Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
lemn
Capitolul 7
CONSTRUCŢII SPAŢIALE CU
STRUCTURA DE REZISTENŢĂ DIN LEMN
În practica construcţiilor de peste hotare, structurile spaţiale din lemn au căpătat o extindere
mare mai ales la realizarea acoperişurilor, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă acestea
faţă de structurile realizate din elemente plane, atât din punct de vedere al economiei de material şi
de costuri, cât şi cu privire la posibilităţile largi de rezolvare funcţională şi arhitecturală. Ele au
început să fie folosite pe scară din ce în ce mai largă, atât la construcţii social-culturale, cât şi la cele
cu caracter industrial.
În cazul construcţiilor realizate din elemente de construcţii plane (grinzi, ferme, cadre, arce
etc.), pentru simplificarea calculelor se consideră că sunt acţionate de încarcări numai în planul lor şi
că lucrează independent unul de altul. În realitate, datorită prezenţei elementelor şarpantei (pane,
astereală etc.) şi a contravintuirilor dispuse în sens longitudinal, acoperişurile realizate din elemente
de construcţii plane apar final ca nişte sisteme spaţiale cu un anumit grad de conlucrare, dar în calcul
însa nu se ţine seamă.
Particularitatea distinctivă a unui sistem spaţial, spre deosebire de sistemele plane, constă în
aceea că distrugerea unui element din structură nu poate să ducă la dărâmarea întregii construcţii. În
acest caz se realizează o redistribuire a eforturilor în celelalte elemente ale structurii legate spaţial cu
elementul distrus.
Distrugerea unei construcţii spaţiale se poate produce din cauza deformaţiilor mari, care duc
la deformarea formei geometrice generale a construcţiei.
În unele situaţii, distrugerea construcţiei se poate produce şi din cauza pierderii stabilităţii
întregului sistem sau a unor elemente separate ale ei, cazul cupolelor sferice având structura portanta
formată din arce cu trei articulaţii.
Folosirea construcţiilor spaţiale din lemn, în general, este raţională în urmatoarele cazuri:
4) La acoperişuri pentru clădiri de formă circulară, pătrată sau poligon regulat, de tipul
cupolelor şi bolţilor închise etc.
Dintre tipurile de structuri spaţiale analizate cele mai indicate sunt acelea care se realizează
pe cale industrială din elemente tip (bolţi si cupole 1amelare, cupole geodezice etc.).
Spre deosebire de structurile realizate din elemente plane, la construţii spaţiale, elementele
principale ale structurii de rezistenţă nu sunt dispuse în acelaşi plan, ci în plane diferite, formând un
sistem spaţial rigid, capabil să preia solicitări în orice direcţie. În consecinţă, calculul privind
determinarea eforturilor, la un sistem spaţial, reprezintă în general o problemă din punct de vedere
static multiplu nedeterminată, a cărei rezolvare practică prin utilizarea metodelor obişnuite nu
întotdeauna este posibilă. De aceea, în vederea simplificării calculului şi proiectării lor, de foarte
multe ori se recurge la metode aproximative, care constau în descompunerea structurii spaţiale în
elemente plane independente sau se transformă într-un sistem de elemente plane echivalente ţinând
seama într-o măsură mai mică sau mai mare de conlucrarea spaţială.
Structurile spaţiale din lemn utilizate la construcţii de acoperişuri se pot clasifica după: forma
în plan a construcţiei, forma geometrică a acoperişului şi modul de alcatuire constructivă.
După forma în plan a construcţiei acoperişurilor cu structura spaţială din lemn pot fi de
formă dreptunghiulară, poligonală şi circulară (fig. 7.1).
După forma geometrică acoperişurile cu structura spaţială se pot clasifica în: bolţi cilindrice,
bolţi întretăiate (închise), pânze poligonale sau suprafeţe cutate şi cupole (fig. 7.1).
După modul de alcătuire constructivă, acoperişurile cu structura spaţială se pot realiza sub
formă de: bolţi-membrane subţiri, cu sau fără nervuri de rigidizare; suprafeţe cutate cu nervuri de
rigidizare; bolţi lamelare; cupole-membrane subţiri, cu nervuri de rigidizare; cupole lamelare; cupole
din arce cu trei articulaţii; cupole geodezice.
Bolţile închise sunt utilizate în cazul rezemării pe contur, la clădiri de formă poligonală în
plan, iar cupolele în cazul rezemarii continue pe contur la clădiri de formă circulară cu deschideri
mari.
La structuri spaţiale realizate din mai multe straturi, cum sunt bolţile-membrane cu simplă
sau cu dublă curbură şi pânzele poligonale alcătuite din mai multe straturi la care elementele
secundare sunt combinate în general cu elemente de construcţii portante, apare pericolul de
acumulare a umidităţii, în perioadele reci, ca urmare a fenomenului de condens creându-se astfel
condiţii favorabile pentru putrezirea elementelor din lemn. Pentru ca eficienţa acestor sisteme, din
punct de vedere tehnic şi economic, să nu fie anihilată prin distrugerea lor rapidă din cauza putrezirii,
o atenţie mare trebuie acordată măsurilor menite să asigure un regim eficient de ventilaţie a
acoperişului. Totodată se impune prevederea unei învelitori sigure, amplasarea corectă a stratelor de
izolaţie termică şi a barierei contra vaporilor, întrebuinţarea unor materiale izolatoare care nu
putrezesc şi sunt incombustibile, iar materialul lemnos să fie protejat în prealabil împotriva putrezirii
şi a focului. Dintre structurile spaţiale descrise, cele mai eficiente din acest punct de vedere sunt
bolţile şi cupolele lamelare, cupolele din arce încleiate şi cupolele geodezice care nefiind construcţii
combinate, neajunsurile memţionate anterior sunt eliminate prin însăşi structura sistemului
constructiv.
