caracterul de cruciadă împotriva
comunismului ca dominantă a politicii externe a Statelor Unite. Aşadar, scrie în acest sens Eric
Hobsbawm:

64
„Cine poartă răspunderea Războiului Rece? Întrucât dezbaterile legate de această problemă au fost
multă vreme un fel de meci de ping-pong între cei care aruncă vina în exclusivitate asupra URSS şi
dizidenţii (cei mai mulţi, trebuie s-o spunem, americani) care spun că a fost în primul rând vina
SUA, ne simţim tentaţi să ne alăturăm mediatorilor istorici care pun pe seama fricii reciproce faţă de
escaladarea confruntării, care a făcut cele două tabere înarmate să se mobilizeze “sub drapelele lor
opuse”. Lucrul acesta este perfect adevărat, dar nu este tot adevărul. El explică mai ales ceea ce s-a
numit “îngheţarea” fronturilor între 1947 şi 1949. Dar toate acestea nu explică tonul apocaliptic al
Războiului Rece, şi el a venit din America. Dintre ţările democratice numai în America preşedinţii
erau aleşi împotriva comunismului. Dacă cineva a introdus elemental cruciadei în Realpolitik, adică
în politica confruntării de putere pe plan internaţional, menţinându-l acolo, acela a fost
Washingtonul“ .
Revenind la problema elaborării poziţiilor americane în perioada post-Roosevelt, Stettinius,
secretarul de stat, îl informa pe Truman că, după Ialta, guvernul sovietic adoptase o poziţie rigidă şi
intransingentă în aproape toate problemele majore care interveniseră în relaţiile sovieto-americane.
Iar A. Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, sosea precipitat la Washington spre a-i împărtăşi
opinii şi preocupări asemănătoare noului şef al administraţiei. Ruşii, îi va spune el lui Truman,
invadează Europa şi iau dorinţa americană de cooperare drept o dovadă de slăbiciune. El, Harriman,
considera că ruşii nu au intenţia de a rupe legăturile cu Statele Unite; de aceea, o atitudine de
fermitate faţă de ei în toate problemele importante putea fi luată fără a exista riscuri serioase în
raporturile cu Moscova. Discuţii cu colaboratorii săi apropiaţi îl întăreau pe Truman în intenţia de a
promova o politică mai hotărâtă faţă de Moscova. Churchill, de la Londra, transmitea îndemnuri în
acelaşi sens. El îi va propune lui Truman pe 5 mai 1945 „ca aliaţii să nu se retragă de pe poziţiile lor
actuale din lungul liniei de ocupaţie (trupe americane şi engleze se aflau în regiuni întinse din sudul
a ceea ce avea să devină zona de ocupaţie sovietică ) până când nu suntem satisfăcuţi în privinţa
Poloniei, precum şi în privinţa caracterului temporar al ocupaţiei ruseşti a Germaniei şi a condiţiilor
de stabilit în ţările rusificate sau controlate de ruşi în Valea Dunării, în special Austria, Cehoslovacia
şi Balcanii“. Pe 12 mai, premierul britanic, după ce îi sugerase lui Truman o nouă întâlnire a celor
trei mari, îşi relua argumentele către Washington, adăugând că poziţiile dobândite de ruşi le vor
permite „să avanseze, dacă o vor voi, până la ţărmurile Mării Nordului şi ale Atlanticului. Este fără
îndoială vital să se ajungă acum la o înţelegere cu Rusia sau să evaluăm care este stadiul relaţiilor cu
ea, înainte de a slăbi de moarte armatele noastre sau a le replia în zonele de ocupaţie. Numai o
întâlnire personală ne poate permite să ajungem la aşa ceva“). La Washington se va accepta
propunerea privind o nouă întâlnire la nivel înalt, dar îndemnurile lui Churchill vor fi privite cu
circumspecţie: ele erau, prea făţiş, impregnate de ideile sferelor de influenţă şi politicii echilibrului
de putere. Truman înţelegea să promoveze o politică mai fermă decât predecesorul său faţă de
URSS, fiind însă animat de filozofia wilsoniană, la care adera cu entuziasm. Îl va trimite la Moscova
pe Harry Hopkins, vechiul colaborator apropiat al lui Roosevelt, cu mesaje clare către conducătorii
Kremlinului. Vizita lui Hopkins era precipitată de confruntările apărute la conferinţa de constituire a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde URSS insista pentru păstrarea dreptului de veto al ţărilor
membre permanente ale Consiliului de Securitate chiar în condiţii când aceste ţări erau implicate în
conflictul aflat în atenţia ONU. Între 27 mai -7 iunie, Stalin avea 6 întâlniri cu Hopkins. Vor fi
deblocate lucrurile la San Francisco, ceea ce permitea semnarea Cartei ONU, se va ajunge la o
soluţie de compromis privind constituirea guvernului polonez şi se va conveni convocarea unei noi
reuniuni între cei trei mari în iulie-august 1945.
Hopkins însă, un diplomat care credea că, aşa cum fusese cazul în timpul războiului, rezolvarea
problemelor ruso-americane presupunea spirit de armonie şi nu confruntare „îi va cere lui Stalin să-
şi modifice pretenţiile privitoare la estul Europei, pentru a uşura presiunile interne ale administraţiei
americane“; dar el n-a reuşit „să-i transmită lui Stalin că americanii priveau extreme de serios
65
chestiunea autodeterminării Europei de est“. În perspective Potsdam-ului, până la sfârşitul lunii
iunie trupele americane erau retrase din zona sovietică de ocupaţie; deşi Churchill se împotrivise
până la capăt (el propusese ca retragerea să fie amânată până la Conferinţă), Marea Britanie proceda,
de nevoie, la fel în ceea ce priveşte propriile trupe.
Conferinţa de la Potsdam era precedată de unele „mişcări“ diplomatice care dădeau expresie unor
repozi ionări în raporturile dintre cei trei. Churchill îl invita pe Truman ca, în drum spre Berlin, să se
oprească la Londra, spre a sărbători împreună victoria anglo-americană în război. Pentru a evita
suspiciuni ale lui Stalin privind eventuale înţelegeri separate, Truman îl refuza pe primul ministru
britanic. La rândul său, motivând că el şi Stalin nu se cunoşteau, Truman lansa ideea unei întâlniri
cu liderul sovietic, înaintea conferinţei propriu zise. Churchill însă avea să răspundă iritat că el nu va
participa la nicio reuniune la nivel înalt care ar fi fost continuarea unei conferinţe Truman-Stalin.
Privit în perspectivă, episodul dezvăluia şi dificultăţile de adaptare a Marii Britanii la statutul cu
care ţara ieşea din război, anume de partener second al Statelor Unite, în condiţii când lumea
devenea bipolară19.
Conferinţa de la Potsdam rezolva o serie de probleme privind Germania, graniţele de vest ale
Poloniei, intrarea URSS în război împotriva Japoniei ş. a., dar nu oprea cursul spre confruntare. Mai
multe cereri ale lui Stalin erau respinse: aceea de a avea o bază militară în Strâmtori, de a prelua
administraţia unora dintre teritoriile africane foste colonii italiene, de a se institui un control comun
al celor patru puteri asupra zonei Ruhrului, precum şi de recunoaştere de către puterile occidentale a
regimurilor prosovietice din România şi Bulgaria. Aceeaşi soartă o aveau unele propuneri ale lui
Truman, mai ales aceea privind internaţionalizarea regimului Dunării. Truman va încerca să şi-l
apropie pe Stalin. El aprecia mai mult stilul sec al liderului sovietic decât elocinţa premierului
britanic. „Churchill vorbeşte întruna, în vreme ce Stalin doar mârâe, dar ştii ce vrea să spună“, avea
să afirme el. Va pleca de la Potsdam animat de convingerea că a reuşit să-i transmită acestuia fără
echivoc modul de gândire al Statelor Unite. Avea să vadă în curând că Stalin rămânea la concepţiile
sale.
Conferinta de la Potsdam şi evolutiile imediate de după încheierea ei duceau la o reevaluare generală
a politicii Statelor Unite, înainte de toate, fată de URSS. Moscova, la rândul ei, avea să facă
propriile reevaluări în politica sa fată de aliatii occidentali. În fapt, anii 1946-1948 duceau la
cristalizarea politicii postbelice a principalelor centre de putere ale lumii, aşa cum rezultaseră ele din
cel de-al Doilea Război Mondial. Punctele fundamentale în care interesele acestor centre de putere
se ciocneau erau: viitorul Germaniei, soarta statelor din Europa centrală şi de est, gestionarea
energiei atomice, căile realizării unei „lumi unice“, în formula atât de dragă lui Roosevelt, precum şi
unele probleme punctuale, cum erau Iranul, Grecia şi Turcia; de aceste ultime probleme, mă voi
ocupa însă ceva mai târziu.
Viitorul Germaniei După 9 mai 1945, înţelegerile puterilor învingătoare referitoare la
Germania au fost limitate şi strict practice. La 5 iunie 1945 era semnată la Berlin Declaratia
guvernelor URSS, SUA, Marii Britanii şi Frantei privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii
supreme. Germania era împărtită în patru zone de ocupatie. Se constituia Comisia Interaliată de
Control, formată din cei patru comandanti şefi ai zonelor respective. Comisia urma să adopte
hotărâri în unanimitate. Regiunea Marelui Berlin era ocupată de fortele armate ale fiecăreia din cele
patru mari puteri. Administarea regiunii urma să fie asigurată de o autoritate interaliată de
guvernământ, compusă din patru comandanti supremi, numiti fiecare în parte de către comandantul
şef respectiv din Comisia Interaliată de Control. Conferinţa de la Potsdam cerea ca Germania să fie
tratată ca un întreg şi stabilea principiile după care aliatii urmau să actioneze pentru demilitarizarea
şi crearea conditiilor pentru o dezvoltare democratică a ei.
19
Constantin Vlad – “Diplomaţia Secolului XX” pag. 233

66
De asemenea, Conferinta stabilea că cele patru puteri de ocupatie aveau dreptul de a ridica din zona
proprie, în contul reparatiilor de război, utilaje industriale şi alte bunuri; URSS urma să primească
50 la sută din întregul cuantum al reparatiilor datorate de Germania, având posibilitatea de a-şi
acoperi drepturile şi din celelalte zone de ocupatie. Totodată, la Potsdam s-a hotărât crearea
Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din şefii diplomatiilor Chinei, Frantei, Marii
Britanii, Statelor Unite şi Uniunii Sovietice. Consiliul urma să functioneze ca organ permanent
pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria „cât mai
curând posibil“, apoi a tratatelor de pace cu Germania şi Austria. Atât şi nimic mai mult; cum avea
să arate viitorul Germaniei urma să se stabilească de-abia ulterior.
Discutiile purtate pe această temă în timpul războiului, inclusiv la Teheran şi Ialta, se dovedeau
preliminare şi, în fapt, neangajante pentru puterile învingătoare. Se va vedea în curând că
supraputerile în devenire abia îşi formulau politicile de perspectivă în privinta Germaniei. „La Ialta a
apărut pentru prima oară conflictul esential care diviza cele trei mari puteri în problema germană:
intersele americane de a integra potentialul german în asociatia economică a unei “lumi unitare”,
interesele sovietice de a nu lăsa ca acest potential să intre pe mâna britanicilor şi americanilor“.
Roosevelt fusese initial adeptul „planului Morgenthau“ (după numele autorului său, ministrul de
Finante din timpul războiului), care prevedea dezindustrializarea şi dezmembrarea Germaniei,
transformarea ei în câteva state predominant agrare. În fapt însă, astfel de idei contraveneau
proiectului Grand design al lui Roosevelt, care vedea viitorul în forma unei lumi unitare, pe baze
liberale şi democratice; în curând avea să se pună problema că Germania nu putea rămâne în afara
unui asemenea proiect. Astfel, încă din timpul pregătirilor pentru Conferinta de la Ialta,
Departamentul de Stat introducea în dosarul destinat lui Roosevelt ideea potrivit căreia „scopul
politicii americane era încorporarea unei Germanii reformate, paşnice, neagresive economic —pe
baza egalitătii în drepturi — într-un sistem economic mondial liberal“. Acesta va ajunge ideea-cheie
în definirea politicii americane fată de Germania postbelică. Ea va fi puternic întărită atunci când
devenea stringentă refacerea economică a Europei, ceea ce nu se putea concepe lăsând în afara
economiei europene —potential — cea mai puternică, anume cea germană. Atunci când
divergentele cu URSS vor arăta clar că nu era posibilă nici formarea unei lumi unitare, nici
integrarea într-o astfel de lume a întregii Germanii, Statele Unite aveau să ia hotărât cursul spre
unificarea celor trei zone occidentale, proces finalizat prin formarea Republicii Federale Germania.
Iar când confruntarea Est-Vest va atinge stadiul opozitiei blocurilor militaro-politice şi problema
apărării Europei occidentale se va impune pe un prim-plan, RFG va fi integrată în alianta statelor
democratice. La rândul ei, Marea Britanie se orienta relativ timpuriu către o anumită diviziune a
Germaniei, care să răspundă intereselor britanice. Astfel, în vara anului 1944, „grupul comun al
ministerului de Război şi al Foreign Office-ului, cunoscut ca “Planificatorii post-ostilităti”
prevedeau că Uniunea Sovietică va deveni un adversar potential şi vorbeau deschis despre formarea
unui bloc vest-european care să se contrapună sovieticilor. Germania sau o parte a acesteia urma să
fie încorporată în acest grup occidental pe considerentul că a ceda resursele Germaniei unei puteri
ostile însemna a aduce prejudicii securitătii insulelor britanice. Spre sfârşitul verii lui 1944,
autoritătile britanice erau, aşa dar, serios interesate în împărtirea Germaniei, ca un mijloc de a
mentine resursele acesteia în interesul unei viitoare aliante occidentale“ .
În ceea ce o priveşte, după încheierea războiului, pentru o anumită perioadă, Uniunea Sovietică îşi
va pierde interesul pentru o dezmembrare a Germaniei. Va căuta să folosească prezenta sa militară
într-o zonă întinsă a teritoriului german, precum şi pozitiile sale în structurile aliate de control şi
gestionare a treburilor germane pentru a îşi extinde influenta asupra Germaniei în ansamblu. Va
urmări cu îngrijorare orientarea puterilor occidentale spre unificarea zonelor de ocupatie proprii şi,
cu deosebire, perspectiva ca potentialul Germaniei unificate să fie înglobat într-o sferă de influentă
americană; în replică, se va pronunta pentru încheierea unui tratat de pace cu o Germanie unită,
67
neutră şi democratică. Eşecul acestei politici va determina orientarea URSS spre extinderea
hegemoniei sale asupra acelei părti a Germaniei aflate sub propria ocupatie, ceea ce ducea inevitabil
la constituirea R.D. Germane.
Astfel, încheierea unui tratat de pace cu Germania, convenită în principiu la Potsdam, rămânea fără
obiect pentru un viitor nedefinit. Divizarea Germaniei devenea o parte a divizării continentului, o
componentă esentială a confruntărilor de bloc în inima Europei. Dorită în anii războiului,
abandonată apoi, ideea dezmembrării avea să devină realitate de-abia după tinerea pentru un timp a
Germaniei sub ocupatia puterilor învingătoare şi în forme la care puterile aliate nu se gândiseră atâta
vreme cât luptaseră alături.
Soarta statelor din Europa centrală şi de est confruntarea marilor puteri învingătoare în
legătură cu statele din Europa centrală şi est se accentua rapid după 9 mai 1945 şi avea să fie, într-un
fel, hotărâtoare pentru instalarea Războiului Rece.
Datele realitătilor istorice erau clare. Pe de o parte, armatele ruse înaintaseră până pe Elba. Ele se
aflau în zona sovietică de ocupatie din Germania, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România,
Bulgaria. Iugoslavia lui Tito, eliberată de partizani, adopta o linie net anti-occidentală; o urma
Albania. În nord, Finlanda simtea din plin presiunea marelui său vecin de la răsărit, ale cărui teluri
acaparatoare le cunoscuse în repetate rânduri; ea se afla în fata unei optiuni iminente şi grave între
statele Coalitiei, fără să uite însă că, în răfuielile Rusiei cu ea, Occidentul nu-i fusese niciodată de un
sprijin credibil. Pe de altă parte, trupele anglo-franco-americane se instalaseră în zonele apusene de
ocupatie din Germania. Italia, Grecia, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia fuseseră eliberate de
puterile occidentale ale Coaliţiei. Austria, ca şi Germania, era împărtită în zone de ocupatie. Astfel,
teritorial, continentul era deja, practic, divizat.
Toate tentativele URSS de a dobândi pozitii care să-i permită exercitarea unei influente în Vest,
altele decât cele ce decurgeau din aranjamentele privind Germania şi Austria, precum şi din
participarea sa la negocierile tratatelor de pace, aveau să fie respinse de către Statele Unite şi Marea
Britanie, cărora li se alătura în curând Franta. În martie 1945, Washingtonul va fi împotriva
participării sovietice la negocierile militare purtate la Berna privind capitularea fortelor germane din
Italia de nord, acceptând doar prezenta rusă la discutiile referitoare la capitularea propriu-zisă a
Italiei, discutii ce aveau loc în cadrul Cartierului general al Aliatilor.
Stalin va reactiona iritat, văzând în acestă împotrivire posibilitatea încheierii la Berna a unor
întelegeri potrivit cărora, în schimbul unor conditii de pace îngăduitoare, conducerea germană ar fi
deschis americanilor şi britanicilor frontul de vest spre o înaintare rapidă în teritoriile germane, în
timp ce se continua cu înverşunare rezistenta pe frontul de est. Roosevelt va considera învinuirea în
acest sens a lui Stalin „o imensă necuviintă“, dar va decide ca acest incident să nu provoace o criză
în relatiile sovieto-americane. Mai târziu, la Potsdam, URSS nu va reuşi să obtină
internationalizarea regimului regiunii Ruhr şi nici preluarea unor foste colonii italiene în Africa de
nord. Astfel, limitele exercitării influenţei ruse spre vest erau clar trasate.
Aveau, în ceea ce le priveşte, puterile occidentale, posibilităţi de a influenta semnificativ situatia
tărilor din Est, în care intraseră şi staţionau trupele ruse? Se va vedea repede că, deşi aceste
posibilităţi nu lipseau, ele erau limitate şi temporare. Cu toate că suferise pierderi umane şi
distrugeri materiale imense, Rusia sovietică ieşea din război ca o mare putere. Prezenta Armatei
roşii pe teritorii atât de întinse şi de o importantă strategică vitală oferea Kremlinului poziţii deosebit
de puternice în relaţiile sale cu aliaţii. Stalin putea să transforme această prezenţă într-un atu de mare
forţă în eventualele negocieri cu Occidentul pentru o reglementare general postbelică pe care, atunci,
puterile Coaliţiei o considerau nu numai de dorit, dar şi posibilă.
Unii autori chiar consideră că Stalin tindea să atribuie un asemenea rol poziţiilor cucerite de fortele
armate sovietice dincolo de granitele URSS din 1941. „Este posibil - într-adevăr, eu cred, aproape -
scrie în acest sens Kissinger, ca Stalin să nu fi pus la cale stabilirea a ceea ce a devenit cunoscut
68
drept orbita satelitilor, cât a intentionat să-şi întărească mâna în vederea unei inevitabile etalări
diplomatice“. Dar el putea la fel de bine să socotească pozitiile teritoriale câştigate drept oportunităti
spre a extinde orânduirea de tip sovietic în tările ajunse la discretia sa. Chiar aceasta avea să facă, în
conditii când aliaţii URSS nu i se opuneau în mod hotărât. „De fapt, continuă Kissinger, controlul
absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraţii şi
niciodată într-o manieră care ar fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. Ca rezultat,
Uniunea Sovietică a fost în stare să-şi transforme ocupaţia militară într-o reţea de regimuri satelit“
(ibidem). În felul acesta însă, Stalin pierdea orice şanse de a păstra după război raporturi de
conlucrare cu puterile aliate, raporturi în posibilitatea menţinerii cărora liderii sovietici credeau
pentru un timp20.
Pe de altă parte, Statele Unite, interesate în asigurarea cooperării sovietice postbelice, făceau
totodată din respectarea principiului autodeterminării popoarelor din estul Europei o condiţie
indispensabilă a unor relaţii normale cu URSS. „Deoarece conducerea americană, scrie W. Loth,
vroia să obţină în acelaşi timp şi autodeterminarea Europei de est şi prietenia sovietică, le-a ratat pe
amândouă“. Faptul că „alegeri libere conform criteriilor democratice şi instaurarea unor regimuri
prosovietice în Europa de est erau incompatibile nu a fost înţeles de administraţia Roosevelt, dar nici
de Roosevelt însuşi care, necunoscând condiţiile europene, spera ca principiile Cartei Atlanticului şi
interesele sovietice pentru siguranţa Europei de est să poată deveni, cumva, compatibile“. Ele nu
erau însă, ori diplomaţia postbelică nu a fost capabilă să le facă, într-un fel sau altul, compatibile. În
consecinţă, puterile occidentale aveau să cedeze, pas cu pas, politicii ruse de sovietizare a Europei
centrale şi de est, iar sferele de influenţă se statorniceau pe continent pentru o jumătate de secol.
Dilema atomului: Cutia Pandorei sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial era marcat de un
eveniment epocal: intrarea în uz a unei noi surse de energie, cea atomică. Omenirea lua cunoştinţă
de extraordinara forţă ascunsă până atunci în interiorul unor particule elementare printr-o
înfricoşătoare demonstraţie a capacităţii de distrugere a diviziunii atomului de uraniu, respectiv, de
plutoniu: aruncarea celor două bombe atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, hotărâtoare,
desigur, în acceptarea de către Japonia a capitulării necondiţionate. Pe de altă parte, prin spargerea
atomului se deschidea accesul la o sursă de energie, practice inepuizabilă, care putea fi folosită în
scopuri paşnice. În 1945, ţara care avea privilejul de a poseda cunoştinţele şi tehnologiile necesare
stăpânirii diviziunii atomului erau Statele Unite.
Prin aceasta, un nou izvor de putere se adăuga imensului potenţial economic, militar,
ştiinţifico-tehnologic, prestigiului politic fără precedent cu care SUA intrau în perioada postbelică.
Într-un discurs ţinut pe 9 august (după folosirea celor două bombe atomice), Truman declara:
„Putem să spunem că ieşim din acest război drept cea mai puternică naţiune a lumii, naţiunea cea
mai puternică, poate, a întregii istorii“ . Poziţia americană faţă de perspectivele folosirii energiei
atomice se va contura repede: în 1946, administraţia Truman decidea definitiv să păstreze
monopolul asupra armelor atomice.
În vara anului 1945, ministrul de Război al SUA, Stimson, pledase pentru a se acorda URSS
parteneriatul atomic, în schimbul unui comportament sovietic cooperant. Secretarul de stat Byrnes
se opunea însă, argumentând că, dimpotrivă, un astfel de comportament din partea sovietică putea fi
obţinut tocmai prin monopolul armelor atomice.
„Truman nu va fi nicio clipă tentat să urmeze sfaturile celor care îl vor îndemna să utilizeze
monopolul atomic american pentru a-i obliga pe ruşi să se replieze în cadrul frontierelor lor.
Dar acest monopol îi va furniza umbrela la adăpostul căreia el va putea practica, fără prea multe
riscuri o politică de rezistenţă faţă de înaintarea comunismului dincolo de cortina de fier, aşa cum se
stabilise de-a latul Europei în momentul capitulării Germaniei. Fără bombă, este dificil să-ţi
20
Henry Kissinger- “Diplomația “pag.371

