Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.

com

Proiect de seminar Mari clasici, sem. I

Obiective
1. Cunoaşterea textelor importante pentru această perioadă → LECTURA APROFUNDATĂ
→ studenţii vor avea la seminar textul/textele integral(e) + (la seminarele despre Eminescu), un volum
„serios” cu poezia şi proza lui Eminescu.
2. Dezvoltarea competenţei de înţelegere şi interpretare a textelor literare.

Texte obligatorii
Titu Maiorescu: O cercetare critică a poeziei române la 1867 (1867), În contra direcţiei deastăzi în
cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), Comediile d-lui I. L.
Caragiale (1885), Poeţi şi critici (1886), Eminescu şi poeziile lui (1889)
C. Dobrogeanu-Gherea: Personalitatea şi morala în artă (1886)
M. Eminescu: Mortua est!, Împărat şi proletar, Epigonii, Sara pe deal, Memento mori, Mureşanu
(toate cele trei variante), Demonism, Melancolie, Trecut-au anii…, Sonete I, II, III, Strigoii,
Fata-n grădina de aur, Luceafărul, Scrisorile (I-V), Icoană şi privaz, Ca o făclie…, O stingă-se
a vieţii…, Povestea magului călător în stele (Feciorul de împărat fără de stea), Rugăciunea unui
dac, Sarmis, Gemenii, Odă (în metru antic), Lacul, Peste vîrfuri, Glossă, Gelozie, De ce nu-mi
vii, Atît de fragedă…, Eu nu cred nici în Iehova, Odin şi poetul, Pe lîngă plopii fără soţ,
Criticilor mei, Mai am un singur dor, Ce suflet trist…, Îmbătrînit e sufletul din mine…, O,-
nţelepciune, ai aripi de ceară! Se bate miezul nopţii…, La steaua…, Sărmanul Dionis, Cezara.
Ion Creangă: Povestea lui Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă,
Povestea porcului, Povestea unui om leneş, Amintiri din copilărie, Moş Nichifor Coţcariul.

Evaluarea la seminar va viza gradul de implicare responsabilă* (lectura textelor, intervenţii, observaţii,
discuţii, întrebări) în activitatea didactică.

Organizarea seminarelor
1. Prezentarea temelor de seminar şi a bibliografiei. Generalităţi
2. T. Maiorescu: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Direcţia nouă în poezia şi
proza română
3. T. Maiorescu: Comediile dlui I.L. Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea, Personalitatea şi morala în
artă
4. T. Maiorescu: Eminescu şi poeziile lui + Eminescu: sugestii bibliografice
5. M. Eminescu: Mortua est!, Epigonii
6. M. Eminescu: Memento mori
7. M. Eminescu: Scrisorile
8. M. Eminescu: Melancolie, Trecut-au anii, Sonete I, II, III
9. M. Eminescu: Fata-n grădina de aur, Luceafărul
10. M. Eminescu: Odă (în metru antic) – cu variantele din ediţia Perpessicius
11. M. Eminescu: proză: Sărmanul Dionis
12. Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul
13. Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Moş Nichifor Coţcariul
14. Temă la alegerea studenţilor

*
„Implicarea responsabilă” înseamnă prezenţă activă tradusă în pregătirea prealabilă (lectură-studiu a textelor)
atenţie, curiozitate, deschidere către dialog, şi dorinţa de a învăţa/descoperi lucruri noi. Ea este opusul prezenţei „de
dragul prezenţei” şi al

1
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.com

Seminarul I: Prezentarea temelor de seminar şi a bibliografiei. Generalităţi

1. Cerinţe minime: lectura-studiu înainte de seminar + textul în faţă în timpul seminarului.
2. Aşteptări: atenţie şi implicare responsbilă→să spunem NU! stării de legumă!
3. Detalii organizatorice: prezenţa+pauza.
4. Preliminarii

 Specificul perioadei studiate; relaţia cu perioada (pre)paşoptistă → să ne amintim ce am studiat

semestrul anterior!
 Probleme generale ale studierii scriitorilor „supracanonici” („marii clasici”): inerţia (capcana)
stereotipiilor de interpretare → necesitatea unei lecturi/interpretări actualizante pentru depăşirea
locurilor comune: „aspiraţia spre absolut”, „geniul neînţeles în opoziţie cu societatea meschină şi
mediocră”, „trecerea ireversibilă a timpului”, „comuniunea cu natura”. Studiu de caz: Pe lîngă plopii
fără soţ
 Problema bibliografiei critice.
 Întrebări, discuţii.

