Critice

TEMELE FORMAŢIEI SPIRITUALE

Primele însemnări zilnice nu reflectă ceea ce adolescentul este pur şi simplu, dar ceea ce,
totodată, năzuieşte să fie, şi poate că impulsul de a nota pe hîrtie ceea
ce trăieşte să fi coincis la Maiorescu cu impulsul de a se inventa pe sine însuşi. Stabilindu-şi o
„origine" proprie, nu făcea, copilul, din prima clipă a jurnalului, gestul de a se descoperi dintru
început spre a se putea transforma pe urmă ? Voinţa, aspiraţia caracterizează pe om în chipul cel
mai profund. Maiorescu tinde către exemplaritate. Reprimarea copilăreştilor slăbiciuni, a
inocenţei, a jocului de aici provine. El refuză ceea ce, într-o existenţă, nu este decât accidental,
visînd să se ridice la universalitate. Extraordinară precocitate: ambiţia bucherului inuman de
serios nu era de a deveni întîiul la Theresianum, ci de a-şi putea determina viitorul. El priveşte
mereu spre viitor:„Pentru direcţiunea mea ştiinţifică a fost de cea mai mare însemnătate
cunoştinţa cu privirea generală asupra filozofiei şi cu logica, această ştiinţă aşa de extrem de
interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare
fără greşeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sînt
aşa de aplecaţi să le întrebuinţeze ; ea mi-a insuflat xntîi, într-adevăr, iubirea pentru o direcţie de
gîndire de care niciodată nu mă voi despărţi.“ Peste această mărturisire de la şaisprezece ani
suflă un vînt de fatalitate : tînărul îşi presimte destinul. Numai cîţiva ani despart presimţirea de
recunoaşterea fără greşeală a căii pe care destinul lui excepţional se poate realiza : în 1862 el ştie
că această cale se numeşte „nimicirea mărginirii egoistice a individului şi supunerea lui sub
raţiunea lucrurilor“...

STUDIUL « IN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI SAU FORMELE FĂRĂ FOND »

Limba... Din prefeţele succesive (1866, 1873, 1893, 1908) se vede că Maiorescu e conştient că în
limbă a dat prima lui mare bătălie şi a cîştigat-o ; şi că, în acelaşi timp, numai pornind de la abc a
putut ajunge la întreaga direcţie a culturii române. Maiorescu se întemeiază mai puţin pe ştiinţa
limbii decît pe limba propriu-zisă : este el însuşi un scriitor a cărui metodă s-ar cuveni comparată
cu a altor scriitori. Negruzzi, Alecsandri sau Odobescu au folosit, înaintea Iui, „montajul de
cuvinte semnificative, pseudodicţionare, voind să discrediteze ereziile savanţilor. Dar va trebui
să treacă o jumătate de secol pînă cînd, într~un text ştiinţific menit a proba latinitatea limbii, G.
Călinescu să repete procedarea prin care, în 1881, Maiorescu demonstra neputinţa dezrădăcinării
cuvintelor o dată intrate în uz. Opera lui Maiorescu trebuie înţeleasă mai larg decît criticile, decît
„textele” : ea cuprinde deopotrivă acţiunile practice. O spune singur : « Aceasta e ştiinţă,
literatură, revisuire, scriere şi rescriere, tipăritură şi corectură — într-una, într-una, fără repaos.
Dar va fi de folos ? Unii vor avea o impresie de la curs, alţii din Critice, alţii din ideile asupra
instrucţiunii, alţii din Schopenhauer, alţii din pledarea Sturdza, alţii din ediţia Eminescu, alţii din
Kotzebue... (...) Deocamdată sînt împleticit pe această roată de Ixion...» Vorbind în metafore,
Maiorescu e creatorul de cultură total spre care priveşte cu nostalgie criticul modern, care ştie că
nimeni, niciodată, nu se va mai putea întoarce ca el la începutul începuturilor ca să aşeze prima
piatră.

