Sunteți pe pagina 1din 6

Este greu a defini adevǎratele simţǎminte ale lui Mihai

Eminescu faţǎ de Junimea. În fond, Junimea n-a fost decât o


reuniune întâmplǎtoare de oameni – ce e drept – cu multe
aspiraţii comune, dar despǎrţiţi printr-o infinitate de atitudini
personale, aşa încât a subordona cu totul pe Eminescu
grupului sau a-l dezbina de el, cum fac unii, este o acţiune
fǎrǎ rost şi pǎtimaşǎ.
Ceea ce l-a atras de la început pe poet la Junimea a fost
cultura serioasǎ a celor mai mulţi dintre junimişti
( Maiorescu, Negruzzi, Pogor, P.P.Carp, Lambrior etc. )
precum şi nuanţa germanistǎ a studiilor acestora. Dar
ligamentul central între poet şi cerc îl formeazǎ Titu
Maiorescu. Oricâte repulsii şi revolte s-ar surprinde la
Eminescu împotriva glacialului autor al Logicii, era singurul
intelectual de pe atunci, înrudit cu poetul nu numai prin
covârşitoarea superioritate culturalǎ asupra contemporanilor,
dar şi prin direcţia nu fǎrǎ erori a spiritului lor.
Şi Maiorescu şi Eminescu erau “ metafizicieni ” ( ziceau
adversarii ), în fond filozofi întemeiaţi pe speculaţie în scopul
de a ajunge la o teorie generalǎ asupra universului
fenomenal, din care tindeau sǎ derive un sistem practic
omogen: o eticǎ, o esteticǎ, o politicǎ; gânditori preocupaţi
atât de forma gândirii cât şi de conţinutul ei. Spiritul filozofic
face din Maiorescu şi mai puţin din Eminescu doi
conservatori “ progresişti “. Ei credeau în progres fiindcǎ îşi
închipuiau cǎ civilizaţia şi cultura unei ţǎri sunt o valoare
cantitativǎ, pe care ar fi putut-o spori prin instituţii şi legi noi,
fǎrǎ prefaceri în structura economicǎ. Nici Maiorescu, nici
Eminescu nu erau boieri sau moşieri ca sǎ-şi apere prin
conservatorism privilegiile clasei lor. Pe cǎi deosebite, ei au
fost aduşi la acestǎ doctrinǎ politicǎ prin natura speculativǎ a
spiritului lor, care îi fǎcea sǎ vadǎ un ritm raţional în evoluţia
materiei, a filozofiei, a progresului.
Din pǎcate progresul raţional, adicǎ fǎrǎ sǎrituri, al lui
Maiorescu, e o poliţie impusǎ naturii, a cǎrei dialecticǎ
concretǎ se exprimǎ tocmai prin salturi. Oricum ar fi,
Maiorescu, din simpla analizǎ a formei gândirii, adicǎ din
domeniul abstract al logicii, scoate imperativul concordanţei
între idee şi cuvât, culturǎ şi expresie, fond şi formǎ, stare
socialǎ şi instituţii, de aceea Eminescu cautǎ pe cale strict
teoreticǎ motivarea unui conservatorism politic şi cultural.
“ Interesul practic pentru patria noastrǎ – scria el lui
Maiorescu încǎ de la Berlin – ar sta acum în înlǎturarea
teoreticǎ a oricǎrei îndreptǎţiri pentru importarea nechibzuitǎ
a unor instituţii streine, care sunt altceva decât origanizǎri
speciale ale societǎţii omeneşti în lupta pentru existenţǎ, ce
pot fi de bunǎ seamǎ primite în principiile lor generale, a
cǎror cazuisticǎ însǎ trebuie sǎ rezulte în mod empiric din
împrejuǎrile particulare ale fiecǎrui popor şi ale fiecǎrei ţǎri.
Nu e locul sǎ mǎ explic aici mai amǎnunţit asupra acestui
subiect, el însǎ mi-a ocupat cea mai mare parte din studiile si
din propria mea cugetare “.
Aceastǎ dispoziţie spiritulǎ comunǎ a celor doi intelectuali
îi alǎturǎ şi în domeniul cultural printr-o vǎditǎ tendinţǎ
clasicistǎ, în înţelesul larg al acestui cuvânt, care este
preferinţa pentru forma desǎvârşitǎ a culturii noastre. Cu o
pregǎtire superioarǎ, cǎpǎtatǎ din fragedǎ tinereţe, Eminescu
la Cernǎuţi, Maiorescu la Viena, cei doi junimişti urmǎresc în
aspectele multiple ale artei, literaturii şi ştiinţei un principiu