Bolţile-membrane sunt construcţii cu pereţi subţiri alcătuite din mai multe straturi suprapuse
din scânduri sau din scânduri şi produse noi pe bază de lemn (placaj de construcţie etc.) îmbinate
între ele cu mijloace tradiţionale (cuie) sau moderne (adezivi).
Din punct de vedere constructiv, bolţile-membrane subţiri se pot realiza cu sau fără nervuri de
rigidizare. În cazul deschiderilor mai mari, bolţile-membrane se realizează de regulă cu nervuri de
rigidizare, dispuse la 1.5 – 2.5 m interval.
Pentru realizarea bolţilor cilindrice este indicat să se adopte schema constructivă cu unghiul
la centru 2 α ≥ 120°.
Din punct de vedere constructiv bolţile-membrane cilindrice sunt alcătuite din următoarele
straturi (fig.7.3): un strat longitudinal dispus la partea inferioară; doua straturi oblice dispuse la 45°;
un strat longitudinal dispus la partea superioara; nervuri (arce) de rigidizare.
În vederea asigurării unei conlucrări cât mai corespunzătoare, straturile care intră în
componenţa membranei se îmbină între ele prin intermediul unui adeziv (clei) rezistent la acţiunea
umidităţii şi biodegradării.
Acest tip de acoperiş se poate adopta în cazul construcţiilor cu pereţi portanţi având forma în
plan poligonală (fig. 7.4). Ele sunt indicate pentru deschideri de 20-40 m, având raportul f/l cuprins
între 1/3 şi 1/6.
Din punct de vedere constructiv ele sunt alcătuite, ca şi bolţile-membrane cilindrice, din două
straturi orizontale dispuse la partea inferioară şi superioară între care se aşază straturile oblice,
asamblate prin intermediul unui adeziv rezistent la acţiunea umidităţii şi biodegradării. Nervurile de
rigidizare se dispun la intervale de 1.5 – 2.5 m.
Acoperişurile de tipul suprafeţelor cutate sunt construcţii spaţiale, având în general formă
poligonală (v. fig. 7.1). Prin intermediul lor se pot acoperi deschideri variind de la 10 până la ≈ 30 m.
Raportul dintre săgeata f şi deschiderea l poate varia între 1/2 şi 1/3.
Fig. 7.5. Acoperişuri spaţiale formate din suprafeţe cutate: a - dispuse paralel; b - radical.
Acoperişurile formate din una sau mai multe suprafeţe cutate dispuse paralel se utilizează de
obicei la construcţii având formă dreptunnghiulară în plan, la care porţile de acces sunt amplasate în
pereţii longitudinali.
În cazul construcţiilor de formă circulară sau poligonală în plan acoperişul spaţial se obţine
prin dispunerea suprafeţelor cutate în sens radial.
Suprafeţele cutate se obtţin, de obicei, din elemente plane înclinate cu pereţii subţiri alcătuiţi
din două straturi de scânduri încrucişate, având marginile întărite cu dulapi dispuşi în sens
longitudinal şi rigidizări transversale care se dispun la 1,5 - 30 m interval.
În fig. 7.6 se prezintă un exemplu de realizare a unui acaperiş spaţial format dintr-o singură
suprafaţă cutată rezemată pe pereţii frontali rigizi de 18 m deschidere. În acest caz acoperişul spaţial
este alcătuit din două elemente plane identice, cu secţiune compusă de tipul grinzilor cu inimă din
scânduri încrucişate.
Fig. 7.6. Vedere generală şi secţiunea transversală a acoperişului din suprafete cutate.
Elementele plane cu pereţi subţiri sunt alcătuite din două rânduri de scânduri dispuse la 45°,
având marginile longitudinale întărite cu două rânduri de scânduri la partea inferioară întinsă,
respectiv cu dulapi la partea superioară comprimată.
Asamblarea elementelor plane cu pereţii subţiri se face prin intermediul unor rigidizări
transversale de formă triunghiulară dispuse în sens longitudinal.
Pentru prinderea învelitorii, care de obicei este formată din plăci ondulate sau cutate din
tablă, se prevăd şipci de lemn dispuse în sens longitudinal.
Acoperişurile spaţiale formate din una sau mai multe suprafeţe cutate dispuse paralel,
rezemate pe pereţii frontali, sunt indicate pentru construcţii cu caracter industrial, la care prin natura
proceselor ce se desfăşoară în interiorul lor este necesar ca porţile de acces să fie amplasate în pereţii
longitudinali.
