PEISAJUL MEDIULUI TROPICAL SEMIARID

CAATINGA SI SAHEL

Elevi: Pirvu Natalia si Vasilca

Raluca
Clasa XI B
 CUPRINS

 MEDIUL TROPICAL SEMIARID

1. DESFASURARE
2. CARACTERISTICILE FACTORILOR DE MEDIU
 CAATINGA
 SAHEL
 BIBLIOGRAFIE
MEDIUL TROPICAL SEMIARID
1. Desfasurare
Regiunile cu climat tropical semiarid au o dezvoltare
mai mare in Africa, unde se intind sub forma a doua zone
care marginesc la nord si la sud desertul Sahara, precum si a
unei zone de forma neregulata care se intinde la nord si la
vest de pustiul Kalahari (in Angola, Namibia, Zambia,
Botswana si Republica Africa de Sud). Pe continentul asiatic,
climatul tropical semiarid se dezvolta in zona muntoasa din
Peninsula Arabia, in cea mai mare parte a Iranului si in parti
insemnate din Pakistan si India. In Australia zona tropicala
semiarida margineste la nord si la est Marele Desert
Australian. America de Nord cunoaste aceste conditii
climatice in Podisul Mexican, iar America de Sud in Brazilia, la
nord de Capul Sao Roque.
MEDIUL TROPICAL SEMIARID
2.Caracteristicile factorilor de
mediu
Aici cantitatea de precipitatii este mai mare
fata de mediul tropical arid (300-350 mm/an),
iar ploile cad anual si mai regulat, ceea ce
conduce la o vegetatie de sezon cu ierburi,
arbusti si plante suculente (brusa cu accacii
din nordul Saharei, brusa cu cactacee din
Mexic, caatinga braziliana etc). Vaile sunt mai
mari, au apa in sezonul umed si asigura
conditii vitrege pentru existenta unor asezari
mici.
 Vegetatia prezinta diferite
adaptari la conditiile de ariditate. Unele plante
ierboase sunt efemere si isi desfasoara intregul ciclu
vegetativ in perioadele scurte cu ploi. Cactusii
si agavele sunt plante suculente care acumuleaza
rezervele de apa in tesuturi speciale; pot sa reziste
perioade indelungate fara ploi. Ierburile sunt
xerofite sau halofile si rezista pe soluri uscate,
bogate in saruri. Arborii sunt, in general, absenti.
Fauna cuprinde hiene si sacali.
.
 CAATINGA

