Proiect de Seminar Mari Clasici-2016-2017

Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2016-2017 ilie_moisuc@yahoo.
com
Proiect de seminar Mari clasici, sem. I

Obiectivul principal
1. CUNOAŞTEREA textelor importante pentru această perioadă → LECTURA APROFUNDATĂ
Lista textelor OBLIGATORII

1. Titu Maiorescu
O cercetare critică a poeziei române la 1867, Direcţia nouă în poezia şi proza română, Literatura română
şi străinătatea, Comediile dlui I.L. Caragiale, Eminescu şi poeziile lui, Poeţi şi critici, Contraziceri?
2. C. Dobrogeanu-Gherea
Personalitatea şi morala în artă, Asupra esteticii metafizice și științifice
3. M. Eminescu
Mortua est!, Înger şi demon, Împărat şi proletar, Epigonii, Sara pe deal, Memento mori, Mureşanu (toate
cele trei variante), Demonism, Melancolie, Trecut-au anii…, Sonete I, II, III, Călin (file din poveste),
Strigoii, Fata-n grădina de aur, Luceafărul, Scrisorile (I-V), Icoană şi privaz, Ca o făclie…, O stingă-se a
vieţii…, Pierdut în suferinţa…, Povestea magului călător în stele (Feciorul de împărat fără de stea),
Rugăciunea unui dac, Sarmis, Gemenii, Odă (în metru antic), Lacul, Peste vîrfuri, Glossă, Gelozie, De ce
nu-mi vii, Atît de fragedă…, Eu nu cred nici în Iehova, Preot şi filozof, Odin şi poetul, Stelele-n cer, Pe
lîngă plopii fără soţ, Criticilor mei, Mai am un singur dor, Ce suflet trist…, Îmbătrînit e sufletul din
mine…, O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! Se bate miezul nopţii…, La steaua…, Sărmanul Dionis, Cezara,
Archaeus.
4. Ion Creangă
Povestea lui Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă, Povestea porcului,
Povestea unui om leneş, Amintiri din copilărie, Moş Nichifor Coţcariul.
Lectura acestor texte va fi evaluată printr-un test la finalul semestrului, iar nota la acest test va reprezenta
60% din nota la seminar.
Activitatea la seminar (intervenţii, observaţii, discuţii, întrebări) va reprezenta 40% din nota finală pentru
activitatea de la seminar.
I. Organizarea seminarelor
1. Prezentarea temelor de seminar şi a bibliografiei

2. T. Maiorescu: O cercetare critică a poeziei române la 1867, Direcţia nouă în poezia şi proza română
3. T. Maiorescu: Literatura română şi străinătatea, Comediile dlui I.L. Caragiale, Eminescu şi poeziile lui
4. T. Maiorescu: Poeţi şi critici, Contraziceri? C. Dobrogeanu-Gherea, Personalitatea şi morala în artă
5. M. Eminescu: Mortua est!, Epigonii
6. M. Eminescu: Memento mori
7. M. Eminescu: Mureşanu, Demonism
8. M. Eminescu: Melancolie, Trecut-au anii, Sonete I, II, III
9. M. Eminescu: Fata-n grădina de aur, Luceafărul
10. M. Eminescu: Odă (în metru antic) – cu variantele din ediţia Perpessicius
11. M. Eminescu: proză: Sărmanul Dionis, Cezara
12. Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul
13. Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Moş Nichifor Coţcariul
14. Test (sau în Seminarul 12)
1
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2016-2017 ilie_moisuc@yahoo.com
Bibliografie
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941
Ş. Cioculescu, V. Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române, 1944
Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, 1979
George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980
I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, 1991
Virgil Nemoianu, Îmblînzirea romantismului, 1992
Junimea şi Titu Maiorescu
1. S. Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea… (cap. Junimea), 1998
2. E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi contemporanii săi, 1974
3. Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României, 2002
4. N. Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, 1971
5. D. Mănucă, Principiile criticii literare junimiste, 2000
6. Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, 1943
7. Z. Ornea, Junimea şi junimismul, 1978
8. G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi, Editura Minerva, 1971
9. E. Todoran, Maiorescu, 1977
Mihai Eminescu
10. Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, Editura Univers, Bucureşti, 1998
11. Ştefan Cazimir, Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975
12. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
13. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990
14. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2008
15. Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
16. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu: Viaţă. Creaţie. Cultură, Editura Eminescu, Bucureşti,
1989
17. Ilina Gregori, Eminescu la Berlin, în Studii literare, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 2002
18. Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1980
19. Ioana Em. Petrescu, Eminescu - poet tragic, Editura Junimea, Ediţia a II-a, Iaşi, 2001
20. Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1989
21. Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
22. Vladimir Streinu, Poezie şi poeţi români, 1972
23. Tudor Vianu, Poesia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1930
Ion Creangă
24. Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, 1976
25. G. Călinescu, Ion Creangă. Viaţa şi opera, 1964
26. Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Creangă, 1999
27. Ilie Dan (ed.), Destinul unui clasic. Studii şi articole despre Creangă, Editura Albatros,
Bucureşti, 1990
28. G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, 1968
29. George Munteanu, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
30. Cornel Regman, Ion Creangă – o biografie a operei, 1995
31. Mircea Scarlat, Posteritatea lui Creangă, 1990
32. Vladimir Streinu, Ion Creangă, Editura Albatros, Bucureşti, 1971
2
Seminarul I. Titu Maiorescu (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867

Direcţia nouă în poezia şi proza română)
Planul de discuţie
I. Contextul istorico-literar
1. Cum, unde, cînd şi de ce s-a înfiinţat societatea literară Junimea?
2. Care sînt membrii fondatori?
3. Cum a fost ales numele?
4. Cum se desfăşurau Şedinţele Junimii?
5. Cînd, cum şi de ce s-a înfiinţat revista „Convorbiri literare”?
II. O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867

1. Cum şi de ce a fost scris acest text? (a se vedea Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”,
p. 67-72).
2. Care este diferenţa dintre ştiinţă şi artă din punctul de vedere al lui Maiorescu?
3. Ce înseamnă „condiţiunea materială a poeziei”?
4. Care este diferenţa dintre „cuvîntul poetic” şi „cuvîntul prozaic”?
5. Care sînt metodele de sensibilizare a cuvintelor?
6. În ce constă „condiţiunea ideală a poeziei”?
7. De ce poezia nu se poate ocupa de adevăruri ştiinţifice?
8. Care sînt asemănările între poezie şi sentiment/pasiune?
9. Ce cuvinte şi procedee ar trebui, după Maiorescu, evitate în poezie?
III. Direcţia nouă în poezia şi proza română

1. Care sînt reprezentanţii „noii direcţii” în literatura română?
2. Care sînt criteriile de apreciere cu care operează Maiorescu?
3. Care sînt trăsăturile literaturii/poeziei de proastă calitate, din perspectiva lui Maiorescu?
4. Care sînt trăsăturile prozei ştiinţifice de calitate?
5. Ce reprezintă V. Alecsandri pentru „noua direcţie”?
6. Ce este etimologismul şi care este poziţia lui Maiorescu şi a Junimii faţă de etimologism?
7. Precizaţi cinci deosebiri şi 5 asemănări între O cercetare critică… şi Direcţia nouă…
8. Cum justifică Maiorescu atitudinea critică necruţătoare faţă de formele goale ale culturii?
9. Care este atmosfera culturală în epocă?
10. Ce înseamnă cosmopolitismul?
11. Care sînt strategiile retorice şi polemice ale lui Maiorescu! (Exemple)
12. Care sînt deosebirile dintre direcţia nouă şi direcţia veche.
3
III. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

1. „Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul
poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din
imaginile reproduse ce ni le deșteaptă auzirea cuvintelor poetice”.
2. „Particularitățile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificări, comparațiuni)
purced toate din trebuința de a sensibiliza gîndirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea
poeziei elementul material, ce nu-l află gata afară din sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare
de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare.
Din aceste reflecții înțelegem în același timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a
poetului. Poetul nu este și nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou și original trebuie să fie
în vestmîntul sensibil cu care o învălește și pe care îl reproduce în imaginațiunea noastră. Subiectul
poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omenești, frumusețile naturii sunt aceleași de cînd lumea; nouă
însă și totdeauna variată este încorporarea lor în artă: aici cuvîntul poetului stabilește un raport pănă
atunci necunoscut între lumea intelectuală și cea materială și descopere astfel o nouă armonie a
naturii.”
3. „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțămînt sau o pasiune, și
niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărîmul științific, fie în teorie, fie în
aplicare practică.”
4. „ (…) poezia este un product de lux al vieții intelectuale, une noble inutilité, cum a zis așa de
bine Mme de Staël. Ea nu aduce mulțimii nici un folos astfel de palpabil încît să o atragă de la sine din
motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucît ne poate atrage și interesa prin plăcerea
estetică. Însă o condițiune fără de care nu poate fi interes și plăcere este ca, mai întîi de toate, poezia să
fie înțeleasă, să vorbească la conștiința tuturor”.
5. „Frumoasele arte, și poezia mai întîi, sunt repaosul inteligenței. (…)În această stare a
inteligenței active se coboară arta ca o mîngîiere binefăcătoare. Ea prinde atenția neliniștită și agitată
spre infinit și, înfățișîndu-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă liniștea
contemplativă și un repaos intelectual”.
6. „Recapitulînd acum toate concluziunile ce am încercat să le demonstrăm în studiul de față,
dobîndim următoarele idei principale asupra poeziei:
Poezia cere, ca o condiție materială a existenței ei, imagini sensibile; iar condiția ei ideală sunt
simțăminte și pasiuni. Din condiția materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele,
personificările și comparațiunile juste și nouă și totdeodată regula negativă, că poezia să se ferească de
noțiuni abstracte.
Din condiția ideală se explică mișcarea reprezentărilor, mărirea obiectului și dezvoltarea gradată
spre culminare, și totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecțiuni.
Aceste adevăruri le-am demonstrat pe cît se poate demonstra în materie estetică, atît prin cercetări
teoretice, cît și prin experiența din exemple”.
7. „Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare de știință este mai întăi
de toate o întrebare de conștiință”.
8. „Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită.
Averea națională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o
cîtime fixată. Nu te poți juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de
cultură într-un popor. Timpul, averea, tăria morală și agerimea intelectuală ce le întrebuințezi pentru o
lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greșită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea
trebuincioasă și cea adevărată. Amîndouă nu pot merge lîngă olaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor
unei națiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit”.
4
Seminarul II. Titu Maiorescu
Planul de discuţie
I. Literatura română şi străinătatea (1882)