Datorită avantajelor pe care le prezintă structurile spaţiale cu pereţii subţiri din punct de
vedere arhitectural şi tehnico-economic, acoperişurile uşoare din lemn, de diferite forme geometrice,
au căpătat în ultimul timp o extindere tot mai mare în practica construcţiilor de peste hotare, mai ales
la construcţiile cu caracter social-cultural. Utilizarea pe scară largă se datorează şi faptului că marea
majoritate a acoperişurilor spaţiale de tipul suprafeţelor cutate se pretează la tipizare şi prefabricare.
Un exemplu în acest sens îl poate constitui acoperişul spaţial de forma unui paraboloid hiperbolic, cu
dimensiunile în plan de 34.6 x 34.6 m (fig. 7.8) realizat din 4 panouri prefabricate de 17.3 x 17.3 m.
7.5. Bolţile-lamelare
Bolţile lamelare sunt construcţii spaţiale alcătuite din elemente (lamele) prefabricate, tipizate
care se aşază pe două direcţii ce se interseccteaza formând două familii de curbe elicoidale.
Fig. 7.9. Scheme statice şi vederea generală Fig. 7.10. Vedere generală a acoperişurilor
a unui acoperiş lamelar de formă cilindrică. lamelare de tipul bolţilor intretaiate şi
cupolelor sferice
În practică, o extindere mai mare au căpătat bolţile lamelare de formă circulară sau ogivală
prin intermediul cărora se pot acoperi deschideri de la 12 până la 60 sau chiar 80 m în condiţii foarte
avantajoase.
În cazul bolţilor-lamelare de formă circulară se recomandă ca raportul f/l ≥ 1/7, iar la bolţile
lamelare de formă ogivală f/l ≥ 1/4.
Bolţile-lamelare, din cauza multiple lor avantaje pe care le prezintă din punct de vedere
tehnico-economic, apar în etapa actuală cele mai eficiente soluţii constructive, mai ales în cazul
deschiderilor mari. Domeniul de utilizare a lor poate fi foarte variat. În mod frecvent ele se folosesc
pentru acoperirea halelor industriale şi la unele construcţii civile, mai ales la cele cu caracter social-
cultural.
Bolţile-lamelare se pot realiza de formă cilindrică care din punct de vedere al schemei statice
pot fi aproximate cu un arc cu două articulaţii sau de formă ogivală aproximat cu un arc cu trei
articulaţii (v. fig. 7.9).
Bolţile-lamelare de formă cilindrică (arc cu două articulaţii), din motive de rigiditate trebuie
să aibă săgeata f > 1/7 din deschidere, iar inălţimea secţiunii transversale a lamelelor he=1/100 din
deschiderea l.
La bolţile de formă ogivala (arc cu trei articulaţii), săgeata bolţii f = 1/3 din deschidere, iar
săgeata unei semibolţi fl =1/15 din coarda semiibolţii. Dacă raportul dintre distanţa la care se dispun
arcele frontale rigide L şi lungimea arcului bolţii S este ≤ 2, săgeata bolţii de formă ogivală poate fi
micşorată până la 1/4 din deschidere.
În general, bolţile cilindrice sau de forma ogivală fac parte din categoria sistemelor
structurale care dau împingeri.
În funcţie de destinaţie şi mărimea deschiderii, bolţile lamelare se pot executa cu tirant din
metal pentru preluarea împingerii (fig. 7.9) sau fara tirant, când împingerea este transmisă direct
fundaţiilor sau unor elemente de o construcţie specială (fig. 7.11).
Lamelele tipizate se pot executa din dulapi de lemn lamelat masiv, din lemn încleiat sau din
elemente cu secţiune compusă din lemn şi produse superioare din lemn (placaj de exterior, PFL dur).
În cazul lamelelor executate din dulapi de lemn masiv, datorită sortimentului limitat,
deschiderea bolţii-lamelare nu poate depăşi, în general, 18-20 m.
Fig. 7.11. Diferite rezolvări constructive pentru preluarea împingerii bolţilor lamelare.
Pentru realizarea deschiderilor mai mari este necesară folosirea lamelelor executate din lemn
lamelat încleiat sau cu secţiune compusă (lemn şi placaj de construcţie).
În cazul folosirii lemnului lamelat încleiat sau a elementelor cu secţiune compusă din lemn şi
placaj, dimensiunile lamelelor sunt practic nelimitate, ceea ce conduce la concluzia că din asemenea
lamele se pot realiza deschideri de la 20 până 100 şi chiar peste 100 m. Forma şi dimensiunile
lamelelor executate din dulapi, din lemn lamelat încleiat sau din elemente cu secţiune compusa sunt
prezentate în fig. 7.12.
După forma reţelei spaţiale, bolţile lamelare se pot realiza cu reţea dreptunghiulară sau
rombică (fig. 7.13).
Nodurile din câmpul curent ale reţelei sunt formate din trei lamele din care una este continuă,
şi trece prin nodul considerat fără să fie întreruptă, iar celelalte două care vin în contact cu lamela
continuă sunt întrerupte.
Bolţile cu reţea dreptunghiulară sunt mai simplu de executat, deoarece nu necesită o tăiere
oblică a capetelor şi a locaşului lamelei, cum este cazul la bolţile cu reţea rombică. Cu toate acestea,
mai ales pentru deschideri mari sunt mai indicate bolţile cu reţea rombică.
Fig. 7.12. Tipuri de lamele: a – din lemn obişnuit; b – din lemn lamelat încleiat;
c – cu secţiune compusă din lemn şi placaj de construcţie.