69
imaginezi cum ar fi rezistat ţările Europei occidentale contagiunii comuniste, cum s-ar fi putut
angaja din punct de vedere formal Statele Unite să le protejeze“.
În noiembrie 1945, Statele Unite se consultau cu Marea Britanie şi Canada în problemele privind
energia atomică. Rezulta o declaraţie comună Truman-Attlee-King (ultimul fiind primul ministru
canadian), prin care cei trei condiţionau comunicarea de informaţii privind energia atomică a altor
state de existenţa unor garanţii că aceste informaţii nu vor fi folosite în scopuri distructive, garanţii
care, se recunoştea, nu puteau fi obţinute. Era un refuz de a împărtăşi asemenea informaţii ruşilor. În
curând se va vedea însă că, din punct de vedere american, acest refuz se referea la toate celelalte
state.
Problema noii energii intra nu peste mult timp în atenţia Naţiunilor Unite. La 24 ianuarie 1946,
Adunarea Generală a ONU hotăra crearea Comisiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Energia
Atomică. În faţa acestei Comisii, la 14 iunie acelaşi an, reprezentantul american Bernard M. Baruch,
propunea un ansamblu de măsuri pentru controlul internaţional al utilizărilor energiei atomice
(Planul Baruch). Planul prevedea constituirea unei Autorităţi Internaţionale pentru Dezvoltarea
Atomică, organism căruia urma să i se încredinţeze răspunderea pentru toate fazele dezvoltării şi
utilizării energiei atomice, începând cu materiile prime. Potrivit Planului, acestei autorităţi îi
reveneau următoarele responsabilităţi: (1) să asigure deplina exploatare a potenţialităţilor paşnice a
energiei atomice; (2) să ofere statelor securitatea împotriva unui atac surpriză din partea celor care ar
fi violat interdicţia folosirii armelor atomice, prin acea că ea devenea proprietara materialelor
fisionabile şi dobândea capacităţile de a administra cercetarea ştiinţifică şi celelalte activităţi în
domeniul atomic şi dreptul de a face inspecţii asupra acestui domeniu; potrivit Planului, Agenţia
urma să funcţioneze sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU, în condiţii când statele
membre ale acestui organism nu aveau drept de veto asupra activităţii Agenţiei. În esenţă, acest al
doilea punct al Planului Baruch urmărea instituirea unui control internaţional asupra producţiei şi
folosirii energiei atomice. El preciza că numai după ce mecanismele de control intrau în funcţiune şi
se dovedeau eficiente Statele Unite erau obligate să renunţe la armele lor atomice, să accepte
interdicţia asupra producerii şi folosirii acestor arme şi să pună la dispoziţia Agenţiei toate
cunoştinţele lor ştiinţifice şi tehnologice privind energia atomică.
Planul Baruch ridica o dilemă în faţa URSS: să renunţe la obţinerea propriei arme atomice în
favoarea instituirii unui control internaţional, în condiţii când, pentru o perioadă neprecizată, SUA
aveau să beneficieze de monopolul atomic sau, dimpotrivă, să ia cursul producerii aceluiaşi tip de
armament: vor opta curând pentru această a doua variantă. La 19 iunie, A. A. Gromîko, ambasadorul
sovietic la ONU, se opunea Planului Baruch şi făcea contrapropunerea ca, mai întâi, să fie distruse
toate armele atomice existente şi instalaţiile de producere a lor şi numai după aceea să se instituie un
sistem internaţional de control asupra energiei atomice.
La numai câteva zile după respingerea de către URSS a planului Baruch, preşedintele Truman
semna Legea McMahon, care încredinţa unei comisii civile controlul energiei atomice pe teritoriul
Statelor Unite. Legea stabilea un secret strict asupra a tot ceea ce ţinea de procesele de fabricare a
armelor atomice şi pedepse drastice, inclusiv cea capitală, pentru divulgarea de astfel de secrete unor
puteri străine. Adoptarea acestei legi, punea capăt cooperării americanoengleze în domeniul energiei
atomice, măsură resimţită dureros la Londra, în condiţii când savanţi britanici contribuiseră efectiv
la producerea bombei atomice; în consecinţă, guvernul englez lua decizia creării propriei industrii de
armament atomic.
După dezbateri îndelungate, la 30 decembrie 1946 Comisia ONU pentru Energia Atomică adopta
planul american (URSS s-a abţinut de la vot). În iunie 1947, Moscova îşi reafirma poziţiile. La 4
noiembrie 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite aproba hotărârea din decembrie 1946 a
Comisiei ONU pentru Energia Atomică. În condiţii când cursul spre confruntare Est-Vest se
instalase definitiv, activitatea Comisiei era blocată. Ea îşi suspenda lucrările în iulie 1949, iar în
70
iunie 1952 Adunarea Generală ONU decidea desfiinţarea ei, constatând neputinţa sa de a-şi
îndeplini mandatul.
Astfel, tentativa de a institui controlul internaţional asupra energiei atomice, înainte de toate asupra
armamentelor atomice, eşua. În curând, cursa înarmărilor atomice, apoi a celor nucleare, avea să
devină o componentă deosebit de primejdioasă a cursei generale a înarmărilor.
Prin aceasta, domeniul energiei atomice nu crea o punte între puterile până atunci membre ale
Coaliţiei Naţiunilor Unite, ci devenea un motiv în plus de dezbinare şi confruntare, o manifestare de
o gravitate extremă a Războiului Rece.
O „lume unică“? Nu mai puţin adânci se vor dovedi divergenţele de concepţii şi poziţii între
cele două supraputeri în ceea ce priveşte viziunea despre lumea postbelică. Nu mă refer aici la
componenta de securitate a ordinii mondiale, ale cărei premise se puneau prin constituirea
Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe care se vor grefa nu peste multă vreme structurile de bloc, ci la
bazele economice ale acestei ordini.
Concepând „Marele proiect“, Roosevelt vedea aceste baze în extinderea la nivel planetar a
principiilor liberalismului, legate indisolubil de economia de piaţă, de asigurarea unui comerţ
internaţional eliberat atât de barierele grupărilor economice închise, cât şi de încorsetările etatiste.
Cordell Hull, secretarul său de stat, considera că rivalităţile economice din perioada interbelică
avuseseră un rol substanţial în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea, Statele
Unite, prin negocieri îndelungate şi dificile, vor determina Marea Britanie să renunţe în final la Zona
lirei sterline.
Pe de altă parte, marele proiect rooseveltian era încrezător şi în perspectiva includerii URSS în
această economie mondială, pe care se baza viziunea „lumii unice“. Această supoziţie se va dovedi
în curând utopică. Tipul de economie sovietic, bazat pe proprietatea colectivă şi rolul predominant al
statului în gestiunea economică, rămânea refractar liberalizării raporturilor economice
internaţionale. Iar extinderea acestui tip de economie în ţările intrate în orbita URSS era însotită, cu
deosebire în primele faze ale confruntării Est-Vest, de un curs urmărind fragmentarea pietii
mondiale.
Istoria diplomatică a ultimelor luni de război si a primilor ani de pace consemna evoluţii care
constituiau un fel de preliminării ale politicii de îngrădire. În fapt, trecerea de la colaborarea
puterilor Coaliţiei Naţiunilor Unite în timpul războiului la confruntarea Est-Vest se petrecea treptat,
dar într-un termen foarte scurt. Euforia Yaltei se domolea repede, când devenea evident că fiecare
parte interpreta diferit hotărârile adoptate în Crimeea. Referindu-se în acest sens la concesia făcută
de Stalin aliaţilor săi prin adoptarea Declaraţiei Comune asupra Europei Eliberate, Kissinger scrie în
acest sens:
„Stalin, evident, s-a gândit la promisa versiune sovietică de alegeri libere, mai ales că
Armata Rosie ocupase deja ţările în discuţie. Asta este ceea ce s-a întâmplat de fapt, desi Stalin a
subestimat mult seriozitatea cu care americanii abordau, în mod tradiţional, documentele juridice.
Mai târziu, când s-a hotărât să organizeze rezistenţa împotriva expansiunii sovietice, America a
făcut aceasta bazându-se pe faptul că Stalin nu-si ţinuse cuvântul — asa cum fusese dat la Ialta si
asa cum îl înţeleseseră conducătorii si publicul american“.
Divergenţele de interese si de poziţii, nemulţumirile, neîncrederea reciprocă între Statele Unite si
Marea Britanie, pe de o parte, si URSS, pe de altă parte, aveau să se acumuleze rapid, mai ales după
dispariţia lui Roosevelt. Este greu de stabilit si, în fond, lipsit de importanţă, cui i-a revenit iniţiativa
într-un moment sau altul în acestă cursă de acţiuni, reacţii si contrareacţii, care transformau
literalmente peste noapte aliaţii de până atunci în adversari neînduplecaţi.
Suspiciunile Uniunii Sovietice că interesele sale de securitate nu sunt luate în considerare într-o
măsură satisfăcătoare de către partenerii săi occidentali întăreau orientarea Moscovei spre
71
satisfacerea respectivelor interese prin mijloace proprii. Această orientare se concretiza îndeosebi în
consolidarea sferei sale de influenţă în Europa de răsărit si centrală, până acolo unde înaintaseră
trupele ruse. Truman va replica prin politica „să fim duri cu rusii!“, pentru că „Uniunea Sovietică
are mai multă nevoie de noi decât invers“. În termini concreţi, administraţia americană în frunte cu
el urmărea în continuare să obţină cooperarea URSS (războiul din Europa nu era încă încheiat, cel
din Pacific continua în forţă), dar căuta această cooperare nu atât prin în elegere si dispoziţie de
compromis, ca sub Roosevelt, ci printr-o atitudine fermă si prin condiţionări în diferitele probleme
aflate pe agenda raporturilor Americano sovietice, condiţionări care, luate împreună, au rămas în
istorie ca o politică de presiuni. Anume, o politică de presiuni prin care Statele Unite urmăreau să
obţină un comportament cooperant din partea rusilor.
Churchill va fi adeptul politicii de presiuni, dar vedea în aceasta mai mult, anume modalitatea de a
forţa Moscova să poarte negocieri care să ducă la acorduri angajante pentru ea înainte ca poziţiile
sale de putere să se fixeze în inima Europei si, mai târziu, atâta timp cât exista monopolul atomic
american. El i-a cerut lui Truman ca trupele americane să rămână pe Elba si să nu se retragă imediat
din teritoriile ocupate în Germania — teritorii care urmau să intre în zona sovietică de ocupaţie —
precum si o înaintare rapidă spre Viena si Praga. Eisenhower s-a opus si Truman si-a însusit punctul
său de vedere. Maresalul englez Montgomery obţinea pe 4 mai 1945 o capitulare parţială a
guvernului Dönitz- format după sinuciderea lui Hitler, numai pe frontul de vest, iar Churchill a
continuat să sprijine acelasi guvern pentru o eventual folosire a trupelor germane împotriva Armatei
Rosii, în cazul unei înaintări sovietice spre Marea Nordului; va renunţa la această intenţie doar pe 23
mai, sub o puternică presiune americană.
Un teren predilect al politicii de presiuni a fost reprezentat de domeniul economic, în ciuda faptului
că interesele americane si cele sovietice în acest domeniu erau complementare: Statele Unite
dispuneau de uriase surplusuri de produse, în timp ce URSS, distrusă de război, avea nevoie acută de
astfel de produse. Pentru a pune în valoare asemenea oportunităţi, erau necesare credite substanţiale
americane. Este tocmai ceea ce a încercat să facă administraţia Roosevelt.
Astfel, în decembrie 1943, Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, oferea conducerii
sovietice, în numele presedintelui american, un împrumut de aproximativ 10 miliarde dolari. Partea
sovietică era de acord, avansa cifre mai modeste, precum si propuneri privind rambursarea creditului
si dobânzile aferente. Congresul american se opunea însă acordării de împrumuturi către URSS încă
din timpul războiului, cerând totodată o serie de concesii politice din partea sovieticilor. În ianuarie
1945, Molotov îl înstiinţa pe Harriman că Uniunea Sovietică era interesată să cumpere din SUA
instalaţii industriale în valoare de 6 miliarde dolari, dacă obţinea un credit în condiţii rezonabile.
Harriman însă, adept iniţial al acordării de împrumuturi URSS, îsi schimbase între timp poziţia,
susţinând că amânarea oricăror credite era un mijloc de a obţine o atitudine cooperantă din partea
sovietică în problemele nerezolvate dintre Moscova si aliaţii ei occidentali. Roosevelt va fi de acord
cu ambasadorul său, iar în 1945 întreaga problemă a creditelor era înghe ată.
Pe de altă parte, la îndemnul lui Harriman si sub presiunile Congresului, pe 11 mai 1945, Truman
aproba o hotărâre prin care se stopau orice livrări către URSS în cadrul programului lend-lease;
ulterior, presedintele american va recunoaste că semnase decizia respectivă fără s-o citească.
Aceasta va fi pusă în practică imediat, chiar vapoarele plecate spre porturile sovietice fiind întoarse
din drum. Sovieticii vor protesta, unele livrări vor fi temporar reluate, dar episodul rămânea înscris
în lista punctelor controversate între cele două mari puteri, încă aliate.
Politica de presiuni faţă de URSS se dovedea, în ansamblu, ineficace, ceea ce devenea evident în
cursul anului 1945. Pe terenul acestui esec, se cristaliza „politica de stăvilire“ (îngrădire). Ideea
acesteia era enunţată si fundamentată iniţial de George F. Kennan, un tânăr diplomat de la ambasada
americană la Moscova. Într-un memorandum (mai, 1945), apoi în faimoasa Long Telegram
(Telegrama Lungă), (22 februarie 1946), înaintate Departamentului de Stat si ulterior într-un articol
72
publicat în Foreign Affairs în 1947, semnat X si intitulat Sursele comportamentului sovietic, Kennan
argumenta că divergenţele dintre URSS si SUA sunt de ordinul principiilor si îsi au originea în
sistemul sovietic, pe plan ideologic angajat faţă de ţelul răspândirii comunismului la scară mondială,
iar pe plan politic-practic expansionist prin natura sa, ceea ce excludea o înţelegere si cooperare pe
termen lung. Potrivit lui Kennan, „în esenţă, politica sovietică este un amalgam de zel ideologic
comunist si expansionism florist de modă veche“ . Avem de a face, continua el, „cu o forţă politică
ce crede fanatic că nu poate exista un “modus Vivendi” durabil cu SUA, că este necesar si de dorit
să fie distruse armonia internă a societăţii noastre, modul nostru de viaţă tradiţional si prestigiul
internaţional, toate acestea pentru a-i asigura Uniunii Sovietice securitatea“.
Dacă nu se exercita o opoziţie fermă faţă de instalarea de regimuri prosovietice în ările unde
intraseră trupele rusesti alte state aveau să cadă ulterior în orbita sovietică, potrivit principiului
dominoului. Politica ce se impunea, căreia Kennan i-a dat denumirea de containment (stăvilire,
îngrădire), trebuia să oprească expansiunea sovietică, să apere statu-quo-ul cu orice preţ, inclusive
prin forţe militare superioare, spre a crea, în timp, perspectiva prăbusirii puterii sovietice sub
greutatea propriilor carenţe congenitale. Desi, ulterior, Kennan a realizat că exagerase componenta
ideologică a politicii externe sovietice, împărtăsind opinia că „Uniunii Sovietice nu-i pasă de
revoluţia mondială“, el a exprimat această opinie doar în cadru privat.
Kennan a reusit să provoace o dezbatere amplă si de durată asupra politicii externe americane. Trei
scoli de gândire criticau ideile sale, propunând viziuni alternative.
Prima era cea a realistilor, având ca reprezentant de seamă pe Walter Lippmann, cea de a doua a
adepţilor echilibrului puterii, personalitatea proieminentă între ei fiind W. Churchill, iar cea de a
treia a criticii radicale, din partea căreia se remarca în mod deosebit Henry Wallace, fost vice-
presedinte al SUA în timpul celui de-al doilea mandat al lui Roosevelt.
Lippman susţinea că politica de îngrădire conducea la o supraextindere psihologică si geopolitică,
secătuind resursele Americii. El respingea premisa că societatea sovietică purta în sine germenii
proprie-i prăbusiri si cerea o diplomaţie americană activă si fermă spre a înfrunta URSS si nu una
care astepta pasiv decăderea si descompunerea puterii sovietice. Politica de stăvilire, afirma
Lippman, avea să atragă America în întinsele periferii ale imperiului sovietic, automat si neselectiv;
el accentua că Statele Unite trebuie să stabilească criterii clare pentru definirea zonelor în care
stăvilirea expansiunii sovietice constituia pentru America un interes vital; altfel, Statele Unite aveau
să fie nevoite să pună în picioare „o paletă eterogenă de sateliţi, clienţi, dependenţi si marionete“
care vor profita de politica de stăvilire, remarcă socotită profetică de către Kissinger. Lippman
socotea că politica externă americană trebuia să fie călăuzită mai de grabă de interesele americane,
definite în fiecare caz în parte, decât de principia generale. Această politică trebuia să-si propună
mai puţin să înlăture sistemul comunist, cât să ducă la restabilirea echilibrului puterii în Europa
distrusă de război. Stăvilirea, opina Lippman, implica divizarea pe termen nedefinit a Europei, în
vreme ce interesul Americii trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul Europei.
„Timp de mai bine de o sută de ani, sublinia el, guvernele Rusiei au căutat să se extindă
asupra Europei de Est. Dar numai după ce Armata Rosie a ajuns la Elba au fost în stare conducătorii
Rusiei să realizeze ambiţiile imperiului rus si ţelurile ideologice ale comunismului. O politică
veritabilă ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la
evacuarea Europei. Puterea americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i “stăvili” pe rusi în
puncte disparate, ci pentru a ţine sub control întreaga masină militară rusească si pentru a exercita o
presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare ce
înseamnă retragere“21.