2
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.com

II. T. Maiorescu: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Direcţia nouă în poezia
şi proza română

Posibile direcţii de discuţie

I. Contextul istorico-literar
1. Cum, unde, cînd şi de ce s-a înfiinţat societatea literară Junimea?
2. Care sînt membrii fondatori?
3. Cum a fost ales numele?
4. Cum se desfăşurau Şedinţele Junimii?
5. Cînd, cum şi de ce s-a înfiinţat revista „Convorbiri literare”?

II. O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867

1. Cum şi de ce a fost scris acest text? (a se vedea Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”,
p. 67-72).
2. Care este diferenţa dintre ştiinţă şi artă din punctul de vedere al lui Maiorescu?
3. Ce înseamnă „condiţiunea materială a poeziei”?
4. Care este diferenţa dintre „cuvîntul poetic” şi „cuvîntul prozaic”?
5. Care sînt metodele de sensibilizare a cuvintelor?
6. În ce constă „condiţiunea ideală a poeziei”?
7. De ce poezia nu se poate ocupa de adevăruri ştiinţifice?
8. Care sînt asemănările între poezie şi sentiment/pasiune?
9. Ce cuvinte şi procedee ar trebui, după Maiorescu, evitate în poezie?

III. Direcţia nouă în poezia şi proza română

1. Care sînt reprezentanţii „noii direcţii” în literatura română?
2. Care sînt criteriile de apreciere cu care operează Maiorescu?
3. Care sînt trăsăturile literaturii/poeziei de proastă calitate, din perspectiva lui Maiorescu?
4. Care sînt trăsăturile prozei ştiinţifice de calitate?
5. Ce reprezintă V. Alecsandri pentru „noua direcţie”?
6. Ce este etimologismul şi care este poziţia lui Maiorescu şi a Junimii faţă de etimologism?
7. Precizaţi cinci deosebiri şi 5 asemănări între O cercetare critică… şi Direcţia nouă…
8. Cum justifică Maiorescu atitudinea critică necruţătoare faţă de formele goale ale culturii?
9. Care este atmosfera culturală în epocă?
10. Ce înseamnă cosmopolitismul?
11. Care sînt strategiile retorice şi polemice ale lui Maiorescu! (Exemple)
12. Care sînt deosebirile dintre direcţia nouă şi direcţia veche.

Fragmente suport
1. „Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul
poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din
imaginile reproduse ce ni le deșteaptă auzirea cuvintelor poetice”.
2. „Particularitățile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificări, comparațiuni)
purced toate din trebuința de a sensibiliza gîndirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea
poeziei elementul material, ce nu-l află gata afară din sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare
de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare.
Din aceste reflecții înțelegem în același timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a
poetului. Poetul nu este și nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou și original trebuie să fie
în vestmîntul sensibil cu care o învălește și pe care îl reproduce în imaginațiunea noastră. Subiectul

