Sunteți pe pagina 1din 54

Poveste - Un pustnic de la Muntele Athos n primvara anului 1954, pe una din potecile Athosului, un grup de vizitatori fac cunotin

cu monahul Teolipt. Din vorb n vorb, noul venit ajunge la povestea unui prieten de-al su, decedat, Pustnicul Nicodim. Extras din cartea "Dialoguri la Athos" scris de Teoclit Dionisiatul, aceast istorioar red frumoasa imagine a unui ascet ortodox. Pustnicul Nicodim a trit 50 de ani ncheiai ntr-un "cuib de vulturi" din Sihstriile situate n extremitatea de sud-est a Athosului. Vreme de 50 de ani din "nchisoarea lui dumnezeiasc" el a ascultat tcerea cea mai adnc a Pustiei. n tot acest interval, a vzut cum soarele, care i lumina btrneea eroic i cuvioas, rsrea mereu din acelai col i descria acelai arc binefctor "i peste cei drepi i peste cei nedrepi". i tot atia ani a vzut coliba sa scldndu-se n tcere n oceanul culorii dulci al scnteierii astrelor i a lunii. n ce fericire plutea! Simea c se gsea deja n anticamera bucuriei venice. De cte ori rugciunile lui fierbini nu s-au nlat la cer nsoite de vijeliile urltoare ale Athosului! i de cte ori imnele lui duhovniceti "din adncuri" nau lovit ca un ecou de aripi ngereti linitea inexprimabil a pustiei n nopile sfinte i luminoase ale Sfntului Munte, n ceasul armoniei adnci a duhurilor! Pustnicul, prietenul meu Nicodim, era de vreo 70 de ani. O figur venerabil, luminat de reflexele sfinte ale sufletului su curit n Hristos. n privirea acestui sfnt brbat aprea personificarea blndeii i se reoglindea dinamismul linitit al dragostei dumnezeieti din inima lui. Obinuia ntotdeauna s tac. Tcerea lui m nva att de elocvent. Cnd ns mi vorbea domol i cu mult adncime, literalmente m captiva. Faa lui rspndea de obicei o strlucire nedefinit i nchipuirea mea m transpunea incontient pe muntele Tabor. Dumnezeul meu, ce om de nedescris era acest btrn Ascet! Prul su mare i alb ca zpada ncadra cu o estetic nevinovat chipul cuvios revrsndu-se pe umeri n ghirlande ondulate i groase. Barba lui deas i alb "ca lna" cobora cu o impetuozitate blnd ca o cascad. Cu totul alb, cum era btrnul meu prieten, cineva putea crede c privete un personaj biblic. i, cu toat simplitatea lui pustniceasc, el avea n ansamblu mreia unui senator roman i mbina severitatea msurat a unui filozof grec cu dulceaa atrgtoare a unui sfnt din Tebaida secolului al patrulea. Vieuirea lui era curat cum e crinul. n spiritul lui, el pstra naivitatea i lipsa de rutate a unui copil. Dar n gndurile sale era adnc. A avut norocul rar al unei creteri cretine i al unei educaii ngrijite. S-a adncit n duhul Prinilor, pe care i-a iubit de la o vrst fraged i cunotea cu claritate scriitorii elini antici. Preuia ndeosebi idealismul luminat al lui Platon i respecta filozofia moral auster a lui Socrate. ns aceste "umbre", cum numea el filozofia, erau mprtiate n adncul inimii lui de iubirea pe care o revrsa Preasfnta Cruce a Domnului. Iubirea nlocuia gndirea. "Sunt rstignit mpreun cu El" mi spunea adesea. Btrnul respira pe Iisus Hristos "i pe acesta rstignit". O, Crucea! Pentru prietenul meu Pustnicul, ea era unica dragoste. Cte mi mai spunea despre Cruce! Adoraia mistic ptimit a Celui rstignit l adncea n extaz. mi povestea, ntr-o sear, de un Eremit cinstit ca sfnt de Biserica Apusean c dragostea lui afectuoas fa de Crucea Domnului i dorul lui nflcrat de a participa la Patima Lui l-au fcut s sufere mental att de mult nct pe fruntea lui s-au format urmele cununii de spini a Domnului, pe minile i picioarele lui amprentele cuielor, iar n coasta lui rana suliei. Urmele acestea, a continuat calm Btrnul, zicea c le-au vzut asceii mpreun-nevoitori cu el atunci cnd Eremitul a adormit n Domnul i a tcut. Eu m-am artat surprins. - Btrne, am ndrznit, credei c - Nu, a zis, eu nu cred, n special fiindc se interpune dogma. n cazul unui ortodox, ns, de ce s nu cred? - Dar pentru ce mi-ai spus aceasta? Am observat eu, cta vreme Btrnul Ascet n-a rspuns. Se adncise deja n tcerea lui. Aceast poveste mi-a provocat o adnc impresie, literalmente m-a dat peste cap. mi chinuiam mintea s tiu exact de ce mi-a spus o poveste n care nu credea? Nu cumva fcuse aluzie la el nsui? Pentru prietenul meu cuvios toate le consideram posibile. Cum n-am bgat de seam vreme de 15 ani, de cnd l vizitam regulat? tiam c Btrnul e un nelept i cuvntul lui era ntotdeauna adnc. Cutam cu o adevrat sete, nu cumva disting pe faa lui urmele cununii de spini pe minile i picioarele lui "semnele cuielor" i n coasta lui...dar n coasta lui cum s pipi? Ascetul edea aproape de o 1

mic fereastr a colibei, cu capul lui alb rezemat de piept. Se gndea? Se ruga? Pe mine , ns, m stpnea o nelinite de nenvins ca s aflu. Soarele abia apusese. M-am ridicat de la locul meu i apropiindu-m de Pustnic, am nceput s-i observ cu curiozitate capul cuvios, minile i picioarele. Dar zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui i ntorcndu-se spre mine m-a surprins cu privirea pironit la minile lui. - Ce caui, frate Teolipt? m-a ntrebat Btrnul. Blbindu-m de ruine pentru curiozitatea mea, am rspuns ntretiat: - S vd "semnele cuielor", printe Pustnicul m-a privit vesel i a izbucnit n lacrimi. Fr s vreau am plns i eu. A trecut mai bine de o or n acel plns tcut. Pe cerul albastru apruser deja stele sclipind. Chilia srac a prietenului meu respira o fin bunmireasm de "jertf de sear" i s-a nvluit ncet, n umbre sfinte Prietenul meu Ascetul Nicodim prea c se nscuse ca s nu moar. Mai mult, prea c s-a nscut pentru Via. Era neprihnit ca i culoarea galben a feei lui. i pentru c rsrise "ca un crin al vilor n mijlocul spinilor", ocrotitoarea neprihnirii, Preacurata Maria, l-a atras pe Pustnic nc din frageda vrst n "grdina ei", "Sfntul Munte", ca el s nu-i ntineze hainele.[] Au trecut aproape cinci luni, cnd ntr-o diminea a venit la Mnstire ucenicul cunoscutului meu pustnic, aducndu-mi, ciudat, un bileel de la btrnul meu prieten. L-am deschis nerbdtor i am citit urmtoarele: "Fiul meu n Domnul, Teolipt, Domnul m cheam. M bucur, fiindc m duc spre lumina cea nenserat. Dac gsesc vre-o mil la Stpnul meu, m voi ruga i pentru dragostea ta. Vino ct mai repede. Poate m mai apuci. Dac nu, te mbriez cu srutare sfnt i i las biblioteca mea, manuscrisele i autobiografia mea. Te salut, frate, i amintete-i de "semnele cuielor" mele. Prietenul tu, Pustnicul Nicodim". Moartea unui Ascet, iubiii mei frai, nu are nimic din ndolierea zguduitoare a morilor de rnd. E doar sfritul linitit al unei viei frumoase i pline de credin i nceputul unui mers sigur spre venicia cea nenserat. Pentru Ascet, moartea este punctul orientrii lui zilnice, spre care privete cu o tai-nic nostalgie. ns, pentru fraii i prietenii din jur, plecarea unui om sfnt constituie o pierdere cu adevrat incalculabil, cel puin din punct de vedere al realitii sensibile. Pentru Pustnic, viaa pmnteasc este mai mult dect o dram, ntruct n plan contient el duce o lupt nenduplecat i primejdioas "mpotriva nceptoriilor i puterilor ntunericului". ns drama acestui atlet necunoscut se preface ntr-o dumnezeiasc iniiere. Un mare Monah a zis: "cretinul trebuie s simt agonia Domnului din gradina Ghetsimani". Exact acest lucru se ntmpl cu adevratul Ascet: "Martiriul contiinei". Astfel c, dac dincolo de dumnezeiescul i mreia ei, pentru brbaii cu adevrat mari, lupta moral devine cu totul dramatic, fr ndoial moartea este o izbvire, este ultima binecuvntare a cerului. "Moartea pentru drepi este odihn". Cu aceste gnduri i simminte i cu ochii nlcrmai am luat toiagul de cltorie i am nceput mersul spre pustia cea mai ndeprtat a Athosului. Simeam c existena mea smerit slujete n acea or unei taine. M chema un btrn cu totul alb, a crui via era o rugciune nencetat, un cnt cretin preanalt, s fiu de fa lng patul lui de moarte, s aud ultimele lui rsuflri. Mergeam cu pas hotrt spre prietenul meu, Pustnicul Nicodim, "care pleca". Eram singur i, cu toate acestea, vorbeam continuu. Dumnezeule, ziceam, cum dobndesc toate o sfnt transparen cnd inima omeneasc e ndoliat de iubire! Cum toate vorbesc de Iubire, atunci cnd inimile noastre devin ca ale unor copii! i cum se linitesc i odihnesc toate ntr-o lumina sfnt strlucitoare, cnd cineva merge spre un sfnt care adoarme i e iubit Ce cntare i voi cnta, frate Nicodime, cu ce mini voi atinge trupul tu neprihnit, cum te voi nmormnta, cuvioase i iubite Pustnice! i am izbucnit n lacrimi. Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezeni i ei mi-au fcut cunoscut o porunc a prietenului meu, ctre care m-am ntors. - Cum v simii? am ntrebat aproape de urechile lui. A zmbit. A rspuns, cu zbav i adnc, de abia auzit: - M duc. "Cci nimeni dintre noi nu triete pentru sine i nimeni nu moare pentru sine. Cci dac trim, pentru Domnul trim i dac murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem". Tu pzete testamentul, iubirea i a tcut. i dup puin: - Iubirea, frate i iari a tcut. 2

Iar eu plngeam. El, suspinnd din adnc, a fcut un ultim efort s-i concentreze puterile care-l prsiser, a ridicat mna dreapt, ca i cum ar fi voit s-mi spun ceva. Eu, aplecndu-m spre faa lui, ateptam s ascult. O tcere adnc domnea n colib. Cu un glas stins, numai cu ecoul respiraiei, cu privirea pironit spre un Hristos rstignit, abia a reuit s articuleze cuvintele: - Iubirea, frate Teolipt, iubirea Dreapta lui czu grea pe pieptul su. A nchis obosit ochii. Respira adnc. Prinii urmreau scena.[] Deodat, faa Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a micat capul n semn de salut i ngimnd " Vino! Amin" i-a dat ultima suflare, sufletul lui sfnt Cuvnt de nvtur - De ce trebuie s nvm nelepciunea din Psalmi? (din Prini, copii i creterea lor) Vorbii ntre voi n psalmi i n laude i n cntri duhovniceti, ludnd i cntnd Domnului, n inimile voastre (Efeseni 5,19). Apostolul nu ne ndeamn s-i nvm pe copii nelepciunea citindu-le numai istorii din Scriptur, ci i psalmi; lectura Bibliei e mai grea, cere efort, dar cntnd psalmi i bucuri i sufletul i nici nu oboseti. n laude i n cntri duhovniceti zice. Astzi copiii votri cnt cntece diavoleti i danseaz dansuri satanice, ca i buctarii i sufragii sau dansatorii. Nici unul nu mai tie s spun psalmi, dar nu-i numai att. Se pare c a cunoate psalmii a ajuns un lucru de ruine i de batjocur i strnete rsul. Din aceste cntece i dansuri satanice vin i se eternizeaz toate relele. Se tie c roadele poart gustul pmntului n care cresc. Dac ngropi smna ntr-un sol nisipos i srat, fructele vor avea gust srat i salciu, dar dac solul este dulce i bine-roditor, fructele vor fi dulci i gustoase. Tot aa nvtura este un izvor binefctor. nva-l pe copilul tu s cnte acei psalmi care sunt plini de nelepciune. Astfel se va cumini i cel mai bun lucru din toate va fi acela c nu se va mai duce s se ntlneasc i s petreac cu oameni vicleni i vicioi, fiindc n el va lucra puterea acestei cri. De aceea spune psalmistul: Fericit brbatul care n-a umblat n sfatul necredincioilor sau: Nu am ezut n adunarea deertciunii i cu clctorii de lege nu voi intra, sau: Defimat s fie naintea Lui cel ce viclenete, iar pe cei ce se tem de Domnul i slvete. nva-l pe copilul tu s aib prieteni numai din cei buni i vei vedea c multe se vor mbunti, nva-l s-i stpneasc stomacul, s-i controleze mna ca s nu ajung un avar sau un desfrnat, pentru c banii nu valoreaz nimic, nici slava nici altele la fel, fr curie. Dac de mic l nvei s fie curat i cuminte, ncet, ncet l vei conduce i spre lucruri mai nalte. n psalmi gsim de toate, dar n cntrile de laud nu exist nimic pmntesc sau omenesc. Dac copilul tu se obinuiete cu psalmii, atunci se va obinui i cu cntrile duhovniceti, care sunt i mai sfinte, pentru c puterile cereti cnt cntri de laud, nu psalmi. Se spune n nelepciunea fiului lui Sirah Nu este frumoas lauda n gura pctosului i n Psalmi: Ochii Mei sunt peste credincioii pmntului, ca s ad ei mpreun cu Mine; i mai departe: Nu va locui n casa Mea cel mndru i, iari: Cel ce umbl pe cale fr prihan, acela mi slujea. Cum se nasc patimile ? Este important sa staruim putin asupra modului in care se starnesc patimile in noi, pentru ca aceasta ne va indica si modul cum sa ne opunem starnirii lor. Precizam ca modul starnirii este in esenta acelasi cu modul zamislirii patimilor. Atata doar ca zamislirea e mai grea decat starnirea, neexistand inca patima in noi ca o fiara adormita ce are doar sa se trezeasca. Dar un material inflamabil se gaseste in noi inca inainte de orice patima, constituit din afecte, si aceasta ajuta intro oarecare masura la zamislirea patimii, asa cum ajuta patima deja existenta la starnirea ei. Cine nu a experiat ca patima se starneste uneori atunci cand ne aflam in cursul indeplinirii unei hotarari bune, sau dupa ce am terminat executarea ei, sau atunci cand ne aflam intr-o stare de meditatie sau de odihna sufleteasca in care nu se pune problema de a lua vreo hotarare! In toate cazurile patima se starneste ca o rezistenta si revolta a tendintelor neluate in seama. In aceste cazuri si in altele, patimile isi au in noi niste antecedente. Se pune deci intrebarea: cum se starneste patima in toate aceste cazuri? In toate scrierile duhovnicesti ortodoxe se repeta, ca mod al starnirii patimilor in orice imprejurare, schema urmatoare: Satana arunca in mintea noastra un gand de pacat, asa-zisul atac, pe care credem ca putem sa-l traducem si prin momeala. El este 3

prima rasarire a gandului simplu ca am putea savarsi cutare fapta pacatoasa, infatisandu-se in fata mintii ca o simpla posibilitate. El inca nu e un pacat, pentru ca noi inca n-am luat fata de el nici o atitudine. E parca in afara de noi, nu l-am produs noi si nu are inca decat un caracter teoretic, de eventualitate neserioasa, care parca nici nu ne priveste serios pe noi, care suntem preocupati cu toata fiinta de altceva. Nu stim cum a aparut, parca cineva s-a jucat aruncandu-ne pe marginea drumului, pe care se desfasoara preocuparea cugetului nostru, aceasta floare fara nici un interes, ca sa o privim o clipa si sa trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gand aruncat de altcineva, si de aceea Sfintii Parinti il atribuie Satanei. El e gandul simplu al unei eventuale fapte pacatoase, nezugravindu-ne inca nici o imagine concreta a acelei fapte si a imprejurarilor in care s-ar putea savarsi. Sunt si cazuri insa cand se starneste dintr-o data ca un foc ce ne aprinde imediat. Cand se starneste insa numai ca un gand neinfocat, de la acest atac pana la fapta pacatoasa sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numara patru: atacul, insotirea, consimtirea, fapta sensibila. Sfantul Ioan Damaschin numara sapte trepte: atacul, insotirea, patima, lupta, robirea, consimtirea, faptuirea. Momentul decisiv e acela in care ia atitudine cugetarea noastra. Daca am alungat gandul din prima clipa, am scapat. Daca insa incepem sa meditam asupra lui, sa ne indulcim in gand cu perspectivele pacatului, s-a produs "insotirea, amestecarea gandurilor noastre cu gandurile dracilor vicleni". Acum ne-am lipit de gandul rau, ni l-am insusit, nu mai sta in noi strain. Prin aceasta am intrat in zona pacatului si anevoie mai putem opri desfasurarea pana la capat a acestui proces odata declansat. Urmeaza apoi consimtirea la fapta, sau planul compus al gandurilor noastre si al gandurilor Satanei pentru realizarea faptei. Abia acum gandul simplu se concretizeaza in imagini. Dupa Sf. Ioan Damaschin, prin insotirea gandurilor noastre cu acel gand se produce, ca a doua faza, patima launtrica. Momeala nu este inca pacat, pentru ca nu depinde de noi ca sa se produca, si de ea nu e ferit nici un om. Dar sa vedem mai de aproape ce este acest gand simplu al pacatului, ce apare fara imagini in mintea sau in inima noastra? Mai intai, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfantul Marcu Ascetul, care repeta in scrierea Despre Botez ca e aruncat in noi de Satana, spune in cap. 140 al Legii duhovnicesti ca e "o miscare fara imagini a inimii", iar in cap. 179, ca, prin ea, "poftele cheama mintea la vreo patima". Pe de alta parte, Diadoh al Foticeii spune ca de la Botez Satana nu se mai afla in adancul sufletului, adica in minte, ci in "simturile trupului", "lucrand prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul". "El calareste acum pe mustul carnii, ca unul ce e cuibarit in trup, ca prin mustul lui sa rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor", "invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor irationale". Sau, cum zice Ioan Scararul, "diavolul sta in stomac si impiedica pe om sa se socoata satul, chiar daca ar fi inghitit tot Egiptul si ar fi baut tot nilul". De aici urmeaza ca Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupesti, starnind miscarea vreunei pofte ce dormiteaza in subconstient. "Mintea noastra, avand o simtire foarte fina, isi insuseste lucrarea gandurilor soptite ei de duhurile rele oarecum prin trup". Momeala e, asadar, prima aparitie in constiinta a unei dorinte rele. La inceput ea n-are vehementa si se prezinta sub forma unui gand simplu. Mai bine zis, constiinta ia act de ea inca de la prima trezire, si aceasta prima lucrare a ei in constiinta se face sub forma unui gand. Numai daca nu e inabusita prin reactia noastra hotarata, aceasta miscare castiga intensitate, incat cu greu ii mai putem rezista. De obicei aceasta prima trezire a unei pofte - prima aparitie a momelii in constiinta - e prilejuita de privirea unor lucruri externe. Imprejurarea aceasta a putut da nastere ideii ca Satana se afla cuibarit in infatisarea unui lucru si trimite direct un gand de pacat in cugetul nostru, fara sa se foloseasca de trezirea unei pofte subconstiente, ca mijloc. Cu toate acestea, nu este exclus si in aceste cazuri ca tot pofta din noi sa se fi trezit inainte la privirea lucrului extern si abia ea sa fi plasat in acel lucru impresia care socoteste ca ii stimuleaza pofta. Venirea momelii in cele mai multe cazuri pe calea aceasta a facut pe Parinti sa recomande inchiderea simturilor in vremuri de navala a ispitelor. In unele cazuri insa momeala apare in noi fara sa privim la unele lucruri externe. Atunci intra in lucru amintirea unui pacat repetat. Oricum insa, atat in primele cazuri, cat si in cele de al doilea, e foarte rezonabil sa se admita ca ultimul motor al momelii este un duh deosebit de noi, pentru ca, altfel, de ce se starneste amintirea unei patimi exact in cutare cazuri si de ce se starneste numai in anumite momente ale privirii la lucrurile externe? 4