21
Henry Kissinger- “Diplomația “

73
Punctele de vedere ale realistilor se întâlneau în multe locuri cu cele ale lui Churchill. Anume, si
acesta a sprijint politica de îngrădire, dar nu ca un scop în sine. El nu se resemna să astepte pasiv
prăbusirea comunismului, ci căuta „mai de grabă să modeleze istoria decât să se bizuie pe ea astfel
încât aceasta să facă treaba în locul lui“. “Mă declar, îl citează Kissinger pe Churchill, pentru
eforturile de ajungere la o reglementare cu Rusia Sovietică de îndată ce se va ivi o ocazie potrivită si
pentru a face acele eforturi atâta vreme cât imensa si nemăsurata superioritate atomică a Statelor
Unite egalează predominanţa sovietică în toate celelalte aspecte militare”. Pentru Churchill, continuă
Kissinger, o poziţie de forţă era deja stabilită; pentru conducătorii americani, ea mai trebuia creată.
Churchill se gândea la negocieri ca la o modalitate de a pune puterea în raport cu diplomaţia. Și, desi
nu a specificat-o niciodată, declaraţiile sale publice sugerează cu putere faptul că el avea în vedere
un fel de ultimatum diplomatic al democraţiilor occidentale. Conducătorii americani dădeau înapoi
de la a folosi monopolul atomic, fie si numai ca ameninţare. Churchill voia să restrângă aria
influenţei sovietice, dar era pregătit să coexiste în limite reduse cu puterea sovietică.
Conducătorii americani aveau o repulsie aproape viscerală faţă de sferele de influenţă. Ei vroiau să
distrugă, nu să restrângă sfera adversarului lor. Preferau să astepte victoria totală si prăbusirea
comunismului, oricât de îndepărtate, pentru a aplica o soluţie wilsoniană la problema ordinii
mondiale“.
„Noul radicalism“ susţinea viziunea istorică a Americii ca far al libertăţii, dar nega dreptul ei
de a interveni unilateral pe glob, considerând ideea dreptului Americii de a-si asuma responsabilităţi
internaţionale o expresie a aroganţei. Acţiunea militară era legitimă doar cu aprobarea Naţiunilor
Unite, iar asistenţa economică trebuia distribuită nu direct, ca instrument al politicii externe, ci prin
instituţiile internaţionale. Wallace postula o echivalenţă morală a acţiunilor americane si sovietice pe
plan internaţional si schiţa perspectiva unei coexistenţe a două sisteme social-politice. El scria: „S-ar
putea să nu ne placă ce face Rusia în Europa de Est. Genul ei de reformă agrară, expropiere
industrială si suprimare a libertăţilor fundamentale supără marea majoritate a oamenilor din Statele
Unite. Dar fie că ne place, fie că nu, rusii vor încerca să-si socializeze sfera de influenţă exact la fel
cum noi încercăm să democratizăm sfera noastră de influenţă. Ideile rusesti despre dreptatea social-
economică vor guverna aproape o treime din lume. Ideile noastre despre democraţia liberei
întreprinderi vor guverna mare parte din restul lumii. Cele două idei se vor strădui să demonstreze
care dintre ele poate oferi cea mai mare satisfacţie omului obisnuit din propria arie de dominaţie
politică“. Desi influenta „noilor radicali“ în dezbatearea publică si în politica Statelor Unite a rămas
redusă, critici de pe pozitiile lor au fost puternic prezente, mai ales în ani precum cei ai angajării
SUA în războiul din Vietnam.
Am prezentat pe scurt cititorului de azi curentele de gândire care se diferentiau si, în anumite puncte
sau într-o anumită măsură, se opuneau ideii si politicii de stăvilire. În ciuda unor astfel de critici,
linia stăvilirii a devenit repede politica oficială a Statelor Unite fată de URSS, exact în sensul în care
o concepuse Kennan: calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de stăvilire
fermă, menită să-i înfrunte pe rusi cu o contrafortă intolerabilă în fiecare punct unde dau semne că
se pregătesc să încalce interesele unei lumi pasnice si stabile“. Politica de stăvilire a fost o sfidare,
mai mult, o provocare în raporturile dintre principalii protagonisti ai competitiei Est-Vest. Statele
Unite au adoptat-o încrezătoare în superioritatea valorilor societătii americane, pe care îsi propuneau
să le apere si să le răspândească în lume.
De aceea, desi aplicarea ei a contribuit efectiv ca Europa si întreg globul să fie împărtite în sfere de
influentă pentru multe decenii, politica externă si diplomatia americană de-a lungul Războiului Rece
au fost pătrunse de patosul înaltelor valori morale wilsoniene. URSS, la rândul ei, a luat cursul
confruntării, confidentă în propriile valori. Orânduiurea sovietică, afirma Stalin cu referire la cel de-
al Doilea Război Mondial, s-a dovedit mai trainică decât orânduirile non-sovietice. Chiar înainte de
discursul lui Churchill la Fulton (5 martie 1946), el anunta hotărârea de a pregăti tara, prin eforturi
74
deosebite timp de 2-3 planuri cincinale, pentru o eventuală nouă confruntare armată, care se contura
ca posibilitate, de această dată, cu aliatii de până mai ieri.
În acei ani, în Occident a circulat ideea că URSS, beneficiind de superioritatea sa în domeniul
fortelor terestre, aflate în inima continentului, ar fi putut înainta până la Canalul Mânecii si, folosind
situatia economică grea din unele tări europene, cum era Franţa si Italia, unde partidele comuniste
participau la guvernare, să încerce instaurarea unor regimuri sovietice în aceste tări.
Un asemenea pericol s-a dovedit, însă, nereal. Churchill sublinia în acest sens că URSS nu vrea
război, ci urmăreste să se bucure de roadele războiului abia încheiat. Într-adevăr, politica Moscovei
va fi de păstrare a statu-quo-ului postbelic, ceea ce presupunea înainte de toate consolidarea sferei
de influenţă sovietice în ţările est si central europene.
Istoriceste, politica de îngrădire a fost validată, Războiul Rece încheindu-se cu prăbusirea URSS si a
regimurilor de tip sovietic împuse de ea în Europa. Spre deosebire de alti experti, subliniază
Kissinger, Kennan a înţeles si descris mecanismele prin care, mai de vreme sau mai târziu, printr-o
luptă sau alta în cadrul puterii, sistemul sovietic avea să fie transformat fundamental. Întrucât acel
sistem, dominat de un partid unic, nu reusise niciodată un transfer legitim de putere, Kennan
considera probabil că, într-un anumit moment, diversi competitor ai autoritătii ar putea :
„coborî în acele mase imature politic si neexperimentate pentru a găsi sprijinul necesar
pretentiilor lor. Dacă asta era să se întâmple vreodată, pentru partidul comunist puteau decurge
consecinte stranii, deoarece calitatea de membru obisnuit fusese exersată numai prin practica
disciplinei de fier si supunerii, nu prin arta compromisului si a adaptări. Dacă, prin urmare, era să
apară vreodată ceva care să sfarâme unitatea si eficacitatea partidului ca instrument politic, Rusia
sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai puternice, în una dintre cele mai
slabe si mai demne de milă societăti“… Nici un alt document, continuă Kissinger, nu a prezentat
mai precis ce avea să se întâmple de fapt după venirea lui Mihail Gorbaciov. În genere, pe întreg
parcursul Războiului Rece si al crizelor care l-au marcat, „obiectivul politic american a fost
considerat a fi păstrarea statu quo-ului, efortul general producând colapsul comunismului numai
după o serie prelungită de conflicte în mod teoretic neconcludente“22 .

Perioada „Diplomaţiei pe marginea prăpastiei“ era martora unei accelerări fără precedent a
înarmărilor, cele două blocuri, în primul rând supraputerile, angajându-se într-o adevărată cursă
contra cronometru în dezvoltarea tuturor categoriilor de armamente, cu un accent major pus pe cea a
armelor nucleare si a mijloacelor de transport a acestora la ţintă. Ca stare de fapt, arsenalele nucleare
american si sovietic sporeau rapid, ca număr de focoase si capacitate de distrugere. În aceeasi cursă
intrau, pe rând, Marea Britanie si Franţa. Crearea de noi arme nucleare, adaptarea lor pentru diverse
modalităţi de folosire determinau un ritm febril de testări ale acestor arme în diferite medii, ceea ce
provoca infestări radioactive cu consecince grave pentru locuitorii planetei; de exemplu, URSS
experimenta o bombă cu hidrogen având o putere de 50 megatone, în ciuda protestelor
internaţionale, inclusiv al unui apel solemn făcut de Adunarea Generală a ONU. Statele Unite si
URSS îsi creau flote de bombardire startegice, transcontinentale. Tot ele construiau primele rachete
balistice intercontinentale: ICBM (URSS în 1957, iar SUA în 1958), produceau cele dintâi
submarine atomice, Statele Unite instalând pe acestea lansatoare de rachete balistice: SLBM, în
1960. Se desfăsurau intens producţia de rachete cu rază mică si medie de acţiune si instalarea lor pe
teatrele potenţiale de luptă, mai ales din Europa. Ca efect al revoluţiei în stiinţă si tehnică, toate
categoriile de arme convenţionale dobândeau caracteristici calitative noi, superioare ca performanţă
(citeste: ca forţă de distrugere). Date fiind asemenea schimbări calitative în starea armamentelor,

22
Henry Kissinger- “Diplomația “

75
reducerile operate, de o parte si de alta, în ceea ce priveste numărul de militari aflaţi sub arme, desi
importante în sine, nu aveau o semnificaţie majoră ca măsuri de dezarmare.
Bugetele militare înghiţeau sume enorme, sustrăgând astfel mijloace preţioase de la acoperirea
nevoilor civile. Deosebit de negativă era împrejurarea că în cursa înarmărilor intra si un număr
crescând de state recent eliberate, ca regulă, slab dezvoltate. Cursa înarmărilor era un efect al
confruntării Est-Vest, devenind, la rândul ei, un factor major în cresterea încordării situaţiei
internaţionale. Ea stimula apelul la forţă în forma războaielor locale si, totodată, agrava pericolul
unei conflagraţii mondiale, care ar fi devenit inevitabil un cataclism nuclear, de natură să pună sub
semnul întrebării civilizaţia umană în ansamblu.
Diplomaţia nu va sta deoparte de aceste evoluţii. Dimpotrivă, ca instrument al politicii statelor si
grupărilor de state, ea se va implica direct si masiv în tot ceea ce privea fenomenul militar. Ponderea
principală a acţiunilor diplomatice va fi în domeniile controlului armamentelor si dezarmării.
Aceasta reflecta necesităţile de securitate si de apărare ale statelor, dar si, într-o măsură
considerabilă, preocupările lor pentru propria imagine în faţa opiniei publice. În ansamblul ei,
diplomaţia vremii contribuia nemijlocit si substanţial la desfăsurarea cursei înarmărilor.
Acţiunile diplomatice în acest domeniu se desfăsurau în relaţiile dintre state, în cele dintre blocuri
militare si la Naţiunile Unite. În fapt, cele mai numeroase se concentrau tocmai la ONU: planuri de
dezarmare, proiecte urmărind oprirea experinţelor cu armele nucleare, diseminarea acestor arme,
îngheţarea si reducerea bugetelor militare, transferarea unora dintre fondurile rezultate din
dezarmare în beneficiul statelor slab dezvoltate etc. Desigur, principalele hotărâri privind înarmările,
controlul acestora si eventualele măsuri de dezarmare erau luate la Washington si la Moscova,
respectiv în cele două alianţe politico-militare: NATO si Organizaţia Tratatului de la Varsovia;
aceasta, cu menţiunea că, în cazul Alianţei Nord-Atlantice, ele erau precedate de ample consultări,
mai ales americano-anglo-franceze, în timp ce în blocul estic reuniunile statelor participante aveau
mai ales menirea să aprobe iniţiativele URSS. Dar această împrejurare nu diminua atenţia acordată
Naţiunilor Unite de către cele două părţi, aflate în competiţie. Interesul arătat ONU era determinat
de faptul că forumul mondial dezbătea probleme fundamentale privind securitatea si pacea
internaţională. Pe de altă parte, acelasi forum oferea o tribună de mare audienţă, exerciţiile
diplomatice din cadrul său reprezentând oportunităţi deosebite pentru promovarea în faţa opiniei
publice internaţionale, adânc îngrijorate de pericolele grave inerente cursei înarmărilor, a unei
imagini favorabile despre politica statelor - mai ales a celor mari - si a grupărilor de state în
problemele dezarmării. Mai mult decât atât, marile puteri vor încerca si vor reusi să aducă în cadrul
sau măcar sub egida Naţiunilor Unite politica blocurilor cărora le aparţineau, precum si confruntarea
acestora referitoare la problema dezarmării. Aceste lucruri vor fi reliefate cu pregnanţă, între altele,
de instituirea structurilor de negociere în domeniu. Astfel, Comisia de Dezarmare (1952-1957) era
formată din membrii Consiliului de Securitate si Canada; în Subcomitetul acesteia intrau doar SUA,
URSS, Marea Britanie, Franţa si Canada. Comitetul celor 10 state pentru dezarmare, a cărui
constituire se decidea la Conferinţa Ministrilor de Externe ai celor patru puteri (Geneva, 1959), era
format pe bază paritară din state membre ale celor două blocuri militare: Canada, Franţa, Italia,
Marea Britanie, SUA, pe de o parte, si Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, URSS, pe de altă
parte. Competiţia dintre cele două blocuri, în ultimă instanţă, dintre cele două supraputeri, privitoare
la componenţa organismelor de negociere a problemelor dezarmării era, totodată, strâns legată de
cea pentru câstigarea sprijinului majorităţii statelor membre ale Naţiunilor Unite. Astfel când, în
noiembrie 1957, din inţiativa puterilor occidentale, Adunarea Generală a ONU vota în favoarea
lărgirii Comisiei de Dezarmare prin includerea unui număr de state nemembre ale Consiliului de
Securitate, URSS se opunea în mod categoric. Motivul: alături de unele state nealiniate, Argentina,
Birmania, Brazilia, Egiptul, India, Iugoslavia, Mexicul si Tunisia - erau propuse si trei state membre
NATO, anume Belgia, Italia si Norvegia, precum si Australia, ţară membră a SEATO. Modul cum
76
era adoptată rezoluţia în cauză (1150/XII, 19 noiembrie 1957) indică fără dubii raportul de forţe în
Adunarea Cenerală, deci în ONU: 60 de voturi pentru, 11 împotrivă (statele din blocul sovietic) si 9
abţineri. Era momentul când Moscova, tocmai având în vedere miza politică si de imagine pe care o
reprezentau Naţiunile Unite, avea să declanseze o adevărată ofensivă de durată pentru schimbarea
raportului de forţe în cadrul forumului mondial. Va conta pe îndepărtarea statelor nealiniate si în
curs de dezvoltare de poziţiile occidentale. În acest sens, de exemplu, Uniunea Sovietică va insista si
va obţine în negocieri laborioase cu Statele Unte revizuirea componenţei Comitetului celor 10 prin
includerea a 8 state nealiniate si neutre: Brazilia, Birmania, Egipt, Etiopia, India, Mexic, Nigeria,
Suedia. Astfel, din 1961, Comitetul celor 10 devenea Comitetul celor 18 state pentru dezarmare.
Noua orientare a URSS era exprimată cu claritate într-o comunicare a guvernului sovietic adresată
presedintelui sesiunii Adunării Generale a ONU la 22 septembrie 1961:
„În cadrul tratativelor bilaterale cu SUA, guvernul sovietic a subliniat că organul de lucru
pentru dezarmare poate fi eficient si capabil să îndeplinească sarcinile care-i stau în faţă numai dacă
în acest organ vor fi reprezentate pe bază de drepturi egale toate cele trei grupuri de state - statele
socialiste, ţările membre ale blocurilor militare occidentale si ţările neutre“ .
Această orientare va fi urmată de către URSS, cu adaptări la împrejurările concrete, de-a lungul mai
multor decenii. În genere, „În anii 1950, grupul asa-numitelor ţări Nealiniate a reprezentat o nouă
abordare a relaţiilor internaţionale. Naţiuni neutre existaseră, desigur, întotdeauna, dar trăsătura lor
distinctivă fusese o politică externă pasivă. Prin contrast, ţările nealiniate din perioada Războiului
Rece nu si-au înţeles neutralitatea ca neimplicare. Ele erau jucători activi, ridicând uneori glasul,
promovând planuri elaborate în forumuri destinate să le unească forţele si să le sporească influenţa,
formând, de fapt, o alianţă a nealiniaţilor. Desi erau foarte vehemente în plângerile lor privitoare la
tensiunile internaţionale, ele au stiut cum să profite de pe urma acestora. Au învăţat cum să asmută
supraputerile una împotriva alteia. Și pentru că se temeau de Uniunea Sovietică mai mult decât de
Statele Unite, ele s-au situat în general de partea comunistilor, fără să simtă nevoia să aplice Uniunii
Sovietice aceleasi exigenţe morale pe care le aplicau Statelor Unite“ .
Acest lucru se poate afirma, în termeni generali, despre miscarea de nealiniere si în problemele
dezarmării, desi, asa cum am menţionat deja, vor fi momente când această miscare sau ţări care-i
aparţineau vor avea iniţiative de certă însemnătate, care se constituiau în factori favorabili în
dezbaterea problemelor dezarmării.
Un alt asemenea factor favorabil îl constituia faptul că, în octombrie 1956, în ajunul crizei Suezului
si al celei ungare, o conferinţă diplomatică internaţională, desfăsurată la New York cu participarea a
81 de state, adopta Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA). Aceasta, ca
agenţie autonomă, aflată sub egida Naţiunilor Unite, având sediul la Viena, devenea forumul
mondial central interguvernamental pentru cooperarea stiinţifică si tehnică în scopul folosirii
pasnice a energiei nucleare, precum si un inspectorat internaţional pentrru aplicarea garanţiilor de
securitate si de verificare a programelor nucleare civile, spre a preveni deturnarea acestora către
obiective militare. Negocierile sovieto-americane care duceau la constituirea Comitetului celor 18 se
finalizau prin adoptarea unui document care marca un moment de vârf în domeniu. Astfel, într-un
raport comun înaintat Adunării Generale a ONU la 20 septembrie 1961, guvernul american si
guvernul sovietic prezentau Declaraţia asupra principiilor convenite ca bază a viitoarelor negocieri
multilaterale de dezarmare. Declaraţia cuprindea următoarele prevederi:
1. Scopul negocierilor este de a realiza acordul asupra unui program care să asigure ca:
a) dezarmarea să fie general si completă, iar războiul să nu mai constituie un instrument pentru
reglementarea problemelor internaţionale; b) dezarmarea să fie însoţită de adoptarea unor proceduri
sigure pentru reglementarea pasnică a diferendelor si a unor aranjamente eficace pentru menţinerea
păcii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.