1. Care este tema acestui articol?
2. Care este atitudinea publicului şi a criticii germane faţă de textele traduse din literatura
română?
3. Care este elementul comun ale autorilor/textelor pe care străinii le apreciază cel mai
mult?
4. Care este „noul principiu estetic” la care face referire Maiorescu?
II. Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885)

1. Care este problema centrală a acestui studiu?
2. În ce constă elementul moralizator al artei?
III. Eminescu şi poeziile lui (1889)

1. Care sînt trăsăturile specifice ale personalităţii lui Eminescu?
2. În ce constă specificul pesimismului eminescian, în opinia lui Maiorescu?
3. Ce reprezintă „seninătatea abstractă” eminesciană?
4. Ce părere are Maiorescu despre (ne)fericirea în dragoste a omului Eminescu?
5. Care sînt „elementele distinctive” prin care poezia lui Eminescu îşi dobîndeşte „puterea
de a lucra asupra altora?
6. Care este, din punctul de vedere al lui Maiorescu, raportul între Eminescu şi posteritatea
literară?
7. Care este relaţia dintre viziunea maioresciană asupra geniului şi ideile acestui fragment
poetic?
„O genii, ce cu umbra pămîntul îl sfinţiţi
Trecînd atît de singuri prin secolii robiţi,
Sînteţi ca acei medici miloşi şi blînzi în viaţă
Ce parcă n-au alt bolnav decît pe cel de faţă.
Oricui sînteţi prieteni, dar şi oricui îi pare
Că numai pentru dînsul aţi fost în lumea mare.
În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,
Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi,
Căci lamura vieţii aţi str-ns-o cu-ngrijire
Şi dîndu-i acea haină de neîmbătrînire,
Oricît se schimbe lumea, de cade ori de creşte,
În dreapta-vă oglindă de-apururi se găseşte:
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sînt coji durerii celei neperitoare,
Pe cînd tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne
Repaosă în raza gîndirii cei eterne.
Iar adevărul, ca şi păcatul mumii Eve,
De faţă-i pretutindeni şi pururea aieve”.
(Ca o făclie…)
5
IV. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

1. „Căci orce individualitate de popor îşi are valoarea ei absolută, şi îndată ce este exprimată în
puternica formă a frumosului, întîmpină un răsunet de iubire în restul omenirii ca parte integrantă a ei”
(Literatura română…, 244).
2. „De aceea, susţinem noi acum, subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională, şi
persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos”
(Literatura română…, 245).
3. „Orce emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe
omul stăpînit de ea, pe cîtă vreme este stăpînit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea
ficțiunii ideale. (…) Înălțarea impersonală este însă o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice,
încît tot ce o împiedică și o abate este un dușman al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice. (…)
Căci numai o puternică emoțiune impersonală poate face pe om să se uite pe sine și să aibă, prin urmare, o
stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina orcărui rău”(Comediile…, 266-267).
4. „Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la
ele este înfățișarea unor tipuri, simțiminte și situații în adevăr omenești, cari prin expunerea lor artistică să
ne poată transporta în lumea închipuită de autor și să ne facă, prin deșteptarea unor emoțiuni puternice, în
cazul de față a unei veselii, să ne uităm pe noi înșine în interesele personale și să ne înălțăm la o privire
curat obiectivă a operei produse. Aceasta trebuie să o cerem de la autor. De la noi, spectatorii, trebuie să
cerem ca înaintea unei opere de artă să ne prezentăm dispuși, nepreveniți, fără intenții străine artei”
(Comediile…, 268).
5. „Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest
pesimism nu era redus la plîngerea mărginită a unui egoist nemulțumit cu soarta sa particulară, ci era
eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobște; și chiar acolo unde din poezia
lui străbate indignarea în contra epigonilor și a demagogilor înșelători avem a face cu un simțimînt estetic,
iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepăsător om ce
și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțimînt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici
expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în
veselie. Și, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă” (Eminescu…,
275).
6. „Și dacă pentru poeziile lui, în care și-a întrupat sub o formă așa de minunată cugetările și
simțirile, se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gîndi la nici o satisfacție de
amor propriu: dacă el se considera oarecum ca organul accidental prin care însăș poezia se manifesta, așa
încît ar fi primit cu aceeaș mulțumire să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că
era nepăsător pentru întîmplările vieței externe, dar și chiar că în relațiile lui pasionale era de un caracter cu
totul neobișnuit. Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate
zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ținea cu desăvîrșire în mărginirea ei. Ca și
Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decît copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl
iubea întîmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămînea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta
refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei” (Eminescu…, 275).
7. „Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția
pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească,
pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională spre a se înfățișa în forma
frumosului. (…)De aici se explică în mare parte adînca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Și
ei au simțit în felul lor ceea ce a simțit Eminescu, în emoțiunea lui își regăsesc emoțiunea lor; numai că el îi
rezumă pe toți și are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie, așa încît glasul
lui, deșteptînd răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvîntul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a
suferinței mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l
ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, și el trăiește de acum înainte în viața poporului
său” (Eminescu…, 276-277).
6
Seminarul III. Polemica Maiorescu-Gherea
Planul de discuţie
I. Poeţi şi critici (1886)

1. Care este tema acestui studiu?
2. De ce scrie Maiorescu acest studiu?
3. Care sînt diferenţele dintre poet şi critic, din perspectiva lui Maiorescu?
II. Contraziceri? Mic studiu de strategie literară (1892)

1. Cum se explică titlul acestui articol?
2. Care este semnificaţia sintagmei „strategie literară” în acest studiu?
3. Care sînt „regulile de strategie literară” la care se referă Maiorescu?
III. Personalitatea şi morală în artă (1886)

1. Care este punctul de plecare al articolului lui Dobrogeanu-Gherea?
2. Care sînt principalele obiecţii pe care Gherea le aduce lui Maiorescu
3. Care este poziţia lui Gherea în legătură cu „uitarea de sine” în crearea/receptarea operei de
artă?
4. Ce părere are Gherea despre „înrîurirea moralizatoare” a artei?
5. Care este raportul dintre dimensiunea moralizatoare şi valoarea estetică a unei opere?
6. Care sînt cele două condiţii care determină/garantează valoarea morală/moralizatoare a unei
opere?
7. Cum explică Gherea forţa moralizatoare a operei lui Shakespeare?
7
1. „Și mai întîi trebuie să constatăm că, de regulă, poeții înșii sunt cei mai răi critici asupra poeziei
altora, în genere artiștii înșii cei mai contestabili aprețiatori teoretici ai artei. (…) între natura poetului și
natura criticului este o incompatibilitate radicală” (Poeţi şi critici).
2. „Poetul este mai întîi de toate o individualitate. (…) Criticul (…) este mai puţin individual. (…)
Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esența criticului este de a fi flexibil la
impresiile poeților; esența poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să
fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decît părtinitor” (Poeţi şi critici).
3. „Este neadevărat de asemenea că arta «scoate pe omul impresionabil în afară... de interesele lumii
zilnice», că-l face să-și uite interesele individuale și, prin urmare, să aibă o emoțiune impersonală. (…) În
această privință noi credem mai degrabă dimpotrivă, că arta aţîţă în gradul cel mai înalt interesele reale,
individuale și anume acele de care se ocupă, făcîndu-ne să uităm pe toate celelalte” (Personalitatea, 12).
4. „Nu e vorbă, și noi credem că lucrările cele mari artistice sunt în general moralizătoare, vom arăta
mai departe cînd și cum; este de asemenea cu putință ca opere artistice însemnate să aibă înrîurire
demoralizatoare, ori nici de un fel, nici de altul. Arta, ca orice manifestare a minții omenești, este productul
mijlocului natural și mai ales social, poartă pecetea timpului în care s-a alcătuit, a societății în care s-a
produs” (Personalitatea, 19).
5. „Repetăm, o poem artistică, arta în genere e productul mijlocului social. Dacă este așa, e vădit că
un mijloc social stricat, nemoral, va corupe arta, va produce opere artistice nemorale și aceste produse ale
societății corupte vor avea și ele înrîurire demoralizatoare. Pentru acei care sunt învățați a se uita la artă ca
la un fetiș și care vor fi loviți de vorba «artă demoralizatoare», aducem un exemplu doveditor”
(Personalitatea…, 20).
6. „Credem că s-a lămurit îndestul acuma punctul nostru de vedere și că am dovedit cît de tare
greșește dl Maiorescu punînd artei în genere firma cu inscripția «moralizatoare». Cu totul altceva este dacă
ni se va pune întrebarea: «Arta trebuie oare să fie moralizatoare, este de dorit ca arta să aibă misiune
moralizatoare și educatoare?» La această întrebare vom răspunde cu toată tăria: «Arta trebuie să aibă
misiune educatoare și moralizatoare; da, arta poate să aibă foarte mare influență educatoare și
moralizatoare»” (Personalitatea…).
7. „Dacă lucrarea artistului reproduce caracterul lui personal, dacă pe de altă parte înălțimea morală,
idealul, credințele și simpatiile artistului fac parte din caracter, este vădit că opera va reproduce moralitatea
artistului și va avea cu atîta mai mare înrîurire moralizatoare, cu cît artistul însuși va sta la mai mare
înălțime morală; și cu cît e mai mare geniul artistului, cu atîta mai cu tărie se va reproduce înalta lui
moralitate în operă, cu atîta mai puternică, mai întinsă, mai adîncă va fi înrîurirea moralizatoare a operei
lui. Așadar, opera artistică va fi cu atît mai moralizatoare cu cît va fi mai mare elementul moral întrupat în
ea de artist și cu cît execuția ei va fi mai genială. Din acest adevăr poate însă să fie scoasă o încheiere
greșită. (…) nu putem zice că puterea moralizatoare a artei este proporțională cu genialitatea artistului,
decît numai dacă opera cuprinde în sine elementul moral, și fără condiția a doua afirmarea întîia e greșită.
Arta în sine este tot atît de puțin moralizatoare cît este de folositor și cuțitul în sine” (Personalitatea..., 24).
8. „Pentru o operă artistică moralizatoare se cer deci două condiții: înălțarea morală și ideală a
artistului și puterea creatoare, geniul. Una singură dintr-însele nu ajunge” (Personalitatea..., 24).
9. „Shakespeare a analizat pasiunile omenești și ciocnirile între dînsele, a pătruns inima și sufletul
omenesc, așa că a rămas neîntrecut atît de cei dinainte de dînsul cît și de cei ce l-au urmat. Unde este dar în
această lucrare, care pare atît de obiectivă, unde este elementul moralizator? Da, în adevăr, Shakespeare nu
pune pe eroii săi să dea pe față convingerile morale, nu le pune în gură învățături morale, nu pedepsește
anume pe cei ce îi crede nemorali, și nu răsplătește virtutea; (…) Shakespeare nu ne dă lecții de morală, cu
toate acestea operele lui poartă pecetea neștearsă a unei înălțimi morale și ideale, a unor sentimente
omenești pînă la care puțini au ajuns chiar acum, trei veacuri după ce a trăit marele artist. Shakespeare nu
ne face curs de morală în Romeo și Julieta, dar gingășia, iubirea, compătimirea pentru suferința altora, puse
de poet în opera sa, ne ațîță cu tărie aceleași simțiri” (Personalitatea…, 30).
8
Seminarul IV. Mortua est!, Epigonii