3
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.com

poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omenești, frumusețile naturii sunt aceleași de cînd lumea; nouă
însă și totdeauna variată este încorporarea lor în artă: aici cuvîntul poetului stabilește un raport pănă
atunci necunoscut între lumea intelectuală și cea materială și descopere astfel o nouă armonie a
naturii.”
3. „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțămînt sau o pasiune, și
niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărîmul științific, fie în teorie, fie în
aplicare practică.”
4. „ (…) poezia este un product de lux al vieții intelectuale, une noble inutilité, cum a zis așa de
bine Mme de Staël. Ea nu aduce mulțimii nici un folos astfel de palpabil încît să o atragă de la sine din
motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucît ne poate atrage și interesa prin plăcerea
estetică. Însă o condițiune fără de care nu poate fi interes și plăcere este ca, mai întîi de toate, poezia să
fie înțeleasă, să vorbească la conștiința tuturor”.
5. „Frumoasele arte, și poezia mai întîi, sunt repaosul inteligenței. (…) În această stare a
inteligenței active se coboară arta ca o mîngîiere binefăcătoare. Ea prinde atenția neliniștită și agitată
spre infinit și, înfățișîndu-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă liniștea
contemplativă și un repaos intelectual”.
6. „Recapitulînd acum toate concluziunile ce am încercat să le demonstrăm în studiul de față,
dobîndim următoarele idei principale asupra poeziei:
Poezia cere, ca o condiție materială a existenței ei, imagini sensibile; iar condiția ei ideală sunt
simțăminte și pasiuni. Din condiția materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele,
personificările și comparațiunile juste și nouă și totdeodată regula negativă, că poezia să se ferească de
noțiuni abstracte.
Din condiția ideală se explică mișcarea reprezentărilor, mărirea obiectului și dezvoltarea gradată
spre culminare, și totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecțiuni.
Aceste adevăruri le-am demonstrat pe cît se poate demonstra în materie estetică, atît prin cercetări
teoretice, cît și prin experiența din exemple”.
7. „Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare de știință este mai întăi
de toate o întrebare de conștiință”.
8. „Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită.
Averea națională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o
cîtime fixată. Nu te poți juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de
cultură într-un popor. Timpul, averea, tăria morală și agerimea intelectuală ce le întrebuințezi pentru o
lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greșită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea
trebuincioasă și cea adevărată. Amîndouă nu pot merge lîngă olaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor
unei națiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit”.

Exerciţiu:
Parafrazaţi şi comentaţi fragmentul subliniat, după modelul: Vorbind despre...., autorul
observă/susţine/subliniază etc. .... În ceea ce mă priveşte, consider că...

4
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.com

III. T. Maiorescu, Comediile dlui I.L. Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea, Personalitatea şi

morala în artă

Posibile direcţii de discuţie

I. Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885)
1. Care este problema centrală a acestui studiu?
2. În ce constă elementul moralizator al artei?

III. Personalitatea şi morală în artă (1886)

1. Care este punctul de plecare al articolului lui Dobrogeanu-Gherea?
2. Care sînt principalele obiecţii pe care Gherea le aduce lui Maiorescu
3. Care este poziţia lui Gherea în legătură cu „uitarea de sine” în crearea/receptarea operei
de artă?
4. Ce părere are Gherea despre „înrîurirea moralizatoare” a artei?
5. Care este raportul dintre dimensiunea moralizatoare şi valoarea estetică a unei opere?
6. Care sînt cele două condiţii care determină/garantează valoarea morală/moralizatoare a
unei opere?
7. Cum explică Gherea forţa moralizatoare a operei lui Shakespeare?

