P. 1
Modul Ingrijire Pers Cu Handicap

Modul Ingrijire Pers Cu Handicap

|Views: 455|Likes:
Published by lizicasavu2

More info:

Published by: lizicasavu2 on Dec 14, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/22/2014

pdf

text

original

Sections

CAPITOLUL I ASISTENTUL PERSONAL

A PERSOANEI CU HANDICAP GRAV L

NOŢIUNI DE LEGISLAŢIE Constituţia României Constituţia, cartă naţională a drepturilor civice, oferă prima şi cea mai temeinică garanţie a ocrotirii persoanei cu handicap în raport cu riscurile sociale în conformitate cu articolul 46 din Constituţia României, persoanele cu handicap „se bucură de protecţie socială". Responsabilitatea politicilor de protecţie specială revine statului. Această rezolvare se bazează pe ideea că ocrotirea persoanelor cu handicap este o problemă de importanţă naţională şi trebuie tratată în mod unitar şi echitabil, astfel încât să nu se lezeze interesele unor categorii de cetăţeni în raport cu altele. Prin acelaşi articol din Constituţie sunt definite nivelul şi domeniile de intervenţie ale Statului în politica de protecţie socială: „Statul asigură realizarea unor politici naţionale de prevenire, tratament, de readaptare, de integrare socială a persoanelor cu handicap, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor." Pe aceste prevederi din Constituţia României se întemeiază toate reglementările legislaţiei naţionale care au ca obiect măsuri în favoarea persoanelor cu handicap. 1. Legea 519/2002 pentru aprobarea O.U.G. Nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap Legea Nr. 519/2002 pentru aprobarea O.U.G. Nr. 102/1999 (cu modificările ulterioare) privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap este legea cadru care reglementează protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. In cele ce urmează, sunt expuse prevederile juridice care se referă în mod expres la persoana cu handicap, în calitate de beneficiară a măsurilor de protecţie specială precum şi la asistentul personal al persoanei cu handicap grav. a) Persoana cu handicap - beneficiară a măsurilor de protecţie specială Definiţie: Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării lor sociale şi profesionale. Persoanele cu handicap beneficiază de măsuri de protecţie specială, pentru exercitarea drepturilor, la „un regim special de prevenire, de instruire şi de integrare socială."( art. 1 alin.2). Măsurile de protecţie specială se aplică fie la domiciliul persoanelor cu handicap, fie, după caz, în instituţii de ocrotire şi asistenţă socială; aceste măsuri se stabilesc pe baza încadrării în categorii de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap. Realizarea măsurilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă este organizată, coordonată şi controlată de către Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap. b) încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială Modalitatea de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială este precizată la art.2, alin. (l)-(5), după cum urmează: Responsabilitatea încadrării într-o categorie de persoane cu handicap revine comisiilor de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi şi respectiv comisiilor pentru protecţia copilului în cazul copiilor cu handicap (este considerat copil o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani). Comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi funcţionează în fiecare judeţ şi respectiv sector al municipiului Bucureşti şi sunt subordonate Direcţiilor de Asistenţă Socială. Aceste comisii se află în coordonarea comisiei superioare de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi care funcţionează în cadrul A.N.P.H. Comisiile de expertiză medicală (adulţi) pot atesta sau respinge încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap pe baza evaluării gradului de handicap - uşor, mediu, accentuat sau grav - conform criteriilor de diagnostic anatomo-clinic. Diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă şi autoservire. Expertizarea se finalizează cu eliberarea unui certificat de încadrare într-un grad de handicap; eliberarea certificatului este scutită de taxa de timbru. Certificatele emise de comisiile de expertiză pentru adulţi pot fi contestate în termen de 30 zile de la comunicare, la Comisia superioară de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi. Contestaţia va fi soluţionată prin decizie, în termen de 45 de zile lucrătoare de la data înregistrării. Deciziile emise de către Comisia superioară de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi pot fi atacate potrivit Legii contenciosului administrativ Nr. 554/2004 , cererile adresate instanţei fiind scutite de taxa judiciară de timbru. Comisiile de expertiză medicală pentru adulţi, odată cu eliberarea certificatului au socială, care prevede acţiunile medicale, educative, profesionale şi reintegrarea socială a persoanelor cu handicap; consultarea persoanei cu handicap (sau a reprezentanţilor legali), precum şi a unor specialişti din diferite domenii de profil, după caz, este obligatorie. A.N.P.H., autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate şi locale au obligaţia de a asigura în baza dispoziţiilor legale în vigoare condiţiile necesare pentru realizarea programului individual de

recuperare pentru persoana cu handicap. Pentru obţinerea certificatului de încadrare şi stabilirea programului individual de recuperare şi integrare socială, persoanele cu handicap, adulţi, se vor adresa comisiei de expertiză medicală pentru persoane cu handicap din raza teritorială unde au domiciliul stabil sau în localitatea de reşedinţă (judeţ sau sector al municipiului Bucureşti). Drepturile persoanelor cu handicap Copiii cu handicap, în vederea asigurării integrării cu şanse egale în viaţa socială, beneficiază în conformitate cu art. 18 din Legea Nr. 519/2002, de următoarele drepturi directe: -acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit, în raport cu restantul funcţional şi potenţialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislaţiei în domeniul învăţământului; -pregătire şcolară la domiciliu a copiilor cu handicap nedeplasabili, pe durata învăţământului obligatoriu prevăzut de lege; pregătirea şcolară la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, se va stabili potrivit normelor aprobate prin ordin comun al ministrului muncii şi al ministrului educaţiei şi cercetării cu avizul Ministerului Finanţelor Publice; -alocaţie de stat pentru copiii cu handicap, în condiţiile şi în cuantumul prevăzute de lege, majorat cu 100%; -alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap, aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi, potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, în cuantumul prevăzut de lege majorat cu 50 %; -locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copii preşcolari, elevi şi studenţi cu handicap, o dată pe an: -asistent personal pentru copilul cu handicap grav. angajat de către autorităţile administraţiei publice locale, cu avizul Direcţiei de Asistenţă Socială, pe baza recomandărilor anchetei sociale realizate de către o comisie din cadrul compartimentului specializat al primăriei în a cărei raza teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa copilul cu handicap grav; părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav pot opta pentru asistent personal sau pentru primirea unei indemnizaţii echivalente cu salariul net al asistentului social debutant din unităţile bugetare; -bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi sportive în aceleaşi condiţii ca şi pentru elevi, studenţi şi militari în termen; -asistenţă medicală a copilului cu handicap în condiţiile OUG Nr. 150/2002 a asigurărilor sociale de sănătate; - obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice, cărucioarelor din fondul de asigurări de sănătate de care asiguratul aparţine şi asigurarea cu prioritate şi în condiţii avantajoase a aparatelor auditive şi a implanturilor cardiace; în completare, vezi drepturile prevăzute de Legea Nr. 783/2001 privind acordarea în mod gratuit a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de persoane prevăzute în legi speciale; -gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru copiii cu handicap accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora pe baza unei anchete sociale realizată de către asistentul social din cadrul compartimentul specializat al primăriei în a cărei raza teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa copilul cu handicap; -gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu trenul de persoane cls. a II-a. cu autobuzele sau cu navele pentru transportul fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu handicap grav şi pentru asistenţii personali sau însoţitorii acestora şi în limita a 6 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu handicap accentuat şi însoţitorii acestora; copiii cu afecţiuni renale care necesită hemodializă în alte localităţi decât cele de domiciliu, precum şi asistenţii personali ai acestora beneficiază de gratuitate şi peste limita menţionată, în funcţie de recomandarea centrului de dializă; -alocaţie lunară de hrană pentru copiii bolnavi de SIDA, calculată pe baza alocaţiei zilnice de hrană stabilită pentru consumurile colective din unităţile sanitare publice. Drepturi indirecte (ale persoanei care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil cu handicap): - concediu plătit pentru îngrijirea până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani; -concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap accentuat sau grav, care necesită tratament pentru afecţiuni intercurente până la împlinirea de către copii a vârstei de 18 ani; -gratuitatea serviciilor de cazare şi masă, pentru persoana care însoţeşte copilul cu handicap grav în spital, pe teritoriul României, la recomandarea medicului specialist; -scutire de plata taxelor de abonament pentru persoana deţinătoare de aparat de radio şi de televizor, dacă copilul are handicap grav; -prioritate la instalarea postului telefonic şi scutirea de plata abonamentului telefonic cu 100 impulsuri incluse, precum şi de costul a 400 de impulsuri pentru nevăzători, dacă copilul are handicap grav sau accentuat; -prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat în condiţiile legii, dacă copilul are handicap grav sau accentuat;

- prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, în condiţiile legii, dacă copilul are handicap grav sau accentuat; -stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţe deţinute de stat sau de unităţile - administrative ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege dacă copilul are handicap grav sau accentuat. Adulţii cu handicap au dreptul, în vederea asigurării securităţii sociale, la ocrotirea sănătăţii şi la instruire, potrivit art. 19 din Legea Nr. 519/2002, de o serie de ajutoare şi facilităţi, după cum urmează: ■ adulţii cu handicap grav şi accentuat, dacă nu au alte venituri cu excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de o indemnizaţie lunară pe toata durata handicapului; cei cu venituri până cuantumul indemnizatiei primesc diferenţa până la nivelul indemnizaţiei lunare; pentru afecţiuni care creează handicap ireversibil, indemnizaţia lunară se stabileşte pe toată durata vieţii; ■ nevăzătorii cu handicap grav beneficiază de un venit lunar sub forma unei alocaţii sociale, indiferent de veniturile realizate din salarii, pe toată durata handicapului grav, ce va fi actualizată anual, prin hotărâre de guvern, în funcţie de indicele creşterii preţurilor de consum; cei cu handicap accentuat beneficiază de un venit lunar în cuantum de 50% din venitul stabilit pentru cei cu handicap grav, pe toată durata handicapului; persoanele nevăzătoare, care cumulează salariul cu pensia pentru limită de vârstă, cu pensia I.O.V.R. sau cu pensia pentru pierderea capacităţii de muncă, vor opta pentru una dintre acestea sau pentru alocaţia socială; nevăzătorii care nu desfăşoară activitate salarizată cumulează alocaţia socială cu una din celelalte pensii stabilite potrivit legii; nevăzătorul cu handicap grav primeşte, pentru plata însoţitorului o indemnizaţie echivalentă cu salariul net al asistentului social debutant din unităţile bugetare; nevăzătorul poate opta pentru asistent personal sau pentru însoţitor; ■ asistent personal pentru adultul cu handicap grav. angajat de către autorităţile administraţiei publice locale, cu avizul Direcţiei de Asistenţă Socială, pe baza recomandărilor anchetei sociale realizate de către o comisie din cadrul compartimentului specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa adultul cu handicap grav; persoana cu handicap grav sau reprezentanţii legali ai acesteia, pot opta pentru primirea unei indemnizaţii echivalentă cu salariul net al asistentului social debutant din unităţile bugetare sau pentru asistent personal; ■ introducerea în ţară, o dată la 8 ani, la alegere, de motociclete, motorete sau autoturisme în folosinţa persoanei cu handicap accentuat sau grav sau, după caz. a familiei care are în îngrijire o persoana cu handicap accentuat sau grav. Cu scutire de plata taxelor vamale; sunt scutite de plata taxelor vamale aparatura şi materialele ajutătoare-compensatorii; scutirea de plata taxelor de abonament pentru adulţii cu handicap grav, deţinători de aparate de radio şi de televizoare; de această facilitate Beneficiază şi persoanele care au în întreţinere persoane cu handicap grav dacă locuiesc împreună; ■ prioritate la instalarea postului telefonic şi scutirea de plata abonamentului telefonic cu 100 impulsuri incluse, precum şi costul a 400 impulsuri pentru nevăzători, atât pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat, cât şi pentru familiile acestora, dacă au domiciliul comun; ■ gratuitatea transportului urban, cu mijloace de transport în comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru adulţii cu handicap accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora; ■ gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de persoane cls. a II. cu autobuzele sau cu navele pentru transport fluvial. în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru adulţii cu handicap grav şi pentru asistenţii personali ai acestora şi în limita a 6 călătorii dus-întors pe an pentru adulţii cu handicap accentuat şi pentru însoţitorii acestora; adulţii cu afecţiuni renale, care necesită hemodializă în alte localităţi decât cele de domiciliu, precum şi asistenţii personali ai acestora beneficiază de gratuitate şi peste limita menţionată, în funcţie de recomandarea centrului de dializă: ■ pregătirea şcolară la domiciliu, pe durata învăţământului general obligatoriu, la cerere, a adulţilor cu handicap, nedeplasjibili; asistenţa medicală în conformitate cu prevederile O.U.G. Nr. 150/2002 a asigurărilor sociale de sănătate ; ■ medicamente gratuite atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării; ■ bilete de tratament gratuite în staţiuni balneoclimaterice, pe baza reglementărilor stabilite, în limita posibilităţilor existente, de Ministerul Sănătăţii şi Familiei; ■ acordarea unei camere în plus, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la solicitarea persoanelor cu handicap grav, precum şi a familiilor care au în întreţinere o asemenea persoană; □ obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice, cărucioarelor la preţul etalon stabilit de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi asigurarea, cu prioritate şi în condiţii avantajoase, a aparatelor

auditive şi a implanturilor cardiace; ■ stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege, dacă persoana are handicap accentuat sau grav; ■ prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat şi repartizarea, la cerere a apartamentelor la niveluri inferioare ale imobilelor, pentru persoanele cu handicap accentuat sau grav; ■ pentru nevăzătorii cu handicap grav care realizează venituri salariale în baza unui contract individual de muncă se acordă o indemnizaţie lunară în valoare de 200.000 lei, suportată din creditele bugetare alocate cu această destinaţie; ■ pentru nevăzătorii cu handicap grav se acordă scutirea de plata taxei pentru abonamentul la curentul electric; decontarea abonamentului se face pe bază de documente justificative în limita creditelor bugetare alocate pentru aceasta destinaţie; ■ acordarea a 25% din fondul de locuinţe sociale persoanelor cu handicap grav. Potrivit art. 44 din Legea Nr. 519/2002, persoanele cu handicap grav beneficiază de următoarele drepturi: ■ pot ocupa în condiţiile legii conform pregătirii şi capacităţii fizice, orice funcţie în cadrul organigramei angajaţilor; angajatorii au obligaţia de amenaja locul de muncă, astfel încât să fie eliminat orice impediment în desfăşurarea activităţii; ■ perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare; ■ un preaviz plătit de minimum 30 zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului de muncă, din iniţiativa angajatorului, pentru motive neimputabile acestora; ■ posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în condiţiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandare medicală în acest sens. ■ în conformitate cu O.U.G. Nr. 73/1999 privind impozitul pe venitul global persoana cu handicap are dreptul la deducere suplimentară din impozitul pe venit după cum urmează: - deducere de bază majorată cu 100% pentru persoanele cu handicap grav; - deducere de bază majorată cu 50% pentru persoanele cu handicap accentuat. Obligaţiile persoanelor cu handicap Conform prevederilor art. 21 persoanele cu handicap care beneficiază de protecţie specială au obligaţia: ■ să se prezinte la comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi, respectiv la comisiile pentru protecţia copilului pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială în raport cu gradul de handicap, precum şi la reevaluarea periodică, potrivit criteriilor prevăzute de lege; ■ să urmeze programul individual de recuperare şi integrare socială, stabilit de comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi, respectiv comisiile pentru protecţia copilului, sub supravegherea asistenţilor sociali din cadrul direcţiilor sau a organizaţiilor neguvernamentale autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi de protecţie specială a persoanelor cu handicap, care colaborează cu Direcţiile de Asistenţă Socială; să se încadreze în muncă, în condiţiile legii, în raport cu pregătirea şi posibilităţile fizice şi psihice ale acestora şi pe baza recomandărilor medicale; să colaboreze cu asistenţii sociali şi cu Direcţiile de Asistenţă Socială. Asistentul personal al persoanei cu handicap Definiţie: asistentul personal al persoanei cu handicap este persoana care supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza programului individual de recuperare şi integrare socială a persoanei cu handicap, elaborat de comisiile de expertiză medicală pentru adulţi şi respectiv de comisiile pentru protecţia copilului. Aşa cum s-a arătat potrivit art.18 şi 19 persoanele cu handicap grav adulţi sau copii, au dreptul la un asistent personal. Dreptul la angajarea unui asistent personal se acordă persoanei cu handicap grav în baza anchetei sociale realizată de către o comisie din cadrul unui compartiment specializat al autorităţii publice locale de pe teritoriul căreia îşi are domiciliul aceasta. In cazul copilului sau adultului cu handicap, fără discernământ, asistentul personal nu poate fi angajat decât cu acordul familiei sau al susţinătorilor legali ai persoanei cu handicap. Asistentul personal îşi desfăşoară activitatea pe baza contractului individual de muncă încheiat cu autorităţile administraţiei publice locale în a căror rază îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap grav. Asistentul personal este salarizat în raport cu dispoziţiile legale privind salarizarea asistentului social debutant, cu studii medii, din unităţile bugetare. Condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului personal al persoanei cu handicap se stabilesc în condiţiile legii, prin normele metodologice de aplicare a OUG Nr. 102/1999, norme cuprinse în HG Nr. 427/2001. HGR 427/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de încadrare, drepturile si obligaţiile asistentului personal al persoanei cu handicap.

Oferă baza de aplicare a prevederilor Legii Nr. 519/2002, în ceea ce priveşte dreptul persoanei cu handicap grav (adulţi sau copii) de a beneficia de serviciile unui asistent personal. Asistentul personal: ■ are vârsta de 18 ani împliniţi; ■ nu a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei de asistent personal; ■ are capacitate deplină de exerciţiu; ■ are o stare de sănătate corespunzătoare atestată de medicul de familie sau pe baza unui examen de specialitate; ■ a absolvit cel puţin cursurile învăţământului general obligatoriu, cu excepţia rudelor sau afinilor până la gr. IV, inclusiv, ale/ai persoanei cu handicap grav, precum şi a soţului sau soţiei după caz; în situaţii excepţionale, la propunerea asistentului social din aparatul propriu al autorităţii locale din raza teritorială de domiciliu sau reşedinţă a persoanei ce urmează a îndeplinii funcţia de asistent personal, A.N.P.H. poate aproba derogarea de la îndeplinirea condiţiilor de studii şi în cazul altor persoane decât cele menţionate mai sus; semnează un angajament, ca act adiţional al contractului individual de muncă, prin care îşi asumă răspunderea de a realiza integral programul individual de recuperare şi integrare socială a persoanei cu handicap grav, în cazul existenţei unui astfel de program; ■ angajarea asistentului personal se efectuează pe baza unui contract individual de muncă, în condiţiile arătate mai sus; contractul individual de muncă se încheie cu primarul localităţii de domiciliu sau reşedinţă al persoanei cu handicap grav, pe baza hotărârii Consiliului Local. Contractul se încheie conform Legii Nr. 53/2003 (Codul Muncii). Pe baza recomandărilor rezultate din ancheta socială, angajatorul poate să angajeze un asistent personal care să presteze activitate la două persoane cu handicap grav, când acestea fac parte din aceeaşi familie şi au acelaşi domiciliu sau reşedinţă, pe baza aceluiaşi contract individual de muncă, cu respectarea duratei normale a programului zilnic de lucru, stabilit potrivit legii. Actele necesare persoanei ce urmează a se angaja ca asistent personal sunt următoarele: cerere de angajare; copie după actul de identitate al persoanei care solicită angajarea; carnetul de muncă; dacă solicitantul nu a mai lucrat, va da o declaraţie pe proprie răspundere în care să se specifice această situaţie; fişa medicală de angajare eliberată de serviciile medicale specializate; cazierul judiciar; copie de pe certificatul persoanei cu handicap; raportul de anchetă socială întocmit de asistentul social din aparatul propriu al autorităţii locale în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana care solicită angajarea, care va cuprinde şi menţiuni cu privire la conduita morală a persoanei care solicită angajarea; copie după actul de identitate al persoanei cu handicap; copie de pe actele de studii şi de pe actele de stare civilă; acordul scris al familiei sau al susţinătorilor legali în cazul în care persoana cu handicap grav nu are discernământ sau în cazul copiilor cu handicap. Drepturile asistentului personal Asistentul personal are dreptul, pentru activitatea desfăşurată pe baza contractului individual de muncă, la un salariu lunar, stabilit potrivit dispoziţiilor legale privind salarizarea asistentului social debutant, cu studii medii din unităţile de asistenţă socială din sectorul bugetar, altele decât cele clinice, precum şi la transport gratuit potrivit legii; are dreptul la un program de lucru care să nu depăşească în medie 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână; beneficiază de concediu anual de odihnă plătit, de asigurări sociale de stat şi de sănătate potrivit dispoziţiilor legale, aplicate personalului încadrat cu contract individual de muncă. Obligaţiile asistentului personal Asistentul personal trebuie: ■ să participe la instructajul anual privind asistenţa specifică, organizat de primăria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap grav, în colaborare cu personalul specializat din cadrul direcţiilor de asistenţă socială judeţene; ■ să presteze pentru persoana cu handicap grav toate activităţile prevăzute în contractul individual de muncă, în fişa postului şi în programul individual de recuperare şi integrare socială a persoanei cu handicap grav, în cazul existenţei unui astfel de program; ■ să trateze cu respect, bună-credinţă şi înţelegere persoana cu handicap grav şi să nu abuzeze fizic, psihic sau moral de starea de incapacitate în care se află ea: să sesizeze angajatorul şi direcţia de asistenţă socială despre orice modificare survenită în starea fizică, psihică sau socială a persoanei cu handicap grav, de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege; ■ să întocmească semestrial un raport de activitate avizat de asistentul social din aparatul propriu al consiliului local în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap grav sau. după caz, persoana desemnată de angajator, care va cuprinde datele privind evoluţia persoanei cu handicap grav în raport cu obiectivele programului individual de recuperare şi integrare socială, în cazul existenţei unui astfel de program. Raportul va fi adus la cunoştinţa persoanei cu handicap grav. sub semnătura acesteia sau, după caz, a reprezentantului legal. Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către asistentul personal a obligaţiilor prevăzute în dispoziţiile legale, precum şi a celor prevăzute în contractul individual de muncă atrage răspunderea juridică a acestuia.

PERSOANA CU HANDICAP b. Tipuri de handicap Handicap locomotor • educerea aptitudinii de a se deplasa • educerea mobilităţii diferitelor părţi ale corpului • educerea dexterităţii • educerea rezistentei la efort Handicap vizual • ierderea totală a văzului • iminuare a văzului • educerea câmpului vizual • ulburări ale percepţiei vizuale Handicap al mijloacelor de comunicare • ulburări ale auzului • ulburări ale limbajului • ulburări ale lecturii • ulburări ale scrisului Handicap organic • ulburări ale digestiei • ulburări ale excreţiei • rificii artificiale • ependenţa totală de aparate şi instalaţii medicale Handicap intelectual • ntârziere mintală (congenitală) • ntârziere mintală (dobândită) • ierderea aptitudinilor dobândite • fectarea capacităţii de învăţare • ulburări de memorie • ulburări ale orientării în timp şi spaţiu Handicap psihic • sihoze • evroze

r r r r p d r t t t t t t t o d î î p a t t p n

• t ulburări de comportament • t ulburări provocate de droguri (inclusiv alcoolismul) • t ulburări ale comportamentului social • i maturitate emoţională. Handicap inaparent Handicap cu caracter repulsiv (ce produce repulsie, neplăcere, uneori sperie sau îngrozeşte pe cei din jur). Handicap legat de senescenţă (îmbătrânire). Cauzele handicapurilor Handicapurile genetice Se transmit prin unele gene patologice ale celor doi gârneţi - ovul şi spermatozoidul. Ele pot fi familiale sau întâmplătoare. Cele familiale apar în mai multe generaţii la ambele sexe. Tot genetice sunt şi anomaliile cromozomiale. Ele pot fi prin anomalii de număr: trizomiile - cele mai cunoscute. Handicapuri prin leziuni embrionare în primele trei luni de la fecundare se dezvoltă toate organele şi ţesuturile viitorului om. Această perioadă embrionară este foarte sensibilă la orice agresiune asupra mamei, embrionul în formare preluând toate şocurile suferite de mamă. Handicapurile perioadei fetale în următoarele şase luni ale vieţii intrauterine, când toate organele sunt formate, fătul parcurge perioade mai rapide sau mai lente de creştere. Aceleaşi cauze descrise la embrion pot fi nocive şi asupra organelor fetale. Naşterea Acest moment este foarte important pentru integritatea viitorului om, în timpul naşterii corpul şi creierul copilului sunt supuse unor presiuni mecanice, datorate trecerii prin bazinul osos. Toate distorsiunile pot duce la anoxii, hemoragii, striviri cerebrale, embolii centrale, infecţii, meningoencefalite natale. Perioada 0 -3 ani După naştere, copilul este plăpând şi puţin adaptat la mediu. Paralel cu stimularea psiho-afectivă a mamei şi socio-familială, el trebuie îngrijit şi ocrotit de multiplele pericole care îl pot transforma în persoană cu deficienţe. Copilăria şi adolescenţa Aceste două perioade au un risc handicapant mai scăzut. Predomină în ultimul timp cauzele accidentale: traumatismele, accidentele, loviturile, armele albe şi arrnele de foc. Măsurile pe care societatea trebuie să le adopte în cazul deficienţilor majori (şi, in general, pentru toţi deficienţii) sunt: de prevenire si de reabilitare în toate acţiunile de recuperare trebuie pus accentul pe abilităţile individului a cărui integritate şi demnitate trebuie respectate. Copiii deficienţi trebuie să primească o atenţie maximă în procesul de dezvoltare şi maturizare. La adulţi trebuie utilizate posibilităţile lor existente în scopul de a presta o muncă sau de a desfăşura alte activităţi. Recuperarea trebuie să se desfăşoare într-un mediu firesc sprijinită de serviciile bazate pe comunitate şi de instituţii specializate. în general, trebuie să se evite instituţionalizarea. In cadrul programelor de recuperare trebuie să se ţină seama şi de deciziile deficienţilor privind propria lor persoană. Trebuie intensificate eforturile privind dezvoltarea serviciilor de recuperare uşor accesibile. Deficienţa de auz Având în vedere rolul pe care îl are analizatorul auditiv în dezvoltarea şi evoluţia psihică a individului prin facilitarea comunicării verbale şi însuşirea experienţei social-umane, deteriorarea acestuia modifică activitatea şi relaţiile individului cu lumea înconjurătoare. Deficienţa de auz survenită la naştere sau la vârstele timpurii, provoacă neputinţa însuşirii limbajului (muţenia), iar când degradarea auzului se produce după achiziţia acestuia are loc un proces de involuţie în vorbire. Dar, prin metodele psihopedagogice speciale, se pot exercita acţiuni de formare a comunicării verbale (demutizare) sau de dezvoltare a limbajului. Ca urmare a deficienţei respective, persoana în cauză are tendinţa de a se izola. Aceasta duce la întreţinerea unor relaţii interumane restrânse cu efecte negative pe linia integrării sociale şi profesionale. In deficienţa de aviz există anumite forme sau grade, de la: • 0 - 3 0 decibeli - hipoacuzie uşoară; • 30-60 decibeli - hipoacuzie medie (moderată);