Planul de discuţie
I. Mortua est! (1871)
1. Care este tema acestei poezii? (!!! Ce înseamnă „tema unei poezii?”)
2. Cum este construit poemul? Planuri, părţi, „momente”. tablouri etc.
3. Ce au în comun primele imagini din prima strofă?
4. Care este valoarea stilistico-poetică a verbelor a vedea/a privi; a întreba/a crede/a şti, a
adverbului „poate”? Care este rolul lor în construcţia poemului?
5. Ce izotopii creează verbele de mai sus?
6. Care sînt imaginile asupra morţii din acest poem?
7. Care este semnificaţia ultimei strofe?
II. Epigonii (1871)
1. Care este tema acestei poezii?
2. Cum este construit poemul?
3. Care sînt procedeele poetice prin care se evocă imaginea înaintaşilor?
4. Care sînt trăsăturile definitorii ale operei înaintaşilor? Prin ce procedee stilistice sînt ele
articulate?
5. Care sînt trăsăturile definitorii ale operei epigonilor? Prin ce procedee stilistice se
construieşte imaginea epigonismului?
6. Care este viziunea asupra poeziei care poate fi dedusă din acest text?
„Te văd ca o umbră de-argint strălucită, Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,
Suind, palid suflet, a norilor – schele, Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. Privesc la surîsu-ţi rămas încă viu –
O rază te-nalţă, un cîntec te duce Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

Cu braţele albe pe piept puse cruce, De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?
Cînd torsul s-aude l-al vrăjilor caier Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Argint e pe ape şi aur în aer. Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?”
„O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Cînd viaţa-i o baltă de vise rebele; Şi totuşi, ţărînă frumoasă şi moartă,
O, moartea-i un secol cu sori înflorit, De racla ta razim eu harfa mea spartă
Cînd viaţa-i un basmu pustiu şi urît. – Şi moartea ta n-o plîng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.
Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gîndirile-mi rele sugrum cele bune... Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
Cînd sorii se sting şi cînd stelele pică, A fi sau a nu fi... dar ştie oricine
Îmi vine a crede că toate-s nimică. Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Şi multe dureri-s, puţine plăceri”.
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…
Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut. . .
Atunci acest înger n-a fost decît lut.
9
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2015-2016
„Şi de-aceea spusa voastră era sîntă şi frumoasă,

Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrîni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sîntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gînduri sînte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Cînd, plutind pe aripi sînte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Cu zîmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vîntul cald ce-o mişcă cîntări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mîine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mîni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, –
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dînsa sîntem noi”.
10
Seminarul V. Memento mori
Planul de discuţie
I. Memento mori (Panorama deşertăciunilor) (1872)

1. Cum este construit poemul (părţi, tablouri, planuri)?
2. Care sînt structura şi funcţia poetico-stilistică a primei părţi?
3. Care este semnificaţia poetică a imaginilor „turma visurilor”, „luntre-a vieţii”,
„posomorîtul basmu”, „templul unde secolii se torc”, „icoanele-s în luptă”?
4. Care este relaţia dintre „a asculta” şi „a privi” în ultimele două strofe ale primei părţi?
5. Care este sensul poetic al distrugerii în tablourile Egiptului şi Greciei antice?
6. Cum interpretaţi imaginea lui Orfeu din tabloul Greciei antice?
7. Care este relaţia dintre „acum”-„atunci” în tabloul Egiptului şi Greciei antice?
8. Care este sensul poetic al motivului gîndirii în ultima parte a poemului?
9. Care sînt direcţiile liric-ideatice ale finalului poemului?
10. Care este raportul dintre fiinţa umană şi divinitate în ultima parte a poemului?
11. Care este rolul poeziei în contextul interogaţiei metafizice din ultima parte a poemului?
II. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Cînd a nopţii întunerec – înstelatul rege maur –
Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc.
Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri
Pînă unde-n ape sfinte se ridică mîndre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cîntare-n veci suspină,
Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos”.
„Cînd posomorîtul basmu – vechia secolilor strajă –

Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secolii se torc –
Eu sub arcurile negre, cu stîlpi nalţi suiţi în stele,
Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele,
Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc
Şi privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare
Se întorc cu repejune ca gîndirile ce sboară
Şi icoanele-s în luptă – eu privesc şi tot privesc
L-a v-o piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară –
Acolo îmi place roata cîte-o clipă, s-o opresc!”
„Iar pe piatra prăvălită, lîngă marea-ntunecată

Stă Orfeu – cotul în razim pe-a lui arfă sfărîmată...
Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurind
Cînd la stelele eterne, cînd la jocul blînd al mării.
Glasu-i, ce-nviase stînca, stins de-aripa disperărei,
Asculta cum vîntu-nşală şi cum undele îl mint.
De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cîntări îmflată,
Toată lumea după dînsa, de-al ei sunet atîrnată,
11
Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut...

Caravane de sori regii, cîrduri lungi de blonde lune
Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune,
În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut.
Şi în urmă-le-o vecie din nălţimi abia-văzute
Şi din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute
Ar fi izvorît în rîuri într-un spaţ despopulat;
Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere
Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere
S-ar fi dus. Nimic în urmă – nici un atom luminat.
Dar el o zvîrli în mare... Şi d-eterna-i murmuire
O urmă ademenită toat-a Greciei gîndire,
Împlînd halele oceanici cu cîntările-i de-amar.
De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,
În imagini de talazuri, cînt-a Greciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mîngîie-n zădar...
Dar mai ştii?... N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?
Oceànele-nfinirei o cîntare-mi par’ c-ascult’.
Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?
Poate-urmează-a arfei-antice suspinare-aeriană,
Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult... de mult”.
„Tu, ce în cîmpii de caos semeni stele – sfînt şi mare,

Din ruinele gîndiri-mi o, răsari, clar ca un soare,
Rupe vălur’le d-imagini ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gîndire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?... Să pot pricepe şi icoana ta... pe om.
Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strîns.
Jucăria sclipitoare de gîndiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic-a ta fiinţă
Şi asupra cugetări-ţi pe mulţi moartea i-a surprins.
În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie
Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mîndru ş-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecînd a mele gînduri de lungi maluri le risip.
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adînci şi plini de mite, i-au trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pămînt cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pîn’ la veciei uşă,
Dară arse cad din ceriuri şi-mi ning capul cu cenuşă,
Şi cînd cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet”.
12
Seminarul VI. Mureşanu, Demonism
Planul de discuţie
I. Mureşanu/Andrei Mureşanu (1869, 1871-1872, 1876); Demonism (1872)

1. Cum este construit poemul (în cele trei variante ale sale)?
2. Care sînt temele pe care le articulează meditaţia lirică în cele trei versiuni ale poemului?
3. Care sînt trăsăturile specifice ale lui Mureşanu în cele trei versiuni (elemente de
„caracterizare a personajului”)?
4. Cum comentaţi raportul Mureşanu-Anul 1848?
5. Care sînt coordonatele viziunii asupra poeziei şi a poetului în prima variantă a poemului?
6. Ce reprezintă Răul şi care sînt formele pe care le îmbracă el în istorie, din perspectiva lui
Mureşanu?
7. Care este alternativa la Rău în Mureşanu?
8. Care este miza poetico-stilistică a invocării lui Satan?
9. Care este semnificaţia lirică a ultimei părţi din Mureşanu (1876)?
10. Care sînt asemănările şi deosebirile dintre Mureşanu (1872, 1876) şi Demonism?
11. Care este procedeul stilistic structurant al poemului Demonism?
1. „Deşi privesc nainte-mi noaptea bătrînă Şi altfel de cum este tot ceea ce esistă,
ruptă, Sau e un trebui rece şi neînlăturat?
Şi văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică, Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sînt,
Dar pîrghia aceea, ce desfăcînd tenebre, Ce legi urmează vremea – Cu ce drept ea apasă
Ridică viitorul–puterea care toarce O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;
Al vremii fir – aceea îmi e necunoscută E v-o dreptate -ntr-asta, sau oarbă -mparte
Vai! cele întîmplate istoria le spune bobii
Şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor Soarta fără-de-lege?”
În atmosfera groasă a zilei cei de azi.
De ce se-ntîmplă toate, aşa cum se întîmplă, „(…) e-atîta minte – atîta plan de rele
Cine mi-a spune-o oare?–E plan, precugetare, S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele,
În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei? Încît îmi vine-a crede că sîmburele lumii
Sau oarba întîmplare fără-nţeles şi ţintă E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie E scrisă şi-i menită”.
2. „O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde, La ori cine în lume dai ceia ce nu-i trebue,
Pe cer talazuri mîndre înalţă şi întinde, Te rog soarte mă scapă, de alţii nu – de mine.
Şi nourii ca sloiuri de ghiaţă aruncate, Atît venin în suflet, şi-atît amar în gînd,
Sfărmîndu-se de-a sferei castele înstelate – Încît dac-aş putea-o ca să răsuflu- adînc
Cerul din rădăcină nălţîndu-se decade, Şi bine – aş învenina vremea-n care-s osîndit
Tîrînd cu sine timpul cu miile-i decade, De a trăi”.
Se -nmormîntează -n caos întins fără de fine,
Sburînd negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pîlpîi roşii gigantice făclii
Şi-apoi se sting. – Nimicul, linţoliu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!
Văzînd risipa, Satan, vei crede c-ai învins!”
„Vai, soarte blăstemată, ce oarbă aruncii bobii,