Fragmente suport
1. „Orce emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe
omul stăpînit de ea, pe cîtă vreme este stăpînit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea
ficțiunii ideale. (…) Înălțarea impersonală este însă o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice,
încît tot ce o împiedică și o abate este un dușman al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice. (…)
Căci numai o puternică emoțiune impersonală poate face pe om să se uite pe sine și să aibă, prin urmare, o
stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina orcărui rău” (Comediile…, 266-267).
2. „Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la
ele este înfățișarea unor tipuri, simțiminte și situații în adevăr omenești, cari prin expunerea lor artistică să
ne poată transporta în lumea închipuită de autor și să ne facă, prin deșteptarea unor emoțiuni puternice, în
cazul de față a unei veselii, să ne uităm pe noi înșine în interesele personale și să ne înălțăm la o privire
curat obiectivă a operei produse. Aceasta trebuie să o cerem de la autor. De la noi, spectatorii, trebuie să
cerem ca înaintea unei opere de artă să ne prezentăm dispuși, nepreveniți, fără intenții străine artei”
(Comediile…, 268).
3. „Este neadevărat de asemenea că arta «scoate pe omul impresionabil în afară... de interesele lumii
zilnice», că-l face să-și uite interesele individuale și, prin urmare, să aibă o emoțiune impersonală. (…) În
această privință noi credem mai degrabă dimpotrivă, că arta aţîţă în gradul cel mai înalt interesele reale,
individuale și anume acele de care se ocupă, făcîndu-ne să uităm pe toate celelalte” (Personalitatea, 12).
4. „Nu e vorbă, și noi credem că lucrările cele mari artistice sunt în general moralizătoare, vom arăta
mai departe cînd și cum; este de asemenea cu putință ca opere artistice însemnate să aibă înrîurire
demoralizatoare, ori nici de un fel, nici de altul. Arta, ca orice manifestare a minții omenești, este productul
mijlocului natural și mai ales social, poartă pecetea timpului în care s-a alcătuit, a societății în care s-a
produs” (Personalitatea, 19).
5. „Repetăm, o poem artistică, arta în genere e productul mijlocului social. Dacă este așa, e vădit că
un mijloc social stricat, nemoral, va corupe arta, va produce opere artistice nemorale și aceste produse ale
societății corupte vor avea și ele înrîurire demoralizatoare. Pentru acei care sunt învățați a se uita la artă ca
la un fetiș și care vor fi loviți de vorba «artă demoralizatoare», aducem un exemplu doveditor”
(Personalitatea…, 20).
6. „Credem că s-a lămurit îndestul acuma punctul nostru de vedere și că am dovedit cît de tare
greșește dl Maiorescu punînd artei în genere firma cu inscripția «moralizatoare». Cu totul altceva este dacă
ni se va pune întrebarea: «Arta trebuie oare să fie moralizatoare, este de dorit ca arta să aibă misiune

5
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.com

moralizatoare și educatoare?» La această întrebare vom răspunde cu toată tăria: «Arta trebuie să aibă
misiune educatoare și moralizatoare; da, arta poate să aibă foarte mare influență educatoare și
moralizatoare»” (Personalitatea…).
7. „Dacă lucrarea artistului reproduce caracterul lui personal, dacă pe de altă parte înălțimea morală,
idealul, credințele și simpatiile artistului fac parte din caracter, este vădit că opera va reproduce moralitatea
artistului și va avea cu atîta mai mare înrîurire moralizatoare, cu cît artistul însuși va sta la mai mare
înălțime morală; și cu cît e mai mare geniul artistului, cu atîta mai cu tărie se va reproduce înalta lui
moralitate în operă, cu atîta mai puternică, mai întinsă, mai adîncă va fi înrîurirea moralizatoare a operei
lui. Așadar, opera artistică va fi cu atît mai moralizatoare cu cît va fi mai mare elementul moral întrupat în
ea de artist și cu cît execuția ei va fi mai genială. Din acest adevăr poate însă să fie scoasă o încheiere
greșită. (…) nu putem zice că puterea moralizatoare a artei este proporțională cu genialitatea artistului,
decît numai dacă opera cuprinde în sine elementul moral, și fără condiția a doua afirmarea întîia e greșită.
Arta în sine este tot atît de puțin moralizatoare cît este de folositor și cuțitul în sine” (Personalitatea..., 24).
8. „Pentru o operă artistică moralizatoare se cer deci două condiții: înălțarea morală și ideală a
artistului și puterea creatoare, geniul. Una singură dintr-însele nu ajunge” (Personalitatea..., 24).
9. „Shakespeare a analizat pasiunile omenești și ciocnirile între dînsele, a pătruns inima și sufletul
omenesc, așa că a rămas neîntrecut atît de cei dinainte de dînsul cît și de cei ce l-au urmat. Unde este dar în
această lucrare, care pare atît de obiectivă, unde este elementul moralizator? Da, în adevăr, Shakespeare nu
pune pe eroii săi să dea pe față convingerile morale, nu le pune în gură învățături morale, nu pedepsește
anume pe cei ce îi crede nemorali, și nu răsplătește virtutea; (…) Shakespeare nu ne dă lecții de morală, cu
toate acestea operele lui poartă pecetea neștearsă a unei înălțimi morale și ideale, a unor sentimente
omenești pînă la care puțini au ajuns chiar acum, trei veacuri după ce a trăit marele artist. Shakespeare nu
ne face curs de morală în Romeo și Julieta, dar gingășia, iubirea, compătimirea pentru suferința altora, puse
de poet în opera sa, ne ațîță cu tărie aceleași simțiri” (Personalitatea…, 30).

