Greşeli de accent

publicat in Artă pe 15 Octombrie 2010, 04:16

În exprimarea orală accentul nu trebuie neglijat, mai ales de către cei care vorbesc în public, pentru că şi
deplasarea inoportună a accentului constituie o încălcare a normei literare.
La noi, unele cuvinte sunt pronunţate după ureche şi circulă de ani buni cu deformări de accent - este vorba de mult
vehiculata variantă incorectă diplómă, corectă fiind pronunţareadíplomă cu accentul pe i. Asemenea aberaţii
ca diplómă de biólog sau chiar de filólog pot fi auzite deseori şi din gura multor reprezentanţi din sistemul educaţiei.

Surprinzător de repede se molipsesc de accentele greşite crainicii şi prezentatorii - nu demult, toate posturile de radio
şi TV vorbeau despre administratóri (de microbuze) şi nimeni din acest cor nu şi-a dat silinţa să verifice cum se
pronunţă respectivul cuvânt, or acesta, conform dicţionarelor, are accentul pe al doilea a, deci sună administrátor.
La fel stau lucrurile şi cu alte lexeme: indústrie se pronunţă greşit industríe (la TVM „Mesager” - „Camera de Comerţ
şi Industríe”), editór, fúrie capătă inoportun accentul pe i şi auzim edítor,furíe.

E drept că pentru unele cuvinte este îngăduită accentuarea dublă, atunci când modificarea accentului nu schimbă
semnificaţia cuvântului (ca în ácele şi acéle), prin urmare, se admit variantele ántic şi antíc, profésor-
profesór, íntim-intím, tráfic-trafíc.

Însă asemenea situaţii sunt destul de puţine şi, de regulă, din două variante de accentuare care circulă în vorbire,
corectă şi recomandabilă este doar una. Deci, se cere mare atenţie în cazul următoarelor cuvinte, care, în
conformitate cu normele actuale, trebuie accentuate
astfel: avárie (nu avaríe), butélie (nu butelíe), simból (nu símbol), regízor
(nu regizór),crédit, tránzit (nu credít, tranzít), adultér (nu adúlter), rúcsac (nu rucsác), neútru (nu néutru).

Evident că se cere şi puţin efort din partea vorbitorilor, dar merită.

Limba noastră cea… de lemn

publicat in Cultură pe 22 Octombrie 2010, 05:08
Denumirea limbă/limbaj de lemn se referă la un mod de comunicare oficial, sec, impersonal şi abstract, pe
care îl adoptă diverse organe ale puterii în relaţia cu cetăţenii. A excelat în acest sens limbajul ideologizat din
perioada comunistă, când textele oficiale kilometrice erau împânzite de autoaprecieri şi laude, partidul fiind
prezentat numai ca biruitor, călăuzitor, frăţesc, drept, cinstit, iubitor de popor, trecând de la o cucerire la
alta.
Acum partide sunt mai multe, dar limbajul de lemn trăieşte bine mersi. Una dintre principalele caracteristici ale
acestuia este preferinţa pentru substantive abstracte cu sens cât mai general şi mai ambiguu: acţiuni, strategii,
oportunităţi, priorităţi, finalităţi, implementări, abordări, conceptualizări, optimizări, liberalizări, valorificări. Orice partid
sau instanţă oficială care se respectă va folosi în textele sale un lexic pozitiv şi optimist, care vizează neapărat
lărgirea, adâncirea, sporirea, creşterea, majorarea, aprofundarea, consolidarea, edificarea, crearea, dezvoltarea,
ajustarea, asigurarea, asociate permanent cu abordarea, conceptualizarea, demararea. Se mai adaugă pe ici, pe
colo nişte acţiuni, planuri, sarcini, relaţii, structuri, câteva adverbe şi pronume cu sens nedefinit ca pe viitor, oricând,
permanent, cândva, toţi, oricine şi „informaţia” este gata, iată un exemplu recent: „Şedinţa consultativă a fost
organizată cu scopul analizei activităţilor realizate, precum şi stabilirii direcţiilor prioritare în implementarea Planului-
cadru de transformare a sistemului…”. Asemenea texte sunt înţelese doar de cei avizaţi, iar pentru muritorii de rând
ele toate au aceeaşi faţă cu trăsături incerte, încremenite şi inexpresive, ca şi documentele şi sloganurile
numeroaselor partide, pe care lumea cu greu le deosebeşte unele de altele.

Limbajul de lemn mai are şi tendinţa de a nu dezvălui identitatea unor eventuali responsabili, de aceea sunt preferate
formele impersonale şi diateza pasivă - se vor implementa, se vor îmbunătăţi (ca şi cum singure, de la sine), vor fi
realizate, vor fi asigurate (nu se ştie de cine), vom realiza, vom asigura (dar cine anume?).

Mai trist este că o asemenea formă de exprimare devine o modă, ea este promovată unde trebuie şi unde nu trebuie,
ajungându-se cu abstractizarea până la absurd. De exemplu, un fragment de text cu caracter didactic sună aşa:
„Actul de expropriere a cocoşului de punguţă îl şi intrigă pe acesta, generând un drum periculos, pe care însă
cocoşul îl parcurge biruitor”. Rămâne doar ca elevii să determine ce strategii a conceptualizat, a elaborat şi a
implementat cocoşul pentru a-şi recupera patrimoniul şi putem constata biruinţa decisivă şi definitivă a limbajului de
lemn în optimizarea abordării poveştii „Punguţa cu doi bani”.

Irina Condrea,
doctor habilitat,conferenţiar universitar la USM
Scurt şi clar
publicat in Cultură pe 29 Octombrie 2010, 06:41
Cerinţa de a vorbi cât mai scurt este deosebit de actuală în timpul şedinţelor, conferinţelor, diverselor
reuniuni publice, în cadrul cărora se recurge chiar şi la reglementarea timpului oferit fiecărui vorbitor.
Depăşirea acestuia poate fi considerată drept o lipsă de respect faţă de asistenţa din sală, căci persoana
care încalcă regulamentul face abuz de timpul şi răbdarea celor prezenţi.
Laconismul şi precizia sunt necesare şi în cadrul dezbaterilor - intervenţiile trebuie să fie scurte, concise, la obiect - şi
fac o greşeală tactică cei care îşi încep intervenţia „scurtă” cu introduceri şi scuze kilometrice de tipul ştiu că e târziu,
că sunteţi obosiţi, de aceea eu voi spune doar esenţialul, fără a... etc., etc., care nu au nimic cu subiectul discutat.

Intervenţia într-o discuţie trebuie însoţită în mod obligatoriu de formule de politeţe, adresate moderatorului şi
asistenţei, cum ar fi: vă rog să-mi permiteţi; aş vrea să fac o precizare; aş dori să adaug; dacă se poate; îngăduiţi-mi
să intervin; cu permisiunea dumneavoastră... ş.a.
În sfârşit, pentru ca intervenţia/discursul dumneavoastră să aibă succes, este bine să vă conduceţi de următoarea
regulă: notaţi, cel mai bine pe puncte, ceea ce aveţi de spus şi urmaţi cu stricteţe acest mic plan, nu vă lăsaţi furaţi de
plăcerea de a improviza, căci improvizaţia de moment s-ar putea să nu fie prea inspirată. În acest sens, probabil că
au foarte mare dreptate actorii, care afirmă, în mod paradoxal, că cea mai bună improvizaţie este cea meticulos
pregătită din timp.

Laconismul şi exprimarea succintă sunt foarte necesare în comunicarea la serviciu - cu vizitatorii, cu şefii, cu
subalternii: aici introducerile trebuie să fie cât mai scurte, digresiunile „lirice” cât mai lapidare. Nu în zadar unii
funcţionari afişează în birouri un slogan, luat, se zice, din arsenalul celebrului ţar Petru I, care sună aşa: ГОВОРИ
ЯСНО, ПРОСИ МАЛО, УХОДИ БЫСТРО, adică: VORBEŞTE CLAR, CERE PUŢIN, PLEACĂ REPEDE.

De altfel, romanii, în antichitate, organizau chiar concursuri de exprimare laconică, în care participanţii trebuiau să-şi
adreseze fraze şi cuvinte cât mai scurte, dar sensul să fie absolut clar şi să nu pericliteze comunicarea. Se zice că la
o asemenea competiţie unul dintre concurenţi i-a adresat interlocutorului său enunţul: „Eo rus”, ceea ce înseamnă
„Plec la ţară”, fiind sigur că a câştigat competiţia. Însă triumful acestuia n-a durat mult, pentru că adversarul i-a
răspuns: „I”, adică „Pleacă”.