Acesta fiind intelesul schemei ortodoxe cu privire la starnirea patimilor, constatam ca in esenta nu e nici o deosebire intre ea si cea a lui Blondel. Identitatea merge si mai in amanunte. Daca momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite constiintei un "rebel rasculat", insotirea este faza in care cugetarea ii descopera "ratiunea" si "indreptatirea"; si faurind astfel in favoarea ei argumente, se convinge sa treaca, total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de investire cu temeiuri rationale, mai bine-zis, cu false temeiuri rationale, a poftei trezite, ca pe urma, in faza consimtirii, sa-si dea si vointa adeziunea ei la o miscare ce si-a castigat o investitura din partea ratiunii si care, prin acest fapt, precum si cu trecerea fiecarei clipe de la trezirea sau de la aparitia ei in constiinta, adica de cand zaboveste ratiunea asupra ei, a crescut tot mai mult in intensitate. De aici urmeaza ca abia prin lipsa de fermitate a ratiunii, miscarea unei pofte devine pacat. Daca ratiunea ar fi atat de ferma incat sa respinga miscarea ce apare in constiinta din primul moment, daca nu s-ar lasa cumparata sau dusa de pseudo-rationamente si n-ar zabovi nici o clipa asupra ei, miscarea poftei n-ar deveni patima. De aceea, Sfintii Parinti cer in primul rand o intarire a mintii in pozitia ei. Desigur ca aceasta e si o lucrare de vointa. Dar o lucrare de vointa care se refera la minte si care se usureaza prin silinta omului de a se lumina cu privire la rosturile si la datoriile sale. Lucrarea voluntara ni se infatiseaza intr-o stransa impletire cu cea intelectuala in opera de refacere a omului, dupa cum, la caderea lui in pacat, au lucrat, in aceeasi impletire, cauze morale si intelectuale. De aceea, opera de redresare a omului trebuie inceputa cu credinta, care pe de o parte e chestiune de vointa, pe de alta se refera la minte, dandu-i acesteia o atitudine intelectuala, sau o conceptie care ii ofera argumente contra pacatului. Datoria care, in urma acestui fapt, se impune celui ce vrea sa-si duca viata tot inainte spre desavarsire este sa vegheze tot timpul asupra gandurilor ce apar in campul constiintei, ca sa fie eliminat de la prima aparitie gandul oricarei patimi. Paza mintii, atentia si rezistenta treaza si statornica impotriva gandurilor sunt recomandarile necontenite ale dascalilor duhovnicesti, pentru cel ce nu vrea sa cada prada patimilor. S-ar parea ca aceasta inseamna a ne tine cursul vietii pe un drum rigid, ingustat, care face cu neputinta orice imbogatire a ei. De fapt, inseamna a tine mintea scufundata, plina de iubire, in infinitul dumnezeiesc, care o imbogateste cu intelesuri curate mereu noi. Ceea ce continuu se respinge in asceza nu sunt noile avanturi si inspiratii de ordin spiritual, ci tendintele exagerate ale poftelor simtuale, care, departe de a aduce o imbogatire a spiritului, il ingusteaza, il leaga infinit de lucruri finite, il impiedica in tendintele de largire a intelegerii lui. Ceea ce se inlatura mereu sunt bolovanii care sunt aruncati in calea unui rau ce inainteaza, largindu-se. Vietii trupului i se incuviinteaza satisfacerea trebuintelor strict necesare. Dar nici un considerent cu adevarat rational nu poate pleda pentru inlaturarea oricarui baraj din calea poftelor ce se indreapta navalnic spre ulite infundate si inguste. Parintele Dumitru Staniloae Remediul slavei desarte - Greu lucru e sa scapi de gandul slavei desarte, caci tocmai ceea ce faci spre surparea lui ti se face inceput al altei slave desarte. Demonii nu se opun oricarui gand drept al nostru, ci unora li se impotrivesc insesi rautatile/viciile noastre in masura in care au ajuns o calitate a noastra. Evagrie revine aici la "subtilitatea" demonului slavei desarte, caci ea e intr-adevar remarcabila: "Sunt uimit de iscusinta demonilor cand ii vad cum se folosesc de orice. Panza aspra le serveste drept slava desarta, la fel si haina de matase; si cuvantul si tacerea; si saturarea si foamea; si retragerea si intalnirea cu oamenii. Pe drept cuvant a numit unul din frati slava desarta un spin care inteapa oriunde". Pentru a face foc din toate lemnele, demonii - si nu numai cel al slavei desarte - folosesc dintotdeauna o stratagema perfida: ""Cugetau la poticnirea mea." Lucru foarte bine zis, caci deseori demonii nu ne insufla ganduri rele pe fata, pentru ca mintea sa nu-si dea seama pe loc de lipsa lor de bun-simt si sa nu le respinga. Ci seamana gandurile rele impreuna cu altele care par bune. Dar nu fac asa decat cu cei desavarsiti, nepatimasi. Celor necurati le sugereaza pe fata gandurile rele, pe care nu sunt in stare sa le respinga atat din pricina patimilor lor cat si din pricina cunoasterii lor lipsite de minte. Asa i-au spus si Evei: "Veti fi ca Dumnezeu cunoscand binele si raul". Dar ce inseamna faptul ca demonii nu opun rezistenta "tuturor" gandurilor noastre bune? "Gandului bun [care-si are obarsia fie in insuflarea ingerilor, fie in "semintele virtutii" din natura 5

noastra creata buna] i se opun doar doua ganduri: cel demonic si cel ce vine din alegerea noastra libera care inclina spre rau". Cum demonii nu cunosc inima noastra, sunt obligati sa observe comportamentul nostru prin care ne tradam miscarile secrete ale inimii, fara sa stim si sa vrem acest lucru. Asa fac si pentru slava desarta. Daca ne vad ca facem binele din motive impure, atunci nu ni se opun. Responsabilitatea ultima ne revine, asadar, intotdeauna noua si vointei noastre libere. "Noi insine ne supunem demonilor prin lipsa noastra de credinta". Dar cum sa prevenim aceasta "subtila" tactica a demonilor? Cum sa ne eliberam din dilema ispitelor diabolice si a propriilor noastre "vise gaunoase"? Printr-o discretie absoluta, cum ne-a invatat Hristos insusi si cum o recomanda frecvent si insistent si Evagrie. "Mireasma ostenelilor tale pecetluieste-o cu pecetea tacerii". "Noaptea sa mananci carnea Pastelui, si nu-ti face publica infranarea ascunsa, nici sa nu o arati in lumina multor martori, pentru ca "Tatal Care vede in ascuns" sa-ti rasplateascape fata". - Am observat pe demonul slavei desarte alungat de aproape toti demonii si stand de fata cu nerusinare la caderile celor care-l alunga si aratand monahului maretia virtutilor lui. Slava desarta fiind mai cu seama ispita celor virtuosi, ea nu poate coexista cu aproape nici un alt viciu, cu exceptia mandriei; caci "prezenta slavei desarte vesteste mandria". Si, invers, "dintre ganduri numai gandurile slavei desarte si ale mandriei se intampla sa apara si dupa infrangerea celorlalte ganduri". Evagrie va reveni in capitolul 58 asupra acestei aparente contradictii intre diversele vicii dand sfatul, nelipsit cu totul de primejdie, de a scoate un cui cu altul, cu alte cuvinte gandul care ne apasa prin contrariul sau. Evagrie se refera la propriile sale observatii, la observatii care-l priveau poate si e usor sa cautam in scrisori cum anume s-a vindecat de acest viciu. Tratamentele urmate sau, mai bine zis, indurate sunt la fel de drastice ca si unele practici ale medicinei antice. Cum arata scrisorile, Evagrie vorbeste din experienta; viata sa ascetica foarte stricta, renumele sau de parinte duhovnicesc si de scriitor, laudele care i se aduceau ofereau din plin materie visurilor de slava desarta. Nu ducea lipsa insa nici de detractori pe care-i considera insa drept "binefacatorii" lui: Prin rautatile lor pedepsesc sufletul meu insetat de slava. Nu-i blamez pe cei ce ma apasa cu insulte, nici nu resping pe Medicul sufletelor [Hristos], care prin plasturele dispretului imi aduce sanatatea. Stiu bine ce se intampla cu cei ce se impotrivesc medicilor: sunt legati si operati impotriva voii lor". E exact ceea ce vrea Evagrie sa spuna cand vorbeste de respingerea gandurilor de slava desarta prin smerenie (cf. Pr 58). El insusi a experimentat aceste remedii. Si cu succes, dupa parerea contemporanilor: "S-a facut odata sobor la Chilii pentru un lucru si a grait avva Evagrie. Zis-a lui preotul: "Stim, avvo, ca de erai in tara ta, vei fi fost poate chiar episcop si cap multora, iar acum ca un strain sezi aici." Iar el, umilindu-se, nu s-a tulburat ci clatinand cu capul, a zis lui: "Adevarat este, parinte! Insa o data am grait, iar a doua nu voi mai adauga"" (Patericul, avva Evagrie 7). Se intelege usor ca in cercul anahoretilor egipteni, oameni simpli, elocinta fostului diacon din capitala imperiului trebuia sa-i aduca lui Evagrie nu numai aceasta mustrare a povatuitorului sau Macarie Alexandrinul, ci si gelozia unui Eucarp mai putin inzestrat si care-l trata drept "slefuitor de cuvinte". Dar Evagrie avea destula smerenie si umor pentru a-si recunoaste aceasta slabiciune. - Cine a atins cunoasterea si a cules rodul placerii ei nu va mai fi convins nicicand de demonul slavei desarte, chiar daca acesta i-ar aduce toate placerile lumii; caci ce alt lucru mai mare decat contemplatia duhovniceasca i s-ar putea fagadui? Cata vreme insa n-am gustat cunoasterea, sa lucram cu ravna faptuirea, aratandu-I lui Dumnezeu scopul nostru si anume ca toate le facem de dragul cunoasterii Lui. In cele din urma, ceea ce vindeca pe om de slava desarta e intalnirea cu realitatea in cunoasterea lui Dumnezeu, a creatiei Lui si a Lui insusi, realitate care ii ia gustul acestor fleacuri: "Mintea va fi izbavita de ganduri cand se va invrednici de cunoastere; caci calea practica nu indeparteaza din inima intelesurile, ci doar intelesurile patimase, in timp ce cunoasterea reteaza intelesurile insele. Intrucat a dobandit acum contemplarile ei, mintea se descotoroseste de gandurile trimise de cei potrivnici. In adancul lui, omul tinde spre fericire si toate eforturile sale merg in acest sens. Dar adevarata fericire decurge exclusiv din adevarata cunoastere: "Placuta e mierea si dulce fagurele, dar cunoasterea lui Dumnezeu e mai dulce decat amandoua". Evagrie tine mult la aceasta observatie verificata doar de experienta si revine la ea frecvent: "Daca intre lucrurile care se gusta nu e nimic mai dulce decat mierea si fagurele de miere, iar cunoasterea lui Dumnezeu se zice a fi mai presus de aceste lucruri, este evident ca nu 6

e nimic pe pamant care sa dea mai multa placere decat cunoasterea lui Dumnezeu". Si Evagrie nu ezita sa extinda aceasta interpretare la intreaga creatie luata in sine: "Celor intrati in Biserica inteligibila si care admira contemplarea celor create, Ecclesiastul le spune: Nu credeti ca e capatul ultim al fagaduintelor pentru voi, fiindca toate acestea sunt o desertaciune a desertaciunilor fata de cunoasterea lui Dumnezeu insusi. Asa cum medicamentele sunt desarte dupa vindecarea completa, tot asa ratiunile veacurilor si lumilor sunt desarte dupa cunoasterea Sfintei Treimi". Pe ce cale? Prin cea practica si facand totul din iubire fata de aceasta cunoastere a lui Dumnezeu: "Cel care in toate vorbeste si actioneaza in vederea cunoasterii lui Dumnezeu, acela are necontenit ochii sufletului atintiti spre Domnul". Evagrie Ponticul Lupta n rugciune Dac tu n-ai simit unirea minii, sufletului i trupului, atunci ocup-te de rugciune cu mult luare aminte, unind-o pe cea fcut cu gndul cu cea fcut cu mintea. Petrece n poruncile Evangheliei luptndu-te cu rbdare i cu ndelunga rbdare mpotriva patimilor, nu te lsa cuprins de trndvie i de dezndejde atunci cnd eti biruit de gnduri i simminte pctoase. De vei cdea, scoal-te; cznd din nou, iari te ridic, pn cnd te vei nva s mergi fr s te poticneti. Paharul neputinei i are folosul su n viaa nevoitorului, cci el este ngduit de ctre Pronia Domnului pn la un anumit timp, pentru curirea de mndrie, de mnie, de pomenirea de ru, de osndire, de nalt cugetare i de slava deart. E deosebit de important ca sa observm n noi lucrarea slavei dearte i s-o nfrnm. Atta timp ct ea lucreaz, omul nu e capabil s peasc n ara vieuirii duhovniceti a crei intrare e neptimirea, care se druiete prin venirea pcii lui Hristos. Dar dac tu ai simit c mintea i s-a unit cu sufletul i cu trupul, c tu nu mai eti tiat n buci de ctre pcat, ci formezi ceva unitar i ntreg, c sfnta pace a lui Hristos a adiat n tine, atunci pstreaz cu cea mai mare grij posibil Darul lui Dumnezeu. Principala ta lucrare s-i fie rugciunea i citire crilor sfinte; celorlalte lucrri s le dai o nsemntate de mna a doua, iar fa de lucrurile pmnteti s fii rece, - dac se poate, chiar strin de ele. Sfnta pace ca una ce e adierea Sfntului Duh, e subire, se retrage imediat din sufletul care se poart fr bgare de seam n prezena Lui, care nimicete evlavia, care distruge credincioia, prin slbirea pricinuit de pcat, care i ngduie lipsa de grij. Odat cu pacea lui Hristos, dintr-un suflet nevrednic se re-trage rugciunea haric i n suflet se implant ca nite fiare flmnde patimile, care ncep s-l tortureze pe cel ce s-a adus singur ca o jertf n minile lor i care, prin prsirea lui Dumnezeu, rmne ca o victim lsat la propriile ei puteri. Dac tu te vei mbuiba, dar mai ales te vei mbta, sfnta pace a lui Hristos va nceta s lucreze n tine. Dac te vei mnia, lucrarea ei se va curma pentru mult vreme. Dac i vei ngdui o cutezan, ea va nceta s lucreze. Dac vei ndrgi ceva pmntesc, dac te vei molipsi de vreo alt patim fa de lucruri, fa de vreo rucodelie sau fa de o deosebit dispoziie pentru vreun om sfnta pace se va retrage negreit de la tine. Dac i vei ngdui o ndulcire cu gnduri desfrnate, ea te va prsi pentru foarte mult vreme, ca una ce nu rabd nici un fel de putoare pctoas, mai ales putoarea desfrului i a slavei dearte. Vei cuta-o i nu o vei dobndi. Vei plnge pentru pierderea ei, dar ea nu-i va da nici o atenie nici ie, nici plnsului tu, pentru ca s te nvee s dai preul cuvenit darului lui Dumnezeu i s-o pstrezi cu grij cuviincioas i cu evlavie. (Sfntul Teofan Zvortul) Metania i rostul ei duhovnicesc Perioada posturilor e caracterizat de metaniile care atest importana fundamental a participrii trupului la rugciunea liturgic. Acest act de prosternare se face prin plecarea ntregului trup la pmnt, atingnd podeaua cu minile, cu fruntea i cu genunchii. Prosternarea, parte foarte important a devoiunii ortodoxe, se combin cu plecarea capului i ngenuncherea, ca s exprime fizic prin trup: umilin, pocin, adorarea i supunerea fa de Dumnezeu. n acest fel, corpul joac un rol activ n lucrarea rugciunii, precum arat Sfntul Apostol Pavel cnd zice: S nfiai trupurile voastre ca pe o jertf vie, sfnt, bineplcut lui Dumnezeu". Metania e o rugciune trupeasc despre care Sf Ioan Scrarul vorbete astfel: Celor ce n-au dobndit adevrata rugciune a inimii le ajut mult silirea n rugciunea trupeasc, adic ridicarea minilor, lovirea pieptului, privirea curat spre cer, zgomotul suspinelor, plecarea necontenit a 7

genunchilor". Prin starea n picioare noi recunoatem prezena lui Dumnezeu cu noi aici i acum. Noi stm cu El i El cu noi, ca unii care am nviat din pcat i suntem gata s cltorim cu Domnul. Prin prosternare (metanie), prin plecarea capului i ngenunchere noi recunoatem mreia transcendent a lui Dumnezeu i micimea noastr n faa Lui. Ne asemnm cu acel pescar de pe coasta Franei care folosea aceast simpl rugciune veche: Dumnezeule, marea e aa de mare i barca mea e aa de mic". n timp ce omul e contient de pcatele sale, se prosterneaz, fiindc nu poate s mai stea drept i s priveasc n ochii lui Dumnezeu. Cnd Patriarhul Avraam avea 99 de ani, i s-a artat Domnul i i-a zis: Eu sunt Dumnezeu cel Atotputernic; f ce-i plcut naintea mea i fii fr prihan. i voi ncheia legmnt cu tine". n acel moment Avrram a czut cu faa la pmnt. Acest act fizic de prosternare naintea lui Dumnezeu exprim supunerea i ascultarea lui Avraam fa de voia lui Dumnezeu. n acelai fel a procedat Mntuitorul n Ghetsimani cnd S-a rugat. Prin cderea Sa la pmnt a artat c Se supune voinei Tatlui Care L-a trimis n lume. De fapt a spus: Nu voia Mea, ci voia Ta s se fac". Metania e folosit ndeosebi n monahism pentru a cere iertare, cuvnt de mntuire sau binecuvntare de la superior, care-L reprezint pe Hristos. Ea poate fi folosit n mnstire pur i simplu, pentru a-l saluta pe mai-marele tu purttor de har. n Pateric citim aceast istorioar plcut despre metanie. Se povestete c un frate apropiindu-se de un pustnic btrn, l-a ntrebat: Ce voi face? Sunt chinuit de mndrie". Btrnul i-a rspuns: Ai dreptate s fii mndru, pentru c tu ai fcut cerul i pmntul". Auzind acestea fratele, cuprins de remucare, a btut metanie i a zis: Iart-m, eu n-am fcut nimic de felul acesta!". Actul de prosternare exprim nu numai regretul, ci servete i pentru a spori prerea de ru pentru pcatele comise. Brfa ca mod de via la romni Brfa este un fenomen generalizat n viaa noastr. Mici sau mari, femei sau brbai, rani sau intelectuali, cu toii brfim de aproape ne apar beici pe limb. Ca s avem imaginea a ct de mult suntem ptruni de acest virus al brfelii, putem face un exerciiu simplu: s ncercm s excludem, mcar pentru o zi, vorbitul despre alii din conversaiile cu cei din jur: vom vedea c o s ne frmntm mintea n zadar ca s spunem ceva, o sa ne dm de ceasul morii s spunem o fraz i n final o s rmnem mui ca nite peti. Ce este brfa? Brfa nseamn vorbire de ru, rspndire de informaii despre alte persoane. Ea poate fi denumit preocuparea cu nimicul a oamenilor. Spunea cineva: Oamenii mici vorbesc despre oameni; oamenii mediocri vorbesc despre evenimente; oamenii mari vorbesc despre idei. Dar de unde s avem idei, dac nu mai citim nimic, dac nu mai meditm la nimic, dac nu ne mai intereseaz dect lucrurile superficiale? Oamenii i povestesc unii altora ce-au cumprat de la supermarket, ce-au mncat la micul dejun i ce intenioneaz s mnnce duminic la prnz, descriu cu lux de amnunte garderoba prezent sau viitoare, ca i cum ar fi nite evenimente senzaionale i de mare importan pentru asculttor. E un nivel aa de sczut n conversaiile oamenilor, c aproape te apuc disperarea. Oare atta poate un OM? Asta e viaa pe care vrem s o trim, n mediocritate i nimicuri? Nu exist nimic mai mult? De ce brfim? Este prima ntrebare pe care ar trebui s ne-o punem. Care e imboldul care ne face s ne apucm cu ndrjire de viaa altora, s o punem sub lup, ca s gsim microbii i viruii? Primul motiv deja transpare din cele de mai sus: nu avem alte preocupri i atunci atacm i noi ce este mai la ndemn, pe aproapele nostru. Al doilea motiv e pentru c aa face toat lumea; e parc intrat n firescul lucrurilor s brfeti: dac nu o faci, apari ca un ciudat, ca un anormal. Copilul care crete auzindu-i n permanen prinii brfind pe vecini, pe prieteni de ndat ce acetia au plecat de la ei Ai vzut cum sorbea supa?, Pi da, normal c ea i schimb toaletele n fiecare zi, dac el fur ca-n codru cu contractele astea..., Ce mai prjituri ne-a adus... Dac tie c nu se pricepe, de ce nu cumpr de la cofetrie? cu siguran va face la fel, pentru c, pentru el, asta este normalitatea. Brfim apoi din invidie. Ne comparm n permanen viaa cu a celorlali i atunci cnd a lor pare mai nfloritoare, mai mplinit, simim nevoia s le gsim o hib, ceva care s le mai ia din strlucire... Nu putem suporta ca alii s aib mai mult ca noi, s fie mai mult ca noi. i atunci, 8