60-90 decibeli - hipoacuzie severă (profundă); • peste 90 decibeli - hipoacuzie surditate. în general, deficienţa de auz poate avea o multitudine de cauze diferite: • boli precum sunt: meningita, scarlatina, poliomielita, pojarul, tuberculoza, abuzurile de antibiotice, alcoolismul, ereditatea, malformaţii ale urechii medii şi externe etc. • ereditate (atrofierea totală sau parţială a analizatorului auditiv) transmisă genetic de la unul sau de la ambii părinţi • prenatale (la baza cărora stau maladii infecţioase ale gravidei, tulburări metabolice endocrine, diabetul etc.) • neonatale (produse prin leziuni anatomopatologice în timpul naşterii, hemoragii meningiene, incompatibilitate între grupele sanguine) • postnatale (care pot avea natură: infecţioasă, toxică, traumatică) Deficienţa de vedere Deficienţa de vedere se poate manifesta sub formă parţială (ambliopia) când acuitatea vizuală este cuprinsă între 0,05 - 0,2 şi sub forma totală (orbirea). Cauze: • congenitale, survenite până la vârsta de 3 ani • dobândite, după vârsta de 3 ani Deficienţa de vedere (ambliopia sau orbirea) poate fi provocată de o serie de factori nocivi care acţionează fie asupra gravidei, fie în timpul naşterii sau după naşterea: • bolile infeqto-contagioase: conjunctivita, scarlatina, rujeola; • intoxicaţii cu: alcool, nicotină, medicamente (kanamicina, streptomicina etc); • traumatisme; • cauze ce se referă la ereditate. Pentru persoanele cu deficienţă de vedere, limbajul şi dezvoltarea lui capăta o importanţă deosebită deoarece prin intermediul lui se realizează un contact complex cu lumea înconjurătoare. Prin urmare, limba devine modalitatea instrumentală de compensare a deficienţei. Când deficientul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu securizant, în care se manifestă grijă şi înţelegere, se deprinde cu situaţia respectivă. în acest context are importanţă şi experienţa individului, nivelul său de cultură şi de dezvoltare psihică, integritatea celorlalţi analizatori, încrederea în forţele proprii etc. Printr-o continuă exersare dirijată în care să domine învăţarea de tip intelectual, alături de cea psiho-motorie şi psiho-comportamentală, aceştia pot ajunge la o dezvoltare psihică asemănătoare cu a omului normal. Deficienţa mintală "Deficienţa mintală" include, în limitele sale, forme şi intensităţi diferite de manifestare; Gradul I - Debilitate mintală uşoară • i nteligenţa diminuată (nivel "9 ani") • I Q = 55-69 centile • c apabil de achiziţii educative (în limita vârstei sale mintale) • d ezvoltarea mintală limitată • a utonomie socială relativă (nu poate prevedea consecinţele actelor sale, deci nu are responsabilitatea lor) Gradul II- Debilitate mintală medie • i nteligenţa extrem de diminuată (nivel "2 - 7 ani") • I Q = 40 - 50 centile • c apabil de achiziţii educative (în limita vârstei sale mintale) Gradul III- Debilitate mintală severă • i nteligenţa minimă (nivel "2 ani")

IQ = sub 20 centile Deficienţa mintală poate fi determinată de: Deficitul staţionar al creierului în această situaţie, individul are posibilitatea de a învăţa mereu lucruri noi, dar învăţarea lui este extrem de lentă şi de limitată. Boli progresive ale creierului în această situaţie, individul, chiar dacă la început evoluează normal, îşi pierde pe parcurs abilităţile de învăţare, starea lui agravându-se. Cauzele deficienţei mintale sunt dificil de stabilit, dar, în principiu, sunt enumerate drept cauze frecvente: • e reditatea • v ârsta înaintată a părinţilor • a lcoolismul părinţilor •' condiţiile nefavorabile de creştere. CAPITOLUL I I REGULI ŞI TEHNICI DE ÎNGRIJIRE A PERSOANEI CU HANDICA GRAV P a. Igiena - noţiuni generale „O minte sănătoasă într-un corp sănătos" Igiena este o ramură a medicinii umane, care are ca obiectiv ocrotirea, menţinerea, ameliorarea stării de sănătate a individului uman. Aceasta stabileşte regulile de viaţă pentru păstrarea sănătăţii, având rol în prevenirea îmbolnăvirilor. Cunoaşterea şi aplicarea normelor de igienă asigură protecţie atât persoanelor asistate, cât şi protecţia propriei persoane a asistentului personal. In cadrul pregătirii profesionale, asistentul personal trebuie să răspundă anumitor obiective: ■ d obândirea cunoştinţelor necesare cu privire la igienă ■ f ormarea deprinderilor igienice de bază ■ î nsuşirea principalelor tehnici în domeniul igienei ■ a plicarea cunoştinţelor pentru protecţia persoanei asistate ■ a plicarea măsurilor pentru evitarea infecţiilor în interior Igiena a evoluat odată cu societatea omenească, a suferit un proces de diversificare şi îmbogăţire care a condus la apariţia unor specialităţi distincte, complementare şi independente: ■ i giena mediului (sol, apă, aer) ■ i giena alimentaţiei ■ i giena vestimentaţiei ■ i giena locuinţei ■ i giena colectivităţilor ■ i giena muncii igiena individuală (corporală, mentală) Igiena aerului. Proprietăţile fizice ale aerului au o influenţă extrem de importantă asupra organismului uman şi sunt sintetizate în noţiunea de microclimat. Microclimatul, reprezentat de temperatura aerului, curenţii de aer, umiditate, radiaţii solare, acţionează în mod firesc asupra organismului uman şi poate genera reacţii variate: confort, frig, căldură. Microclimatul cu care se confruntă organismul uman, poate fi: 1.cald

■ emperatura aerului crescută, lipsa curenţilor de aer, umiditate crescută;

t g d c g d


enerează „supraîncălzirea" pentru că organismul nu mai are posibilitatea de a „pierde" căldura;


etermină tulburări cardio-vasculare, făcând dificilă activitatea fizică şi intelectuală; 2.rece ■ aracterizat prin temperatură extrem de scăzută a aerului; ■ enerează "răcirea", pentru că organismul nu poate "recupera căldura";


etermină scăderea rezistenţei organismului la infecţii, reumatism, gripă, boli acute specifice anotimpului rece, degeraturi; 3.normal ■ uprins între 17,2°C şi 23,2°C Igiena apei. Organismul uman are nevoie în mod vital de apă, ea fiind unul din constituenţii de bază ai acestuia (60%70%). Apa necesară trebuie să respecte cerinţe atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ. In cazul în care nu se respectă cerinţele de ordin cantitativ, cantitatea de apă din organism scade ducând la deshidratare, exprimată prin senzaţia de sete. Lipsa de apă nu poate fi suportată decât câteva zile. In cazul în care nu se respectă cerinţele de ordin calitativ, apa poate deveni un factor patogen, provocând epidemii (holeră, febră tifoidă, dizenterie), intoxicaţii şi transmiterea ouălor de paraziţi intestinali (ascarizi). Apa potabilă are următoarele calităţi: ■ nodoră ■ ransparentă ■ roaspătă ■ ără germeni patogeni ■ ără substanţe toxice

c

i t p f f t


emperatură între 5/7°C - 12/13 °C Igiena alimentaţiei. Respectarea igienei alimentare presupune asigurarea unei alimentaţii raţionale din punct de vedere cantitativ, calitativ şi evitarea alimentaţiei neraţionale sau infestate care pot conduce la îmbolnăvirea organismului. Igiena vestimentaţiei. Vestimentaţia, pe lângă rolul estetic, îndeplineşte şi funcţia de protecţie a organismului faţă de eventuale traumatisme, dezechilibre în termoreglare, îmbolnăviri. îmbrăcămintea


re rol deosebit în protejarea corpului şi în menţinerea temperaturii sale constante ■ rebuie să fie menţinută într-o stare perfectă de curăţenie

a t


încălţămintea trebuie să fie adecvată sexului, vârstei, sezonului are rol deosebit în protejarea faţă de eventuale traumatisme şi în menţinerea temperaturii constante a organismului

t

rebuie astfel aleasă încât să nu dea naştere durerilor, oboselii, rănilor, tulburărilor de circulaţie ■ t rebuie să fie menţinută în condiţii de curăţenie perfectă Ciorapii - au rol deosebit în absorbţia transpiraţiei, evitarea degeraturilor, atenuarea fiecăruia. Este obligatorie spălarea lor zilnică. Igiena locuinţei. Aceasta asigură persoanei asistate condiţii optime de locuit, activitate, odihnă etc. Prima măsură în menţinerea unui mediu igienic al asistatului presupune: aerisirea, iluminarea, menţinerea unei temperaturi ambientale optime şi ventilarea încăperii. Igiena camerei, cât şi a obiectelor care-1 înconjoară pe asistat, reprezintă un factor esenţial în

îngrijirea acestuia, deoarece fiecare particulă de praf ori de murdărie conţine un număr mare de microbi, care pot determina diverse boli. Iarna, când se aeriseşte camera, asistatul trebuie învelit cu pătură, iar capul se acoperă cu un prosop sau o căciulă. Temperatura medie din cameră trebuie să fie de 20 °C. Pentru bătrâni şi copii mici – în special nou născuţi - este necesară o temperatură de 22 °C - 24 °C. Este important de reţinut că lumina naturală produce un efect benefic asupra sistemului nervos, influenţând circulaţia sanguină şi respiraţia; în acelaşi timp ea distruge microbii patogeni. Dacă ferestrele sunt acoperite cu perdele groase, acestea trebuie imediat înlăturate, iar geamurile spălate şi şterse. Camera trebuie să conţină cât mai puţin mobilier. Curăţenia se va face cu cârpe ude şi stoarse. Patul trebuie amplasat astfel încât asistatul să nu fie deranjat de lumină şi să fie posibil accesul personalului de îngrijire. Trebuie evitată prezenţa de prisos a rudelor şi a prietenilor în camera asistatului, deoarece aceştia consumă oxigenul pacientului. Igiena individuală. Este o condiţie esenţială pentru păstrarea sănătăţii. Igiena individuală se referă atât la persoanele asistate, cât şi la personalul îngrijitor (asistentul personal). Ea cuprinde: ■ i giena mintală - are ca scop păstrarea sănătăţii mintale şi diminuarea efectelor oboselii. Ea se realizează prin odihnă pasivă (somn suficient) şi prin odihnă activă (plimbări, sport, activităţi fizice) igiena corporală - are ca scop păstrarea curăţeniei corpului şi, în special, a pielii expusă permanent murdăriei (contactul cu mediul, secreţiile proprii, celule■Aceasta include: ■ s pălarea mâinilor cât mai des cu putinţă ■ i giena parţială zilnică (dinţii, faţa, picioarele, organele genitale) ■ i giena parţială periodică (părul, unghiile etc) ■ m ăsuri de „toaletă specială" (cavitatea bucală, ochii, urechile, organe genitale) ■ i giena generală (se începe cu capul şi se termină cu organele genitale) Igiena mâinilor. Mâinile, aflate în contact permanent cu obiecte din mediul înconjurător, reprezintă partea cea mai expusă a corpului nostru. Ele pot deveni sursa îmbolnăvirii. în acest context, igiena lor este riguroasă şi obligatorie. Reguli generale: ■ s e evită zgârieturile şi se folosesc loţiuni speciale; ■ s e taie unghiile scurt şi li se menţine curăţenia; ■ s e evită contactul direct cu sângele, puroiul, urina, materiile fecale; ■ s e folosesc mănuşi de protecţie şi prosoape de uz unic; ■ s e evită folosirea periilor comune. Mâinile se vor spăla: CÂND ■ n fiecare dimineaţă la intrare în camera asistatului ■ upă schimbarea hainelor ■ upă folosirea toaletei ■ nainte şi după pregătirea mesei ■ upă contactul cu materiale infestate ■ nainte şi după contactul cu persoana asistată ■ a trecerea de la o persoană asistată la alta

î d d î d î l

■ o ri de câte ori este nevoie CUM se înmoaie şi se săpunesc bine mâinile ,se spală mâinile sub jetul de apă, se freacă insistent mâinile în timpul spălării, se freacă toată suprafaţa şi toate părţile mâinilor , se clătesc bine şi se usucă mâinile CU CE ■ c u apă caldă, de preferinţă "apă curentă" ■ c u săpun ■ s pirt, clor, iodoform, dacă este nevoie Mâinile se vor spăla obligatoriu cu apă şi săpun înainte de fiecare masă, după folosirea toaletei sau ori de câte ori este nevoie. Este bine ca după spălare, mâinile să se dezinfecteze cu o soluţie alcoolică sau cu alte soluţii dezinfectante. în cazul în care mâinile prezintă crăpături, zgârieturi, este bine să se aplice local o cremă emolientă care să conţină un antiseptic de tip sulfamidă sau penicilină. Folosirea mănuşilor de protecţie nu înlocuieşte spălatul mâinilor. Mănuşile de protecţie sterile se îmbracă pe mâinile curate, înaintea atingerii tegumentelor lezate, înaintea recoltării de sânge sau alte produse biologice şi patologice din organism. Se folosesc mănuşi sterile, ori de câte ori trebuie lucrat în condiţii aseptice. După folosire, mănuşile de cauciuc utilizate se aruncă în recipiente destinate colectării reziduurilor. Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de bază, acordate cu scopul de a asigura confortul şi igiena asistatului. Constă în menţinerea pielii (tegumentelor) într-o stare perfectă de curăţenie şi în prevenirea apariţiei leziunilor cutanate, pentru stimularea funcţiilor pielii care au un rol important în apărarea organismului. Toaleta pacientului poate fi: ■ z ilnică - pe regiuni ■ s ăptămânală (periodică) - sau baia generală Toaleta zilnică constă în spălarea, dimineaţa şi seara a regiunii feţei, urechilor, gâtului, membrelor superioare, regiunii axilare, toaleta cavităţii bucale, îngrijirea părului, toaleta intimă. în funcţie de tipul pacientului, acesta: ■ n u are nevoie de ajutor ■ a re nevoie de ajutor parţial ■ n ecesită ajutor complet Obiective:


ndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos, descuamat şi impregnat cu secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare, amestecate cu praf, alimente, resturi de dejecţii şi alte substanţe străine care aderă la piele ■ eschiderea orificiilor de excreţie ale glandelor pielii ■ ctivarea circulaţiei cutanate

î d a

■ p roducerea unei hiperemii active a pielii, care favorizează mobilizarea anticorpilor formaţi de celulele reticuloendoteliale din ţesutul celular subcutanat ■crearea unei stări plăcute de confort, care are efect sedativ asupra organismului Duşul îmbogăţeşte acţiunea băii cu masajul fin al jetului de apă asupra suprafeţei corporale. Toaleta zilnică permite controlul regiunilor expuse escarelor şi acţionează în vederea prevenirii acestora. Principii: ■ s e apreciază starea generală a asistatului, pentru a evita o toaletă prea lungă, prea obositoare ■ s e verifică temperatura ambiantă, pentru a evita răcirea asistatului

■ e evită curenţii de aer, prin închiderea geamurilor şi uşilor ■ e izolează asistatul - dacă e posibil - prin paravan

s s s a s


e pregătesc în apropiere materiale necesare toaletei, schimbării lenjeriei patului şi a asistatului şi pentru prevenirea escarelor


sistatul va fi dezbrăcat complet şi se va acoperi cu cearşaf şi pătură şi se va descoperi progresiv numai partea care se va spăla


e stoarce corect buretele sau mănuşa de baie, pentru a nu se scurge apa în pat sau pe asistat

■ s e acţionează rapid, cu mişcări sigure, dar blânde, pentru a scuti asistatul de alte suferinţe şi oboseală ■ a pa caldă trebuie să fie din abundenţă, schimbată de câte ori este nevoie, fără a se lăsa săpunul în apă ■ s e insistă la pliuri, sub sâni, la mâini şi spaţiile interdigitale, la coate şi axile ■ s e masează zonele predispuse la escare ■ s e păstrează ordinea în care se face toaleta pe regiuni: spălat, clătit, uscat ■ s e mută muşamaua şi aleza de protecţie, în funcţie de regiunea pe care o spălăm. Etapele toaletei: Se respectă următoarea succesiune: se începe cu faţa, gâtul, urechile; apoi braţele şi mâinile, partea anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioară a coapselor; spatele, fesele şi faţa posterioară a coapselor; gambele şi picioarele, organele genitale externe; îngrijirea părului; toaleta cavităţii bucale. După spălarea întregului corp se frecţionează cu alcool mentolat îndeosebi regiunile predispuse la escare. Se va evita în timpul băii pe regiuni a asistatului imobilizat la pat udarea aparatului gipsat, a pansamentului. Pansamentul se reface în cazul în care se udă. Efectuarea toaletei generale a asistatului prin îmbăiere Pregătirea psihică şi fizică a asistatului: ■ s e anunţă asistatul cu o jumătate de oră înainte ■ s e invită asistatul să urineze ■ s pălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun ■ s e închid ferestrele şi uşa şi se verifică temperatura camerei ■ s e dă drumul la apa rece şi apoi la apa caldă pentru a preveni formarea aburilor; se verifică temperatura apei ■ s e aranjează lenjeria de corp curată şi încălzită ■ s e transportă asistatul în camera de baie ■ e ste ajutat să se dezbrace ■ s e protejează părul cu cască de baie ■ î n funcţie de starea generală, se aşează asistatul în cadă, cu ajutorul unui cearşaf (două persoane), care se menţine în tot timpul băii pe fundul căzii, pentru ca, la nevoie, asistatul să poată fi scos imediat, cu ajutorul lui Efectuarea toaletei generale: ■ s e îmbracă o mănuşă de baie, se săpuneşte suprafaţa corpului: faţa, gâtul; se îndepărtează săpunul de pe tegumente

■ e îmbracă a doua mănuşă de baie şi se spală trunchiul şi membrele ■ e îmbracă a treia mănuşă de baie şi se efectuează toaleta organelor genitale

s s s


e stropeşte suprafaţa corpului cu apă la o temperatură ceva mai scăzută decât cea din cadă (are efect mecanic şi tonifică ţesuturile, activează circulaţia şi respiraţia)

■ s e frecţionează cu alcool pentru închiderea porilor şi stimularea circulaţiei, se pudrează cu talc regiunea plicilor ■ s e ajută asistatul să îmbrace lenjeria de corp curată ■ s e efectuează toaleta unghiilor ■ s e aşează asistatul în patul său (schimbat în prealabil) ■ s e dă drumul apei, iar cada se spală bine şi se dezinfectează Atenţie: Dacă în timpul băii se alterează starea generală a asistatului se dă drumul apei, susţinând capul asistatului. I se acordă primul ajutor. Se va vorbi mereu cu asistatul în timpul băii şi se va supraveghea starea lui generală. Efectuarea toaletei pe regiuni la asistatul imobilizat Efectuarea toaletei feţei ■ s e acoperă perna cu muşama şi aleza ■ s pălarea pe mâni cu apă curentă şi săpun ■ s e umple ligheanul 2/3 cu apă caldă (37 °C) ■ s e aşează un prosop în jurul gâtului asistatului îngrijirea ochilor ■ s e îndepărtează secreţiile oculare de la comisura externă spre cea internă (dacă e posibil se foloseşte un tampon steril) ■ s e îmbracă şi se umezeşte prima mănuşă de baie ■ s e spală ochii, se limpezesc şi se şterg cu un prosop curat la asistatul inconştient, prin lipsa reflexului palpebral, pentru a menţine supleţea corneei se picură „lacrimi artificiale" în fiecare ochi, iar dacă ochiul rămâne deschis (corneea se usucă), se aplică comprese îmbibate în ser fiziologic şi se îndepărtează în mod regulat secreţiile oculare. Scop: ■ p revenirea infecţiilor oculare ■ î ndepărtarea secreţiilor Se spală cu săpun fruntea de la mijloc spre tâmple, regiunea periorală şi perinazală prin mişcări circulare. După limpezire se şterge imediat prin tamponare cu acelaşi prosop. Săpunul se foloseşte la toaleta feţei doar la cererea asistatului. îngrijirea mucoasei nazale: ■ s e curăţă fosele nazale, fiecare cu câte un tampon umezit în ser fiziologic ■ s e supraveghează respiraţia asistatului ■ s e va evita contactul mâinilor cu secreţiile nazale Scop: ■ m enţinerea permeabilităţii «ailor respiratorii superioare

■ prevenirea escarelor, infecţiilor nazale (în cazul în care asistatul prezintă sonde nazale - pentru oxigenoterapie sau sondă gastrică) îngrijirea urechilor


e curăţă conductul auditiv extern cu un tampon uscat, separat pentru fiecare ureche

s s s


e spală pavilionul urechii cu aceeaşi mănuşă cu săpun, insistând cu atenţie la şanţurile pavilionului şi la regiunea retroauriculară ■ e limpezeşte, se usucă cu prosopul pavilionul urechii şi conductul auditiv extern Scop:


enţinerea stării de curăţenie a pavilionului urechii şi a conductului auditiv extern ■ ndepărtarea depozitelor naturale (cerumen) sau a celor patologice I aleta gâtului ■ e trage muşamaua mai jos ■ e descoperă gâtul asistatului şi se spală cu apă şi săpun ■ e clăteşte bine şi se şterge imediat cu prosopul ■ e acoperă gâtul asistatului cu cearşaful ■ e aruncă apa din lighean Toaleta membrelor superioare ■ e umple ligheanul cu 2/3 apă caldă (37 °C)

m î s s s s s s s s s s s s s s l s s s s


e descoperă unul din membrele superioare şi se aşează muşamaua şi aleza sub întreg braţul ■ e săpuneşte circular începând de la umăr spre capătul distal, insistând la axilă ■ e limpezeşte şi se şterge imediat cu prosopul curat ■ e acoperă braţul ■ e va avea grijă ca axilele să rămână perfect uscate ■ e taie unghiile nu prea adânc şi se pilesc eventualele asperităţi ■ e întoarce asistatul în decubit lateral de partea corespunzătoare braţului spălat şi se procedează la fel cu celălalt braţ Toaleta toracelui ■ e descoperă partea anterioară a toracelui


a femei se săpuneşte şi se insistă la pliurile submamare a căror neglijare poate genera micoze, infecţii Toaleta abdomenului ■ e aşează muşamaua împreună cu aleza sub abdomenul asistatului ■ e săpuneşte abdomenul


e insistă asupra regiunii ombilicale cu un tampon. După uscare se protejează cu vaselină.


e frecţionează braţele şi toracele cu alcool. Se pudrează cu talc gâtul, toracele, abdomenul şi mai ales axilele. Toaleta spatelui

■ e întoarce asistatul în decubit lateral ■ e aşează sub asistat muşamaua acoperită de aleza ■ e săpunesc spatele şi regiunea lombo-sacrată

s s s s s s s s s s s s s s s s s s s


e limpezesc bine şi se şterg prin tamponare ■ e pudrează cu talc ■ e readuce asistatul în decubit dorsal ■ e îmbracă asistatul cu pijama, după îndepărtarea muşamalei ■ e aruncă apa din lighean Toaleta membrelor inferioare ■ e umple ligheanul cu 2/3 apă caldă (37 °C) ■ e îmbracă cea de-a doua mănuşă de baie ■ e mută muşamaua şi aleza în regiunea coapselor ■ e săpunesc coapsele, insistând în regiunea inghinală ■ e limpezesc imediat şi se şterg ■ e flectează gambele asistatului pe coapse ■ e mută muşamaua mai jos şi se aşează ligheanul pe muşama


e introduce piciorul în lighean ■ e săpuneşte gamba insistând în regiunea poplitee şi în spaţiile interdigitale ■ e limpezesc şi se şterg imediat cu cel de-al doilea prosop ■ e frecţionează membrele inferioare cu alcool şi se pudrează plicile cu talc Toaleta organelor genitale ■se invită asistatul să urineze 1 se izolează salteaua cu muşama şi traversă 1 se aşează asistatul în poziţie ginecologică, iar sub regiunea sacrală a asistatului se aşează bazinetul curat ■ e îmbracă mănuşa de cauciuc, iar peste acesta, cea de-a treia mănuşă de baie

s s s s s s i


e efectuează spălarea dinspre partea posterioară (anus), cu săpun neutru, care nu irită pielea şi mucoasele se limpezeşte cu jet turnat dintr-o cană


e îndepărtează foarte bine resturile de săpun, care pot produce pururit sau inflamaţii ■ e scoate bazinetul de sub asistat ■ e şterg organele genitale şi regiunea din jur cu al treilea prosop


e şterg cu grijă plicile şi se pudrează cu talc Scop: ■ gienic


fizic
s

menţinerea unei stări de confort

Se execută zilnic, iar la pacienţii inconştienţi, de mai multe ori pe zi, având în vedere faptul că părţile intime ale corpului sunt expuse infecţiilor, ulcerelor de presiune, mirosurilor neplăcute îngrijirea unghiilor


e taie cu atenţie unghiile, după baia generală, la nivelul degetului, pentru a degaja părţile laterale spre a nu se aduna murdăria, apoi se pilesc ■ e vor dezinfecta instrumentele după utilizare

s s s o î


e evită lezarea ţesuturilor adiacente - risc de hemoragie la hemofilici, de panariţii - la diabetici Scop: ■ bţinerea unei aparenţe îngrijite a pacientului ■ ndepărtarea depozitului subunghial Unghiile se spală zilnic cu apă şi săpun şi periuţa de unghii. îngrijirea părului Zilnic, se face perierea, pieptănarea părului. Se alege poziţia pacientului în funcţie de starea sa:


ezând pe un scaun ■ ezând pe pat ■ ecubit dorsal în pat, salteaua îndoită sub torace ■ ecubit dorsal, oblic în pat Spălarea părului se va face o dată pe săptămână.