2) îmbinări realizate cu ajutorul şuruburilor (buloanelor) sau prin intermediul unor scoabe de tip
special (fig. 7.14, b, c);
3) îmbinari realizate prin intermediul unor piese spaţiale din metal sau din poliesteri armaţi cu fibră
de sticlă (fig. 7.14, d).
Primele două sisteme fac parte din variantele tradiţionale, iar cel de al treilea reprezintă o
variantă modernizată. Neajunsul primelor două sisteme (tradiţionale) constă în faptul că conduc la
excentricităţi mari care determină solicitări suplimentare în nodurile reţelei spaţiale. În cazul
ultimului sistem prinderea lamelelor în noduri se realizează centric, evitându-se astfel solicitarile
suplimentare în nodurile reţelei datorate prinderii excentrice a lamelelor.
În cel de al doilea sistem, îmbinarea lamelelor în nodurile din câmp curent, în zona de reazem
şi de capăt cu arcul frontal, se realizează cu ajutorul şuruburilor sau a scoabelor de tip special
solicitate la întindere. Datorita excentricităţilor (distanţelor) mari dintre capetele lamelelor întrerupte
în zona îmbinărilor din câmpul curent, lamelele continue în nod sunt solicitate suplimentar la un
moment încovoietor, care acţionează în planul normal pe planul lor şi de care trebuie să se ţină seamă
în calcul. Un exemplu de boltă-lamelară cilindrică cu reţea rombică de 15 m deschidere, care
cuprinde pe lângă parţile generale şi detaliile privind realizarea îmbinărilor din nodurile
caracteristice, este prezentat în fig. 7.16.
În cel de al treilea sistem, îmbinarea lamelelor în nodurile din câmpul curent, precum şi din
zona de reazem şi de capat cu arcul fronton se realizează centric prin intermediul unor piese spaţiale
preconfecţionate din tablă de oţel sau din poliesteri armaţi cu fibră de sticlă (fig. 7.17). Datorită
prinderii centrice a lamelelor în noduri în acest caz sunt eliminate solicitările suplimentare, precum şi
o serie de alte neajunsuri privind realizarea acoperişurilor lamelare menţionate la variantele
tradiţionale.
Pentru preluarea împingerilor se pot prevedea tiranţi metalici, care se dispun la anumite
intervale sau elevaţii speciale de tipul zidurilor de sprijin.
Tiranţii din otel rotund prevazuţi pentru preluarea efectului de împingere a bolţii se dispun în
lungul bolţii, de obicei la un interval de 3-5 m. Se recomandă ca distanţa dintre tiranţi să fie multiplul
În primul caz, îmbinarea lamelelor primului rând al arcului se execută la mijlocul lungimii
lamelelor din rândul al doilea. În acest caz, arcele frontale reazemă, de obicei, pe pereţii frontali care
pot fi realizaţi din zidarie de cărămidă sau blocuri mici de beton uşor, cu schelet de beton armat.
Contactul dintre lamelele bolţii şi arcul frontal, de la care începe asamblarea reţelei bolţii, se
execută în centrele nodurilor. La cel de al doilea arc frontal (de capăt), îmbinarea lamelelor se
realizează prin ajustare la faţa locului.
Învelitoarea se fixează de structura lamelară prin intermediul unei podine din scânduri.
Acoperişurile lamelare, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă din punct de vedere
constructiv, estetic şi tehnico-economic, au căpătat în ultima perioada o extindere mare în practica
construcţiilor de peste hotare, atât la construcţiile social-culturale, cât şi la cele cu caracter industrial.
Pentru ilustrare, în fig. 7.18 se prezintă o construcţie în curs de execuţie având acoperişul realizat sub
forma unei bolţi-lamelare de 30 m deschidere, cu reţea rombică şi cu îmbinarea lamelelor în noduri
prin intermediul buloanelor (şuruburilor).
Realizări importante în acest domeniu au fost obţinute şi în ţara noastră. În acest sens merită
să fie menţionate preocupările şi studiile teoretice şi experimentale efectuate, în vederea proiectării şi
realizării unor tipuri de acoperişuri spaţiale din lamele de lemn, lemn lamelat încleiat sau cu secţiune
compusă din lemn şi produse noi pe bază de lemn (placaj de construcţie etc.) asamblate prin încleiere
folosind un sistem de îmbinare centrică a lamelelor în noduri. Rezultatele obţinute au fost valorificate
prin proiectarea şi realizarea mai multor construcţii cu acoperiş lamelar din prefabricate încleiate.
Fig. 7.18. Vederea generală a unei construcţii cu acoperiş lamelar de 30 m deschidere (S.U.A.)
În fig. 7.19 este ilustrata una din construcţiile realizate cu acoperiş lamelar, având
deschiderile cuprinse între 12 şi 20 m. Noutatea tehnică a so1uţiilor constructive adoptate constă în
utilizarea pentru prima dată în ţară a unor lamele tipizate sub formă de prefabricate uşoare, cu
secţiune compusă din lemn şi produse noi pe bază de lemn (placaj de construcţie etc.), realizate pe
cale industrială folosind procedeul de încleiere la cald cu ajutorul unor prese special proiectate în
acest scop (fig. 7.20). Îmbinarea lamelelor în noduri este realizată centric cu ajutorul unor piese
metalice speciale.