dac nu-i putem ajunge, mcar s-i murdrim puin, s nu mai sclipeasc aa. Poate fi brfa o terapie? De multe ori ne justificm clevetirea spunnd c ne mai elibereaz. Brfa d senzaia, atunci cnd o practicm, c ajut, c are un fel de funcie eliberatoare. Numai c orice lucru se poate evalua n funcie de rezultate: iar rezultatul brfelii, poate fiecare dintre noi s-l confirme, este o stare de gol, de pustiu. Acest gol este explicabil duhovnicete: atunci cnd judeci i brfeti pe aproapele tu, iei din comuniunea cu oamenii i cu Dumnezeu, se produce o ndeprtare a harului dumnezeiesc din noi i n absena lui, suntem pustii. Apoi, de multe ori se ntmpl s spui ruti, s brfeti pe cineva i apoi s-i dai seama c n-ai avut dreptate; dar vorbele tale s-au dus i pot s fac mult ru. Exist undeva o pild n care se spune c o femeie care vorbea de ru s-a spovedit la duhovnic, iar acesta i-a dat drept canon s ia un sac cu pene, s-l goleasc n btaia vntului i apoi s adune toate penele napoi. Femeia i-a spus duhovnicului c nu poate face aa ceva. Iar acesta i-a rspuns: "Aa cum nu poi s mai aduni penele aruncate n vnt, tot aa nu mai poi s aduni vorbele rele pe care le-ai spus i s repari cinstea acelora pe care i-ai clevetit". Printele Teofil Prian spune, referitor la aceast pild: Iat c nu mai avem putere s schimbm lucrurile pe care altdat le-am fcut ru, nici cuvintele rele pe care le-am spus, nici gndurile rele pe care le-am ocrotit. Toate acestea intr i rmn n noi. De aceea oamenii sunt ceea ce au devenit. n fiecare clip, omul e rezumatul lui nsui, al ntregii lui viei. De aceea la moarte ne ducem naintea lui Dumnezeu cu ceea ce am agonisit toata viaa . Cine este brfitul i cine sunt brfitorii? E foarte interesant aceast ntrebare. Exist un brfitor tip i un brfit tip. Brfitul este n general o persoan care ne complexeaz, pe care suntem invidioi. Este n general o persoan care face ceva, care se implic n ceva, comentat de altele care nu fac nimic. Brfitorii sunt crcotaii, care stau pe margine, nu fac nimic, dar nici nu le convine c alii fac ceva, pentru c atunci lenea lor, inactivitatea lor, apare foarte evident. Dac n-ar face nimeni nimic, contiina lor ar fi linitit, gndindu-se c nu se poate. Atunci cnd au n fa proba c se poate, ncep problemele interioare, care nu sunt prea uor de suportat. Care sunt urmrile brfei? n afar de starea de gol post-cleveteal, pe care cu siguran o cunoatem cu toii, ncepe i o oarecare stare de nelinite: ncepem s ne ngrijorm c ar putea s ajung la urechile brfitului cele ce am spus. Se ntmpl n general ca persoana pe care am brfit-o s se poarte frumos cu noi, imediat dup ce-am brfit-o. E mustrarea blnd a lui Dumnezeu care ne arat c am ntinat un suflet de om care poate fi bun; personalitatea uman e foarte complex, multi-faetat; ceea ce ne apare ca evident la un moment dat, poate s fi avut explicaii rezonabile, s fi fost ceva nespecific persoanei respective. Asta face i dovada laitii i a frniciei brfitorului, pentru c nu are curajul s-i asume prerile sale, s le spun n fa celui despre care vorbete. O face doar pe la spate, ca o mtuic crcota O urmare din cele care nu se vd, dar care sap adnc relaiile dintre oameni, este ndeprtarea sufleteasc de cei pe care i brfim i care, de cele mai multe ori, sunt cei mai de aproape ai nostri : prini, prieteni, soi etc. Este rana viclean din nelepciunea lui Isus Sirah, care surp din interior legtura dragostei. Oamenii se ntreab de ce se rcesc relaiile, de ce se mpuineaz iubirea, de ce apar distane ntre ei. Nu caut explicaii n sufletul lor, doar zic c aa e viaa , c nu se poate s fie altfel, c aa merg lucrurile. Nu vor deloc s mearg la esene, s neleag ce li se ntmpl, s priceap legile sufleteti i s le aplice. Cum ne comportm cnd se brfete n prezena naostr? De cele mai multe ori, trebuie s recunoatem, ne face o deosebit plcere cnd altcineva demareaz brfa. De ce? Pentru ca avem impresia c noi rmnem curai pentru ca n-am nceput-o noi. Dar simplul fapt c nu opreti persoana care brfete, ba chiar n sinea ta te bucuri, e egal cu brfirea propriu-zis. Exist, bineneles, i situaia cnd ntr-adevr ne simim deranjai cnd cineva brfete n prezena noastr. Dar i atunci, dac nu spunem nimic brfitorului, sau nu artm prin atitudinea noastr c nu suntem interesai ca de exemplu, schimbnd subiectul suntem iari vinovai. S avem n minte faptul c brfa nu e ceva nensemnat, care poate fi trecut cu vederea, doar pentru c vedem n jurul nostru c toat lumea o practic. Ea e un indicator al unor pcate mai mari judecarea aproapelui, bucuria cnd i se ntmpl ceva ru, 9

invidia, rutatea, e semn c interiorul nostru nu e n regul. Plcerea pe care o simim atunci cnd brfim sau cnd se brfete n prezena noastr, scoate la iveal c sufletul nostru are nite ubrezenii, dei n aparen stm bine. n rugciunea de diminea a arhimandritului Sofronie Saharov, se spune ... curete-m de grealele mele cele ascunse i de toat nedreptatea tinuit n mine. S lum aminte la aceste cuvinte i s ne cercetm mai atent, pentru c s-ar putea ca prerea relativ bun pe care ne strduim s ne-o meninem nou nine despre noi s nu fie deloc susinut de cele ce se petrec n interiorul nostru. Rugaciunea. Starea de rugaciune "Rugati-va neincetat" insista Sfantul Apostol Pavel, caci rugaciunea este deodata si izvorul si forma cea mai intima a vietii noastre. "Intra in camara ta si inchide usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in acest loc tainic", vrea sa spuna ca trebuie sa ne adunam in noi insine si sa facem aici un sanctuar; "locul tainic" este inima omului. Viata de rugaciune, densitatea ei, adancimea ei, ritmul ei masoara sanatatea noastra spirituala si ne descopera noua insine. Iisus "foarte de dimineata, sculandu-Se a iesit, S-a dus intr-un loc pustiu si Se ruga acolo". "Pustiul" la asceti se interiorizeaza si inseamna concentrarea unui spirit meditativ si tacut. Abia la acest nivel, cand omul stie sa taca, se plaseaza adevarata rugaciune si fiinta este vizitata tainic. Paul Claudel noteaza ca: Verbul (Cuvantul) este fiul adoptiv al tacerii fiindca Sfantul Iosif parcurge paginile Evangheliei fara sa pronunte un singur cuvant. Pentru a auzi glasul Cuvantului, trebuie sa stii sa-i asculti tacerea, sa o inveti mai ales. Experienta Parintilor este categorica: daca nu stii sa faci in viata loc reculegerii, tacerii, este imposibil sa ajungi la un nivel mai ridicat si sa poti sa te rogi in locurile publice. Acest nivel ne face constienti ca o parte din fiinta noastra este scufundata in imediat, se afla mereu in griji si disperata, si ca cealalta parte a noastra observa acest lucru cu mirare si compatimire. Omul agitat face pe ingeri sa rada in hohote, noteaza Shakespeare. Apa care racoreste pe cel insetat se distileaza in aceasta tacere, care ofera reculul indispensabil pentru ca omul sa se inteleaga pe sine. Reculegerea deschide sufletul spre cele de Sus, dar si spre celalalt om. Sfantul Serafim precizeaza aceasta in mod admirabil: viata contemplativa sau viata activa, este o intrebare oarecum artificiala; nu aici este problema, adevarata problema e cea a inimii, a dimensiunii ei, acest imens sipet de care vorbeste Origen, in stare sa-l contina pe Dumnezeu si pe toti oamenii, si in acest caz, spune Sf. Serafim: "dobandeste pacea ta launtrica si o multime de oameni isi vor afla mantuirea in preajma ta". Exista in lume realitati evidente. Imparatia, spre exemplu, apoi simbolurile materiale: "Asemenea este imparatia cerurilor cu...", apoi ideea acestora, teoria, care inseamna deja o saracire. De aceea, poezia este mai aproape de adevar decat proza si inca mai aproape este rugaciunea. Lao-Te spunea ca daca ar fi avut el puterea absoluta, ar fi restabilit mai intai de toate sensul poetic initial al cuvintelor. Or, intr-un timp de inflatie verbala care nu face decat sa agraveze o rea singuratate, doar omul unei paci rugatoare poate sa mai spuna ceva celorlalti, sa arate cuvantul devenit chip, privirea devenita prezenta. Tacerea lui va vorbi acolo unde predica nu mai actioneaza, taina lui va atrage atentia asupra unei revelatii devenita apropiata, accesibila. Si totusi, cel care cunoaste tacerea vorbeste, el regaseste usor prospetimea virginala a oricarui cuvant. Raspunsul lui la intrebarile de viata ori de moarte vin ca un amin din rugaciunea lui continua. Sf. Tereza spunea: "A te ruga inseamna a face legatura cu Dumnezeu ca prieten". Or, "prietenul Mirelui sta si asculta pe Mire". Esentialul starii de rugaciune este exact acela de a "sta". "Asculti" prezenta unei alte persoane, aceea a lui Hristos, sau pe aceea a unui oarecare om intalnit, in care Hristos imi pune intrebari. Glasul Lui imi vine prin toate vocile umane, chipul Lui este multiplu; este cel al pelerinului de la Emaus, al Gradinarului vazut de Maria Magdalena, al vecinului meu de strada. Dumnezeu S-a intrupat pentru ca omul sa-I contemple chipul in orice chip omenesc. Rugaciunea desavarsita cauta prezenta lui Hristos si o recunoaste in orice fiinta omeneasca. Unica imagine a lui Hristos e icoana, dar ele sunt nenumarate, ceea ce vrea sa spuna ca orice chip omenesc este si o icoana a lui Hristos. Atitudinea rugatoare o descopera. Treptele rugaciunii 10

La inceputul ei, rugaciunea este agitata, iar tacerea este doar o vorbarie interiorizata. Dupa cuvantul lui Peguy, nu trebuie sa te rogi ca o gasca care asteapta sa fie indopata! Emotiv, omul isi descarca intreg continutul psihic al fiintei lui; cei induhovniciti ne sfatuiesc ca inainte de a simti oboseala acestui monolog, sa ocupam timpul rugaciunii prin cantari si lecturi religioase. Sf. Ioan Scararul condamna prolixitatea; nu trebuie sa va cautati cuvintele in rugaciunea voastra; de cate ori gangaveala simpla si monotona a copiilor nu inmoaie inima tatalui lor?! Nu va lansati in lungi discursuri pentru ca nu cumva sa va imprastiati duhul in cautarea cuvintelor. Un singur cuvant al vamesului a miscat milostivirea lui Dumnezeu; un singur cuvant plin de credinta a salvat pe talhar. Prolixitatea, vorbaria in rugaciune umple spiritul de imagini si-l imprastie, in timp ce, adesea, un singur cuvant are ca efect adunarea in sine a spiritului. "Nu este nevoie de cuvinte multe, ajunge sa stai cu mainile ridicate", spune Sf. Macarie. La Capitolul XX din Regulile sale, Sf. Benedict afirma: "in mod sigur, nu pentru multimea cuvintelor vom fi ascultati, ci pentru zdrobirea inimii". Rug. Domneasca este foarte scurta. Un eremit de la Sf. Munte Athos incepea aceasta rugaciune la apusul soarelui si o termina zicand amin, odata cu primele raze ale rasaritului. Nu este nevoie de discursuri, ci sa traim din plin lumile intregi pe care le invie fiecare cuvant din rugaciune. Marii induhovniciti se multumeau sa pronunte Numele lui Iisus, dar in acest nume ei contemplau imparatia. Daca omul a inteles bine lectia, el isi corecteaza atitudinea, o acorda cu aspiratia liturgica: "fa din rugaciunea mea o taina a prezentei Tale". Omul isi incordeaza auzul la glasul lui Dumnezeu: "trebuie sa ne rugam pana ce Duhul coboara peste noi..., cand el a venit sa ne viziteze, trebuie sa incetezi rugaciunea", sfatuieste Sf. Serafim. Pentru omul modern, greutatea vine de acolo ca inteligenta s-a separat de inima, cunoasterea de judecata de valoare. Or, vechea traditie sugereaza: "dimineata coboara mintea in inima si ramai toata ziua in tovarasia lui Dumnezeu". Fa adica iarasi coerente elementele faramitate ale fiintei tale, regaseste-ti integritatea spiritului. O veche rugaciune cere: "leaga-mi sufletul prin dragostea ta". Din asamblarea starilor sufletesti sa izvorasca un singur suflu. O grava deformare se face rug prin repetarea mecanica a formulelor, a textelor invatate. Or, adevarata rugaciune se transforma intr-o atitudine constanta, intr-o stare de spirit care structureaza si modeleaza liturgic intreaga noastra fiinta. Aici se afirma acest profund adevar, ca a avea este inca un simbol, realitatea este in a fi. Dupa Sf. Parinti nu ajunge sa ai rug, regulile, obiceiul, ci trebuie sa devii, sa fii rugaciune intrupata. Caci in chiar structura lui omul se vede ca o fiinta liturgica, ca omul lui Sanctus, ca cel care prin toata viata si fiinta lui se prosterneaza si adora, ca cel care poate sa spuna: "voi canta Dumnezeului meu atata vreme cat voi fi". A face din viata ta o liturghie, o rugaciune, o doxologie inseamna a face un sacrament al comuniunii perpetue: "Dumnezeu coboara in sufletul rugator si duhul migreaza in Dumnezeu". Inaltarea omului corespunde coborarii lui Dumnezeu. Leon Bloy vorbea de un batran care mergea mereu cu capul descoperit, caci el se simtea mereu in prezenta lui Dumnezeu. Imagine atat de expresiva a atitudinii de rug. devenita viata. Sf. Pavel o apropie de actul de credinta: "Cercetati-va si vedeti daca va aflati in credinta. Incercati-va inimile. Nu-L recunoasteti pe Iisus Hristos in voi?" Dar pentru a fi act, credinta refuza orice formalism care se instaleaza repede in rugaciunile exterioare, in datorii in care omul este absent, ca si in orice complacere tacita in jocurile mistice, in care omul este prea prezent. "Rugaciunea nu este desavarsita daca omul are constiinta de sine si daca se observa rugandu-se." Credinta invita la a urma pe Hristos pana in rugaciunea sacerdotala, care este liturghie a mijlocirii universale. Formele rugaciunii In predica de pe munte, Domnul ne invata adevarata rugaciune. Ucenicii ii cer: "invata-ne sa ne rugam", si Hristos le daruieste Tatal nostru. Orice rugaciune reiese dintr-una din aceste trei forme: cerere, ofranda, lauda; pe toate le gasim in Rug. Domneasca: "da-ne painea cea de toate zilele, iarta-ne noua grese Iile, izbaveste-ne de cel rau"; apoi "faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" si "vie imparatia Ta", inseamna: primeste ofranda vietii noastre in acest scop, primeste iertarea noastra pentru greselile facute celorlalti si fa din noi martorii si salvatorii Tai; si, in sfarsit, "sfinteasca-se numele Tau, ca a Ta este imparatia, Puterea si Marirea". Sf. Vasile, in Regulile monahale, sfatuieste: "incepe cu smerenie sa zici: sunt un pacatos, iti multumesc, Doamne, ca m-ai ingaduit cu rabdare pana acum. Apoi cere imparatia lui Dumnezeu, 11