ş ş d d s s s s s s s s i


e pregăteşte patul şi se protejează cu muşama şi se umezeşte părul, se şamponează ■ e masează uşor pielea capului cu pulpa degetului, se spală de două-trei ori ■ e limpezeşte părul din abundenţă, se acoperă cu prosopul uscat ■ e usucă părul, se piaptănă cu blândeţe ■ e acoperă capul pacientului cu o bonetă ■ e instalează asistatul în poziţie confortabilă


pălare pe mâini cu apă curentă şi săpun Scop: ■ tarea de bine pacientului ■ gienic

îngrijirea cavităţii bucale 1.la asistaţii conştienţi: ■ se face în poziţie şezândă sau în decubit lateral stâng, cu prosopul în jurul gâtului


acientul este servit, pe rând, cu materialele şi ajutat să-şi facă toaleta cavităţii bucale

p c


lătirea gurii se face cu o cană cu cioc sau tub de cauciuc în poziţia de decubit lateral 2. la asistaţii inconştienţi:


e face în poziţie de decubit lateral dorsal, capul într-o parte, cu prosopul sub bărbie

s s


e deschide gura, şi cu tampoane îmbibate în glicerina boraxată, cu mişcări dinăuntru în afară, se şterg limba, bolta palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadelor dentare, iar dinţii se şterg cu alt tampon

■ c u degetul înfăşurat în tifon şi îmbibat în glicerina boraxată sau zeamă de lămâie se îndepărtează depozitul gros depus pe mucoase până în faringe; buzele uscate şi crăpate se ung cu glicerina boraxată ■ l a pacienţii care prezintă proteză dentară, aceasta se va scoate, spăla şi păstra într-un pahar mat cu apă; la asistaţii inconştienţi, toaleta bucală se realizează cu mana protejată de mănuşa de cauciuc. Igiena patului şi a anexelor sale, schimbarea lenjeriei de pat Patul reprezintă pentru fiecare asistat spaţiul în care-şi petrece timpul de boală şi convalescenţă şi în care i se asigură îngrijirea. Atât patul, cât şi anexele (accesoriile) sale - saltea, perne, pătura cu lenjeria de pat, feţele de pernă, o muşama şi o aleza - se vor păstra în condiţii de perfectă curăţenie pentru a asigura starea necesară vindecării asistatului. Pregătirea patului şi a accesoriilor ■ c earşaful simplu se întinde peste saltea: cu o mână se desface o parte a cearşafului spre cap, iar cu cealaltă se întinde spre partea opusă ■ s e introduce cearşaful adânc sub saltea la capătul patului ■ e xecutarea colţurilor în formă de plic: cu mâna de lângă pat se prinde partea liberă a cearşafului, la o distanţă de colţ egală cu lungimea marginii care atârnă şi se ridică în sus lângă saltea ■ p artea care depăşeşte salteaua se introduce sub saltea ■ s e lasă în jos partea ridicată la marginea saltelei şi se introduce sub saltea împreună cu partea laterală a cearşafului ■ s e aşează muşamaua la mijlocul patului şi se acoperă cu aleza ■ s e îndoaie pătura în lungime şi se introduce în cearşaful plic, prin deschizătura acestuia. Se fixează colţurile păturii de cele ale cearşafului ■ s e face cuta pentru picioare ■ f iecare pernă se îmbracă cu faţă de pernă şi se aşează pe pat Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul în pat Se pregătesc materiale necesare, în ordinea întrebuinţării: ■ p ătura şi cearşaful ei se împăturesc fiecare în trei sub formă armonică ■ a leza împreună cu muşamaua se rulează în lăţime ■ c earşaful de pat se rulează în lungime. Se anunţă asistatul şi i seA) Pacientul poate fi întors în decubit lateral spre marginea patului ■ p ersoana din partea dreaptă prinde asistatul cu mâna dreaptă în axila dreaptă, îl ridică uşor, iar mâna stângă o introduce sub umerii lui, sprijinindu-i capul pe antrebaţ ■ c u mâna dreaptă (retrasă de sub axilă) trage perna spre marginea patului ■ i ntroduce mâna stângă sub genunchii pacientului, flectându-i puţin, iar cu mâna dreaptă îi flectează gambele pe coapse ■ s e poziţionează astfel asistatul în decubit lateral drept, sprijinindu-1 în regiunea omoplaţilor şi a genunchilor şi se menţine acoperit


ersoana din partea stângă rulează cearşaful împreună cu muşamaua şi aleza murdare, până la spatele asistatului

p s s


e derulează cearşaful curat, cu muşamaua şi aleza curate fără ca lenjeria curată să se atingă de cea murdară


e întinde bine cearşaful curat, fără să formeze cute şi se aşează o pernă îmbrăcată cu faţă de pernă curată

■ p ersoana din partea dreaptă flectează membrele inferioare şi sprijinind asistatul în regiunea omoplaţilor şi sub genunchi îl aduce în decubit dorsal ■ s e aduce asistatul în decubit lateral stâng, procedând la fel ca şi în cazul introducerii în decubit lateral drept, dincolo de cele două suluri de lenjerie ■ s e rulează din partea dreaptă lenjeria murdară, apoi se derulează lenjeria curată şi se întinde bine ■ p acientul se readuce în decubit dorsal ■ s e efectuează colţurile Schimbarea cearşafului de sub pătură: ■ c earşaful curat împăturit anterior în trei se aşează peste cel folosit anterior, cu una din marginile libere sub bărbia asistatului, colţurile de sus ale cearşafului curat se ţin cu mâna de pacient ■ c ele două persoane, aşezate lateral de pat, prind cu o mână colţurile inferiore ale cearşafului curat, iar cu cealaltă mână colţurile superioare ale celui murdar şi printr-o mişcare hotărâtă în direcţia picioarelor, îndepărtează cearşaful murdar şi acoperă în acelaşi timp, asistatul, cu cel curat ■ s e aşează pătura şi se face cuta pentru picioare explică simplitatea manoperei. Tehnica se va executa de două persoane B) Pacientul poate fi aşezat în poziţia şezăndă. Schimbarea lenjeriei de pat se face în lăţimea patului şi se efectuează tot de două persoane: una sprijină asistatul, cealaltă rulează lenjeria murdară, aşează şi derulează cearşaful curat. In timpul fiecărei proceduri, asistentul personal va urmârî starea generală a asistatului, iar după fiecare procedură, se va asigura de poziţia confortabilă a acestuia. Imbrăcarea şi dezbrăcarea asistatului Lenjeria de corp a asistatului trebuie schimbată periodic sau ori de câte ori este nevoie. 1.Pentru asistaţii imobilizaţi, succesiunea operaţiilor, efectuată de două persoane este: ■ s e aşează asistatul în decubit lateral drept, sprijinindu-1 în regiunea omoplaţilor şi a genunchilor ■ s e trage cămaşa până la torace, în sus ■ s e întoarce în decubit dorsal, apoi în decubit lateral stâng şi se trage cămaşa pânăla torace ■ s e readuce în decubit dorsal, se ridică asistatul, sprijinindu-1 în regiuneaomoplaţilor, introducând mana sub cămaşă ■ s e scoate cămaşa cu o mişcare de la spate spre cap şi se readuce în decubit dorsal ■ s e dezbracă întâi braţul sănătos, apoi braţul afectat ■ s e fricţionează cu alcool regiunile predispuse la escare şi se pudrează cu talc ■ s e îmbracă cu cămaşa întâi braţul afectat, apoi cel sănătos ■ s e ridică asistatul, sprijinindu-1 de omoplaţi, se trece cămaşa peste său şi se trage peste spate ■ s e readuce în poziţie orizontală şi se trage cămaşa sub şezut. 2.Pentru asistaţii care pot sta în poziţia şezândă la marginea patului:

■ eschiderea pijamalei, ridicarea în poziţie şezândă ■ ducerea pijamalei din spate în faţă peste cap

d a s


coaterea, pe rând, a mânecilor. -Pentru asistaţii cu aparate gipsate, se folosesc cămăşi speciale, cu mânecă deschisă, prevăzute cu şireturi. -Pentru asistaţii a căror stare nu permite nici o mişcare, se folosesc cămăşi deschise la spate şi foarte scurte. -Pentru asistaţii care prezintă afecţiuni ale membrelor inferioare nu se recomandă folosirea pijamalei. -Pentru asistaţii care se pot ridica din pat se adaugă halatul, ciorapii şi papucii. Imbrăcarea pijamalei va începe cu bluza şi va continua cu pantalonul. Imbrăcarea pantalonului: se trec pantalonii peste laba piciorului şi se trag apoi până în brâu. Fiind o operaţie care afectează pudoarea asistatului, asistentul personal o va efectua cu tact, blândeţe şi înţelegere.

b. Satisfacerea nevoilor fizice, fiziologice şi de sănătate - 14 nevoi fundamentale 1. Nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie Funcţiile vitale includ: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială (TA) şi temperatura. Măsurarea respiraţiei. Se aşează bolnavul în decubit dorsal, se plasează mâna, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui. Se numără inspiraţiile timp de un minut. Se notează. Măsurarea pulsului. Se reperează orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan osos (radială, femurală, humerală, carotidă, temporală, pedioasă). Se fixează degetele palpatoare (index, mediu şi inelar) pe traiectul arterei. Se exercită o presiune cu vârful degetelor asupra peretelui arterial. Se numără pulsaţiile timp de un minut. Se notează. Se urmăresc: ritm, frecvenţă, amplitudine, celeritate. Măsurarea tensiunii arteriale (TA). Se asigură repaus fizic timp de 15 minute. Se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului. Se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei. Se introduc olivele stetoscopului în urechi, se pompează aer în manşeta pneumatică cu ajutorul perei de cauciuc până la dispariţia zgomotelor pulsatile. Se deschide supapa, aerul se decomprimă, până când se aude primul zgomot arterial (Se reţine! Este valoarea TA maximă) se continuă decomprimarea. în momentul în care zgomotele dispar, se reţine valoarea indicată de manometru. Este TA minimă. Nevoia de a bea şi a mânca Alimentaţia pacientului trebuie să respecte următoarele principii:


nlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului - cele necesare creşterii (la copii), cele refacerii pierderilor, prin consum (la adulţi)

î

■ a sigurarea aportului de vitamine şi săruri minerale necesare metabolismului normal, creşterii (la copil) şi celorlalte funcţii ■ f avorizarea procesului de vindecare prin cruţarea organelor bolnave, alimentaţia raţională poate influenţa tabloul clinic ■ p revenirea, în bolile latente, a unei evoluţii nefavorabile, transformarea bolilor acute în cronice şi apariţia recidivelor ■ c onsolidarea rezultatelor terapeutice obţinute prin alte tratamente Regimul dietetic trebuie astfel alcătuit încât să satisfacă atât necesităţile cantitative, cât şi pe cele calitative ale organismului. 3. Nevoia de a elimina Se va urmări: observarea şi eventual captarea dejecţiilor fiziologice sau patologice (urină, materii fecale, spută, vărsături) 4. Nevoia de a se mişca şi de a avea o bună postură Patul pacientului impune crearea unor condiţii de confort pentru satisfacerea acestei nevoi a bolnavului: să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite, să-i permite pacientului să se mişte în voie, să nu-i limiteze mişcările, să fie uşor de manipulat şi de curăţat. Poziţiile pacientului în pat: ■ d ecubit dorsal - culcat pe spate cu faţa în sus ■ p oziţie semişezândă - culcat pe spate, iar toracele formează cu linia orizontală un unghi de 30-45%

■ oziţia şezândă - trunchiul formează cu picioarele un unghi drept

p d


ecubit lateral - (poate fi drept sau stâng) - culcat pe o parte sprijinit pe o singură pernă, membrelor inferioare uşor flectate (îndoite), iar spatele sprijinit cu o pernă


poziţie Trendelemburg - declivă este poziţia de decubit dorsal sau lateral, cu capul mai jos decât restul corpului


oziţie Trendelemburg -proclivă, cu capul mai sus

p d


ecubit ventral - culcat pe abdomen cu capul într-o parte pe o pernă subţire, membrele superioare aşezate la stânga şi la dreapta capului, cu faţa palmară pe suprafaţa patului


poziţie ginecologică - decubit dorsal, genunchii îndoiţi, coapsele depărtate


poziţie genu-pectorală - aşezat pe genunchii uşor depărtaţi aplecat înainte, pieptul atinge planul orizontal, sprijinit pe antebraţe (coate). 5.Nevoia de a dormi şi a se odihni, presupune: ■ reducerea zgomotului ■ asigurarea confortului (temperatură adecvată, poziţie comodă, igienă corporală, atenuarea durerii etc) ■ favorizarea ritualurilor adormirii (citit, aerisire etc.) ■ educaţia pacientului (orar de somn, evitarea stresului, cafea). 6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca are în vedere: ■ protejarea corpului şi asigurarea intimităţii ■ alegerea lenjeriei în funcţie de sex, vârstă, temperatura mediului, talie etc. ■ acordarea de timp bolnavului pentru a efectua tehnica ■ abordarea pacientului cu calm şi răbdare ■ susţinerea membrului paralizat ■ respectarea regulilor specifice de îmbrăcare şi dezbrăcare în funcţie de afecţiuni 7. Nevoia de a menţine temperatura constantă a corpului


e referă la măsurarea temperaturii - în axilă, în cavitatea bucală, rect, vagin ■ emperatura normală a corpului este: 36,7-37 °C dimineaţa, 37-37,3 °C seara Valori patologicele ale temperaturii: - subfebrilitate (37-38 °C) -bipertermie (38-39 °C moderată, 39-40 °C febră ridicată, 40-41 °C hiperpirexie) - hipotermie (sub 36 °C) 8.Nevoia de a menţine tegumentele curate şi integre se referă la toaleta pacientului ■ ilnică - pe regiuni ■ eriodică sau săptămânală 9.Nevoia de a evita pericolele După natura lor: ■ izice - temperatură, umiditate, radiaţii ■ himice - substanţe chimice ■ iologice - bacterii, viruşi, paraziţi, fungi

s t

z p

f c b s


ociale - rezultă din interrelaţiile dintre oameni După provenienţă:

■ n aturale - aer, apă, sol ■ a rtificiale - îmbrăcăminte, locuinţa, alimentaţia 10. Nevoia de a comunica Această nevoie are ca scop - stabilirea unei relaţii umane pozitive, care va permite atingerea obiectivelor de îngrijire 11. N evoia de a acţiona conform propriilor credinţe şi valori - susţinerea spirituală a pacientului 12. N evoia de a se realiza - promovarea unui concept pozitiv despre sine 13. N evoia de recreere are ca scop: ■ d iminuarea anxietăţii ■ f avorizarea repausului ■ a meliorarea condiţiilor de spitalizare sau locuit 14.Nevoia de a învăţa - educaţia pentru sănătate - promovarea sănătăţii. c. Noţiuni de nutriţie, alimentaţie şi hidratare Alimentaţia asistatului trebuie să respecte următoarele principii: ■ î nlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului - cele necesare creşterii (la copii) sau cele necesare refacerii pierderilor, prin consum, la adulţi. ■ a sigurarea necesarului de vitamine şi săruri minerale'necesare organismului. ■ f avorizează procesul de vindecare prin cruţarea organelor bolnave; alimentaţia echilibrată poate influenţa tabloul clinic, devenind un factor terapeutic. Asistaţii care sunt în stare gravă, imobilizaţi, paralizaţi, adinamici, epuizaţi sau cei cu tulburări uşoare de înghiţire vor fi alimentaţi pasiv (de către aparţinători sau asistentul personal). Asistaţii alimentaţi pasiv sunt de obicei mai sensibili. De aceea cei care îi îngrijesc nu trebuie să dea impresia că se grăbesc în momentul în care îi alimentează, deoarece este posibil ca acestora să le dispară pofta de mâncare. Asistatul va fi aşezat în poziţie semişezând sau, dacă starea lui nu permite să fie ridicat, va rămâne în poziţie orizontală. Capul asistatului trebuie, să fie uşor ridicat şi aplecat spre bărbie, ceea ce uşurează actul înghiţirii. Sub bărbia asistatului se întinde un şervet pentru a nu murdări lenjeria de corp, iar patul se acoperă cu alt şervet, cu care în prealabil se va şterge şi bărbia asistatului. Alimentele se vor servi pe tavă şi vor fi aranjate în aşa fel încât asistatul să vadă ce mănâncă (fie pe noptieră, fie pe o măsuţă plasată peste bolnav). Lichidele, inclusiv supa, vor fi administrate sub formă de băutură din vase semi-umplute sau, dacă bolnavul nu se poate ridica din poziţie orizontală, îi vom da să bea din căni speciale cu cioc. Asistaţii care sunt în stare gravă, precum şi cei cu tulburări de înghiţire, nu se pot servi mei de vasele de băut. hi aceste cazuri lichidele se vor administra cu lingura sau iar cei foarte gravi cu ajutorul pipetelor. Ritmul alimentării trebuie să fie t la starea fiecărui bolnav în parte. îlnavii epuizaţi, adinamici vor fi lăsaţi după 2-3 linguri să se odihnească. Alimentele I .-.ie vor fi şi ele tăiate şi pregătite înainte ca bolnavul să le mănânce. Asistaţii în stare gravă de multe ori nu simt nici gustul şi nici temperatura alimentelor, de aceea ■wncarea trebuie verificată cu o lingură separată, de persoana care are grijă de bolnav. Răcirea alimentelor fierbinţi nu este indicat a se face prin suflare. Asistaţii în stare gravă vor fi hrăniţi în linişte. Ei nu trebuie obosiţi cu conversaţii inutile deoarece şi aşa obosesc în timp ce mănâncă. Dacă starea lui permite, şi asistatul este de acord, puteţi purta cu acesta o conversaţie simplă în timpul mesei. După terminarea alimentării, este şters la gură, i se aranjează patul, îndepărtând iarâmiturile de pâine care pot ajunge sub bolnav şi pot contribui la formarea escarelor. După servirea mesei asistatul va fi lăsat sa se odihnească. Dieta echilibrată. Regimuri alimentare şi importanţa lor Alimentaţia raţională se referă la aportul de alimente în concordanţă cu nevoile organismului, diferenţiate după vârstă, muncă, starea de sănătate. Ea asigură integral factorii nutritivi necesari ca suport energetic pentru existenţă - glucide, lipide, proteine. Alimentaţia dietetică se referă la tratamentul asistatului prin substanţele

alimentare ingerate. Regimurile dietetice sunt foarte variate, în funcţie de cantitatea alimentelor -hipocalorice şi hipercalorice - şi de calitatea lor. Regimuri alimentare şi importanţa lor ■ 1 00 g glucide - 1 OOg zahăr, 120g orez, 135g tăiţei, 200g pâine, 500g cartofi ■ 1 00 g proteine - 3000 ml lapte, 450g carne albă de pasăre sau viţel, 400g brânză ■ 1 00 g lipide - aceeaşi cantitate de ulei vegetal, unt sau untură de porc Denumire Valoarea Alimente componente a regimului calorică 1. Hidric hipocaloric Alimente: supe limpezi de legume, ceaiuri hipoglucidic hipolipidic neîndulcite sau îndulcite cu zaharină, zeamă de hipoprotidic orez, supe diluate din carne, degresate, apă fiartă şi răcită 2. Hidrozaharat hipocaloric Alimente: sucuri de fructe îndulcite, hipoprotidic hipolipidic ceaiuri îndulcite, zeamă de orez, compot. Se normoglucidic administrează în cantităţi mici şi repetate. hipocaloric Alimente: supe de făinoase, supe de normoglucidic legume, pireuri de legume, fructe coapte, sufleuri hipoprotidic hiposodat de făinoase sau din brânză de vaci hipocaloric hipoglucidic normohipoprotidic normohipolipidic Alimente: 1000-2000 ml lapte, eventual îmbogăţit cu smântână sau frişca.

3. Semilichid

4. Lactat

5. Lactofăinos-vegetarian 6. Hepatic

normoglucidic Alimente: lapte, brânză de vaci, ouă moi, normohipercaloric caş, pireuri de legume, făinoase normohipocalo Alimente: caş, urdă, iaurt, brânză de vaci, ric normoprotidic carne slabă fiartă, pâine albă prăjită, legume, normoglucidic făinoase, fructe coapte, biscuiţi, supe de făinoase, hipoglucidic unt lOg/zi, ulei 20-30g/zi hipolipidic normohipercalo Alimente: salată de crudităţi cu untdelemn, ric hipoprotidic fructe crude coapte, compot, supe de legume şi hiperglucidic hiposodat făinoase, prăjituri cu mere, caş, brânză de vaci, normohiperlipidic urdă, gălbenuş de ou, pâine fără sare, frişca

7. Renal

8. Cardionormocaloric Alimente: iaurt, brânză de vaci, brânză vascular normoglucidic desărată, supe-creme de legume, terciuri de hipoprotidic hiposodat făinoase cu lapte, piureuri de legume, făinoase cu lapte, salate de sfeclă, morcovi, carne fiartă tocată, 9. a. zero calorii 1500ml/zi ceai neîndulcit 300g brânză de Hipocaloric b. 240 calorii c. 400 vaqi lapte, brânză de va6i, came albă, legume, mere calorii d. 600 calorii din aceleaşi alimente ca la punctul c.

10. Diabetic

normoglucidic Alimente: lapte, pâine, cartofi, peşte,; normohiperprotidic făinoase, legume, carne (180, 200, 250g), mezeluri, normolipidic brânzeturi, peşte, ouă, supe de carne, supe de legume, sosuri fără făină, unt, frişca, ulei

2.administrarea medicamentelor pe cale rectală - supozitoarele:


e îmbracă mănuşi de cauciuc şi se desface supozitorul din ambalaj

s s


e depărtează fesele pacientului cu mâna stângă pentru a evidenţia orificiul anal şi introduce supozitorul în anus cu mâna dreaptă, cu partea ascuţită a supozitorului înainte şi se împinge cu indexul până când trece complet de sfincterul intern anal 3.administrarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor - au efect local: ■ adijonarea (tinctura de iod, albastru de metil) ■ omprese medicamentoase (soluţie Burow, Rivanol) ■ udrajul (pudra de talc, talc mentolat) ■ nguentele - se întind într-un strat subţire 4. Administrarea medicamentelor pe suprafaţa mucoasei - pentru dezinfecţia şi descongestionarea mucoaselor Tehnica de administrare- instilaţia: • se aspiră soluţia medicamentoasă în pipetă

b c p u

• se pune în evidenţă cavitatea, astfel: a. conjunctivală - prin tracţiunea în jos a pleoapei inferiore, cu policele mânii stângi b. nazală - ridică uşor vârful nasului cu policele mânii stângii c. conductul auditiv extern - tracţionând pavilionul urechii în sus şi înapoi cu mâna stângă ■ s e instilează numărul de picături recomandate ■ s e şterge cu o compresă sterilă excesul de soluţie Pentru instilaţia nazală şi oculară, asistatul va sta în decubit dorsal sau poziţie şezândă, cu capul în hiperextensie. Pentru instilaţie în conductul auditiv extern, asistatul va sta în decubit lateral pe partea sănătoasă. e. Reguli specifice şi tehnici de îngrijire a persoanei cu handicap grav Imobilizarea îndelungată la pat a unor asistaţi este consecinţa anumitor afecţiuni ale acestei persoane. Astfel, unii asistaţi nu se pot scula din pat din cauza adinamiei, asteniei, paraliziilor, leziunilor membrelor inferioare. Uneori, persoana în cauza ar avea forţa fizică suficientă pentru a se ridica din pat, dar acest lucru totuşi îi este interzis: în hemoragii, complicaţii cardiace, fracturi, traumatisme, infarct miocardic. Asistatul imobilizat îşi petrece perioada respectivă a vieţii sale în pat. El nu se poateridica din pat şi în unele cazuri sau, în majoritatea cazurilor, nu îşi poate schimba nici poziţia. Imobilizarea îndelungată la pat predispune asistatul la o serie de complicaţii. Astfel, încetinirea circulaţiei sângelui favorizează formarea trombozelor; ventilaţia greoaie a plămânilor contribuie la apariţia pneumoniilor hipostatice; şi nu în ultimul rând imobilizarea îndelungată la pat duce la apariţia escarelor de decubit. Din cauza lipsei activităţii musculare, muşchii se atrofiază şi. scade tonusul general al organismului. Lipsa de mişcare duce la alterarea sistemului osos care se rarefiază ucând la apariţia osteoporozei. Pielea asistatului imobilizat la pat îşi pierde elasticitatea, tranzitul intestinal se încetineşte, arderile din organism se reduc. Din acest motiv patul asistatului trebuie să-i asigure un confort maxim posibil.Patul este de preferat a se aşeza în apropierea geamului cu capul spre lumină. Ar fi indicat ca patul să aibă acces pe ambele părţi, nu doar pe o parte. Trebuie avut grijă ca salteaua să fie curată şi bine aerisită. Cearşaful trebuie să fie bine întins. Dacă acesta nu este suficient de mare el trebuie fixat de saltea fie cu ajutorul acelor de siguranţă, fie cu ajutorul unor panglici cusute pe cearşaf. Muşamaua trebuie să fie nelipsită de pe pat, ea fiind acoperită de aleză. Camera asistatului trebuie să fie luminoasă, fără igrasie şi uşor de încălzit. Camera va fi aerisită de cel puţin trei ori pe zi: dimineaţa, imediat după masă şi seara înainte de culcarea asistatului şi nu în ultimul rând după fiecare scaun. în anotimpul rece, când aerisim camera, vom avea grijă ca asistatul să fie bine învelit pentru a-1 proteja de răceli. Asistatul din familie trebuie supus aceluiaşi regim de viaţă ca şi cel din spital. De aceea trebuie să i se facă toaleta completă, baia parţială la pat, îngrijirea părului, unghiilor, toaleta cavităţii bucale. Alimentaţia este foarte importantă şi se va face în funcţie de regimul sau boala fiecăruia în parte. Efecte ale imobilizării Prin lipsa de activitate, organismul este afectat treptat şi apar: a)efecte sistemice:

1. espiratorii - scăderea amplitudinii costale, creşterea vâscozităţii secreţiei şi staza în zonele pulmonare 2. ardiovasculare - hipotensiune ortostatică, creşterea travaliului cardiac, formarea trombilor vasculari 3. ermatologice - apariţia ulcerelor de decubit 4. etabolice - demineralizări osoase, tulburări ale motilităţii gastro-intestinale 5. enale - calculi renali, stază urinară, infecţii urinare 6. igestive - constipaţie, pierderea controlului sfincterian

r c d m r d E E

b)
fecte psihosociale: depresie, modificări de comportament c) fecte asupra dezvoltării:

1. l a tineri - întârzierea etapelor de dezvoltare 2. l a persoane în vârstă - creşterea dependenţei şi scăderea capacităţii funcţionale Tehnici specifice de îngrijire în efectele sistemice: a) la nivelul metabolismului: dieta trebuie să aibă un înalt conţinut caloric şi vitamina C, minerale şi electroliţi b) la nivelul aparatului respirator: ■ s chimbarea poziţiei pacientului la cel mult două ore ■ î ncurajarea de a respira adânc şi de a tuşi la interval de 1-2 ore ■ u şurarea respiraţiei, prin poziţionarea patului, pernelor şi prin tehnici de masaj c)la nivelul aparatului cardiovascular: ■ menţinerea tonusului muscular şi facilitarea întoarcerii venoase prin exerciţii pentru picioare ■ ridicarea şi trecerea la mişcări mai complexe ■ folosirea ciorapilor elastici scade riscul formării cheagurilor de sânge d) sistemul muscular şi osteo-articular - urmăreşte prevenirea atrofiei musculare şi contracturii articulare e) la nivelul pielii, prevenirea formării ulcerelor de decubit sau tratarea lor: ■ protejarea zonelor supuse presiunilor, folosindu-se colaci, saltele ■ dezinfectarea ariei lezate ■ folosirea de soluţii antiseptice la unii asistaţi cu incontinenţă ■ pentru zonele iritate se folosesc produse care lubrifiază pielea, stimulează circulaţia şi grăbesc vindecarea rănilor f)la nivelul aparatului excretor: ■ asigurarea unei hidratări adecvate ■ prevenirea formării calculilor renali, infecţii urinare ■ în constipaţie - dietă bogată în fructe şi legume proaspete, administrarea de laxative Tehnici specifice de îngrijire în efectele psihosociale: încurajarea pacientului să desfăşoare activităţi care ţin de aspectul său exterior: spălat, pieptănat etc somnul se va întrerupe cât mai puţin între orele 2200-,00 7OO. f. Noţiuni de prim ajutor Primul ajutor în caz de stop respirator Prin stop respirator se înţelege oprirea mişcărilor respiratorii sau existenţa unor mişcări foarte slabe sau foarte rare. Victima poate fi surprinsă de salvator în două situaţii: cu mişcări respiratorii oprite sau ineficiente,.dar cu inima bătând încă sau cu mişcările respiratorii şi inima oprită.