Exerciţiu:
Parafrazaţi şi comentaţi fragmentul subliniat, după modelul: Vorbind despre...., autorul
observă/susţine/subliniază etc. .... În ceea ce mă priveşte, consider că...

6
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.com

IV. T. Maiorescu: Eminescu şi poeziile lui (1889)

Posibile direcţii de discuţie

1. Care sînt trăsăturile specifice ale personalităţii lui Eminescu?
2. În ce constă specificul pesimismului eminescian, în opinia lui Maiorescu?
3. Ce reprezintă „seninătatea abstractă” eminesciană?
4. Ce părere are Maiorescu despre (ne)fericirea în dragoste a omului Eminescu?
5. Care sînt „elementele distinctive” prin care poezia lui Eminescu îşi dobîndeşte „puterea
de a lucra asupra altora?
6. Care este, din punctul de vedere al lui Maiorescu, raportul între Eminescu şi posteritatea
literară?
7. Care este relaţia dintre viziunea maioresciană asupra geniului şi ideile acestui fragment
poetic?
„O genii, ce cu umbra pămîntul îl sfinţiţi
Trecînd atît de singuri prin secolii robiţi,
Sînteţi ca acei medici miloşi şi blînzi în viaţă
Ce parcă n-au alt bolnav decît pe cel de faţă.
Oricui sînteţi prieteni, dar şi oricui îi pare
Că numai pentru dînsul aţi fost în lumea mare.
În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,
Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi,
Căci lamura vieţii aţi str-ns-o cu-ngrijire
Şi dîndu-i acea haină de neîmbătrînire,
Oricît se schimbe lumea, de cade ori de creşte,
În dreapta-vă oglindă de-apururi se găseşte:
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sînt coji durerii celei neperitoare,
Pe cînd tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne
Repaosă în raza gîndirii cei eterne.
Iar adevărul, ca şi păcatul mumii Eve,
De faţă-i pretutindeni şi pururea aieve”.
(Ca o făclie…)

7
Istoria literaturii române. Epoca Marilor Clasici, sem. I, 2018-2019 ilie_moisuc@yahoo.com

Fragmente suport
1. „Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest
pesimism nu era redus la plîngerea mărginită a unui egoist nemulțumit cu soarta sa particulară, ci era
eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobște; și chiar acolo unde din poezia
lui străbate indignarea în contra epigonilor și a demagogilor înșelători avem a face cu un simțimînt estetic,
iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepăsător om ce
și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțimînt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici
expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în
veselie. Și, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă” (Eminescu…,
275).
2. „Și dacă pentru poeziile lui, în care și-a întrupat sub o formă așa de minunată cugetările și
simțirile, se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gîndi la nici o satisfacție de
amor propriu: dacă el se considera oarecum ca organul accidental prin care însăș poezia se manifesta, așa
încît ar fi primit cu aceeaș mulțumire să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că
era nepăsător pentru întîmplările vieței externe, dar și chiar că în relațiile lui pasionale era de un caracter cu
totul neobișnuit. Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate
zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ținea cu desăvîrșire în mărginirea ei. Ca și
Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decît copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl
iubea întîmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămînea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta
refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei” (Eminescu…, 275).
3. „Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția
pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească,
pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională spre a se înfățișa în forma
frumosului. (…)De aici se explică în mare parte adînca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Și
ei au simțit în felul lor ceea ce a simțit Eminescu, în emoțiunea lui își regăsesc emoțiunea lor; numai că el îi
rezumă pe toți și are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie, așa încît glasul
lui, deșteptînd răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvîntul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a
suferinței mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l
ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, și el trăiește de acum înainte în viața poporului
său” (Eminescu…, 276-277).

Exerciţiu:
Parafrazaţi şi comentaţi fragmentul subliniat, după modelul: Vorbind despre...., autorul
observă/susţine/subliniază etc. .... În ceea ce mă priveşte, consider că...