apoi alte lucruri cuviincioase si sa nu incetezi pana cand nu le vei fi primit." Se pot recunoaste aceste trei forme in raspunsurile din ecfonisele liturgice. In povestea acelui curelar care-l invata pe Antonie cel Mare smerenia, in descrierea pe care o face rug., el urmeaza intocmai si arata cum aceste trei forme devin stare de rug. si pot sfinti toate momentele timpului, chiar si pentru cel care nu dispune de un ragaz special pentru rug. Dimineata, el ii prezinta pe toti locuitorii Alexandriei inaintea lui Dumnezeu si zice: "Indura-Te de noi, pacatosii", in timpul zilei, in vreme ce lucreaza, sufletul lui nu inceteaza sa simta ca tot ceea ce lucreaza el e o ofranda: "Pentru Tine, Doamne", iar seara, fericit ca se afla inca pastrat in viata, sufletul nu poate decat sa spuna: "Slava Tie!" La evrei, Legea este scrisa in inima, mereu prezenta in fata ochilor, scrisa pe mana: fiinta interioara este astfel structurata de Lege; privirea recunoaste Legea in viata lumii, creatie a intelepciunii divine, si, in sfarsit, Legea este implinita cu mainile, prin lucrarile zilnice. Rug. are acelasi universalism; totul este sfintit si binecuvantat de catre ea, totul devine una din formele ei. Aceasta este conceptia oranta asupra vietii, unde lucrul cel mai modest al unui muncitor, ca si creatia unui geniu sunt savarsite cu acelasi titlu de ofranda adusa lui Dumnezeu si sunt primite ca o datorie incredintata de Tatal. Aceasta este, de asemenea, tre cerea decisiva de la "Iisus inaintea ochilor" la "Iisus in inima", dupa traditia isihasta a Rugaciunii lui Iisus. Rugaciunea numita "a lui Iisus" sau "a inimii" se dezvolta la Sinai si la Muntele Athos. Practicata de Sfinti Parinti ca Sfantul Macarie, Diadoh al Foticeei, Ioan Scararul, Sf. Simeon si de toti marii duhovnici, ea isi are originea in conceptia biblica asupra Numelui. Dupa conceptia biblica, Numele lui Dumnezeu este unul dintre atributele Sale, un loc teofanic, locul prezentei Sale. Mai precis, invocarea Numelui lui Iisus universalizeaza harul intruparii Sale, permite oricarui om sa si-l insuseasca personal, inima lui il primeste pe Domnul. Forta prezentei divine in Numele Sau se descopera ca o maretie in sine: "Iata, Eu trimit un inger inaintea ta..., fii cu luare-aminte in prezenta lui..., caci numele Meu este in el." Numele este depus in inger, din acel moment el este purtatorul infricosator al prezentei divine. Atunci cand Numele divin este pronuntat asupra unei tari sau asupra unei persoane, acestea intra in relatie intima cu Dumnezeu. Invocarea Numelui lui Dumnezeu este insotita de manifestarea Lui imediata, caci numele este o forma a prezentei. De aceea, Numele lui Dumnezeu nu putea sa fie pronuntat decat de catre marele arhiereu in ziua lui Iom-Kippur, in Sfanta Sfintelor din Templul Ierusalimului. Intruparea face din orice om un astfel de jertfitor, dar omul este depozitarul unui nume in orice moment. Numele de Iisus - Iesuah inseamna Mantuitor, Nomen est Omen, el contine in potenta energia mantuirii: "numele" lui lui Dumnezeu sustine lumea intreaga", spunea Hermia caci El este prezent in lume si noi il preamarim in Numele Sau. "Rugaciunea inimii" elibereaza spatiile ei si-L atrage aici pe Iisus prin invocarea necontenita: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". In aceasta rugaciune, pe care o aflam la vamesul din Evanghelie, este cuprinsa intreaga Biblie, intregul ei mesaj redus la spiritualitatea lui esentiala: marturisirea lui Iisus ca Domn, ca Fiu al lui Dumnezeu si deci marturisirea Treimii; apoi se vede adancul caderii care invoca adancul indurarii divine. Inceputul si sfarsitul sunt aici concentrate intr-un singur cuvant incarcat de prezenta sacramentala a lui Iisus in Numele Lui. Aceasta rugaciune rasuna necontenit in fundul sufletului, chiar fara voia constienta a celui ce se roaga. La sfarsit, Numele lui Iisus rasuna de la sine si dobandeste ritmul respiratiei, se lipeste oarecum de suflu; chiar si in somn: "eu dorm, dar spiritul meu vegheaza". Iisus, atras in inima, inseamna liturghie interiorizata si imparatia intr-un suflet impacat. Numele il umple pe om ca pe un templu al Sau, il transforma in loc al prezentei divine, il hristifica. Aceasta este experienta Sfantului Apostol Pavel, pe care o poti intelege mai bine la lumina acestei rugaciuni: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". In prezent, un mare numar de credinciosi din toate confesiunile gasesc un ajutor eficace in aceasta practica esentialmente biblica, care se descopera a fi un loc ecumenic privilegiat de unitate si de intalnire in Numele lui Iisus: "Exista oameni puternici ca Sf. Mihail: dar noua, celor slabi, nu ne ramane decat sa ne refugiem in Numele lui Iisus", marturiseste Varsanufie. Sf. Ioan Scararul adauga: "Loveste pe vrajmas cu Numele lui Iisus, nu exista arma mai puternica pe pamant si in ceruri". Invocarea Numelui lui Iisus este la indemana oricarui om si in toate imprejurarile vietii. Ea pune Numele ca pe o pecete divina pe orice lucru, face din lume salasul Lui. Prin aceasta rugaciune intreaga traditie pretioasa a isihasmului se adapteaza omului, face sa 12

palpite in el mileniile de experienta a celor mai mari duhovnici, face din el "omul-arbore", "omulizvor", martor treaz si unit cu toti: "Rugati-va pentru cei care nu stiu, nu vor si, mai ales, pentru cei care nu s-au rugat niciodata", spunea Patriarhul Justinian, in 1953, in Romania, si exortatia lui se asaza la nivelul Rug. lui Iisus. Rugaciunea liturgica Distinctia intre rugaciunea mintii si cea cu glas tare este mai mult teoretica. Pentru cei vechi, psalmodia era expresia fireasca a rugaciunii interioare, "psalmodia inimii". Rugaciunea Bisericii sa format in manastiri. Ea ritma in chip admirabil zilele si noptile unei comunitati monastice. Poporul nu participa la acestea decat partial, Duminica si in zilele de sarbatoare, ceea ce impunea laicilor un efort de interiorizare, pentru a se afla in acelasi ritm de rugaciune de-a lungul timpului de lucru si osteneala in lume. La inceput, euharistia nu se celebra decat Duminica, ziua Domnului; in zilele saptamanii se oficiau utrenia, vecernia si ceasurile, urmand regula rugaciunilor de la Sinagoga. Aceasta era rugaciunea de lauda, extinsa la toate zilele saptamanii, actiune de multumire inspirata din contemplarea "lucrurilor minunate ale lui Dumnezeu" Binecuvantarea zilei semnifica faptul ca omul restituie in fiecare zi, tuturor lucrurilor, sensul lor biblic: acela de a fi creaturi ale lui Dumnezeu, destinate laudei Lui: "Binecuvantati, caci pentru aceasta ati fost chemati la viata." Iar seara, binecuvantarea noptii exprima uimirea omului: cu toate infrangerile, el este inca in viata, mai poate sa-I multumeasca lui Dumnezeu, caci Acesta l-a ajutat. Ziua traita prezinta astfel ca o particica din Istoria Sfanta, din iconomia divina a mantuirii in care omul si-a indeplinit datoria data de Dumnezeu. Aceasta dobandeste un accent al vesniciei si un spic de grau, ea poarta soarele in fiecare din boabele ei si se inclina sub greutatea propriei masuri. Ceasurile III, VI, IX marcheaza orele 9, 12 si 15 ale zilei si realizeaza intreita revenire spre Dumnezeu in mijlocul preocuparilor omenesti, o pauza care deschide timpul asupra dimensiunilor lui liturgice si ceresti. Slujba Ceasului I si a Pavecernitei, care incep si sfarsesc ziua, isi au ultimul lor acord la jumatatea noptii, in slujba Miezonopticii, care inseamna veghea spiritului, asteptarea fecioarelor intelepte; a nu te uita pre tine, a nu uita de Mirele care vine deja si care sta la usa. Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste profund despre casa crestina ca de un loc al rugaciunii, care face din ea o ecclesia domestica: "Casa ta sa fie o biserica; scoala-te la miezul noptii. In timpul noptii, sufletul este mai pur, mai usor: slaveste-ti Stapanul. Daca ai copii, trezeste-i sa se uneasca cu tine intr-o rugaciune comuna." Chiar si cel ce-si iroseste timpul si il omoara este pomenit, chemat la aceste privegheri si rugaciuni. Ele poarta in pomenirile lor in fata lui Dumnezeu grijile oamenilor si nepasarile lor, suferintele, tristetile si bucuriile lor. Orice moment din timpul nostru se intinereste si se reimprospateaza la acest contact de foc al spiritului in rugaciune. Cursa aceasta nebuna a acelor ceasornicului se opreste in amiaza nemiscata a Iubirii, cadranul tainelor liturgice realcatuieste timpul si-l rascumpara. Timpul se indreapta spre plinirea lui. Fiecare din particelele lui, astfel ritmate, apare plina de sens si creatoare a noului absolut, canta si vesteste imparatia. Rugaciunea liturgica, regula a oricarei rugaciuni Rugaciunea Bisericii poarta freamatul revelatiei biblice, ea vine din totalitatea Adevarului si in el culmineaza. De aceea, orice regula de rugaciune debuteaza printr-o invocare a Sfintei Treimi si include rostirea Crezului. Daca nevoile de moment inspira in mod natural rugaciunea individuala, dimpotriva, rugaciunea liturgica departicularizeaza si patrunde in constiinta colectiva, conform sensului cuvantului liturghie, care inseamna lucrare publica. Ea invata adevaratul raport intre mine si ceilalti, face sa se inteleaga expresia "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti", ajuta sa ne desprindem de noi insine, sa facem a noastra rugaciunea umanitatii. Prin aceasta, destinul fiecaruia devine prezent in noi. Ecteniile antreneaza pe credincios dincolo de el insusi, spre comuniunea cu ceilalti, apoi spre cei absenti, spre cei suferinzi, spre cei in agonie. Rugaciunea imbratiseaza orasul, neamurile, umanitatea si cere pacea si unitatea tuturor. Orice izolare, orice separatie individuala distoneaza in aceasta simfonie perfecta: format liturgic, orice spirit stie din experienta ca nu poate sta singur in fata lui Dumnezeu si ca se mantuieste pentru ceilalti, cu ceilalti, liturgic. Pronumele liturgic nu este niciodata la singular. Liturghia filtreaza astfel orice tendinta subiectiva, emotionala si pasagera; plina de o emotie sanatoasa si de o viata afectiva 13

puternica, ea ofera forma ei incheiata, devenita perfecta de-a lungul secolelor si a tuturor generatiilor care s-au rugat in acelasi fel. Precum zidurile unui templu poarta amprenta tuturor rugaciunilor, ofrandelor, mijlocirilor, cuvintele rugaciunilor liturgice, de-a lungul mileniilor, poarta suflul a nenumarate vieti omenesti. Aud vocea Sf. Ioan Gura de Aur, a Sf. Vasile, a Sf. Simeon si a atator altora, care s-au rugat cu aceleasi rugaciuni si au lasat in ele urma spiritului lor evlavios si ma ajuta sa regasesc flacara lor, sa ma asociez rugaciunii lor. Totodata, daca rugaciunea liturgica da masura si regula oricarei rugaciuni, ea solicita, de asemenea, rug. spontana, personala in care sufletul canta si vorbeste liber Domnului sau. Liturghia ne invata aceasta chemandu-ne pe fiecare pe nume ca fiind unic si fiecare este chemat sa-si marturiseasca crezul: eu cred. Chiar si in cadrul liturgic, aceasta marturisire pune accentul pe actul cel mai personal posibil, nimeni neputand sa o faca in locul meu. Textele rugaciunii acordeaza sufletul si-l imping la o conversatie directa si intima care-si pastreaza intreaga valoare proprie. Dificultatea cea mai frecventa si pe care fiecare o cunoaste din experienta e arta foarte delicata de a acorda lumea noastra fizica, continutul ei miscator, agitat, incarcat de grijile momentului prezent, cu continutul rugaciunii liturgice sau al randuielii noastre personale. Dar in spatele acestei tensiuni foarte reale, de a cauta acest acord dificil, se ascunde adeseori o surda rezistenta, un fel de ispita foarte rafinata. De obicei, ea aduce argumentul sinceritatii: stii, nu te afli pentru moment intr-o stare de rugaciune si daca te fortezi risti sa profanezi sacrul, fiindca oricum ai ramane dispersat, exterior, absent si, in cele din urma, plictiseala si apasarea sufletului ar triumfa. Trebuie, intr-adevar, ca in acest caz sa astepti momentul inspiratiei, cu riscul de a nu-l afla niciodata? Pentru a suprima in germene aceasta forma de tentatie si de a indeparta orice neintelegere, este bine sa sesizezi ca rugaciunea comporta o stare preliminara, un aspect ascetic de efort. Iata experienta unui eremit: "Eu cred ca nu exista lucru mai greu ca rugaciunea. Cand omul vrea sa se aseze la rugaciune, tocmai atunci vrajmasul, demonii, cauta sa-l impiedice... rugaciunea cere lupta pana la ultima suflare." Exista, de asemenea, rezistenta firii, care vine de la lenevirea si greutatea sufletului. Toata aceasta latura intunecata a fiintei umane ne face sa intelegem, dupa Origen: "ca un singur sfant prin rugaciunea sa este mai puternic in lupta decat o multime de pacatosi". In alta parte, acelasi autor arunca in treacat constatarea ca urcarea unui munte inalt este obositoare. Rugaciunea are astfel propria ei lupta: ea nu este straina de "violenta" cu care se ia imparatia, violenta fata de om, pe care-l arunca la pamant, in stare de adoratie, dar si violenta fata de Dumnezeu, pe Care il face sa Se plece spre pamant si spre omul in rugaciune. "Cu moartea pre moarte calcand", asa isi poarta orice rugaciune crucea ei, prin truda invinge truda, pentru a tasni la sfarsit libera si usoara. Partea trupului e legata de nevointe: postul, ingenuncherile, metaniile ajuta la adunarea duhului, acordeaza duhul ca pe un instrument muzical. Marii induhovniciti spun ca trebuie depasit mai intai momentul dificil al inceputului, prin citirea atenta a psalmilor. Sa facem "ca si cum" inspiratia nu ar lipsi si minunea harului se realizeaza. Staretul Ambrozie de la Optina zicea: "in fiecare zi cititi un capitol din Evanghelie si cand sunteti cuprinsi de neliniste, cititi din nou pana va linistiti; daca nelinistea revine, cititi din nou Evanghelia." Sfintii Parinti ne invata ca Duhul este dar, si cererea Lui, singura care n-a ramas niciodata fara raspuns. Aceasta este epicleza rugaciunii, invocatia care atinge insasi natura Celui ce Se daruieste si-L incita sa Se manifeste. Dar inca o data, "pentru ce sa ne rugam? Oare Dumnezeu nu stie ce ne trebuie?" Aceasta obiectie vizeaza rug. de cerere, mijlocirea. Or, Evanghelia nu face nici o distinctie intre formele rugaciunii si afirma cu claritate: "Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, va va da voua", si inca:"Daca doi dintre voi isi vor uni glasul pentru orice, se va da lor de catre Tatal Meu." Nu se afla unire cu adevarat decat intr-un al treilea, in vointa lui Dumnezeu, Care doreste unitatea si atunci, dupa Evanghelie, un astfel de acord indupleca vrerea Tatalui. Dumnezeu ne asculta rugaciunea, o corecteaza si face din ea un element care se adauga la hotararea Sa. Insistenta aproape violenta a vaduvei din Evanghelie smulge un raspuns care pune in relief puterea credintei. Sfantul Apostol Pavel implora de trei ori pe Dumnezeu sa binevoiasca a-i scoate ghimpele din trup. Din viata Sf. Serafim aflam o povestire despre rugaciunea pe care o face Sf. pentru sufletul unui pacatos condamnat. Zi si noapte, Sfantul era in rugaciune, se lupta cu dreptatea divina si, desi lovita de fulger, rugaciunea lui de foc, tocmai prin curajul ei, a facut sa 14

triumfe milostivirea lui Dumnezeu, si pacatosul a primit iertarea. Poate ca infernul depinde, de asemenea, de violenta iubirii sfintilor si apocatastaza este asteptata de Dumnezeu ca urmare a rugaciunilor noastre... Avem noi timp suficient pentru a ne ruga? Desigur, si inca mult mai mult decat credem. "Cate momente de toropeala, de neatentie pot deveni momente de rugaciune, de asa maniera incat noi sa devenim atenti, prezenti fata de fiinte si lucruri. Chiar grija, daca ea se deschide in dialog cu Dumnezeu, daca este contestatara, daca se incredinteaza Lui. I se poate oferi lui Dumnezeu chiar si oboseala care ne impiedica sa ne rugam, chiar si neputinta de a ne ruga." Tocmai in aceste stari frecvente de singuratate, de slabiciune, Numele lui Iisus poate deveni un strigat de chemare interioara pentru a veni langa noi, pentru a fi lumina care sa dea sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a misca visarea, in sfarsit, binecuvantarea fiintelor si lucrurilor. "Aducerea aminte de Dumnezeu, chiar fara sa fi formulat un singur cuvant, este deja rugaciune si ajutor", spune Sf. Varsanufie. Totodata, "la ceasul cand duhul rataceste, este mai bine sa citesti decat sa te rogi", pana in clipa cand "Duhul invata el insusi inima". De aceea, explica Sf. Isaac, "rugaciunea este cheia care deschide intelegerea Scripturii". Paul Evdokimov

Caderea in pacat si urmarile ei Constiinta unei caderi care l-a coborat pe om la un nivel de existenta diferit de cel pentru care se simte creat nu tine numai de traditia iudeo-crestina. Este o constiinta umana universala care se exprima in mituri si simboluri in aproape toate religiile si care a inspirat aspecte capitale ale problematicii multor sisteme filozofice. Pentru traditia crestina insa, referirea la caderea omului nu este pur si simplu un element particular al teoriilor sale antropologice, ci este axul central de referinta sau "cheia" pentru intelegerea omului, a lumii si a Istoriei. De o parte adevarul caderii si de cealalta parte adevarul indumnezeirii omului jaloneaza evenimentul insusi al Bisericii si dau sens existentei sale si misiunii sale istorice. In ce priveste subiectul caderii, invatatura Bisericii se fundamenteaza pe interpretarea textelor Vechiului Testament. Relatarea crearii omului in primele pagini ale cartii Genezei este completata cu referirea la evenimentul caderii, cu o reprezentare surprinzator de bogata in sensuri si simbolisme arhetipice de neinlocuit. Citim in cartea Genezei ca Dumnezeu, dupa ce a creat pe om, a sadit pentru el un rai, adica o gradina foarte frumoasa, in Eden, si l-a asezat acolo. Imaginea gradinii functioneaza in toate religiile Orientului Mijlociu ca simbol al unei fericiri ideale - poate in contrast cu uscaciunea si goliciunea pustiurilor, care prisosesc in aceasta regiune. Desigur, seceta desertului este simbol al mortii, in timp ce raurile care uda raiul din Eden si bogatia vegetatiei care il impodobesc dau imaginea unei plinatati a vietii. In acest "rai al desfatarii", dupa cum il descrie Sf. Scriptura, il asaza Dumnezeu pe primul om" pentru ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca". Lucrul in aceasta prima faza a vietii umane nu era robie omul ca rob al nevoii de supravietuire fizica - ci continuare organica si prelungire a lucrarii creatoare a lui Dumnezeu, creativitate, care il caracterizeaza pe om drept chip al lui Dumnezeu, ca persoana adica. In acelasi timp, toate roadele plantelor din rai sunt oferite de Dumnezeu omului spre mancare. Viata din rai a omului nu reprezinta o stare de "spiritualizare" sau de "elevare idealista", cum si-o inchipuie adesea moralistii. Viata omului, din prima clipa chiar, se realizeaza prin consumarea hranei, prin folosirea directa a materiei lumii. Omul traieste si exista numai in relatie directa si organica cu lumea, cu materia lumii. Nu intr-o relatie mentala si teoretica. Omul nu este numai spectator si observator sau hermeneut al lumii, ci este cel care isi insuseste in mod direct lumea ca hrana, o ia in sine si o face trup al sau. Numai asa, numai prin comuniunea organica cu lumea se realizeaza viata umana. Fapt deosebit in starea paradisiaca a omului este ca aceasta luare a hranei care ii asigura omului viata nu constituie numai o relatie efectiva si o comuniune cu lumea, ci si o relatie efectiva si vitala cu Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care ofera omului hrana, adica premisa vietii, Acesta ii ofera roadele si semintele pamantului "spre mancare". Orice era luat ca hrana era un dar al lui Dumnezeu, o "binecuvantare" a lui Dumnezeu, adica o realizare a relatiei cu El - o realizare a vietii ca relatie. Relatia paradisiaca a omului cu Dumnezeu nu este o relatie morala sau religioasa, ceea ce inseamna ca nu se 15