unic, forma esteticǎ sau logicǎ, frumosul sau adevǎrul; sunt,
deci, capabili de judecǎţi de valoare, care-i aduc la selecţie şi
aprofundare şi, bineînteles, la erori şi neîntelegeri mai ales în
ce îl priveşte pe cel de-al doilea.
Amândoi admiratori ai lui Schopenhauer, Maiorescu şi
Eminescu sunt nu propriu-zis pesimişti, dar – în forme
aparent atât de îndepǎrtate – oameni cu crize de
mizantropie.
Mizantropia, sau mai bine zis dezamǎgirea de
contemporani a celor doi oameni consta într-o nobilǎ oroare
de patimi mǎrunte, într-un refugiu în domeniul abstractului şi
al esteticului, Maiorescu în chip de rǎcealǎ academicǎ,
Eminescu prin înaltul dispreţ faţǎ de vulgul burghez, al
geniului eliberat prin contemplaţie de orice durere umanǎ,
reintrat, asemeni Luceafǎrului, dispreţuit de filistini, în
insensibilitatea faţǎ de temporal a intemporalului: “ Trǎind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vǎ petrece, / Ci eu în lumea
mea mǎ simt/ Nemuritor şi rece. “
Loviţi amândoi în modul cel mai crunt de ura
contemporanilor, ei au simţit, fǎrǎ îndoialǎ, afinitǎţile
spirituale ce-i legau, şi Maiorescu îşi va gǎsi tainic în
Luceafǎrul o expresie a sufletului sǎu de gheţar, iar Eminescu
se va fi mângâiat cu iluzia cǎ vreodatǎ discordiile dintre
oameni pot fi conciliate “ în marginile adevǎrului “.
În sfârşit dovada istoricǎ a acordului sufletesc dintre
dânşii o formeazǎ, din partea lui Maiorescu, prezentarea, aşa
de categoricǎ a operei poetului, iar din partea lui Eminescu,
formularea cu atâta claritate şi cǎldurǎ, la Viena, a direcţiei
maioresciene şi apǎrarea vehementǎ a auorului Logicii
împotriva atacurilor unui ins obscur.
Este, aşadar, absurd sǎ ne închipuim cǎ Eminescu a putut
sǎ priveascǎ cu antipatie pe singurul om care l-a înţeles, cât
putea sǎ-l înţelegǎ, pe unul dintre puţinii oameni cu care
putea avea un dialog pe toatǎ întinderea vieţii sale spirituale,
şi de aceea credem cǎ Eminescu o fi fost în stare de iritaţie şi
urǎ împotriva criticului sǎu, de dispreţ însǎ niciodatǎ.
Maiorescu – omul avea purtǎri şi instincte fundamental
opuse celor ale lui Eminescu, aşa încât dacǎ sfera
contemplativǎ a fiinţei lor îi punea de acord, cea activǎ dǎdea
naştere unei discordii acute. Maiorescu era aulic, ceremonios
şi glacial. El era în chip firesc protector, iscând prin chiar
bunǎvoinţa sa ideea dependenţei de sine a celorlalţi şi
jignind temperamentele susceptibile prin superioritatea ce
se desprindea din preţuirea şi discreta sa ocrotire. În afarǎ de
acestea, Maiorescu face de tânǎr o carierǎ stralucitǎ care-l
pune nu numai în afarǎ de nevoi, dar într-o sferǎ de viaţǎ
aristrocraticǎ, dominatoare. Eminescu, intelectualiceşte
maiorescian convins, n-a fost omeneşte prietenul lui
Maiorescu. El era un spirit afectiv, cǎutǎtor de prietenii
strânse, un temperament recalcitrant regulilor sociale şi , în
sfârşit, un om sigur de valoarea sa şi doritor deci, sǎ capete o
stare şi o consideraţie adecvate meritului sǎu.
Fiecare act de protecţie din partea lui Maiorescu îl umplea
pe Eminescu de amǎrǎciune. Nobleţea doveditǎ de Maiorescu,
atât cu privire la Eminescu, cât şi faţǎ de alţi poeţi, nu mai
lasǎ nici o îndoialǎ asupra bunelor sale intenţii, dar tocmai
acestea erau de naturǎ sǎ amǎrascǎ pe poet, pentru cǎ din ele
ieşea obligativitatea mizeriei poetului şi a milosteniei
patronului literar.
Privind lucrurile în aceastǎ luminǎ, unele rânduri,
adevǎrate sau apocrife, atribuite lui Eminescu, din care unii
vor sǎ tragǎ o concluzie defavorabilǎ lui Maiorescu, şi anume