Oprirea respiraţiei se poate instala brusc sau după o fază în care victima prezintă umil sau mai multe din următoarele semne: respiraţie cu pauze sau neregularităţi, respiraţie artificială cu amplitudine diminuată, creşterea sau diminuarea frecventei respiraţiei pe minut, transpiraţii, cianoză (învineţirea extremităţilor), diminuarea progresivă a cunoştinţei sau pierderea acesteia cu stare de agitaţie. Primul ajutor: Cel care constată primul aceste modificări respiratorii la victimă, chiar dacă pulsul este perceptibil (la artera carotidă - de nivelul gâtului sau artera femurală - de la nivelul plicii inghinale), trebuie să facă totul pentru a-i restabili respiraţia. în acest scop, aşează victima orizontal, cu faţa în sus, pe o suprafaţă plană (dreaptă), cu o pernă sau un sul aşezat sub umeri, îi basculează capul pe spate, îi verifică laringele dacă este liber (condiţie esenţială în asigurarea eficienţei respiraţiei artificiale) şi îi face respiraţie artificială prin metoda „gură la gură" sau „gură la nas". Ritmul de insuflaţie va fi de douăzeci respiraţii pe minut la adulţi şi de 20-30 respiraţii pe minut la copii. în cazul nou născuţilor sau sugarilor, insuflarea se face cu o frecvenţă mai crescută. La fiecare 30 de secunde se va verifica dacă bătăile inimii sunt normale, controlându-se pulsul la artera carotidă sau femurală. Dacă oprirea respiraţiei este urmată şi de stop cardiac se va trece imediat la efectuarea masajului cardiac extern. Primul ajutor în caz de stop cardiac Termenul de „oprire circulatorie" este de preferat celui de „oprire cardiacă" sau ..stop cardiac", deoarece activitatea cardiacă persistă la bolnav sau accidentat şi în stare de moarte aparentă, dar circulaţia sângelui nu mai este eficace, nu mai ajunge să irige creierul - cel mai sensibil organ la lipsa de oxigen - iar timpul de supravieţuire a celulei nervoase este limitat la 3-5 minute. Oprirea inimii este însoţită sau urmată la scurt timp de oprirea respiraţiei. Oprirea inimii se poate constata astfel: accidentatul sau bolnavul îşi pierde brusc cunoştinţa, are o paloare cadaverică cu cianoză (învineţire), pulsul controlat la artera femurală sau carotidă este absent, bătăile inimii au dispărut, ambele pupile se dilată, semn al lipsei de oxigenare a creierului, mişcările respiratorii pot fi absente sau conservate. Primul ajutor care trebuie instituit imediat constă în următoarele măsuri: accidentatul sau bolnavul este culcat pe spate, pe un plan dur (pământ sau o planşetă introdusă sub torace). Capul se fixează în hiperextensie, cu împingerea maxilarului inferior înapoi, în scopul degajării căilor respiratorii. Masajul cardiac extern se începe imediat. La început se pot încerca 2-3 lovituri puternice pe regiunea inimii, iar când există posibilitatea, se va utiliza un vibrator mecanic, acestea fiind gesturi care uneori pot declanşa contracţiile inimii. Masajul cardiac extern se realizează prin aplicarea următoarei tehnici: mâna dreaptă se aşează pe stern, iar mâna stângă pe mâna dreaptă şi se apasă cele două braţe în ax determinând o comprimare puternică a sternului şi grilajului costal de circa 3-4 centimetri, cu relaxare bruscă a presiunii. Masajul se face cu o frecvenţă de 60 apăsări pe minut. Constatarea eficienţei masajului se realizează prin două semne: ■fiecare compresiune toracică trebuie să determine prezenţa pulsului la artera carotidă şi femurală; ■pupilele încep să se micşoreze revenind la normal (cel mai important semn). Masajul cardiac extern antrenează o oarecare, dar insuficientă, respiraţie pulmonară; de aceea, se recomandă ca întotdeauna să fie însoţit de respiraţie artificială (de obicei pentru 3-4 masaje cardiace se face un ciclu respirator). Asigurarea unei respiraţii artificiale se impune, întrucât fără ea masajul cardiac este inutil. Primul ajutor în caz de sufocare cu gaze toxice sau cu un corp străin Primul ajutor: ■ s coaterea imediată a victimei din mediul toxic ■ a erisirea încăperilor prin deschiderea ferestrelor ■ v ictima va fi aşezată într-o parte, având nasul şi gura degajate, capul fiind dat uşor pe spate ■ v ictimei i se face respiraţie artificială „gură la gură", iar dacă nu respiră sau respiră greu şi/sau masaj cardiac extern. ■ v ictima se va transporta de urgenţă la spital. Primul ajutor în cazul hemoragiilor Cauzele care duc la hemoragii sunt numeroase, cele mai dese fiind rănile şi traumatismele (loviturile). Traumatismele simple provoacă rupturi ale vaselor mici care se manifestă prin hematoame (umflături) sau echimoze (vânătăi). Traumatismele violente pot duce la rupturi de vase sanguine mari, ducând la hemoragii exteriorizate. Hemoragiile sunt de mai multe feluri: 1. h emoragii interne - atunci când sângele se varsă într-o cavitate (toracică, pulmonară) sau prin ruperea unor oase şi sângele se scurge prin ţesuturile vecine osului.

2.
emoragii externe - atunci când sângerarea se face în afara organismului. hemoragii exteriorizate - atunci când hemoragia se face într-o cavitate (stomac, intestin), iar eliminarea sângelui are loc după un anumit timp (hemoragie nazală, sânge în urină, sânge în scaun, vărsături cu sânge, hemoragie din uter, hemoragie eliminată prin tuse). Bolnavii care au hemoragii interne, externe sau exteriorizate sunt: ■ alizi ■ meţiţi, au vâjâituri în urechi ■ xtremităţile sunt reci (mâinile şi picioarele) ■ u senzaţia de gură uscată, sete intensă

h

p a e a p

ulsul este rapid (100-120 bătăi/min. la copii, 60-80 bătăi/min. la adulţi şi 80-90 bătăi/min. la bătrâni) ■ t ensiunea arterială este scăzută ■ r espiraţia bolnavului este accelerată Primul ajutor se face astfel: Se aşează bolnavul în poziţie orizontală cu picioarele ridicate mai sus decât restul corpului şi cu capul într-o parte. Dacă bolnavul este inconştient acesta este aşezat în poziţie laterală (într-o parte). Se va observa dacă bolnavul are puls şi respiraţie. Bolnavul se va mişca cât mai puţin posibil. Oprirea hemoragiei se va face pe mai multe căi: ■ Apăsare manuală sau digitală ■ Pansament compresiv (steril), după care se acoperă cu faşă ■ Prin îndoirea puternică a extremităţilor ■ Prin aplicarea unui tub de cauciuc (garou). în hemoragiile exteriorizate bolnavul se va ţine nemişcat în poziţie laterală sau în poziţie semişezând şi se interzice orice efort fizic. Se pot aplicape zona suferindă pungi cu gheaţă pentru oprirea" hemoragiei. Bolnavul trebuie dus de urgenţă la spital. Primul ajutor în caz de leşin sau pierderea cunoştinţei Leşinul poate apărea datorită unor emoţii puternice, oboselii, statului prelungit în picioare, expunerii la căldură, aer închis. Leşinul este cauzat de scăderea bruscă a tensiunii arteriale sau a unor spasme ale vaselor cerebrale. Din aceasta cauză creierul nu mai este oxigenat suficient şi omul îşi pierde cunoştinţa. De cele mai multe ori leşinul este prevestit de o senzaţie de ameţeală amestecată cu somn şi senzaţia de urechi înfundate. Bolnavul se face alb la faţă, cască şi după câteva secunde se prăbuşeşte la pământ. Primul ajutor: Bolnavul trebuie culcat imediat pe spate cu capul mai jos decât trunchiul (pentru o mai bună circulaţie a sângelui şi oxigenare a creierului). Faţa i se stropeşte cu apă rece, este pălmuit uşor peste obraz şi i se va da să miroase o soluţie puternică (amoniac, oţet, alcool sanitar etc). O altă cauză care poate duce la pierderea cunoştinţei sau leşin este insolaţia, care este provocată de contactul prelungit al capului cu razele puternice de soare. Temperatura foarte crescută se transmite oaselor craniului şi creierului. Bolnavul se va plânge de dureri mari de cap, ameţeli, dureri în dreptul inimii, senzaţia de a urina, urechile sunt înfundate, apar dereglări ale pulsului (el nu mai este ritmic, este mai alert sau poate să bată cu întrerupere). Primul ajutor: Bolnavul este aşezat la umbră cu capul mai sus decât restul corpului, îi vom desface cămaşa la gât, nasturii la manşete, cureaua este slăbită la pantaloni. Se va aplica apă rece sau gheaţă pe frunte şi pe cap pentru a reduce edemul cerebral. Se vor da bolnavului să bea ceaiuri şi cafele tari, lichide sărate. Pentru combaterea durerilor de cap şi frisoanelor se pot administra Algocalmin, Paracetamol, Aspirină sau Vitamina C. Primul ajutor în caz de electrocutare în electrocutare este foarte importantă şi calea urmată de curentul electric, deoarece consecinţele curentului electric asupra organelor vitale (creier şi inimă) sau a organelor interne sunt în funcţie de drumul parcurs de acesta în organism. Astfel:


acă în acest parcurs intră organe vitale, ca inima sau creierul, electrocutarea este mortală.

d d


acă electro-agresiunea interesează numai centrul respirator, inima continuă să funcţioneze atâta timp cât se asigură o oxigenare corespunzătoare. Electrocutarea poate fi urmată de: hemiplegie, atrofie optică, rinichi de şoc (blocaj renal), leziuni digestive etc. Efectele electrocutării se manifestă prin:


ontractura muşchilor şi rigiditatea întregului corp, care nu se poate elibera singur de elementul electric atins, aflat sub tensiune.

c r

igiditatea cutiei toracice împiedică mişcările respiratorii şi apare stopul respirator, urmat de cel cardiac. Primul ajutor îl putem acorda prin întreruperea curentului de la întrerupător sau îndepărtarea firului electric. Se va îndepărta accidentatul de sub acţiunea curentului electric. Cel care încearcă să-1 salveze va avea grijă să nu se electrocuteze el însuşi. Niciodată nu se prinde electrocutatul de părţile descoperite ale corpului. Scoaterea victimei de sub influenţa curentului se poate efectua acţionând de la distanţă cu o prăjină sau cu mâna protejată de o haină groasă şi uscată sau cu mănuşi de cauciuc. Se mai poate prinde victima de haine sau de păr sau cu o pătură aşezată peste accidentat. Se va face resuscitare cardio-respiratorie, respiraţie „gură la gură" şi/sau masaj cardiac, iar pe timpul transportului la spital se continuă resuscitarea. De reţinut: când transportul victimei nu este posibil imediat, vor fi administrate acesteia pentru combaterea şocului, soluţii saline sau alcaline. Atenţie: este interzisă tăierea firelor electrice fără instrumente izolatoare! Dacă există fire electrice căzute la sol, vor fi evacuate persoanele din acea zonă. Primul ajutor în caz de entorse, luxaţii, fracturi Entorsa este suferinţa provocată înăuntrul şi în afara unei articulaţii supuse unei mişcări forţate. Entorsele pot fi de gradul 1,2 sau 3. în cele de gradul 1 leziunile sunt foarte mici. Suferinţa este provocată de întinderea bruscă a ţesuturilor, care strivesc fibrele nervoase. Aceste fibre nervoase transmit senzaţia de durere şi provoacă inflamaţia ce apare în jurul articulaţiei. Luxaţiile. Dacă extremităţile osoase (genunchi, cot, degete) care alcătuiesc o articulaţie sunt îndepărtate (prin traumatism) de la locul lor şi sunt menţinute permanent în aceasta poziţie, înseamnă că au suferit o luxaţie. De aceea în luxaţia articulară în afara durerii violente, locale, apar de cele mai multe ori şi deformaţia evidentă a regiunii. Se imobilizează întreg membrul pe partea respectivă. La fel se procedează şi în unele fracturi asociate cu luxaţii. Fracturile semnifică ruperea oaselor în urma unui traumatism. Fracturile pot fi: ■ fracturi închise (segmentele osoase sunt acoperite integral de piele); ■ fracturi deschise (osul ajunge în contact cu exteriorul); ■ fracturi incomplete; ■ fracturi complete; ■ fracturi fără deplasare; ■ fracturi cu deplasare (când fragmentele osoase sunt deplasate între ele). Primul ajutor în cazul fracturilor: ■ eliberarea sau degajarea membrului accidentat (îndepărtarea de cărămizi, scânduri, grinzi); ■ executarea la nevoie a resuscitării cardio-respiratorii; ■ se îndepărtează îmbrăcămintea şi încălţămintea din zona rănită cu un cuţit, lamă etc.; ■ rana va fi inspectată pentru a vedea dacă există pericol de infectare;» ■ se îndepărtează impurităţile din rană cu instrumente sterile; ■ s e curăţă rana cu tinctură de iod, alcool, ser fiziologic, etc. Aceste soluţii nu alterează vitalitatea ţesuturilor sănătoase spre deosebire de apa oxigenată care le poate altera. ■ n u se vor pudra rănile cu antibiotice; ■ s e va imobiliza membrul cu aţele ce vor fixate cu eşarfe, excepţie făcând fracturile coloanei vertebrale şi a gâtului, în cazul cărora durerea este deosebit de vie. Accidentatul trebuie imediat aşezat orizontal cu capul fixat între două pături rulate şi pe un plan tare (targa de lemn sau uşă).

Fracturile oaselor degetelor se pot imobiliza legându-le cu leucoplast de unul sau două degete sănătoase. Degetul mare de la mână poate fi imobilizat cu o atelă. Fracturile oaselor palmei se imobilizează punând accidentatul să strângă în mâna un ghem de lână peste care se vor înfăşură câteva ture de faşă. Primul ajutor în caz de,entorsă constă în: ■ c ombaterea durerii cu Algocalmin sau Romergan; ■ i mobilizarea articulaţiei cu aţele; ■ u nele entorse locale se pot trata prin repaus regional; ■ în entorsele uşoare se aplică comprese locale cu apă rece sau gheaţă. Atenţie: sunt contraindicate masajul sau căldura. Primul ajutor în caz de înec înecul este un accident extrem de grav provocat de inundarea cavităţii nazale şi buco-faringiene cu apă. în acest moment se poate instala stopul respirator şi cel cardiac. Primul ajutor la înecaţi: La scoaterea din apă a victimei se va examina rapid: ■ d acă există respiraţie sau nu; ■ d acă există puls la carotidă sau nu; ■ s e va face respiraţie artificială „gură la gură" sau în cazul în care victima are gura încleştată se va face respiraţie artificială „gură la nas". înainte de a face respiraţie artificială vom căuta să curăţăm nasul şi gura de apă, secreţii, mâl, nisip. ■ s e va încerca eliminarea apei din plămâni prin întoarcerea victimei pe burtă sau într-o parte. Copiii pot fi ţinuţi de glezne cu capul în jos pentru câteva secunde. Adulţii pot fi sprijiniţi pe coapse pe genunchiul salvatorului, având capul într-o parte, aplicându-se câteva lovituri între omoplaţi pentru uşurarea evacuării apei. ■ a ccidentatul se va întoarce cu faţa în sus şi se va continua respiraţia artificială. Accidentatului i se poate face şi masaj cardiac la nevoie (cinci apăsări ale sternului urmate de o insuflare). Stopul cardiac se poate produce şi datorită scăderii temperaturii corpului. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, vom dezbrăca victima, o vom şterge de apă şi o vom înveli cu pături, după care se vor continua manevrele amintite mai sus (masaj cardiac, respiraţie artificială). g. Noţiuni de kinetoterapie Asistenţa recuperatorie este un proces îndelungat, continuu care nu poate fi realizat integral în unităţile medicale datorită costurilor foarte mari. Din această cauză se pune problema organizării activităţilor de asistenţă de recuperare fizică la domiciliu sau pentru unii bolnavi, numai la domiciliu. Recuperarea prin kinetoterapie (adică terapia prin mişcare) are ca obiectiv principal crearea independenţei sociale şi dacă este posibil şi a independenţei materiale a unei persoane care se află imobilizată la pat ca urmare a unor afecţiuni neurologie sau traumatice. Asistentul personal aflat în situaţia de a îngriji o persoană imobilizată la pat trebuie să \ cunoştinţe de bază din kinetoterapie pentru că rolul său principal este să lucreze i persoana imobilizată şi să o ajute, cu răbdare şi înţelegere, pentru a o face să se cu minimum de sprijin în vederea continuării recuperării într-un centru 1.Spaţiul persoanei imobilizate Amenajarea spaţiului în care trăieşte imobilizatul are mare importanţă. Patul trebuie aşezat în aşa fel încât imobilizatul să poată cuprinde cu privirea întreaga încăpere. Partea afectată a corpului trebuie poziţionată la marginea accesibilă a patului. Pentru a înlesni mobilizarea persoanelor cu paralizii este util ca patul să fie înălţat la o înălţime convenabilă asistentului personal. In funcţie de posibilităţi, ar fi util ca în încăpere să existe radio, telefon, televizor, pentru ca bolnavul să poată avea repere în comunicare, pentru a fi informat, pentru a nu avea momente de singurătate absolută. 2.Mobilizarea persoanei bolnave Mobilizarea bolnavului are ca obiectiv principal evitarea escarelor şi drenajul bronşic . Pe de altă parte permite uşurarea manevrelor igienice: schimbarea patului, spălarea imobilizatului, hrănirea. Este de mare importanţă păstrarea poziţiei corecte în culcat pe spate, ceea ce va fi posibil pe un pat tare, cu saltea de lână (se vor evita saltelele de burete). A. Manevre de mobilizare din poziţia culcat

Prima manevră este culcat lateral, pe partea afectată sau neafectată. Intre genunchi se va aşeza o pernă pentru a menţine distanţa optimă între genunchi şi a evita suprasolicitarea articulaţiei şoldului, pentru a evita presiunea unui genunchi pe celălalt - presiune cauzatoare de escare. Se încearcă manevra pe partea mai puţin afectată sau neafectată. Tehnica: se aşează membrul superior opus pe abdomen, membrul superior de partea pe care urmează culcarea laterală se aşează sub cap, membrul inferior de partea opusă sensului de rulare se aşează peste celălalt, având o pernă între genunchi. Acum ajutăm rularea pe o parte de la bazin Progresiv, se poate încerca rularea-şi pe partea opusă având grijă să nu cauzeze durere, în funcţie de toleranţa celui imobilizat, se încearcă apoi trecerea în decubit ventral (culcat pe burtă), la început semi-oblic cu o pernă sub umăr, mai ales pentru cei cu probleme cardiace. Schimbarea acestor poziţii se face la un interval de trei-patru ore. Este foarte importantă menţinerea articulaţiilor în poziţii corecte: ■ Ş oldul în extensie aşezând o pernă sub şold, când este cazul; ■ G enunchi întins; alternând cu semi-îndoirea lui prin aşezarea unei perne subgenunchi; ■ M enţinerea tălpii în unghi drept faţă de gambă. Pentru început aceste alternări de poziţii se fac de către asistentul personal. Treptat, când bolnavul începe să participe la aceste manevre, va reuşi în final să le execute singur. A.l. Manevre de masaj Din poziţiile culcat se pot efectua manevrele de masaj. Masajul are ca scop îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi implicit evitarea escarelor. Acesta poate fi efectuat cu pudră de talc sau unguente în sensul circulaţiei venoase, de la extremităţi spre trunchi. Tot în acest sens se pot efectua, cu un prosop ud şi stors, şi manevrele igienice, având grijă ca manevra să fie blândă pentru a nu cauza dureri. Manevre de masaj din diferite poziţii: a) Din culcat dorsal (pe spate) ■ p e membrele inferioare masajul se execută de la degete spre şold, blând la început, pentru a nu provoca dureri şi din ce în ce mai apăsat în limita pe care o suportă imobilizatul. ■ p e abdomen în sens circular din dreapta spre stânga, în sensul de evacuare intestinală. Este o manevră foarte importantă pentru evitarea constipaţiei care trebuie combătută prin toate mijloacele: alimentare, medicamentoase şi în ultimă instanţă prin clismă. Constipaţia trebuie evitată deoarece constituie un obstacol major în calea recuperării, din cauza resorbţiei toxinelor ■ p e torace de la ombilic spre un umăr, apoi spre celălalt, apoi pe părţile laterale: -pe muşchii pectorali, în sens circular, din înăuntru spre afară. La femei se va -proceda cu grijă în jurul glandei mamare pentru a nu traumatiza glanda; ■ p e membrele superioare, de la degete spre umăr, pe partea dorsală (exterioară), apoi pe partea ventrală (interioară). b) Din culcat ventral (pe burtă) - se respectă aceleaşi reguli: ■ p e membrele inferioare : de la degete spre călcâi pe talpă, de la călcâi în sus până la articulaţia şoldului; ■ p e muşchii fesieri, în sens circular, dinăuntru în afară; ■ p e trunchi, de la linia interfesieră, pe coloana, vertebrală, spre umeri, paralel cu coloana până la umeri şi pe spaţiile intercostale în sens oblic, de la coloană în afară, pe traiectul coastelor. In cazul în care nu este posibilă poziţia culcat ventral, se încearcă aceste manevre de masaj "pe partea dorsală a corpului, din poziţia culcat lateral. Masajul cefei se va explica la poziţia şezând. A.2. Manevre de gimnastică din poziţiile culcat: 1. exerciţii de întindere a muşchilor flexorî (de prindere) a) p entru membrul superior se au în «vedere întinderea cotului şi a palmei astfel: se aplică o mână sub cot şi cealaltă pe degete cu tendinţa de întindere a degetelor şi mâinii până ce pacientul simte o tensiune la nivelul muşchilor antebraţului, dar nu durere! Se păstrează aproximativ 30 de secunde; se efectuează aceeaşi mişcare şi cu celălalt membru superior chiar dacă nu este afectat şi se repetă încă o dată pentru fiecare membru. Această întindere musculară şi implicit articulară nu se efectuează decât de două ori consecutiv, dimineaţa şi seara. Aceste exerciţii se mai pot executa din poziţia şezând.

b) p entru membrul inferior după ce se apasă cu o mână genunchiul pentru o cât mai bună întindere a articulaţiei, se aplică cealaltă mână pe talpă, efectuându-se flexia dorsală, fără să apară durerea. Tensiunea musculară se simte în spatele genunchiului şi pe musculatura posterioară a gambei. Această întindere are aceeaşi durată de 30 de secunde, se execută numai de două ori consecutiv în aceleaşi două momente ale zilei (dimineaţa şi seara). Pentru membrele inferioare ele constituie pregătirea în vederea ridicării în picioare şi permite posibilitatea stabilităţii acestei poziţii pentru efectuarea mersului corect, acolo unde diagnosticul permite. Acestea sunt exerciţii care se efectuează o lungă perioadă de timp, chiar după ce s-a realizat întinderea completă a articulaţiilor, pentru menţinerea lor. 2. exerciţiile articulare se execută de către asistentul personal pentru fiecare articulaţie de la degete, pumn, cot, umăr - pentru membrul superior ; degete, gleznă, genunchi, şold - pentru membrul inferior. Acestea sunt manevre de îndoire şi întindere a fiecărei articulaţii în parte, executate cu blândeţe, fără durere, din toate poziţiile culcat, pentru menţinerea mobilităţii articulare şi evitarea blocărilor în poziţii vicioase. Spre deosebire de exerciţiile de întindere, exerciţiile articulare se efectuează câteva minute, de mai multe ori pe zi. La început, aceste exerciţii se fac pasiv, adică de către asistentul personal, apoi pasivo-activ (pacientul contribuie la efectuarea mişcării, fiind ajutat) şi în final va executa mişcarea activ (fără ajutorul asistentului personal). în vederea creşterii şi descreşterii curbei de efort fizic al pacientului, când el va face singur exerciţiile articulare, este important ca la început acestea să se efectueze în sensul gravitaţiei, mai târziu contra gravitaţiei, urmând ca apoi să se exerseze contra unei opoziţii. Astfel se asigură antrenarea forţei musculare crescând efortul fizic. Treptat se măreşte numărul de repetări4, ţinându-se seama de dispoziţia fizică şi psihică a bolnavului. Este important ca atunci când devine posibilă îndoirea voită a genunchilor, bolnavul să fie învăţat să-şi ridice bazinul. Asistentul personal poate să îl ajute fixându-i gleznele. Această mişcare uşurează folosirea bazinetului (plosca) şi efectuarea toaletei locale. Pe de altă parte, prin întinderea quadricepsului se menţine aliniamentul coapsei cu trunchiul. B. Manevre de mobilizare din poziţia şezând In următoarea etapă se trece la poziţia şezând ălungit-rezemat, adică ridicarea trunchiului şi sprijinirea spatelui pe perne, cu picioarele întinse. Dacă nu au fost executate anterior exerciţiile de întindere pentru musculatura membrelor inferioare. această poziţie va fi dificilă. Poziţia şezând permite alimentaţia mai uşoară şi o gamă mai largă de mişcări ale membrelor superioare şi ale capului. Ea constituie o poziţie alternativă la interval de 3-4 ore. Progresiv se ajunge la poziţia şezând alungit-nerezemat contribuind la restabilirea echilibrului, ceea ce va permite apoi poziţia şezând la marginea patului cu picioarele atârnând. La prima încercare, bolnavul va sta câteva secunde în această poziţie până când se colorează tegumentele, după care bolnavul este întins din nou în pat. Zilnic, se măreşte progresiv durata acestei poziţii. Din momentul în care bolnavul „câştigă" poziţia şezând, se reduce înălţimea patului astfel ca tălpile să stea pe podea. Când poziţia devine comodă, hrănirea bolnavului se face' numai în această poziţie, iar pentru necesităţi fiziologice vom transla bolnavul pe scaunul WC, aşezat lângă pat cu spătarul perpendicular pe lungimea patului. Translarea bolnavului se face sprijinind genunchii asistentului de genunchii bolnavului care este apucat de sub braţe şi este rotit 90° pe scaunul WC. Treptat se vor face exerciţii de trecere a greutăţii de pe şezut pe tălpi prin aplecarea capului şi ridicarea şezutului sprijinind genunchii asistentului personal de genunchii bolnavului. Trecerea bolnavului pe scaunul WC are mare importanţă, deoarece astfel se asigură nu numai o evacuare intestinală normală, ci şi posibilitatea spălării şi pudrării cu talc a zonelor genitale. Odată ce bolnavul a reuşit să stea în poziţie şezând pe scaunul WC este oportună şi încurajarea 'sa pentru utilizarea scaunului cu rotile. Munca asistentului personal este astfel uşurată şi prin posibilitatea asigurării unei deplasări (fie conduse, fie autonome) a bolnavului, a scoaterii sale din spaţiul restrâns al camerei, fapt ce conduce la refacerea dispoziţiei psihice. In cazul hemiplegiilor se acordă mare atenţie membrului superior afectat prin susţinerea lui cu o eşarfă legată de gât pentru a evita luxarea umărului. Din poziţia şezând se efectuează masajul cefei; netezim de la baza capului spre umeri, pe părţile laterale, apoi pe coloana cervicală, de sus în jos. Se poate insista pe fiecare spaţiu intervertebral cu degetele, prin mişcări circulare. C. Ridicarea în picioare a bolnavului Pentru un bolnav care a fost imobilizat la pat o perioadă lungă de timp, ridicarea în picioare reprezintă momentul crucial în care poate să creadă cu convingere în recuperarea sa. La fel de important este acest moment şi pentru asistentul său personal, pentru că ridicarea în picioare este dovada că şi-a îndeplinit cu succes rolul său iniţial în recuperarea fizică a bolnavului. Manevra de ridicare în picioare nu se poate realiza în mod corect dacă succesiunea etapelor descrise până acum nu a fost respectată întocmai. Atragem atenţia că manevrele prezentate trebuie exersate şi aplicate cu stricteţe ,fară abateri de la ordinea şi timpul necesar executării lor. Manevra de ridicare în picioare a bolnavului se execută astfel:


sistentul personal sprijină genunchii săi în genunchii bolnavului; ■ e pune mâna pe ceafa bolnavului şi ■ e trece la aplecarea capului bolnavului cu bărbia în piept; ■ u cealaltă mână se sprijină bolnavul sub braţ;

a s s c s s


e face trecerea greutăţii de pe şezut în picioare cu trunchiul aplecat în faţă şi genunchii îndoiţi;