realizeaza in mod indirect, adica prin pastrarea unor legi sau prin aducerea de rugaciuni si jertfe. E viata insasi a omului, care se realizeaza ca relatie si comuniune cu Dumnezeu, realizarea nemijlocita a vietii, prin hrana, mancare si bautura. Acelasi adevar al acestor prime pagini ale Genezei il aflam si in actul bisericesc al Euharistiei, in care- relatia omului cu Dumnezeu - asa cum a fost ea restabilita ca relatie de viata "in trupul" lui Hristos - se realizeaza din nou la modul plenar, prin intermediul unui eveniment de mancare si bautura. Omul isi ia din nou hrana - elementele de baza ale hranei, care sunt painea si vinul - ca fapt de comuniune ipostatica divino-umana deja: Trupul si Sangele lui Hristos. Dumnezeiasca impartasanie, impartasirea cu Dumnezeu, este din nou o relatie de viata prin intermediul hranei. Omul nu isi ia viata din hrana ca atare, ci din hrana ca relatie si comuniune cu Dumnezeu. Primeste hrana ca dar pe care i-l ofera Dumnezeu. Isi ia viata si existenta din faptul comuniunii cu El, si nu din capacitatea naturii sale de a supravietui, efemer totusi, prin hranire. Aceasta schimbare a modului de existenta trece oricum prin actul fizic al mancarii si al bauturii. Participarea la modul imparatiei nu este trecerea intr-o "alta" viata, ci prin izbavirea de stricaciune a acestei vieti care se realizeaza ca si comuniune-impartasire de hrana. De aceea si imaginea imparatiei lui Dumnezeu in Noul Testament este adeseori imaginea unei cine, la care oamenii "mananca si beau la masa" pe care le-o ofera Dumnezeu. Dumnezeu ofera primilor oameni posibilitatea vietii, a "vietii celei adevarate", a nestricaciunii si nemuririi, daruindu-le lumea, hrana, ca fapt de comuniune cu El. Dar realizarea vietii ca eveniment de comuniune si relatie este oricum rodul libertatii - nu exista comuniune si nici relatie de dragoste obligatorie sau impusa. Aceasta inseamna ca viata paradisiaca a primilor oameni includea si posibilitatea unei folosiri diferite a libertatii: posibilitatea de a realiza existenta umana nu ca fapt de comuniune si relatie cu Dumnezeu, ci prin sine, luandu-si puterile existentiale numai din sine, numai din natura sa creata. Aceasta posibilitate e reprezentata de relatarea biblica prin folosirea simbolului pomului "cunoasterii binelui si raului". E vorba tot de un copac din rai, dar care nu face parte din "binecuvantarea" pe care o ofera Dumnezeu omului - consumarea fructelor sale nu constituit comuniune si relatie cu Dumnezeu. El reprezinta tocmai posibilitatea ca omul sa-si insuseasca hrana sa - sa-si realizeze viata - nu ca pe o comuniune cu Dumnezeu, ci separat si independent de Dumnezeu, sa se hraneasca numai pentru intretinerea sa, pentru supravietuirea eului sau, pentru supravietuirea individualitatii sale fizice. Sa existe nu ca persoana, tragandu-si ipostas de viata din comuniunea de dragoste, ci sa existe ca individ fizic, ca monada existentiala care isi intretine supravietuirea ipostasului sau din propriile sale forte, din functiile si energiile create ale acestuia. Dumnezeu cere primilor oameni sa nu manance din roadele acestui pom "al cunoasterii binelui si raului". Vrea oare sa le ia posibilitatea cunoasterii dilemelor morale, sa-i pastreze din punct de vedere moral "unidimensionali"? Trebuie sa clarificam faptul ca aici termenii "bine" si "rau" nu au continutul conventional al binelui si raului, asa cum il intelegem astazi, nu sunt categorii ale comportamentului, nu exprima acceptiunea juridica, legalista a ceea ce este util sau pagubitor din punct de vedere social. Aici, ca in intreaga Sf. Scriptura, termenii "bun" si "rau" arata posibilitatea de viata si alienarea vietii, adica eventualitatea mortii. Dumnezeu clarifica acest lucru pentru primii oameni si ii avertizeaza chiar: "in ziua in care veti manca din acesta cu moarte veti muri". In aceste cuvinte ale lui Dumnezeu nu avem o amenintare cu pedeapsa mortii, ci o previziune si un avertisment. Daca primii oameni mananca din acel pom nu savarsesc numai o abatere, nu incalca numai o porunca ce trebuie pastrata pentru ca este venita de sus. Consumarea roadelor acestui pom va ridica de la ei premisa vietii, ii va duce la moarte pentru ca au incercat sa realizeze viata nu in modul care constituie viata (modul treimic de iubire si comuniune), ci intru totul contrar: cautand sa realizeze viata din posibilitatile create si de aceea trecatoare ale individualitatii lor naturale, sa existe ca si cand fiecare individualitate naturala ar fi cauza si scopul sau propriu. "Binele" si "raul" nu constituie aici o simpla antiteza mentala - "raul" nu este negarea pe fata a "binelui", ci contrafacerea si alterarea acestuia. Exista un mod "bun" si unul "rau" de realizare a vietii aceasta este dilema care se pune in fata primilor oameni. Modul rau propune ca realizabila posibilitatea vietii prin sine, posibilitatea ca faptura creata sa aiba in ea si cauza si scopul sau, sa ajunga prin sine la asemanarea cu Dumnezeu si la indumnezeire. Dar aceasta este o minciuna, o ambitie inselatoare care accepta ca viata negarea vietii si conduce inevitabil la moarte. In 16

imaginea biblica Dumnezeu vrea sa-l pazeasca pe om tocmai de cunoasterea mortii - deoarece moartea este o cunoastere irevocabila, care atunci cand se dobandeste este deja tarziu pentru a mai fi oprite tragicele sale consecinte. Insa primii oameni aleg in cele din urma modul cel "rau" de existenta, modul mortii. instiintarea pe care le-o adreseaza Dumnezeu subliniaza faptul ca in relatarea biblica optiunea lor se face in deplina cunostinta a urmarilor sale. Intervine totusi o circumstanta atenuanta. In hotararea lor sunt antrenati de catre sarpe, simbolul acesta arhetipal al raului. Pentru hermeneutica bisericeasca, sarpele este aici expresia interventiei diavolului sau satanei, care constituie o existenta personala, spirituala, asemanatoare cu ingerii lui Dumnezeu duhurile care aduc slava lui Dumnezeu si pe care le-a creat Dumnezeu inainte de lume. Diavolul este o existenta revoltata, exclusa de la viata, care se condamna pe sine sa perpetueze moartea pe care a ales-o el cel dintai. Sarpele adreseaza provocarea sa mai intai femeii. Nici aici simbolismul nu este intamplator. In limbajul arhetipurilor vietii pe care il foloseste Scriptura (limbajul imaginilor arhetipale care "inseamna" mult mai mult decat notiunile), femeia este imaginea naturii, spre deosebire de barbat care este simbolul logosului. Aceasta punere fata in fata a naturii si a logosului, a femininului si masculinului, nu reprezinta o distinctie axiologica, ci infatiseaza experienta pe care o are omul despre felul in care se realizeaza viata naturala. Natura poseda o disponibilitate "feminina" de a intrupa faptul de viata, insa are nevoie de samanta logosului pentru ca sa poata realiza aceasta intrupare. Fara imperecherea masculinului cu femininul nu poate exista viata naturala. Fara interventia logosului, natura ramane numai o posibilitate, nu este un fapt existential. Fara intruparea sa in natura, logosul ramane numai o notiune abstracta, fara ipostas. Astfel, tentatia pentru deturnarea realizarii vietii, tocmai pentru ca nu constituie numai o provocare teoretica, ci posibilitate naturala, este acceptata mai intai de femeie. Cuvintele care ii sunt adresate de sarpe sunt revelatoare pentru contrafacerea "logica" a binelui - revelatoare ale unui logos care vrea sa insele natura, sa falsifice posibilitatile vietii: "Dumnezeu a zis, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai? Femeia reactioneaza: " Roade din pomii raiului putem sa mancam; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu "Sa nu mancati din el, nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti!". Sarpele nu insista in insinuarea sa grosolana, o paraseste rapid si trece la o a doua: "Nu veti muri", spune, "dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Geneza 3, 1-6). Imaginea biblica nu merge mai departe. La cea de a doua tentatie, cea a asemanarii cu Dumnezeu si a indumnezeirii prin sine, femeia cedeaza - natura accepta sa incerce realizarea vietii in sine, autonom. Primii oameni gusta din rodul autonomiei si al autosuficientei existentiale. Urmarile caderii: goliciunea Asa s-a intamplat caderea omului. Vorbim de cadere nu pentru a indica o degradare valorica, ci o schimbare a modului de existenta, o cadere de la viata. Relatarea biblica infatiseaza aceasta schimbare existentiala, urmarile caderii, cu un simbolism incomparabil. Prima urmare a caderii a fost simtul goliciunii: "Atunci li s-au deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca erau goi, si au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperamant". Pana in momentul caderii "erau amandoi goi, si Adam si femeia lui, si nu se rusinau". Ce este, asadar simtul goliciunii, rusinea in fata goliciunii, care insoteste caderea? Este constiinta ca privirea celuilalt care cade pe mine nu este privirea celui ce ma iubeste, a omului care ma iubeste, in care am incredere. Este privirea unui strain, care nu ma priveste cu dragoste, ci ma vede ca pe un obiect al dorintei si placerii sale numai. Privirea celuilalt ma transforma in obiect, ma obiectiveaza, ma transforma in individ neutru, simt ca ma lipseste de subiectivitate, de identitatea mea cea mai profunda si unica. A ma simti gol inseamna ruperea relatiei, lipsirea de dragoste, nevoia de a ma apara in fata amenintarii pe care o constituie pentru mine celalalt. Si ma apar cu ajutorul rusinii. Ma imbrac pentru a acoperi subiectivitatea mea, ma feresc de privirea celuilalt, sa nu ma transform in obiect ce serveste placerii individuale si suficientei de sine a celuilalt. Inainte de cadere, trupul era in intregime expresie si revelare a unicitatii personale, chemare dinamica la comuniune de viata, depasire de sine si daruire din iubire. Simtul goliciunii si rusinea pentru goliciune incep din momentul in care viata inceteaza sa mai aiba in vedere iubirea si urmareste numai suficienta de sine a 17

individualitatii - nevoia individuala, placerea individuala. De aceea si dupa cadere, numai in dragostea adevarata goliciunea inceteaza de a fi rusine si devine miscare ultima de incredere si daruire de sine. "In adevarata dragoste, sufletul acopera trupul spunea Nietzsche, caruia pizma ateismului nu i-a desfiintat intotdeauna simtul adevarului inlauntrul sau. Din cealalta parte, un sfant, Isaac Sirul, completeaza acest cuvant: "Dragostea nu cunoaste rusine... dragostea nu cunoaste in chip firesc ceea ce este rusinea si uita propria sa masura". Simtul goliciunii si rusinea de goliciune este cea mai evidenta dovada a alienarii pe care a suferit-o natura umana o data cu caderea: chipul lui Dumnezeu intiparit firii omului se perverteste si se altereaza (fara insa a se sterge definitiv) adica modul personal de existenta al Sfintei Treimi, al iubirii dintre Persoane - al iubirii care e singura in masura sa unifice viata si vointa si lucrarea firii, a naturii. Libertatea personala se supune (desi niciodata deplin) nevoii individuale a existentei de sine naturale, devine instinct, pornire, patima inexorabila. In felul acesta firea se faramiteaza. Se faramiteaza in individualitati care traiesc fiecare numai pentru sine - individualitati care incearca sa se impuna una alteia si se lupta una cu alta pentru revendicarea vietii. Vinovatia Cea de-a doua imagine reprezentativa pentru urmarile caderii in relatarea biblica este aparitia sentimentului de vinovatie si incercarea de justificare individuala. Primii oameni aud pasii lui Dumnezeu care se plimba prin rai pe inserat si sunt cuprinsi de frica - o frica asa de mare, incat se grabesc sa se ascunda "de la fata Domnului Dumnezeu" intre pomii raiului. Atunci Dumnezeu il cheama pe Adam, il intreaba de ce s-a temut, si Adam invoca goliciunea sa drept cauza a temerii. Adam se simte acum gol chiar si in fata lui Dumnezeu. Chiar si privirea lui Dumnezeu simte ca il dezgoleste, o simte ca pe o presiune asupra individualitatii sale. Dumnezeu nu-i mai este un apropiat, unul care il iubeste, relatia cu El nu mai este relatie de dragoste si izvor de viata. Chiar si Dumnezeu este acum un "altul", o a doua existenta care ameninta sa anuleze independenta individualitatii sale chiar si numai prin prezenta sa. "Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci?" il intreaba Dumnezeu. Si Adam se grabeste sa se dezvinovateasca: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceasta mi-a dat din pom si am mancat". Iar cand Dumnezeu o intreaba pe femeie: "De ce ai facut aceasta?," raspunsul femeii este si el o eschivare: "Sarpele ma amagit si am mancat". Caderea care a avut loc manifesta acum tendinta de aparare a individualitatii, transferul responsabilitatii si incercarea de a se justifica pe sine. Daca simtul goliciunii si rusinea sunt manifestari ale pierderii caracterului personal al existentei, simtul culpabilitatii, frica, incercarea de transferare a responsabilitatii si indreptatirea de sine sunt manifestari ale agoniei pricinuite de pierderea vietii, a vietii adevarate, adica nemuritoare. Este agonia in fata mortii. Am ajuns la aceasta concluzie nu in mod arbitrar, ci prin criteriile exegezei eclesiale a imaginilor Bibliei. Sa ne intrebam mai intai: de ce se teme Adam, in realitate atunci cand se ascunde de Dumnezeu, de ce vrea sa se protejeze atunci cand transfera responsabilitatea asupra femeii? Se teme cumva de o amenintare exterioara, simte cumva vreun pericol obiectiv? Dar nu are o experienta precedenta de amenintare sau pericol - in mod normal ar fi trebuit sa fie atat de lipsit de frica pe cat este pruncul care intinde mana sa apuce focul. Raspunsul facil al moralistilor este de obicei urmatorul: Adam se teme deoarece a incalcat porunca lui Dumnezeu si se astepta la pedeapsa. Dar notiunile de incalcare si de pedeapsa sunt si acestea imagini luate din experienta ulterioara a lumii cazute. Daca absolutizam aceasta si o consideram ca pe singura explicatie a fricii lui Adam, lasam multe goluri si dam nastere la intrebari fara raspuns. Cum este posibil ca Adam sa se teama de Dumnezeu, pe care-L cunoaste numai ca pe Unul care "iubeste nebuneste" pe om si care ii da viata? Daca dragostea unui om care iubeste cu adevarat, chiar si dupa cadere, este gata sa ierte si sa uite orice greseala a persoanei pe care o iubeste, dragostea lui Dumnezeu nu reuseste sa ajunga nici macar masura umana? Sa fie dragostea lui Dumnezeu mai putina decat dragostea umana a celui ce este cu adevarat indragostit, decat afectiunea tatalui sau decat ingaduinta nesfarsita a mamei? Sa nu reuseasca Dumnezeu nici ceea ce cere de la noi: sa "iertam celor care ne gresesc" ori de cate ori ne gresesc, pana la saptezeci de ori cate sapte? Dar Dumnezeu este si drept, ne raspund moralistii, trebuie sa faca dreptate, sa pedepseasca abaterea. De unde imprumuta insa pe acest "trebuie", caruia il supun chiar si pe Dumnezeu? 18

Exista oare vreo necesitate care sa limiteze iubirea lui Dumnezeu, adica libertatea Lui? Daca exista, atunci Dumnezeu nu este Dumnezeu, sau cel putin nu este Dumnezeul pe care il cunoaste Biserica. Un Dumnezeu drept, un paznic ceresc care pazeste respectarea legilor unei justitii obligatorii chiar si pentru El este numai facere a inchipuirii omului cazut, proiectie a nevoii de validare supranaturala a sa in conflictele care domina coexistenta sociala. Oricate artificii sofisticate ar gasi moralistii pentru a armoniza logic iubirea lui Dumnezeu cu dreptatea, edificiile silogisticii lor raman foarte fragile. "Precum un bob de nisip nu atarna cat mult aur, la fel si nevoia de judecata dreapta nu cantareste cat milostivirea Sa", spune Sf. Isaac Sirul. Dumnezeul revelatiei biblice si al experientei eclesiale nu este drept. "Sa nu numesti pe Dumnezeu "drept" caci nu dreptatea Lui se vede in lucrurile tale... Unde este dreptatea lui Dumnezeu? El este Bun cu cei rai si necredinciosi". Impotriva acestui adevar fundamental, care este in acelasi timp experienta si certitudine a Bisericii, multi aduc din Sfanta Scriptura numeroase exemple de pedepse pe care le da sau le anunta Dumnezeu. Potopul care ineaca toate vietatile pamantului, cu exceptia celor din arca lui Noe; focul si pucioasa care fac sa dispara Sodoma si Gomora; plagile asupra Faraonului; David care este pedepsit pentru pacatul sau de a fi omorat pe Abesalom; iar in Noul Testament, desigur, imaginea judecatii si a rasplatirii viitoare, separarea in drepti si pacatosi, amenintarea cu iadul, unde este "plangere si scrasnire a dintilor". La exemplele acestea biblice, oamenii mai adauga si toate relele naturale, pe care le vad ca manifestari ale maniei lui Dumnezeu, pedepse apocaliptice ale maniei lui Dumnezeu: cutremure, inundatii, epidemii etc. Biserica face insa separatie intre aceste imagini exemple si adevarul pe care acestea il indica. Adevarul este caderea omului, iar caderea nu are pur si simplu un continut juridic. Dar, asa cum am incercat sa aratam, este o decadere, o pervertire a vietii, catre care libertatea omului atrage cu sine intreaga creatie - din moment ce libertatea umana este singura posibilitate de a se realiza sau a de a nu se realiza scopul existentei tuturor creaturilor si al fiecareia in parte. Pervertirea vietii inseamna alterare si contrafacere a legilor- modurilor de functionare a vietii. in toate exemplele biblice de pedepsire a omului si in toate manifestarile maniei lui Dumnezeu, Biserica vede consecintele functionarii defectuoase a legilor-modurilor vietii, consecintele distantarii creaturii de "viata cea adevarata", prapastia pe care a creat-o revolta omului intre creat si necreat. Limbajul pedagogic al Sf. Scripturi si in special al Vechiului Testament, care se adreseaza unui popor tare in cerbice, interpreteaza aceste consecinte cu imagini prin excelenta intelese de omul cazut; de aici imaginea unui Dumnezeu manios care pedepseste orice abatere. Dar Dumnezeu nu este unul care pedepseste, ci El respecta la modul desavarsit libertatea omului si consecintele acestei libertati. Nu intervine sa desfiinteze fructele amare ; ale optiunii libere a omului, deoarece atunci ar desfiinta insusi adevarul persoanei umane si dimensiunile cu adevarat cosmice ale acestui adevar. Iubirea lui Dumnezeu intervine numai ca sa transforme autopedepsirea omului in pedagogie mantuitoare. Culmea acestei "interventii este intruparea lui "Dumnezeu insusi, asumarea in trupul divino-uman al lui Hristos a tuturor urmarilor revoltei omului, "pana la moartea pe cruce", si trasfigurarea acestor urmari in relatie si comuniune cu Tatal, adica in viata vesnica. Plecand de la aceasta, fara ca urmarile caderii sa fie anulate de o maniera distructiva pentru libertatea umana, i se ofera din nou omului posibilitatea pe care a avut-o in rai de a alege intre viata si moarte: transformarea mortii in viata, dupa modelul lui Hristos, Cel de al doilea Adam, sau ramanerea in moarte, in iadul care este "martiriul de a nu iubi pe nimeni". Caderea lui Adam, considerata in dimensiunile ei cosmice si diacronice, cu adevarat bulversante pentru mintea omului, este pentru Biserica o uriasa tragedie, revelatoare pentru nemarginirea libertatii personale, pentru dimensiunile cosmice ale adevarului persoanei - revelatoare in cele din urma pentru "slava" lui Dumnezeu, pentru maretia infinita a chipului Sau pe care l-a intiparit naturii umane. Aceasta revelatie pe care o intrevede Biserica in tragedia caderii, revelatie care da sens intregii creatii. "Pentru ca faptura asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor Lui... caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum". Peripetia universala care incepe in gradina Edenului nu e un esec al lucrarii lui Dumnezeu - aceasta lume a catastrofelor naturale, a razboaielor, a foametei, a nedreptatii, a crimelor, lumea aceasta plina de gemetele victimelor nevinovate, de strigatele copiilor chinuiti, udata la propriu cu sange si cu lacrimi, aceasta lume nu 19