13
3. „Eu pun o întrebare

Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, mai mare.
Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mîni, Chipul
Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpîni – Vin! Eu vin.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare,
Ne scapă de-o-potrivă de-al vieţii lung amar. Din noaptea nefiinţei înfiorat apare...
Nu cer de fericire în lume să am parte, Acolo el de veacuri, de îngeri salutat
Căci fericiri a lumii, închipuiri deşarte! Trecea – un basmu palid – cu stele coronat,
Viaţa noastră însă oricît de neagră fie Dar auzi o rugă, o dulce rugă – a ta !
Ea împlineşte oare în lume vreo solie? La al tău glas de jale lumina tremura,
E scop în viaţa noastră – vreun scop al mîntuirii Chiar Dumnezeu ce - adie în ceru-i înflorit
? Ascultă blînda rugă, ce trece liniştit
Ne -njunghiem fiinţa pe - altarul omenirii? Prin nopţile-nstelate – o muzică de vis –,
A gîndului lucire, a inimii bătaie Ce - inundă faţa-i veche c-un dureros surîs
Ridică un grăunte din sarcina greoaie Şi inima-i bătrînă din nou o mai inspiră
Miseriei comune? De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră
(…) O, eu nu cer norocul, dar ce să mă înveţi Eternele-i armonii... Şi-acele cînturi pline
Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine
preţ, Şi am urmat cîntării... fiinţa mea apare
Să nu zic despre mine, ce despre om s-a zis: Şi-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare,
Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis”. Gîndirile-ţi măreţe în gîndul meu cuprind,
La sufletu-ţi de flăcări eu sufletu-mi aprind...
4. „Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă, (…)O, mă iubeşte numai, te rog cu fiinţa-
Eu scormonesc în minte-mi a gîndurilor lavă, ntreagă
Închin a mea viaţă la scîrbă, şi-ntristare Precum o stea murindă la univers se roagă”.
Şi-mi tîrîi printre ani-mi nefastă arătare...
Prea bun pentru-a fi mare, prea mîndru spre-a fi
mic
Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic,
Supus doar ca nealţii la suferinţe grele,
Unind cu ele ştirea nimicniciei mele.
O, pîrghie a lumii, ce torci al vremii fir,
Te chem cu desperare în pieptu-mi — cu delir,
Răspunde-mi cine-i suflet al lumii?
Dumnezeul?
Orbirea? nepăsarea? e binele—e răul?
Tu taci!... şi piatra tace... şi tu eşti piatră...
Bine,
Mi-oi chinui dar mintea – să răspund pentru
tine.
4. „Călugărul (cu extaz)

Tu, taina nopţii mele, tu, blond copil din
ceriuri,
Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri,
(…) O, vin-a mea iubită ! eu îngenunchi, mă-
nchin,
Eu te ador cu moartea în suflet...
14
Seminarul VII. Melancolie, Trecut-au anii…, Sonete (I, II, III)

Planul de discuţie
I. Melancolie (1876)
1. Care este „tema” poeziei?
2. Cum este construit poemul?
3. Care sînt cîmpurile poetico-semantice care organizează „cadrul” liric din prima parte a
poemului?
4. Care este funcţia stilistico-poetică a verbului „părea” şi în ce raport se află acest verb cu
imaginile vizuale care urmează?
5. Care este funcţia poetico-stilistică a „credinţei” în acest poem?
6. Care este semnificaţia imaginii „o străină gură”?
II. Trecut-au anii… (1878-1879)
2. Care sînt planurile pe care se construieşte discursul liric?
3. Care sînt cîmpurile lexico-poetice care organizează discursul liric?
4. Care este raportul dintre acest poem şi Melancolie?
III. Sonete. Afară-i toamnă…, Sînt ani la mijloc, Cînd însuşi glasul… (1879)
1. Ce au în comun cele trei sonete?
2. Care este specificitatea eroticii eminesciene din aceste sonete?
3. Care sînt trăsăturile „feminităţii” în acest ciclu de sonete?
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o Năuntrul ei pe stîlpi-i, păreţi, iconostas,
poartă, Abia conture triste şi umbre au rămas;
Prin care trece albă regina – nopţii moartă. – Drept preot toarce-un greer un gînd fin şi
O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie obscur,
Şi în mormînt albastru şi-n pînze argintie, Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
În mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc, ……………………………………………….
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici–
Bogată în întinderi stă lumea -n promoroacă, Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Ce sate şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă; Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Văzduhul scînteiază şi ca unse cu var Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar. În van mai caut lumea-mi în obositul creer,
Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghiază, Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greer;
O cucuvaie sură pe una se aşează, Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu,
Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca, Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi străveziul demon prin aer cînd să treacă, Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Atinge-ncet arama cu zimţi-aripei sale Încet repovestită de o străină gură,
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi
Biserica-n ruină fost.
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă, Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul– De-mi ţin la el urechea – şi rîd de cîte-ascult
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul– Ca de dureri străine? ... Parc-am murit de
mult”.
15
„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară, Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mişcară Să fac, o suflet, ca din nou să tremuri
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Cu mîna mea în van pe liră lunec;
Ce fruntea-mi de copil o -nseninară, Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri – Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, Iar timpul creşte -n urma mea… mă-ntunec!
O ceas al tainei, asfinţit de sară.
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vîntul svîrle-n geamuri grele picuri; Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gînduri,
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Visez la basmul vechi al zînei Dochii;
Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată. În juru-mi ceaţa creşte rînduri-rînduri ;
Pierzîndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, De-odat-aud foşnirea unei rochii,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; Un moale pas abia atins de scînduri. . .
Dar şi mai bine-i, cînd afară-i sloată, Iar mîni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
Să stai visînd la foc, de somn să picuri.
Sînt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece

Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm, Tu nici nu ştii a ta apropiere
Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Cum inima-mi de-adînc o linişteşte,
Minune cu ochi mari şi mînă rece. Ca răsărirea stelei în tăcere;
O vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Iar cînd te văd zîmbind copilăreşte,
Privirea ta asupra mea se plece, Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Sub raza ei mă lasă a petrece Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.
Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi.
Cînd însuşi glasul gîndurilor tace,

Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii —
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopţii blînd însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind — ca-n vis, aşa vii!
Cobori încet… aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strîngerii în braţe —
Pe veci pierduto, vecinic adorato!
16
Seminarul VIII. Fata-n grădina de aur (1875), Luceafărul (1883)

Planul de discuţie
I. Fata-n grădina de aur (1875)
1. Despre ce este vorba în acest poem?
2. Care sînt personajele şi cum sînt ele construite? (elemente de caracterizare)
3. Care sînt elementele care ţin de „inspiraţia folclorică”?
4. Care sînt temele majore ale acestui poem?
5. Care este relaţia dintre acest poem şi Luceafărul? (asemănări şi deosebiri)
II. Luceafărul (1883)

1. Ce reprezintă Luceafărul în imaginarul nostru (vostru) literar-cultural?
3. Cum este structurat poemul?
4. Care sînt sursele Luceafărului?
5. Pe ce coordonate stilistico-poetice este construit episodul „Luceafărul-Fata de împărat”?
6. Care sînt trăsăturile definitorii ale celor două personaje în acest episod?
7. Care este funcţia lirică a oglinzii/oglindirii în acest episod?
8. Care este funcţia lirică a visului în acest episod?
9. Care sînt elementele stilistico-poetice relevante ale episodului „Cătălin-Cătălina”?
10. Care este semnificaţia lirică a numelor „personajelor”?
11. Care sînt trăsăturile definitorii ale celor două personaje în acest episod?
12. Pe ce coordonate stilistico-poetice este construit episodul „Hyperion-Demiurgul”?
13. Pe ce coordonate stilistico-poetice este construit episodul final?
14. Care sînt trăsăturile protagoniştilor în acest episod?
15. Care este procedeul stilistic care organizează acest poem? Ce valoare poetico-stilistică are?
16. Care sînt elementele spaţiale din acest poem şi ce valoare stilistico-poetică au?
17. Care sînt elementele de (in)actualitate ale Luceafărului?
18. Îşi merită Luceafărul statutul de „capodoperă”?

— « O, vin cu mine, scumpă, -n fundul mării «Şi tu ca ei voeşti a fi, demone,
Şi în palate splendizi de cristal, Tu care nici nu eşti a mea făptură;
Cînd vîntu-a trece peste-a apei ării Tu ce sfinţeşti a cerului colone
Tu-i auzi cîntarea lui pe val; Cu glasul mândru de eternă gură. . .
Ţi-i închina viaţa ta visării, Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,
Vei fi oceanului monarchul pal. . . Când Universul era ceaţă sură. . .?
Ţi-oi da palate de mărgean şi profir Să-ţi numeri anii după mersul lunei
Cu bolţi lucrate numa-n aur d-Ofir.» Pentr-o femee? Vezi iubirea unei»:
— « Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire Într-adevăr — n-adânca depărtare
Ai părăsit al cerurilor cort — Văzu călări pe fată cu Florin.
Dar nu e chipul tău cel peste fire Odată-n evii ochiul lui cel mare,
Ce-n fundul sufletului meu îl port. Şi sfânt, ş-adânc de lacrimi este plin,
O geniul meu, mi-e frig L-a ta privire, Ce cad tăind nemărginirea-n mare,
Eu palpit de viaţă — tu eşti mort. Mărgăritari frumoşi şi mari devin.
Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi, Încet bătând din aripi, maiestos,
Acum mă arzi, acuma mă îngheţi. Geniul mândru se porneşte-n jos.
Nu. . . om să fii, om trecător ca mine, Cu faţa tristă le privi în urmă
Cu slăbiciunea sufletului nost — Şi-ntinde mâna ca dup-or ce-i dus.
Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine În fundul lumei, unde apa scurmă
Şi braţul tău, de mi-a fi adăpost, Al mărei sân — acolo-o ar fi dus
Să-l ştiu că-i slab, iubirea că-l susţine, Dacă-l iubea… Acuma plânsu-şi curmă:
La om e-un merit, ce la zei n-a fost. « Fiţi fericiţi » — cu glasu-i stins a spus —
De mă iubeşti, să-mi fii de sama mea, «Atât de fericiţi cât viaţa toată
Fămi dar de nuntă nemurirea ta! «Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată. »
17
„Privea în zare cum pe mări Il vede azi, îl vede mîni,

Răsare şi străluce, Astfel dorinţa-i gata;
Pe mişcătoarele cărări El iar privind de săptămîni,
Corăbii negre duce. Îi cade dragă fata”.
Şi din oglindă luminiş Ea îl privea cu un surîs,