77
 2. Programul dezarmării generale si complete va asigura ca statele să dispună numai de arme
nenucleare, de forţele armate, mijloacele si instalaţiile apreciate de comun acord drept necesare
menţinerii ordinii interne si protejării securităţii personale a cetăţenilor.
3. Programul va conţine dispoziţiile referitoare la mijloacele militare ale fiecărui stat pentru:
a) demobilizarea forţelor armate, lichidarea instalaţiilor militare, inclusiv a bazelor, încetarea
producţiei de armament, ca si lichidarea acestuia sau transformarea lui în scopuri pasnice;
b) lichidarea tuturor stocurilor de arme nucleare, chimice, bacteriologice si a altor arme de
distrugere în masă si încetarea producţiei lor; c) desfiinţarea organizaţiilor si instituţiilor destinate
susţinerii efortului militar al statelor, încetarea instruirii militare si închiderea scolilor militare;
d) încetarea alocării de fonduri pentru nevoi militare.
4. Programul de dezarmare trebuie pus în aplicare treptat, în etape fixate de comun acord, până la
realizarea sa deplină, fiecare măsură si etapă fiind înfăptuite într-un interval de timp determinat.
5. Toate măsurile de dezarmare generală si completă trebuie echilibrate astfel încât în nicio etapă a
realizării programului vreun stat sau grup de state să nu dobândească avantaje militare si ca
securitatea să fie asigurată în mod egal pentru toţi.
6. Toate măsurile de dezarmare trebuie efectuate de la început până la sfârsit sub un strict control
internaţional, spre a se oferi asigurarea fermă că toate părţile îsi onorează obligaţiile. Pentru
realizarea controlului si inspectarea dezarmării trebuie să se creeaze în cadrul Naţiunilor Unite o
Organizaţie Internaţională de Dezarmare, care să curpindă toate statele la Tratat. Această
Organizaţie si inspectorii săi trebuie să aibă acces complet, neafectat de dreptul de veto, în toate
locurile apreciate ca necesare, în scopul unei verificări eficace.
7. Progresul obţinut în direcţia dezarmării trebuie însoţit de măsuri destinate să întărească intituţiile
pentru menţinerea păcii si reglementarea conflictelor internaţionale prin mijloace pasnice. În timpul
si după realizarea programului de dezarmare generală si completă trebuie luate măsurile necesare, în
concordanţă cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, pentru asigurarea păcii si securităţii
internaţionale; între acestea, se află obligaţia statelor de a pune la dispoziţia ONU efectivele
necesare pentru o forţă internaţională de pace, care să fie dotată cu tipuri de armament asupra cărora
se va cădea de acord. Aranjamentele pentru folosirea acestor forţe trebuie să asigure ca Naţiunile
Unite să poată în mod efectiv să descurajeze sau să suprime orice ameninţare sau folosire a armelor
pentru violarea scopurilor si principiilor Naţiunilor Unite . La 20 decembrie 1961, Adunarea
Generală a ONU lua notă cu satisfacţie de Declaraţia sovietoamericană si recomanda ca negocierile
de dezarmare să se bazeze pe principiile cuprinse în aceasta; ea îsi însusea hotărârea privind
constituirea Comitetului celor 18 state, recomandând acestui Comitet să înceapă de urgenţă
negocieri în vederea ajungerii la un acord privind dezarmarea generală si completă. Privit în
perspectivă istorică, acordul sovieto-american din 1961 pare o sumă de deziderate utopice. Într-
adevăr, dezarmarea generală si totală nu se realiza nici în timpul Războiului Rece si nici măcar după
depăsirea acestuia. Totusi, simplul fapt că supraputerile ajungeau la respectivul acord - de menţionat
că el era negociat pornindu-se de la un proiect american, acceptat în mare măsură de către Moscova
— într-un moment de serioasă încordare internaţională, când cursa înarmărilor atingea ritmuri si
proporţii alarmante, avea semnificaţia sa. Principiile cuprinse în Declaraţie deveneau un fel de reper
de vârf, pe plan politic si moral, pentru orice exerciţiu, diplomatic sau academic, privind
dezarmarea, împrejurare având un impact deloc de neglijat în opinia publică internaţională. În plus,
negocierile si acordul cu care ele se soldau constituiau una dintre expresiile timpurii ale orientării
celor două supraputeri spre abordări bilaterale ale problemelor cu adevărat fundamentale ale vremii.
În condiţiile cresterii rapide a numărului de state mici si mijlocii, din afara blocurilor militare, care
deveneau membre ale ONU ca urmare a decolonizării, compoziţia si raporturile de forţe în cadrul
Organizaţiei mondiale aveau să se modifice substanţial. Prezenţa celor 8 state neutre si nealiniate în
Comitetul celor 18, apoi chiar a unui număr mai mare de asemenea state în structuri succesive
78
Comitetului, va constitui un factor major în această evoluţie. India, Iugoslavia, Suedia veneau cu
propuneri proprii privind unele sau altele dintre aspectele dezarmării. La Naţiunile Unite se făceau
auzite îngrijorările oamenilor de stiinţă în legătură cu pericolele cursei înamărilor: pe 13 iunie 1958,
o delegaţie condusă de savantul Linus Pauling prezenta secretarului general al ONU o petiţie în
numele a peste 9 000 de oameni de stiinţă din 45 de ţări prin care se cerea încheierea fără întârziere
a unui acord internaţional pentru oprirea experienţelor cu armele nucleare. Miscarea de nealiniere si
lumea în curs de dezvoltare luau poziţie împotriva continuării cursei înarmărilor si acuzau blocurile
militare pentru intensificarea acesteia. Citez în acest sens Declaraţia Conferinţei de la Cairo a sefilor
de state sau de guverne ai ţărilor nealiniate, ţinută în octombrie 1964 care, după ce sublinia
importanţa supremă a dezarmării, arăta:
„Conferinţarea firmă convingerea sa că existenţa blocurilor militare, a alianţelor între marile
puteri si a pactelor ce decurg din acestea au accentuat războiul rece si au mărit încordarea
internaţională. În consecinţă, ţările neangajate nu sunt de acord să participe la asemenea alianţe si
pacte. Conferinţa consideră că menţinerea sau înfiinţarea în viitor a bazelor militare străine si
staţionarea trupelor străine pe teritoriile altor ţări, împotriva voinţei exprimate de ţările respective,
constituie o încălcare grosolană a suveranităţii statelor si o ameninţare împotriva libertăţii si păcii
internaţionale“ .
Prezenţa tot mai numeroasă în cadrul ONU a statelor nealiniate si în curs de dezvoltare determina
cresterea preocupărilor forumului mondial pentru problemele subdezvoltării si pentru cele privind
raportul dintre cursa înarmărilor si eventualele măsuri de dezarmare, pe de o parte, si depăsirea stării
de subdezvoltare, pe de altă parte. În decembrie 1962, Adunarea Generală a ONU adopta o rezoluţie
privind folosirea în scopuri pasnice a resurselor eliberate ca urmare a dezarmării - Rezoluţia 1837
(XVII). În acelasi an, era publicat, tot sub egida ONU, un raport privind consecinţele economice si
sociale ale dezarmării. Ulterior, va fi făcut încă un pas în această direcţie, Naţiunile Unite pregătind,
cu sprijinul unui grup de experţi guvernamentali, un studiu privind relaţia dintre dezarmare si
dezvoltare, studiu devenit Raport al secretarului general al ONU . Studiul demonstra că înarmările si
dezvoltarea se află într-un raport de concurenţă, ceea ce fundamenta concluzia că trebuie stabilită o
corelaţie efectivă între dezarmare si dezvoltare. El plasa această corelaţie în contextul interacţiunii
dezarmare-dezvoltare-securitate, ajungînd la concluzia „că însăsi cursa înarmărilor a devenit o
ameninţarela adresa securităţii Naţiunilor si că dezarmarea generală si totală, sub un control
internaţional eficient, mai ales dezarmarea nucleară, va întări în mod direct securitatea. Pe lângă
aceasta, Grupul (de experţi - C.V.) a demonstrat că există o gamă largă de factori nemilitari cu
acţiune tot mai intensă care agravează problemele de securitate ale statelor sub forma unei: (a)
reduceri ample a perspectivelor cresterii economice, (b) constrângerilor economice inerente — mai
ales în domeniile energiei si materiilor prime neregenerabile, dar si al solicitărilor serioase la care
este supus mediul înconjurător si cresterii populaţiei planetei - si (c) polarizării inacceptabile din
punct de vedere moral si hazardate din punct de vedere politic a bogăţiei si sărăciei si progresului
insuficient în ţările în curs de dezvoltare“.
După ce sublinia că ţările în curs de dezvoltare sunt victimele cele mai grav afectate de către o
situaţia strategică ostilă, dominată de o cursă a înarmărilor aparent fără limite între principalii actori
ai vieţii internaţionale, studiul menţionat opinia că efectele economice ale unor măsuri de dezarmare
ar consolida destinderea Est-Vest, iar îmbunătăţirea performanţelor economice ale Sudului ar fi un
factor important în cresterea economică a Nordului, cu efecte benefice pentru economia mondială.
Studiul făcea o serie de recomandări privind măsurile de dezarmare si reconversia mijloacelor
eliberate prin asemenea măsuri către scopuri civile.
„Procesul reconversiunii va fi faza finală a executării oricăror măsuri negociate de
dezarmare. Este clar însă că pregătirile pentru reconversie ar trebui să fie printre primele etape pe
calea dezarmării. Grupul recomandă ca guvernele să creeze premizele necesare, inclusiv pregătirile
79
si, acolo unde este cazul, planificarea, pentru a facilita reconversiunea resurselor eliberate prin
măsuri de dezarmare în scopuri civile, mai ales pentru a satisface necesităţile economice si sociale
urgente, îndeosebi din ţările în curs de dezvoltare“ .
Însusit de către secretarul general al Naţiunilor Unite si pus la dispoziţia Adunării Generale ca
Raport propriu, studiul citat îmbogăţea angajarea diplomaţiei în problemele dezarmării atât în
forumul mondial, cât si în alte structuri internaţionale cu un instrument analitic de o certă valoare
teoretică si bogat în sugestii practice. În anii la care mă refer aici, douăiniţiativesemnificative în
domeniul înarmărilor si dezarmării priveau raporturile Est-Vest, cu implicaţii globale. Anume,
Conferinţa cu privire la încetarea experinţelor cu arme nucleare si Conferinţa experţilor privind
preîntâmpinarea unui atac prin surprindere.
În a doua jumătate a deceniului 6, crestea preocuparea la nivel internaţional faţă de continuarea
experienţelor cu arme nucleare. Aceste experienţe, în afara faptului că alimentau cursa înarmărilor,
mărind pericolul unui război cu folosirea acestor arme teribile, afectau direct si grav mediul
înconjurător, cu efecte nocive majore asupra oamenilor. Nu numai ţări nealiniate, precum India, dar
si state dezvoltate cereau încetarea sau măcar limitarea unor astfel de experienţe. Este semnificativ
în acest sens că la 18 ianuarie 1957, Canada si Norvegia, member ale alianţei Nord-Atlantice,
împreună cu Japonia, ţară aliată a Statelor Unite, prezentau în Comitetul politic al Adunării Generale
a ONU un proiect de rezoluţie intitulat „Înregistrarea la Naţiunile Unite a exprienţelor nucleare“.
Proiectul preconiza instituirea unui sistem de înregistrare prealabilă la Naţiunile Unite a
experienţelor cu arme nucleare, ca un prim pas în direcţia încetării acestor experienţe. În plus, la 15
martie acelasi an, Camera Consilierilor din Dieta japoneză adopta o rezoluţie prin care cerea
puterilor nucleare interzicerea armelor atomice si cu hidrogen.
Iniţiative de acest gen, mai numeroase decât cele menţionate aici, se constituiau în presiuni la nivel
mondial asupra puterilor nucleare în sensul măcar a limitării experienţelor cu armele menţionate.
Aflate sub asemenea presiuni, puterile nucleare îsi vor multiplica declaraţiile privind dorinţa lor de
încetare a testelor nucleare, declaraţii cuprinse în diferite pachete de acţiuni menite să slăbească
încordarea internaţională si să ducă la dezarmare. Orice intenţie în această privinţă se lovea însă de
problema exercitării controlului, care să garanteze că eventualele obligaţii asumate în acest domeniu
nu erau încălcate în mod fraudulos. Deschiderea diplomatică în această privinţă era operată de
puterile occidentale, membre ale Subcomitetul Comisiei de Dezarmare. După ce, în faţa acestui
subcomitet, URSS prezenta la 14 iunie 1957 un document privind încetarea experinţelor cu arme
atomice si cu hidrogen, în care îsi declara acordul privind controlul asupra unei astfel de măsuri,
Canada, Franţa, Marea Britanie si Statele Unite propuneau la 2 iulie 1957 convocarea unui grup de
experţi care să elaboreze propuneri privind un sistem de inspecţii pentru controlul încetării testelor
nucleare. La 30 mai 1958, Moscova îsi dădea acordul pentru întrunirea Grupului de experţi, urmând
ca acesta să fie însărcinat cu pregătirea unui studiu asupra metodelor de detectare a eventualelor
încălcări ale unui tratat de încetare a experienţelor cu arme nucleare. Pe canale diplomatice, se
convenea ca reuniunea experţilor, ridicată la rang de Conferinţă, să debuteze la Geneva în data de 1
iulie 1958, cu participarea Angliei, Canadei, Franţei si Statelor Unite, pe de o parte, si a
Cehoslovaciei, Poloniei, României si URSS, pe de altă parte.
Conferinţa îsi desfăsura lucrările între 1 iulie-31 august 1958. Raportul Grupului de experţi, înaintat
la 21 august guvernelor statelor cărora acestia le aparţineau, precum si Naţiunilor Unite, ajungea la
concluzia că existau deja mijloace si metode care făceau posibilă din punct de vedere tehnic
detectarea exploziilor nucleare. Asemenea mijloace si metode includeau colectarea de esantioane de
reziduuri radioactive, înregistrarea undelor seismice, acustice si hidroacustice, cea a semnalelor
radio, precum si inspecţiile la faţa locului, în cazul evenimentelor seismic neidentificate. Cu titlu de
măsuri practice, Grupul de experţi considera că trebuie creată o reţea, aflată sub supravegherea unui
organ internaţional, care să includă 170 de posturi de control terestre si alte 10 instalate pe nave
80
speciale. Potrivit propunerii Grupului, această reţea ar fi putut avea următoarea distribuţie
geografică a posturilor de control: 24 în America de Nord, 6 în Europa, 37 în Asia, 7 în Australia, 16
în America de Sud, 16 în Africa, 4 în Antarctica, 60 amplasate în diferite insule din Oceanul
planetar, plus cele 10 instalate pe nave. Concluzia generală din Raportul Grupului de experţi era,
deci, că, din punct de vedere tehnic, se putea institui un sistem de control operativ si eficient pentru
detectarea încălcărilor unui acord privind încetarea experinţelor cu arma nucleară. Era un rezultat
remarcabil, marcând un moment de seamă în căutările pentru limitarea si încetarea testelor cu arme
atomice si cu hidrogen.
Ca un prim rezultat, la 31 octombrie 1958, în Geneva, îsi deschidea lucrările Conferinţa cu privire
la încetarea experienţelor cu arme nucleare, cu participarea SUA, Marii Britanii si URSS. Franţa nu
va lua parte la Conferinţă, anunţând că intenţionează să efectueze testele necesare înzestării sale cu
armament nuclear. La fel, R.P. Chineză va declara că orice aranjament internaţional privind
armamnetul nuclear nu o angaja, Beijingul având propria politică în domeniu.
Conferinţa tripartită de la Geneva avea să lucreze timp de aproape patru ani, în paralel cu
organismele Naţiunilor Unite, precum si cu cele create sau aflate sub egida formului mondial:
Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, diferitele sale comitete, Comisia ONU pentru
Dezarmare cu Subcomitetul său, etc. , în condiţii când un adevărat noian de proiecte de rezoluţii,
acorduri, tratate privind dezarmarea va ocupa un prim-plan al diplomaţiei internaţionale. Progrese
vor fi puţine, însă. Conferinţa crea un grup de experţi în problemele detectării si identificării
exploziilor nucleare la mare altitudine. Raportul Grupului, publicat la 10 iulie 1959, considera
posibilă o astfel de detectare, recomandând în acest sens instituirea unui sistem de control bazat pe o
reţea de sateliţi si posturi de observaţie terestre, echipate cu o aparatură electronică adecvată. Dar, pe
fond, lucrurile băteau pasul pe loc. Conferinţa tripartită îsi înceta activitatea în ianuarie 1962,
transferând examinarea problemei privind încetarea experienţelor nucleare unui subcomitet al
Comitetului celor 18 pentru dezarmare. Suspendarea (încetarea) unilaterală a experienţelor nucleare
pentru anumite intervale de timp, decisă, pe rând, de către URSS sau Statele Unite si Marea
Britanie, nu se dovedea decât o măsură limitată, destinată mai ales efectuării pregătirilor necesare
următoarelor teste nucleare. Era nevoie de socul provocat de criza rachetelor din Cuba pentru ca
problema încetării respectivelor experienţe să fie reluată, de această dată cu succes; criza în cauză se
apropia însă cu repeziciune.
În condiţiile nivelului atins de cursa înarmărilor si de confruntarea Est-Vest, problema
preîntâmpinării unui atac prin surprindere ocupa un loc central în orice elaborări privind eventuale
măsuri de dezarmare, ea apărând în mod sistematic în orice plan înaintat de cele două blocuri în
această privinţă.
La 2 august 1957, statele occidentale din Subcomitetul Comisiei de dezarmare propuneau un
document de lucru privind instituirea unor sisteme de inspecţie pentru înlăturarea posibilităţii
declansării unui atac prin surprindere. În conţinutul documentului, se propunea alcătuirea de urgenţă
a unui grup de experţi, care să examineze aspectele tehnice ale unui potenţial accord în această
privinţă. La 2 iulie 1958, primul ministru sovietic, N. S. Hrusciov, într-un mesaj adresat
presedintelui american, D. Eisenhower, se pronunţa în favoarea întrunirii unei reuniuni de experţi
care să studieze aspectele practice ale prevenirii unui atac prin surprindere.
La 31 iulie, Statele Unite îsi dădeau acordul pentru organizarea reuniunii experţilor. Prin contacte
diplomatice, se convenea întrunirea acesteia, având statut de conferinţă internaţională, la 10
noiembrie, acelasi an, cu participarea unor experţi din cinci ţări membre ale NATO: Canada, Franţa,
Italia, Marea Britanie, SUA, si cinci ţări din blocul sovietic, anume Albania, Cehoslovacia, Polonia,
România si URSS. Era o iniţaitivă temerară iar, din punct de vedere al perioadei, Conferinţa nu
putea fi mai prost programată; temerară, întrucât subiectul propus se intersecta în puncte esenţiale cu
toate aspectele de bază privind înarmările si dezarmarea; prost programată, deoarece la 27 noiembrie
81
1958 Moscova provoca cea de a doua criză a Berlinului. Pe masa Conferinţei se aflau propunerile
celor două părţi în problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere, propuneri care se vor dovedi
repede nu numai diferite, ci si diametral opuse. Astfel, statele occidentale, la iniţiativa diplomaţiei
americane, vor considera că sarcina Conferinţei era limitată la aspectele strict tehnice, si anume
stabilirea obiectivelor controlului si a mijloacelor de efectuare a acestuia pentru prevenirea unui atac
prin surprindere. Între aceste mijloace erau observarea aeriană, posturi terestre de control în
principalele porturi, noduri de cale ferată, căi rutiere si aeroporturi, stabilirea de echipe de
observatori terestri. Asemenea acţiuni trebuiau însoţite de schimburi de date privind forţele armate si
armamentele pe care statele le aveau în zonele supuse controlului.
Statele din blocul sovietic, după ce îsi concretizau poziţiile privind posturile de control terestre si
fotografierea aeriană, propuneau ca asemenea mijloace de control să fie acompaniate de unele
măsuri de dezarmare. În mod concret, se propunea reducerea cu cel puţin o treime a forţelor armate
străine de pe teritoriile statelor europene ce intrau în zona de control, precum si asumarea de către
statele posesoare de arme nucleare a obligaţiei de a nu amplasa asemenea arme si rachete purtătoare
în cele două părţi ale Germaniei, unde se aflau faţă în faţă forţele armate ale Tratatului de la
Varsovia si ale NATO. Asemenea măsuri de dezarmare, considerate, simultan, si acţiuni de
preîntâmpinare a unui atac prin surprindere, erau eminamente politice si, evident, ele nu puteau fi
examinate si decise de experţi, ci de plenipotenţiari diplomaţi, cu mandat adecvat. Ele nu se aflau
însă întâmplător între propunerile Estului: Moscova vedea în cererile statelor occidentale, mai ales
în cele privind datele despre forţele armate si armamentele din zonele asupra cărora urma să se cadă
de acord, mijloace de exercitare a unui control asupra înarmărilor, pe care-l socotea un sistem
legalizat de spionaj militar. În aceste condiţii, Conferinţa ţinea ultima sedinţă pe 18 decembrie 1958;
amânarea ei sine die consemna propriul esec.
Alte iniţiative urmărind reducerea pericolului unui conflict nuclear nu aveau o soartă mai bună. Mă
refer aici la diferitele propuneri privind crearea unor zone lipsite de arme nucleare. Cea mai
importantă în această privinţă era cea aparţinând Poloniei, înaintată la 2 octombrie 1957, rămasă în
analele diplomaţiei drept Planul Rapacki, după numele ministrului de Externe polonez al vremii.
Într-o detaliere ulterioară (Memorandumul Rapacki din 8 februarie 1958), acest plan propunea: zona
avută în vedere urma să cuprindă teritoriul Poloniei, Cehoslovaciei, RDG si RFG; statele ce intrau în
zonă se obligau să nu fabrice, păstreze sau importe arme nucleare de orice tip, să nu permită
amplasarea unor astfel de arme, ca si a unor instalaţii de deservire si de lansare a lor; cele patru
puteri nucleare: Franţa, Marea Britanie, SUA si URSS se obligau să nu menţină arme nucleare în
dotarea forţelor lor armate staţionate pe teritoriile statelor din zonă, si nici instalaţii de întreţinere si
lansare a acestor arme; aceleasi puteri îsi asumau obligaţia să nu transfere în nici un mod si sub nici
un motiv arme nucleare, instalaţii sau echipamente nucleare guvernelor sau altor entităţi din ţările
din zonă; puterile nucleare se obligau să nu facă uz de arme nucleare împotriva teritoriilor statelor
cu regim denuclearizat; în scopul supravegherii aplicării obligaţiilor statelor aflate în zonă si a celor
străine urma să se stabilească un mecanism adecvat de control; obligaţiile statelor în cauză urmau să
fie stipulate fie într-o convenţie internaţională, fie sub forma unor declaraţii unilaterale solemne ale
acestor state.
Planul Rapacki era prea ambiţios si mergea prea departe prin consecinţele sale spre a avea vreo
sansă. El primea, desigur, aprobare si sprijin din partea URSS - care, fără îndoială, avusese rolul său
în iniţierea propunerii poloneze - si a celorlaţi membri ai blocului sovietic. Era primit însă cu răceală
de către puterile occidentale. Răspunsul concret al acestora avea să fie dat de Washington la 3 mai
1958 printr-o notă a ambasadorului american la Varsovia. Nota considera că propunerile erau prea
limitate ca sferă de cuprindere pentru a reduce pericolul nuclear sau pentru a furniza o bază serioasă
securităţii în Europa. În plus, scoaterea armelor nucleare din dotarea forţelor armate occidentale din