e, in nici un caz, un triumf al dreptatii; e insa, in ochii omului credincios, triumf al libertatii care castiga pas cu pas, picatura cu picatura, mersul inainte spre indumnezeire, condusa de dragostea lui Dumnezeu. "Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi... pentru ca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu". O indumnezeire a omului si a lumii care n-ar fi rod al libertatii ar fi insemnat esecul lucrarii Lui - o indumnezeire lipsita de libertate e o contradictie la fel de mare ca si cea a unui Dumnezeu lipsit de libertate: o absurditate, o viata fara ratiune si fara sens. Agonia in fata mortii Intorcandu-ne acum la teama care il determina pe Adam sa se ascunda de Dumnezeu dupa cadere, putem sa spunem ca aceasta nu este produs al vinovatiei juridice, nu este asteptarea unei pedepse. Este pierderea "indraznirii cea catre Dumnezeu" despre care vorbeste Sf. Scriptura. E ruperea legaturii cu Dumnezeu, constiinta responsabilitatii pentru realizarea vietii separat de Dumnezeu. Este trairea pentru prima data a singuratatii existentiale, prima gustare a mortii. Frica lui Adam este agonia in fata mortii. Pe cai foarte diferite, experienta psihanalizei contemporane formuleaza parerea ca prima traire a vinovatiei si a agoniei se naste la om o data cu nasterea sa, deci o data cu desprinderea de trupul matern. Daca aceasta opinie se adevereste, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblica referitoare la nasterea fricii lui Adam. Primul simtamant, fie si chiar inconstient, de "a exista in mod individual" este si primul simtamant al mortii, prima experienta a unei profunde singuratati, adica a neputintei omului de a-si trage viata de oriunde altundeva in afara eului sau. in natura insasi a omului pare sa existe un instinct care distinge modul vietii de modul mortii, adica un instinct care distinge "viata adevarata" care se impartaseste si la care se participa de individualizarea existentei care implica moartea. Daca acest lucru se adevereste, atunci frica primara a lui Adam nu este numai chip si simbol, ci realitate care marcheaza strafundurile sufletului omului din primul moment al venirii sale pe lume. Dialogul lui Dumnezeu cu primii oameni in Eden se incheie cu vestirea si descrierea profetica de catre Dumnezeu a celorlalte urmari ale caderii. Sa le enumeram: Dusmanie neimpacata se pune intre femeie si sarpe, intre natura omeneasca si diavol. Dusmania va culmina in persoana unui urmas al femeii, care va strivi capul sarpelui, puterea diavolului, in timp ce sarpele abia de va reusi sa-i intepe "calcaiul". Acest urmas al Evei este pentru Biserica Hristos si aceasta prima vestire a biruintei Sale asupra diavolului este protoevanghelia Scripturii, prima veste buna a mantuirii omului. Se vor inmulti necazurile si suspinele femeii, aceasta devenind vas fragil, sensibil la durere. Ea nu inceteaza a fi purtatoare a vietii, dar viata acum este perpetuarea naturii, nu a persoanei. De acum femeia va naste cu dureri copiii sai, deoarece fiecare nastere este si o sfasiere a trupului sau, sfasiere a naturii, adaos de individualitati autonome, muritoare. Relatia femeii cu barbatul ei, forta de dragoste revelatoare a modelului treimic de viata, se preschimba in ruptura cu barbatul sau - "atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani". Dar si accesul barbatului la viata, relatia sa cu pamantul, cu natura, cu hrana-viata sa vor fi prilej de durere si suferinta neintrerupta. Relatia omului cu natura materiala a lumii nu poate sa mai fie relatie personala, relatie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care constituie lumea. Lumea devine obiect neutru, care se opune eforturilor omului de a o supune nevoii si dorintei sale de supravietuire individuala. Pamantul "va rodi spini si palamida" iar omul isi va castiga painea sa "in sudoarea fetei sale"; pana cand se va intoarce si el insusi in neutralitatea impersonala a pamantului transformat in obiect si trupul lui se va descompune in pamant, "pentru ca pamant esti si in pamant te vei intoarce". Relatarea caderii omului in Sf. Scriptura se incheie cu scoaterea lui din Raiul desfatarii, pierderea posibilitatii de a manca din "pomul vietii", ceea ce ar fi insemnat pentru el posibilitatea nemuririi. Dar si acest sfarsit dureros este pecetluit de o imagine revelatoare a iubirii lui Dumnezeu, a iubirii care reuseste sa ridice caracterul definitiv si ultimativ al caderii, sa limiteze raul pe care l-a produs aceasta, sa relativizeze iremediabilul. E imaginea "tunicilor din piele" a imbracamintii cu care Dumnezeu ii imbraca pe primii oameni, imagine care a atras foarte mult atentia exegetilor crestini: "Apoi a facut Dumnezeu lui Adam si femeii lui imbracaminte de piele si i-a imbracat. Pentru exegeza eclesiala, imbracamintile din piele cu care i-a imbracat Dumnezeu pe primii oameni simbolizeaza ipostasul biologic care acopera alteritatea personala a omului, inainte de 20

cadere, orice act al naturii biologice-pamantene a omului exista (se realizeaza si se arata) numai ca revelare a chipului dumnezeiesc: constituie alteritatea personala, viata ca relatie si comuniune de dragoste. Dupa cadere, ipostasul subiectului uman este biologic iar energiile naturii sale (energiile psihosomatice) sunt in slujba vietii ca supravietuire individuala. Omul nu inceteaza a fi persoana, chip al lui Dumnezeu, numai ca acest chip imbraca acum "imbracamintea de piele" a nechibzuintei, a stricaciunii si a mortii. Dar aceasta imbracare cu stricaciunea si cu moartea se dovedeste in cele din urma nespus de mare iubire de oameni a lui Dumnezeu si grija a iubirii Sale. Imbracand persoana umana cu ipostas biologic, Dumnezeu ia in seama consecintele caderii. Energiile naturale (psihosomatice) nu mai ipostasiaza alteritatea personala a vietii ca iubire, ci individualitatea muritoare si viata ei trecatoare. Ingaduind insa si moartea ca urmare a acestei imbracari, o limiteaza numai la individualitatea aceasta biologica, punand astfel limite si sfarsit pacatului ca esec al vietii si stricaciunii: "pentru ca raul sa nu devina nemuritor". Astfel moartea distruge nu omul insusi, ci perisabilitatea care il inconjoara. Ea nu atinge persoana umana pe care Dumnezeu a chemat-o la fiinta. Moartea distruge si pune capat falsului ipostas de viata, individualitatii biologice cu care a fost imbracat omul dupa cadere. Moartea, rezultat al pacatului, se intoarce impotriva biruintei aparente a pacatului - individualitatea biologica autonomizata - si o distruge. Moartea desfiinteaza zidul cel inconjurator al stricaciunii, eliberand posibilitatile existentiale ale persoanei. Drumul ramane asadar deschis si dupa cadere, pentru ca persoana omului sa poata deveni din nou ipostas de viata nu de viata biologica, supusa stricaciunii si efemerului, ci nestricacioasa si nemuritoare. Aceasta noua posibilitate existentiala o va inaugura Dumnezeu prin intruparea Sa, devenind astfel inceput al mantuirii si al innoirii neamului omenesc. Christos Yannaras

21

Ndejdea celui credincios este n Dumnezeu n vederea mntuirii, a dobndirii vieii venice, ndejdea noastr trebuie s-o punem numai n Dumnezeu. Ndejdea nu trebuie pus n om. Ndejdea celui credincios nu trebuie pus n trup; nici n noi nine. Nu trebuie s ndjduim n dreptatea noastr. Omul se aseamn cu iarba, cu floarea cmpului, cu umbra, cu trestia cea frnt de vnt, cu pnza pianjenului. Deci, este blestemat omul care ndjduiete n om, cci unul ca acela ndjduiete n zidirea lui Dumnezeu cea prea mic i slab i nu n Dummnezeul puterilor. Cine ndjduiete n Dumnezeu este iubit de Dumnezeu, iar cine ndjduiete n om, ndjduiete n deertciune, deoarece omul "deertciunii s-a asemnat i zilele lui ca umbra trec. Blestemat este omul care las pe Ziditorul su i ndjduiete n cele dearte i striccioase i n om care este rob al pcatelor. Prin ce se dovedete dragostea cretin? Dragostea cretin, att dragostea de Dumnezeu ct i cea ctre aproapele se dovedete prin faptele bune, precum: milostenia, ajutorarea celor din nevoi, primirea de strini, mngierea i cercetarea celor suferinzi, susinerea celor slabi, ascunderea defectelor altora, iertarea celor ce ne-au suprat, rugciunea pentru binele altora, jertfirea de sine pentru alii etc. Dezndejdea este pierderea ncrederii n buntatea i milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un pcat mpotriva Duhului Sfnt. Dezndejdea este a unsprezecea treapt a pcatului, dup nvtura Sf. Nicodim Aghioritul. Urmrile dezndejdii duc pe om la a dousprezecea treapt a pcatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda. Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinei, a mndriei, a dezndejdii, a fricii, a rzbunrii i a lipsei unui duhovnic bun. Pcatul dezndejdii i gndul sinuciderii se vindec prin rugciunea cea struitoare. Orice rugciune struitoare este lecuirea dezndejdii i ntrirea ndejdii" (Sf. Ioan Scrarul). Iari, omul se ntrete mpotriva dezndejdii prin spovedanie i mprtirea cu Sfintele i dumnezeietile Taine; cei sinucii nu pot fi pomenii la nici un fel de rugciune, nici acas, nici la Sfnta Biseric, afar de cazul c au fost demeni, bolnavi grav de nervi. Dragostea, n neles mai larg, este nzuina omului spre tot ce este bun i frumos, spre tot ce este vrednic de dorit. Dragostea cretin este puterea dumnezeieasc revrsat n inima credinciosului prin Taina Sfntului Botez, prin care acesta are nzuina adnc i curat ctre Dumnezeu, bunul sau cel mai de pre i dorete din toate puterile sufletului unirea cu El i mplinirea voinei Lui, jertfind n caz de nevoie orice bun pmntesc. Dragostea dumnezeiasc se mparte n dou trepte i anume: O dragoste care se ctig prin toate faptele bune, mai ales prin rugciunea curat a inimii, iar a doua este dragostea ca energie divin necreat, ca dar de sus. Toate faptele bune ajut pe om s sporeasc n dumnezeiasca dragoste, dar mai mult dect toate rugciunea cea curat. Cci prin aceasta "strignd omul ctre Dumnezeu, ies afar toate cele ce sunt". Cel mai mare pcat care mpuineaz i izgonete de la noi dragostea cea dumnezeieasc este ura" care este egal cu uciderea de om". Apoi iubirea de sine, mndria i zgrcenia. Fiicele dragostei cretine sunt toate faptele bune, ncepnd cu sfnta rugciune. Rugciunea este i mam i fiic a iubirii. Ura, ca i celelalte patimi, se nate din iubirea de sine, egoismul, care este maica i rdcina tuturor pcatelor, dup sf. Ioan Damaschin i Efrem Sirul. Iar iubirea de sine este" iubirea neraional fa de trup" dup Sf. Maxim Mrturisitorul. Ura este ucidere de om. Ura este permis numai mpotriva diavolului i a pcatului. Ura este permis asupra nedreptilor, dup cuvntul psalmistului "nedreptate am vzut i m-am scrbit". Cretinii trebuie s urasc minciuna; trebuie s urasc cile nedrepte, precum i "adunarea pctoilor. Trebuie s urasc sfatul celor ce ursc pe Dumnezeu. Ura se biruiete prin dragostea de Dumnezeu i de aproapele, iar dragostea de Dumnezeu o ctigm prin toate faptele bune, dar mai ales prin rugciunea cea curat. Locul si importanta monahismului in viata Bisericii dupa Sfantul Teodor Studitul Cu Teodor Studitul, personalitate proeminenta a Bisericii Rasaritene din veacul al IX-lea, monahismul ortodox; literatura teologica bizantina si intreaga viata a Bisericii Ortodoxe a cunoscut o inflorire deosebita, intrand pe fagasul deplinei maturizari. Prin reorganizarea vietii monahale, prin lupta sa neinfricata impotriva iconoclasmului si a secularizarii Bisericii, el sta alaturi de marii luptatori ai Ortodoxiei: Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Ioan Damaschin. Nascut la 749, 22

dintr-o familie nobila, de inalti dregatori imperiali, a primit, de la bun inceput o educatie aleasa, fiind instruit in gramatica, retorica, dialectica, filosofie si teologie. In viata monahala a intrat sub influenta unchiului sau dinspre mama, staretul Iosif care, sosit in capitala odata cu incetarea primei perioade iconoclaste, in anul 780, a determinat intreaga sa familie sa intre in manastire, dupa ce si-au slobozit robii, iar o parte din avere au impartit-o saracilor. Stabilindu-se apoi la o ferma pe care o posedau in Bitinia, in satul Sacudienilor, au transformat-o in centru monastic, sub staretia lui Platon. Acolo, prin asceza, Teodor a capatat o vointa de fier si un puternic caracter, aratandu-si totodata si calitatile sale administrative. De aceea Platon, bolnav fiind, s-a retras din staretie in favoarea lui Teodor in anul 794, dupa ce fusese hirotonit preot in 787 sau 788. In curand (796), pentru energica sa opozitie fata de cea de-a doua casatorie a imparatului Constantin VI Porfirogenetul (780-797) si fata de atitudinea toleranta a patriarhului Tarasie (784806) in scandalul provocat, Teodor a fost exilat la Tesalonic. Se intoarce insa triumfator la Constantinopol in 797, dupa alungarea lui Constantin VI. Imparateasa Irina (797-802) ii pune la dispozitie lui si prietenilor sai manastirea Sf. Ioan Botezatorul, cunoscuta sub numele "Stoudion", ce va ajunge celebra in istoria monahismului, a Bisericii si a culturii-in general. Ea fusese intemeiata in 463 de catre un consul din Roma, Stoudios, in vremea lui Leon cel Mare (457-474). In ultimul timp ea ajunsese in paragina, mai ales de cand imparatul Constantin V Copronimul ii alungase de aici pe calugari. Insa, dupa stramutarea aici a monahilor de la Sakkoudion in frunte cu Teodor si Platon, manastirea Studion a cunoscut o inflorire fara precedent, adapostind in curand o obste uriasa de aproximativ o mie de vietuitori. In catva timp, deoarece aceiasi Teodor si Platon, impreuna cu alti studiti s-au ridicat impotriva unui sinod din 809 convocat de patriarhul Nichifor (806-815), la cererea imparatului Nichifor I (802-811), la care s-a hotarat repunerea in dipticele Bisericii a excomunicatului imparat Constantin al Vl-lea, marele egumen a fost exilat pentru a doua oara, intre anii 809-811. Este rechemat de catre imparatul Mihail (811-813) si se intoarce la Studion in 811. Insa foarte curand, cu domnia lui Leon V Armeanul (813-820), incepe cea de-a doua perioada iconoclasta si o data cu aceasta un al treilea si cel mai dureros exil pentru Teodor, elocvent aparator al cultului icoanelor. Inchis si schingiuit, era purtat din cetate in cetate prin Asia Mica, mai intai la vfetopa, apoi la Bonita, iar in cele din urma la Smirna, unde a ramas pana in 820. Tot acum a fost surghiunit si patriarhul Nichifor Marturisitorul, care se aliase cu Teodor in lupta pentru apararea icoanelor. Din exil, marele egumen continua sa mangaie si sa intareasca pe fratii sai iconofili prin cuvantari, scrisori, indemnuri pentru dreapta credinta si lucrari teologice, care cuprind si apeluri catre papa Pascal I (817-824). Revenit din exil sub imparatul mai tolerant Mihail II Balbos (820-829), Teodor si fratii sai de pribegie insista un timp la curte pentru reinstaurarea cultului icoanelor. Fiind prea putin ascultat, si deoarece man. Studion fusese ocupata de alti calugari, Teodor paraseste Constantinopolul in anul 823, stabilindu-se cu soborul in man. Sf. Trifon din peninsula Akritas, in fata Constantinopolului. S-a stins din viata la 11.XI.826, pe insula Principilor, in semiexil, insa dupa restabilirea cultului icoanelor, ramasitele sale pamantesti au fost aduse la Constantinopol de catre patriarhul Metodie (843-847) si imparateasa Teodora (842-856), la 26.01.844 si, impreuna cu ale fratelui sau Iosif, au fost depuse alaturi de mormantul lui Platon, la man. Studion. Caracteristicile vietii monahale in viziunea Sfantului Teodor Mare marturisitor al ortodoxiei in persecutiile iconoclaste de la inceputul veacului al IX-lea, Sfantul Teodor a ramas in amintirea Bisericii in primul rand ca reorganizatorul prin excelenta al vietii manasti-resti din Bizant. Ca "ascet si om de actiune doctrinara", fiind "mai mult activ decat contemplativ", Sf. Teodor a creat o teologie ascetica complexa, in care gasim aplicata chintesenta doctrinara a unor mari personalitati ale spiritualitatii rasaritene, ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Scararul, Sf. Maxim Marturisitorul. Mai ales, invata, tura ascetica a Sf. Vasile cel Mare reprezinta pentru el idealul vietii monahale, a carei observare, alaturi de indemnurile Sfintei Scripturi, este prescrisa cu toata insistenta urmasilor chiar in testamentul sau. Ideile ascetismului chinovitic ale carui baze fusesera temeinic stabilite si amanuntit prezentate in lucrarile marelui dascal capadocian, erau pe cale a fi uitate in ultima vreme. Totodata, devastarea iconoclasta din veacul al VIII-lea a dezorganizat si dezorientat profund viata manastireasca. Apareau astfel in calugarie abuzuri pricinuite din neintelegerea corecta a insesi voturilor calugaresti, se raspandea tot mai 23