e întind genunchii bolnavului

■ s e ridică trunchiul şi se trage bazinul în faţă pentru ca şoldul să fie perfect întins; este poziţia corectă de stat în picioare. Aşezarea bolnavului se face în sens invers: ■ s e apleacă trunchiul cu bărbia în piept ■ s e îndoaie genunchii ■ s e aşează ■ s e ridică trunchiul ■ s e ridică ultima dată capul. Acest exerciţiu se repetă până când bolnavul reuşeşte aproape singur să se ridice şi apoi este învăţat să stea cu greutatea egal repartizată pe ambele picioare.
Un rol important îl are schimbarea poziţiei capului ca şi exerciţiu de echilibru pentru pregătirea deplasării. După ce reuşeşte să stea singur pe ambele picioare depărtate puţin, pentru a avea o mai mare bază de susţinere, se încearcă trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt, cu atenţie, ca genunchii să nu se îndoaie. Pe tot parcursul exerciţiilor descrise trebuie să sprijinim ferm bolnavul pentru a nu cădea. Orice neatenţie poate provoca o căzătură cu urmări grave: ■ s e pot produce leziuni sau chiar fracturi; ■ b olnavul îşi poate pierde încrederea în posibilităţile lui; ■ v a deveni temător şi va refuza reluarea exerciţiilor. Când trecerea greutăţii de pe un picior pe altul se poate efectua, se începe exersarea paşilor pe loc. Acum se procedează astfel: ■ se ridică un genunchi până aproape de nivelul şoldului; ■ a poi se întinde genunchiul în poziţia iniţială; ■ s e execută acelaşi exerciţiu cu celălalt picior. Abia acum se poate pune problema abordării mersului bolnavului. Trebuie acordată o mare atenţie învăţării corecte a pasului, deoarece orice incorectitudine duce la învăţarea unui mers greşit, şchiopătat, ceea ce va cere un mai mare efort în deplasare şi riscul unei căzături cu efecte nedorite. 1.Mersul cu cadrul metalic Se poate aborda această problemă a mersului cu cadru metalic numai în cazul bolnavilor ce nu au afectate membrele superioare, sau a celor care se pot sprijini în mâini. Există o tendinţă greşită de a începe deplasarea bolnavului cu ajutorul cârjelor. Experienţa noastră profesională a demonstrat că trecerea imediată la mersul cu ajutorul cârjelor, fără abordarea exerciţiilor de mers cu cadrul metalic, duce la învăţarea unor posturi greşite în timpul mersului, greu de corectat mai târziu, la căderea bolnavului sprijinit în cârje datorită nesiguranţei în mers, a lipsei de echilibru. Este de dorit ca procurarea cadrului metalic să se facă mai înainte de momentul în care va fi folosit pentru ca bolnavul să îl vadă, să înţeleagă sensul folosirii acestuia, să dorească să parcurgă etapele necesare câştigării poziţiei de mers corect. Cadrul metalic trebuie să fie reglat în aşa fel încât bolnavul să nu stea aplecat atunci când îl foloseşte. Pentru început se va executa un singur pas, insistându-se pe

rularea tălpii cu genunchiul perfect întins. Se va executa şi înapoi acelaşi pas. Când trecerea greutăţii de pe piciorul din spate pe cel din faţă se realizează corect, se vor face doi paşi atât înainte, cât şi înapoi. Paşii înapoi sunt necesari pentru asigurarea unui cât mai bun echilibru. Treptat se măreşte numărul de paşi, pentru început pe o suprafaţă fără denivelări şi distanţe scurte. 2.Urcarea şi coborârea scărilor Deoarece mulţi bolnavi trăiesc în case sau la diferite etaje ale blocurilor, este necesar ca atunci când pot să meargă, să înveţe să urce şi să coboare scări. Este recomandat ca acest gen de mişcări să înceapă cu urcarea scărilor. Iniţial se începe cu o treaptă care se urcă şi se coboară cu spatele, apoi două, trei şi aşa mai departe. Abia după ce aceste mişcări au fost bine însuşite se poate trece la coborârea scărilor cu faţa spre ele. Se procedează la început la coborârea cu faţa spre scări, apoi urcarea lor cu spatele. Menţionăm că urcatul şi coborâtul scărilor sunt mişcări foarte importante pe care bolnavul trebuie să şi le însuşească lent. Asistentul personal îl va susţine la început, apoi bolnavul se va putea sprijini de balustradă sau de perete, dacă are membrele superioare Se ştie că mulţi dintre bolnavii care au fost imobilizaţi au rău de înălţime atunci când privesc scările în momentul coborârii, de aceea asistentul personal trebuie sâ fie foarte atent, să încurajeze bolnavul, să-1 sprijine cu răbdare, să-i dea încredere în sine. Familiarizarea cu urcatul şi coborâtul scărilor asigură bolnavului un plus de siguranţă în deplasarea pe stradă. Urcarea şi coborârea scărilor nu se poate face cu cadrul metalic deoarece suprafaţa acestuia depăşeşte lăţimea scării. Tulburări de coordonare a mişcărilor Acest gen de tulburări se pot manifesta la persoane cu diferite tipuri de handicap. Desigur, ele împiedică o autonomie în mişcarea bolnavului, pot conduce la iritabilitate nervoasă, fapt ce generează disconfort psihic şi amânarea exerciţiilor de recuperare fizică. Toate exerciţiile de iniţiere în kinetoterapie prezentate aici în mod special pentru bolnavii imobilizaţi la pat, pot fi aplicate cu succes la orice alt tip de handicap în vederea restabilirii echilibrului şi autonomiei mişcărilor. Spre exemplu, la persoanele cu handicap mintal sever, pentru coordonarea mişcărilor membrelor superioare se poate exersa la început prinderea unor obiecte mari (o minge mare), apoi treptat se va exersa cu obiecte din ce în ce mai mici, până la un ac. Aceste exerciţii dezvoltă abilitatea manuală. Pentru coordonarea mişcărilor membrelor inferioare se respectă etapele de mişcări descrise anterior. Noţiunile de kinetoterapie prezentate în acest curs au fost elaborate ca un suport teoretic pentru cei implicaţi în asistenţa personală a persoanelor cu handicap grav. Orice bună intenţie de recuperare fizică a unui bolnav numai pe baza acestor cunoştinţe este dinainte sortită eşecului, dacă nu se asociază cu consultarea unui specialist în kinetoterapie care să confirme aplicarea lor în practică h. Stările terminale şi îngrijirea muribundului Perioada terminală este perioada trecerii de la viaţă la moarte. Această tranziţie poate avea loc ca urmare a decesului brusc sau poate fi rezultatul agoniei lente, precedată de preagonie. Dat fiind că, din punct de vedere biologic, nemurirea nu există, moartea trebuie privită ca un fenomen natural, care pune capăt în mod obligatoţiu existenţei biologice a individului. Ea echivalează cu încetarea funcţiilor vitale la nivelul organelor, sistemelor, aparatelor organismului uman. Atitudinea faţă de moarte este o problemă care ţine de cultura, tradiţia, educaţia fiecărui popor. Atitudinea faţă de muribund, deci faţă de omul aflat pe pragul dintre viaţă şi moarte, este o problemă care ţine de respectul demnităţii umane. Din această perspectivă, asistenţa acordată în faza terminală trebuie să respecte cel puţin trei cerinţe obligatorii: ■ lupta împotriva durerii fizice; ■ acordarea îngrijirilor necesare; ■ asigurarea confortului şi a suportului moral. Asistenţa muribundului în faza terminală impune cunoştinţe, deprinderi, atitudini, comportamente specifice. Specificul activităţii în faza terminală Sarcina cea mai grea a asistentului personal intervine acum, în faza terminală. De fapt, este momentul cel mai dificil atât pentru cel asistat şi pentru familia acestuia, cât şi pentru profesionistul care îl îngrijeşte. Munca de sacrificiu pe care o îndeplineşte asistentul personal în mod obişnuit, este răsplătită prin bucuria de a-1 vedea pe cel îngrijit că s-a vindecat, prin satisfacţia şi mulţumirea omului redat vieţii. Dar, în faza terminală, asistentul personal este lipsit de această răsplată morală şi îngrijirea devine cu atât mai grea cu cât există reflexul de apărare al oricărui organism ii faţa morţii. în general, nimeni nu-şi doreşte să asiste la moartea nimănui. Acest moment este refuzat pentru că el aminteşte de propria moarte şi. mai ales. la vârstele tinereţii există tendinţa de respingere a ideii de moarte cu toate că există conştiinţa că nimeni nu este nemuritor. Muribundul trebuie îngrijit la fel ca oricare alt bolnav vindecabil chiar dacă asistentul personal ştie că eforturile pe care le face se risipesc prin pierderea vieţii celui asistat. In acest caz, asistentul personal are nevoie de o

forţă morală deosebită, de înţelegere a faptului că el poate fi singura alinare la căpătâiul muribundului până în ultimele clipe ale vieţii lui. Sfârşitul vieţii persoanei asistate poate fi brusc sau lent. Se poate produce brusc, în câteva secunde, ca în emboliile artero-pulmonare ale infarctelor miocardice, dar, de cele mai multe ori, moartea persoanelor cu handicap grav este un proces mai îndelungat de câteva ore. până la câteva zile, cu parcurgerea stării de agonie. Asistenţa muribundului are un conţinut precis şi trebuie să răspundă nevoilor fundamentale ale acestuia: nevoia de confort, de igienă, de hrănire, de respiraţie, de odihnă. De asemenea, asistenţa morţii înseamnă un răspuns la nevoile specifice: eliminarea sau atenuarea durerii şi un răspuns la nevoile general umane: prezenţa umană, comunicarea, acordarea consideraţiei de persoană. Asistenţa morţii nu se acordă cu scopul de a preveni moartea, ci cu scopul de a preveni suferinţa. Starea de agonie Pe parcursul ei se deteriorează funcţiile vitale ale organismului, circulaţia sângelui se înrăutăţeşte, respiraţia devine greoaie, activitatea sistemului nervos central se micşorează. Bolnavul este palid, pământiu, are nasul ascuţit, extremităţile, fruntea. urechile sunt reci, poziţia în pat devine pasivă. Căderea mandibulei lasă gura deschisă şi respiraţia se produce prin acest orificiu. Limba şi buzele se usucă. Muşchii obrajilor şi ai buzelor îşi pierd tonicitatea şi astfel permit umflarea şi retragerea obrazului şi buzelor în timpul inspiraţiei şi expiraţiei. Ochii devin sticloşi, adânciţi în orbite. înconjuraţi de cearcăne, pleoapele sunt semi-deschise. Persoana aflată în starea de agonie nu mai înghite nimic, dar este bine să i se umezească buzele şi limba. Pulsul este slab, foarte moale şi neregulat, respiraţia neregulată cu pierderea completă a ritmului respirator sau cu apariţia horcăiturilor atunci când saliva secretată nu mai poate fi înghiţită şi nu se scurge din gură, ci este aspirată în laringe sau trahee. Asistentul personal este la patul muribundului pentru a-i uşura aceste clipe, pentru a-i şterge prin tamponări uşoare saliva sau pentru a-i umezi limba şi buzele când sunt uscate.In această stare, unii bolnavi mai vorbesc, însă cu greutate şi prezintă alte dovezi că sunt conştienţi. Este bine ca asistentul personal să le vorbească cu calm, liniştit şi cât mai apropiat. Câteva respiraţii profunde, neregulate, urmate de oprirea respiraţiei marchează sfârşitul vieţii. Deci, în nici un caz, asistentul personal nu poate părăsi muribundul pe motiv că şi aşa nu se mai poate face nimic, oricum va muri. Asistentul personal are datoria de a lupta pentru viaţa persoanei asistate până în ultima clipă şi, în plus, trebuie spulberată ideea sfârşitului apropiat la bolnavul conştient. Comportamentul bolnavului în agonie este diferit de la o persoană la alta. Unii sunt speriaţi, cuprinşi de frica de moarte, alţii sunt tulburaţi, iar alţii îşi aşteaptă sfârşitul liniştiţi. Dar cu toţii au nevoie de cineva la căpătâi. Acest cineva este asistentul personal care poate şi trebuie să-i încurajeze şi să-i sprijine până în ultimul moment. De multe ori muribundul, deşi nu dă semne de conştientă, aude şi înţelege ceea ce se vorbeşte în jurul său. De aceea, nu trebuie tulburat prin discuţii sau atitudini gălăgioase şi. mai ales, nu trebuie discutată starea lui Obiectivele asistentului personal în starea terminală 1) Evitarea unei schimbări în conduita de îngrijire Schimbarea atitudinii celor ce se ocupă de persoana aflată în etapa terminală, dar mai ales schimbarea comportamentului asistentului personal, poate sugera muribundului "că numai este nimic de făcut". Această schimbare poate consta în părăsirea bolnavului, în izolarea sa, în rărirea vizitelor şi a îngrijirilor acordate, în discuţii legate de starea bolnavului. Toate acestea sunt de evitat. 2) Menţinerea persoanei cu handicap grav în ambianţa obişnuită Este bine să fie evitată izolarea acestuia care se practică cu atâta uşurinţă din "raţiuni psihologice". A fi menţinut în ambianţa obişnuită înseamnă a-i lăsa şansa de a păstra în ultimele momente spaţiul şi chipurile care îi sunt familiare, ceea ce îl scuteşte de traumatismul pe care îl provoacă asistatului o schimbare de mediu fizic şi relaţional. Gândul că nu vor fi părăsiţi le dă curaj. Să se găsească într-o încăpere necunoscută poate genera reacţii de teamă, poate să-i agraveze sentimentul de izolare care constituie una din spaimele oricărei persoane faţă de moarte. 3) Asigurarea permanenţei umane O fiinţă care îl însoţeşte permanent este un element care îi oferă muribundului sentimentul de siguranţă, de linişte. Este bine ca persoanele care au sarcini de tratament şi îngrijire să fie cât mai mult în preajma muribundului, să evite contactul scurt formal. Trebuie asigurată o prezenţă permanentă a rudelor, a celor apropiaţi. Facilitarea contactului cu rudele trebuie să fie o regulă pentru că există, în acest sens, o "'terapie prin rude'" - cu influenţă bună asupra psihicului persoanei cu handicap grav,dându-i sentimentul că nu este părăsit, izolat de cei dragi. Când familia nu există sau 1-a abandonat complet pe muribund, etapa de îngrijire trebuie să-i suplinească funcţiile. Când moartea este iminentă, familia trebuie avertizată cu delicateţe, cu tact, oferindu-i- se cu răbdare toate amănuntele. Când familia nu a putut fi de faţă de producerea decesului, i se vor descrie ultimele clipe de viaţă ale decedatului care se odihneşte eliberat prin moarte de toate suferinţele. Asistentul personal va avea grijă ca familia să aibă o comportare corespunzătoare faţă de asistat, să nu se înstrăineze, să nu-1 abandoneze. Dar, din păcate, multe persoane cu handicap grav şi, mai ales, cele aflate într-un grad mare de deteriorare, sunt părăsite

deseori de familie. Acest abandon din partea familiei este trăit de bolnav ca pe un plus de stress pe lângă cel al bolii. Şi, de cele mai multe ori, în astfel de cazuri, se mai poate face ceva din punct de vedere medical şi, mai ales, moral. 4) înlăturarea suferinţelor fizice Controlul durerii este unul din obiectivele majore ale asistenţei. Nu toate agoniile sunt însoţite de dureri fizice, dar trebuie stabilit, din timp. atunci când această posibilitate există, trebuie luate toate măsurile pentru a elimina sau a domoli durerea. 5) Alimentaţia şi hidratarea corectă a bolnavului Alimentaţia per-orală va fi menţinută cât mai mult posibil şi la aceasta, contribuţia asistentului personal este esenţială. Fiind direct răspunzător de alimentaţia persoanei îngrijite, fiind cel mai aproape de ea, asistentul personal o poate ajuta să nu renunţe la mâncare atâta vreme cât mai poate. Mesele vor fi reduse cantitativ, dar administrate cu o frecvenţă mai mare şi se va ţine seama de preferinţele bolnavului. De asemenea, se va avea în vedere hidratarea corectă pentru că senzaţia de sete şi deshidratare sunt penibil resimţite. Nu se va pierde din vedere situaţia frecventă, de pierdere a senzaţiei de sete, ceea ce nu înseamnă că ei nu au nevoie de apă. Hidratarea în stările terminale este şi o problemă de etică. Administrarea lichidelor se face pe cât posibil per-oral. Cu ajutorul unui tub din pahar sau cu o pipetă. Numai atunci când nici acest sistem nu mai poate fi folosit, se va recurge la perfuzare. Mai multe stări terminale sunt agravate de o hidratare insuficientă. Pentru a evita acest risc. trebuie ca asistentul personal să cunoască cantitatea de lichide consumate şi să nu se limiteze numai la a satisface solicitările muribundului. Acesta îşi poate pierde senzaţia de sete sau nu mai poate să-şi exprime dorinţa, ceea ce nu înseamnă că nu are nevoie de lichide. Hidratarea are şi semnificaţia unui gest de căldură şi tandreţe pe care persoana cu handicap grav îl simte cu bucurie. Deci se va menţine cât mai mult posibil hidratarea pe cale naturală, care oferă posibilitatea păstrării unei căi de comunicare cu cei din jur. 6) îngrijirea cavităţii bucale Cavitatea bucală se modifică în această perioadă şi poate fi un ghid de evoluţie a suferinţelor muribundului. Asistentul personal îi va face acestuia spălaturi bucale cu solutii alcaline la 4 ore. îi va elimina periodic resturile alimentare, îi va umezi periodic si cu mici înghiţituri de lichide, la cei conştienţi. Se vor evita limonada sau glicerina; numai buzele vor fi unse cu glicerina şi se va menţine igiena protezei dentare. Stomatita micotică va fi tratată cu micostatice şi se vor administra complexe vitaminice A, Bl, B2, B6 şi Bl2. 7) îngrijiri zilnice Acestea se referă la asigurarea confortului general al persoanei asistate, întrucât bolnavul se află în stare de dependenţă totală faţă de cel ce-1 îngrijeşte. Este imobilizat, fragil, fără a putea să-şi satisfacă nevoile cele mai elementare (alimentaţie), îngrijirea gurii, părului, bărbii, nevoile sfincteriene şi igiena consecutivă, schimbările de poziţie. Asistentul personal trebuie să acorde o grijă deosebită pentru rotaţia periodică a poziţiei (decubit alternant dorsal - lateral, drept, stâng circa 3 ore), pentru a fi prevenită apariţia escarelor care ar mări suferinţele. In cazul în care au apărut leziuni de decubit, de obicei, asistentul personal este cel care trebuie să constate primul, să sesizeze asistenta medicală şi medicul pentru a lua măsurile necesare de îngrijire. Când există familie, aceasta poate fi cooptată la acordarea îngrijirilor. Este greşită ideea că intervenţia familiei este o imixtiune în activitatea asistentului personal. Rudele pot adăuga gesturilor afecţiunea şi căldura de care persoanele cu handicap grav au atâta nevoie în aceste momente. 8) Respectarea nevoilor şi dorinţelor personale ale bolnavului Acest punct ţine de asistenţa morală care are o pondere importantă în fazele terminale. Respectarea dorinţelor muribundului nu înseamnă o concesie, ci o datorie morală de prim ordin. Aceasta înseamnă a-i recunoaşte personalitatea unică şi irepetabilă. Asistentul personal trebuie să-i asculte ultimele dorinţe şi să-1 încurajeze pe muribund să şi le exprime, iar întregul său anturaj trebuie să contribuie la realizarea lor. Fie că vrea să vadă pe cineva, o rudă, un prieten, un preot, fie că vrea să asculte o muzică, să vadă o fotografie sau să mănânce ceva, această ultimă dorinţă trebuie satisfăcută cu sfinţenie. 9) Menţinerea comunicării Acest obiectiv este menţinut pe tot parcursul asistenţei în stările terminale, asigurându-se "prezenţa umană permanentă" înţelegătoare, receptivă, care este în măsură să uşureze mult suferinţele unui muribund. Impăcarea şi uşurarea pe care le resimte în prezenţa preotului reclamă neapărat prezenţa acestuia. Dar dacă bolnavul nu vrea sau dacă prezenţa unui preot îi sugerează sfârşitul implacabil, atunci se renunţă. însă când el o cere, această dorinţă va fi neapărat realizată. Toate aceste gesturi şi preocupări înseamnă menţinerea comunicării. Comunicarea prin" cuvinte nu este întotdeauna realizabilă, asistatul vorbeşte greu, pronunţă puţine cuvinte, este necesar ca asistentul personal să ştie să asculte, să înţeleagă, să întrebe, să ghicească întrebările şi dorinţele muribundului, împăcându-1 şi liniştindu-1. Un simplu gest, o strângere de mână, o mângâiere pe frunte devine acum un act de comunicare, o terapie morală eficace. Asistenţa muribundului este o lecţie de viaţă care trebuie să ne facă mai buni. Decesul Până în ultimul moment asistentul personal se va îngriji ca muribundul să ia medicamentele prescrise, se va îngriji de poziţia bolnavului în pat, să fie aşezat comod. să nu alunece şi să nu-i cadă capul înapoi sau într-o parte. Dacă are o secreţie salivară

prea abundentă, îi va întoarce capul într-o parte. Oprirea administrării medicaţiei la pierderea cunoştinţei se va face numai cu avizul medicului. Dacă asistentul personal constată că se apropie sfârşitul bolnavului, anunţă asistenta medicală şi medicul de familie care trebuie să fie şi ei prezenţi în momentul decesului. Decesul este constat după semnele de probabilitate ale morţii: oprirea pulsului, respiraţiei, paliditatea cadaverică, relaxarea completă a musculaturii, dispariţia reflexului pupilar. Semnele sigure ale morţii, cum sunt rigiditatea şi petele cadaverice, se instalează mai târziu şi de aceea decedatul rămâne în pat încă două ore înainte de a-1 transporta. Se vor reţine şi nota ora decesului, tratamentul aplicat în ultimele momente, comportamentul şi simptomele bolnavului. CAPITOLUL IV a. COMUNICAREA A) Limbajul oral indică starea afectivă şi disponibilităţile cognitiv-operaţionale ale individului. Definirea termenilor Definiţie: limbajul este sistem şi activitate de comunicare cu ajutorul limbii. Trebuie făcută o diferenţiere între limbă şi limbaj. Limba este un sistem de comunicare, istoriceşte constituită, alcătuită din sunete articulate, specifice omului, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele. Vorbirea este actul de utilizare individuală şi concretă a limbii în cadrul procesului complex al limbajului. Limba, limbajul şi vorbirea alcătuiesc trei aspecte ale unui proces unitar. Componentele şi mecanismele realizări vorbirii Vorbirea este limbajul oral, activitatea de comunicare verbală manifestată, efectuată cu voce tare. în vorbire, ce implică pronunţare (emisie), ajustare la interlocutor, recepţie, înţelegere, proiectare a unei noi emisii şi replică etc. - se investesc toate disponibilităţile sistemului verbal, iar subiectul este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident personalitatea sa. Dialogul este forma caracteristică a vorbirii. Componentele vorbirii: emiţător (cel care iniţiază şi transmite informaţia), canalul de comunicare, mesajul (informaţia) şi receptorul (persoana care decodifică mesajul). Caracteristicile vorbirii: 1. caracter situativ - ansamblul concret în care se desfăşoară vorbirea 2. adresabilitatea Funcţiile limbajului şi rolul acesta în activitatea umană a. Funcţia de comunicare - este principala funcţie a limbajului. Prin limbaj oamenii îşi comunică rezultatele proceselor lor de cunoaştere sau altfel spus, experienţa proprie de viaţă. b.Funcţia cognitivă - rezidă în faptul că la nivelul limbajului are loc fixarea informaţiei generalizate, aceasta fiind realizată prin intermediul noţiunilor. c. Funcţia reglatorie - ca mecanism al gândirii, limbajul exercită asupra întregii conduite a omului o funcţie reglatoare, el intervenind în organizarea, sistematizarea şi integrarea diferitelor procese ca şi în ierarhizarea relaţiilor dintre ele. Prin intermediul limbajului omul îşi poate stăpâni voluntar reacţiile comportamentale. d.Funcţia afectivă (expresiv-emoţională) - constă în exprimarea spontană sau semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor. Acest fapt se realizează cu ajutorul unor mijloace verbale specifice care nu fac parte din conţinutul mesajelor, ci sunt legate mai mult de forma lor, cum ar fi: ritmul, intonaţia, accentul, pauza etc. e. Funcţia persuasivă - constă în capacitatea acestuia de a influenţa voinţa celorlalţi. f. Funcţia Indică - sau de joc, presupune repetiţii virtuale ajustării şi confruntării fonetice, combinaţii de efect, glumele şi cuvintele de spirit. Importanţa comunicării în viaţa cotidiană Prin intermediul comunicării oamenii îşi transmit rezultatele propriilor procese de cunoaştere, nevoi, sentimente şi aspiraţii. Altfel decât prin comunicare nu s-ar fi putut acumula întreaga experienţă a societăţii umane, nu s-ar fi dezvoltat conştiinţa socială şi, ca atare, nici cea individuală. Deoarece stă la baza relaţiilor dintre oameni, asigură transmiterea experienţei sociale, comunicarea are prin excelenţă o funcţie socială. Mesajul ca simbol Mesajul are ca purtător material un grup de semne şi/sau litere aparţinând unui anumit alfabet. Mesajul se formează prin operaţia de selecţie îmbinare a elementelor informaţionale. In planul de recepţie a informaţiilor la nivelul analizatorilor, se întâlnesc mesajele elementare, care reflectă o componentă a obiectului stimul, având valoare de indice de recunoaştere.

Mesajele elementare corespund senzaţiilor, iar mesajele de ansamblu corespund percepţiilor îmbinate, de obicei, cu semnele verbale care desemnează obiectele respective.