82
Germania de vest ar fi pus aceste forţe într-o situaţie dezavantajoasă faţă de masiva prezenţă
convenflională sovietică în centrul continentului.
Un refuz similar primea si propunerea URSS privind crearea unei zone denuclearizate în Balcani si
Marea Adriatică (25 iunie 1959). Această propunere sovietică acoperea si o iniţiativă românească.
Anume, la 10 septembrie 1957, premierul român, Chivu Stoica, adresa un mesaj sefilor de guvern ai
Albaniei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei si Turciei, prin care propunea întrunirea unei conferinţe a
sefilor guvernelor statelor din Balcani pentru examinarea si convenirea unor măsuri menite să ducă
la dezvoltarea colaborării pasnice multilaterale, la întărirea păcii si securităţii în această zonă.
Belgradul, Sofia si Tirana sprijineau iniţiativa românească; aceasta nu se putea însă concretiza
întrucât Grecia declara că problemele în suspensie pe care le avea cu unele state balcanice nu-i
permiteau să participe la o astfel de conferinţă. La 5 iunie 1959, România relua propunerea sa din
septembrie 1957, pledând pentru dezvoltarea colaborării multilaterale si a relaţiilor de bună
vecinătate între statele balcanice. Guvernul român adăuga acum propunerii sale o dimensiune nouă,
sugerând ca Balcanii să devină o zonă denuclearizată, sub garanţia puterilor nucleare. O idee
similară exprima Belgradul, care propunea (la 8 iunie 1959) crearea unei zone denuclearizate
cuprinzând Albania, Bulgaria, Grecia, Italia si Iugoslavia.
La 11 iunie, acelasi an, Statele Unite anunţa că nu pot accepta propunerea sovietică privind
denuclearizarea regiunii Balcanilor si Mării Adriatice întrucât vecinătatea URSS de această zonă
reprezenta un pericol pentru securitatea Greciei si Turciei. Motivaţia poziţiei americane era
temeinică: în condiţii când raza de acţiune a mijloacelor de transport la ţintă a armelor nucleare se
măsura în mii de kilometri, denuclerizarea unor regiuni restrânse nu era un adios de securitate, ci
putea deveni un factor de dezechilibru în raporturile de forţe; în plus, crearea unor astfel de zone
putea îngrădi în viitor opţiunile politico-militare ale puterilor care se angajau să le garanteze.
Alte iniţiative în acelasi domeniu: propunerea sovietică si cea finlandeză privind crearea unei zone
denuclearizate în Peninsula Scandinavică sau propunerea Moscovei referitoare la denuclearizarea
Orientului Apropiat rămâneau fără ecou.
Singura excepţie în ceea ce priveste crearea de zone lipsite de arme nucleare o constitua acordul
privind demilitarizarea Antarcticii. Tratatul asupra Antarcticii era semnat la 1 decembrie 1959, la
Washington, în urma unor negocieri desfăsurate, la propunerea Statelor Unite, între 15 octombrie-1
decembrie 1959. Statele participante la negocieri si semnatare ale Tratatului erau Argentina,
Australia, Belgia, Chile, Franţa, Japonia, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Statele Unite, URSS si
Uniunea Sud-Africană. Tratatul prevedea că în Artactica sunt permise doar activităţi pasnice si
interzicea orice măsuri cu caracter militar — stabilirea de baze, construirea de fortificaţii, efectuarea
de manevre, de experienţe cu arme de orice fel. Tratatul interzicea în mod expres exploziile nucleare
si depozitarea deseurilor nucleare în Antarctica. Astfel, Tratatul asupra Antarcticii constituia un
semnificativ pas înainte în abordarea si soluţionarea provocărilor pe care fisiunea si fusiunea
atomului le adresa comunităţii internaţionale. De atunci, această întinsă zonă de la Polul Sud al
Planetei a rămas în afara oricărei competiţii militare, inclusive de natură nucleară, constituind o oază
de cooperare internaţională pasnică în diferite domenii. O importantă componentă a cursei
înarmărilor în anii la care mă refer aici decurgea din deciziile Consiliului NATO, adoptate în
sesiunea acestuia desfăsurată la Paris între 16-19 decembrie 1957. Consiliul Alianţei hotăra
amplasarea de arme nucleare si mijloace de transport la ţintă a acestor arme pe teritoriile statelor
membre. Chiar în timpul sesiunii, Marea Britanie, Italia si Turcia îsi anunţau acordul în această
privinţă. Ulterior, îsi dădeau un acord similar Grecia si Olanda. În anii 1958-1959, în urma unor
acorduri semnate cu Statele Unite, în aceste ţări erau amplasate arme nucleare si rampe de lansare
pentru rachete cu rază medie de acţiune, sub comandament american. De asemenea, Consiliul
NATO stabilea măsuri de intensificare a producţiei militare de către statele membre si de
intensificare a coordonării acestei producţii la nivelul Alianţei. Se hotăra cresterea personalului
83
pentru cercetare-dezvoltare în domeniul militar, creându-se totodată un comitet special pentru
cercetare-dezvoltare al NATO. Pe baza hotărârii Consiliului, în aprilie 1958, ministrii apărării ai
statelor membre adoptau măsuri pentru introducerea unor arme atomice tactice („de teatru“) la
nivelul diviziei (Planul Norstad, denumit astfel după numele generalului american care îndeplinea
atunci funcţia de comandant supreme al forţelor aliate din Europa). În acelasi interval de timp, se
preconiza formarea unor forţe nucleare multilaterale ale Alianţei Nord-Atlantice, inclusiv prin
constituirea de echipaje mixte pe nave de luptă făcând parte din dispozitivele NATO.
Asemenea măsuri ale Alianţei erau întreprinse în contextul modificărilor pe care le cunosteau
raporturile de forţe si situaţia strategică generală în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Cea mai
spectaculoasă dintre aceste modificări era determinată de introducerea în arsenalul sovietic a
rachetelor cu rază mare de acţiune, inclusiv a celor intercontinentale. În câţiva ani după plasarea pe
orbită a primului satelit artificial al pământului (Sputnik, 26 august 1957), URSS lansa sonde
spaţiale si staţii orbitale, datorită dezvoltării unor rachete purtătoare de mare putere, cu mai multe
trepte, capabile să transporte încărcături grele si masive, inclusiv arme nucleare, la distanţe enorme.
Literalmente peste noapte, Statele Unite îsi pierdeau condiţia de invulnerabilitate, asigurată de cele
două oceane, Atlantic si Pacific; pentru prima oară în istorie, America putea fi victima unui atac
lansat de la distanţă, fără posibilitatea de a-l preveni. Măsurile immediate vor fi menţinerea
permanentă în zbor a unor escadrile de bombardiere starategice echipate cu arme nucleare si
amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune, purtând încărcături nucleare, în ţări europene aliate.
Pe termen lung, la aceeasi provocare se va răspunde prin Iniţiativa de Apărare Stategică (SDI), sub
administraţia Reagan, si în genere prin programele de producer a armelor antirachetă sub
administraţiile ce urmau.
Progresul stiinţific si tehnic demonstat prin lansarea Sputnik-ului, era interpretat de liderii de la
Kremlin, în primul rând de Hrusciov, ca o dovadă a superiorităţii sistemului sovietic. Ideea
„întrecerii cu capitalismul“ si a posibilităţii câstigării acestei întreceri devenea un adevărat slogan al
zilei. Se vor face calcule — care se vor dovedi fanteziste, dar care în anii respective nu puteau fi
privite de către Occident decât cu seriozitate si preocupare — privind depăsirea Statelor Unite si a
celorlalte state vestice în ceea ce priveste PIB-ul, dezvoltarea industriei si agriculturii, nivelul de trai
al oamenilor, progresul tehnico-stiinţific. În viziunea Moscovei, realizările în domeniul zborurilor
cosmice, cu efectele lor asupra cresterii puterii militare sovietice, precum si planurile de viitor,
îndreptăţeau promovarea unei politici externe mai active si militante. Personalitatea care-si va pune
amprenta pe această politică externă era Hrusciov, care dispunea de principalele pârghii ale puterii:
era lider al partidului comunist si, totodată, presedinte al Consiliului de Ministri. După înfrângerea
tentativei de înlăturare a sa (iunie 1957), Hrusciov dobândise poziţii dominante pe plan intern si
reusea, cum aveau s-o arate consfătuirile din noiembrie 1960, să obţină o influenţă evidentă asupra
miscării comuniste internaţionale.
Desigur, el întâmpina opoziţii în formul cel mai înalt al partidului comunist - biroul politic; în plus,
se afla sub presiunea criticilor venite de la Beijing, liderii chinezi cerând Moscovei o linie mai dură
faţă de Statele Unite, în genere faţă de Occident. În acest sens, el nu se afla în poziţia de autoritate a
lui Stalin . Dar Hrusciov era, incontestabil, omul forte de la Kremlin. Comunist convins, el era un
personaj ambiţios, înzestrat cu o energie debordantă, o inteligenţă nativă si o siretenie ţărănească,
coleric si impulsiv, grosolan în atitudini, direct si colorat în modul de exprimare, pitoresc, dinamic si
imprevizibil, dar capabil să se replieze în ultimă instanţă, în faţa efectelor neasteptate ale propriilor
greseli de calcul si nechibzuinţe. Anii lui de glorie, 1957 - 1962, vor fi unii dintre cei mai periculosi
pe care-i cunostea diplomaţia mondială în perioada post-Stalin.
Astfel, diplomaţia vremii nu numai că nu oprea cursa înarmărilor, ci se înrola între factorii care
stimulau această cursă. Desi întreprindea un număr impresionant de iniţiative, pornite din Vest, din
Est, ca si de pe teren neutru; desi angaja forţe impresionante prin dimensiuni si professionalism în
84
slujba dezarmării, rezultatele diplomaţiei anilor ’50 si a începutului deceniului al -7- lea al secolului
trecut erau mai mult decât modeste. Crearea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică,
Tratatul asupra Antarcticii, identificarea mijloacelor tehnice pentru depistarea exploziilor nucleare,
reliefarea legăturilor dintre cursa înarmărilor, dezarmare, dezvoltare si securitate - iată sumarul
acestor rezultate. Desigur, lor li se adăugau valoroase achiziţii, conceptuale si practice, ale
negocierilor internaţionale într-un domeniu vital ca importanţă si extrem de sensibil ca efecte si
consecinţe, achiziţii care îsi vor evidenţia valenţele mai târziu, când problemele dezarmării aveau să
fie abordate în condiţii mai favorabile. În plus, este de remarcat că anii la care mă refer aici aduceau
cristalizarea unor tipuri de comportament al puterilor nucleare, care deveneau un fel de puncte de
reglare o modului de manifestare a acestor puteri în mediul internaţional. Am în vedere poziţia
generală a respectivelor puteri în problema cardinală a apelului la armele atomice si cu hidrogen.
Astfel, puterile occidentale anunţau că vor folosi armele nucleare doar în scopuri de autoapărare.
URSS propunea renunţarea la armele nucleare ca instrumente de ducere a războiului. Apoi,
Moscova avea să formuleze ideea că puterile care deţineau arme nucleare ar trebui să se angajeze că
nu vor folosi primele aceste arme. Erau poziţii pe care statele în cauză le reafirmau în repetate
rânduri de-a lungul deceniilor Războiului Rece. Din fericire, ele nu se aflau niciodată în situaţia de a
pune în practică atitudinile afirmate; din fericire, pentru ele, dar si pentru pacea si securitatea
internaţională.