mult ilegala si falsa sihastrie, cutreierarea inutila a calugarilor dintr-un loc in altul, iubirea de argint si iubirea de lume cu seductiile ei. De aceea, era necesar ca o buna parte a relatiilor monahale sa fie reinitiate, altele sa fie reorganizate conform vechilor regulamente, iar altele prin asezarea lor in limite si conditii mai firesti. Aceasta uriasa sarcina a dus-o la indeplinire Sf. Teodor Studitul prin reproducerea Statutului Sf. Vasile cel Mare, prin extinderea laturii ideologice a marelui dascal, prin largirea sferei prescriptiilor ascetice si in general prin continuarea operei lui privind organizarea interna a vietii chinoviale manastiresti. Expunerea principiilor vietii calugaresti a Sf.Teodor Studitul o gasim in discursurile sale catehetice, care erau ascultate de parinti si de frati de trei ori pe saptamana, dupa slujba utreniei. Din acestea ni s-au pastrat o suta treizeci si patru de cateheze, impartite si selectate mai tarziu in Micile Cateheze si Marile Cateheze. Marile Cateheze in numar de 173 sunt ceva mai lungi si au ramas un timp inedite. Ele au fost intocmite inainte de anul 820, cuprinzand fapte petrecute in vremuri de liniste si sfaturi privind organizarea launtrica a obstei, indemnuri la implinirea in dragoste a indatoririlor calugarilor unii fata de altii, neuitand nici trebuintele gospodaresti. Micile Cateheze in numar de 136 sunt scrise dupa anul 820, in timpul prigoanei iconoclaste, la vreme de batranete, si cuprind invataturi despre dreapta credinta, despre cinstirea icoanelor, unitatea ortodoxiei, indemnuri la curaj si consecventa in prigoniri, si de aceea sunt mai concise, mai bine gandite, fiind in general citate mai des decat celelalte. Principiile vietii monahale. Scopul monahismului Catehezele Sf. Teodor Studitul nu se pot citi ca o lucrare de teologie propriu-zisa. Elementele unei teologii monahale pe care le gasim in textul lor sunt exprimate in termeni simpli, adesea doar schitate, niciodata exploatate pana la capat. De aceea cu greu s-ar putea afla in bogatul material al catehezelor o definitie precisa si atotcuprinzatoare a calugarului sau a vietii monahale. Scopul monahismului, care ar putea sa ajute in a-i preciza esenta este adesea prezentat in maniera negativa, cateodata in comparatie cu viata lumeasca. Astfel la intrebarea: de ce au venit la manastire?, Sf. Teodor raspunde ca nu pentru a-si satisface patimile - vizand pe monahii ambitiosi care cereau preotia; nici n-au depus voturile monahale "pentru, a manca, a bea, a se imbraca... nici ca sa tanjeasca in lenevire, sau sa traiasca fara sa manance, tot asa n-au venit nici pentru a face caligrafie, pentru a canta... pentru a purta vesminte frumoase". Calugaria nu este socotita nici ca o contemplare pasiva a lui Dumnezeu, mai ales ca Sf. Teodor vorbeste foarte rar de contemplare. Monahismul nu este o "gandire", o "cugetare", ci inainte de toate este "actiune", infaptuire. Pentru ca numai prin viata de zi cu zi, prin actiune, prin observatii, prin straduinte exterioare se poate intra in interiorul duhului monahal. Sf. Teodor nuanteaza si completeaza episodul evanghelic al Martei si Mariei care a devenit in literatura monahala (mai ales cea occidentala) temeiul vietii contemplative. Intr-adevar, "partea cea buna" pe care Maria si-a ales-o nu este numai a sedea la picioarele lui Iisus, si de a-I asculta cuvintele, ci de asemenea si mai ales a le pune in practica si a cauta a place lui Dumnezeu: "scopul nostru e de a place lui Dumnezeu. Noi mergem impreuna intr-un singur duh, catre ceea ce e cu adevarat singura noastra dorinta, singurul scop al straduintei noastre: a sluji lui Dumnezeu si a-I fi placuti Lui ca intr-un nou paradis, in aceasta viata ingereasca si chinovitica. Aici se afla intreg darul lui Dumnezeu" Renuntarea de buna voie si implicatiile acestui act Asadar calugaria este vazuta de Sf. Teodor ca un dar al milei si iubirii nepretuite a lui Dumnezeu fata de oameni. Ea este egala prin importanta sa, in primul rand cu existenta noastra isi in al doilea rand cu regenerarea omenirii decazute. Deoarece altadata omenirea era mai aproape de menirea sa spre desavarsire, adica spre asemanarea si unirea cu Dumnezeu, Stapanul si Creatorul ei, acum ea trebuie din nou sa caute realizarea acelei situatii. Viata oamenilor pe pamant trebuie sa redevina asemenea vietii evlavioase a protoparintilor nostri in Paradis. Opusul calugariei, viata lumeasca este dupa Sf. Teodor plina de rautate, fiind pentru suflet un fel de robie egipteana, in virtutea dominatiei aici a pacatului si a viciilor. "Sa ne amintim de timpul tineretii noastre .- spunea el ucenicilor sai studiti despre viata petrecuta in lume - cand noi, ca urmare a ignorantei noastre, rataceam ca in intuneric, agitandu-ne uneori in treburile noastre ca intr-o mare involburata sau inecandu-ne alteori in viitoarea placerilor, - sa ne amintim de unde ne24

a chemat prea bunul Dumnezeu, din ce patimi ne-a scos El, si apoi, intinzandu-ne mana, ne-a aratat calea cea adevarata, ne-a indemnat sa nazuim spre acest chip luminos si sfant (al calugariei), sa ne amintim ca, in timp ce atatea persoane apropiate si scumpe noua, rude, tovarasi, prieteni, cunostinte - au ramas ca mai inainte, in lume, numai noi ani iesit de acolo, ca din robia egipteana, ne-am ridicat pe acest munte inalt al virtutilor si de aici privim la ceilalti oameni de parca ar trai intr-o vale adanca, privim cum ei acolo se napustesc unii asupra altora, doborandu-se la pamant si trudindu-se cu totul in zadar pentru lucruri coruptibile, nestatornice si trecatoare, dand dovada pentru ele de eforturi enorme si perseverente. Si ar fi bine daca totul s-ar reduce numai la aceasta; dar nu, ei se trudesc ca sa-i ajunga pentru aceasta chinurile vesnice". De aceea "chipul calugaresc e maret si mai dinainte de a fi lumea, si e fericit acela care a renuntat la injosirea lumeasca si a recurs la acest mod de viata inalt si ingeresc pentru ca de aici, prin contemplarea mintii sa vada imparatia cereasca". Privita din aceasta perspectiva, starea monahala apare permanent la Sf. Teodor superioara situatiei nefericite a oamenilor lumesti. Din aceasta idee dominanta a invataturilor sale pornesc toate celelalte idei ale operelor sale ascetice. Primul aspect, prima treapta in urcusul vietii monahale este renuntarea. Viata monahala nu consta numai in cele trei voturi - al saraciei, al ascultarii si al fecioriei; ea este inainte de toate o renuntare generala, iar voturile (in primul rand al saraciei) nu sunt decat consecinta generala a acestei renuntari. Renuntarea este ceea ce distinge starea monahala de starea ascetica a fecioarelor si a ascetilor anteriori aparitiei monahismului. Starea ascetica este intreaga axata pe feciorie avand ca temei sfaturile Sf. Ap. Pavel din Epistola I catre Corinteni. in schimb starea monahala inaugurata de Sf. Antonie cel Mare e intemeiata pe o dorinta de viata evanghelica integrala; de aceea ea e o renuntare generala a tot ceea ce nu e prezentat de Evanghelie ca fiind idealul Lui Hristos. Aceasta renuntare generala e ceea ce caracterizeaza viata monahala fiind elementul comun care se regaseste la toti calugarii, fie ei eremiti, chinoviti, sau cei ce duc un gen de viata intermediara. Dupa Sf. Teodor Studitul renuntarea consta in parasirea oricarei averi, in renuntarea de a achizitiona, in indiferenta totala fata de obiectele ce fac viata comoda si, chiar de cele necesare. Calugarul trebuie sa fie mai presus de nimicnicia lucrurilor vazute, trebuie sa se invete a iubi lipsa, saracia si tot felul de privatiuni, sa se elibereze de grija lumeasca cu privire la bunastarea materiala personala. Pentru calugar se considera ca o comoara daca el va agonisi mai mult de 3 monede - si acelea cu gandul la saraci - pentru ca un calugar sever cu sine insusi, care domina lumea prin renuntare, nu poseda nici un singur banut. Un astfel de calugar e Hristofor si un adevarat crestin, inger pe pamant si barbat asemanator lui Dumnezeu, mostenitorul Lui si impreuna mostenitor cu Hristos. Tocmai de aceea viata monahala e in conceptia Sf. Teodor o trecere, trecerea din lumea intunericului la lumea luminii, din lumea unde bantuie pacatul si robia lui in aceea unde domneste libertatea fiilor lui Dumnezeu. Viata monahala e un Paste continuu. Votul ascultarii Daca renuntarea defineste monahismul, ea e insuficienta in exprimarea vietii chinoviale; acestei din urma forme trebuie adaugata o diferenta specifica. La un monah chinovitic renuntarea monahala in general se completeaza in mod necesar prin supunere, ascultare. Tocmai faptul ca insasi viata cenobitica furnizeaza mijlocul de a atinge supunerea totala face ca aceasta sa se ridice pe culmi nebanuite intre celelalte forme de, viata monahala. Ascultarea este dupa conceptia Sf. Teodor, mai presus de orice fapta ascetica si detine cununa martiriului. Ea consta in faptul ca monahul nu traieste dupa vointa sa, ci se comporta dupa prescriptiile celui caruia i-a fost incredintata calauzirea sa in viata spirituala : "Numai cei care si-au varsat sangele lor sunt martiri? Nu. Ci si acei care petrec viata lor dupa Dumnezeu... Asadar, fratii mei si noi suntem scrisi in pomelnicul mucenicilor; caci iubind si indurand viata noastra rastignita, pazind fagaduinta trupestii curatii, purtand - fara abateri - lupta supunerii, noi marturisim ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. ...De vom petrece asa, sa stiti ca aceasta viata de obste a noastra ni se va socoti cu adevarat mucenicie si se va primi aceasta osteneala a noastra intocmai ca varsarea sangelui sfintilor martiri, dupa cum zic insisi Sf. Parinti". Echivalenta aceasta intre monahism si martiriu frecventa la Sf. Teodor este pusa in legatura cu spiritul de slujire. Caci sarguinta totala a fratilor in munca si in ascultari ii obliga la renuntarea continua fata de vointele proprii; ori tocmai prin aceasta renuntare, prin aceasta "taiere a voii", "sangele curge, nu materialiceste, ci duhovniceste, 25

in inimile noastre". Ascultarile trebuie facute cu rahdare, avand permanent in vedere virtutea "taierii voii" : "Pentru ca a cauta cele ce nu li se cuvin, a cerceta cele oprite si a pofti sa-isi implineasca voia, este naravul celor nestatornici, obiceiul celor prea blanzi cu ei insisi si rautatea celor vicleni. Cunoscandu-va greselile, de acum nimeni sa nu se mai lase inselat in acest chip, ca sa nu se faca vinovat de nestatornicie. Caci stiti ce spune Sf. oroftei : "Cel ce a ajuns la taierea voii sale, a ajuns la sfarsitul odihnei". Prin urmare, daca cineva doreste sa se odihneasca, sa tina aceasta cale, adica a taierii voii si va dobandi "odihna veacului viitor". Din partea monahilor se cere ascultare absoluta : "Fiti ascultatori in toate si va supuneti, ca fierul in mana fierarului, celor ce vrem noi dupa voia Domnului; si veti trai fara grija, iar viata voastra va fi fara primejdie". "Poti sa te mantui -- invata Sf. Teodor pe calugari - chiar daca n-ai sti sa deosebesti alfa de beta; daca insa vei cauta sa faci voia ta, atunci, daca ti-ai insusi chiar si toata stiinta, chiar si arta de a citi si a scrie in egipteana, vei vedea totusi focul care te va mistui in veacul acesta si in cel viitor". Ascultarea are la Sf. Teodor si un sens teologic mai adanc : "Noi am fost izgoniti din paradis pentru neascultare si nesupunere, de aceea prea-bunul Dumnezeu a binevoit, ca noi sa capatam din nou raiul prin ascultare si supunere, care il readuc pe om la starea fericita din trecut". Ascultarea conduce pe cel ce o implineste la o viata de randuiala si la siguranta caii celei drepte spre mantuire. Ascultarea impreuna cu filoxenia (iubirea de straini) intrec chiar si vietuirea si petrecerea in pustie, ferind pe monah nu numai de caderea cea de-a stanga, dar si de cea de-a dreapta : "Cand citim vietile Parintilor ne minunam foarte mult, si cu adevarat. ...Trebuie asadar nu numai sa-i cinstim, ci sa-i si urmam, atat cat este cu putinta, insa totodata sa-i urmam cu intelepciune si cu bun simt, adica: monahul simplu sa urmeze un monah simplu, isihastul un isihast, pustnicul un pustnic, egumenul un egumen. Caci care va fi castigul, daca se ia pilda de urmat pe acela care se gaseste in alta conditie decat a noastra? Este sigur ca nu veti culege nici o roada, ci dimpotriva, inselare. Astfel, multi parasind chiar si din evlavie regula lor obisnuita, mai intai au pierdut starea lor proprie si nici n-au castigat ceva din ceea ce doreau. Si ca sa nu vorbim de intamplari vechi, voi restrange aceasta vorbire la timpurile noastre. Ce castig a avut acela, care se numeste "psalmist", urcandu-se pe munte ? Nu s-a coborat el prin aceasta? Nu mai este acum nici simplu calugar, nici stalpnic. Ce castig a adus stalpul lui Saprit ? N-a coborat el, pentru a apara ortodoxia ? Pentru ca dupa aceea sa cada in-erezie, sa tradeze adevarul si sa ajunga acum un incarnat prigonitor... Voi, asadar, urmati pe aceia, care au stralucit in ascultare ; si nu numai pe sfintii de altadata, ci chiar si pe ai obstii noastre. Intreceti-va cu fericitul Dometian, a carui credinta este asa de arzatoare; intreceti-va cu fericitul Zosima, a carui ascultare este ferita de prefacatorie; intreceti-va cu fericitul Marcu, care, primind ocarile si infruntarile ca pe niste laude, a ramas neclintit in statornicia sa ; urmati pe fericitul Terentie, care, de ani de-a randul, serveste pe bolnavi la bucatarie, fara sa se vaiete de griji si de boala; ...urmati pe alti frati ai nostri, care, in mare numar s-au inaltat prin ascultarea lor si ale caror nume sunt scrise in cartea vietii. Iata cei pe care trebuie sa-i ascultati, nu pe pustnici. Precum parintele nostru Ioanichie, cu fratii sai, locuieste in tacerea muntelui, asa chemarea noastra este de a practica ascultarea si primirea de straini". Votul fecioriei Fecioria dupa invatatura Sf. Teodor este cea mai mare virtute si atinge prin inaltimea sa varful cerului. Viata omeneasca se imparte in doua feluri de stari : starea de casatorie si starea de feciorie, prima constituind o lume inferioara fiind supusa stricaciunii, iar a doua asemuindu-se stralucirii prin incoruptibilitate. Ascetii care pastreaza fecioria prezinta un spectacol mirific: ei se afla in trup si mai presus de trup, se afla in lume si mai presus de lume, ei duc viata de dinainte de zidirea lumii vizibile. Insa darul fecioriei este incompatibil multora si se acorda numai acelora care se rastignesc pe ei insisi prin viata lor. "Nu exista o virtute mai inalta ca fecioria, - spune Sf. Teodor intr-una din cateheze - pentru ca fecioria este virtutea care inaintea tuturor a stralucit. In paradis, fecioria s-a invrednicit a face pe Maica lui Hristos, fecioria face ca oamenii sa fie ingeri, caci inalta lumea la incoruptibilitate". Fecioria e contingenta cu modul de viata al ingerilor, il introduce pe om in starea paradisiaca initiala. Insa fecioria se atinge prin munci si eforturi nenumarate. Cu cat e mai inalta si mai minunata aceasta virtute, cu atat mai puternic si mai tenace cauta ucigasul vietii noastre sa ne biruie prin patima contrarie. De aceea Sf. Teodor sugera calugarilor in catehezele sale, sa evite, prin toate mijloacele, intalnirile cu femei, sa nu 26

viziteze, fara a fi necesar, nici manastirile de maici, sa fie in general departe de societatea lumeasca : "Sa ascultam Scriptura ce zice: ca nu poate baga cineva carbuni aprinsi in sanul sau si sa nu i se arda hainele; sau sa umble cineva pe deasupra focului cu picioarele goale si sa nu se arda. Asa si cel ce se apropie de orice fel de femeie, fie maritata, fie nemaritata, fie fecioara, fie calugarita, sau vaduva, care a fagaduit sa aiba mire pe Domnul slavei, nu se poate sa nu atate vapaie de pierzare in sufletul sau. Acestea le-am spus pentru cei ce sunt imprastiati ici si colo si voiesc sa traiasca mireneste si sa ne pricinuiasca pricini de pacate pentru sminteala lor". Doctrina isangheliei si sensul slujirii lui Dumnezeu Una din temele cele mai frecvent utilizate de catre autorii monastici, este aceea a "vietii ingeresti" sau a isangelismului. Adesea gasim in scrierile lor afirmatia ca monahul e egalul ingerului. Tot asa in minee aflam expresia "ingeri in trup" deferitoare la unii sfinti cu viata ascetica deosebita. Prin aceasta se intelege in general ca starea unui eremit al carui tel e tocmai de a atinge contemplatia, este considerata ca fiind egala cu cea a ingerului, pentru ca el contempla pe Dumnezeu. In ceea ce priveste insa viata chinovitica, isangelismul are alt temei. Cenobitii nu cauta neaparat contemplatia. Caci, in fond, primul rol al ingerului, cel care il defineste, nu e contemplatia, ci de a fi mesager si de a sluji. De aceea si Sf. Teodor vorbeste despre isangelism in sensul slujirii lui Dumnezeu, care e insusi scopul vietii chinovitice; monahul trebuie sa caute a face voia lui Dumnezeu, ca si ingerii. Astfel munca, forma cea mai obisnuita a slujirii lui Dumnezeu, pentru un monah studit da vietii monahale o "frumusete ingereasca". In acest sens Sf. Teodor le canta studitilor: "Bucurati-va, locuitori ai cerului surghiuniti pe pamant, cei ce salasluiti in Ierusalimul de Sus, mostenitori ai imparatiei lui Dumnezeu, neavand sorti si parte in desfatari pamantesti. "Bucura-te, buna si intru Dumnezeu adunata fratie, adunare cu un singur suflet, o singura inima, si iubitoare de parinti si frati, legiune ingereasca pe pamant, reinnoitorii vietii de demult ai sfintilor parinti ai nostri. Bucurati-va, lucratori ai lui Dumnezeu, iubitori de munca si barbati apostolicesti, care zi si noapte trudesc cu mainile lor, spre a nu impovara pe altii, si care prin aceasta isi satisfac nu numai nevoile lor, ci si pe acelea ale fratilor mai slabi, precum si nevoile oamenilor straini. Bucura-te, oranduire de nezdruncinat, chip unit cu Dumnezeu, pe care nu l-au nimicit nici amenintarea imparatului, nici frica in fata autoritatilor, nici chiar moartea de acum aproape" . Viata chinoviala e definita tocmai prin aceasta slujire a lui Dumnezeu si a oamenilor. Sf. Teodor spune ca insusi Domnul a instituit acest fel de viata, atunci cand a luat vestmant de rob si a spalat picioarele Apostolilor Sai: "Voi stiti, preaiubitilor, ca Domnul nostru Iisus Hristos in persoana, Cel ce ne daruieste bunuri care depasesc asteptarile noastre, cand a coborat pe pamant, nu a imbratisat viata eremitica, nici pe aceea a stalpnicilor, ci de-a dreptul desavarsirea si legea slujirii. Ca El insusi a spus : am coborat din cer nu pentru a face voia Mea, ci voia Tatalui Care M-a trimis... De aceea El a luat un stergar si vesmantul slugii lor; El a spalat picioarele ucenicilor Sai si le-a sters cu stergarul. In alta parte, El mai spune: "Eu sunt printre voi ca unul care slujeste". Deci, daca, precum vedeti, copiii mei si fratilor, El a preferat fata de toate celelalte viata de slujire, care e a noastra, nu sunteti voi fericiti?" Slujirea trebuie sa fie totala. Iar daca Sf. Teodor indeamna atat de mult pe ucenicii sai sa lucreze cu ardoare, aceasta nu o face din "activism" si inca mai putin din ratiuni marunte de interes obstesc, ci pentru ca ei sa realizeze perfect aceasta spiritualitate de supunere si slujire care face din monah un smerit rob al tuturor. Mai ales ca aceasta slujire depaseste limitele manastirii. Monahul este robul neamului omenesc, nu numai pentru ca el e adesea tratat cu dispret de catre oamenii din lume, ci si pentru ca se straduieste sa serveasca omenirea. Manastirea nu poate fi un loc inchis care munceste numai pentru ea insasi. Urmand pe Sf. Vasile cel Mare, Teodor Studitul se gandeste la saraci, iar munca monahilor trebuie sa le usureze nenorocirile. Aspecte ale vietii monahale din manastirea Studion in viziunea Sfantului Teodor Conceptiile principale ale Sf. Teodor privind calugaria si chinovia, ca forma cea mai utila de trai manastiresc au fost realizate si in practica de catre marele egumen in organizarea manastirii Studion, care, sub conducerea sa prezenta chinovia tipica bizantina, cu idealuri pregnant exprimate si cu oglindirea lor cat mai fidela in manifestarile concrete ale vietii monahale. Manastirea Studion sub pastorirea Sf. Teodor se constituia dintr-o obste frateasca strans unita, 27