Următorul pas: polemica (împotriva foneliştilor, a bărnuţienilor etc.). Ni se dezvăluie, din capul
locului, dubla structură a operei lui Maiorescu : pozitivă şi negativă. In limbă, negaţia este
posterioară afirmaţiei; in celelalte domenii, Maiorescu dărîmă mai intîi, spre a putea construi pe
urmă. Dar structura operei lui Maiorescu nu este numai dublă, ci şi contradictorie : avînd vocaţia
începutului absolut, Maiorescu nu construieşte totuşi decît prin opoziţie ; el nu afirmă decît după
ce a negat. In general întreaga prima parte a acţiunii lui este polemică şi negativă.

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 reprezintă un caz tipic. Studiul trebuia să
fie, împreună cu „exemplele de poezii mai bune“ care îl însoţeau în volumul de la 1867, cea
dintîi adevărată antologie din literatura noastră. Chiar dacă poeziile au fost alese şi comentate în
comun, de către junimişti, „publicaţiunea întreagă" este neîndoielnic opera lui Maiorescu.
Explică, el însuşi, în prefaţă : „Din miile de poezii citite, societatea nu a putut alege un număr
suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de
poezii rele".Se observă cum intenţiei de inaugurare i-a luat locul intenţia polemică : o antologie
ar fi reprezentat un început absolut ; studiul în sine conţine, deopotrivă, creaţia şi negaţia,
vorbeşte despre condiţia poeziei şi neagă, implicit, producţia poetică a trecutului. Cercetarea
critică este, aşadar, pe o latură a ei, o „antologie" de versuri proaste, singura de pînă astăzi
alcătuită de un critic român.

Cinci ani mai tîrziu, el publică Direcţia nouă, „inventînd“ scriitorii de care literatura română
avea nevoie : „Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru
literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Cine sunt scriitorii de care se leagă
speranţele criticului în 1871 ? Vasile Alecsandri, M. Eminescu, Samson Bodnărescu şi alţii de a
doua importanţă. în 1892, în 1908, el adaugă pe Vlăhuţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T.
Robeanu, Ascanio, Coşbuc, Veronica Micle ş.a.m.d. A da nume în astfel de cazuri este o
greşeală, pe care adversarii au ştiut s-o speculeze. Să fi crezut oare Maiorescu că Naum, Vlă-
huţă, Robeanu sau ceilalţi, au mai mare însemnătate pentru poezia românească decît Aricescu,
Sion, Tăutu sau Andrei Mureşanu, din care recunoaşte a-şi fi scos exemplele negative ?
Problema nu se pune aşa, şi Maiorescu ar fi putut răspunde că valoarea „direcţiei noi“ nu se
judecă în funcţie de unul ori de altul dintre autori. Astăzi ştim
că răspunsul ar fi fost cel bun. Căci dacă nu toţi poeţii citaţi de Maiorescu sînt reprezentativi,
„direcţia nouă nu rămîne mai puţin, din primul moment, o realitate
istorică, născută din critica maioresciană a vechii literaturi. Şi mai este un argument : intuiţia
extraordinară a Iui Maiorescu a văzut în Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale pe aceia care vor
deveni, peste mai puţin de un veac, „marii noştri clasici. Ei sînt deopotrivă, în 1871, “direcţia
nouă” ; sînt şi ei, cu alte cuvinte, „invenţia” lui Maiorescu.

In numai nouă pagini — intitulate, chiar, In contra direcţiei de astăzi în cultura română se
cuprind toate ideile şi aspiraţiile lui Maiorescu, filozofia, morala, crezul politic şi istoric. Despre
aceste nouă pagini s-au scris într-un secol nouă sute: nimic, nici contestarea, nici neînţelegerea,
nici ura nu au putut ştirbi din extraordinara lor frumuseţe.

In contra direcţiei de astăzi este Maiorescu cel mal profund şi cel mai pur, fiindcă, aici,
sentimentul lui de creaţie izbucneşte deodată, neîngrădit şi triumf ător, la capătul sintezei
polemice, al cărei obiect nu mai este limba sau poezia sau dreptul, dar Cultura în întregul ei: cu
alte cuvinte istoria. Tot ce există, tot ce s-a creat până
la el e neadevărat, şi Maiorescu o spune aproape cu bucurie : „Viţiul radical (...) în toată direcţia
de astăzi a cuiturei noastre este neadevărul (...), neadevăr în aspirări, neadevăr în politică,
neadevăr în poezie, neadevăr pînă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a
spiritului public“.

