2.

TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC

Varianta cea mai cunoscuta a acestei teorii apartine lui Fr.Alexander si H.Staub si este
expusa in lucrarea “Criminalul si judecatorii sai “.
In viziunea celor doi cercetatori (Cioclei, 1996), criminalitatea poate fi clasificata in
urmatoarele categorii:
1).Criminalitatea imaginara, care transpare in vise, fantezii sau acte ratate;
2).Criminalitatea ocazionala, specifica persoanelor si situatiilor in care Supraeul suspenda
instanta morala in urma unei vatamari sau amenintari iminente pentru Eu (cazurile in care
conduita criminala este consecutiva unui santaj, unei amenintari ori unei stari de legitima
aparare etc.)
3).Criminalitatea obisnuita, categorie care cuprinde la randul ei trei tipuri de criminali:
a).criminalii organici, a caror personalitate tine de psihiatria clasica (bolnavii mintal care
prezinta alterari ale capacitatii de discernamant ori lipsa acestuia); b).criminalii normali,
caracterizati prin aceea ca sunt sanatosi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente
anormali; acestia fac parte, de regula, dintr-o colectivitate criminala si se comporta
conform moralei acesteia si nu prezinta conflicte intre Eu si Supraeu; c).criminalii
nevrotici, respectiv cei care actioneaza in functie de mobiluri inconstiente. Eul este invins
de Sine, care scapa determinarii Supraeului. In aceste cazuri, se constata existenta unui
sentiment de vinovatie, insotit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa
ca pe o justificare morala, ca o autorizare a recidivei; doar gandul criminal este suficient
pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate si nevoia de pedeapsa.