cǎ nu el a descoperit şi cǎlǎuzit geniul lui Eminescu, ne apar
sau ca un efect al unei supǎrǎri trecǎtoare sau ca o intrigǎ
deşǎnţatǎ. Fraze ca acestea ne produc uimire: “ Tot acum
pricep de ce Jaques Negruzzi îmi da a-nţelege ca domnul
Maiorescu m-a ajutat mult, fǎcând sǎ fiu cunoscut, adicǎ un
fel de celebritate, pe care eu n-am râvnit-o niciodatǎ, dar mai
ales din partea domnului Maiorescu, care s-a fi lǎudând cu
talentul meu, fǎrǎ sǎ ştie cǎ mie nu-mi prea place lauda d-sale
lipsitǎ de sinceritate, având tot interesul sǎ câştige cu
numele meu un credit moral revistei Convorbiri literare. Am
fost condus, cu toate cǎ aveam dreptul sǎ conduc, fiind
superior multor din acel cerc literar. Domnul Maiorescu a
cǎutat sǎ-mi impuie modul sǎu de a vedea, dar eu îl priveam
în ochi fix, aşa ca sǎ creadǎ cǎ-l înţeleg, pe când de fapt
zburam cu gândul în alte pǎrţi… Din îndemnul lor n-am scris
nici un rand, nici n-am fost inspirit… Acum, când sunt
departe, îmi sunǎ în urechi sfaturile spuse pe un ton dulce,
ademenitor ( dacǎ se poate, prin umilire ) cu scopul de a mǎ
atrage, ca pǎianjenul prada; apoi satisfǎcut, dacǎ se poate,
prin umilire, iatǎ cine e chemat sǎ stǎpâneascǎ. “ (120)
Dacǎ Eminescu le-a scris într-adevǎr, el era pradǎ unei
furii spumegânde, unei fobii maladive. Şi într-adevǎr pe
mǎsurǎ ce boala poetului avanseazǎ, caracterul omului se
face tot mai bǎnuielnic şi mai violent, sfârşind cu mania
persecuţiei. Aceastǎ împrejurare, cât şi intervenţia Junimii în
legaturile poetului cu Veronica Micle, explicǎ, aşadar, unele
ieşiri patimaşe, dar în stǎrile sale potolite suntem încrediţaţi
cǎ Eminescu vedea în Maiorescu nu un “ pǎianjen “ prǎdalnic,
ci pe strǎlucitul intelectual pe care îl apǎrase la Viena.
Şi totuşi în aceastǎ atitudine se ascunde un aspect al
poetului nebǎnuit de mulţi. Maiorescu şi alţii ne-au învǎţat sǎ
vedem un Eminescu naiv ca un copil, nepǎsǎtor la laudǎ, ca
şi la injurie, lipsit de orice vanitate de autor, senin, într-un
cuvânt, şi abstract. Imaginea este falsǎ. Eminescu nu era un
vanitos mǎrunt, avea însǎ un sentiment înaintat despre sine
şi nu mai este îndoialǎ cǎ se socotea cel mai important poet
al vremii. Pǎrerea lui despre toatǎ lumea literarǎ
înconjurǎtoare era detestabilǎ, iar critica îl irita. Şi dacǎ el, din
sentimentul superioritǎţii, rǎmâne aparent rece la ironii sau
atacuri, îşi varsǎ necazul în chip de epigrame: “ Critici voi, cu
flori deşarte,/ Care roade n-aţi adus - / E uşor a scrie versuri/
Cand nimic nu ai de spus. “
Poetul se înǎsprea în liniştea odǎii sale împotriva grozavei
dominaţii culturale a lui Maiorescu, şi-i se pǎrea cǎ absoarbe
şi deviazǎ atenţia publicului de la opera sa şi poate în
rǎtǎcirea premergǎtoare morţii morale, gândea serios cǎ
strǎlucirea aceluia şi a Convorbirilor literare se construise pe
fundamentul poeziei sale.
Oricât de obtuzǎ i se va fi pǎrut lui Eminescu atmosfera de
la Junimea, oricâte nemulţumiri şi amǎrǎciuni rǎsuflǎ din
hârtiile sale, seara de sâmbǎtǎ a societǎţii îl atrǎgea cǎtre ea
ca un loc de relativǎ potolire a zbuciumului vieţii şi ale
nǎzuinţei contemplative. Lui Eminescu îi plǎcea sǎ citeascǎ la
Junimea, şi când se mutǎ la Bucureşti, el continuǎ sǎ
frecventeze colonia junimistǎ din casa lui Maiorescu.
Bibliografie:

 George Cǎlinescu “ Viaţa lui Mihai Eminescu “,


Editura pentru literaturǎ, Bucurşti 1964;

 George Cǎlinescu “ Un portret inedit al lui


Eminescu şi Adevǎratul portret al lui Eminescu în
Adevǎrul literar şi artistic “, nr. 904 din 3 aprilie 1938
şi nr. 913 din 5 iunie 1938.