După 1985, Războiul Rece intra în linie dreaptă în faza lui terminală. Orientarea către ăîncheierea
sa, adoptată de ambele părţi, exprima voinţa politică a principalilor protagonisti ai confruntării Est-
Vest. Iar diplomaţia, având ca vârf de lance diplomaţia la nivel înalt, devenea principalul câmp de
acţiune si instrument prin care cele peste patru decenii de competiţie se îndreptau spre final.
Într-adevăr, perioada 1985-1991 cunostea o densitate si un ritm al vieţii diplomatice
internaţionale fără egal. Lumea în ansamblu - la Naţiunile Unite, pe plan regional etc. — era atrasă
într-un adevărat vârtej de contacte, întâlniri, convorbiri, negocieri. Dar principalii actori pe scena
diplomatică erau cele două alianţe politico-militare: Alianţa Nord-Atlantică si Organizaţia Tratatului
de la Varsovia si, în acest cadru, cele două supraputeri — Statele Unite si Uniunea Sovietică. De
aceea, în prezentul paragraf, atenţia este îndreptată tocmai spre acţiunile diplomatice care
transformau, în câfliva ani, centrul confruntării mondiale într-un veritabil catalizator al instaurării
unei noi ordini mondiale, bazate nu pe confruntare si pe competiţia în domeniul armamentelor, ci pe
dialog si cooperare. Estimări ale serviciilor secrete americane elaborate la începutul anilor ’90 arătau
că perioada 1989-1991 a reprezentat „un timp când ritmul istoric s-a accelerat atât de rapid încât
evenimentele au părut a se desfăsura dincolo de controlul, dacă nu dincolo de puterea de înţelegere a
oamenilor“. De fapt, pregătirea acestui ritm istoric accelerat fusese începută mai de vreme, sub
presedintele american Ronald Reagan. Reagan, cum se exprimă Kissinger, a respins „complexul de
vinovăţie“ de după Vietnam, complex pe care-l identifica cu administraţia Carter, si a apărat cu
mândrie recordul Americii de a fi „cea mai importantă forţă a păcii din întreaga lume de azi“. El a
calificat URSS drept un „imperiu al răului“, ceea ce implica o provocare morală fără precedent.
Retorica lui Reagan în cursul primului său mandat a marcat încheierea oficială a perioadei de
destindere. Obiectivul Americii nu mai era relaxarea tensiunilor, ci cruciada si convertirea. Reagan
fusese ales în baza promisiunii unui anticomunism militant si el si-a ţinut promisiunea . În primul
său mandat, Războiul Rece „în surdină“ părea să redevină ceea ce fusese înainte de 1963. „Reagan a
fost primul presedinte de după război care a preluat ofensiva atât ideologic, cât si geostrategic.
Uniunea Sovietică nu mai fusese obligată să facă faţă unui asemenea fenomen din timpul lui Dulles
— dar Dulles nu fusese presedinte si nici nu încercase vreodată să-si pună în practică politica de
eliberare. Prin contrast, Reagan si asociaţii săi si-au înţeles literal profesiunea. Încă de la instalarea
lui Reagan, ei au urmat simultan două obiective: să combată presiunea geopolitică sovietică până
85
când procesul de expansiune avea să fie înfrânat si apoi sugrumat; si, în al doilea rând, să lanseze un
program de înarmare menit să omoare în fasă aspiraţiile sovietice de superioritate strategică, pe care
să-l transforme în garanţie strategică. Instrumentul ideologic pentru această inversare de roluri era
problema drepturilor omului, pe care Reagan si consilierii săi au invocat-o în încercarea de a
submina sistemul sovietic“ . La aceasta se adăuga un puternic impuls dat înarmărilor. Întărirea
capacităţii militare devenea, sub Ronald Reagan, provocarea fundamentală adresată URSS. Era
reluată pregătirea pentru producerea bombardierului B-1 si începea amplasarea rachetelor
intercontinentale MX. Două decizii strategice aveau să contribuie cel mai mult la încheierea
Războiului Rece, anume amplasarea de către NATO în Europa a rachetelor americane cu rază medie
de acţiune si angajarea Americii în Iniţiativa de Apărare Strategică.
„Scopul ofensivei strategice a lui Reagan era acela de a-i face pe sovietici să înţeleagă că
ajunseseră prea departe. Respingând Doctrina Brejnev privind caracterul ireversibil al cuceririlor
comuniste, strategia lui Reagan exprima convingerea în posibilitatea de a înfrânge comunismul, nu
numai de a-l stăvili. Reagan a reusit anularea amendamentului Clarck, prin care America fusese
împiedicată să acorde ajutor forţelor anticomuniste din Angola, a intensificat sprijinul acordat
gherilelor antisovietice afgane, a dezvoltat un program important de rezistenţă împotriva gherilelor
comuniste în America centrală si chiar a extins ajutorul umanitar asupra Cambodgiei.
A fost un remarcabil omagiu adus coeziunii americane acela că, la puţin mai mult de cinci ani de la
luptele din Indochina, un presedinte era hotărât să conteste din nou expansiunea sovietică în lume,
de astă dată cu succes“ .
Sub Brejnev, Andropov si Cernenko, această ofensivă generală a administraţiei Reagan contribuia la
imobilismul sovietic, singura miscare a Moscovei în perioada dată fiind acceptarea reluării
negocierilor de la Geneva asupra armelor strategice si a spaţiului cosmic. Acest imoibilism avea să
fie depăsit de către noua conducere sovietică, sub Mihail Gorbaciov. Primul lider occidental care
detecta potenţialităţile de negociere cu Gorbaciov era Margaret Thatcher, în timpul unei vizite a
acestuia la Londra, în decembrie 1984, înainte ca el să acceadă la funcţia supremă. După convorbiri,
primul ministru britanic declara: „el este un om cu care eu am putut să tratez“. Dar primul lider
occidental care încerca să sondeze aceste potenţialităţi si să le instrumenteze era Reagan.
Personalităţi foarte diferite, Reagan si Gorbaciov aveau un punct comun: înţelegerea faptului că
armamentul nuclear scotea războiul dintre mijloacele politicii mondiale. „Nimeni nu poate “câstiga”
un război nuclear, gândea Reagan. Totusi, atâta vreme, cât există arme nucleare, ar exista permanent
si riscul ca ele să fie folosite si, odată lansată o armă nucleară, cine stie până unde s-ar ajunge? Visul
meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare“. „Nu pot să cred că aceasta poate să meargă mai
departe după generaţia noastră si generaţiile următoare cu acest tip de arme pe care ambele părţi le
îndreaptă una împotriva celeilalte fără ca într-o bună zi un nebun sau un maniac sau un accident
oarecare să nu declaseze acel gen de război care înseamnă cap de linie pentru noi toţi“ . „Noua
gândire, reflecta Gorbaciov, s-a născut sub influenţa unei convingeri de nestrămutat: dacă nu se
înceta cursa înarmărilor, dacă nu înceta ostilitatea crescândă dintre puterile nucleare, umanitatea nu
va mai putea evita catastrofa. Lumea ajunsese la o limită primejdioasă, orice conflict mai serios în
cadrul politicii mondiale putându-se preschimba într-un război nuclear, în care socialism si
capitalism, precum si orice alte preferinţe si presiuni ideologice s-ar fi transformat în cenusă“ .
Pentru a depăsi impasul, Reagan miza pe negocieri, dar era hotărât să continue cercetările si
pregătirile pentru realizarea Iniţiativei de Apărare Strategică - care „nu constituia obiect de
negociere“. Gorbaciov, în ceea ce îl priveste, era decis să ia cursul negocierilor, dar voia, totodată,
încetarea programului SDI. Acesta era cadrul în care cei doi se întâlneau, mai întâi la Geneva, între
19-21 noiembrie 1985, si conveneau în principiu reducerea cu 50 la sută a forţelor nucleare
strategice si trasau liniile directoare ale viitorului acord privind eliminarea rachetelor nuclerae cu
rază medie de acţiune din Europa (INF). Urma summitul istoric de la Reykjavik, din 11-13
86
octombrie 1986. Iată în descrierea lui Kissinger acest moment premergător marii cotituri în
raporturile sovieto-americane, ce avea să fie operată de George Bush si Mihail Gorbaciov, începând
cu 1989: „Într-o tumultuoasă si plină de emoţii cursă cu obstacole care a durat patruzeci si opt de
ore, Reagan si Gorbaciov au căzut de acord în principiu să reducă toate forţele strategice cu 50 la
sută într-un interval de cinci ani si să distrugă toate rachetele balistice pe parcursul a zece ani. La un
moment dat, Reagan a ajuns aproape să accepte oferta sovietică de a desfiinţa în totalitate armele
nucleare… Înţelegerea de la Reykjavik a esuat în ultimul moment din două motive. În acea etapă de
început a mandatului său, Gorbaciov pur si simplu si-a supraestimat puterea. El a încercat să lege
desfiinţarea rachetelor strategice de interzicerea testelor SDI pe o perioadă de zece ani, dar a evaluat
gresit poziţia interlocurotului său, cât si propria-i poziţie de negociere. O tactică înţeleaptă pentru
Gorbaciov ar fi fost aceea de a propune publicarea celor convenite - anume desfiinţarea unităţilor de
rachete — si de a transfera problema testelor SDI în cadrul negocierilor asupra controlului
armamentului de la Geneva. Aceasta ar fi îngheţat ceea ce fusese deja convenit si ar fi produs cu
siguranţă o criză majoră în cadrul Alianţei Atlantice, cât si în relaţiile chino-americane. Făcând
presiuni pentru a obţine mai mult, Gorbaciov a ajuns să se împotrivească promisiunii pe care Reagan
o făcuse înaintea summitului — anume aceea de a nu folosi SDI ca pârghie de negocieri. Atunci
când Gorbaciov a insistat, Reagan a răspuns într-o manieră pe care nu ar fi recomandat-o nici un
profesionist în politica externă: pur si simplu s-a ridicat si a părăsit încăperea. După ani de zile, când
l-am întrebat pe un consilier superior al lui Gorbaciov, de ce nu s-au mulflumit cu ceea ce Statele
Unite deja acceptaseră, el a răspuns: “Ne gândisem la toate, în afară de posibilitatea ca Reagan să
părăsească sala“ .
Pe de altă parte, iată părerea despre summit-ul de la Reykjavik a unui veteran al diplomaţiei
sovietice, Anatoli Dobrînin:
„Gorbaciov la întâlnit pe Reagan la Reykjavik între 11-12 octombrie 1986, dar amândoi au fost
profund dezamăgiţi. Întâlnirea în sine a fost foarte dramatică. Pentru prima oară în relaţiile noastre, a
apărut posibilitatea unui acord pentru o reducere substanţială a armelor nucleare. În mod
surprinzător, Reagan a fost de acord cu ideea unor reduceri substanţiale si chiar a eliminării
complete a acestor arme în decurs de un deceniu. Dar el a refuzat să-si asume obligaţii sub tratatul
rachetelor antibalistice, ceea ce ar fi împiedicat Statele Unite să desfăsoare proiectul lui privind
Războiul Stelelor. Gorbaciov a încercat din greu să-l convingă să-si modereze poziţia în această
problemă, fără succes însă. Ca martor ocular la Reykjavik, eu consider că Gorbaciov n-a fost mai
puţin răspunzător decât Reagan pentru esecul întânirii, întrucât el a ţinut SDI ca ostatec pentru
succesul reuniunii. El a avut în mână cărţi bune, anume propuneri impresionante referitoare la
dezarmare, pe care le-ar fi putut juca cu succes, dacă n-ar fi fost la fel de încăpăţânat ca Reagan în
legătură cu SDI. Acest subiect ar fi putut fi amânat pentru o considerare ulterioară, dacă ei ar fi
ajuns la un acord asupra unei reduceri ample a armelor nucleare — de fapt, Gorbaciov a urmat o
astfel de strategie de negociere în ultima parte a administraiţiei Reagan .
Tot Dobrînin relatează o scurtă convorbire între cei doi lideri, înainte ca acestia să părăsească
capitala Islandei. „Domnule presedinete, îi spunea Gorbaciov lui Regan, aţi pierdut o sansă unică de
a intra în istorie ca un mare presedinte, care a pavat drumul către dezarmarea nucleară“. „Acest lucru
se aplică amândurora dintre noi“, îi răspundea presedintele American .
Poate si sub influenţa acestei experienţe a predecesorului său, primul an al presedinţiei lui George
Bush trecea sub semnul rezervei faţă de liderul de la Kremlin si al asteptării. La începutul
mandatului său, noul sef de la Casa Albă ordona efectuarea unei analize cuprinzătoare a stadiului si
perspectivelor relaţiilor dintre Statele Unite si URSS. Între scepticii cu privire la aceste relaţii se
aflau oficiali de rang înalt si colaboratori apropiaţi ai presedintelui, cum erau James A. Baker III,
Secretarul de stat, si Brent Scowcroft, consilierul pentru securitatea naţională. Astfel, Baker
considera că strategia lui Gorbaciov avea la bază divizarea Alianţei Atlantice si ruperea Americii de
87
Europa Occidentală. În ceea ce îl priveste, Scowcroft declara: „Eu am fost suspicios cu privire la
motivele lui Gorbaciov si sceptic în legătură cu perspectivele sale. Pentru a simplifica, eu am crezut
că scopul lui Gorbaciov este să restaureze dinamismul sistemului politic si economic si să
revitalizeze Uniunea Sovietică pe plan intern si internaţional spre a putea continua competiţia cu
Vestul. De aceea, în special înainte de 1990, Gorbaciov mi-a apărut mai periculos decât predecesorii
săi care, prin unele miscări agresive, au salvat Vestul de pericolele unei gândiri care ia dorinţa drept
realiatate, înainte de a fi prea târziu“. În acest sens, Consilierul pentru securitatea naţională
considera că perestroika este, într-un fel, sistemul lui Brejnev zugrăvit în culori umane .
Dar, apăreau semne că în gândirea americană se schimba ceva cu privire la URSS. În aprilie 1989,
George Kennan, „părintele“ teoriei îngrădirii, declara în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al
Senatului că Uniunea Sovietică nu mai reprezenta o ameninţaremilitară pentru Statele Unite. În
mai acelasi an, se încheia examinarea de către noua administraţie a problematicii privind relaţiile cu
Moscova. Administraţia Bush ajungea la un consens în ceea ce-l priveste pe Gorbaciov si scopurile
politicii americane: cu Gorbaciov „se putea face treabă“. SUA ar trebui să urmărească două agende:
una, bilaterală, centrată pe subiectele de natură să preocupe ambele părţi, cum sunt controlul
armamentelor, conflictele regionale si asistenţa economică; alta, internaţională, urmărind reducerea
prezenţei sovietice în Europa de răsărit si unificarea Germaniei în sistemul NATO. Administraţia
avea îndoieli că Gorbaciov va rămâne la putere, dar acesta era un motiv să se acţioneze repede si nu
să se astepte. Liderul sovietic era văzut ca unul care oferă concesii (se miscă în direcţia noastră, cum
se exprima Scowcroft); se putea însă ca succesorul său să nu aibă aceeasi înclinaţie. Prin urmare,
scopul politicii americane era de a obţine cât mai multe acorduri posibile, care să dureze chiar dacă
conducerea era schimbată. La 12 mai 1989, presedintele Bush rostea un discurs în care enunţa unele
din aceste idei si susţinea că Statele Unite ar trebui să meargă dincolo de îngrădire si să urmărească
aducerea URSS în comunitatea internaţională. El îsi exprima sprijinul pentru politica internă de
reforme a lui Gorbaciov si îi cerea acestuia să întărească declaraţiile sale de politică externă cu fapte
concrete. Era preludiul deschiderii operate la Malta, în decembrie acelasi an. „Ultima mare dramă a
Războiului Rece, estimau la timpul cuvenit serviciile secrete americane, - anume colapsul
comunismului în Uninea Sovietică si Europa de răsărit si sfârsitul conflictului de patru decenii între
Est si Vest - s-a desfăsurat între 1989 si 1991. Chiar de la început, liderul sovietic Mihail Gorbaciov
a realizat cea mai largă deschidere către lumea din afară din istoria rusă. Pentru de convinge Vestul
si, înainte de toate, noua administraţie de la Washington de sinceritatea sa, Gorbaciov a făcut
concesii majore în ceea ce priveste controlul armamentelor, a retras trupele sovietice din
Afghanistan, s-a angajat să reducă forţele de uscat sovietice cu o jumătate de milion si a respins
lupta de clasă în favoarea “valorilor general-umae” ca bază a politicii externe sovietice. Iniţial
sceptic din cauza deziluziilor anterioare cu destinderea, presedintele George Bush si echipa sa de
politică externă s-au convins treptat că Gorbaciov era pregătit pentru dialog si compromis. Totusi, ei
au stabilit un preţ ridicat pentru cooperare si au fost surprinsi să descopere că sovieticii erau dispusi
să-l plătească“ .
Acesta era fundalul pe care raporturile americano-sovietice cunosteau o intensitate fără precedent.
Astfel, în decurs de mai puţin de trei ani, Bush si Gorbaciov aveau trei întâlniri bilaterale si purtau
convorbiri în două rânduri la reuniuni internaţionale. La acestea, se adăugau contactele telefonice,
frecvente, corespondenţa purtată între Casa Albă si Kremlin. În acelasi timp, Secretarul de stat
Baker se întâlnea de nu mai puţin de 20 de ori cu omologul său sovietic Șevardnadze, continuând
acelasi gen de contacte cu succesorii acestuia. În viziunea Washingtonului, această activitate
diplomatică deosebit de intensă era cea care a produs numeroasele acorduri formale si înţelegerile
informale care, ca efect, au condus la sfârsitul Războiului Rece. Cel mai important, probabil, a fost
parteneriatul tacit SUA-URSS care i-a ajutat pe Gorbaciov si Șevardnadze în reducerea caracterului
supra-militarizat al statului sovietic. Unii au atribuit sfârsitul Războiului Rece forţelor impersonale
88
mai degrabă decât diplomaţiei de înalt profesionalism, sau mai degrabă norocului decât judecăţii.
Documentele istorice atestă însă că factorul principal a fost efortul gigantic al unui mănunchi de
oameni de stat de ambele părţi în relaţiile SUA-URSS, încorporat în acordurile la care au ajuns.
Punctul crucial în raporturile dintre presedinţii Bush si Gorbaciov îl constituia întâlnirea lor din
Malta. Iniţiativa organizării acestei întâlniri îi aparţinea lui George Bush, dar Mihail Gorbaciov
accepta ideea imediat, declarând că astepta de mult un atare prilej. Timp de 2 zile (2-3 decembrie
1989), liderii american si sovietic se întreţineau într-o atmosferă destinsă si departe de ochi
indiscreţi (reuniunile aveau loc pe vasul sovietic Maxim Gorki, ancorat în apropierea coastelor
malteze) pe o mare varietate de probleme de interes comun. Presedintele american mărturisea că,
atunci când a decis să-i propună lui Gorbaciov să se întâlnească, făcea o cotitură de 180º faţă de
poziţia sa anterioară. El anunţa o serie de măsuri menite să vină în sprijinul reformelor în curs în
URSS si de natură să opereze noi deschideri în relaţiile sovieto-americane. Astfel, administraţia sa
urma să întreprindă măsurile necesare pentru anularea amendamantului Jackson-Vanik, care
împiedica Uniunea Sovietică să beneficieze de clauza naţiunii celei mai favorizate, ca si a
amendamentelor Stevenson si Bird, care îngrădeau posibilităţile de acordare de credite Moscovei.
De asemenea, Statele Unite aveau să sprijine acordarea URSS a statutului de observator la GATT si
stabilirea de legături între Uniunea Sovietică si Organizaţia pentru cooperare si dezvoltare
economică (OECD). Șeful Casei Albe arăta că asemenea măsuri ar permite familiarizarea mai rapidă
a URSS cu condiţiile, funcţionarea si dezvoltarea pieţii internaţionale si ar crea un cadru mai bun de
lucru în probleme economice în relaţiile Est-Vest . Liderul sovietic aborda unele probleme de ordin
general: lumea, sublinia el, cunostea schimbări fundamentale, a căror gestionare punea
responsabilităţi majore în faţa URSS si SUA. Pentru aceasta, însă, cele două state trebuiau să
înceteze să se considere dusmani. Presedintele Statelor Unite, sublinia Gorbaciov, trebuie să stie că
Uniunea Sovietică nu va declansa nici un război. Ba mai mult, Uniunea Sovietică era gata să nu mai
considere Statele Unite drept inamicul său si să declare acest lucru în mod public. Suntem gata,
afirma Gorbaciov, să colaborăm cu America, inclusiv în domeniul militar. Dorim ca securitatea
fiecăruia dintre noi să fie garantată prin eforturile noastre comune . Cei doi sefi de stat discutau o
gamă largă de probleme privind controlul armamentelor si dezarmarea. George Bush declara că
Statele Unite ar putea renunţa la modernizarea armelor chimice - modernizare ce consta în producţia