Fig. 7.20. Vederea generală cu instalaţia de presare şi încleiere la cald şi depozitul de prefabricate
În fig. 7.21 se prezintă vederea laterală a structurii şi un detaliu privind modul de realizare al
nodurilor.
Stabilirea elementelor geometrice ale acoperişurilor lamelare este indicat să se facă pornind
de la împărţirea lungimii arcului frontal S, sau a unghiului de centru φ, într-un numar întreg n
(6...10) părţi egale ΔS sau Δ φ (fig. 7.22). Având stabilite măsurile ΔS sau Δφ se impune grosimea
lamelei b şi se obţine distanţa dintre lamele c de-a lungul generatoarei bolţii, precum şi forma şi
dimensiunile chertărilor de la rezem.
Distanţa dintre centrele nodurilor de-a lungul arcului bolţii ΔS se stabileşte cu relaţia:
ΔS = 2R Δφ/2 sau ΔS =Δs/n
Pentru obţinerea unor dimensiuni economice pentru lamelele prefabricate, din care se
realizează structura spaţială şi pentru elementele învelitorii, se recomandă ca distanţa dintre centrele
nodurilor c, pe grinda de reazem, să fie luată între 0,7 şi 1,5 m.
Mărimea unghiului φ dintre lamelele reţelei (fig. 7.15) este indicat să se ia de 45°, în care caz
mărimea unghiului α dintre muchiile inferioare ale lamelelor şi generatoarea bolţii rezultă de 67°30'.
În aceste condiţii, caracteristicile geometrice ale reţelei şi ale lamelelor rezultă din calcul, în funcţie
de modul de îmbinare a lamelelor în noduri (centrică sau excentrică).
Dimensiunile chertării în grinzile de reazem (v. fig. 7.22) rezultă din calcul astfel:
Găurile se execută astfel încât între axa şurubului (bulonului) şi axele lamelelor întrerupte în
nod să se asigure un unghi de 90°. Pentru aceasta, la capetele lamelelor se execută găuri rotunde la
h/2 având lăţimea egală cu diametrul şurubului plus 4 mm, iar la mijloc o gaură alungită, cu aceeaşi
lăţime şi o lungime care să permită introducerea liberă a şurubului sub unghiul dorit (≈ 1,2 b).
În cazul în care înălţimea capătului lamelei este > 20 cm, se recomandă ca prinderea lamelelor
în nod să se realizeze cu două şuruburi amplasate la h/3.
Nodul de capăt, în care se realizeaza îmbinarea lamelelor cu arcul frontal, se formează din
nodul curent prin tăierea acestuia dupa axa care marchează faţa interioară a arcului.
Reţeaua lamelară cu îmbinări centrice sau excentrice se realizează de obicei din 5 tipuri de
lamele (fig. 7.23), din care una principală (stânga şi dreapta), iar celelalte 4 derivate din prima.
Acoperişul lamelar este un sistem de bare în spaţiu multiplu static nedeterminat. Calculul
static exact al reţelei lamelare este complicat şi conduce în general la un volum mare de operaţii
matematice, implicând calculul automat. Din acest motiv, în practica se recurge la folosirea unei
metode aproximative de calcul, bazată pe numeroasele studii teoretice şi experimentale privind
comportarea structurilor lamelare sub acţiunea încarcărilor verticale şi orizontale.
După această metodă aproximativă de calcul, poziţia oblică a lamelelor în raport cu planul de
acţiune al forţelor care acţionează asupra arcului conventional se ia în consideraţie prin împărţirea
eforturilor N0 şi M0, rezultate din calcul, cu sinusul unghiului α pe care-l face directia lamelelor cu
generatoarea bolţii:
Momentul încovoietor de calcul care revine unui şir de lamele se determină cu relaţia:
Ml = M0/kf sin α;
Mo, No = momentul încovoietor, respectiv forţa axială determinate pentru arcul convenţional, în
ipoteza de încărcare cea mai defavorabilă;
An, Wn = aria secţiunii transversale şi modul de rezistenţă nete ale lamelei la mijlocul lungimii ei;
α = unghiul dintre axa longitudinală a lamelei şi generatoarea bolţii;
ξ = un coeficient care ţine seama că lamela lucrează la compresiune prin încovoiere:
ξ = 1- λ2/3100 x N0/(2An sin α σac)
λ = coeficientul de zvelteţe a bolţii;
Coeficientul de corecţie kf
L/S 1 1.5 2.0 2.5
k2 2.0 1.4 1.1 1.0
Când valoarea efortului unitar normal din încovoiere nu depăşeşte 10% din valoarea efortului
unitar corespunzator forţei axiale, lamelele se verifică la stabilitate cu formula:
Ref = N0/ φ2Abr sin α ≤ Rc;
În cazul structurilor lamelare din elemente prefabricate încleiate, cu secţiune compusă din
lemn şi produse derivate pe bază de lemn (placaj de construcţii etc.), caracteristicile de calcul A şi W
sunt:
A = At + Ai x 1/n; W = 2 Icalc / h;
În cazul lamelelor încleiate cu secţiune compusă, verificarea inimii la forfecare se face astfel:
τ = Q x Sx/Icalc x 2δ ≤ Rf
Fig. 7.25. Schema de încărcare a lamelelor continue în noduri şi caracterul distrugerii lor
Prinderea asterelii de reţeaua lamelară şi arcele frontale se face astfel încât să se asigure
preluarea efortului longitudinal:
N1 = N0 x ctg α
L – este distanţa dintre arcele frontale, considerată în calcul cel mult egală cu 2,5 S.