Mesajele se recepţionează de către subsisteme specializate numite „traductori de intrare" la nivelul cărora se realizează decodificarea lor Tipuri de comunicare a. Comunicare interpersonală - reprezintă dimensiunea de cercetare a psihologiei sociale. Comunicarea interpersonală include studiul de interacţiune (lingvistică, nonlingvistică, atitudinală, emoţională etc), care se realizează între două persoane şi poate avea diferite finalităţi: o conversaţie consumatorie, un dialog de afaceri, trasarea unui ordin etc. b. Comunicarea de grup sau microgrupală - în ansamblu se au în vedere specificaţiile comunicării în grupul format de 3-15 membrii. c. Comunicarea de masă - studiază modalităţile şi efectele comunicărilor cu ajutorul unor mijloace de masă: radio, TV, presa, teatrul, filmul, cartea etc. d. Comunicarea culturală - include studiul interacţiunii omului cu cultura sau cu diferite culturi, efectele culturii asupra omului şi condiţiile de comunicare culturală. e. Comunicarea în sisteme informaţionale - decizionale - studiază, la nivelul unor organizaţii sociale constituite, sistemele de circulaţie a informaţiei, precum şi manierele de geneză şi pregătire a unei decizii. f. Comunicarea prin mijloace tehnice - este domeniul de studiu al inginerilor, iar ca ştiinţă, a telecomunicaţiilor. Tulburările limbajului Tulburările limbajului sunt în general consecutive tulburărilor gândirii. La copil sunt mult mai frecvente dislaliile şi disartriile. 1) Audiomutitatea - tulburarea de vorbire care desemnează absenţa limbajului la copiii care nu au nici un deficit de auz şi nici întârziere mentală. a. Audiomutitatea de expresie în care există un deficit important de expresie lingvistică, fără tulburări de auz. Copilul înţelege cuvintele, gesturile, execută ordinele, are posibilităţi de comunicare mimicopantomimică, dar nu poate pronunţa nici un cuvânt; uneori articulează numai vocale, alteori numai consoane izolate, fără a putea reuni cuvintele. b. Surditate verbală cogenitală (surditatea verbală de dezvoltare) se caracterizează prin neînţelegerea limbajului vorbit şi printr-o dezordine în expresie verbală. Expresia verbală poate fi limitată uneori la un jargon nediferenţiat, cu o valoare simbolică de comunicare redusă, deşi corectat în parte de o intonaţie şi o mimică expresivă. 2) Surdomutitatea - este tulburarea de limbaj consecutivă unui deficit de auz. Dacă deficitul este sever, limbajul nu se dezvoltă; dacă deficitul este parţial, întârzierea în limbaj este variabilă, existând diferite tulburări de articulare. în funcţie de etimologia lor, surdităţile pot fi grupate în două categorii: ereditare (genetice) şi dobândite. Până la vârsta de 6 luni, dezvoltarea limbajului este comparabilă cu a copilului care aude bine. Apare gânguritul, dar acesta sărăceşte treptat. Copilul surd nu imită sunetele din anturaj, nu le acordă atenţie, dând impresia că nu înţelege limbajul vorbit al celor din jur. în schimb, el urmăreşte atent mimica şi reacţiile afective, încercând să înţeleagă şi foloseşte gesturile pentru comunicare. Astfel, se stabileşte un adevărat limbaj gestual care are însă anumite limite şi nu permite în general dezvoltarea intelectuală corespunzătoare vârstei. Balbismul - caracterizat prin ezitarea, repetarea sacadată, suspensia bruscă şi chiar fcpiedicarea complexă a articulării cuvântului, alături de tulburări respiratorii, vasomotorii şi emoţionale. Apare, de obicei, în perioade de intensă solicitare verbală şi afectivă (al III-lea şi al IV-lea an de viaţă, intrarea în şcoală sau, mai rar, la pubertate). 4) Mutismul - apărut la un copil cu limbaj constituit şi fâră surditate - poate fi .emporar (ca simptom al isteriei) sau elector (în prezenţa anumitor persoane, ca o reacţie de apărare a unor copii timizi). 5) Dislaliile - tulburării ale pronunţării corecte a unuia sau mai multor sunete, sunt întâlnite frecvent la copiii cu anomalii ale cavităţii bucale sau ale maxilarelor. De exemplu: ♦ sigmatismul(sâsâiala) ♦ rotacismul (dislalia pentru, „r"), pararotacismul ♦ rinolalie (vorbirea nazală - pe nas) 6) Disartriile - tulburări de articulare a cuvintelor datorate unor disfuncţii ale aparatului neuromuscular, care se traduc prin imposibilitatea de a pronunţa, de a articula corect sau de a lega sunetele între ele. Se întâlnesc în special în leziunile neurologice extrapiramidale sau cerebeloase. La copil apar îndeosebi în encefalopatiile infantile. Aspecte generale ale limbajului: ♦ claritatea - înlănţuirea logică a ideilor, conţinut accesibil, construcţii sintactice corecte ♦ proprietatea - folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor şi sentimentelor, alegerea registrului lingvistic adecvat potrivit conţinutului, concordanţa deplină între conţinut şi expresie ♦ precizia - folosirea riguroasă a cuvintelor, formelor, structurilor pentru exprimarea ideilor; organizarea clară, logică; absenţa digresiunilor ♦ corectitudinea - respectarea normelor limbii literare

♦ puritatea - utilizarea cuvintelor, sensurilor, formarea structurilor sintactice admise de limba literară, omogenitatea structurilor lingvistice Aspecte particulare ale limbajului: ♦ naturaleţea - exprimare firească, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii ♦ simplitatea - pune în evidenţă valoarea sugestivă a cuvintelor şi structurilor sintactice simple ♦ armonia - armonizarea conţinutului verbal, echilibru, ritm ♦ demnitatea - folosire de cuvinte şi expresii admise de limba literară ♦ concizia - utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării ♦ retorismul - expresia avântată, entuziastă ♦ fineţea - subtilitatea exprimării, rafinamentul ei ♦ ironia - prezentarea unor aspecte negative prin disimularea lor ♦ umorul - prezintă cu îngăduinţă aspectele ridicole ale vieţii
B) Comunicarea para-verbală Componente: intonaţia, intensitatea şi tonalitatea, dicţia, accentul, volumul, vocii , ritmul, folosirea pauzei ,timbrul vocii C) Comunicarea non-verbală este de multe ori superioară calitativ celei orale. dezvăluie intenţii şi tendinţe nemanifeste, potenţiale şi este dificil, uneori chiar imposibil, să fie infirmată de instanţa orală. Componente: 1. Proxemica Se identifică patru tipuri de spaţii personale - cf. E. Hali - care reprezintă distanţa de la care suntem dispuşi să comunicăm/interacţionăm cu alţii: Distanţa publică ♦ Zona apropiată (3,5-8 m): indicată pentru întâlniri de informare (vorbitor şi auditoriu) ♦ Zona îndepărtată (mai mult de 8 m): rezervată pentru politicieni sau alte personalităţi publice, deoarece trebuie asigurată protecţia şi subliniază dominaţia personală Distanţa socială ♦ Zona apropiată (1,2 - 2 m): utilizată pentru discuţii de afaceri sau conversaţii ocazionale ♦ Zona îndepărtată (2 - 3,5 m): folosită pentru relaţii sociale şi de afaceri Distanţa personală ♦ Zona apropiată (0,5 - 0,8 m): rezervată pentru cei care sunt apropiaţi ♦ Zona îndepărtată (0,7 - 1,3 m): limita dominaţiei fizice, oferind un anumit grad de superioritate pentru discuţii personale Distanţa intimă ♦ Zona apropiată (de contact sau de atingere): rezervată contactelor cu semnificaţie intimă ♦ Zona îndepărtată (mai puţin de 1 m): permite o apropiere pentru o strângere de mână Kinestezia (limbaj gestual) reprezintă un ansamblu codificat care reglează expresiile corporale nonverbale. Sunt indicii privitoare la tensiunea sau relaxarea emoţional-afectivă a interlocutorilor. Tipuri de gesturi: ♦ embleme: mişcări substitutive ale cuvintelor (cazul surdo-muţilor) ♦ ilustratorii: însoţesc şi completează comunicarea verbală ♦ gesturile de reglaj: dirijează, controlează şi întreţin comunicarea ♦ mişcările afective: comunică stările afective ♦ adaptatorii: mişcări ce corespund unor necesităţi umane 3. Fizionomia feţei ♦ expresia feţei ♦ mişcarea ochilor Mediul fizic - temperatura, aerul, umiditatea, distribuirea obiectelor în spaţiu, luminozitatea, mărimea locului dezvăluie întotdeauna ceva despre noi 5. Timpul Aspectul temporal este caracterizat prin punctualitate, întârziere şi perioada de comunicare cu interlocutorul Comportamentul non-verbal: ♦ are întotdeauna valoare comunicativă ♦ este ambiguu (în context situaţional)

4.

♦ exprimă mai uşor atitudini şi sentimente, decât concepte şi idei ♦ leagă limbi şi culturi diferite (există o asemănare a semnificaţiilor) ♦ poartă o puternică amprentă culturală şi socială Stiluri de comunicare Stilul - variabila cognitivă, afectivă şi comportamentală, aferentă procesului de comunicare. Componentele de bază ale stilului sunt: ♦ privirea şi contactul vizual ♦ fizionomia, gestica ♦ vorbirea, tonul, inflexiunile vocii ♦ pauzele şi ritmul vorbirii ♦ ascultarea ♦ îmbrăcămintea şi accesoriile ♦ imaginea de sine ♦ dominanta psihologică 1. Stilul emotiv este specific indivizilor: ♦ expresivi, vorbesc repede, folosesc gesturile cu mâna şi mimica feţei ♦ care manifestă un comportament dinamic ♦ care sunt atraşi de relaţiile informale şi refractari la cele oficiale ♦ cu dominanţă şi sociabilitate puternică 2. Stilul director este caracteristic indivizilor care: ♦ au o atitudine serioasă ♦ exprimă opinii clare într-o manieră hotărâtă ♦ sunt dificil de abordat, comunică cu oarecare efort ♦ manifestă un comportament mai dur, mai ferm ♦ au gesturi ferme şi glas sonor ♦ au dominanţă ridicată şi sociabilitate scăzută . 3. Stilul flexibil se caracterizează prin: ♦ ideea de a merge permanent în întâmpinarea nevoilor de comunicare ale celorlalţi ♦ indivizii au dominanţă medie şi sociabilitate crescută 4. Stilul reflexiv, specific indivizilor care: ♦ au puternic control emoţional ♦ formulează cu atenţie propoziţiile ♦ sunt aparent liniştiţi şi par mereu preocupaţi de altceva ♦ preferă ordinea şi o fac mereu cu migală ♦ sunt lenţi şi nu iau decizii rapide ♦ au dominanţa slabă şi sociabilitate scăzută 5. Stilul îndatoritor se întâlneşte la indivizii care: ♦ sunt răbdători, sensibili, nu ţin să participe la actul deciziei ♦ ascultă cu multă atenţie şi înţelegere ♦ evită să-şi foloseacă puterea şi atuurile ♦ se bazează pe forţa de convingere a prieteniei ♦ exprimă deciziile într-o manieră serioasă, impersonală ♦ au sociabilitate ridicată şi dominanţă slabă PENTRU O COMUNICARE REALĂ Ascultarea Eficientă - 10 sfaturi, 1. încetează să vorbeşti: nu poţi asculta în timp ce vorbeşti. 2. Uşurează situaţia vorbitorului: ajută-1 să se simtă liber să vorbească. 3. Arată vorbitorului că vrei să-1 asculţi: privirea şi comportamentul să denote interesul; nu citi notiţele, corespondenţa sau ziarul în timp ce vorbeşte cineva; ascultă pentru a înţelege, nu pentru a te opune (pentru a înţelege mai bine, încearcă să priveşti şi prin „lentilele" experienţei celuilalt, nu numai prin lentilele propriei experienţe, iar dacă eşti jignit, zâmbeşte şi spune: nu este în stare să vorbească, să procedeze altfel). 1. Renunţă la gesturi care distrag atenţia: nu mâzgăli, nu bate „darabana" cu degetele, nu umbla cu hârtii. 2. Pune-te în pielea vorbitorului: încearcă să vezi din punctul lui de vedere. 3. Fii răbdător: acordă timp destul, încearcă să nu întrerupi, evită să pleci în timp ce altul vorbeşte. 4. Nu te înfuria: furia poate duce la interpretări greşite.

5. Nu fi dur în dispute şi critici şi nu te impune ca atotcunoscător: această poziţie îi face pe oameni mai defensivi sau furioşi. 6. Pune întrebări: aceasta îl încurajează pe vorbitor, îi demonstrează că îl asculţi, că poţi şi vrei să-1 ajuţi să-şi dezvolte şi să-şi încheie demonstraţia. 7. încetează să vorbeşti: este primul şi ultimul sfat, deoarece celelalte depind de acesta. Notă: Ascultarea este un proces activ, specific omului ca fiinţă dialogală, care simte nevoia dialogului ce poate fi exprimat verbal, gestual, nonverbal. Astfel, limbajul acceptării/neacceptării poate fi evidenţiat prin mişcarea capului, zâmbet/grimasă, ochi (închidere/deschidere), sprâncene ridicare, încruntare, respiraţie, fluierat, gesturi etc. Polemică Civilizată - 5 reguli stabilite de Universitatea din Oxford, 1890 1. în orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contigenţă cu problema respectivă. 2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate, care sunt relevante în ce priveşte problema discutată. 3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine. 4. Părţile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideologică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la probleme în sine. 5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gândire, clasei sociale. Organizaţiei profesionale sau partidului politic din care face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Intro polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gânditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sunt convingătoare sau nu. Comportament Manierat - 9 reguli de aur ale găsirii şi negocierii soluţiilor într-o activitate de grup 1. Se vorbeşte pe rând. 2. Se discută în şoaptă. 3. Se respectă dreptul de a fi ascultat. 4. Se acceptă dreptul la eroare. 5. Se încuraj ează participarea. 6. Se evită critica. 7. Se preferă activitatea nonverbală. 8. Se stimulează limbajul argumentelor (la orice opinie se aduc exemple, date, situaţii din experienţa de viaţă ). Se acceptă starea în care nu poţi fi competent încă. Atunci când apar cerinţe noi şi situaţii nou apărute, se acceptă posibilitatea de a nu putea fi competent încă. Considerată ca performantă, observabilă şi măsurabilă, competenţa se dobândeşte prin noi şi susţinute eforturi. b. Relaţii sociale şi interpersonale tehnici, metode şi posibilităţi de intervenţie Normalizarea persoanelor cu handicap nu înseamnă transformarea persoanelor cu handicap în persoane normale, ci: a.. crearea unor condiţii de viaţă asemănătoare cu calitatea vieţii unei persoane normale; b. o sarcină, o responsabilitate a mediului; c. schimbarea atitudinii comunităţii faţă de aceste persoane cu trebuinţe speciale; d. crearea unei legislaţii adecvate. Principiul normalizării presupune ca persoanele cu handicap: 1. să ducă o viaţă normală; 2. să aparţină unei familii; 3. să dea şi să primească dragoste; 4. să aibă acces la educaţie, la muncă, la viaţa în colectivitate; 5. să aibă activităţi de timp liber/de recreere; 6. să fie acceptate mai întâi ca persoane şi numai după aceea ca persoane cu handicap. Relaţia în procesul de ajutare a persoanei cu handicap Relaţia reprezintă conceptul fundamental în asistenţa persoanei cu handicap. Ea rezui:: dintr-un schimb emoţional reciproc, o legătură între două persoane care au un scop comun.

Există anumite limite normative ale scopului în relaţia asistent personal - persoană cu handicap. Acest scop trebuie definit încă de la începutul relaţiei şi recunoscut de participanţi. Există nevoia ca asistentul personal să explice cu mare atenţie prezenţa sa într-o familie şi să explice responsabilităţile sale faţă de persoana cu handicap. Interacţiunea dintre asistentul personal şi persoana cu handicap (dar şi cu familia acesteia) nu este neapărat una plăcută. De la început, asistentul personal trebuie să cute cu membrii familiei în care va intra pentru a îngriji persoana cu handicap şi să rifice anumite aspecte cum ar fi, de pildă, cele legate de confidenţialitate. în această tracţiune asistentul personal ajută persoana cu handicap prin furnizarea de resurse, «in diverse activităţi terapeutice sau prin diferite modalităţi de soluţionare a [problemelor concrete cu care se confruntă persoana. : Relaţia între asistentul personal şi persoana cu handicap este o relaţie profesională şi de suport. Relaţia profesională este aceea în care există un acord între părţi referitor la scop, în care asistentul devine devotat intereselor persoanei cu handicap. In relaţia profesională trebuie menţinută obiectivitatea. Principalele caracteristici ale relaţiei de suport sunt: * 1. preocuparea pentru ceilalţi, o atitudine care reflectă căldură, sinceritate, prietenie; 2. implicare, asumarea de responsabilităţi în relaţia de ajutare; 3. acceptarea, o atitudine fără critici, fără a judeca; 4. empatia, a trăi imaginar situaţia celuilalt, a manifesta o atitudine de înţelegere (dar fără a transmite milă şi compasiune); 5. comunicarea clară a asistentului cu persoana asistată; 6. sinceritate în recunoaşterea propriilor sentimente şi abilitatea de a separa sentimentele personale de cele ale persoanei asistate; 7. autoritatea cu care este investit asistentul personal prin contract şi prin cunoştinţele pe care le are; 8. claritatea scopului pentru ambele persoane implicate; 9. confidenţialitatea, a nu dezvălui altora datele personale ale celui asistat. Cel mai bun instrument al asistentului personal în această relaţie de suport este el însuşi. Abilităţi/priceperi importante pentru asistentul personal: 1. priceperi în ceea ce priveşte comunicarea şi înţelegerea; această categorie cuprinde: ♦ priceperi de a asculta; ♦ priceperi de a ajuta o persoană să se exprime; ♦ priceperea de a transmite ce am înţeles din ceea ce a spus interlocutorul. Atitudinea şi relaţia pe care o avem cu persoana cu care comunicăm reiese atât din ceea ce spunem (limbaj verbal), cât şi din gesturi, ton al vocii, intensitatea cu care vorbim, expresii ale feţei etc. (limbaj nonverbal). Prin cuvinte putem să transmitem numai ceea ce dorim ca celălalt să ştie şi putem să ascundem ceea ce nu dorim ca el să afle despre probleme discutată. Prin celelalte elemente ale comunicării (gesturi, ton, expresia feţei etc.) se transmit mult mai multe informaţii decât -prin cuvinte. Din limbajul nonverbal ne putem da seama adesea dacă cineva spune un adevăr sau nu, dacă o persoană se simte în largul ei când comunică sau nu etc. Comunicarea eficientă este cea sinceră. în acest caz, ceea ce transmiţi prin cuvinte vei transmite (vei întări) şi prin limbajul nonverbal. Atunci când comunicarea nu este sinceră, ceea ce transmiţi prin cuvinte este cel mai adesea contrazis prin diferite gesturi pe care le faci, prin expresii ale feţei sau printr-un anumit ton al vocii din momentul vorbirii etc. Aceasta pentru că elementele vorbirii care ţin de limbajul nonverbal sunt mult mai greu de controlat. 2. priceperi pentru crearea unui climat care favorizează relaţia de ajutare, un climat în care persoana asistată să se simtă în largul ei. 3. priceperi necesare în activitatea de ajutare a problemelor persoanei cu handicap: această categorie cuprinde: ♦ priceperi de identificare a problemelor; ♦ priceperi de strângere a informaţiilor; ♦ priceperi de luare a deciziilor; ♦ priceperi de stabilire a unui plan de acţiune; priceperi pentru desfăşurarea acţiunilor propriu-zise care au fost planificate Problema în cazul nostru este trebuinţa persoanei cu handicap care trebuie satisfăcută la un moment dat. Procesul de rezolvare a problemelor înseamnă în activitatea de asistare să ajuţi, să satisfaci trebuinţele persoanei cu handicap. Etapele procesului de rezolvare a problemei: Există etape specifice pentru fiecare tip de problemă, dar putem identifica anumite etape general, şi anume: 1. identificarea problemei; 2. colectarea tuturor informaţiilor relevante pentru rezolvarea problemei;

identificarea soluţiilor posibile pentru rezolvarea ei; 4. alegerea soluţiei celei mai eficiente; 5. elaborarea unui plan de acţiune pentru soluţia aleasă; 6. punerea în aplicare a planului; 7. evaluarea rezultatelor. 1 Identificarea problemei Este necesar ca problema identificată să fie enunţată clar, folosind în această enunţare trebuinţele implicate. De exemplu: în loc de a spune „mamă necăsătorită" putem să folosim în enunţ „lipsa de educaţie a fetelor însărcinate", iar în acest caz reiese clar problema - trebuinţa de educaţie. Modul în care este identificată şi enunţată problema influenţează toate etapele următoare. Cu cât este mai clară şi precisă cu atât se va trece mai uşor spre etapa următoare. 2. Colectarea tuturor informaţiilor relevante pentru rezolvarea problemei Informaţiile culese pot fi de natură socială, psihologică, biologică, religioasă,' etică, economică etc. Este importantă priceperea asistentului personal de a colecta informaţiile de la diferite surse. Calitatea acestor informaţii este determinată de natura comunicării şi a interacţiunii sociale între asistentul personal şi diferite surse de informare. în relaţia cu sursele de informare, asistentul foloseşte uneori şi capacitatea sa creativă. Identificarea soluţiilor posibile pentru rezolvarea problemei Informaţiile culese în etapa anterioară vor fi analizate pentru a stabili ce variante există pentru soluţionarea problemei. 4. Alegerea soluţiei celei mai eficiente în această etapă, în urma analizei tuturor variantelor care au fost stabilite în etapa anterioară, vom alege varianta de soluţionare cea mai eficientă în raport cu scopul propus (de rezolvare a problemei). A fi eficient înseamnă a produce rezultatele cele mai bune, într-un timp cât mai scurt şi cu costuri cât mai mici. 5. Elaborarea unui plan de acţiune pentru soluţia aleasă A elabora un plan înseamnă a stabili ce acţiuni vom întreprinde în viitor, cum vor fi ele ordonate în timp, care dintre persoanele implicate în proces (ex. asistentul personal, persoana cu handicap, anumiţi membri ai familiei persoanei cu handicap, anumite persoane din instituţii etc.) vor realiza fiecare acţiune cuprinsă în plan. Ordonarea în timp a acţiunilor înseamnă modul în care aceste acţiuni se succed în timp (urmează una după cealaltă) sau se suprapun în timp (se desfăşoară în acelaşi interval de timp). De asemenea, trebuie să menţionăm în plan când începe o anumită acţiune, cât durează, când se va încheia şi cu ce rezultat. Toate acţiunile prevăzute în plan trebuie să ducă la un singur rezultat final – rezolvarea problemei identificată la începutul procesului. 6. Punerea în aplicare a planului Aceasta este etapa de intervenţie propriu-zisă în rezolvarea problemei, în cadrul ei fiind realizate toate acţiunile propuse în plan. 7. Evaluarea rezultatelor Această etapă este importantă în proces pentru că ne ajută să înţelegem dacă problema a fost rezolvată (dacă scopul a fost realizat) şi, în cazul în care anumite acţiuni nu s-au putut realiza, care au fost cauzele. Informaţiile şi concluziile care apar în această etapă le vom putea utiliza în alte situaţii - problemă care vor apărea în viitor. în procesul de rezolvare a unei probleme (de altfel în întreaga activitate de asistare a unei persoane cu trebuinţe speciale) se poate recurge la anumite metode, cum ar fi: Observaţia Metoda observaţiei nu este utilizată doar în cunoaşterea ştiinţifică. Ea este în primul rând un mijloc de orientare a omului în mediul înconjurător. Observaţia poate fi: ♦ neintenţionată/întâmplătoare, atunci când observăm anumite obiecte, fenomene, fapte fără să ne fi propus dinainte acest lucru; ♦ intenţionată/cu scop, atunci când ne propunem dinainte să observăm anumite aspecte, pentru a avea mai multe informaţii despre acestea. Mare parte din cunoştinţele noastre se datorează observaţiei neintenţionate. Am acumulat în decursul existenţei noastre o multitudine de informaţii, folositoare sau nu, fără să ne fi propus aceasta. Asistentul personal trebuie să facă apel şi la observaţia intenţionată, cu scopul de a căpăta informaţii care îl pot ajuta în intervenţia sa. Trebuie să fim receptivi la informaţiile care au însemnătate pentru activitatea pe care o desfăşurăm. Documentarea Este o altă metodă utilizată în procesul de rezolvare a unei probleme. Ea este tot o metodă de culegere de informaţii. Informaţiile pe care le obţinem prin documentare sunt acelea care nu pot fi însuşite prin observaţie. De exemplu: studiul unor documente oficiale, acte normative, al literaturii de specialitate într-un anumit domeniu, al informaţiilor care apar în presă sau la radio şi televiziune în legătură cu un anumit aspect care ne interesează, al documentelor personale ale persoanei asistate etc.

3.

Interviul în relaţia care se stabileşte între asistentul personal şi asistat, interviul este deopotrivă un mijloc obişnuit de comunicare şi o metodă de cunoaştere şi intervenţie. El poate fi definit ca o relaţie inegală de comunicare, în cadrul căreia asistentul personal formulează întrebările, iar cel asistat oferă informaţiile solicitate, necesare întocmirii planului de acţiune/intervenţie. c. Autonomie - Demnitate - Valorizare în procesul de îngrijire Persoana asistată trebuie privită dintr-o triplă perspectivă: 1. individ cu nevoie speciale, având nevoie de ajutorul altei persoane; 2. fiinţă umană, cu drept la autonomie; 3. om. care numără printre necesităţile sale fundamentale, valorizarea. In cazul particular al persoanelor asistate, valorizarea implică perceperea: a. ameliorării, progresului, reuşitei; b. atitudinii personalului faţă de individul în cauză; c. locului său printre celelalte persoane asistate; d. poziţiei sale în cadrul instituţiei; e. existenţei sale în societate. Din această perspectivă, rolul asistentului personal este deosebit de important pentru că el este cel care, acordând ajutorul concret persoanei asistate, poate contribui la autonomia şi valorizarea ei prin: ♦ umanizarea, personalizarea, individualizarea relaţiilor şi tratarea diferenţiată a persoanelor asistate; ♦ stimularea funcţiilor fizice şi psihice, a capacităţilor de gândire, a interesului cognitiv, a sensibilităţii, a afectivităţii; ♦ menţinerea dorinţei de activitate, lucru şi mişcare; ♦ stimularea comunicării, a schimbului de opinii şi informaţii; ♦ combaterea anxietăţii, incertitudinii, insecurităţii, izolării; ♦ menţinerea constantă a unui comportament caracterizat prin atenţie, răbdare, calm, afecţiune, solicitudine şi acordarea imediată a serviciilor solicitate; ♦ motivarea, încurajarea, lauda, recompensa în raport cu fiecare progres, oricât de mic ar fi el; ♦ încurajarea contactului cu celelalte persoane asistate şi a activităţilor de grup; ♦ facilitarea contactului cu familia, prietenii, vecinii; ♦ oferirea unor informaţii privind contextul exterior instituţiei, colectivitatea largă evoluţia socială. CAPITOLUL V FAMILIA - MEDIUL FIRESC DE VIAŢĂ AL PERSOANEI CU HANDICAP GRAV Metoda de asistenţă centrată pe familie este un model care se bazează pe principiul că fiinţa umană poate fi înţeleasă şi ajutată doar în contextul sistemului uman, intim şi puternic, care este familia, care se dezvoltă în timp şi are efecte îndelungate şi permanente asupra membrilor săi. Sistemul familial acţionează ca o reţea de relaţii dintre membrii şi este un sistem cu evoluţii şi efecte în trecut, prezent şi viitor. a. Definiţii ale familiei □ Există o definiţie a familiei „prin origini": familia este considerată ca fiind alcătuită din cei care au legături de sânge între ei. Mediul în care te naşti, familia, te predestinează, îţi modelează identitatea, comportamentul, aspiraţiile. Familia este descrisă pe verticală (prin legături de la o generaţie la alta) şi pe orizontală (prin legături între cei ce trăiesc la un moment dat). Din acest punct de vedere se deosebeşte familia simplă de familia extinsă. Familia simplă mai poate fi definită ca primară sau elementară şi este formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi (proprii sau adoptaţi). In cadrul familiei simple se poate vorbi despre familia de sânge sau consangvină, care reprezintă familia în care copilul se naşte şi creşte şi familia de procreare sau proprie, pe care şi-o încheagă fiecare individ ajuns la maturitate, atunci când se căsătoreşte. □ Altă definiţie a familiei este aceea ca „mediu intim": oameni care au decis să trăiască împreună, au relaţii emoţionale strânse, îşi creează un mediu în care se simt „acasă", în cadrul căruia îşi îndeplinesc nevoile biologice, sociale, psihice. Mulţi dintre noi avem, în acest sens, 2-3 familii şi identitatea noastră se construieşte prin toate aceste medii (iată de ce trebuie să fim foarte flexibili când definim familia). a Familia mai este definită ca o soluţie faţă de complexitatea provocatoare a mediului, ca o funcţie de adaptare la mediu. Familia se situează între individ şi societate; ea trebuie să răspundă aspectelor politice, sociale, dar trebuie să creeze norme de comportament pentru membrii ei, să transmită şi să răspundă valorilor economice, sociale şi culturale ale membrilor ei. □ Din perspectiva dreptului familiei, aceasta este văzută ca un grup primar, ai cărui membri sunt în relaţii consangvine, de adopţie sau de căsătorie, care în mod obişnuit împart acelaşi cămin, au drepturi şi obligaţii