Această mostră de dialog laconic „Eo rus - I” ar trebui să le amintească celor volubili că multe lucruri se pot spune
scurt şi clar, fără a face risipă de vorbe şi de timp.

Problema întrebării
publicat in Cultură pe 5 Noiembrie 2010, 05:06
Clişeul verbal, definit de dicţionare ca „frază banală, formulă stereotipă; repetare mecanică, lipsită de interes
şi de originalitate a unui model oarecare”, nu poate fi evitat în anumite situaţii de comunicare şi reprezintă
chiar o particularitate caracteristică a unor limbaje, în special a celui administrativ.
Aici predomină formulele stereotipe, a căror menire este de a uniformiza aspectul documentelor, astfel că pentru
fiecare tip există expresii şi forme specifice, de exemplu, într-o cerere se vor utiliza cuvinte şi sintagme ca solicit prin
prezenta, anexez următoarele acte, subsemnatul. Dar şi aici se strecoară inadvertenţe, căci unii scriu „Eu,
subsemnatul”, în acest caz „eu” fiind de prisos, deoarece sensul lui este inclus în subsemnatul. Pentru mulţi este
surprinzător că, după adresarea Domnule director, Domnule primar etc. se pune virgulă, apoi se scrie Subsemnatul
cu literă mare. Or aceasta nu este o greşeală, ci reprezintă forma-şablon, impusă de acest tip de document.

În limbajul administrativ actual uneori este folosit inadecvat cuvântul „întrebare”, pentru ceea ce trebuie numit
problemă, chestiune - anume acestea şi nu „întrebările” vor fi incluse în ordinea de zi, într-un proces-verbal etc. Tot
atât de incorectă este expresia „trebuie să hotărâm întrebarea”, o traducere ad litteram a sintagmei ruseşti „надо
решить вопрос”, pentru că lexemul „întrebare” în limba română are sensul de cerere a unei informaţii şi la o
întrebare eventual se poate răspunde, dar ea nu se hotărăşte. Iar în ceea ce priveşte problema, ea poate fi rezolvată,
soluţionată, după ce a fost discutată, examinată, aprobată etc. şi în niciun caz „precăutată”. Cuvântul „a precăuta” a
fost ticluit după modelul rusescului „рассмотреть” şi constituie o gravă greşeală de exprimare.
În multe cazuri se numeşte o persoană însărcinată cu rezolvarea /soluţionarea problemei discutate, adică un
responsabil – acesta este termenul administrativ, care echivalează cu rusescul „ответственный”.

Irina Condrea
Abrevieri curente
publicat in Carte pe 12 Noiembrie 2010, 04:15
Abrevierile se folosesc cu precădere în scris. Acestea, de regulă, sunt prescurtări ale unor cuvinte care apar
mai des, fiind destul de bine cunoscute în forma lor completă. O serie de reguli pentru utilizarea abrevierilor
pot fi extrase din ultimele dicţionare ortografice.
Astfel, se scriu integral cu litere mari abrevierile formate din iniţialele cuvintelor - ca exemplu pot servi o serie de
abrevieri cu circulaţie internaţională, cum ar fi UNESCO (United Nation Educational, Scientific and Cultural
Organization), CV (curriculum vitae), VIP (very important person), WC (water closet). În unele cazuri, prin tradiţie,
după fiecare literă se pune punct, de ex., N.B. (nota bene), O.K. (all correct), P.S. (post-scriptum), S.O.S. (Save our
souls - Salvaţi sufletele noastre), dar tendinţa actuală este de a scrie fără punct - UE (Uniunea Europeană), ONU
(Organizaţia Naţiunilor Unite).

Cu literă mică şi fără punct se scriu abrevierile unităţilor de măsură pentru lungime şi greutate, ca simboluri utilizate
în plan internaţional – mm, cm, km, m, kg, g, mg. O serie de simboluri devenite internaţionale sunt, de fapt, nişte
litere modificate, folosite foarte frecvent în scris: € (euro), £ (liră), $ (dolar), © (copyright - dreptul de autor), ® (marcă
înregistrată), @ (a rond, coadă de maimuţă (fam.) - în adresele electronice).
Cu literă mică şi cu punct se scriu abrevierile constituite din una sau mai multe litere din partea iniţială a cuvântului –
str. (stradă), sec. (secol), p., pag. (pagină), etc. (et caetera - şi altele), a.c. (anul curent), tot aşa se abreviază
pronumele de politeţe dumneavoastră - dv. şi dvs., ortografiat şi cu majusculă - Dv., Dvs., pentru exprimarea
reverenţei. Se scriu fără punct abrevierile care păstrează litera finală a cuvântului - dna, dnei (doamna, doamnei), dl
(domnul), dlui (domnului) şi dlor (domnilor), acestea, de asemenea, pot fi scrise şi cu literă mare.

Sunt frecvent folosite abrevieri pentru titlurile academice – academician - acad., şi universitare - profesor,
conferenţiar, doctor - prof., conf., dr., ultima abreviere - dr. se scrie cu punct prin tradiţie. Este de menţionat că aceste
titluri nu apar cu forma de feminin. Mai nou, se abreviază şi doctorand/doctorandă – drd., nu a întârziat să apară şi
abrevierea pentru masterand/masterandă – mrd. Unii autori, din exces de zel, formează chiar şi femininul pentru
ultimele abrevieri – drd. - drdă, mrd. – mrdă, aşa încât programa unei conferinţe, încărcată de drde şi mrde poate
stârni destul haz. Prin urmare, şi abrevierile trebuie folosite cu discernământ.

Ce „primim” şi ce nu
publicat in Cultură pe 26 Noiembrie 2010, 00:23
În exprimarea cotidiană de multe ori se face o falsă analogie între cuvântul românesc a primi şi rusescul
принять, care, deşi conţin cam aceleaşi sunete, au sensuri diferite.
De aici apar şi multiple sintagme străine spiritului limbii române, care sună nefiresc, iar uneori chiar alogic. Cel mai
des erorile circulă în vorbirea funcţionarilor, acum şi a unor candidaţi la funcţii înalte şi se fac auzite la televizor şi la
radio în sintagme de tipul: „Parlamentul a primit legea (принял закон)”; „Noi am primit hotărârea să participăm (мы
приняли решение участвовать)”, „Au fost primite măsuri de securitate (были приняты меры безопасности)”, în
care „принять” are diverse echivalente româneşti: a adopta/a vota o lege; a adopta/a lua o hotărâre, o decizie; a lua
măsuri, deci enunţurile corecte vor fi: parlamentul a adoptat/a votat legea; am adoptat/am luat o decizie, o hotărâre;
am luat măsuri de securitate.

O altă categorie de vorbitori copiază cu fidelitate sintagmele ruseşti din vorbirea cotidiană, fără să ţină cont de faptul
că limba română are legile ei, astfel că putem auzi că cineva „a primit duş, baie (принял душ, принял ванну)”,
corect: a făcut un duş, a făcut o baie; „a primit medicamente, a primit lecuire, a primit injecţii” - corect: a luat
medicamente, a făcut un tratament, a făcut injecţii.

Nu sunt o soluţie bună nici expresiile „am primit plăcere”, „am primit propunerea lor”, care au ca echivalente adecvate
mi-a făcut plăcere, mi-a plăcut ş.a.; am acceptat propunerea.

Nici enunţurile cu rusescul „принято” nu pot fi copiate fără noimă, ca în cazurile „La noi e primit să servim musafirii”;
„la noi e primit să felicităm colegii (după у нас принято)”, căci e mai bine şi mai corect să spunem: noi obişnuim, noi
avem o tradiţie, noi totdeauna îi servim, îi felicităm etc.

Este calchiată şi expresia rusească „принять за чистую монету”, care apare într-o formulare absolut alogică pentru
limba română - „a primi drept monedă curată”, varianta corectă de traducere a acestui frazeologism fiind: a o lua de
bună, a crede.
Politeţea dânsului
publicat in Carte pe 3 Decembrie 2010, 04:32
Pronumele de politeţe (sau de reverenţă) exprimă o atitudine de respect faţă de o persoană şi sunt folosite
de vorbitori în funcţie de situaţia de comunicare.
În stilul oficial, pentru exprimarea politeţii maxime, se utilizează pentru pers. II singular şi plural
pronumele Dumneavoastră (cu verbul la pers. II plural – dumneavoastră aţi remarcat...), iar la persoana a III-a
– Domnia sa / Domniile lor, recomandate în discursul politic, diplomatic, jurnalistic, de ex. despre un ministru, un
preşedinte: „În interviu Domnia saa remarcat că...” (şi nu dumnealui).