În cazul în care acoperişul lamelar se descarcă pe cadre longitudinale de beton armat, grinzile
de reazem se verifică la încovoiere oblică în funcţie de modul de rezemare.
Bolţile lamelare fiind construcţii în spaţiu alcătuite din elemente tipizate (prefabricate) se
caracterizează în general printr-un grad ridicat de mecanizare a lucrărilor de execuţie, atât a
lamelelor, cât şi a acoperişului în ansamblu.
Caracteristica principală a unei structuri lamelare, executată din lamele cu secţiune simplă
(din dulapi), constă în aceea că lucrarile legate de confecţionarea lamelelor se pot realiza în orice
atelier de tâmplărie, fără să reclame o mână de lucru cu calificare superioară. Excepţie de la această
regulă fac structurile realizate din lamele prefabricate din lemn lamelat încleiat sau din lemn şi placaj
de construcţie, care nu pot fi realizate decât în fabrici sau ateliere amenajate şi dotate în mod
corespunzator.
Datorită simplităţii montajului lamelelor, acoperişurile lamelare se pot realiza într-un timp
relativ scurt, cu o echipă de muncitori cu calificare medie.
Prin adaptarea formei lamelelor la suprafaţă cu dublă curbură se pot obţine cupole sau bolţi-
lamelare închise care se pot realiza din lamele tipizate în mod analog cu bolţile lamelare cilindrice.
Prin intersecţia unor bolţi lamelare cilindrice se poate forma o boltă poligonală de tipul
bolţilor închise. Din lamelele prefabricate se pot realiza de asemenea şi cupole de revoluţie.
Îmbinarea lamelelor în noduri, atât în cazul bolţilor întretăiate, cât şi la cupole, se poate face
ca şi în cazul bolţilor lamelare cilindrice, fie sub formă de cepuri, fie cu buloane.
Acoperişurile lamelare sub formă de boltă închisa (fig. 7.27) se caracterizează prin aceea că
formează atât la bază, cât şi în orice altă secţiune orizontală un poligon regulat. Fiecărei laturi a
poligonului îi corespunde un sector al boltei închise care este partea unei bolţi cilindrice obişnuite.
Sectoarele vecine ale unei bolţi închise se îmbină între ele prin intermediul unor nervuri de rigidizare
de forma specială.
B/S = tg ψ/2
Când numarul laturilor planului poligonal este dat, din aceeaşi relaţie se determină unghiul
dintre lamele, care nu trebuie să depăşească limitele unghiului dintre lamele recomandat pentru bolţi
cilindrice lamelare. Adoptând pentru nervuri o lăţime variabilă (în direcţia generatoarelor feţelor
bolţii) corespunzătoare cu linia elicoidală a lamelelor se poate ajunge uneori la o racordare uniformă
a tuturor lamelelor, asigurând prin aceasta tipizarea completă a lor.
Dacă pentru numărul dat n al laturilor poligonului unei bolţi închise nu se reuşeşte să se
obţină un unghi acceptabil între lamele, nervurile se fac cu o lăţime constantă, iar lamelele care se
racordează în mod diferit cu aceste nervuri, se îmbină la faţa locului. Ţinând seama de erorile
posibile la montarea nervurilor, trebuie să se admită că această metoda de îmbinare este mai practică.
La executarea boltii din lamele întregi, nervurile se execută de obicei sub formă de arce din
scânduri, realizate din lamele cu contur eliptic. Lăţimea variabilă a nervurilor se realizează prin
Inelul de reazem poate fi executat din beton armat sau din metal. Inelul superior se execută de
obicei după principiul unui arc lamelar cu mai multe rânduri.
Diferitele sectoare ale bolţilor lamelare închise lucrează ca bolţile rezemate pe 3 laturi. Cu cât
numarul n al sectoarelor din boltă închisa este mai mare, cu atât este mai aproape solicitarea ei de
solicitarea unor cupole de rotaţie. În cazul în care raportul dintre lungimea B a bazei sectorului şi
lungimea S a arcului secţiunii transversale a bolţii este mai mic decât unitatea (cazul întâlnit frecvent
în practică), bolţile închise pot fi calculate ca şi cupole-membrane de rotaţie.
În funcţie de rigiditatea mai mică sau mai mare la încovoiere a secţiunii meridiane, cupolele
membrane se împart în: cupole membrane cu pereţi subţiri; cupole cu pereţi subţiri şi arce radiale de
rigidizare.
Grosimea scândurilor podinii (asterelii) inelare se ia de obicei de 1,8 - 2,4 cm, iar lăţimea de
10 - 16 cm. La partea superioară comprimată, astereala inelară dublă se înlocuieşte printr-o astereală
simplă din dulapi cu o grosime egală cu suma grosimii asterelii duble.
Podină oblică, care preia eforturile de lunecare ce apar în cazul unei încărcări asimetrice, se
aşază peste astereala inelară. Ea constă dintr-un singur rând de scânduri cu grosime de 1,8 - 2,4 cm
aşezate sub un unghi ≈ 45° între nervuri, formând pe suprafaţa cupolei un brad.