recunoscute mutual şi îşi asumă responsabilitatea pentru socializarea primară a copiilor lor. Este un mediu care uneşte mai multe persoane şi oferă securitate indivizilor. b. Rolurile sociale în familie Familia reprezintă o formă superioară de comunitate - în principal a soţului, soţiei şi copiilor - care se bazează pe relaţii sociale şi biologice, având drept scop principal pregătirea unei generaţii viitoare, sănătoasă şi temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societăţii. Personalitatea fiecărui individ este rezultanta unei întregi serii de circumstanţe biologice şi sociale. In psihologia fiecărei persoane se disting o serie de particularităţi, cauzate de factori biologici ereditari, care determină un anume temperament al fiecărui individ, iar pe de altă parte dintr-o serie de condiţionări sociale care duc la formarea caracterului. între temperament şi caracter se stabilesc relaţii reciproce, complexe, în cadrul cărora predomină condiţionările sociale care formează caracterul. Prin condiţionări sociale se înţeleg relaţiile sociale ale fiecărei persoane cu semenii săi. în familie fiecare membru al grupului familial are o psihologie proprie, care influenţează relaţiile reciproce din cadrul acestui grup. în primul rând, partenerii în cadrul familiei conjugale vin în familie cu o anumită psihologie, ei sunt deja persoane mature în momentul închegării căsătoriei, vin cu o anumită psihologie formată sub influenţa familiei de origine şi sub influenţa altor colective cu care au avut contacte. Cei doi soţi îşi vor păstra fiecare, în continuare, rolul de copil faţă de proprii părinţi. în momentul căsătoriei, fiecare din cei doi parteneri are anumite concepţii şi deprinderi. De asemenea, au anumite păreri formate despre viaţă, despre muncă, despre relaţiile cu sexul opus. Ei îşi vor înţelege în mod diferit rolul de soţ pe care şi-1 vor asuma, tocmai în funcţie de aceste diferenţe care există între ei în momentul formării cuplului. Copiii, de asemenea, îşi formează un anumit profil psihologic în cadrul familiei, în funcţie de zestrea lor nativă şi în funcţie de condiţiile lor de viaţă din colectivul familial. O dată cu naşterea primului copil, pentru cei doi soţi apare un alt rol pe care va trebui să şi-1 asume fiecare, şi anume rolul de părinte. Astfel, profilul psihologic al membrilor grupului familial influenţează chiar şi condiţiile materiale de viaţă ale familiei. Bugetul unei familii poate să fie nesatisfăcător şi datorită unor condiţionări de ordin psihologic şi nu numai unor cauze de ordin material. Deci în cadrul unei familii pot apărea cauze de această natură ca: lipsă de disciplină, instabilitate în muncă, lipsa de iniţiativă, anumite vicii etc. Profilul psihologic influenţează relaţiile interne de familie, funcţiile sociale ale acesteia, relaţiile dintre soţi, relaţiile dintre părinţi şi copii din cadrul familiei, relaţiile dintre tineri şi vârstnici. Psihologia colectivă a membrilor grupului familial se formează prin sinteza mai multor factori, dintre care: reflectarea în conştiinţa grupului a condiţiilor materiale de viaţă ale familiei, seria de evenimente care constituie istoricul grupului familial respectiv, evenimente în cadrul cărora rolul cel mai important revine relaţiilor familiei cu viaţa socială, cu societatea externă ei în diferite etape ale evoluţiei unui grup familial sau altul. Conştiinţa comună cuprinde învăţămintele trase din experienţa comună a grupului familial, învăţăminte concretizate în tradiţiile familiei, anumite norme de conduită stabilite ca model faţă de evenimentele bune sau rele prin care trece familia. Conştiinţa comună înglobează imaginea ideală a grupului familial despre sine ca grup. imagine ce se exteriorizează în comportamentele grupului respectiv şi se manifestă sub formă de stil al fiecărei familii. Stilul include pe de o parte normele comportamentale ale familiei, rezultate din maniera caracteristică a membrilor grupului familial de a se raporta unul la altul, iar pe de altă parte, metodele specifice utilizate în rezolvarea conflictelor interpersonale, care apar în cadrul unui grup familial. Fiecare familie are stilul său propriu care o diferenţiază de altele, conferindu-i ceea ce numim personalitate proprie a familiei respective ca grup. Există familii în care membrii grupului manifestă o permanentă bună dispoziţie, sunt joviali şi ironici, evitând orice conflict dintre ei, rezolvând sau încercând să rezolve stările de tensiune prin ironii, autoironie, menţinând oarecum relaţiile reciproce la un nivel superficial care evită conflictele deschise. în alte familii membrii grupului sunt angajaţi în discuţii şi certuri permanente, îşi aruncă unul altuia acuzaţii, nu cedează nici unul în faţa celuilalt, trăiesc deci într-o stare de tensiune şi de conflicte, deschis manifestate. Pentru alte familii este proprie încercarea de a menţine relaţiile reciproce la un nivel intelectual, raţional, discuţiile „logice" reprezentând principalul mijloc de exprimare a sentimentelor negative ale membrilor grupului familial. Stilul general al familiei, ca grup, nu este experimentat în mod egal de fiecare membru al ei izolat, ci numai de membrii grupului atunci când se află în situaţia de grup. Stilul unei familii nu poate fi apreciat prin observarea comportamentului unui membru al familiei, oricât de îndelungată ar fi această observare. Stilul este o caracteristică a grupului familial întreg şi poate fi apreciat numai prin observarea îndelungată a tuturor membrilor familiei respective. In concluzie, principalele modalităţi de apreciere a conştiinţei unui grup familial sunt: cunoaşterea aprofundată a istoricului familiei, cunoaşterea condiţiilor materiale de existenţă ale familiei, cunoaşterea relaţiilor sociale intrafamiliale şi extrafamiliale. Funcţionalitatea normală a vieţii de familie este condiţionată de realizarea armonioasă a tuturor funcţiilor, care cunosc un întreg proces de dezvoltare, însoţind ele însele procesul de schimbări pe care l-a suferit şi-1 suferă societatea. Remarcăm că orice schimbări survenite în cadrul unei funcţii atrag după ele, ca o consecinţă, schimbări de realizare a celorlalte funcţii. Funcţia economică are o influenţă deosebită asupra problemelor generale ale familiei.

Funcţia educativă a familiei are răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copilului, în modelarea personalităţii lui şi se pare că, din acest punct de vedere, ceea ce asigură familia copilului în primii săi ani de viaţă nu poate fi preluat niciodată de către societate. c. Principalele funcţii ale familiei a. Funcţiile biologice şi sanitare înglobează cerinţele de procreare a copiilor, cât şi asigurarea cerinţelor de igienă şi sănătate pentru toţi membrii familiei. în acest sens trebuie să se asigure controalele periodice de sănătate pentru toţi membrii de familie. Latura de igienă este esenţială. Toţi membrii familiei trebuie să fie deprinşi cu respectarea riguroasă a tuturor normelor de igienă. b. Funcţiile economice reprezintă indicatorul principal de echilibru dintr-o familie, în familia în care sunt rezolvate problemele de ordin economic, se poate vorbi despre o familie organizată, care are posibilitatea de aşi rezolva în mod competent întreaga gamă de obligaţii către stat şi societate. In cadrul vechilor colective familiale, membrii grupului respectiv consumau ceea ce producea grupul şi eventual produse obţinute prin schimb. Aceasta presupunea o structurare a responsabilităţilor, fiecare membru urmând a răspunde de o anumită activitate. întotdeauna există o structurare a responsabilităţilor în cadrul familiilor, numai că funcţiile economice ale familiei variază de la o generaţie la alta şi de la o societate la alta. O latură deosebit de importantă în cadrul funcţiei economice o formează „locuinţa", spaţiul material locuit de membrii grupului familial. Locuinţa favorizează sau stânjeneşte desfăşurarea vieţii de familie, în sensul că în condiţii normale asigură o atmosferă plăcută de lucru şi odihnă membrilor săi. în cazul unei locuinţe necorespunzătoare şi insuficiente ca spaţiu, sau neigienică, membrii familiei nu au posibilitatea să se odihnească, să se recreeze, să se refacă din punct de vedere fizic şi psihic pentru reluarea activităţii de a doua zi. Pe glob populaţia creşte în mod vertiginos, iar ritmul executării lucrărilor este cu mult rămas în urmă. Deci locuinţa devine un factor determinant în echilibrul familiei. Astfel, dacă numărul de locuinţe nu este în concordanţă cu ritmul creşterii populaţiei, starea socială a familiei şi a societăţii va fi într-o continuă degradare. Alături de problemele locuinţei în studiul familiei, mai intervine şi studiul bugetelor de familie, care sunt menite să scoată în evidenţă raportul dintre venituri şi cheltuieli. în ţările dezvoltate economic şi social, raportul dintre venituri şi cheltuieli într-o familie este echilibrat, dar mai mult, volumul cheltuielilor este mult sub al veniturilor şi în acest mod familia respectivă îşi creează o rezervă de venituri, care poate fi utilizată în diverse forme, cum ar fi: concedii şi excursii, completarea bibliotecii cu cărţi ştiinţifice şi de beletristică, achiziţionarea unui autoturism şi multe alte întrebuinţări. Studiul bugetelor de familie se practică în majoritatea ţărilor şi furnizează date asupra nivelului de trai al populaţiei respective. Atunci când se studiază ..familia" trebuie să se ţină seama şi de calificarea profesională a membrilor familiei. Se tinde ca şeful familiei (soţul, de obicei) să aibă o calificare competentă şi să fie încadrat într-o activitate în domeniul privat sau public, care să-i aducă un venit corespunzător cu care să poată face faţă cheltuielilor necesare în familie. Dacă şi soţia are o calificare şi este încadrată într-o anumită activitate, în acest caz veniturile lunare cresc şi se poate face faţă mai bine cheltuielilor familiei. c. Funcţiile educative. Apariţia copiilor are menirea să asigure o mai temeinică legătură între soţ şi soţie. Aspectele privind relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie abordate, în principal, din două unghiuri de vedere: de la părinţi spre copii, urmărind aspectul ataşamentului părinţilor pentru copii şi modul în care părinţii reuşesc să-i educe, deci modul în care se realizează funcţia educativă a familiei, şi de la copii spre părinţi, incluzându-se şi relaţiile dintre copii în cadrul aceleiaşi familii. Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei este ,,funcţia formativ-educativă « familiei", modul în care reuşesc părinţii să-şi educe copii, să-i integreze în viaţa de familie şi în viaţa societăţii. Acest aspect variază în funcţie de valoarea care se acordă copiilor în cultura respectivă. Din acest punct de vedere nu se poate vorbi de un mod universal identic pentru toate familiile de realizare a funcţiilor lor socializatoare. La noi şi în alte comunităţi se spune că „bătaia e ruptă din rai", „cine bate bine iubeşte bine'". In alte comunităţi însă, bătaia copiilor este interzisă. d. Funcţia socializatoare a familiei prezintă deosebiri majore, de la familia „de tip patriarhal" - familia în cadrul căreia fiul învaţă de la tată meseria practicată de acesta, familie în care tânărul este total supus autorităţii tatălui, trecându-se la familia modernă, în cadrul căreia fiul nu mai moşteneşte meseria tatălui şi în această situaţie nivelul cunoştinţelor primite de copii h şcoală, depăşeşte cunoştinţele părinţilor. Dar nici în acest caz nu slăbeşte funcţia socializatoare a familiei, deoarece familia modernă nu transferă societăţii în întregime funcţiile ei formativ-educative. Deci, funcţia socializatoare nu dispare, ci se schimbă numai modalităţile prin care familia îi învaţă pe copii normele pe care trebuie să le cunoască, norme şi sisteme de imperative pe care grupul familial le transformă în obiceiuri la copii. Familia asigură nu numai îngrijirea fizică a copiilor, ci îi învaţă şi regulile sociale. In cadrul familiei se dezvoltă personalitatea copilului în anii timpurii, copilul învaţă tipurile de comportament necesare pentru a se încadra în societate. Copiii observă cum se comportă părinţii lor şi se raportează pe sine la părinţi, însuşindu-şi modele de comportament. Pe măsură ce copilul creşte, pe măsură ce sfera relaţiilor sale sociale se lărgeşte tot prin intermediul familiei, el ajunge la o concepţie mai largă asupra rolurilor de adulţi. Familia asigură dezvoltarea copilului ca personalitate independentă, dezvoltându-i responsabilitatea pentru actele proprii, capacitatea de a se

orienta în anumite situaţii. Familia trebuie să inoculeze copilului ideea datoriei sociale, a unei datorii pe măsura forţelor lui. Părinţii trebuie să cunoască relaţiile copilului cu şcoala, trebuie să controleze cum îşi utilizează timpul liber. Aşadar, grupul familial de tip „nucleu" (tată şi mamă) are marea menire de a pregăti din toate punctele de vedere - pentru viaţă - pe fiii sau fiicele sale. Dictonul românesc „are cei şapte ani de acasă" are completă aplicabilitate. d. Copilul şi familia In mod obişnuit, copilul se naşte într-o familie ce-i influenţează atât dezvoltarea, cât şi modelele pe care le asimilează. Incă din perioada intrauterină, fătul este capabil să recepţioneze atât starea psihologică a mamei cât şi o serie de mesaje care-i parvin din exterior. Sistemul său nervos în formare este capabil să diferenţieze o serie de stimuli, în special sonori, reacţionând prin mişcări la o anumită tonalitate a vocii (ceea ce presupune înregistrarea acesteia). Dialogul ce se înfiripă între mamă şi făt în cea de-a doua perioadă a sarcinii constituie un prim canal al comunicării, un prim moment al cunoaşterii şi, ulterior, al recunoaşterii mamei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu recunoaşterea vocii tatălui. Imediat după naştere sugarul fixează figura maternă, ataşându-se concomitent de ea. După vârsta de două luni, surâsul şi zâmbetul copilului sunt principalele argumente care indică satisfacerea corespunzătoare a nevoilor sale, dar în acelaşi timp constituie şi principala satisfacţie a mamei care-1 îngrijeşte. Figura mamei va prinde contururi din ce în ce mai clare pentru sugar: pe măsura trecerii timpului, el va percepe detalii din imaginea oferită de chipul mamei, detalii pe care le înglobează în ansamblul senzaţiilor şi trăirilor sale. în acelaşi timp, el poate diferenţia modul diferit de a acţiona al tatălui în raport cu cel al mamei, distingând anumite atitudini particulare complementare ce-i îmbogăţesc senzaţiile. Dacă în primele luni sugarul reuşeşte, o dată cu perfecţionarea receptorilor senzoriali, să distingă cu claritate chipul celor doi părinţi (sau a persoanelor care-1 îngrijesc), după vârsta de 6 luni imaginea acestora se conservă în timp, sugarul bucurându-se de (şi chiar solicitând) apropierea chipului aducător de satisfacţii. Această imagine se permanentizează, capătă o anume stabilitate, ba poate chiar persista în absenţa persoanei respective („schema obiectului permanent" - J. Piaget). Această reprezentare, care se păstrează în memoria copilului pe o perioadă mai îndelungată duce la instalarea unei stări de nelinişte atunci când acesta este părăsit temporar de una din figurile cunoscute. De data aceasta el „ştie" că mama sa există în continuare, chiar dacă a părăsit încăperea (spre deosebire de perioada anterioară când dispariţia din câmpul vizual a imaginii cunoscute era echivalentă cu existenţa „obiectului" în continuare), copilul solicitând în maniera sa (prin ţipăt sau plâns) reîntoarcerea mamei sau a persoanei dorite. în acelaşi timp, el poate distinge o figură cunoscută (cea fixată în memorie) de una necunoscută, având reacţii de respingere sau de frică în momentul apropierii unei figuri necunoscute. Importanţa acestui moment este deosebită pentru că ea marchează de fapt „fixarea" imaginilor parentale care de acum înainte, în condiţii normale, vor rămâne constante. Copilul are nevoie de o anume „figură constantă" care să-i satisfacă toate cerinţele, în mod progresiv. Mama „învaţă" aceste nevoi printr-o cunoaştere continuă a copilului, răspunzând de fiecare dată solicitărilor sale şi adaptându-şi maniera de interacţiune printr-un răspuns feedback. Ea va şti ce trebuie sâ facă într-un anume moment, dacă trebuie să răspundă la plânsetul copilului prin legănare, hrănire, mângâiere, sau printr-un alt tip de comportament care să-1 satisfacă pe acesta. De asemenea, copilul va şti că la apropierea figurii cunoscute a mame. aceasta va reacţiona în mod adecvat, îndeplinindu-i solicitarea. în schimb, o altă persoană care nu cunoaşte foarte bine „limbajul" secret instituit între mamă şi copil va încerca să stăpânească plânsetul copilului printr-o serie de comportamente posibil inadecvate: va încerca să-i ofere ceai atunci când copilul doreşte să fie legănat, va încerca să se joace cu el atunci când acestuia îi este sete etc. Din acest moment „figura care apare", nerăspunzând adecvat nevoilor copilului, devine „indezirabilă", fiind primită cu reticenţă sau chiar respinsă în etapele următoare. In felul acesta, copilul care s-a obişnuit deja cu figura mamei şi cu răspunsurile sale adecvate, în prezenţa unei alte persoane va avea sentimentul iniţial că a fost abandonat de mama sa şi reacţia negativă la persoana respectivă se va întări şi mai mult. în faţa acestor reacţii persoanele nou intrate în contact cu copilul pot răspunde în maniere diferite: fie prin neplăcere şi dezinteres (văzând reacţia de respingere iniţială a copilului), fie încercând, prin suprasolicitare, să intre în graţiile lui. Ambele situaţii creează un deficit de raportare şi interacţiune cu copilul, în cazul dezinteresului frustrându1 (prin lipsa răspunsurilor adecvate) sau în cazul suprasolicitării prin comportamente redundante (repetitive, inadecvate), lipsindu-1. de asemenea, de împlinirea nevoilor sale. Aceste forme de adresare, ce produc neplăcere copilului, vor fi asociate cu figura persoanei faţă de care acesta va avea un comportament de respingere. Dar nu numai atât,: asociindu-se schemelor generale de integrare psihologică repercusiunile vor fi mai complexe şi vor modifica şi comportamentele de ataşament ale copilului. El nu va mai resimţi acea plăcere oferită de „figura protectoare", similară şi comparabilă perpetuu cu figura mamei (a cărei lipsă îi creează sentimentul abandonului); coardele profunde ale afectivităţii nu vor mai fi atinse, iar emoţia primară a siguranţei şi a plăcerii va lipsi. Pentru copil, imaginea persoanei diferită de cea a mamei va fi receptată distorsionat (producătoare de neplăcere în grade variabile) şi nu va constitui un obiect de ataşament, în felul acesta diminuează şi ataşamentul faţă de mama sa (de care se simte abandonat) şi faţă de alte persoane care nu-i dau satisfacţia completă, producându-se astfel o modificare incipientă a ataşamentului faţă de imaginile persoanelor care îl îngrijesc. Ataşamentul este una din funcţiile psihologice primordiale, cu repercusiuni dintre cele mai variate în ceea ce priveşte modul de dezvoltare şi evoluţia ulterioară a funcţiilor psihologice ale copilului.

Caracterizarea funcţiei parentale „Naşterea biologică a fiinţei umane şi naşterea psihologică a individului nu coincid in timp. Cea formală e dramatică, observabilă şi, ca eveniment, e bine circumscrisă, ultima e un proces lent intrapsihic, cu multe meandre", afirma Margaret S. Mahler. „Munca pentru copii trebuie să înceapă înainte ca ei să se nască, să-i poarte prin hazardul naşterii lor, trebuie să fie de cea mai mare intensitate în primii 6 ani. Aceştia sunt anii formativi pentru trupurile, sufletele şi inimile lor iubitoare" (Mary Breckienridge, 1925). Legătura dintre mamă şi copil este una dintre cele mai trainice. Se bazează pe sentimentul matern, la care se adaugă interferenţe sociale, psihologice, educaţionale, culturale tradiţionale. în sistemul familiei moderne ambii părinţi sunt implicaţi în creşterea şi educarea copilului, dar mama rămâne factorul determinant, care supraveghează şi îndrumă împlinirea fiinţei umane. Calitatea interacţiunii părinţi - copii depinde de o mulţime de factori, cum ar fi: □ constituţia genetică şi temperamentală, atât a copilului cât şi a părinţilor, care direcţionează stilul de răspuns şi capacitatea de adaptare a cuplului; □ factori culturali, contextul istoric şi geografic, suportul social (acţiuni prosociale oferite de comunitate), condiţiile economice ale familiei; □ tipul de relaţie (interacţiune) al părinţilor copilului cu proprii părinţi, element cu valoare predictivă asupra calităţii relaţiei cu propriul copil; □ tipul de relaţii familiale şi capacitatea de adaptare socială a cuplului parental; □ patologie psihiatrică a unuia dintre părinţi; □ dimensiunea familiei. în existenţa duplexului mamă-copil există o perioadă privilegiată, când se realizează cele mai trainice legături şi aceasta e situată imediat postnatal. Chiar în perioada de nou născut, mama se comportă faţă de copil ca şi cum acesta ar fi un interlocutor adevărat 5 i se adresează vorbindu-i. Sugarul dispune de capacităţi senzoriale şi perceptive, astfel că el este capabil să răspundă la intenţiile de comunicare avansate de adulţii din anturaj La vârsta de 2 luni sugarul zâmbeşte social. După vârsta de 2 luni sugarul zâmbeşte provocat, dar nediscriminatoriu. Iar după vârsta de 6 luni el devine selectiv, caută şi îi răsplăteşte numai pe cei din anturaj cu un zâmbet. A fost surprinzătoare pentru cercetători constatarea că mamele, atât de diferite privind comportamentul, nivelul intelectual şi educaţional, utilizează acelaşi tip de comunicare cu sugarul, iar acesta dispune de mecanisme înnăscute privind cooperarea cu adultul, fiind o fiinţă socială prin excelenţă. Mama şi sugarul trebuie consideraţi ca un sistem complex. în care fiecare membru al acestui duplex interacţionează şi se influenţează reciproc, fiecare cuplu mamă - copil având un mod particular de armonizare a interacţiunilor lor, copilul direcţionând şi modelând comportamentul mamei, iar mama adaptându-se succesiv gradului de dezvoltare a sugarului, în funcţie de vârsta şi varietatea lui temperamentală. Contactul „ochi în ochi" este cea mai bună dovadă că între cei doi s-a stabilit comunicarea. încă din perioada de nou-născut mama este preocupată să capteze atenţia vizuală a copilului şi reuşeşte acest lucru cu destulă uşurinţă, dacă se plasează în câmpul vizual al acestuia, la distanţa de 20-25 cm. Contactul vizual al copilului cu mama sa are rol de feedback, confirmând sau infirmând armonia cuplului. Privirea reciprocă trădează înţelegerea mutuală a celor doi parteneri ai duplexului şi exprimă ataşamentul lor reciproc. Comunicarea non-verbală se stabileşte nu numai cu privirea, ci şi prin gesturi. Separarea mamă - copil, în special la vârstele mici (vârsta unei maxime dependenţe a copilului de mama sa), produce o adevărată dramă pentru copil. Ea poate surveni pe perioade scurte (ex. internarea copilului în spital) şi este de obicei fără consecinţe psihologice de durată sau pe perioade lungi (abandon). Există o patologie psihosomatică extrem de variată întâlnită la copiii care suferă separarea de părinţi, în leagăne sau case de copii, dacă nu se iau măsuri active de asigurare a nevoii de afecţiune a fiinţei umane. Sugarul lipsit de afecţiunea mamei are tulburări de creştere şi dezvoltare şi acestea îmbracă tabloul clinic al malnutriţiei nenutriţionale, probleme digestive (anorexie, vărsături etc). Nevoile fizice ale copilului pe care trebuie să le asigure mediul în care trăieşte sunt: ■ dieta adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale; ■ protejare împotriva supraîncălzirii sau frigului în viaţa precoce; ■ prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit, prin supravegherea stării de sănătate, prin imunizări. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: Conform piramidei lui Maslow, nevoile bazale ale oricărui copil sunt reprezentate pe cinci nivele, iar pe ultimele două nivele sunt reprezentate nevoile lui mentale, psihice, sociale, spirituale. Pentru o dezvoltare emoţională şi socială optime copilul are anumite nevoi, cum ar fi: □ formarea unor legături strânse între copil şi persoana de îngrijire, care să pună bazale ataşamentului de la cea mai mică vârstă; a cultivarea sentimentului de respect pentru propria persoană; ■ recunoaşterea individualităţii fiecărui copil, care are istoria şi identitatea sa proprie;

■ recunoaşterea drepturilor de bază ale fiecărui copil, aşa cum sunt ele stipulate în „Declaraţia Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului"; ■ asigurarea unor condiţii de locuit decente, cu personalizarea spaţiului şi a lucrurilor ce îl compun; ■ creşterea calităţii vieţii copiilor din instituţii; ■ asigurarea unor persoane de referinţă stabile; ■ crearea de alternative la instituţionalizare. e. Distorsionarea rolurilor în familie Nici un grup social nu se poate asemăna cu cel al familiei. Când un membru al familiei trece printr-o tensiune sau dezordine psihică se resimte întregul grup familial în echilibrul său. în caz de tulburare a echilibrului familiei intră în acţiune rezervele de echilibru ale acesteia, rezerve stabilizatoare. Dacă tulburarea de echilibru nu este prea intensă, acesta se restabileşte. Există însă evenimente ce pot tulbura mai profund echilibrul familiei. Aşa sunt evenimentele tragice precum moartea unui membru, boala, degradarea morală a unuia din membrii ei. In astfel de situaţii echilibrul familiei este mult mai profund afectat, uneori cu consecinţe ce vor marca întreaga dezvoltare a copilului. Tot consecinţe nefaste pot avea neînţelegerile dintre părinţi, injuriile, divorţul, pierderea statutului şi rolului social al părintelui cel mai avantajat pe acest plan, pierderi economice importante etc. Afectivitatea din familie dacă este excesivă nu este vitalizantă pentru copil şi adolescent; severitatea provoacă îndepărtare, anxietate şi tendinţe de eliberare; indiferenţa este însă cea mai greu de suportat de către adolescent, cu consecinţele cele mai evidente privind cerinţele de afirmare de sine, foarte importante în constituirea identităţii. Comunicarea în familie este de asemenea o expresie a adaptării şi se realizează mai mult ca în orice alte condiţii de grup prin coduri, conduite şi reacţii cu semnificaţiile unui sistem de comunicaţie foarte specific, ce presupune multă fineţe în decodificare. In familie se comentează eşecuri şi reuşite, se decodifică sensul şi cauza lor cu atenţie şi bunăvoinţă. Aceste forme de comunicare contribuie la consolidarea echilibrului şi securităţii familiei. O altă formă de comunicare în familie este aceea prin gesturi. Acestea înlocuiesc adeseori comunicarea verbală, fiind forme eliptice de relaţionare. Prin ele se avertizează sau se semnalizează interdicţii şi aprobări. Gestica, mimica pun în evidenţă dispoziţia diferiţilor membrii ai familiei şi astfel devin ecrane de referinţă pentru dispoziţia şi caracteristicile în care se realizează comunicarea. Familiei i se atribuie un rol esenţial în dezvoltarea psihică a copilului, rol ce se evocă mai ales în situaţiile delicate de inadaptare sau dezadaptare şcolară, delincventă juvenilă, patologie şi tulburări de limbaj, debilitate mintală funcţională etc. în astfel de cazuri analiza psihologică priveşte relaţia părinţi-copii din punctul de vedere al greşelilor de educaţie sau al incapacităţii familiei de a contracara influenţe nocive extrafamiliale. Procedeele greşite de educaţie, lipsa de preocupare din partea adulţilor, lipsa unor modele corecte pe care să le imite copilul în dezvoltarea sa, trăirea acestuia într-un climat conflictuaL stresant ce îl oboseşte şi îl traumatizează afectiv etc. sunt factori ce pot căpăta la un moment dat o semnificaţie aparte pentru dezvoltarea armonioasă a individului, putând favoriza evoluţia dizarmonică a personalităţii copilului. Adolescenţa este perioada în care se acumulează fondul de cunoştinţe cel mai însemnat din structurile vieţii sociale. Pe acest plan există forme de adaptare la viaţa familială, la cea şcolară, socială, încărcate de emoţionalitate ce se implică în conştientizarea treptată de obligaţie civică, creşte simţul responsabilităţii şi al sociabilităţii. Adolescenţii trăiesc momente de extraordinară tensiune psihică în procesul adaptării, tensiune ce are repercusiuni asupra vieţii lor în genere sau asupra imaginii şi reprezentării de sine. Astfel de experienţe particulare de tensiune psihică se denumesc în mod curent „stres psihic". Termenul se referă la o foarte largă arie de manifestări ce ies din ordinea firească a vieţii personale şi care au în comun faptul că sunt generate de eforturile foarte mari (de limită) de adaptare a personalităţii umane la anumite condiţii greu de suportat. De altfel, întreaga societate trece prin perioade de crize şi tensiuni mai mult sau mai puţin intense, care afectează întreaga sa stare „afectivă". Este binecunoscută „tensiunea" creată de crizele economice, sociale, de energie etc. Oricum, se consideră că ar exista câteva grupe mari de situaţii provocatoare de stres psihologic: conflictele prelungite, deprivarea de posibilitatea de exprimare, lezări repetate ale sinelui şi ale idealului de sine. La acestea se pot adăuga frustrările repetate, presiunea tensiunilor legate de instabilitatea de statut şi rol social. în general conflictele pot provoca stres specific imediat în cazul în care sunt trăite foarte intens subiectiv. Copiii care trăiesc nedreptăţiţi sau cei care au o imagine relativ romantică despre viaţă şi consideră că adevărul, dreptatea şi corectitudinea se impun singure întotdeauna, ca şi cei care nu au întâlnit în viaţă situaţii confuze ce pot deveni condiţii de stres nespecific percep imediat conflictele (care uneori au funcţii benefice, de descărcare şi restabilire a stărilor de echilibru). Alteori pot duce la condiţii de stres specific (cu efecte corespunzătoare) şi prelungirea conflictelor. Deprivarea creează o lezare a ideii de egalitate de şanse şi provoacă o lezare erodantă a sinelui, conturând o identitate dominată de sentimente de marginalizare amară, ce se permanentizează şi afectează nivelul de aspiraţii, „liniile de perspectivă" (U. Şchiopu, E. Verza), erodând forţele expectanţelor şi dezorganizând energiile psihice afective. Deprivarea măreşte agresivitatea. Conştientizarea inegalităţii, anxietatea provoacă revoltă şi resentimente.