Pe trupu-i se revarsă, El tremura-n oglindă,
Pe ochii mari, bătînd închişi Căci o urma adînc în vis
Pe faţa ei întoarsă. De suflet să se prindă.
– « O, eşti frumos, cum numa-n vis – « O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată, Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată; N-oi merge niciodată!
Străin la vorbă şi la port, Mă dor de crudul tău amor

Luceşti fără de viaţă, A pieptului meu coarde,
Căci eu sînt vie, tu eşti mort, Şi ochii mari şi grei mă dor,
Şi ochiul tău mă-nghiaţă». Privirea ta mă arde».
– « Nu caut vorbe pe ales, – « Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

Nici ştiu cum aş începe – În schimb pe-o sărutare,
Deşi vorbeşti pe înţeles, Dar voi să ştii asemenea
Eu nu te pot pricepe; Cît te iubesc de tare;
Dar dacă vrei cu crezămînt Da, mă voi naşte din păcat,

Să te-ndrăgesc pe tine, Primind o altă lege
Tu te coboară pe pămînt, Cu vecinicia sînt legat,
Fii muritor ca mine». Ci voi să mă dezlege».
– « De greul negrei vecinicii, (…) Din chaos Doamne-am apărut

Părinte, mă dezleagă Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi lăudat pe veci să fii Şi din repaos m-am născut,
Pe-a lumii scară-ntreagă; Mi-e sete de repaos».
Răspunsul Demiurgului (din Variante, Opere, II)
– « Hyperion, ce din genuni Hyperion ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume, Ridici o lume-ntreagă
Nu cere semne şi minuni Tu vii a-mi cere doar minuni
Care n-au chip şi nume; Ce fiinţa mea o neagă.
(…) Iar tu Hyperion rămîi Hyperion care-n genuni

Oriunde ai apune… Atîrni c-o lume-n tine (a)/ Atîrni c-o lume -ntreagă
Tu eşti din forma cea dintîi, Tu nu îmi cei numai minuni
Eşti vecinică minune Ci să mă neg pe mine. (Opere, II: 414)
18
„Şi se vor naşte mii sărmani De mii de ani se-ndrept plîngînd

Copii nimicniciei Cîntările spre dînsul
Căci ce sînt mii de mii de ani Peri-vor ochii toţi pe rînd
În cumpăna veciei. Etern e numai plînsul”. (Opere, II: 388)
„Pentru că tu eşti trecători Şi adevăru-l vei spori

Sînt toate trecătoare? Şi tu de-i recunoaşte
Au nu sînt toate-nvelitori Că toţi se nasc spre a muri
Fiinţei ce nu moare? Şi mor spre a se naşte
Tot ce a fost tot ce va fi Că mii de oameni neam de neam,

De-a pururi faţa este Că soarele şi luna
Şi basmul trist al stingerii Se nasc şi mor în sfîntul Brahm
Părere-i şi poveste În care toate-s una”. (Opere, II: 388-389)
19
Asist. dr. Ilie MOISUC ilie_moisuc@yahoo.com
Seminarul IX. Oda (în metru antic)
Planul de discuţie
I. Oda (în metru antic) – 1883

1. Care este tema poemului?
2. Cum este construit textul? (planuri, „momente” etc.)
3. Care sînt cîmpurile lexico-poetice care articulează discursul poetic?
4. Care este funcţia variaţiei timpurilor verbale în acest poem?
5. Ce rol stilistico-poetic au imaginile mitologice întrebuinţate în acest text?
6. Care este relaţia dintre începutul şi finalul poemului?
7. Care este semnificaţia lirică a raportului eu-tu în acest poem? Dar în celelalte versiuni?
8. Cum se explică trecerea de la persoana a II-a la persoana I în trecerea de la o versiune la
alta?
II. Comparaţi versiunile succesive ale Odei1 cu textul publicat:
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pîn-în fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phœnix?
1
Reproduse după M. Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieţii. Note şi variante: De la Doina la
Kamadeva, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Editura Fundaţia Regele Mihai I, 1944, pp. 116-130.
20
Seminarul X. Sărmanul Dionis, Cezara
Planul de discuţie
I. Sărmanul Dionis (1872)
1. Ce se întîmplă în această nuvelă?
2. Cum este construit personajul? (elemente de caracterizare)
3. Care sînt temele majore ale textului?
4. Ce reprezintă sufletul în această nuvelă?
5. Care este specificul viziunii asupra dragostei în Sărmanul Dionis?
6. Care este atitudinea naratorului faţă de personaje şi faţă de „istorie”?
7. Pe ce tip de focalizare narativă este construită nuvela şi care sînt consecinţele stilistico-
poetice ale acestui tip de focalizare?
8. Care sînt mecanismele care articulează dimensiunile fantastică şi filosofică ale nuvelei?
9. Care este semnificaţia finalului?
II. Cezara (1876)

1. Ce se întîmplă în această nuvelă?
2. Care sînt trăsăturile fundamentale ale personajului? (elemente de caracterizare)
3. Care sînt temele majore ale textului?
4. Care este atitudinea naratorului faţă de personaje şi faţă de „istorie”?
5. Care este specificul viziunii asupra dragostei în Cezara?
6. Care sînt elementele care conferă specificitate stilistică discursului narativ eminescian?
1. „...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sînt numai în
sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, şi infinitul
asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne
punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sînt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat
poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adîncurile sufletului coborîndu-ne, am putea – trăi aievea în
trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui”.
2. „Cu drept cuvînt cititorul va fi clătit din cap şi va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau
aceste idei? Existenţa ideală a acestor reflecţiuni avea de izvor de emanaţiune un cap cu plete de o
sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel (…).Umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele
ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie –
hainele lui ude – sau metafizica”.
3. „Privi din nou la painjinişul de linii roşii – şi liniile începură a se mişca. El puse degetul în
centrul lor – o voluptate sufletească îl cuprinse – mai întîi i se păru c-aude şoptirea acelor moşnegi bătrîni
care, pe cînd era mic, îi povesteau în timp de iarnă, ţinîndu-l pe genunchi, poveşti fantastice despre zîne
îmbrăcate în aur şi lumină, care duc limpedea lor viaţă în palate de cristal – şi pare c-a fost ieri, ieri pare
că-şi încîlcea degetele în barba lor albă şi asculta la graiul lor înţelept şi şoptitor, la cuminţia trecutului, la
acele veşti din bătrîni. El nu se mai îndoia... de o mînă nevăzută el era tras în trecut. Vedea răsărind
domni în haine de aur şi samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de
oameni bătrîni, poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mării în curtea Domniei – dar toate erau
încă amestecate.
Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic. Tot mai mare şi mai mare
devenea painjinul.
– Unde să stăm? auzi el un glas din centrul de jăratic al cărţii.
– Alexandru cel Bun! putu el şopti cu glasul apăsat, căci bucuria, uimirea îi strîngea sufletul şi...
încet, încet painjinişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui.
El era lungit pe o cîmpie cosită, fînul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupră-i albastru, limpede,
adînc, nouri de jăratic şi aur umpleau cu oştirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură,
21
paserile-n aer, oglinzile rîurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului umplea sara chemînd la vecernie,
şi el? – el – ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac, un comanac negru – în mîna lui cartea astrologică. Şi
ce cunoscute-i păreau toate. El nu mai era el. I se părea atît de firesc că s-a trezit în această lume. Ştia
sigur cum că venise în cîmp ca să citească, că citind adormise. Camera obscură, viaţa cea trecută a unui
om ce se numea Dionis, ciudat – el visase!”
4. „Şi un glas răsună în urmă-i: «Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat
vorba întreagă!...» Supt ca de-un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de-o mie de
ani. Deodată întunericul dimprejurul lui deveni liniştit, negru-mort, fără sunet şi fără lumină. El deschise
cartea, aruncă mărgeaua şi începu a citi: mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric şi se desfăşura din ce în
ce. Din ce în ce mai mare, mai mare – se lumina – pîn o văzu departe asemenea unei lune – şi el cobora
cu cartea sub mînă nourii groşi, s-apropia de pămînt, deja vedea culmile strălucite ale unui oraş, lumini
presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare şi... şi îşi deschise ochii.
El se scutură oarecum din somn. Soarele se înălţa ca un glob de aur arzător pe un cer adînc albastru;
grădina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed şi răcorit după noaptea cu
ploaie, florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi
zadarnice lacrimi. În casa de peste drum perdelele albe erau încă lăsate, prin aleile grădinii ei vişinii şi
cireşii înfloriţi, salcîmii cu miros dulce tăinuiau cărările risipite într-o viorie şi melancolică umbră.
Fusese vis visul lui cel atît de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea
omenească? – Perdeaua de vis-á-vis se dete puţin într-o parte şi prin faldurii ei albi apăru un blond cap de
copilă. Rîdea”.
5. „O negură deasă, cenuşie şi sclipitoare... apoi un cer de un etern şi albastru întuneric, cu stele moi
de suflarea nopţii, cu nouri încreţiţi, cu aerul cald... şi iarăşi, iarăşi oraşul vechi cu stradele strîmte, cu
casele închircite, cu streşinile mucegăite în lună, şi Dan trecea repede prin strade... luna mai arunca cîte o
dungă prin întunericul lor... el intră în casa lui deplin conştiu despre îndelungatele lui vise.
– Şi mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericită pe care Ruben o credea cu neputinţă în capul
unui om. – Umbra lui dormea pe pat.
El citi în cartea lui Zoroastru... ea se sculă încet... cu ochii închişi... se subţie... se lipi de perete şi se
aşeză ironică, fantastică, lungă, în dreptul lui.
Dan se simţea bolnav, abătut, strivit sub greutatea cugetărilor lui. Afară de aceea un fulger îi trecuse
drept prin inimă în vremea căderii lui. El simţea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat şi s-
acoperi cu rasa... Pe dinaintea lui treceau fiinţe ciudate pe care nu le văzuse niciodată. «Ah! gîndi el – în
curînd voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume». Numai umbra lui proprie stătea dreaptă în perete,
parcă surîdea şi – ciudat! – avea ochi albaştri. «Dracul să te ia, gîndi el, şi umbra mea îşi bate joc de mine
acuma».”
6. „E noapte... O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, şi Dionis lungit în patu-i tremură
în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare şi cu capul greu. I se pare că s-a trezit din nişte
vise lungi, obscure, fără de înţeles şi el priveşte, fără de-ncredere în realitate, la împrejurimea lui”.
7. „Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întîmplări, Dan ori Dionis? Mulţi din
lectorii noştri vor fi căutat cheia întîmplărilor lui în lucrurile ce-l încunjurau; ei vor fi găsit elementele
constitutive a vieţii lui sufleteşti în realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joacă un rol atît de
mare, e portretul cu ochii albaştri; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi îndemnaţi a numi o idee
fixă; în fine, cu firul cauzalităţii în mînă, mulţi vor gîndi a fi ghicit sensul întîmplărilor lui, reducîndu-le la
simple vise a unei imaginaţii bolnave.
Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regisor a cărui
existenţă n-o putem explica? Nu cumva sîntem asemenea acelor figuranţi care, voind a reprezenta o
armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea
unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru
individul constituit în spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regizor. Nu sînt aceiaşi actori, deşi
piesele sînt altele? E drept că după fondal nu sîntem în stare a vedea. – Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind,
să aibă momente de-o luciditate retrospectivă care să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu
mai este?”
22
Seminarul XI. Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap Alb
Planul de discuţie
I. Dănilă Prepeleac
1. Ce se întîmplă în acest basm?
2. Cum este construit personajul principal? (elemente de caracterizare)
3. Care este atitudinea naratorului faţă de povestire şi faţă de personaje?
4. Cum se construieşte imaginea diavolului în acest basm?
5. Care sînt elementele de originalitate ale acestui basm în raport cu creaţiile populare?
II. Povestea lui Stan Păţitul
4. Care este viziunea asupra femeii şi asupra căsătoriei în acest basm?
III. Povestea lui Harap Alb
4. Care este viziunea asupra răului şi asupra relaţiilor interumane în acest basm?