Maiorescu confundă fondul sufletesc cu depozitul obiectiv al cunoştinţelor, cu instrucţia. Pentru

el, o greşeală de cronologie, o ignoranţă în materie prozodică,
o lipsă de documentare bibliografică sînt diminuări de «fond». Ceea ce este complet fals. Un
profesor care cunoaşte pe degete sistemele de filozofie nu-i şi un
filozof, iar Bohme, cizmar şi vînzător de mănuşi de lină, fără erudiţie, era filozof , fiindcă gîndea.
Prin urmare, fondul este gîndirea.

Contra ţcoalei Bămuţiu, 1868.

Pentru prima oară, Maiorescu mărturiseşte — de la titlu, a avea in vedere o„şcoală”. Introducerea
ediţiei din 1868 a studiului este de o ironie ce poate scăpa cititorului grăbit : „Căci lectorilor
trebuie să le spunem că Bămuţiu a fundat o adevărată şcoală de principii în politica română.
Dacă n-am fi ştiut-o de mai nainte, am afla-o de la proprii săi şcolari, cari zic în notiţa biografică
din capul volumului: «Bămuţiu în forte scurtu tempu şi-a format scola sa din care eşiră mulţi
teneri luminaţi, cu cunoscintie solide şi întinse care astadi făcu onore etc...»“Tenerii luminaţi
sînt, aşadar, lăsaţi să se prezinte singuri după toate regulile modestiei. Studiul propriu-zis este
eminamente negativ. Maiorescu procedează simplu : înlătură zgura de idei şi mai ales de stil din
lungul tratat de drept al lui Bămuţiu, pentru a-i putea atinge principiile fundamentale. Şi
descopere că întreaga construcţie este, de la temelie, falsă :„Care este ideea fundamentală în
scrierea lui Bămuţiu? La această întrebare răspunde el însuşi în primele cuvinte ale cărţii :
«Dereptulu româniloru e dereptulu roman...»

BEŢIA DE CUVINTE SAU SPIRITUL POLEMIC

Observări polemice, 1869.
Beţia de cuvinte, 1873.
Răspunsurile „Revistei contemporane", 1873.

Cu «Observări polemice » devine limpede că ţinta lui Maiorescu nu e doar literatura, ci

şi receptarea ei, critica, adică, şi istoria literară. Canonul se face şi se desface doar pe calea
criticii. Magistralul articol din 1869 polemizează cu exagerările de tip protocronist, iată, mai
bătrâne cu peste un secol decât cuvântul pus în circulaţie de Edgar Papu. Maiorescu răsfoieşte
jepturariul din care Eminescu va trage ideea Epigonilor; şi găseşte, în deosebire de marele poet,
numeroase aprecieri şi comparaţii disproporţionate de care beneficiază autori, în majoritatea
cazurilor, fară nicio valoare.

Studiul “Beţia de cuvinte”, deopotrivă de bine închegat ca şi “ Observări

polemice”, se vrea un „studiu de patologie literară”, care loveşte în pseudocultură, în delirul
verbal („frazeologia optimistă”, cum zice Vianu) şi, din nou, în protocronism, ca şi Răspunsurile
„Revistei Contimporane”, în care, în pofida derizoriului majorităţii exemplelor şi a formalismului
logic, pe terenul căruia Maiorescu e stăpânul absolut, al inelelor argumentaţiei, problema
centrală, expediată în pagina finală, este combaterea „formelor fără fond” din cultura
românească. Singurul comentator care l-a prezentat pe autorul acestui din urmă articol într-o
lumină nefavorabilă este Alexandru George ca editor al scrierilor lui Vasile Alexandrescu-
Urechiă, cel pe care Maiorescu îl desfiinţează.

Uneori, „studiul“ se întîmplă să fie serios şi, în Oratori, retori şi limbuţi, multe din
observaţiile de natură istorică asupra oratoriei româneşti au valoare în sine. Dar Maiorescu nu se
mărgineşte la atît, intrînd în distincţii teoretice generale. Ar fi, pretinde el, mai multe feluri de
vorbitori : oratorii, retorii şi limbuţii. Definiţiile, tot serioase, nu mai sînt chiar inocente : „Atît
oratorul, cît şi retorul şi limbutul au darul vorbirii ; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva,
retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi.
Aplicate la diferitele personalităţi care au ilustrat una ori alta din fazele oratoriei româneşti,
propoziţiile acestea devin nişte moduri de caracterizare extraordinare.