Formele dumneata (cu verbul la pers. II singular), dumnealui/dumneaei/dumnealor sunt mai puţin indicate pentru
stilul oficial, deoarece fac parte dintr-un registru stilistic mediu, iar în unele cazuri pot avea chiar şi nuanţe familiare,
ironice (la Caragiale, de exemplu, despre Domnul Goe). În limbajul familiar şi regional avem o serie de pronume de
politeţe - mata, matale, mătăluţă, mătălică, tălică, care apar, de regulă, în convorbirile cotidiene.

Tot mai des în ultimul timp este sesizată o nuanţă mai mare de respect a pronumelui personal dânsul, cu
formele dânsa, dânşii/dânsele, dânsului/dânsei, dânşilor/dânselor. Acestea, deşi nu sunt pronume de politeţe, se
consideră totuşi mai reverenţioase decât el/ea etc., fapt consemnat şi în DEX, care conţine
pentru dânsul specificarea: 1. Pron. pers. (Ca pronume de politeţe). În „Dicţionarul normativ al limbii române” (2009)
de Ioana Vintilă-Rădulescu la formele pronumelui dânsul găsim nota: Este considerat pronume personal propriu-zis,
deşi este perceput în general ca pronume de politeţe.

În legătură cu cele de mai sus, este important de reţinut şi următorul lucru (în special pentru vorbitorii
moldoveni/basarabeni): pronumele dânsul în limba literară se utilizează numai cu referire la persoane, de ex., Am
mai stat cu dânsul de vorbă; Aceasta a fost ideea dânşilor etc. Or, moldovenii folosesc în manieră regională
pronumele dânsul şi cu referire la obiecte sau animale, pentru care nu se exprimă politeţea, aşa că putem auzi astfel
de enunţuri: „Pune aici scaunul şi aşază-te pe dânsul” (cum ar fi: pe dumnealui) sau „Ia vaca şi se duce cu dânsa la
păscut” (iarăşi: cu dumneaei).

Este cazul să mai amintim de o formă de politeţe din vorbirea basarabenilor: singur (pronunţat sângur), cu sensul
de dumneata, în exprimări de tipul: „Vreau să vorbesc cu singur” (cu dumneata); „Am fost pe la singur” (pe la
dumneata) ş.a., care sună interesant şi chiar exotic, dar nu sunt acceptate de limba literară.

Pseudocomunicare cu anglicisme la modă

publicat in Femeia pe 17 Decembrie 2010, 09:38
Gustul pentru neologismele la modă, în special pentru anglicisme, îi face pe unii jurnalişti să uite de cei
cărora li se adresează, astfel că uneori putem auzi nişte enunţuri cu totul specifice, inedită fiind mai ales
alăturarea absolut întâmplătoare a unor cuvinte.
Într-un reportaj de la o petrecere mondenă o jurnalistă relata la un program de ştiri la „M-1” că politicienii prezenţi
acolo „au servit câte o cupă de şampanie şi au socializat”. Ce exprimare fiţoasă, am zice în tonul reporteriţei, şi ce
lipsă de respect pentru limba română!
În primul rând, era cazul să se verifice cam ce înseamnă, în contextul respectiv, „a servi”, cu care au probleme mai
mulţi vorbitori. Spicuim din DEX: 3. Tranz. A pune, a aduce la masă mâncare, băutură etc. ♦ A prezenta cuiva o
mâncare ca să ia din ea, a trata pe cineva cu ceva; a da să mănânce. ♦ Refl. A lua să mănânce sau să bea. Se servi
cu câteva bomboane.

Prin urmare, din fraza transmisă la ştiri ar reieşi că politicienii au fost un fel de chelneri, servindu-i pe cei prezenţi.
Bineînţeles că nu a fost aşa, ei pur şi simplu au băut câte o cupă de şampanie, dar vai! cum să zici la televizor că
politicienii au băut! E prea ţărăneşte, s-o fi gândit jurnalista, uitând (sau neştiind) că putea spune, „au ciocnit” câte o
cupă, ori „s-au întreţinut la o cupă de şampanie” etc. Iar „au socializat”, respectiv, „socializarea” în toate felurile este
la modă astăzi şi chiar e mare „găselniţă” în materie de discurs jurnalistic. Acest lexem a fost copiat pe negândite din
engleză, fiind considerat „mai cu moţ” decât bine cunoscutele „au vorbit, au discutat, au comunicat, au conversat”.
Şi-au dat în petic cu anglicismele şi unii concurenţi în campania electorală. Ne tot spunea cineva că „Trebuie să
facem o resetare a sistemului politic din ţara noastră”, considerând probabil că toată lumea din Ţara Moldovei este
obligată să cunoască termenul din informatică „a reseta” (având aproximativ sensul „a porni din nou”).

O asemenea comunicare (pardon: socializare!) cu cei din jur este în realitate o pseudocomunicare şi seamănă bine
cu situaţia descrisă încă de Lucian Blaga, cu badea Ion din Vinerea, căruia un tânăr, care ştia multe cuvinte la modă,
i-a strigat într-o zi peste gard, cam în zeflemea şi cu aer de superioritate: „Hei, bade Ioane, de ce nu sădeşti în
grădina matale şi câteva rânduri de logaritmi? Ce frumos ar creşte!”, iar el răspundea: „Noroc şi sănătate să dea
Dumnezeu, aş sădi, dar n-am răsad!”

Irina Condrea
De Crăciun şi Anul Nou
publicat in Ultima oră pe 24 Decembrie 2010, 00:23
Vin sărbătorile, iar odată cu ele, vin felicitările şi urările de tot felul, aşa că trebuie să ne amintim cât mai
multe cuvinte frumoase pentru a-i felicita pe cei apropiaţi sau pentru a răspunde la urările ce ne sunt
adresate.
De obicei, în perioada sărbătorilor, formulele de felicitare înlocuiesc salutul obişnuit, nu rareori chiar şi persoane
necunoscute, în anumite situaţii, îşi adresează urările de rigoare. Aceste formule, de regulă, sunt scurte şi repertoriul
lor nu este prea mare - contează tonul, zâmbetul, sinceritatea şi amabilitatea cu care sunt spuse, cele mai răspândite
în limba română fiind Sărbători fericite! Crăciun fericit! Un An Nou fericit! La mulţi ani!, care nu ar trebui să
lipsească nici chiar din convorbirile telefonice.

Din păcate, se dovedeşte că bagajul unora este sărac de tot şi altceva decât mult criticata formulă „Cu sărbătoarea!”
nu le mai vine în minte. Aceasta, la fel ca şi „Cu Anul Nou!” sunt calchieri după formulele ruseşti „С праздником!” şi
„С Новым Годом!”. Cele mai năstruşnice urări pe care le-am auzit sunt „Cu sărbătoarea pe tine!” / „Cu Anul Nou pe
tine!”, copiate după „С праздником тебя! / С Новым Годом тебя!”. Unii nu se pot debarasa de aceste modele şi
chiar dacă încep corect, zicând „Felicitări” sau „Vă felicit” (atenţie la accent! – vă felicit, nu felicit), uită să adauge „cu
ocazia”, or formula corectă este Felicitări cu ocazia sărbătorilor - de iarnă, de Crăciun, de 8 Martie, cu ocazia zilei
de naştere, cu ocazia căsătoriei, cu ocazia absolvirii facultăţii, cu ocazia avansării, cu ocazia aniversării, cu ocazia
primilor fulgi de nea sau a primilor muguri pe ram ş.a.m.d.

În rest, se recomandă să nu facem economie de cuvinte frumoase, de gânduri bune, de urările cele mai sincere şi de
toate expresiile care pot descreţi frunţile şi pot lumina chipurile celor din jur în aceste luminoase zile ale sfintelor
sărbători de iarnă. Din partea mea, celor care urmăriţi această rubrică, vreau să vă urez din tot sufletul: La mulţi ani!
Şi să vă spun că:

De Crăciun şi Anul Nou,

V-aş face câte-un cadou,
Dar din tot ce-aţi vrea mai bun -
Nu am nici eu, nici Moş Crăciun...