„Erau odată într-un sat doi frați, și amîndoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur,
pentru că unde punea el mîna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe
ori fugea el de noroc și norocul de dînsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai
avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță
la mațe și foarte zgîrcită. Vorba veche: «Tot un bou ș-o belea». Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate! – tot
avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amîndoi cudalbi,
țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sînt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dînșii în lume și de făcut
treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tînjală, cîrceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și cîte alte lucruri ce
trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și cînd avea trebuință de asemene
lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe
ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:
– Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.
– Apoi, dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?
Nevasta, nemaiavînd încotro, tăcea și înghițea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu
treceau două-trei zile la mijloc, și se trezea la ușa ei cu Dănilă, cumnatu-său, cerînd să-i împrumute carul: ba
să-și aducă lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiți din țarină, ba multe de toate”.
„Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Și flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini,
fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute. Și, ca băiat străin ce se găsea,
nemernicind el de colo pînă colo pe la ușile oamenilor, de unde pînă unde s-a oploșit de la o vreme într-un sat
mare și frumos. Și aici, slujind cu credință ba la unul, ba la altul, pînă la vîrsta de treizeci și mai bine de ani,
și-a sclipuit puține parale, cîteva oi, un car cu boi și o văcușoară cu lapte. Mai pe urmă și-a înjghebat și o
căsuță, și apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgîndu-se la casa lui și muncind ca pentru
dînsul. Vorba ceea: «Și piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc».
Și cum s-a văzut flăcăul cu casă și avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, și mai nu-l
prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, și toate treburile și le punea la
cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă și
de vitișoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se
prinsese și el cu mîinile de vatră; și cîte a tras pînă s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. De-aceea
23
alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca
pe nevoie, ș-apoi atunci, văzînd și făcînd.
Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. Dar în
nopțile cele mari, cînd era cîte o givorniță cumplită și se mai întîmpla să fie și sărbători la mijloc, nu mai știa
ce să facă și încotro să apuce, vorba cîntecului: De urît mă duc de-acasă,/Și urîtul nu mă lasă;/De urît să fug
în lume,/Urîtul fuge cu mine.
Se vede lucru că așa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar
cînd își aducea aminte uneori de cîte i-au spus că au pătimit unii și alții de la femeile lor, se lua pe gînduri și
amîna, din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi, această poznașă trebușoară și gingașă în multe privințe, după
cum o numea el, gîndindu-se mereu la multe de toate... Unii zic așa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi și
asta? Alții, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneșă, mîrșavă și risipitoare; alții alte năstrușnicii, încît nu
știi ce să crezi și ce să nu crezi?
Numai nu-i vorbă că am văzut eu și destui bărbați mult mai ticăiți și mai chitcăiți decît cea mai bicisnică
femeie. Și așa, trezindu-se el în multe rînduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare... să nu
se însoare?!...
Și, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece,
flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămîne baltă. Și apoi este o
vorbă: că pînă la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alții; de la 25-30 îl însoară o babă,
iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.
Tocmai așa s-a întîmplat și cu flăcăul acesta că, pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici
babele – cîtu-s ele de-a dracului, de prefăcute și iscoditoare – tot nu l-au putut face să se însoare”.
„Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavînd încotro, iese mîhnit, se
duce iar în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă, îi zice:
– Dragul meu căluț, la grea belea m-a vîrît iar Spînul!... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai
am zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cît mi-a sta norocul!
– Nu-i nimica, stăpîne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gîrlă. Poate ai primit poruncă să
jupești piatra morii și să duci pielea la împărăție...
– Ba nu, căluțul meu; alta și mai înfricoșată, zise Harap-Alb.
– Vorbă să fie, stăpîne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spînului; și să
fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gîndești? Și unii ca aceștia sînt
trebuitori pe lume cîteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat
strămoșesc. Vorba ceea: "Părinții mănîncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții". Hai, nu mai sta la gînduri;
încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung.
Cum vrei. "Ce-i e scris omului în frunte-i e pus." Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o
vreme...”
„Atunci Harap-Alb, ieșind plin de mîhnire, se duce în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă și sărutîndu-l, zice:
– Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar Spînul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata
împăratului Roș de unde-oi ști. Asta-i curat vorba ceea: «Poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă.» Se
vede că mi s-a apropiat funia la par. Cine știe ce mi s-a mai întîmpla! Cu Spînul tot am dus-o cum am dus-o,
cîine-cîinește, pînă acum. Dar cu omul roș nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. Ș-apoi, unde s-a fi găsind acel
împărat Roș și fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-comoară a fi știind! Parcă
dracul vrăjește, de n-apuc bine a scăpa din una și dau peste alta! Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău,
sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac,
ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a tîrîi după mine o viață ticăloasă. Vorba ceea: «Să nu dea
Dumnezeu omului cît poate el suferi».
– Stăpîne, zise atunci calul, nechezînd cu înfocare, nu te mai olicăi atîta! După vreme rea, a fi el vreodată
și senin. Dac'ar sta cineva să-și facă seamă de toate cele, cum chitești d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot
oameni morți pe toate cărările... Nu fi așa de nerăbdător! De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și
pentru d-ta? Omul e dator să se lupte cît a putea cu valurile vieții, căci știi că este o vorbă: «Nu aduce anul ce
aduce ceasul». Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. Vorba cîntecului:
Fă-mă, mamă, cu noroc,/Și măcar m-aruncă-n foc. Las' pe mine, stăpîne, că știu eu pe unde te-oi duce la
împăratul Roș”.
24
Seminarul XII. Ion Creangă, Amintiri din copilărie
Planul de discuţie
I. Amintiri din copilărie

1. Cum este organizat textul?
2. Care sînt temele principale care articulează discursul narativ?
3. Care este atitudinea naratorului faţă de lumea povestită?
4. Care este atitudinea naratorului faţă de receptor?
5. Care este raportul dintre narator şi protagonist?
6. Care sînt elementele care conferă textului valoare documentară?
7. Care sînt elementele de originalitate ale naraţiunii din Amintiri din copilărie?
„Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părinţească din
Humuleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o şfoară cu motocei la capăt, de crăpau mîţele jucîndu-se
cu ele, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe
care mă ascundeam, cînd ne jucam, noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi
farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi
părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni-i era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor
erau de-a pururi în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată
lumea era a mea!
(…) Dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimţite , şi tot alte gînduri îmi zburau prin
cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi în loc de înţelepciune mă făceam tot mai neastîmpărat, şi
dorul meu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gîndul omului, pe ale cărui aripi te poartă
dorul necontenit şi nu te lasă în pace, pănă ce întri în mormînt!
Însă vai de omul ce se ia pe gînduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adînc, şi din veselia cea mai
mare cazi deodată în urîcioasă întristare!”
„Așa eram eu la vîrsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de cînd îi lumea asta și pămîntul,
măcar să zică cine ce-a zice.
Cînd mama nu mai putea de obosită și se lăsa cîte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieții, tocmai
atunci ridicam casa în slăvi. Cînd venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin
de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Și el, cît era de ostenit, ne prindea cîte pe
unul, ca la «baba-oarba», ne ridica în grindă, zicînd: «tîta mare!» și ne săruta mereu pe fiecare. Iar după
ce se aprindea opaițul, și tata se punea să mănînce, noi scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruță și le
flocăiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; și nu puteau scăpa bietele mîțe din mîinile
noastre pînă ce nu ne zgîrîiau și ne stupeau ca pe noi.
— Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paièle! Așă-i?... Ha, ha! bine v-au mai făcut,
pughibale spurcate ce sunteți! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lîngă casă de răul vostru. Iaca, dacă
nu v-am săcelat astăzi, faceți otrocol prin cele mîțe și dați la om ca cîinii prin băț. Ăra! d-apoi aveți la
știință că vă prea întreceți cu dediochiul! Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg petecele!
— Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură și ei de venirea mea, zicea tata, dîndu-ne huța. Ce le
pasă? Lemne la trunchi sunt; slănină și făină în pod este de-a volna; brînză în putină, asemene; curechi în
poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoși să mănînce și să se joace acum, cît îs mititei; că le-a
trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ș-
apoi nu știi că este-o vorbă: «Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească...»”.
„Cînd colo, popa tăia lemne la trunchi afară și, cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim
de urat, a început a ne trage cîteva nașteri îndesate și a zice:
25
— De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu! Noi,
atunci, am pîrlit-o la fugă. Iar el, zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz și pîclișit popa
Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem cînd îi zice popii:
«Drele pe podele și bureți pe pereți; cîte pene pe cucoși, atîția copii burduhoși», cum obicinuiesc a zice
plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
— Măi, al dracului venetic și ceapcîn de popă! zicem noi, după ce ne adunăm toți la un loc, înghețați
de frig și speriați. Cît pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vedea-l-am dus pe năsălie la biserica
Sfîntului Dumitru de sub cetate, unde slujește; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie și să-și facă
budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoții noștri așa, că nu te-ai mai înfrupta cu
nimica de la biserică în vecii vecilor! Și pînă-l mai menim noi pe popa, pînă-l mai boscorodim, pînă una
alta, amurgește bine”.
„Într-o zi, pe-aproape de Sînt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul
mamei: niște sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc de
sumane croite, nalt pînă-n grindă, aștepta cusutul; pieptănușii în laiță n-avea cine-i ținea de coadă; roata
ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură! Ș-apoi, vorba ceea: Nu ședea, că-ți șede
norocul; țevi de făcut la sucală; copil de țîță în albie, pe lîngă alții vro cinci-șase, care așteptau să le faci
demîncare. Treabă era acolo, nu încurcală; și încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de
Fălticeni, care acela este ce este. Și mă scoală mama atunci mai dimineață decît alte dăți și-mi zice cu
toată inima:
— Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; și eu
asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lîngă mămuca, de-i fă țevi și leagănă
copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă de cele cu chimeri, știi colè,
ca pentru tine!
— Bine, mamă! dar, în gîndul meu, numai eu știam. Toate ca toatele, dar la cusut și sărăduit sumane
și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; și din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca
Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi bătea din pumni,
poreclindu-mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui țigan din Vînători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, și
torceam împreună cu dînsa, la umbra nucului lor, cîte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama,
cînd i le arătam seara acasă. Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucrul, ca să ne luăm de urît,
ceea ce la țară se cheamă șezătoare și se face mai mult noaptea, lucrînd fiecare al său. (…) Dar cînd
auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare
între frați. Însă ce era să faci cînd te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe
cer și așa de frumos și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzînd eu o vreme ca
asta, am șparlit-o la baltă, cu gînd rău asupra mamei, cît îmi era de mamă și de necăjită.
Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crezînd că-s prin livadă undeva, iese
afară și începe a striga, de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! și Ion, pace! Văzînd ea că nu
dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pămînt și se ia după mine la baltă, unde știa că mă duc; și, cînd colo,
mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cît mi ți-i gliganul…
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mîinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dîmb
din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la
mijloc vro jumătate de ceas, cît a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de cînd fugisem de-acasă, ș-ar fi
trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu,
în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfîrșit, mama, cît
era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea și vine tiptil, în vîrful degetelor, pe la spatele mele,
cînd mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hainele frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în
baltă, zicîndu-mi cu năduh:
— Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom avea altă vorbă!”
26
Seminarul XIII. Ion Creangă, Moş Nichifor Coţcariul
Planul de discuţie
I. Moş Nichifor Coţcariul