Răspunsurile „Revistei contimporane“ deşi nu pune în discuţie nici o singură idee esenţială, nu
numai că nu lasă impresia de facilitate, dar se urmăreşte cu sufletul la gură. Pentru talentul de
metteur en scene al lui Maiorescu acest articol reprezintă exemplul cel mai bun. Vasile
Alexandrescu-Urechiă spusese că „istoria de caracter filozofica se naşte in Franţa o dată cu
Voltaire, „in secolii XVII şi XVIII, la care Maiorescu observase, in Beţia de cuvinte, că „Voltaire
este de 6 ani cînd se sfîrşeşte secolul al XVII-lea, şi în această vîrstă el de-abia ar fi putut scrie
un tratat ca acela al lui Urechiă, necum o istorie de caracter filozofic“. Sigur că, dacă ar fi avut
umor, Urechiă n-ar mai răspuns nimic, pentru că improprietatea de exprimare era evidentă. în loc
să tacă, însă, el caută , să se justifice cu încăpăţânarea tipică în polemică a inşilor doctorali, şi
bineînţeles nu-i rămine decît să ocolească principalul. Cu expresia devenită celebră, „nu e în
chestie“, Maiorescu îl readuce de fiecare dată la obiect.

PRELECŢIUNI ŞI DISCURSURI, ARTA ORATORICĂ

In critică, în polemică, în Discursuri, Maiorescu este acelaşi: el nu cutremură sufletele, ci Ie

obligă să se limpezească. La început, el nu cere decît încredere în cuvînt, spre a putea dovedi la
sfîrşit puterea cuvîntului. „Tăcerea religioasă^ în care sînt aşteptate primele fraze e semnul că
încrederea i-a fost acordată. Şi totodată îndeplineşte prima condiţie a oratoriei maioresciene :
abstragerea din timpul real. Ascultătorii trebuie să-l urmeze pe vorbitor în templu. Vorbitorul
este însuşi Marele Preot şi oficiază un sacerdoţiu. Secretul talentului oratoric al Iui Maiorescu a
fost căutat în nivelul de „vulgarizare" al cuvântărilor : dar în definitiv, el se adresa unui public
cultivat, şi prestigiul i-ar rămîne inexplicabil dacă ar consta în scoborîrea la cunoştinţe de şcoală.

Fără să fie un filozof, Maiorescu nu este nici numai un compilator din trebuinţe didactice. Ca să
înţelegem mai bine tehnica maioresciană a prelegerii filozofice, ar trebui poate să ne amintim că
preferinţele lui mergeau spre filozofii cu talent literar, un Schopenhauer sau un Stuart Mill. De la
ei a învăţat Maiorescu că valoarea de expresie nu e cu totul indiferentă în filozofie. Lui Spencer
li reproşează de cîteva ori că e „confuz", că, adică, „scrie rău“. Forma literară a prelegerilor
maioresciene a fost adesea identificată cu caracterul de popularizare.

O parte de adevăr este alei. Maiorescu însuşi îşi intitulează prelecţiunile „populare, tot după
modelul lui Schopenhauer, care se răzbunase pe filozofii universităţii, pronunţînd o „disertaţie
populară“ despre filozofia oficială. (Maiorescu publică disertaţia în Convorbirile de la 15
decembrie 1870-15 februarie 1871.)

Şi nu erau Parerga et paralelipomena ale aceluiaşi Schopenhauer tot „o împreunare de cercetări

filozofice mai populare“, cum zice chiar Maiorescu în Viaţa lui Schopenhauer ? Dar formă
„populară“ în filozofie mai înseamnă şi refuzul unei prea mari abstracţii. Este ceea ce Maiorescu
nu-i iartă lui Spencer, după stilul rău. E oarecum neaşteptat că educaţia filozofică a lui Maiorescu
specific germană, inclinaţia spre o filozofie mai concretă, lăsîndu-i intactă plăcerea stilului.