Regionalismele în comunicarea actuală

publicat in Cultură pe 6 Ianuarie 2011, 05:19
Întreba cineva nu demult dacă e corect sau greşit să folosim în vorbire cuvinte populare şi regionalisme. Eu
n-aş formula întrebarea atât de categoric, problema ar fi mai curând alta: când şi unde pot fi folosite acestea,
or alegerea se face în funcţie de situaţia de comunicare şi de intenţiile vorbitorului.
De exemplu, de Crăciun, cine de pe la noi nu gustă hojma (mereu) găluşte/găluşi cu frunză de curechi (sarmale în foi
de varză), chişcă (preparat culinar din intestine de
porc), maieră(ficat), rânză (pipotă), răcituri (piftie), tocmagi (tăiţei), chişleag (lapte prins) şi alte bunătăţi.
Regionalismele de mai sus sunt specifice Moldovei şi nu toţi vorbitorii de limbă română le folosesc, iar unii pot nici să
nu le înţeleagă, la fel cum nici moldovenii nu prea înţeleg ce înseamnă lubeniţă (pepene verde;
harbuz), glajă (sticlă), cloambă (ramură) ş.a., cunoscute în alte regiuni. Asemenea cuvinte apar în exprimarea orală,
familiară sau în textele scrise care redau astfel de particularităţi. Sunt foarte expresive şi cuvintele din registrul stilistic
popular/familiar, de tipul lehamite, cogeamite, oleacă, mătincă, brambura, hledie, şagă, scăfârlie, a beşteli, a se
frăsui şi multe altele, iar unele capătă diverse forme, devenite şi acestea regionale - probabil că numai moldovenii
ştiu când să folosească diminutivele lui oleacă - olecuşoară, olecuţă, olecuţică, olecuţicuţă şi sinonimele acestuia - o
ţâră, o ţârică, o ţâricuţă. Tot acest tezaur de expresivitate apare din plin în comunicarea orală cotidiană şi este
valorificat de scriitori, jurnalişti, epigramişti.

Însă în anumite situaţii, de exemplu, în comunicarea oficială, la serviciu, în cadrul unor şedinţe, conferinţe ş.a.
cuvintele stilistic marcate nu sunt potrivite. Printre cele care apar totuşi destul de frecvent şi care ar trebui evitate
sunt oleacă, amuş/acuşi, mătincă. La birou este mai potrivit să se spună “aşteptaţi puţin; imediat/îndată vin; probabil
că se termină şedinţa”, fără oleacă, acuşi şi mătincă. Nici argoticele baftă şi mişto, preluate din limba ţigănească şi
folosite acum în stânga şi-n dreapta, nu se încadrează în limbajul standard şi de multe ori sună de-a dreptul ridicol,
căci nu apar la locul potrivit.

Irina Condrea
Pronunţarea (ne)literară
publicat in Timpul Liber pe 14 Ianuarie 2011, 05:45
Ca şi lexicul, pronunţia regională are şi ea particularităţi specifice, care se manifestă evident doar în vorbire,
în comunicarea orală. Pentru vorbitorii moldoveni este un lucru obişnuit să
pronunţe sară (seară), samă (seamă), jiţăl (viţel), jineri (ginere), chicior (picior), ghini (bine), şini (cine), chept
(piept), pisti/pişti (peste), tăti (toate), casî (casă),vorgheşti (vorbeşte), şădi (şede) ş.a.m.d. Moldovenii mai au
obişnuinţa de a „înghiţi” unele sunete sau chiar silabe întregi - exemple clasice în acest sens sunt formele
populare măligă (mămăligă), sântămăria (sfânta Maria), dădăori (de două
ori), felurli (felurile), disupt (dedesubt).
Când cuvintele populare, familiare sunt rostite în această manieră într-o situaţie de comunicare neoficială, un
asemenea fel de a vorbi este original şi destul de spectaculos. Însă chiar şi în astfel de împrejurări lucrurile uneori
degenerează în neglijenţe prea mari - putem auzi am şăst (am şezut), am văst (am văzut), mă dor
cioarli (picioarele), nuş-ci fac iia (nu ştiu ce fac ei), mă’cacasî (mă duc acasă). Mai adăugăm aici obişnuinţa unor
tineri orăşeni de a rosti în manieră rusească consoanele d, t – dzespre tzine, dze prietzeni, tzilivizor.

Or, adoptarea variantei literare de rostire este absolut necesară pentru persoanele publice, pentru profesori,
politicieni, funcţionari ş.a., care trebuie să-şi supravegheze atent exprimarea. Vorbitorii noştri însă neglijează
permanent câteva reguli. Este vorba de vocalele finale e şi ă, care nu trebuie transformate în i şi î în cazuri de
tipul: partidi (partide),programi (programe), propuneri (propunere), şădinţî (şedinţă), alianţî (alianţă), siguranţî (siguran
ţă) etc. Vocala e la început de cuvânt trebuie pronunţată mai deschis, ea nu se rosteşte iotat - ie (ca în cuvântul
iepure), ci cu trecere mai mult spre ă, deci nu iconomii, ixamini, ielevi, ieuropini, ci economie, examene etc., dar
nici ăconomîe, ăxamană, ălăvi, ăuropăni, dăspră ăl, prăţuri ş.a., cum se silesc să rostească unii prezentatori TV.

Sunt cu totul dezagreabile sincopele, provenite din lenea de a pronunţa explicit toate silabele – să piardă omul timpul
rostind atâţia e şi i în in-de-pen-den-ţă, con-sti-tu-ţi-e, ne-ce-si-tă-ţi-le? Mai bine mai comprimă cumva, aşa că de
multe ori auzim ceea ce auzim chiar de la unii parlamentari: indpîndenţî, constuţîi, prtcipanţ, pîrlment, ncistăţli,
cofrinţî, coştinţî, puporlu, irupeni, planurli, paisprişi etc.etc. Din păcate, modelul „mă’c acasî” este încă foarte
productiv.

Cum vorbim, cum scriem?: Despre ton şi intonaţie

publicat in Carte pe 21 Ianuarie 2011, 07:49
În prezent, în spaţiul audiovizualului există numeroase (ca să nu zicem nenumărate) posturi de radio şi TV,
care încearcă din răsputeri să ne ademenească, să capteze cu orice preţ atenţia publicului. În avangarda
acestei permanente competiţii sunt cei de la microfon – prezentatori, analişti, jurnalişti sau invitaţi – adică
cei care vorbesc, pe care îi vedem, îi auzim şi ale căror voci şi intonaţii se întâmplă să le recunoaştem. Dar
se pare că unii dintre ei nu prea au auzit de faptul că în afară de cuvintele spuse, o mare parte de informaţie
se transmite (de multe ori involuntar) prin felul de a vorbi, adică prin intonaţie, ritm, ton, pauze, accente,
ezitări, reluări ş.a., toate acestea reprezentând sfera paraverbalului, adică ceea ce însoţeşte vorbirea.
O serie de radioprezentatori „pedalează” cam pe unul şi acelaşi aspect intonaţional, considerând că, dacă transmit
dedicaţii muzicale, trebuie neapărat să vorbească pe un ton mieros, dulceag, zglobiu, nemaipomenit de vesel şi să
spună totul râzând (dacă ar putea - şi chiuind). Însă această „dulcegărie” artificială plictiseşte şi chiar supără uneori,
pentru că, până la urmă, şi urările de sănătate se pot transmite pe un ton normal şi echilibrat.

Destul de des chiar şi programele de ştiri sunt receptate cu dificultate, din cauză că prezentatorii nu respectă
pauzele, nu pun corect accentele logice în frază, nu respectă intonaţia de început şi de sfârşit, dând impresia că văd
textul pentru prima dată. Iar în programele de ştiri transmise în limba rusă la postul naţional de radio se aud nişte
intonaţii atât de nefireşti şi bizare, încât nu poţi înţelege ce fel de vorbitor este acesta - rusofon, românofon sau, în
genere, unul căzut din Lună.

Este extrem de jenantă situaţia, tot de la acest post de radio, când prezentatorul „îşi drege vocea” direct în microfon
(deşi trebuia să facă acest exerciţiu cu mult mai înainte), apoi înghite în sec şi cu buzele uscate spune câte o frază
pe un ton monoton şi fără expresie, ca al unui om trezit din somn pe neaşteptate. Cazul respectiv de vorbire îngălată,
fără intonaţie, cu tonul coborând aproape până la zero s-a demonstrat recent într-o transmisiune directă, în timpul
unui dialog chiar cu preşedintele executivului.