de asa-numitele arme binare - după intrarea în vigoare a unei convenţii privind interzicerea armelor
chimice. Discuţia pe această problem evidenţia că declaraţia presedintelui american privind armele
binare era de natură să deblocheze negocierile în legătură cu interzicerea armelor chimice, precum si
să mărească sansele strategieide prevenire a proliferării acestor arme de distrugere în masă. Cei doi
conveneau că mersul negocierilor referitoare la armele convenţionale în Europa, aflate în
desfăsurare la Viena, permitea ca în 1990 să se ajungă la acorduri care să ducă la reduceri radicale a
acestei categorii de arme si forţe armate. Un schimb de vederi larg si însufleţit avea loc în legătură
cu armele strategice ofensive. Bush exprima dorinţa Statelor Unite ca discuţiile în curs să ducă la un
acord care să aibă ca efect reduceri substanţiale a arsenalelor strategice. El declara că Washingtonul
e împotriva modernizării rachetelor sovietice SS-18 si se pronunţa pentru limitarea acestui tip de
purtători de arme nucleare. În ceea ce îl priveste, Gorbaciov exprima îngrijorarea părţii sovietice cu
privire la rachetele balistice instalate pe nave si evoca centura de baze militare, terestre si navale,
care înconjura URSS. El sublinia că, asa cum Statele Unite si aliaţii lor sunt preocupaţi de
securitatea în Europa si de înlăturarea asimetriilor de forţe existente pe continent în favoarea
Estului, tot astfel trebuie luată în considerare necesitatea reducerii asimetriilor în ceea ce priveste
armamentul nuclear transportat pe nave de război. Pe de altă parte, liderul sovietic sublinia că ţara sa
a adoptat o doctrină militară defensivă. Forţele armate sovietice se aflau în plină schimbare.
Structura grupării de forţe din Europa centrală trecea la o postură defensivă: diviziile dispuneau de
un număr mai redus de tancuri, avea loc evacuarea dispozitivelor de debarcare, se modifica
89
amplasamentul forţelor aeriene în sensul că aviaţia de soc era trecută în esalonul doi, în primele linii
fiind împinse aparatele de vânătoare, arme cu character defensiv. În acest context, el îsi exprima
nedumerirea în legătură cu menţinerea de către NATO a strategiei ripostei flexibile. Schimbul de
idei pe asemenea teme ducea la concluzia necesităţii întăririi contactelor dintre militari. Bush cerea
mai multă transparenţă în ceea ce priveste bugetele militare sovietice, ca un mijloc de crestere a
încrederii reciproce. Evenimentele revoluţionare din Europa de răsărit si centrală, care marcaseră
anul 1989 si continuau în timpul summit-ului, ocupau un loc distinct în convorbirile de la Malta.
Bush sublinia că Gorbaciov era catalizatorul schimbărilor constructive din Europa. „Trebuie să spun
că am fost uimifli de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacţia pe care a avut-o Uniunea
Sovietică si Dumneavoastră personal faţă de aceste schimbări dinamice si, în acelasi timp,
fundamentale“. Pe de altă parte, remarca presedintele american, „nădăjduiesc că a-ţi observat că, în
timpul schimbărilor din Europa de est, Statele Unite nu au făcut declaraţii arogante, care ar fi putut
aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în Statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt
fricos, administraţia mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine poziţiile. Dar
mi s-a sugerat cu insistenţă un alt lucru: să mă caţăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului si să dau
declaraţii sforăitoare. Totusi, administraţia mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea
încearcă să fie discretă“ .
Șeful Casei Albe preciza în încheierea prezentării poziţiilor americane în problema dată: „Ceea ce
mă interesează cel mai mult este de a sti cum aveţi de gând să acţionaţi în viitor, după actualul statu-
quo“. Mihail Gorbaciov prezenta poziţia de bază a conducerii sovietice: „Principiul de bază adoptat
de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei ţări la libera opfliune, inclusiv
dreptul de a reveni asupra opţiunii sale iniţiale si s-o modifice. Este foare dureros, dar e un drept
esenţial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară“ .
Liderul sovietic se pronunţa pentru menţinerea instrumentelor care contribuie la echilibru,
transformate în funcţie de realităţi. El menţiona în acest sens CSCE, NATO si Tratatul de la
Varsovia - care ar trebui să devină tot mai mult si instituţii politice, nu numai militare - CAER,
pentru care vedea largi posibilităţi de cooperare cu Piaţa Comună. El pleda pentru o Casă comună a
Europei, astfel încât procesele care se desfăsurau în Vestul si Estul continentului să aibă efecte
convergente si să nu genereze noi diviziuni. În acelasi timp, Gorbaciov avertiza asupra tentaţiei de a
forţa ritmul evoluţiilor care aveau loc în Europa răsăriteană. „As zice că momentul pe care îl trăim
este complicat si deci răspunderea noastră este deosebit de mare. Europa orientală să fie mai
deschisă, mai democratică, să se apropie de valorile universale, să creeze mecanismele pentru a se
putea integra în economia mondială, toate acestea deschid posibilităţi fără precedent pentru relaţii de
tip nou. Mai mult chiar, să procedeze în liniste, pasnic. Ar fi primejdios de a forţa în mod artificial,
de a grăbi procesul în curs, cu atât mai mult cu cât acesta are loc spre profitul unei singure părţi“
Gorbaciov chema la o acţiune comună, într-un spirit real de răspundere si cu multă moderaţie în
cursul unei perioade în care Europa cunostea atâtea frământări. În ansamblu, reuniunea de la Malta
ducea la stabilirea unor raporturi strânse, de sinceritate si încredere între cei doi lideri. La
Washington se considera că summitul americano-sovietic i-a permis presedintelui Bush să
„folosească dispoziţia sa pentru prietenie“ spre a face să avanseze interesele Occidentului. Iar
Secretarul de stat Baker afirma că relaţiile dintre cei doi lideri au devenit umane si personale, relaţii
care aveau să se dovedească de o importanţă critic în primăvara anului 1990, când Statele Unite
acţionau pentru unificarea Germaniei . Având în centrul său contactele sovieto-americane,
diplomaţia la nivel înalt care se solda cu încheierea Războiului Rece cunostea extensii mai ample.
Întâlniri repetate Gorbaciov-Thatcher duceau la adâncirea raporturilor deschise, de lucru, care
permiteau abordarea a numeroase probleme stringente, de ordin general si bilateral. Doamna
Thatcher era liderul occidental cu care Gorbaciov avea unele controverse ideologice, dar această
împrejurare nu afecta raporturile lor de înţelegere si conlucrare. Premierul britanic se pronunţa
90
pentru relaţii între state în care fiecare dintre părţi să recunoască un drept egal la securitate celeilalte
părţi, pentru celălalt sistem. În acest sens, cei doi oameni politici erau de acord că dreptul egal la
securitate, reducerea nivelului înarmărilor, încrederea reciprocă constituiau elementele-cheie ale
stabilităţii si păcii internaţionale. Thatcher sprijinea activ procesele reformatoare din URSS si
încerca — în zadar, însă — să determine Occidentul să acorde sprijin economic concret conducerii
de la Moscova. Nu avem intenţia să ne amestecăm în treburi interne ale societăţii si ţării
Dumneavoastră, declara Thatcher în martie 1987, aflată în vizită la Moscova. „Nu dorim să facem
nimic care v-ar putea jigni sau v-ar fi neplăcut. Dorim în domeniul acesta (al drepturilor omului —
C.V.) progrese, la fel ca si în cel al reducerii armamentelor, acolo unde este posibil si realizabil. Iată
că sunt patruzeci de ani de când în Europa domneste pacea si nădăjduiesc că în următorii patruzeci
de ani Occidentul si Uniunea Sovietică vor putea fi mai apropiate în toate domeniile, că graniţa
dintre est si vest va fi mai puţin evidentă. La urma urmei, suntem cu toţii europeni. Până si America
este o ţară de europeni“ .
Cu presedintele Franţei, François Mitterrand, Gorbaciov dezvolta relaţii strânse, apropiate. Se
întâlneau de mai multe ori, la Paris si la Moscova, prilejuri potrivite pentru a examina numeroase
probleme de larg interes. Pe cei doi îi apropia o viziune relativ asemănătoare despre perspectivele
continentului - Gorbaciov vorbea despre o Casă comună a Europei, Mitterrand despre o
Confederaţie europeană. Presedintele francez considera că după ce s-a intrat într-o perioadă de
evoluţie mai linistiră, are loc apropierea „de o sinteză esenţială, respectiv de constiinţa unităţii lumii
în care trăim“ . Ultima întâlnire între ei avea loc la sfârsitul lui octombrie 1991, la resedinţa privată a
lui Mitterrand din Latché, o mică localitate situată în apropiere de graniţa franco-spaniolă. Era un
gest deosebit al lui Mitterrand, căruia nu-i plăcea să invite străini la ferma sa. La capătul unor
discuţii informale îndelungate, Mitterrand declara: „Puteţi fi sigur că Franţa nu va încuraja
niciodată, în nici un caz distrugerea Uniunii. În pofida îndoielilor unora dintre aliaţii nostri, ca si a
noilor nostri prieteni din Est, sunt sigur că Europa viitoare se va clădi împreună cu Rusia; care va fi
forma ei, aceasta este problema dumneavoastră. În genere, sub Mitterrand si Gorbaciov raporturile
franco-sovietice cunosteau o dezvoltare ascendentă. În 1988, avea loc al doilea zbor cosmic al unui
echipaj mixt, franco-sovietic. Mitterrand era unul dintre liderii occidentali care sprijinea participarea
URSS la programul de cercetare vest-european „Eureka“.
Sub conducerea lui Gorbaciov, URSS îsi retrăgea trupele din Afghanistan, după mai bine de un
deceniu de război istovitor. În prezenţa premierului maghiar József Antall, aflat în vizită la
Moscova, Gorbaciov condamna intervenţia sovietică din 1956. Într-o tentativă de mediere, la 15
octombrie 1991, el îi invita în capitala sovietică pe Slobodan Milosevici, presedintele Serbiei, si pe
Franjo Tudjman, conducătorul Croaţiei. Convinsi de liderul sovietic, cei doi acceptau o încetare a
focului care, din păcate, nu avea să dureze. Gorbaciov amâna să viziteze Cehoslovacia, la invitaţia
lui Václav Havel, dat fiind un discurs rostit de acesta în favoarea independenţei Statelor Baltice. El
îl primea pe ministrul de Externe irakian, într-o încercare de a se evita atacarea terestră a Irakului,
după ce acesta invadase Kuwaitul; nu avea succes. Spre „alte azimuturi“, diplomaţia la nivel înalt
era prezentă, dar cu rezultate mai puţin spectaculoase. O reală deschidere către Tokyo rămânea
blocată din cauza contenciosului insulelor Kurile. Un obiectiv important pentru Gorbaciov era
îmbunătăţirea relaţiilor cu China. Încă în mai 1986, el le spunea diplomaţilor sovietici:
„Raporturile de bună vecinătate cu Republica Populară Chineză nu sunt de mai mică
importanţă pentru noi decât cele cu Statele Unite sau cu alte ţări. China este o putere nucleară, care
se dezvoltă rapid. O realitate pe care nu trebuie s-o scăpăm din vedere. De relaţiile chino-sovietice
vor depinde din ce în ce mai mult situaţia externă si întreaga atmosferă internaţională. Ne întrebăm
încotro se va îndrepta China, cum va trebui să acţionăm pentru ca ea s-o facă pe o direcţie care să
întărească poziţiile socialismului în lume, precum si principiul coexistenţei pasnice. Trebuie să ne
eliberăm de temeri. China anilor nouăzeci nu trebuie privită prin prisma anilor saizeci. Dar si noi va
91
trebui să fim hotărâţi: nu vom îmbunătăţi relaţiile noastre cu China în detrimental intereselor altor
ţări. Și nu vom îngădui altor ţări să se opună unei misiuni atât de însemnate cum este ameliorarea
relaţiilor noastre cu China.
De asemenea, în convorbirile Bush-Gorbaciov de la Malta, liderul sovietic sublinia: China
constituie o realitate istorică de prim rang, pe care nici unul dintre noi nu o poate folosi împotriva
celuilalt. Dar, după decenii de încordare, normalizarea raporturilor sovieto-chineze cerea timp, pe
care Gorbaciov nu-l avea la dispoziţie. Pentru îmbunătăţirea relaţiilor chino-sovietice, Beijingul
punea mai multe condiţii, între care se aflau retragerea trupelor sovietice din Afghanistan si a celor
desfăsurate de-a lungul graniţei dintre China si URSS. În plus, vizita presedintelui sovietic în R.P.
Chineză avea loc în primăvara anului 1989, când manifestaţiile din piaţa Tienanmen erau în toi,
manifestanţii văzând în prezenţa la Beijing a liderului reformator de la Kremlin o încurajare în
acţiunea lor împotriva regimului comunist ortodox din China. În atari condiţii, dialogul la nivel înalt
sovieto-chinez din 1989 nu ducea la deschiderile pe care raporturile dintre cele două mari puteri
comuniste le reclamau.
În ansamblu, diplomaţia la nivel înalt în a doua jumătate a deceniului 9 ducea la rezultate
remarcabile. Relaţiile dintre Est si Vest se schimbau radical. Se încheiau acorduri istorice în
domeniul controlului armamantelor si dezarmării: Tratatul privind lichidarea rachetelor cu rază
medie si mai scurtă de acţiune (INF), Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa
(CFE) si Tratatul START I privind reducerea armelor nucleare strategice. Summit- ul NATO de la
Londra, din iulie 1990, constata că „Războiul Rece aparţine de acum istoriei“. Statele membre ale
Alianţei Nord-Atlantice propuneau statelor din Tratatul de la Varsovia adoptarea unei declaraţii
comune în care să afirme solemn că ele nu mai sunt adversare, să afirme intenţia de a se abţine de la
ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a
oricărui alt stat. Era tocmai ceea ce se realiza la reuniunea la nivel înalt a Conferinţei pentru
Securitate si Cooperare în Europa, la Paris, în noiembrie 1990.
Dar, diplomaţia la nivel înalt nu reusea, în cazul uneia dintre părţi, să intre în consonanţă cu condiţia
internă a acesteia. Ca o ironie a soartei, aceasta era situaţia URSS sub Mihail Gorbaciov, cel care
contribuise substanţial la iniţierea si desfăsurarea dialogului dintre Est si Vest. Într-adevăr, noua
gândire, care patrona politica externă si diplomaţia sovietică, beneficiară a reformelor desfăsurate
prin perestroika si glasnosti, nu întărea, la rândul ei, argumentele si nu oferea mjloacele materiale în
favoarea politicii de reforme. Dimpotrivă, ea furniza forţelor conservatoare din URSS pretextul
pentru a lovi în politica generală a lui Gorbaciov. Autoritatea si prestigiul internaţional al acestuia
nu se regăseau pe plan intern; dimpotrivă, aici ele erau în cădere liberă; era planul în care Gorbaciov
pierdea nu numai o bătălie, ci războiul.
Documente ale serviciilor secrete americane dezvăluie că această perspectivă a Uniunii Sovietice,
precum si destinul politic al lui Gorbaciov erau întrevăzute de conducerea de la Washington cu ani
în urmă. Astfel, administraţia Bush considera că, după Malta, Gorbaciov si Șevardnadze aveau o
nevoie acută ca SUA să recunoască statutul URSS de supraputere. Washingtonul era însă prudent în
această privinţă. Statele Unite erau gata să continue să considere că URSS este supraputere, dar mai
puţin pentru forţa sa si mai mult din preocuparea pentru implicaţiile în domeniul securităţii ce
decurgeau din slăbiciunea Uniunii Sovietice. Cum se exprima Baker, „sarcina politicii externe a
SUA acum era să asigure o “aterizare lină” pentru un imperiu aflat în colaps“ . La rândul său,
Anatoli Dobrînin subliniază că, potrivit afirmaţiilor secretarului de stat James Baker, în vara anului
1991 SUA balansau între Gorbaciov si Elflîn. Gorbaciov, arăta Baker, era dezamăgit de lipsa de
sprijin efectiv american pentru programul său de reforme, în ciuda declaraţiilor oficiale venite de
peste ocean. „Gorbaciov, îl citează Dobrînin pe Baker, a început să vorbească ca un logodnic înselat,
părăsit în faţa altarului“. Dobrînin subliniază că, datorită condiţiilor interne, Gorbaciov nu mai
dispunea de libertate de miscare în politica externă. „Esecul agendei politice a lui Gorbaciov, criza
92
în crestere din ţară, dezordinea din politica externă si de apărare - toate distrugeau potenţialul
sovietic. În acel moment critic al Războiului Rece, Gorbaciov si Șevardnadze n-au avut o politică
externă coerentă spre a-l încheia într-un mod adecvat si demn, pe baza egalităţii (cu Occidentul).
Atunci când Războiul Rece începea să piardă teren în a doua jumătate a anilor ’80, balanţa de putere
cu Vestul era larg recunoscută si se putea crea o bază pentru transformarea relaţiilor internaţionale
într-o eră neconfruntaţională. Însă, cu o grabă inexplicabilă, ei au cedat poziţii geopolitice si militare
vitale pe care noi le-am avut în loc să le folosească pentru a realiza o nouă eră de stabilitate si
cooperare pe baze de egalitate. Gorbaciov a pierdut această oportunitate, si a pierdut-o rău. În
schimb, partenerii săi occidentali si-au jucat bine propria Realpolitik. Visul lui Gorbaciov despre o
nouă Europă cu un nou sistem de securitate, care să cuprindă toate statele, inclusiv Rusia, nu s-a
realizat. Problema securităţii europene a rămas în mare măsură o enigmă, după încheierea
Războiului Rece“ .
În genere, Dobrînin are o părere foarte critică despre calităţile diplomatice ale cuplului Gorbaciov-
Șevardnadze. În schimbul generoaselor concesii sovietice pe care Gorbaciov si locotenetul său
Șevardnadze le-au oferit Vestului, scrie el, ei ar fi putut si ar fi trebuit să obflină un rol mai
important pentru Uniunea Sovietică în securitatea europeană si o voce sovietică mai puternică în
problemele europene. Dar ei n-au făcut acest lucru. Capabili dar neexperimentaţi, nerăbdători să
ajungă la acorduri, dar autoîncrezători în mod excesiv si flataţi de mass media occidentală,
Gorbaciov si Șevardnadze au fost adesea întrecuţi în isteţime si surclasaţi de partenerii lor vestici.
Ei au făcut concesii mai mult decât necesare în acordurile privind controlul armamentelor, Europa
de Est, reunificarea germană si criza din Orientul Apropiat si au continuat să facă acelasi lucru până
la spargerea Uniunii Sovietice. În plus, Gorbaciov a distorsionat mecanismul diplomaţiei sovietice
prin promovarea unui fel de diplomaţie personal cu oficialii americani, cu scopul de a evita criticile
propriilor săi colegi din biroul politic si ale corpului sovietic de diplomaţi. După 1989, diplomaţia
sovietică a devenit treptat tot mai puţin eficientă, sub presiunea agendei politice interne si în
eforturile lui Gorbaciov de a-si susţine reputaţia pe plan intern prin ceea ce putea apărea ca succese
ale sale dincolo de hotare.
„Rezultatul a fost o reducere dramatică a capacităţii noastre de a ne adapta la mediul
internaţional în schimbare rapidă, provocată nu în mică măsură de însusi Gorbaciov“ . În a doua
jumătate a anului 1991, poziţia lui Gorbaciov era în declin ireversibil. La Madrid, arată în acest sens
Baker, cu referire la Conferinţa internaţională pentru Orientul Apropiat (octombrie 1991), când
Gorbaciov si Bush se întâlneau pentru ultima oară, gândurile presedintelui sovietic nu păreau a fi la
lucrări. „Lăsa impresia unui om care se îneacă cu colac de salvare. Nu putea să nu-ţi trezească mila“,
nota Baker. Dar, rezultatele diplomaţiei la nivel înalt în ceea ce priveste relaţiile internaţionale
supravieţuiau dispariţiei URSS si încheierii carierei politice a lui Mihail Gorbaciov. Acordurile
dintre SUA si URSS, dintre NATO si OTV îsi menţineau valabilitatea, mai mult, unele erau
îmbogăţite.
Cel mai important lucru consta în aceea că încheierea Războiului Rece se dovedea ireversibilă, cu
toate că unele recrudescenţe ale acestuia nu întârziau să apară. Dar aceste recrudescenţe nu înlăturau
adevărul fundamental: confruntarea Est-Vest, Războiul Rece, iar odată cu dispariţia URSS, si
diviziunea lumii, asa cum aceasta fusese cunoscută mai multe decenii, deveniseră si rămâneau
istorie.