De cele mai multe ori deprivarea duce la instalarea de stări depresive. Aceste stări sunt adeseori trecătoare. Pot fi considerate reacţii normale la unele eşecuri circumstanţiale, aşteptări inutile, lezări ale sinelui şi ale statutului social, ofense, însingurări, părăsirea unor prieteni, decepţii. Dacă astfel de situaţii se repetă, decepţiile (mai ales cele sentimentale) creează ideea că viaţa nu face posibilă realizarea de sine, fericirea, speranţa, elanul şi energia psihică se erodează. Frustrarea se conturează ca o trăire a existenţei unui obstacol în faţa dorinţelor, aspiraţiilor idealurilor etc. Frustrarea însoţită de insucces, de lipsa de înţelegere duce la accentuarea trăirilor devalorizante, creează impresia inabilităţii, duce la atitudini excesiv depresive, la oboseală, culpabilizare, dar şi la lipsă de speranţe. Ca atare, frustrarea poate fi trăită şi ca stare de agresivitate internă. După Dollard agresiunea este întotdeauna un rezultat al frustrării (teoria reactivă, 1939). Pot exista frustrări şi deprivări externe materiale ce se convertesc în deprivări şi frustrări psihice şi alienează personalitatea. O foarte mare parte din viaţa psihică este compusă din expectaţii, anticipări, orientări spre viitor ce se conturează întotdeauna prin aspiraţii spre un mai mare confort existenţial. Planurile de aspiraţii legate de statut şi de rol se raportează la ecranul standardelor stratificate deja în viaţa socială, la ceea ce poate fi considerată „poziţia de statut şi rol" (U. Şchiopu, E. Verza), proiectată şi acceptată social. Aceasta „se sesizează în permanenţă de către conştiinţă şi structurile sinelui pe care le cuprinde împreună cu acceptorii morali şi valorile sociale" (U. Şchiopu, E. Verza). Dezirabilul social impune o serie de cerinţe, la care se face adaptarea conduitelor de suprafaţă. Implicarea relativ neliniştitoare în cunoaşterea de sine se impune treptat la adolescent. Se constituie filozofia entuziastă a vieţii, dorinţa afirmării de sine. Adolescenţa şi adolescenţa prelungită ca şi tinereţea pot fi privite ca stadiile cele mai complexe de constituire a interrelaţiilor sociale ale vieţii. Acest fenomen presupune perfecţionări ale comunicării, socializarea ei. Prin structura şi totalitatea relaţiilor sociale are loc asimilarea culturii stratificate a grupului de apartenenţă. Adolescenţa mai poate fi privită şi ca o stare de expansiune, de avidă receptivitate, de sensibilitate profundă entuziastă şi plină de energie şi forţă spirituală, de problemele, ţelurile şi idealurile vieţii sociale în care adolescentul trăieşte. Identitatea ca structură unificatoare independentă este în acelaşi timp dependentă de identificarea cu ceva. Identitatea este legată de trecut, dar se conturează în prezent şi se proiectează puternic (începând cu adolescenţa) spre viitor. Câştigarea identităţii este precedată de identificare, ori aceasta presupune o bogată viaţă interioară ce caracterizează adolescentul şi în care este foarte greu de pătruns. „Pentru adolescent totul este ingenuu, proaspăt, nou, tulburător" (M. Ralea). El îşi pune probleme mari, importante şi în acelaşi timp trăieşte dorinţe intime. Pentru el devotamentul, iubirea, visurile de erou, de fericire sunt trăite cu intensitate. Dorind să-ţi afirme identitatea, adolescentul face eforturi. Dezvoltarea identităţii şi a conştiinţei de sine are preambuluri neliniştitoare în adolescenţă. Schimbările corporale acţionează intens asupra conştiinţei de sine. De fapt, fără imaginea corporală prin care se creează recunoaşterea propriei persoane nu se poate organiza identificarea. Scrutarea imaginii de sine în oglindă reprezintă recunoaşterea şi organizarea reprezentării de sine cu retuşurile corespunzătoare. -inclusiv prin vestimentaţie, ţinută etc. Această, imagine de sine cu care adolescentul se confruntă este raportată la imaginea despre sine a altora - imagine ce s-a constituit între timp. Imaginea şi reprezentarea de sine alimentează aprecierea de sine şi, în continuare, ideea de sine. Nucleul personalităţii este eul. Eul este cel care cunoaşte şi este conştient de „şinele" care este cunoscut. Şinele înglobează trei faţete: şinele corporal (imaginea de reprezentare de sine), şinele social (cu statutele şi rolurile sale) şi şinele spiritual (cu ntreaga cultură, mentalitate, idealuri etc). Şinele social constă din reputaţia socială şi recunoaşterea unei anumite identităţi, consideraţia generală care se bucură o persoană în mediul său. Cea mai pregnantă însuşire a sinelui social este onoarea şi demnitatea, credibilitatea, evaluarea de către alţii la cote înalte. Şinele social cuprinde roluri şi statute sociale, iar consistenţa lor creează ecranul de evaluare şi de afirmare de sine. * Şinele spiritual axiologic se exprimă prin evaluarea propriei activităţi, a semnificaţiei şi \<l\0ţ\\ CI SOCiak, evaluarea aptitudinilor, a nivelului de cunoştinţe, dar şi prin evaluarea valorilor sociale. Hector Rodriquez Tome consideră că această evaluare constituie nucleul conştiinţei. Structurile din adolescenţă au o tot mai fină capacitate de discernământ şi înţelegere a propriilor inconsecvenţe şi conduite neadecvate. Sentimentele de culpabilitate ale adolescentului sunt amestecate cu cele critice cu privire la scrutarea conştiinţei de sine. Adaptarea la standardele morale creează deprinderile conduitelor morale, precum şi o serie de «acceptori morali cu funcţii de control al conduitei. în unele situaţii au loc dereglări ale personalităţii ce se reflectă în comportament. Cu cât dereglările din planul personalităţii sunt mai evidente cu atât se produc tulburări comportamentale mai profunde. Unele din aceste tulburări comportamentale pot trece neobservate, dar dacă ele se repetă devin jenante şi capătă tendinţa de a se stabiliza şi consolida în deprinderi negative de acţiune. In literatura de specialitate personalitatea este concepută ca un sistem hipercomplex ce poate fi încadrat şi raportat la o serie de macrosisteme cum sunt cele de tipul cosmic, biologic, demografic, informaţional şi cultural. Pornind de la relaţiile sociale ce mijlocesc raporturile omului cu natura, personalitatea poate fi concepută ca un

sistem bio-psiho-social. Fără a minimaliza importanţa factorului biologic, trebuie subliniat că pentru constituirea sistemului personalităţii factorul socio-cultural este fundamental. Astfel, putem considera că subdeterminarea biologică şi determinarea socio-culturală permite o dezvoltare continuă de la simplu la complex a individului, fapt ce se reflectă în structura sa psiho-comportamentală. f. Dinamica societăţii şi modelele familiale Familia constituie o interfaţă între individ şi societate şi, de aceea, modificările ce apar în dinamica societăţii contemporane afectează şi modelele familiale. Familia trebuie să răspundă cerinţelor sociale, economice, politice ale societăţii, iar pe de altă parte trebuie să răspundă nevoilor indivizilor, membrilor familiei şi să inducă norme de comportament şi valori acestora, care să fie în acord cu cerinţele societăţii. De asemenea, familia face educaţia morală a membrilor ei, induce valorile de caracter: bine-rău. adevăr-minciună, frumos-urât. Din nefericire, foarte adesea între aceste două direcţii nu există congruenţă. Prin membrii ei, familia are aspiraţii, pretenţii, nevoi, care pot să fie în contrasens cu valorile societăţii şi în această situaţie familia va încerca să găsească modalităţi de satisfacere a acestor pretenţii şi atunci vor fi sacrificate valorile morale. Contextul social, economic, cultural, care în ziua de astăzi este într-o mare schimbare, afectează funcţiile şi integritatea familiei. Sociologii au văzut în familie o variabilă dependentă, vulnerabilă la cerinţele societăţii. Aceste cerinţe pot întări sau pot eroda funcţiile familiei. Funcţia de bază a familiei este creşterea copiilor, iar schimbările esenţiale survenite în cadrul acestei funcţii apar ca reacţie la schimbările din plan social. In educarea copilului familia depinde tot mai mult de instituţiile mari (grădiniţe, şcoli etc). Pe de altă parte, dezvoltarea tehnicii impune o formare şi o specializare care fac necesară intervenţia şcolii, ca un adaos la educaţia pe care o dă familia membrilor ei. In acelaşi timp, aceste instituţii mari preiau şi sarcini de protecţie a individului, de îngrijire a individului atunci când acesta este bolnav, de îngrijire a persoanei vârstnice. Prin această mixtiune a socialului se modifică funcţiile de bază ale familiei. Instruirea morală, religioasă este tot mai mult făcută de instituţiile din afara familiei, ceea ce înseamnă o oarecare alienare a individului faţă de valorile tradiţionale ale familiei. Familia rămâne „mediator" între membrii ei şi societate. Ca mediator, ea trebuie să negocieze pentru servicii şi sprijin în beneficiul membrilor ei şi să ştie unde şi cum poate să obţină sprijinul. Ea trebuie educată pentru a putea să reziste deziluziilor izvorâte din conflictele sociale şi, în acelaşi timp, să-şi educe tinerii pentru a răspunde aşteptărilor culturale ale societăţii. Familia trebuie să fie capabilă să-şi regleze bugetul, răspunzând sau refuzând ofertele societăţii de consum. E o mare încercare pentru părinte aceea de a alina tristeţea copiilor pentru ceea ce-şi doresc şi nu pot avea. De aici apare un sindrom confuziv al familiei în creşterea copiilor şi aceasta va compromite dezvoltarea unor comportamente de răbdare, de înţelegere şi integritate în timp a membrilor ei. Imaginea femeii despre ea însăşi, despre rolul ei, despre ce doreşte să facă s-a schimbat. Ea nu se mai mulţumeşte să fie „zâna bună a familiei"; ea a intrat pe piaţa muncii. A crescut mult numărul femeilor cu copii sub 6 ani care lucrează, astfel că se recurge tot mai mult la instituţiile pentru copii. Femeile caută recompense psihice în carieră şi, nu în ultimul rând, vor să completeze bugetul familiei. Căutarea recompenselor psihice o dovedeşte creşterea activităţii voluntare a femeilor în organizaţii de binefacere, care le oferă stimulente sociale şi intelectuale, nu financiare. Există uneori un fel de război între sexe pentru creşterea şi educarea copilului, ceea ce generează o confuzie de roluri în familie, foarte periculoasă în educarea copiilor. Creşte foarte mult numărul de divorţuri, iar rata căsătoriilor scade spectaculos. Vârsta primei căsătorii a crescut şi la femei şi la bărbaţi. Se pare că viaţa de familie nu mai este interesantă pentru cuplurile tinere şi este amânată. Acest fapt poate însemna o mai mare maturitate în alegerea soţului, dar are ca rezultat şi un număr tot mai mare de tinere mame cu copii din afara căsătoriei. g. Dificultăţi şi disfuncţii la nivel familial Problemele cu care se confruntă familia în societăţile de tranziţie sunt extrem de dure. Printre cauzele care pot determina probleme/disfuncţii la nivel familial putem enumera: ■ venituri mici ale familiei, care generează imposibilitatea/dificultăţi în satisfacerea nevoilor membrilor familiei; ■ starea de boală a unui membru al familiei, care creează un handicap sau dificultăţi pentru persoana afectată în a se îngriji singură, dependenţa acesteia de ceilalţi membri ai familiei; ■ vârsta înaintată a unui membru al familiei, când autonomia persoanei poate scădea, deci poate să crească gradul de dependenţă a acesteia faţă de ceilalţi membri ai familiei; a lipsa unui loc de muncă pentru persoana aptă de muncă din familie, fapt care poate crea dificultăţi financiare, dar şi stări de nemulţumire, de tensiune pentru persoana care nu-şi găseşte ocupaţie, tensiuni care se vor repercuta asupra celorlalţi membri ai familiei; 3 spaţiu de locuit inadecvat pentru familie (insuficient ca mărime, prea scump ca şi cheltuieli, greu accesibil pentru persoana cu deficienţe de deplasare din familie etc). Tipuri de probleme la nivel familial Abandonul A abandona înseamnă a părăsi pe cineva (lăsându-1 fără sprijin sau ajutor), a renunţa la ceva. Situaţii de abandon la nivel familial pot fi:

3 abandonul copilului într-o instituţie (ex. centru de plasament); în acest caz părinţii sunt cei care îşi abandonează copilul (fie ambii părinţi, fie cel care are în îngrijire copilul); □ abandonul familiei de către unul dintre soţi. în ambele situaţii persoana abandonată va trăi un sentiment de tristeţe faţă de pierderea survenită, dar şi de autodevalorizare şi de autoculpabilizare. Cu alte cuvinte, persoana va fi tristă pentru faptul că celălalt nu mai este lângă ea, dar se întâmplă adesea să se considere vinovată pentru acest gest al celuilalt, să se perceapă pe sine ca fiind cauza celor întâmplate. Se poate întâmpla însă, ca persoana afectată direct de această întâmplare să rămână cu puternice sentimente negative faţă de persoana care a abandonat-o. Aceste sentimente pot fi de furie, de teamă, de ură. Divorţul Divorţul este procedura legală de desfacere a unei căsătorii. în cazul familiilor în care există copii minori, în această etapă mai apare în mod obligatoriu şi procedura de încredinţare a fiecărui minor unuia dintre părinţi spre creştere şi educare. Şi în această situaţie persoanele implicate se pot confrunta cu trăiri asemănătoare celor care apar în caz de abandon. familia monoparentală ::bim de familie monoparentală atunci când numai unul dintre părinţi locuieşte cu [copiii şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea lor. Pot fi întâlnite diferite situaţii, ca de exemplu: un părinte şi-a asumat singur acest rol de la naşterea copilului (mame care nasc şi îşi îngrijesc copiii singure, fără a-1 avea alături pe tatăl acestora; a unul dintre părinţi a rămas să îngrijească singur copiii, ca urmare a unui divorţ sau ca urmare a decesului celuilalt. în acest ultim caz pot apărea fiecare dintre trăirile amintite anterior, în toate situaţiile expuse până aici, părintele se poate confrunta cu dificultăţi legate de acest rol. Responsabilităţile pe care, în situaţii obişnuite, părinţii le împart între ei şi se completează reciproc în creşterea şi educarea copiilor, şi le va asuma în aceste cazuri un singur părinte. De aceea el poate, la un moment dat, să resimtă acest rol ca o povară pentru sine. Această trăire se poate răsfrânge în mod nedrept asupra copiilor. Familia recompusă Vorbim de familie recompusă într-o situaţie de genul: Unul dintre soţi a dispărut din structura familiei, ca urmare a unui divorţ sau unui deces. După un timp o altă persoană intră în familie şi se reface cuplul, iar cel care intră îşi asumă rolul celui care a dispărut. într-o familie recompusă, cel care intră poate să fie singur sau se poate să vină în familie împreună cu proprii copii dintr-o căsătorie anterioară. Aceste tipuri de probleme sunt generate de evenimente pe care le trăieşte familia la un moment dat. Mai pot exista probleme la nivel familial care sunt generate de anumite comportamente pe care le manifestă unii dintre membrii, cu repercusiuni asupra celorlalţi. Sunt situaţii în care membrii familiei nu conştientizează momentul de debut al problemei, la momentul la care acesta se petrece. Acest tip de situaţii pot să nu fie percepute la început ca probleme, dar ele continuă în timp cu aceeaşi intensitate sau cu intensitate sporită. Trăirile afective pe .pare le generează la cei afectaţi direct se amplifică tot mai mult atâta vreme cât problema persistă, chiar dacă acţiunile legate de ea au aceeaşi intensitate. Aşa sunt, de pildă situaţiile de abuz sau de supra-protecţie în familie. Abuzul Acesta poate fi: □ fizic a vătămări corporale ■ sexual ■ emoţional Diferite situaţii de abuz în familie: 3 unul dintre soţi îşi abuzează partenerul; 3 unul dintre părinţi îşi abuzează copilul; 3 unul dintre soţi îşi abuzează şi partenerul şi copilul; a ambii părinţi îşi abuzează copilul; a copilul îşi abuzează unul dintre părinţi; a copilul îşi abuzează ambii părinţi; 3 copilul împreună cu unul dintre părinţi îl abuzează pe celălalt. In oricare dintre aceste situaţii putem întâlni una sau mai multe forme de abuz. Putem întâlni doar abuz emoţional, fără nici o formă de abuz fizic. Dar abuzul fizic, fie el prin vătămare corporală sau sexual, produce şi efecte psihice sub formă de trăiri emoţionale negative. Cu alte cuvinte, abuzul fizic este însoţit întotdeauna de abuz emoţional. Supra-protecţia

Se referă la atenţia, grija manifestată excesiv din partea familiei faţă de unul dintre membrii săi, situaţie care produce diferite efecte la persoana afectată direct. Astfel de situaţie poate să devină obositoare pentru cel implicat, el se poate simţi agasat de atenţia excesivă pe care i-o acordă familia, o poate considera exagerată la un momen: dat. Pe de altă parte, se poate manifesta la persoana respectivă acel comportament de „neputinţă învăţată", când se obişnuieşte ca ceilalţi să îi satisfacă anumite nevoi şi mai doreşte să încerce singur, întrucât îi este mai comod în acest fel. Suntem tentaţi să oferim supra-protecţie acelor membri din familie care depind sau depins cândva foarte mult de noi, celor care nu au autonomie, nu se pot descin singuri, fie datorită vârstei, fie datorită unor dizabilităţi. h. Familia şi copilul cu handicap Apariţia unui copil în familie este un moment pregătit şi aşteptat cu nerăbdare de ambii părinţi. Există situaţii în care, din nefericire, copilul aşteptat şi dorit se naşte cu un handicap. Una dintre cele mai delicate probleme cu care se confruntă pediatrul neonatolog este de a anunţa familiei existenţa unor malformaţii congenitale identificate la primul examen clinic al nou-născutului. Este indicat să se facă un examen complet al tuturor defectelor anatomice, iar rezultatul acestuia să fie anunţat ambilor părinţi în acelaşi timp. Se cunoaşte reacţia psihologică a acestora. Ei trec printr-o gamă variată de sentimente, dintre care neliniştea în legătură cu viaţa copilului lor, adaptabilitatea lui socială, imaginea familiei în sistemul de relaţii sociale.... Adesea apare un sentiment de culpabilitate, mai ales dacă este vorba de o malformaţie cu transmitere genetică. Este esenţial ca părinţii să fie corect şi onest informaţi în legătură cu posibila evoluţie a copilului. Sunt cazuri de malformaţii grave ale sistemului nervos, care nu permit supravieţuirea şi pentru care orice intervenţie medicală este inutilă (anencefalie, holoprozencefalie). Pentru anumite malformaţii grupate în categoria celor determinate multifactorial (fantele faciale labiopalatine, unele categorii de boli congenitale de cord, piciorul strâmb congenital), familia va trebui consiliată să interpreteze copilul ca normal, aşteptând cu răbdare momentul oportun pentru intervenţia medicală de corectare. Există părinţi care abandonează psihic copilul cu fantă facială labio-palatină9, deoarece existenţa acestei malformaţii îi îngrozeşte şi sunt neîncrezători în rezultatele tratamentului chirurgical. Părinţii traversează stadii diferite de reacţie la naşterea unui copil cu anomalii fizice sau previzibile întârzieri în dezvoltarea neuropsihică.„S-a constatat că există o mare variabilitate, greu previzibilă, în legătură cu modul în care cuplul parental acceptă ideea copilului malformat. Cei care îl abandonează psihic, nu doresc să facă nici un compromis cu ei înşişi, nu au încredere în afirmaţiile medicului şi supraestimează impactul negativ al apariţiei copilului în familie. Alte cupluri se consolează mai uşor şi au, din contră, atitudine de protejare excesivă a copilului malformat de care se ocupă cu pasiune, căutând să-1 facă să resimtă cât mai puţin defectul fizic de care se simt vinovaţi". Bolile cronice ale copilului (astmul bronşic, artrita reumatoidă, epilepsia, bolile neoplazice) creează alt gen de probleme cuplului familial, obligându-1 la o supraveghere mult mai atentă şi la eforturi de adaptare a copilului la mediul ambiant. Deoarece pe toată durata vieţii lor, copiii vor trebui să aibă relaţii de comunicare în primul rând cu părinţii, vom enumera mai departe câteva situaţii a copiilor cu handicap şi a evoluţiei limbajului lor: a. unii copii cu paralizie cerebrală pot fi mintal competenţi, dar au mari dificultăţi în pronunţarea cuvintelor din cauza deficitelor neuromusculare care acţionează mecanismul verbal de producere a sunetelor; b. copiii cu paralizie cerebrală pot să nu aibă probleme în înţelegerea limbii, dar au probleme în reproducerea sunetelor; ei sunt capabili să înţeleagă relaţia dintre cuvântul scris şi cel vorbit. Din cauza limitărilor motorii la care îi obligă boala, ei nu înţeleg sensul verbelor sau a cuvintelor care denumesc poziţia obiectelor în spaţiu; c. copiii surzi, chiar dacă au o dezvoltare mentală normală, au mari dificultăţi în însuşirea vorbirii, deoarece în mecanismul de producere a cuvintelor este integrat şi auzul. Copiii surzi care şi-au însuşit limbajul mimico-gestual, reuşesc să citească şi să socotească mai repede decât cei care nu au avut ocazia de a învăţa acest gen de limbaj; d. copiii cu disfazie nu au tulburări cognitive, în schimb au dificultăţi de vorbire. Deşi intelectul lor pare normal, erformanţele lor verbale sunt modeste; e. copiii orbi aud foarte bine modul de producere a sunetelor, dar nu îşi pot însuşi comportamentul facial, gestica şi presivitatea privirii; ei trebuie încurajaţi să intre în interacţiune fizică şi socială cu mediul, să înveţe folosirea alfabetului Braille. CAPITOLUL VI DEO NTOLOGIA PROFESIONALĂ Rolul asistentului personal şi limitele de intervenţie Rolul asistentului personal nu este de a schimba persoana cu handicap, ci de a îmbunătăţi capacitatea acesteia de a se ajuta singură, de a se descurca în situaţia în care se află, de a se simţi cât mai bine integrată în mediul său de viaţă. Asistentul personal nu rezolvă problemele în locul persoanei asistate, ci împreună cu persoana. De aceea asistentul intervine în situaţia celui asistat, fie el individ sau familie, atunci când acesta recunoaşte că are o problemă şi doreşte să o rezolve. Respect faţă de propriul statut

Asistentul personal trebuie să cunoască foarte bine care este rolul său în procesul de intervenţie, să respecte acest rol şi să facă în aşa fel încât acesta să-i fie respectat şi de către ceilalţi. Cei cu care vine în contact trebuie să afle de la el care îi este rolul, faptul că este o persoană chemată să ajute, să amelioreze calitatea vieţii persoanei cu handicap. El nu trebuie să se considere o persoană intrusă în viaţa familiei din care face parte persoana cu handicap. De asemenea, nu trebuie să permită ca ceilalţi să considere acest lucru. Asistentul personal este o persoană care doreşte şi este pregătită să ajute, iar cei cu care vine în contact trebuie să înţeleagă şi să respecte acest lucru. Spirit critic şi autoanaliză Chiar dacă are bune intenţii şi pregătirea necesară pentru a asista persoana cu handicap, aceasta nu înseamnă că asistentul personal nu greşeşte niciodată. A greşi este ceva omenesc, dar important este ca el să aibă capacitatea de a recunoaşte când a greşit, pentru a repara situaţia şi pentru a evita ca în viitor să comită aceeaşi greşeală. Cu alte cuvinte, putem spune că el trebuie să aibă spirit critic faţă de propria sa persoană şi faţă de activitatea pe care o desfăşoară. Nu este obligatoriu ca ceea ce el consideră că este bun, valoros, folositor pentru persoana cu handicap să fie considerat la fel şi de către aceasta. Asistentul personal trebuie să aibă capacitatea de a se analiza pe sine şi de a recunoaşte dacă anumite opinii ale sale nu coincid cu cele ale persoanei cu handicap. Trebuie să aibă în vedere faptul că oamenii sunt diferiţi unii de ceilalţi şi gândesc, simt, trăiesc în mod diferit. Valorizare practică şi autoeducaţie Asistentul personal trebuie să caute în permanenţă informaţiile de care are nevoie pentru îngrijirea persoanei cu handicap şi să se bucure pentru fiecare informaţie sau abilitate practică pe care a dobândit-o, toate acestea fiind de ajutor în activitatea sa. Principii etice Asistarea unei persoane nu înseamnă să modifici acea persoană sau mediul în care trăieşte în direcţia unui model ideal, ci să încerci să potriveşti legăturile dintre persoană şi mediul său astfel încât să creşti calitatea vieţii persoanei asistate. în acest sens, sunt de respectat anumite principii etice în relaţia de ajutare, şi anume: a. să fii preocupat de situaţia celuilalt, să ai o atitudine care reflectă căldură, sinceritate, prietenie; b. să fii implicat, să îţi asumi responsabilităţi în relaţia de ajutare; c. să îl accepţi pe celălalt cu calităţi şi defecte, fără a-1 judeca; d. să fii empatic, adică să înţelegi situaţia celuilalt ca şi cum ai trăi-o tu, dar fără a-i transmite milă sau compasiune; e. să fii sincer în relaţia ta cu persoana asistată; f. să nu abuzezi de autoritatea cu care eşti investit prin contract şi prin cunoştinţele pe care le ai; g. să urmăreşti întotdeauna scopul relaţiei de ajutare - creşterea calităţii vieţii persoanei cu handicap - care trebuie să fie întotdeauna clar atât pentru tine, cât şi pentru cel asistat; h. să păstrezi confidenţialitatea informaţiilor, să nu dezvălui altora datele personale ale celui asistat; dacă acest lucru este neapărat necesar şi în interesul persoanei cu handicap, poţi furniza altora informaţii personale despre cel asistat numai cu acordul expres al acestuia sau (după caz) al reprezentantului său legal.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->