Oricât de tari şi mari ar fi radioprezentatorii, ei trebuie să ţină cont de faptul că aproximativ 35% de informaţie se
transmit pe cale paraverbală. Iar vorbirea monotonă şi rectilinie a unora pare să confirme gluma care circulă acum pe
internet despre cele patru viteze ale moldovenilor: a patra - înşet; a treia - înşetişor; a doua - tot pe loc, pe loc, pe loc,
întâia -răzămat. Ca să nu ne hurducăm, fraţilor, că putem asuda sub limbă făcând atâtea eforturi în faţa microfonului.
Irina Condrea

Careva poate fi cineva

publicat in Cultură pe 4 Februarie 2011, 05:24
Careva este un pronume nehotărât, sinonim cu cineva, vreunul, oricare. De regulă, se foloseşte în raport cu
o persoană necunoscută, pe care vorbitorul nu o identifică numind-o concret, de ex.: Ştie careva (= cineva,
vreunul) la ce oră vine şeful? În comunicare apar mai mult sinonimele lui careva, în special, cineva şi
vreunul, însă toate pronumele nehotărâte exprimă raportul parte-
întreg: careva/cineva/vreunul/oricare/indiferent care - din grup, din clasă, din cei prezenţi, dintre studenţi
etc.
Dar felul în care pronumele careva apare de multe ori în vorbirea basarabenilor nu se încadrează în normele literare,
pentru că acest cuvânt nu mai este folosit ca pronume, ci ca adjectiv, caracterizând un substantiv. Mai ales reporterii
şi prezentatorii de la posturile de radio şi televiziune se întrec în a ne spune că „Nu au fost atestate careva nereguli”,
„A existat o careva problemă”, „S-au comis careva abateri”, „Noi am avut careva întrebări”, „S-a vorbit despre careva
sume” ş.a.m.d., enunţuri în care nu pot apărea sinonimele lui careva - nimeni nu va spune „cineva nereguli” sau „am
avut oricare întrebări”.

De unde atunci se ia acest careva folosit nelalocul său? Tot de acolo, din arsenalul calchierilor din limba rusă, de
data aceasta copiindu-se construcţiile cu какие-то, какой-то, какие-либо etc.: în „am avut careva întrebări” se
recunoaşte foarte bine modelul „у нас были какие-то вопросы”, „o careva problemă” derivă din „какая-
то проблема”, „carevaabateri” - din „какие-либо нарушения” etc.

Confuzia vine din faptul că în limba rusă substantivele nu au articol (ca în română un, o ş.a.), iar categoria
definit/indefinit este redată prin pronume nehotărâte de tipul какой-то, какой-нибудь, какие-то, какие-либо etc.
(какие-то вопросы) sau prin adjective (эти проблемы, большие проблемы). Pentru limba română în enunţuri ca
cele de mai sus este suficient doar articolul nehotărât: „a existat o problemă”, „am avut nişte întrebări”. Mai mult
decât atât: poate lipsi şi articolul, şi adjectivul, semnificaţia definit/indefinit fiind recuperată de forma substantivului, ca
în enunţul „Nu au fost atestate nereguli”, în care nu este nevoie nici de articolul nişte şi nici de inoportunul careva,
pentru că forma nereguli îl are în vedere implicit pe nişte. În asemenea enunţuri careva trebuie înlocuit cu anumite,
nişte, multe, o oarecare, o anumită, diverse etc., astfel că se va spune „Am discutat anumite probleme”, „S-au comis
unele abateri”, „Lipsesc nişte/unele/anumite/o serie de acte” ş.a.m.d.
Iar careva poate ar vrea el să fie un cineva, dar rămâne totuşi un simplu oarecare...

Cum vorbim, cum scriem: De unde începe teatrul

publicat in Ultima oră pe 12 Februarie 2011, 08:43
Stanislavski ar fi zis că teatrul începe de la garderobă, acuma însă putem afirma că teatrul începe de pe site,
pentru că anume internetul ne introduce în atmosfera magnifică a acestui lăcaş de cultură.
De exemplu, pagina impunătorului Teatru Naţional de Operă şi Balet www.nationalopera.md, poate fi accesată în
limbile română, rusă şi engleză şi prezintă multe informaţii despre istoria teatrului, despre repertoriu, artişti, solişti,
turnee, spectacole ş.a.m.d. Există aici şi o rubrică inedită, intitulată „Întâmplări cu haz”, care conţine
istorioare/anecdote despre o serie de personalităţi celebre din lumea muzicii, cum ar fi Verdi, Mozart, Ceaikovski,
Beethoven, Wagner şi alţii.

Or, lectura textelor în limba română se transformă imediat din haz în necaz, căci acestea, fiind traduse din limba
rusă, sunt pline de toate inepţiile, gafele şi erorile posibile şi imposibile ale unui lucru făcut de mântuială. Într-un text
de numai câteva rânduri despre Rossini, găsim tot spectrul de perle, despre care am putea spune doar no comment:
„neprivind la aceia, că Rossini scria…”, „uvertura către opera”, „la atras, la închis, v-a ieşi, v-or cădea”, „uverturei,
închisoarei”, „le spunea celora care”, „să-l aruncaţi pe însuşi compozitor”, iar o lucrare a lui Rossini este numită cu
nonşalanţă chiar ruseşte, „Soroca-Vorovca”, aceasta fiind, de fapt, „Coţofana hoaţă”.

Sunt adevărate şarade formulările traducătorului care scrie la întâmplare, cum îi trăsneşte prin minte: „Bart s-a
aşezat la pianul cu coada şi a jucat melodia… Nu au trecut nici două săptămâni cum aceasta s-a auzit în tot oraşul.
Aşa chemând admiraţia tuturor”; „Când au dat cortinele în jos”; „Leoncavallo dorind să glumiască a zis: - Permiteţi-
mi, stimate să nu fiu deacord cu dumneavoastră”; „Pentru aceia dragii mei, că publicul este format în aşa mod, că nu
v-or crede şi v-or hotări că sunt un lăudăros, s-au vor crede dar vor socoti opera mea rea, pentru că am scris-o
repede şi nu am depus stăruinţă... Singuri înţelegeţi că în ambele momente v-oi fi în pierdere!” şi multe altele.

Toate textele în limba română arată ca un câmp minat: la fiecare pas dai peste greşeli elementare de ortografie şi de
punctuaţie, peste fraze halucinante cu o topică mutilată în fel şi chip, peste tot genul de absurdităţi care ar putea
stârni zâmbetul, dacă nu ar reflecta o realitate atât de tristă: responsabilii de această pagină calcă în picioare limba
română, uitând probabil că, pentru a face artă, este nevoie nu doar de voce puternică şi picioare viguroase, dar şi de
cap pe umeri.

Irina Condrea, doctor habilitat, conferenţiar universitat la USM

Cum vorbim, cum scriem: Argoul şi argotizanţii

publicat in Cultură pe 18 Februarie 2011, 05:20
Până nu demult se considera că argoul este un limbaj convenţional, folosit mai ales de vagabonzi,
răufăcători, ocnaşi şi de alţi marginali, pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii şi de autorităţi. Astăzi se
constată că argoul se extinde cu mult peste limitele acestor sfere specifice şi este un limbaj practicat, de
regulă, de grupuri de vorbitori, constituite după diverse criterii: de vârstă, de interese, profesionale,
teritoriale ş.a., fiecare grup stabilind propriul său mod de exprimare, aşa încât ar fi mai corect să vorbim nu
despre argou, ca fenomen unitar, ci despre argouri.
În prezent argoul se foloseşte chiar şi de persoane instruite, ca o „variantă de alternativă” a limbajului literar, mai ales
pentru expresivitate, şi se face simţită intenţia, ba chiar plăcerea unor vorbitori, a unor ziarişti, de a impresiona, de a
şoca, de a epata prin acest limbaj. Cel mai dinamic este argoul tinerilor, pentru care argoul are şi o funcţie identitară
pronunţată, demonstrând apartenenţa la un anumit grup, precum şi o modalitate de a se deosebi de ceilalţi, în
special de cei mai în vârstă, prin felul de a se exprima.