93
6.2. Concluzii

După încheierea războiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată
cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. Într-o ţară obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de
la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a
însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Dacă în planul dificultăţilor reale
trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă se dovedeşte foarte complicată, mai ales în cazul
Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului, în
planul percepţiei, cea mai delicată problemă este totuşi cea a trecerii de la statul imperial la cel post
imperial. Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc în minte cu ideea imperială, care le
oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. De data aceasta, prăbuşirea
imperiului a fost însoţită de o prăbuşire a nivelului de trai, chiar a securităţii personale. A dispărut şi
“aroma ideologică” pe care o răspândea, totuşi, existenţa imperiului: suferim, dar cel puţin suntem
mari şi chiar temuţi. De aceea, populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere,
ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o naţiune (D.
Yergin şi T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).
Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia, realitate de care
trebuie să ţinem seama. Considerăm că într-un curs de geopolitică este bine să semnalăm existenţa
acestei realităţi, pentru că poate deveni “materie primă” pentru noi întrupări ale ideii imperiale.
Rusia, ne spun Yergin şi Gustafson, trăieşte convingerea că “a fost amăgită părăsind locul pe care îl
merită în lume” (op.cit., pag. 212). Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de
“resentiment şi umilire” din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei care ar readuce în minţi
vremurile de altădată (sau o combinaţie a acestor tipuri de fenomene). De aceea, subliniem de acum,
apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei de azi,
de modernizarea sa.
Vorbind despre imperiu şi ideea imperială la ruşi, nu putem să nu amintim că imperiul
sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existenţă structurată în mai multe cercuri
concentrice. Primul, după cum preciza şi Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul
Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruşi dominau aproximativ 145 milioane de oameni
aparţinând unor numeroase naţiuni ne-ruse, incluzând 50 milioane de musulmani asiatici şi 50
milioane de ucrainieni.
Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state satelit în care
trăiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state
precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud şi Coreea de Nord,
dependente de Moscova din raţiuni ce ţineau de sprijin militar şi economic, ghidare politică, etc.
Aceste state din urmă au o populaţie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de
ruşi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni
răspândiţi în întreaga Eurasie şi în teritorii dependente de peste mări. Cu alte cuvinte, misiunea
internaţionalistă a leninismului, consideră autorul american, nu a reprezentat decât un alt înveliş
pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi.
94
 Pentru a putea urmări unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de
astăzi să înfăţişăm, în datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei şi “străinătăţii sale apropiate”
(near abroad).
Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin

ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the

Former Soviet Union, past and present” în J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet

Disintegration).

• Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar
putea intra în această grupă (din nou, am spune, mentalităţile imperiale, care nu observă
“amănuntul” că 65% din populaţia acestui stat este formată din moldoveni, deci români).
• Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia şi Azerbaijan. În ciuda diferenţelor de
religie, adaugă autorul, populaţiile acestea sunt strâns conectate - istoric şi cultural - cu
Turcia, Iranul şi Orientul Mijlociu.
• Statele baltice: Estonia, Letonia şi Lituania care s-au dezvoltat şi se află şi astăzi sub
influenţa Germaniei, Poloniei şi ţărilor scandinave.
• Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan şi Turkmenistan au
devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea rusească a avut o influenţă redusă.

O poziţie specială ocupă Kazahstanul, unde ruşii deţin o pondere de peste 40% din populaţie.

Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria
monedă şi să evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusă este ca toate să formeze un
spaţiu economic comun, un spaţiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre
aceste ţări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a
alcătuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni şi Kazahstanul, ţară mare
în care populaţia rusească deţine o pondere importantă.
Ar fi, fără îndoială, riscant să se facă judecăţi sigure în privinţa evoluţiei fiecărui stat. În
1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a
Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar această Uniune a funcţionat
modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste ţări are şi o strategie proprie de evoluţie şi nu
vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare faţă de Moscova. În acelaşi
timp, legăturile economice şi sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn
spre integrare. Există, deci, două tendinţe contrare în atitudinea acestor ţări şi numai timpul va hotărî
care va fi învingătoare. În tot cazul, analiştii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea
fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan şi Republicile din Asia Centrală, eventual cele
transcaucaziene, cu excepţia Azerbaijanului.

Ilustrativă în acest sens este poziţia Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic
din fostul spaţiu al URSS (52 milioane de locuitori) şi-a proclamat printre primele independenţa.
Din punct de vedere politic, Ucraina îşi doreşte independenţa, dar, în acelaşi timp, ea are o acută

95
dependenţă energetică faţă de Rusia. Ucraina se zbate în acest paradox, iar ultimele sale evoluţii se
pare că o apropie de Rusia.
Vom insista puţin asupra Ucrainei, întrucât are o poziţie geopolitică foarte importantă: ea
reprezintă interfaţa europeană a vechiului imperiu. “Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, fără
Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina mai întâi amăgită şi, apoi,
subordonată, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, în
“Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag. 290). O ţară de dimensiunile Ucrainei cu
poziţia sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort
financiar foarte mare pe care acum nu şi-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranziţii
complicate, în care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiştilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să
aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari faţă de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei,
Andrei Kozârev, în faţa unor comentarii de tot felul şi, probabil, a presiunilor vestice, a avut o
apreciere neiertătoare: “În CSI, totuşi, chiar şi un stat mare şi dezvoltat economic precum Ucraina
nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. Există o alternativă? Este
Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainiei,
Georgiei şi statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă
datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni
Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite” (Andrei Kozârev, “The
Lagging Partnership”, citat în Introducerea la “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”).
Ecuaţia geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile
unionale. Pledează pentru acest lucru existenţa celor aproape zece milioane de ruşi care trăiesc în
această ţară. Faptul că Ucraina deţine Crimeea, ţinut rusesc, locuit în majoritate de ruşi, făcut cadou
de către Hruşciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar
cine deţine Crimeea, deţine o poziţie cheie la Marea Neagră. Mai presus de toate, aceste ţări au un
trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi şters în câţiva ani. Cum spuneam, foarte
importantă din punct de vedere geopolitic este poziţia Ucrainei care “ocupă” ieşirea fostului imperiu
spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a
Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de
utopie”, în volumul “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”).
Dintre celelalte republici unionale o situaţie ceva mai clară au republicile baltice. Sunt
singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu
Finlanda, Letonia cu celelalte ţări scandinave, Lituania cu Germania şi Polonia. Ca suprafaţă ele
sunt, fiecare, de mărimea Austriei sau Ungariei, dar populaţia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7
milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).
Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor ţări: ele exportau către celelalte foste
republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte
important le face să menţină legăturile comerciale cu fostul spaţiu sovietic. În acelaşi timp,
obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături şi să intre în spaţiul de influenţă
occidental. Din punct de vedere strategic, aceste ţări sunt semnificative pentru Rusia, întrucât pe
teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. În plus, porturile ruseşti de la Baltică sunt
îngheţate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentuează situaţia Rusiei de “înfundătură
continentală”. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotriveşte tentativelor de integrare a acestor state
în structurile occidentale. Ne explicăm şi de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenţă în
încurajarea tendinţelor de desprindere.
Toate cele trei ţări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în
Uniunea Europeană (Estonia din 1998, Lituania şi Letonia din decembrie 1999, în urma summit-ului
de la Helsinki). Şi Rusia ca atare doreşte o apropiere de Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte
integrarea în structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Şi nu credem că în perioada
96
imediat următoare ar fi şanse pentru integrarea acestor state în NATO. După Ucraina, statele baltice
reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia şi NATO.

Poziţia statelor din Caucaz, pentru fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăţi în tentativa de a
obţine independenţa. Este semnificativă în acest sens situaţia Georgiei. Georgia se învecinează cu
Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziţiei
geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspică,
această ţară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră şi
de aici spre Europa.
Georgia este o ţară relativ mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Irlandei pe care
trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câţiva ani, imediat după primul război mondial, ea a
fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată Rusiei.
Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai
bune vinuri din fosta URSS şi avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o producţie
proprie cât de cât îndestulătoare. În plus, gruzinii erau buni comercianţi şi ei erau particularii care
aprovizionau piaţa Moscovei cu zarzavaturi (erau consideraţi un fel de “milionari socialişti”). De la
acest nivel, în 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână
câte două ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obişnuiţi
premisele tranziţiei şi cum se poate explica apariţia unor orientări nostalgice.
Georgia s-a proclamat independentă în 1991, iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a
fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Şevardnadze, fostul ministru de
externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul
său au izbucnit – la timp, am spune – mişcări de independenţă a unor provincii.
Prima a fost cea iniţiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc în două
provincii: Osetia de Nord integrată Federaţiei Ruse (600 mii de locuitori), şi Osetia de Sud (100 mii
de locuitori dintre care 65% osetini şi 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud îşi
proclamă independenţa. Georgia declară neconstituţionalitatea hotărârii. Izbucneşte un conflict
militar care ia sfârşit doar în 1993, când Georgia aderă la CSI, prilej cu care dobândeşte sprijinul
Moscovei în soluţionarea conflictelor interne. În mai 1996, se semnează Memorandumul ruso-
gruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi.
Cumva după acelaşi scenariu are loc şi conflictul din Abhazia - republică autonomă a
Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini
şi 17% ruşi) având capitala la Suhumi. Abhazia îşi declară independenţa, Tbilisi nu recunoaşte
hotărârea, izbucneşte conflictul armat, abhazii fiind sprijiniţi de “voluntari” din Caucazul de Nord.
Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona
conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde să fie dislocate forţe
de menţinere a păcii ale CSI. În 1996, Georgia şi Abhazia au convenit “prelungirea mandatului
trupelor ruse”.
Deci republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Şi
ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe ruseşti pentru a-şi salva existenţa
statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situaţia nu numai în Caucaz, ci în
mai toate republicile unionale. Fiecare republică are “pungi de populaţie” de altă etnie care pot
repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenţei acestor republici faţă de Rusia
este foarte complicată si trebuie tratată cu mare pudenţă si, am spune, cu inţelegere.
Armenia nu are ieşire la mare sau la alte căi de comunicaţie importante. Trei dintre cele patru
ţări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan şi Iran), iar de Georgia este despărţită
de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din
97
comerţul ţării. Poziţia sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fără acces
direct la o cale de comunicaţie importantă. De aceea, o bună relaţie cu Moscova este principala
soluţie de supravieţuire.
Cea mai mare ţară caucaziană - Azerbaijanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult în urma
conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o ţară mai mică (Armenia) şi pentru că
a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă
în cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporţie de 80% armeni şi 20%
azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La
intervenţia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. Am menţionat acest lucru pentru că
era o practică imperială - pe care nu au practicat-o numai ruşii, dar în care Stalin a înregistrat
adevărate performanţe - de a face asemenea împărţiri şi reîmpărţiri care să creeze potenţiale surse de
conflict. Deci, în cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul şi sudul ţării şi le-a dat Ucrainei,
creând mari complicaţii ulterioare. Într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei, a ţinutului
Nagorno etc.
La sfârşitul deceniului al IX-lea au loc demonstraţii ale armenilor din enclavă în favoarea
unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. În primăvara lui 1993 se declanşează ofensiva
etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia şi este cucerit
10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de
părţile implicate la Moscova.
Azerbaijanul este o ţară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulţi iranieini). Pe
de altă parte, importanţa acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea
Caspică. Frustrat de victoria armeană, precum şi de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în
timpul conflictului, Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De
altfel, şi ţările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria
acestei ţări va fi, fără îndoială, ascendentă.
Plină de necunoscute este şi evoluţia ţărilor din Asia Centrală. Au înalte rate de creştere a
populaţiei şi, în acelaşi timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spaţiu sovietic. Rolul
lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Foarte important
între aceste state este Uzbekistan. Cu o populaţie de 24 de milioane şi o suprafaţă mai mare decât a
Germaniei şi mai mică decât a Franţei, beneficiind de o conducere realistă şi hotărâtă, Uzbekistanul
a consemnat în ultimii ani ritmuri de creştere economică. El se detaşează între cele patru ţări. Dar
aceste ţări suferă două tipuri de influenţe cu semnificaţii geopolitice de netăgăduit: influenţa ţărilor
musulmane situate la sud - şi influenţa Chinei situată la vest.

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele
mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor.
Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor
pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau
duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul
apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în mediul continental şi mondial.

98
Bibliografie

1. Petre Constantin - Diplomaţie economică, Ed ASE, 2005;

2. George Marin, Petre Tanasie si Dan Dumitriu - Uzanţe diplomatice si de protocol – Ed.
Independenţa economică
3. Mircea Malita - Diplomaţia – Ed. Didactică si pedagogică
4. Henry Kissinger - Diplomaţia – Ed. All
5. Shaun Riordan - Noua diplomaţie – Ed. Antet XX Press Diplomaţia
6. Stan P. Darius George - Rolul diplomaţiei în buna convetuire a statelor
7. Constantin Vlad - Diplomatia Secolului XX
8. Fontaine, André - Istoria Războiului Rece, vol. 1, Editura Militar , Bucuresti, 1992
9. Fontaine, André - Istoria Războiului Rece, vol. 2, Editura Militară, Bucuresti, 1992
10. Fontaine, André - Istoria Războiului Rece, vol. 3, Editura Militară, Bucuresti, 1993
11. Fontaine, André - Istoria Războiului Rece, vol. 4, Editura Militară, Bucuresti, 1994
12. Creţoiu Gh. si Chirilă M. – Economie Mondială – Ed. Porto - Franco, Galaţi, 2000
13. Dumitru Mazilu - Diplomaţia Drept diplomatic si consular Editura Lumina Lex
Bucuresti, 2003
14. Duculescu, Victor – Diplomaţia Secretă. Editura Casa Eoropeană. , Bucuresti, 1991
15. Cosa, Mircea - Economia integrării europene. Editura Tribuna Economică, 2004
16. McCauley, Martin - Rusia, America si Războiul Rece. 1949-1991, Polirom, 1999
17. Soulet, Jean-François - Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele
noastre, Polirom 1998
18. Tabouis Geneviève - 20 de ani de tensiune diplomatică. Editura Politică, Bucuresti, 1965
19. Titulescu, Nicolae - Documente Diplomatice. Bucuresti, Editura Politică, 1967

99
20. Vlad, Constantin - Relaţii Internaţionale politico-diplomatice contemporane. Editura
Fundaţiei „România de Mâine“, Bucuresti, 2001
21. Prof. Univ.Dr. Dumitru Mazilu Articol –Diplomaţia deschisă si secreta Revista de tiinţă
si analiză politică „Lumea magazin „
22. www.mae.ro
23. www.mapn.ro
24. www.nato.int
25. www.un.org
26. www.globalsecurity.org
27. www.state.gov

100