Caatinga ( pădure albă) este singurul biom exclusiv

brazilian, ceea ce înseamnă că o mare parte din moștenirea sa
biologică nu poate fi găsită nicăieri în altă parte a lumii. Acest
nume provine din peisajul albicios prezentat de vegetație în
perioada uscată: majoritatea plantelor își pierd frunzele, iar
trunchiurile devin albicioase și uscate. Caatinga ocupă o suprafață
de aproximativ 850.000 km², aproximativ 10% din teritoriul
național, acoperind continuu o parte din statele Paraíba , Alagoas ,
Sergipe, Bahia (regiunea de nord-est) și partea de nord a Minas
Gerais ( regiunea de sud-est a Braziliei ). Caatinga este cel mai
fragil dintre biomii brazilieni. Utilizarea nesustenabilă a solurilor și
resurselor sale naturale de-a lungul a sute de ani de ocupație,
împreună cu imaginea unui loc sărac și uscat, face caatinga să fie
foarte degradată. Cu toate acestea, cercetările recente au relevat
bogăția particulară a biomului în ceea ce privește biodiversitatea
și fenomenele caracteristice.
 Din punct de vedere al vegetației, regiunea caatinga
este clasificată ca stepă . Cu toate acestea, peisajul este
destul de divers, cu regiuni distincte ale căror diferențe se
datorează precipitațiilor , fertilității și tipurilor de sol și
reliefului.
Salbaticul este o bandă de tranziție între interiorul
uscat (sertão) și pădurea Atlanticului ( Zona da Mata ). Țara
din spate are o vegetație mai rustică. Alte subdiviziuni
comune includ Seridó, Curimataú, Caatinga și Carrasco.
În ceea ce privește tipurile de vegetație, seridó
caatinga este o tranziție între câmpul și arborele caatinga.
Cariri este caatinga cu vegetație mai puțin rustică. Carrasco,
termen aplicat diferitelor tipuri de vegetație, corespunde
unei savane foarte dense, uscate, care apare în vârful
platourilor, caracterizată prin predominanța lemnului,
arbustiv, puternic ramificat și dens împrăștiat de plante
cataratoare. Apare mai ales în nordul mijlociu și în bazinul
Chapada do Araripe . Floristic, însă, unii autori consideră
Carrasco mai aproape de erradão (sau catanduva) decât de
caatinga. În munții, care prezintă mai multă umiditate, apar
mlaștinile mari ale Pădurii Atlantice.
SAHEL  Clima și vegetația
Precipitaţile sunt reduse (sub 400
mm/an, majoritatea în intervalul
iulie-septembrie, dar extrem de
variabile de la an la an),
temperaturile foarte ridicate (media
anuală este circa 300C), iar sezonul
uscat foarte lung (8-9 luni/an).
Dinspre deşert suflă un vânt încărcat
cu nisip şi praf – harmatanul, care
agravează situaţia. Predomină o
vegetație relativ risipită de savană,
Sahelul, considerat un semideşert, constând în ierburi și arbuști. În Nord
reprezintă o bandă de 200-500 km lăţime pășunile, extrem de sărace (de
şi 5500 km lungime, care se întinde de la semideșert) sunt folosite de arabo-
vărsarea fluviului Senegal până la valea berberi nomazi, crescători de cămile
Nilului (în Sudan). Este o regiune de și capre, pe când în Sud vegetația
tranziţie între Sahara (mediu deşertic), în fiind ceva mai bogată în sezonul
nord, şi Sudan (mediu de savană), în sud, ploios (din iunie până în septembrie),
foarte fragil, având o lungime de 3900 km, permite păstoritul transhumant al
de la țărmul Oceanului Atlantic și până la
bovinelor, practicat de populația
Marea Roșie, cu o lățime ce variază între
negridă. Un produs specific al acestei
300 și 500 km la Sud de Sahara. Ocupă
zone este guma arabica, recoltată de
mari porțiuni din Senegal, Mauritania, Mali,
la o specie de Acacia.
Burkina Faso, Niger, Ciad, Etiopia și Sudan.
Deşertificarea Sahelului constă în înaintarea deşertului, în unele
areale cu peste 100 km, precum şi aridizarea în areale din afara liniei
de contact cu Sahara (prin exploatarea intensivă a terenurilor -
culturi şi suprapăşunat). Densitatea populaţiei şi a animalelor,
precum şi modificările climatice sunt factorii majori ai deşertificării
Sahelului. Secetele puternice din Sahel, care nu sunt un fenomen
nou, au consecinţe din ce în ce mai grave, fiind mai prelungi şi
afectând o populaţie din ce în ce mai numeroasă. Resursele cele mai
solicitate sunt lemnul şi apa, lemnul fiind folosit ca material de
construcţie şi sursă de energie pentru pregătirea hranei.
Problema secetei
Această regiune a devenit foarte secetoasă după 1968,
ceea ce a provocat un exod masiv al populației înfometate,
determinând o conștientizare a gravității fenomenelor de
deșertificare. Pâna pe la începutul anilor '80 foametea cauzată de
secetă a ucis un milion de oameni și a chinuit peste 50 de
milioane. În ciuda numeroaselor programe guvernamentale
menite sa împiedice acest fenomen nefast, deșertificarea a
continuat să se extindă spre Sud (în anumite zone cu circa 100
km). Sahel este una dintre cele mai calduroase si mai
insuportabile deserturi,de aceea nu este multa vegetatie,din
cauza deserturilor inimaginabil de mari.
 Bibliografie
HTTPS://WWW.GEOLEARN.ORG/
HTTPS://RO.WIKIPEDIA.ORG/WIKI/SAHEL
HTTPS://WWW.WCS.ORG/
MANUALUL DE GEOGRAFIE PENTRU CLASA A XI-A, EDITURA
HUMANITAS EDUCATIONAL
Vă mulțumim
pentru atenția
acordată !