Argoul utilizează din plin cuvinte populare, multe lexeme cu sens peiorativ, cum ar fi gaşcă, fraier, bostan (cap),
greblă (pieptene), fasole (dinţi). Este foarte productivă schimbarea de sens a unor cuvinte: bombă (foaie cu
răspunsul pregătit, pentru a copia la examen), balcoane (sâni mari), ceainic (prost), birou (bar), bazar (vorbă) etc.
Sunt utilizate masiv împrumuturile - din engleză: cool (f. bun), OK (bine, în regulă), super (f. bine), fine/fain (bun,
drăguţ); din limba ţigănească: baftă, mişto, gagică; în argoul basarabean - din limba rusă: tusovka (petrecere), strelka
- întâlnire, prikol - glumă, a gruzi - a speria, a zacalibi - a plictisi, başnea - cap, paţan - băiat, krutoi - „tare”, na şaru -
gratis ş.a.
Există chiar şi o serie de frazeologisme de dată recentă, preferate pentru sensul ludic: a închide râşniţa - a închide
gura, a lua la ceainic - a se îmbăta, a merge cu auto-călcâiele, cu auto-pasul - a merge pe jos, a se hlizi ca capra-n
tren - a râde prea mult, a se uita ca Gheorghe la mătură - a privi mirat, a fi „levîi” ca papucii lui Lenin - a fi straniu,
inadecvat.
În fond, majoritatea celor care utilizează astăzi argoul nu mai urmăresc scopul de a nu fi înţeleşi, ci îl adoptă mai mult
pentru expresivitate, chiar pentru a face haz. Şi totuşi, există şi o formă foarte încifrată - argoul basarabean, care
este un subiect aparte.

Argoul basarabean
publicat in Carte pe 26 Februarie 2011, 08:55
Astăzi, rusismele pătrund în limbajul basarabenilor nu pe cale „oficială”, cum era în perioada când limba
rusă se folosea în toate sferele vieţii sociale, ci pe calea adoptării elementelor periferice, de argou.
Există deja un registru relativ stabil de cuvinte preluate din rusă nu cu sensul lor literar, ci cu semnificaţia argotică,
adaptate la sistemul gramatical al limbii române, printre care se evidenţiază: verbe: a abaldi – a fi surprins, şocat, a
se vrubi – a înţelege, a-şi da seama, a se vîpendri (substantiv: vîpendrioj) – a face nazuri, a face fiţe, a başli – a
plăti, a gani – a vorbi aiurea, neconvingător, a gruzi – a certa, a speria pe cineva, a muti – a pune ceva la cale, a se
prikăli – a lua peste picior pe cineva, a se kalbasi (şi în traducere: a se cârnăţi) – a se distra foarte bine, a kidăni – a
înşela pe cineva, a se vtiuri – a se îndrăgosti; substantive: babki – bani, dolari, bazar – vorbă, discuţie, bomj –
boschetar, bîk – bărbat zdravăn,gudioj – chef mare, krîşă – protecţie, pilă, loh – prost, paţan – băiat, tacikă –
maşină, strelka – întâlnire, tormoz – om care înţelege greu, tusovka – agapă, petrecere, fignea – ceva
nesemnificativ, radaşi – părinţi, tiolka – fată, şmon – control, agitaţie, ment, musor – poliţist, telik – televizor, kaziol –
prost, karifan – prieten, fişkă, hohmă – glumă, havcik – mâncare,tocika – crâşmă, bratan – prieten, ciuvak –
băiat, ciuvihă – fată; adjective: blatnoi – modern, borzîi – mândru, fudul, kliovîi – interesant, bun, krutoi – dur,
super, pofig/pofighist – indiferent, blazat, ciotkii, ciotkos – bun, valoros, şustrîi (şustreak) – isteţ, descurcăreţ, levîi –
de proastă calitate, tuparîlîi – foarte prost, prikolnîi – interesant, hazliu; adverbe, expresii –karoce – mai în scurt, în
fine, gluha – rău de tot, blin – interjecţie ce exprimă stupoarea, na haleavu, na şaru – pe gratis, po paniatiam –
corect, conform înţelegerii/tradiţiei, a avea sdviguri – a fi nebun, a face o padlă/padleankă – a face un lucru rău, a
aprinde farele la pavarot – a fi atent, a umbla nalevo – a fi infidel(ă), v nature – serios, adevărat, a spune
macaroane (a pune macaroane pe urechi) – a minţi.

Pe lângă aceste elemente împrumutate din limba rusă, în argoul basarabean apar şi alte barbarisme, care îi dau un
aspect total deosebit de forma literară a limbii române. Mai trist este că cei care nu cunosc limba rusă nici nu
sesizează că aceste lexeme sunt cuvinte străine, dintr-un limbaj incult, care urâţesc la maximum limba română. Un
asemenea mod de a vorbi se află în opoziţie tranşantă faţă de limbajul standard, devenind astfel un model de totală
incultură a exprimării.
Irina Condrea, doctor habilitat, conferenţiar universitar la USM

"Deci vasăzică mai în scurt"

publicat in Ultima oră pe 4 Martie 2011, 06:00
Modestul cuvânt „deci”, care, de fapt, este o conjuncţie concluzivă, se transformă pentru multe persoane
într-un element fără de care nu pot începe o relatare, o expunere. Evident că locul lui „deci” nu este la
începutul discursului, când încă nu s-a spus nimic, ci la sfârşit, când se trag concluziile, „deci” fiind sinonim
cu „aşadar”, „prin urmare”, „în concluzie”. Şi totuşi, rar de tot se întâmplă ca un student chemat (pe
neaşteptate) la răspuns să nu pronunţe mai întâi un „deci” apăsat, urmat uneori de o pauză semnificativă şi,
după caz, de un ă-ă-ă-ă, un î-î-î-î sau un m-m-î-î filosofic. Acest mic spectacol se face pentru a mai trage din
timp şi pentru a crea impresia că respectivul se află deja în treabă, iar „deci”-ul şi mârâielile însoţitoare nu
sunt decât nişte elemente de umplutură. Însă nu doar studenţii folosesc un asemenea colac de salvare când
nu ştiu ce să spună, se întâmplă şi pe la case mai mari, căci, după cum se vede, acest „deci” incipient este
foarte molipsitor.
Contaminarea discursului cu „deci” poate lua uneori forme cu totul bizare, când această vocabulă împânzeşte
vorbirea, dându-i un aspect aproape grotesc. Nu demult am urmărit cu stupoare „prestaţia verbală” a unui invitat la o
emisiune televizată, care se exprima cam aşa: Deci iată deci care sunt deci aceste probleme şi noi deci trebuie deci
să găsim deci soluţia. În acest caz „deci” apare ca un adevărat tic verbal (tic = obişnuinţă constantă, necontrolată),
care ar trebui, mai întâi de toate, conştientizat, ca să poată fi evitat.

Este de remarcat că vorbitorii recurg la un astfel de „deci” inopinat în situaţii de comunicare formale, mai mult sau
mai puţin oficiale - în şedinţe, conferinţe, dezbateri etc., când oamenii trebuie să-şi supravegheze, să-şi cenzureze
ideile şi exprimarea. Astfel că pentru unii, câte un „deci” pe ici, pe colo serveşte ca o bombonică menită să mai
destindă încordarea.

Un alt cuvânt care apare pe unde trebuie şi pe unde nu este „vasăzică”, frate bun cu „deci” în toate privinţele, pentru
că şi acesta poate deveni un adevărat tic verbal, dacă nu este ţinut în frâu. În afară de aceasta, „vasăzică” nu se prea
distinge prin acurateţea pronunţării, căci mai des auzim „vazică” sau „vască”. Se cam face abuz şi de expresia
noastră neaoşă „mai în scurt”, unii chiar o persiflează replicând: „mai în scurt şi mai în lung”, or, aşa sau altfel, şi
această sintagmă semnifică o concluzie. Este de-a dreptul hilar când unii le folosesc pe toate odată - „deci vasăzică
mai în scurt, lucrurile sunt clare”, umplându-şi exprimarea cu atâta balast verbal, încât aproape că uită ce-au avut de
spus şi lasă doar impresia că parcă au vrut (sau parcă nu) să tragă o concluzie.