1. Care este semnificaţia titlului? Cum orientează titlul lectura?
2. Care este atitudinea naratorului faţă de personajul principal?
4. Care este raportul dintre Moş Nichifor şi Malca?
5. Care este atitudinea naratorului faţă de receptor?
6. Care sînt elementele de originalitate ale naraţiunii din Moş Nichifor Coţcariul?
1. „Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii; el a fost odată, cînd a fost, trăitor
din mahalaua Țuțuenii din Tîrgul Neamțului, dinspre satul Vînătorii Neamțului. Cam pe vremea aceea trăia
moș Nichifor în Țuțueni, pe cînd bunicul bunicului meu fusese cimpoiaș la cumătria lui moș Dediu din
Vînători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe
numai de cîte un ochi; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea
Neamțului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, și avea dragoste să-l tragă singur la
sărbători mari; pentru aceea îi și ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia și moș Nichifor din Țuțueni.
Moș Nichifor era harabagiu. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună,
încăpătoare și îndemînatică. Un poclit de rogojini oprea și soarele și ploaia de a răzbate în căruța lui moș
Nichifor. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea
căruța, și făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carîmbul dedesubt, din stînga, era
aninată o bărdiță, pentru felurite întîmplări. Două iepe, albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai
totdeauna de oiștea căruței; mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moș Nichifor era și geambaș de cai, și cînd îi
venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămînea oiștea
goală pe de-o parte. Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbiciunea lui. Mă veți
întreba, poate: De ce iepe, și totdeauna albe? Vă voi spune și aceasta: iepe, pentru că moș Nichifor ținea să
aibă prăsilă; albe, pentru că albeața iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum”.
2. „Of! giupîneşică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie! Dar avea cineva chip să treacă pe-aici,
fără să fie jăfuit, bătut ori omorît? Nu-i vorbă, că acestea se întîmplă mai mult noaptea decît ziua. Însă pe
mine, unul, de n-aș grăi într-un ceas rău, pînă acum, dă, m-a ferit Dumnezeu. Lupi și alte dihănii mi-au ieșit
înainte cîteodată, dar nu le-am făcut nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut că nici nu-i văd, și ei s-au dus în
treaba lor.
– Ă...ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem!
V-am spus că era șăgalnic moș Nichifor, și, cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă, rîzînd, ori
te făcea să-ți sară inima din loc, de frică.
– Iaca un lup vine spre noi, giupîneșică!
– Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu?
– Despre mine, ascunde-te unde știi, că eu, unul, ți-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.
Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gîtul lui moș Nichifor și s-a lipit de dînsul, ca lipitoarea. A
șezut ea așa cît a șezut și apoi a zis tremurînd:
– Unde-i lupul, moș Nichifor?
– Unde să fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. Dar cît pe ce erai să mă
gîtui, giupîneșică, ș-apoi, dacă scăpam iepele, știu că era frumos.
N-apucă a sfîrși bine moș Nichifor, și Malca zice cătinel:
– Să nu mai zici că vine lupul, moș Nichifor, că mă vîri în toate boalele!
– Nu că zic eu, da' chiar vine, iacătă-l-ăi!
– Valeu! Ce spui? Și iar se ascunde lîngă moș Nichifor.
– Ce-i tînăr, tot tînăr; îți vine a te juca, giupîneşică, așa-i? și, după cum văd, ai noroc că eu îmi țin firea, nu
mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu...
– Nu mai vine lupul, moș Nichifor?
27
– Apoi, na! ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vină, că doar nu-i de tot copacul cîte un lup! Ia, pe la
Sfîntul Andrei umblă și ei mai cîte mulți la un loc. Ș-apoi, vînătorii ce păzesc? La goană mare, crezi d-ta că
puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? Să mai răsuflăm iepele oleacă”.
3. „– Acuma, giupîneşică, mai că-mi vine să zic și eu ca omul cela, că are să ne fie masul în pădure.
– Vai de mine și de mine, moș Nichifor, ce spui?!
– Ia! spun și eu ce văd cu ochii. Uită-te! Nu vezi și d-ta că dă soarele după deal, și noi tot pe loc stăm? Da'
nu-i nimica, giupîneşică, să n-ai nici o grijă, că știu eu o poiană în pădure, chiar aici, pe-aproape; să tragem
acolo, și suntem ca și în casă la noi. Locul e ferit, și iepele au ce paște. D-ta te-i culca în căruță, și eu te-oi
străjui toată noaptea. Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece, dar a pomeni ea baba mea,
cîte zilișoare a avea, de necazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage...
– Apoi dar, fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine.
– Las', giupîneşică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine.
Ș-odată moș Nichifor apucă iepele de dîrlog, cîrnește căruța ș-o tîrăște cum poate pînă în poiană”.
4. „– Ptiu, drace! asta trebuie să fie scînteie din gătejele culese de Malca, că tare m-a fript... Dormi,
giupîneşică Malcă?
– Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moș Nichifor, dar mi-au venit o mulțime de năluciri prin cap, și m-
am trezit.
– Și eu mai tot așa am pățit: mi-a sărit o scînteie pe nas, și mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o
noapte întreagă. Las' că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? parcă-și fac de
cap, nu altăceva! Da' acum li-e și lor vremea să se drăgostească... Dormi, giupîneşică?
– Parcă iar era să mă prindă somnul, moș Nichifor.
– Știi una, giupîneşică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte că
dihania de lup adulmecă și vine după fum.
– Stinge-l, moș Nichifor, dacă-i așa.
Atunci moș Nichifor odată începe a turna la țărnă peste foc și-l înădușă.
– De-acum, giupîneşică, dormi fără grijă, că acuș se face ziuă. Na, c-am stins focul și am uitat să-mi aprind
luleaua!Dar las' că am scăpărători. Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!
Mai șede moș Nichifor așa pe gînduri, pînă-și gătește de băut luleaua, apoi se scoală binișor și se duce în
vîrfuldegetelor lîngă căruță. Malca începuse a horăi puțin. Moș Nichifor o clatină încetișor și zice:
– Giupîneşică, giupîneşică!
– Aud, moș Nichifor, răspunse Malca tresărind spăimîntată.
– Știi ce-am gîndit eu cît am stat lîngă foc?
– Ce, moș Nichifor?
– Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă și să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt și securea
și, cînd s-a zări de ziuă, sunt aici.
– Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? Vrei să mă găsești moartă de frică cînd îi veni?
– Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, giupîneșică! Ia las', nu te spăimînta, că am zis și eu, ia așa, o
vorbă în vînt...
– Ba nu, moș Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm; mă dau jos și am să șed toată noaptea lîngă d-
ta.
– Ba păzește-ți treaba, giupîneşică; șezi binișor unde șezi, că bine șezi.
– Ba iaca vin; ș-odată se dă jos și vine pe iarbă, lîngă moș Nichifor.
Și ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amîndoi, și-au adormit duși. Și cînd s-au
trezit ei, era ziulica albă!...
– Iaca, giupîneşică, și sfînta ziuă! Scoală-te și hai să vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mîncat nimica?
Numai frica ți-a fost mai mare.
Malca, în vorbele acestea, iar a adormit... Iar moș Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruță și a început a
scormoli în toate părțile pe sub coșolină, și numai iaca că dă de secure, de-o funie și de un sfredeleac pe
pomoștina căruței!”
28
Bibliografie
Bibliografie generală:
1. Beguin, Albert, Sufletul romantic şi visul, Bucureşti, Univers, 1998.
2. Călinescu, G., Principii de estetică, Craiova, Scrisul românesc, 1974.
3. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941
4. Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Iaşi, Polirom, 2005.
5. Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române, Bucureşti, EDP, 1971.
6. Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979.
7. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Bucureşti, 100+1 Gramar, 2002.
8. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Paralela 45, 2008
9. Negoiţescu, I., Istoria literaturii române, Bucureşti, Minerva, 1993.
10. Schlegel, Fr., Despre literatură, Bucureşti, Univers, 1983
11. Virgil Nemoianu, Îmblînzirea romantismului, Bucureşti, Minerva, 1992.
Junimea, Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea

1. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii literare
2. Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea
3. Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, 1971
4. Eugen Todoran, Maiorescu, 1977
5. Z. Ornea, Junimea şi junimismul, 1978
6. Liviu Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu, 1979
7. Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea…, 1998
M. Eminescu
1. G. Ibrăileanu, Eminescu. Note asupra versului, în Studii literare, 1928
2. Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
3. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I-II, 1934-1936
4. D. Caracostea, Arta cuvîntului la Eminescu, 1938
5. Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, 1943
6. Rosa del Conte, Eminescu sau despre absolut, 1953
7. D. Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu, 1969
8. Vladimir Streinu, Floare albastră şi lirismul eminescian, în vol. Poezie şi poeţi români, 1972
9. Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, 1963
10. Matei Călinescu, Titan şi geniu în poezia lui Eminescu, 1964
11. I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, 1968
12. Ioana Em. Petrescu, Eminescu – modele cosmologice şi viziune poetică, 1978 (Eminescu – poet tragic,
2000)
13. Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, 1979
14. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, Eminescu, 1986.
15. Monica Spiridon, Eminescu – o anatomie a elocvenţei, 1994
16. Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, 1997
17. Ioan Petru Culianu, Romantism acosmic la Eminescu, în Studii româneşti I, 2000
18.Caius Dobrescu, Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat, imaginarul spaţiului public, 2004
19. Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu?, 2008
20. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, 2008
21.Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu, 2012
Seminarul 1, poezii de început: G. Călinescu, M. Călinescu, C. Dobrescu, I. Costache

Seminarul 2, Memento mori: G. Călinescu, Rosa del Conte, I. Negoiţescu, I. Petrescu
Seminarul 3, Mureşanu: G. Călinescu, I. Negoiţescu, I. Petrescu, I.P. Culianu
Seminarul 4, Melancolie: T. Vianu, G. Călinescu, D. Popovici, I. Petrescu
Seminarul 5, Călin: G. Călinescu, T. Vianu, , A. Guillermou, I. Petrescu, C. Dobrescu
29
Seminarul 6, Oda: T. Vianu, D. Popovici, A. Guillermou, I. Petrescu, I. Bot
Seminarul 7, proza: G. Călinescu, M. Eliade, I. Petrescu
Ion Creangă
1. G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini (cap.), 1968
2. G. Călinescu, Ion Creangă. Viaţa şi opera, 1964
3. Ovidiu Bîrlea, Poveştile lui Creangă, 1967
4. Vladimir Streinu, Ion Creangă, 1971
5. Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, 1976
6. Ioan Holban, Ion Creangă. Spaţiul memoriei, 1984
7. Mircea Scarlat, Posteritatea lui Creangă, 1990
8. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române (cap.), 1990
9. Cornel Regman, Ion Creangă. O biografie a operei, 1995
10. Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Creangă, 1999
11. Mircea A. Diaconu, Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, 2002
12. Dan Grădinaru, Creangă. Monografie, 2002
13. Mircea Păduraru, Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc, 2012
30
Model de test
I. Precizaţi titlul şi autorul studiului din care fac parte următoarele afirmaţii şi apoi explicaţi şi comentaţi
ideile, aşezîndu-le în contextul studiului din care fac parte (despre ce este vorba în studiu? Care este
legătura între ideea enunţată în citat şi ideile enunţate înainte şi după ea? (5-10 rînduri): (40 p.)
a. „Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie. Și, lucru interesant de
observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă”.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
b. „Ofelia iubește pe Hamlet. Face vreun rău cu aceasta? Ea rămîne virtuoasă și supusă, însă înnebunește
din cauza lui, și de cea mai puternică emoțiune este scena în care ni se înfățișează nebunia ei. Ce
învățătură de morală practică putem scoate de aici? Falstaff este un berbant bețiv, care rîde totdeauna,
face glume indecente și ne face să rîdem și noi. Cine a condamnat vreodată această figură a lui
Shakespeare?”
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
II. Precizaţi titlul poeziei din care fac parte următoarele versuri: (15 p.)
a. „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic
juvaer?”
_______________________________________________
b. „Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai !/ De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai”.
_______________________________________________
c. „Cînd te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?/ N-ai să pătrunzi vrodată înluntrul astei inemi./
Voi pune uşei mele zăvoare grele, lacăt,/ Să nu pătrunză-n casă-mi zîmbirea ta din treacăt”.
_________________________________________________
III. Comentaţi două dintre fragmentele de mai sus (la alegere), situîndu-le în contextul întregului poem
(care e tema poemului respectiv, care este viziunea eminesciană despre respectiva temă? etc.) (5-10
rînduri). (35 p.)
31
ANEXĂ
O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!
I. Ce mîni subţiri s-apucă de perdele V. Şi tot ce codrul a gîndit cu jale

Şi într-o parte tìmide le trag ! În umbra sa pătată de lumini,
În umbra dulce, după vechi zăbrele Ce spun: isvorul lunecînd la vale,
Suspină gură-n gură, drag cu drag. Ce spune culmea, lunca de arini,
Luceşte luna printre mii de stele, Ce spune noaptea cerurilor sale,
Suspină vîntu-n frunzele de fag, Ce lunii spun luceferii senini
Se clatin codri mîngîiaţi de vînt – Se adunau în rîsul meu, în plînsu-mi,
Lumini pe ape, neguri pe pămînt. De mă uitam răpit pe mine însumi.
***
II. O, -nţelepciune, ai aripi de ceară! VI. În van cat întregimea vieţii mele
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic, Şi armonia dulcii tinereţi;
Puţin te nalţi şi oarbă vii tu iară, Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,
Ce-au zis o vreme, altele deszic, O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Ai desfrunzit a visurilor vară Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Şi totuşi eu în ceruri te ridic: Lipseşte viaţa acestei vieţi;
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte Ce-a fost frumos e azi numai părere –
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte ! Cînd nu mai crezi, să cînţi mai ai putere?
III. Tu ai stins ochiul Greciei antice, VII. Şi dacă nu-i nimic de cît părere
Secat-ai braţul sculptorului grec, Tot ce suspină inimei amor,
Oricît oceanu-ar vrea să se ridice Istoria cu lungile ei ere
Cu mii talazuri ce-nspumate trec, Un vis au fost amar – amăgitor;
Nimic el nouă nu ne poate zice. Tot ce-aspirarăm, toat’ acea putere
Genunchiul, gîndul, eu la el nu-mi plec Care-am robit-o falnicului dor
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă: Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pierdută-i a naturii sfîntă limbă. Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.
IV. În viaţa mea – un rai în asfinţire – VIII. Sînt ne-nţelese literele vremii
Se scuturau flori albe de migdal; Oricît ai adînci semnul lor şters?
Un vis purtam în fiece gîndire Sîntem plecaţi sub greul anatemii
Cum lacul poartă-o stea pe orice val; De-a nu afla nimic în vecinic mers?
[A zorilor suavă înflorire Sîntem numai spre-a da viaţă problemei,
Se prelungea pînă 'n amurgul pal], S-o deslegăm nu-i chip în univers?
În văi de vis, în codri plini de cînturi, Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Atîrnau arfe îngereşti pe vînturi. Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?
32

Proiect de Seminar Mari Clasici-2016-2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect de Seminar Mari Clasici-2016-2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2016-2017 ilie_moisuc@yahoo.

Proiect de seminar Mari clasici, sem. I

Lista textelor OBLIGATORII

1. Prezentarea temelor de seminar şi a bibliografiei

Seminarul I. Titu Maiorescu (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867

II. O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867

III. Direcţia nouă în poezia şi proza română

III. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

Seminarul II. Titu Maiorescu

I. Literatura română şi străinătatea (1882)

II. Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885)

III. Eminescu şi poeziile lui (1889)

IV. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

Seminarul III. Polemica Maiorescu-Gherea

I. Poeţi şi critici (1886)

II. Contraziceri? Mic studiu de strategie literară (1892)

III. Personalitatea şi morală în artă (1886)

IV. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

Seminarul IV. Mortua est!, Epigonii

O rază te-nalţă, un cîntec te duce Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

„O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie

„Şi de-aceea spusa voastră era sîntă şi frumoasă,

Voi, pierduţi în gînduri sînte, convorbeaţi cu idealuri;

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare,

Seminarul V. Memento mori

I. Memento mori (Panorama deşertăciunilor) (1872)

II. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

„Cînd posomorîtul basmu – vechia secolilor strajă –

„Iar pe piatra prăvălită, lîngă marea-ntunecată

Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut...

„Tu, ce în cîmpii de caos semeni stele – sfînt şi mare,

Seminarul VI. Mureşanu, Demonism

I. Mureşanu/Andrei Mureşanu (1869, 1871-1872, 1876); Demonism (1872)

II. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

„Vai, soarte blăstemată, ce oarbă aruncii bobii,

3. „Eu pun o întrebare

4. „Călugărul (cu extaz)

Seminarul VII. Melancolie, Trecut-au anii…, Sonete (I, II, III)

IV. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Ce fruntea-mi de copil o -nseninară, Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Pierzîndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, De-odat-aud foşnirea unei rochii,

Sînt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece

Cînd însuşi glasul gîndurilor tace,

Puterea nopţii blînd însenina-vei

Cobori încet… aproape, mai aproape,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Seminarul VIII. Fata-n grădina de aur (1875), Luceafărul (1883)

II. Luceafărul (1883)

III. Explicaţi şi comentaţi următoarele fragmente:

„Privea în zare cum pe mări Il vede azi, îl vede mîni,

Şi din oglindă luminiş Ea îl privea cu un surîs,

Străin la vorbă şi la port, Mă dor de crudul tău amor

– « Nu caut vorbe pe ales, – « Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

Dar dacă vrei cu crezămînt Da, mă voi naşte din păcat,

– « De greul negrei vecinicii, (…) Din chaos Doamne-am apărut

Răspunsul Demiurgului (din Variante, Opere, II)

– « Hyperion, ce din genuni Hyperion ce din genuni

(…) Iar tu Hyperion rămîi Hyperion care-n genuni