Inelul superior (lamelar) preia eforturile de compresiune de la nervurile care reazemă pe el.
De obicei acest inel se execută din 2 bucăţi; jumătatea inferioară şi jumătatea superioară, între care
intră scândurile centrale ale nervurilor radiale. Ambele jumătăţi ale inelului, în dreptul nervurilor se
prind cu şuruburi (buloane). Golul inelului lamelar superior se acoperă cu un luminator sau se
închide cu un acoperiş de lemn, ale carui pane portante se aşaza pe inelul lamelar.
În acest caz, în afarǎ de sporirea rigiditǎţii cupolei, arcele rigide contribuie şi la asigurarea
realizǎrii formei corecte a membranei în timpul execuţiei şi uşureazǎ montajul ei. Raportul dintre
înǎlţimea arcelor la mijlocul lungimii lor şi deschiderea cupolei nu trebuie sǎ fie < 1/50 din
deschidere.
Numǎrul total al elementelor meridiane ale unei cupole cu nervuri rigide se stabileşte din
condiţia aşezǎrii lor de-a lungul inelului de reazem inferior la o distanţǎ de ≈ 1,5 - 2,0 m. O parte din
elementele meridiane se executǎ sub formă de arce mici flexibile, la fel ca la cupola cu pereţi subţiri,
iar o altǎ parte sub formǎ de arce rigide care se dispun la distanţe > 3 - 6 m. Între nervurile rigide se
executǎ de obicei contravântuiri transversale, care solidarizeazǎ tǎlpile inferioare ale nervurilor şi
asigurǎ stabilitatea lor.
Eforturile meridiane N1 care apar în arc sau în scândurile podinii meridiane, într-o secţiune
orizontalǎ inelarǎ oarecare a cupolei, a cǎrei nivel se determinǎ prin unghiul φ, mǎsurat de la axa
verticalǎ a cupolei (fig. 7.31, b), se determinǎ cu relaţia:
N1 = Qφ /n · sin φ
Notând greutatea unui metru liniar al nervurii cu p1 se poate determina greutatea totalǎ pe un
metru liniar a tuturor arcelor n care va fi egala cu p1· n. În aceste condiţii intensitatea încǎrcǎrii pe
unitatea de suprafaţǎ a cupolei rezultǎ:
g2 = p1 · n /2 π r = p1 · n /2 π R sin φ
Diagrama efortului inelar N2 are douǎ sensuri: de compresiune în partea superioarǎ a cupolei
sferice; de întindere în partea inferioarǎ.
Eforturile inelare N2 determinate cu relaţiile anterioare sunt reale pentru o cupolǎ închisǎ.
Prezenţa unui gol pentru luminator şi a unei încǎrcǎri liniare la marginea lui provenitǎ din greutatea
luminatorului, modificǎ în oarecare masurǎ starea de eforturi în cupolǎ.
Eforturile de lunecare T sub acţiunea greutǎţii proprii şi încǎrcǎrii din zǎpadǎ pe toatǎ
deschiderea (simetricǎ) sunt egale cu zero.
În acest caz, eforturile în arc sau în scândurile asterelii meridiane ale cupolei, pe unitatea din
lungimea circumferinţei, se determinǎ cu relaţia:
N1 = Q · φ / 2 · r · sinφ = π · r2· po / 2 · π · R· sin φ
În consecintǎ, efortul corespunzator unui arc sau a unei singure scânduri a podinii meridiane
devine:
N2 = po · Ra/2
Fig. 7.31. Schemele de calcul ale cupolei sferice la acţiunea încǎrcǎrii din vânt.
Efortul N2 are douii sensuri: de compresiune pentru φ <45°; de întindere pentru φ > 45°.
Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn
7.31
Capitolul 7 Case prefabricate din
lemn
Eforturile sub acţiunea încǎrcǎrii din vânt W2 se determinǎ la fel ca şi cele din zǎpadǎ din
relaţia lui cos2 φ, cu semn invers.
Acoperişurile de tip cupola au în general o formǎ aerodinamicǎ favorabilǎ. Pentru f/D ≤ 1/4
este suficient sǎ se ţinǎ seama numai de sucţiunea simetricǎ, determinind eforturile sub acţiunea ei ca
şi pentru zǎpadǎ, dar cu semn invers, iar pentru cupolele cu f/D > 1/4 trebuie luatǎ în consideraţie şi
încǎrcarea din vânt cu simetrie oblicǎ. Încǎrcarea din vânt cu simetrie oblicǎ produce eforturi de
alunecare, pentru care se calculeazǎ podina oblicǎ.
Cuiele cu care se prinde podina cupolei de arcul sau cu podina meridianǎ se calculeazǎ pentru
diferenţa eforturilor N1 pe lungimea lor. La cupole-membrane cu nervuri, la care nervurile se
utilizeazǎ ca un element de montaj, secţiunea nervurii şi numǎrul cuielor, care unesc tǎlpile cu inima
(sau cu zǎbrele) se verifica la acţiunea încǎrcǎrii de montaj din timpul executǎrii cupolei.