Cum "trebuie"
publicat in Ultima oră pe 11 Martie 2011, 05:59
Verbul a trebui este considerat de gramatici ca fiind unipersonal (pers. a III-a singular) şi impersonal,
exprimând ideea de necesitate, nevoie. Unipersonal înseamnă că, de exemplu, la prezent el are doar o
singură formă de persoană şi de număr: eu trebuie, tu trebuie, el/ea trebuie, noi trebuie, voi trebuie, ei/ele
trebuie (nu eu trebuiesc, voi trebuiţi etc.). De multe ori trebuie este urmat de un alt verb, la modul conjunctiv
- eu trebuie să scriu, noi trebuie să plecăm, ei trebuie să cânte etc. În asemenea cazuri nu pot să apară forme
ca trebuiesc, trebuieşti, etc., iar exprimările de tipul trebuim să vedem; trebuiesc achitate facturile; trebuieşte
să plecăm nu sunt considerate corecte.
Şi la alte timpuri verbul a trebui are doar câte o singură formă, excepţie făcând pers. a III-a plural - la imperfect: eu
trebuia să încep, tu trebuia să începi, el/ea trebuia să înceapă, noi trebuia să începem, voi trebuia să începeţi, ei/ele
trebuiau să înceapă; la perfectul compus: eu a trebuit să citesc, tu a trebuit să citeşti, el/ea a trebuit să citească, noi a
trebuit să citim, voi a trebuit să citiţi, ei/ele au trebuit să citească; la viitor - eu va trebui să aflu, tu va trebui să afli,
el/ea va trebui să afle, noi va trebui să aflăm, voi va trebui să aflaţi, ei/ele vor trebui să afle.

Unii vorbitori încearcă să creeze forme de persoana I şi a II-a, astfel că apar exprimări de felul trebuiam să fiu
anunţat, trebuiaţi să fiţi chemaţi, dar acestea nu sunt acceptate de norma literară.

La conjunctiv apare doar forma să trebuiască, deci vom spune: o să-mi trebuiască un calculator, s-ar putea să-mi
trebuiască / să le trebuiască o adeverinţă etc. Când în faţa verbului a trebui există un pronume în cazul dativ, acordul
se face astfel: mi-a trebuit o carte, mi-au trebuit două creioane, îi va trebui un plic, îi vor trebui nişte foi, ne vor trebui
bani. În mod curent în exprimarea literară verbul a trebui apare în enunţuri ca: trebuie luate măsuri; trebuie făcute
calcule etc., care derivă din trebuie să fie luate măsuri; trebuie să fie făcute calcule.

Există însă şi o variantă basarabeană a acestora, cu de - trebuie de citit textul; trebuie de calculat costul - care nu
prea are şanse să se generalizeze ca normă literară.

În limbajul popular-familiar pot apărea şi formele trebuiesc, trebuieşti, trebuim, trebuiţi cu sensul de „a fi necesar”, în
cazuri de tipul „Nu trebuim nimănui”, ori „Să trăieşti, că ne trebuieşti!”.

În general însă, verbul a trebui nu se încadrează în paradigma obişnuită de conjugare şi apare doar cu câte o singură
formă de persoană, aşa cum s-a menţionat mai sus.

Stăruim să ne străduim
publicat in Cultură pe 18 Martie 2011, 05:23
Verbul „a se strădui” a intrat în lexicul uzual de la noi pentru a înlocui un calc nepotrivit din limba rusă - „a
se stărui”, format după rusescul „стараться” şi având semnificaţiile acestuia. Or, a se strădui, preferat de
vorbitori pentru analogia sonoră cu a stărui, nu totdeauna salvează situaţia, dat fiind faptul că semnificaţia
lui este mai profundă decât cea a rusescului „стараться”, pe care îl înlocuieşte. „A se strădui” are sensul
„a depune multe eforturi ca să realizeze ceva; a se sili, a se căzni”, iar „Dicţionarul de sinonime” dă pentru el
echivalentele a se canoni, a se căzni, a se chinui, a se forţa, a se frământa, a se munci, a se necăji, a se
osteni, a se sforţa, a se sili, a se trudi, a se zbate, a se zbuciuma şi încă multe altele.
Şi totuşi, în comunicarea curentă verbul a se strădui este utilizat în cazuri când nu se are în vedere mare efort sau
trudă, osteneală deosebită, de aceea, n-ar trebui să apară în contexte ca „străduiţi-vă să nu faceţi zgomot”, „eu m-am
străduit să ajung la timp”, „ne străduim să păstrăm curăţenia” etc. În funcţie de situaţie şi de context, în loc de
străduieşte-te se poate spune: fii atent să nu faci zgomot, încearcă să memorizezi, fă tot posibilul să te încadrezi în
timp, fă aşa ca să-ţi ajungă aceşti bani, vezi să nu te frigi, aveţi grijă să păstraţi curăţenia ş.a. - sunt multe posibilităţi
de exprimare ce n-ar trebui blocate de a se strădui. Există încă un aspect important legat de acest verb - el se
conjugă după modelul eu mă străduiesc, tu te străduieşti, el se străduieşte, ei se străduiesc, să se străduiască
ş.a.m.d., şi nu sunt corecte formele „eu mă strădui, tu te strădui, el se străduie”. Această paradigmă e proprie
verbului (nereflexiv) a stărui, având cu totul alt sens, şi anume, a ruga insistent şi în mod repetat pe cineva pentru a fi
de acord cu ceva; a insista, iar formele corecte de conjugare a verbului a stărui sunt eu stărui, el stăruie, ei stăruie.

Nu trebuie trecută cu vederea nici semnificaţia adjectivului stăruitor, sensul acestuia fiind care stăruie, care insistă;
insistent; perseverent; neclintit, ferm, tenace. Asemenea calificative n-ar trebui utilizate la întâmplare, căci ele nu
totdeauna sunt potrivite când se vorbeşte, de exemplu, de şcoală, mai familiare fiind în asemenea situaţii
tradiţionalele sârguincios, silitor, harnic.

Locatarii, locuitorii şi locaţia

publicat in Ultima oră pe 8 Aprilie 2011, 11:41
Aflam mai ieri dintr-o emisiune televizată că se construieşte ceva într-o zonă a oraşului şi că
„locuitorii blocurilor din preajmă” sunt nemulţumiţi. Îi înţelegem. Avem însă şi noi nemulţumirea noastră
filologică, legată de faptul că nu s-a folosit corect cuvântul „locuitor”, care a fost confundat cu „locatar”,
căci doar acesta are sensul cerut de contextul enunţat, şi anume cel de locatar - persoană care locuieşte
stabil într-o casă sau într-un apartament (în calitate de chiriaş). Altă semnificaţie, tot cu referire la locul de
trai, are însă cuvântul locuitor - persoană care are domiciliul obişnuit într-un loc determinat (într-un oraş,
într-o regiune, într-o ţară etc.). Prin urmare, vom vorbi despre locuitorii oraşului, satului, ai ţării etc., dar
despre locatarii blocului, casei ş.a. (în cazul când aceştia nu stau cu chirie, pot fi numiţi proprietari).
Un cuvânt folosit tot mai des în ultimul timp este „locaţie”, înţeles ca „loc, amplasament” şi utilizat în contexte de tipul:
„Firma şi-a schimbat locaţia”; „Încă nu ştim concret care va fi locaţia unde se va construi clădirea” etc. În asemenea
cazuri este vorba de un împrumut mai puţin justificat din limba engleză a unui cuvânt cu o sonoritate relativ familiară
pentru noi, „location”, cu sensul de poziţionare geografică, loc, sit, spaţiu marcat în mod special etc., deci indicând
locul aflării în spaţiu a unui obiect, imobil etc.

Există însă un impediment în folosirea acestui cuvânt în enunţuri ca cele de mai sus: în limba română el are cu totul
alt sens, legat mai mult de relaţiile juridice: „Locaţie - 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în
folosinţă temporară. ◊ Taxă de locaţie = taxă care se plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a termenului de
încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre
părţi se obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei
sume de bani”. Dicţionarele mai dau şi alte sensuri specializate, şi anume: ”3. Determinare a poziţiei unei nave în
larg. 4. (Inform.) ~ de memorie = zonă a memoriei unui calculator electronic al cărei conţinut poate fi folosit în timpul
rulării unui program”.
Astfel că, pentru a evita confuziile, şi locuitor şi locatar, şi loc şi locaţie trebuie folosite doar la locul lor.
Irina Condrea
doctor habilitat, conferenţiar universitar la USM

Cum vorbim, cum scriem: Petrecerea măsurilor la moldoveni

publicat in Carte pe 16 Aprilie 2011, 11:30
Multe mostre din limbajul de lemn sovietic, care a generat diverse calchieri nepotrivite, mai circulă intens şi
astăzi, în special în comunicarea oficială.
O bună parte dintre şefi, diferiţi angajaţi, tot felul de responsabili ş.a., cum numai au în faţă o tribună sau un microfon,
încep să debiteze nişte fraze atât de strâmbe, că niciun dicţionar nu te poate ajuta să le lămureşti. De exemplu, zilele
trecute, un reporter de la emisiunea de ştiri „Mesager” spunea că toate măsurile la grădiniţă sunt petrecute în
încăperi nepotrivite, iar directoarea instituţiei respective a confirmat: „toate măsurile le petrecem într-o singură
cameră, somnul de zi este petrecut în aceeaşi cameră”. O exprimare mai aberantă decâtpetrecerea somnului de zi e
greu de imaginat.

Apare fireasca întrebare: de unde se iau aceste mostre? Credem că mulţi vorbitori le-au „moştenit” de la predecesori,
fără să se gândească dacă sunt corecte sau nu, astfel că moldovenii „petrec” orice: petrecem şedinţa, petrecem
investigaţii, petrecem măsuri operative, petrecem controale, petrecem lecţii, concerte, întâlniri, convorbiri ş.a.m.d. -
toate aceste expresii sucite fiind calchiate după mostrele ruseşti, alcătuite cu verbul провести - провести
заседание, провести расследование, оперативные мероприятия, проверки, занятия etc. Or, semnificaţiile
respective ale lui провести au în limba română echivalentele a face, a efectua, a realiza, a executa, a îndeplini, a
organiza, a desfăşura şi în niciun caz a petrece. Prin urmare, se fac, se organizează, se desfăşoară, au loc etc. -
după caz - lecţii, examene, conferinţe, şedinţe, competiţii, investigaţii ş.a.m.d.

De multe ori, cele enumerate sunt numite măsuri, tot sub influenţa unui cuvânt rusesc, мероприятия. Însă toate
acestea pot fi numite măsuri doar atunci când sunt mai multe, situaţia fiind fixată de expresia a lua măsuri. Iar
fiecare în parte nu totdeauna este o măsură, ci, de regulă, o activitate, o acţiune cu un nume concret: de ce să
spunem că „am petrecut măsuri de curăţenie”, când putem şi ar trebui să spunem că, pur şi simplu, am făcut
curăţenie sau, şi mai concret, am măturat, am spălat, am amenajat etc. Tot după acest principiu ar fi trebuit să se
exprime şi doamna care vorbea despre petrecerea somnului – copiii dorm (cât e de simplu!) în aceeaşi cameră.
Exprimarea va fi mai clară şi mai potrivită, dacă vom spune lucrurilor pe nume, evitând aceste, inutile de multe ori,
generalizări, formulate inadecvat prin sintagme ca „petrecerea măsurilor”.

Neaoşisme supermoderne: „fleşca” şi „computatorul”

publicat in Ultima oră pe 22 Aprilie 2011, 10:50
Apariţia tehnicii de calcul a adus o terminologie specifică, în temei de origine engleză, dar şi aceasta este de
multe ori trecută de unii basarabeni prin ”filiera rusă”.
Auzim în stânga şi-n dreapta de „fleşcă”, lexem care se asociază sonor în limba română mai mult cu fleaşcă (noroi
apos). În realitate, acesta este cuvântul englez flash, care trebuie citit fleş, însă ruşii i-au mai agăţat şi un sufix
diminutival, aşa că-i spun „флэшка”. Obiectul respectiv este un mic dispozitiv de tipul USB (Universal Serial Bus),
care asigură stocarea informaţiei şi comunicarea între calculatoare. El mai are o denumire, tot englezească, utilizată
în română, dar şi în alte limbi, şi anume stick.

Ambele cuvinte sunt deja înregistrate în unele dicţionare româneşti, de ex. în „Dicţionarul normativ al limbii române”
de Ioana Vintilă-Rădulescu (2009), iar formele de plural diferă ortografic: flash are pluralul scris cu cratimă, flash-
uri, iar stickuri se scrie fără cratimă. În fond, nu ar exista restricţii de utilizare a acestor cuvinte, deşi în comunicarea
curentă în limba română se dă preferinţă denumirii stick. Ceea ce ar fi de recomandat este ca în vorbirea îngrijită să
nu apară hibridul „fleşcă” şi - atenţie mare la modul de ortografiere.

Un alt cuvânt, inexistent în limba română, dar care mai circulă pe la noi, este „computator”, considerat de unii mai
bun decât „calculator” sau „computer”. Am auzit explicaţia amuzantă cum că lexemul „calculator” se referă doar la
aparatele de calculat, de tipul celor utilizate de vânzători - uite acela da, ar fi calculator, căci calculează, iar
„computator” ar fi cel care are tastatură de scris şi mai face şi alte operaţii. Pe de altă parte, computer (care trebuie
pronunţat compiuter, nu computer) li se pare unora prea rusesc. Asemenea „etimologii populare” nu ţin deloc, pentru
că, spre dezamăgirea „etimologiştilor”, cuvântul englezesc computer are exact sensul de calculator, care
calculează şi este format de la verbul to compute (kom’pj:ut) - a calcula. Menţionăm că unii vorbitori folosesc şi
variantele de jargon ale lui computer, „comp” şi „compic”, preluate tot din rusă şi care ar trebui evitate într-o
exprimare îngrijită.

Uzul curent în limba română dă preferinţă denumirii calculator, paralel utilizându-se computer, a computeriza,
computerizare. Mai nou, avem pentru calculatorul portativ denumirealaptop/laptopuri (pronunţat leptop leptopuri).
Important este ca pentru toate acestea să se respecte regulile de ortografiere şi de pronunţie, renunţându-se la moda
de a scrie şi de a rosti cuvintele „după ureche”.

Irina Condrea,
doctor habilitat, conferenţiar universitar la USM
De sub Moscova - direct la Italia!
publicat in Carte pe 6 Mai 2011, 10:00
Prepoziţiile sunt nişte instrumente gramaticale cu ajutorul cărora se face legătura între cuvinte - pe, la, peste,
sub, datorită, între ş.a., fiecare apărând într-un anumit tip de sintagme, acceptate de uzul general.
Bunăoară, prepoziţiile spaţiale se „specializează” oarecum: când este vorba de a pleca undeva, indicând oraşul sau
locul, utilizăm prepoziţia „la”, deci a plecat la Paris, la Moscova,la piaţă, la gară, iar când destinaţia este ţara, se
foloseşte prepoziţia „în” - a plecat în Canada, în Franţa, în Rusia, în România. Numai că în ultimul timp tot mai des
ne ciocnim de un nou „model basarabean” – foarte mulţi spun „lucrează la Italia” sau „a plecat la Italia”, ca şi cum ar
zice „a plecat la piaţă”, deşi în mod normal în aceste cazuri se utilizează prepoziţia„în”. De ce anume de Italia s-a
lipit acest „la”, e greu de spus, deocamdată însă „găselniţa” nu se extinde în raport cu alte ţări, căci nu prea am auzit
să zică cineva „lucrează la America” sau „a plecat la Spania”, ci doar în America, în Spania şi ar fi bine ca toată
lumea să spună şi în Italia, nu „la Italia”.

Însă cine are urechi de auzit aude cum se derulează şi un proces invers, când „în” apare fără rost acolo unde
trebuie să fie „la”, în situaţii la fel de simple: o doamnă, care probabil că a fost plecată „la Italia”, întreabă la
piaţă „în ce preţ” sunt cartofii şi mulţi moldoveni adoptă această expresie nepotrivită, uitând de tradiţionalul la ce preţ,
ca să nu mai zicem de banalul cât costă?

Merită să amintim şi de o altă prepoziţie care în exprimarea unor basarabeni o cam ia razna - este vorba de sub,
folosită în sintagme calchiate din limba rusă de tipul: „el s-a mutat cu traiul sub Moscova - он переехал жить под
Москвой”, „această întreprindere se afla sub Kiev - это предприятие находится под Киевом”. În asemenea situaţii,
rusescul под nu se traduce prin sub, ci are alte echivalente: lângă, pe lângă, în apropiere de, în preajma, deci
întreprinderea se află nu „sub Kiev”, ci lângă sau în apropiere de Kiev. Nu sunt rare nici calchierile structurilor ruseşti
cu „под” în care se are în vedere destinaţia unor obiecte, terenuri, spaţii. Într-un centru comercial din Chişinău cineva
anunţă că dă în arendă „spaţii sub oficii” (rus. помещения под офисы); aici rusescul „под” este echivalent
cu pentru (pentru oficii, pentru birouri).

Bine ar fi să nu scăpăm de sub control prepoziţiile, chiar şi atunci când plecăm în Italia sau ne aflăm la Paris, ori
rămânem acasă, în Moldova.

Irina Condrea,
doctor habilitat,
conferenţiar universitat la USM