În zona comprimatǎ, podina inelarǎ se verificǎ la strivirea frontalǎ, iar în zona inferioarǎ
verificarea se face la întindere pentru secţiunea Anet = 0,5 Abr.
Cuiele din podina inelarǎ întinsǎ se calculeazǎ din condiţia de acoperire a rosturilor şi se
aşazǎ la cupolele cu pereţi subţiri în punctele de intersecţie a scândurilor podinii inelare cu arcele.
Fiecare scândurǎ din astereala inelarǎ se prinde de arc cu cel puţin un cui. Într-o podinǎ
inelarǎ masivǎ, acoperirea rosturilor se realizeazǎ prin îmbinarea riglelor separate între ele cu
ajutorul cuielor.
Eforturile de lunecare T, care se determinǎ pentru încǎrcarea din vânt cu simetrie oblicǎ, dau
în direcţia podinii oblice efort de compresiune sau de întindere.
Cupolele din elemente plane dispuse radial sunt construcţii spaţiale realizate dintr-un numǎr
oarecare de arce cu 3 articulaţii. Arcele folosite pot fi cu zǎbrele sau cu inimǎ plinǎ, rezemate la
partea superioarǎ într-un inel rigid, iar la parte a inferioarǎ pe o grindǎ inelarǎ de beton armat sau
metal, care la rândul său poate rezema pe ziduri portante, stâlpi sau direct pe o fundaţie supraînǎlţatǎ
de formǎ specialǎ, când împingerea este preluatǎ de aceasta din urmǎ.
Folosirea arcelor încleiate la realizarea cupolelor, mai cu seamǎ în cazul deschiderilor mari,
este din ce în ce mai mare. Un exemplu în acest sens îl poate constitui stadionul acoperit cu o cupola
din arce cu 3 arţiiculaţii din lemn lamelat încleiat de 92,2 m diametru şi cu o sǎgeatǎ de f = 18,7 m
realizat în S.U.A. (fig. 7.33).
Scheletul principal de rezistenţǎ al cupolei este compus din 36 semiarce şi 19 inele dispuse la
2,32 m distanţǎ între ele. Dimensiunile secţiunii transversale a arcelor încleiate fiind numai de 18x41
cm, iar a elementelor inelare de la 18x29 cm pânǎ la 18x41 cm.
Pentru asigurarea unei contravântuiri spaţiale între arcele dispuse radial şi inelele cupolei se
prevǎd elemente de contravântuire din oţel rotund dispuse în cruce. Fiecare semicerc se compune din
3 tronsoane de 15,5 m care se asambleazǎ la faţa locului. La partea superioarǎ semiarcele se reazemǎ
pe un inel central din metal cu D = 5,6 m, iar la partea inferioarǎ pe un cadru format dintr-o grindǎ
inelarǎ din beton armat susţinutǎ de 36 stâlpi tot din beton armat.
Calculul cupolelor sistem radial, în cazul încǎrcǎrilor verticale simetrice, se poate face în mod
simplificat prin descompunerea cupolei în arce cu 3 articulaţii plane, încǎrcate cu sarcini aferente. În
cazul încǎrcǎrii orizontale din vânt sau verticale nesimetrice, arcele trebuie considerate ca elemente
având reazemele elastice.
Fig. 7.33. Construcţia unei cupole din arce încleiate cu D = 92,2 m (S.U.A.).
În scopul asigurǎrii unei rigidizǎri spaţiale cât mai bune a cupolei, cu toate cǎ în calcul se
neglijeazǎ influenţa conlucrǎrii dintre elemenntele secundare ale acoperişului (pane inelare, podinǎ
încrucişatǎ şi asterealǎ) cu elementele principale ale structurii (arce), se impune ca aceastǎ conlucrare
spaţialǎ sǎ fie realizatǎ cu multa grijǎ. În acest sens, panele inelare se îmbinǎ între ele şi se prind de
arcele radiale la partea superioarǎ, obţinându-se poligoane închise, suficient de rigide.
Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn
7.34
Capitolul 7 Case prefabricate din
lemn
Prin cupola geodezicǎ se întelege o structurǎ spaţialǎ formatǎ din bare, dispuse pe suprafeţe
cu dublǎ curburǎ, care se reazemǎ spaţial unele pe altele şi lucreazǎ în principal la eforturi axiale.
În construcţiile de lemn, cea mai mare extindere au cǎpǎtat-o cupolele geodezice obţinute
prin intersecţia arcelor de cerc dupǎ 3 direcţii sub un unghi de 60° (fig. 7.34, a). Nodurile din câmp
curent a unei cupole geodezice în care se întâlnesc 6 bare, se realizeazǎ cu ajutorul unui dispozitiv
(detaliu) metalic (fig. 7.34, b). Ca exemplu în acest sens poate servi cupola executatǎ de 66 m
diametru (fig. 7.34, c).
Un alt tip de cupole geodezice se realizează din inele de diferite diametre, îmbinate între ele
prin intermediul unor elemente dispuse după traiectorii curbilinii, formând în plan triunghiuri (fig.
7.36, a). Vederea interioară este prezentată în fig. 7.35, b.
Cupolele geodezice reprezintă soluţii constructive moderne care se pot aplica, foarte bune
rezultate din punct de vedere tehnico – economic, la construcţii de mare deschidere (60 – 100 m),
având forma în plan circulară.