unde totul era comun: "Fratilor, parintilor si fiilor - ii invata Sf. Teodor pe studiti - va spun ca toate sunt de obste, atat cele trupesti, vazute, cat si cele sufletesti, tainuite. Sa ne impartasim, unul pe altul din faptele noastre bune si sa ne veselim laolalta atat de cele trupesti, cat si de cele sufletesti, dupa cum zice apostolul ca trupul e unul, dar partile lui mai multe; insa toate partile fac un singur trup. De, patimeste vreo parte, toate partile patimesc; iar de se bucura o parte, toate celelalte parti se bucura. Si dupa cum de la cap la picioare lucreaza fiecare parte, asa trebuie sa ne socotim si sufleteste. In exercitarea demnitatii de egumen, Sf. Teodor, departe de a-si manifesta autoritatea sa, avea o atitudine parinteasca fata de toti fratii obstii. Ca pastor si invatator duhovnicesc el conduce intreaga manastire pe principiile exemplului personal, al influentei morale si al autoritatii spirituale: "Fratilor si parintilor ! Chiar de voi deschide gura mea intinata in toate zilele ca sa va invat, fiii mei prea iubiti, inca nu-i de ajuns pentru dragostea voastra, pentru grija mantuirii voastre. Fiindca desi sunt pacatos, dar ma silesc ziua si noaptea catre acest lucru, pentru care sa si traiesc, il doresc si-l cer, care este viata si moartea de lauda a mea, adica, mantuirea voastra. Iar in alta parte ii indruma astfel: "Fiecare dintre voi, care face ceva fara permisiunea mea, sa-mi fie strain mie, smeritului, indraznesc sa spun, de asemenea si lui Dumnezeu insusi. Oricine, care impreuna cu cineva dintre cei mai mari sau mai mici va planui vreo treaba fara stirea mea, sa fie in afara adevarului; insa si eu, la randul meu, daca voi prinde dragoste, daca ma voi atasa si voi incepe sa arat bunavointa cuiva dintre rudele mele ori, in general dintre persoanele apropiate mie, mai mult decat celorlalti, sa fiu si eu insumi anatema". Pentru mai buna organizare si conducere a obstii celor o mie de calugari, Sf. Teodor i-a impartit in cete, dupa stari duhovnicesti, dupa luminarea mintii si dupa ascultarile lor. In fruntea fiecarei cete el a asezat cate un intaistatator sau proinstaret. Astfel, s-a format in manastirea Studion,un numeros personal de administrare dintre care unii se ingrijeau de proprietatea si gospodaria manastireasca, altii ingrijeau biserica si slujbele, altii il ajutau pe egumen in supravegherea pastrarii bunei randuieli si a disciplinei printre calugari. Primul loc dupa egumen il ocupa in manastire loctiitorul sau, care-l ajuta la supravegherea suprema si indrumarea calugarilor, il inlocuia in timp de boala si de absenta. In fruntea celor care aveau raspunderea intereselor materiale ale manastirii se afla iconomul, care dupa instructiunile Sf. Teodor "e dator sa dea fiecaruia cele cuvenite si sa faca totul nu partinitor si patimas, ci cu bunavointa si dragoste frateasca, asa cum se cuvine sa fie iconomul lui Dumnezeu". Vistieria manastireasca se afla in grija vistiernicilor. Mai departe, chelarul avea grija de camara cu provizii alimentare pe care le livra bucatariei manastiresti ; supraveghind totul cu mare grija: "Vegheaza, chelarule - povatuia Sf. Teodor, - caci ochii mei privesc necontenit masa (trapeza) copiilor mei; vezi de hrana lor si repartizeaz-o ca la masa lui Dumnezeu...". Apoi trapezarul avea si el grija de masa calugarilor supraveghind pregatirea acesteia, pastrand ordinea si linistea in trapeza, facand sa inceteze zgomotul si conversatiile. Ascultarea bucatarului era grea, dar indeplinirea, ei insemna castigarea binecuvantarilor dumnezeiesti: "Cine nu-ti va da "cununa, o fiul meu, tie care induri in fiecare zi o munca atat de aspra? Lucrul tau este lucrul unei slugi ? insa rasplata ta va fi mare. Ocupatia ta de rob murdareste mainile; insa curateste gresalele tale. "Focul te dogoreste acum; insa nu te va dogori mai tarziu. Mergi, deci, plin de insufletire la bucataria ta, taie lemne, spala cratitele, pregateste hrana fratilor tai, intocmai ca pe aceea a lui Dumnezeu. Da gust bucatelor pentru aceia ce se roaga pentru tine, spre a castiga binecuvantari dumnezeiesti, ca Iacob cel de demult, si fii fericit ca ocupi astfel viata ta". In manastire erau de asernenea: un brutar, care dupa spusele Sf. Teodor va fi paine curata pentru Domnul, daca isi va indeplini serviciul in deplina ordine, cu sarguinta si indemanare; ospatarul, care avea sarcina de a primi pe pelerini, pe calatorii straini si in general pe oaspetii care veneau la manastire, ingrijinduse totodata de ei, cat timp ramaneau acolo, infirmierul, care administra spitalul manastiresc si indeplinea in el obligatiile de ajutor de medic, avand de asemenea la dispozitia sa calugari care ingrijeau de bolnavi. In serviciul nevoilor materiale ale manastirii, mai erau, de asemenea gradinarul si ajutoarele sale, viticultorul, tamplarii, cizmarii, zugravii, pietrarii, impletitorii de cosuri, tesatorii, lacatusii, pescarii, pielarii, lucratorii la velnita si la moara de apa. Mai departe, biblioteca, manastirii era condusa de bibliotecar, scoala manastireasca era condusa de un invatator special, iar scoala caligrafilor manastiresti se afla sub supravegherea primului caligraf. Pergamentul pentru scris era preparat de- un mester anume, cancelaria si arhiva manastirii erau conduse de hartularii, 28

care lucrau aici impreuna cu secretarii si copistii. In special lucrul caligrafilor si al copistilor era socotit ca o "rugaciune", ca o predica neincetata, ca o "propovaduire a mainilor". Pentru aceasta ei erau scutiti de citirea psaltirii in Postul Mare, asa dupa cum aveau datoria celelalte ateliere de lucru. Intre caligrafi si copisti s-a distins Sf. Platon unchiul si duhovnicul staretului studitilor, despre care ni s-au pastrat frumoase cuvinte de lauda, intr-un panegiric la moartea lui: Era foarte zelos la lucrul mainilor si indemanarea sa il facea vestit intre toti... Ce mana, cu adevarat, alcatuia literele cu mai multa podoaba decat mana sa? Se afla careva care sa scrie cu mai multa sarguinta si grija ? Cu ce osardie se dadea el oricarei lucrari care i se incredinta ! Cine ar putea sa socoteasca scrierile care au iesit din mainile sale si carticelele pe care el le-a scos din dumnezeestile scrieri ale Parintilor, si care sunt asa de folositoare celor care le au? Daca noi avem o biblioteca atat de imbogatita, nu se datoreste oare aceasta lucrului si iscusintei sale, carora noi suntem atat de datori? Cand tinem aceste carti in mainile noastre, sufletul ni se lumineaza si suntem plini de admiratie pentru aceasta pana atat de rodnica si de indemanatica". Scrierile minunate ale ucenicilor de la Studion s-au raspandit in tot Orientul crestin, ajungand pana si in manastirile Italiei, iar randuielile Puse de el pentru scriitori si copisti au fost peste tot imprumutate si insusite, randuindu-se drept canon de urmat. Demna de remarcat este organizarea de catre Sf. Teodor Studitul a unei scoli in mmastirea sa, numita "scoala a virtutii", "minunata pepiniera" in care invatau copiii ce urmau sa devina monahi la Studion. Indatoririle acestora erau printre altele: exersarea de a citi, de a scrie si de a copia manuscrise, de a studia Sf. Scripturi si operele Parintilor Bisericii, invatand in acelasi timp si arta de a compune imne pe care le cantau apoi in timpul slujbelor. Didascalul care conducea scoala avea datoria sa se comporte parinteste si cu afectiune fata de tineri, carora trebuia sa le dea o formatie evlavioasa. Asa cum am aratat, Sf. Teodor a dat chinoviei din Studion o organizare administrativa pe cat de complicata, pe atat de durabila, organizare pe care monahismul oriental bizantin nu o cunoscuse pana la el. Fara sa fie un teolog speculativ, Sf. Teodor a indrumat, si mai indruma inca si astazi, prin operele sale, sute de generatii de monahi pe principiile unei teologii simple si practice. Dupa vechiul principiu al vietii calugaresti "ora et labora", Sf. Teodor cere tuturor monahilor mai intai sa traiasca in duh de rugaciune, care este esential oricarei vieti religioase. Apoi viata de obste, chinoviala, pe care el o recomanda monahilor, ii scuteste pe acestia de greutatile si primejdiile traiului idioritmic. In spiritul acestei idei Sf. Teodor a dezvoltat randuiala monahala a Sf. Vasile cel Mare, insa pe deplin original si specific, raspunzand cerintelor timpului si locului in care a trait. Bogatia si diversitatea functiilor manastiresti, utilitatea lor, sistematizarea corecta si necesitatea lor vitala corespundeau principial problemelor chinoviei bizantine. Din pricina caracterului lor practic, institutia persoanelor manastiresti oficiale instituita de Sf. Teodor a prins radacini adanci in viata manastireasca din Imperiul bizantin. Regulile de viata obsteasca ale manastirii Studion au devenit model de traire calugareasca si pentru alte chinovii ale Orientului Ortodox de la locurile Sfinte si Muntele Athos, influentand profund si monahismul romanesc. Voturile monahale: ascultarea, fecioria si saracia trebuie sa devina adevarate virtuti pentru cei ce se hotarasc sa traiasca in manastire; ele disciplineaza energiile, mentin ordinea si procura atat pacea manastirii, cat si pacea interfoara, "a fiecaruia in parte. Sf. Teodor pune un deosebit accent pe munca, ce trebuie sa fie indeplinita de fiecare cu rabdare, conform aptitudinilor lui, practice si intelectuale. Urmand unor mai vechi traditii monahale, Sf. Teodor priveste viata religioasa ca o lupta, ca un razboi nevazut impotriva patimilor si diavolilor si de asemenea ca o lupta pentru integritatea credintei si a moralei crestine. Sf. Teodor le cere monahilor sa nu-si puna nadejdile intr-o mantuire prin contemplatii iluzorii, ci sa traiasca Evanghelia si duhul ei de slujire dupa modelul suprem al Mantuitorului Iisus Hristos, in smerita iubire de Dumnezeu, a fratilor de manastire si a intregii omeniri. Parintele Mihail Voicescu

29

De unde se nasc gndurile rele n mintea noastr? La aceast ntrebare, nsui Mntuitorul nostru Iisus Hristos ne rspunde, zicnd: Cele ce ies din gur pornesc din inim i acelea spurc pe om (Matei 15, 18). Alt dat iari zice: Dinuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrnrile, hoiile, uciderile, adulterul, lcomia, vicleniile, nelciunea, neruinarea, pizma, hula, trufia, uurtatea. Toate aceste rele ies dinuntru i spurc pe om. Dar de cte feluri sunt gndurile rele? La aceast ntrebare spune Sfntul Casian Romanul c opt sunt gndurile rutii. i care sunt aceste opt feluri de gnduri rele? Cel dinti gnd al rutii este al lcomiei pntecelui; al doilea, al desfrnrii i al poftei de desfrnare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mniei; al cincilea, al ntristrii; al aselea, al trndviei; al aptelea, al slavei dearte; al optulea, al mndriei (Filocalia, vol. I). Prin ce fapt bun putem scpa de gndurile rele? Att monahii, ct i cretinii pot scpa de gndurile rele prin dou fapte bune, i anume: Prin paza minii de gnduri numit i trezvia ateniei prin sfnta rugciune i mai ales rugciunea inimii. Iar pentru a scpa de orice gnd ru i de orice patim, trebuie s unim trezvia ateniei, adic gndurile curate ale minii noastre cu sfnta rugciune. Aceste dou fapte bune lucreaz strns unite una cu alta i se susin reciproc, dup cum zice Sfntul Isihie Sinaitul: "Atenia minii i rugciunea lui Iisus, se susin una pe alta, pentru c atenia suprem se nate din rugciunea nencetat iar rugciunea se nate din paza minii i atenia supreme". S nu uitm ns c att atenia gndurilor, ct i sfnta rugciune sunt alungate din mintea noastr de pcatul uitrii. Uitarea este primul pcat din partea raional a sufletului, care alung i stinge din mintea noastr trezvia i rugciunea. Acest lucru l adeverete acelai sfnt printe, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune ateniei, ca apa, focului i n toat vremea o rzboiete cu putere. Precum zpada nu nate flcri, sau apa foc, spinul smochine, aa nu va fi liber mintea omului de gnduri rele, de cuvinte rele i de fapte diavoleti, dac nu i-a curit mintea i inima cu trezvia ateniei i cu rugciunea". i iari zice: "Precum fr corabie nu putem trece marea, aa fr paza minii de gndurile rele i fr chemarea deas a lui Iisus Hristos, nu este cu putin s izgonim momeala gndului celui ru" (Ibidem, p. 48 i 76). Cci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gndurile rele i toate cursele vrjmaului diavol este de a repeta nencetat n toat vremea i n tot locul rugciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiete-m pe mine pctosul (sau pctoasa)". S nu uitai, cnd v vin gnduri i pofte rele n minte sau n inim, s le izgonii de la voi cu aceast sfnt rugciune. De vei avea paza minii i rugciunea, s tii c va aflai pe calea mntuirii. Acest lucru l adeverete i Sfntul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca s se mntuiasc, nu are nevoie dect de minte treaz i de rugciune". Zodii, horoscoape... Dincolo de glumele care se fac pe seama credintei in zodii, aceasta credinta exista. Este curios, dar oamenii care refuza sa creada in Dumnezeu, prefera sa se supuna unor berbeci imaginari care se afla in stele. O gospodina trece cu vederea cuvintele lui Hristos: "iubeste pe aproapele tau", dar o asculta pe prezentatoarea TV, daca ii zice: "astazi veti avea o zi grea, evitati conflictele cu cei apropiati". Faptul ca omul e indreptat spre latura tainica a existentei sale vorbeste despre dualitatea naturii umane. Pe de o parte, e lumea imediata, vazuta, iar pe de alta parte, lumea mistica, necunoscuta si nesigura, dar prezenta in chip latent in fiecare. Omul crede, daca nu in Dumnezeu, atunci in orice altceva. De exemplu, studentii din Iasi nu trec in timpul sesiunii pe sub peretele fostei Ed. "Junimea", pentru ca "nu le merge" la examene. Altii, din aceleasi motive, nu calca pe capacele de canalizare. Lumea interioara a acestor oameni e o lume caleidoscopica, dezordonata, care isi lasa amprenta asupra modului de gandire si de receptare. De aici fragmentarismul lumii moderne si, mai ales, postmoderniste, lumea clipurilor si a colajelor. Omul are nevoie de repere in univers, el nu poate sa existe de la sine. Experienta fricii, a singuratatii, ne impinge spre credintele cele mai ciudate. E adevarat, exista stele si constelatii, fiecare cu nume si traiectorii proprii, dar cum putem crede ca un corp irational poate influenta in vreun fel fiinta atat de complexa care este omul? Ce-i drept, in complexitatea sa, omul poate sa creada chiar si ca luna, care nu e decat un bolovan, poate sa-i hotarasca soarta! Aceasta credinta ma duce cu gandul la personajul lui Creanga, care plangea de frica bolovanului de sare de pe soba. 30

Sfintii Parinti spun ca obisnuintele sunt a doua fire. De aceea, omul care asculta mai multa vreme horoscoapele ajunge, in cele din urma, sa fie o umbra a semnului sau zodiacal. Acesti oameni nu isi dau seama ca devin foarte vulnerabili, pentru ca e destul sa-i afli zodia si poti face cu el ce vrei, il manipulezi ca pe un zombi, ceea ce e valabil, mai ales, pentru femei. Noi suntem invitati sa imitam sau pe Hristos, sau berbecii, taurii si racii zodiacali. Imitand, devenim, sustine ascetica ortodoxa. Dar, desigur, fiecare e liber sa aleaga ceea ce vrea el sa devina. Savatie Bastovoi Proscomidia Proscomidia, care are locul in schevofilax, infatiseaza locul Capatanii, in care a fost rastignit Hristos, unde se spune ca zace craniul protoparintelui Adam; mai arata ca "aproape era mormantul unde a fost rastignit". Locul acesta al Capatanii a fost preinchipuit in Avraam, cand, chemandu-l Dumnezeu pe unul din munti, a facut jertfelnic din pietre si a pus lemne deasupra si a asezat pe fiul sau si a adus un berbec in locul lui, ca ardere de tot. Tot asa Dumnezeu si Tatal, Cel fara de inceput si Vechi in zile, a adus ca jertfa pe Fiul Sau Cel fara de inceput, Cel Care, in timpurile din urma, S-a intrupat din Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu, din coapsele lui Avraam, dupa fagaduinta juramantului pe care L-a facut fata de el, incat si pentru neamul omenesc, "El n-a crutat pe Fiul Sau Cel iubit si Unul nascut, dar pentru noi toti L-a dat" si a patimit ca Om in trup, dar a ramas nepatimitor in dumnezeire. Si inca, Hristos, mergand spre rastignirea Sa, isi purta Crucea si in loc de berbec a fost jertfit Trupul Sau cel fara de pata, ca un miel junghiindu-se cu sulita coasta Lui si Arhiereu facandu-se, ca Fiu al Omului si aducandu-se pe Sine si fiind adus ca jertfa, ca sa ridice pe multi pacatosi. El a murit ca Om, dar a inviat ca Dumnezeu, pentru care inviere avea slava mai presus de lume la Dumnezeu si Nascatorul. Proaducerea - punerea inainte - a painii (numai proaducerea Agnetului din paine, nu toata painea, are acest inteles. De observat ca aici este folosit tot cuvantul oblatio = aducere inainte, dar aici nu mai are intelesul de loc liturgic, ci de actiune a preotului pentru pregatirea Sfantului Trup, cum am anuntat mai sus.) arata Trupul Domnului, pironit pentru mantuirea noastra, a credinciosilor. Painea consacrata punerii inainte inchipuie curatirea lumii si neintrecuta bogatie a bunatatii lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut Om si S-a dat pe Sine jertfa si ofranda si Trupul Sau pret de rascumparare, jertfa de impacare pentru viata si mantuirea lumii, pe de o parte, luand intreaga framantatura a firii omenesti, in afara de pacat, iar pe de alta parte, proaducandu-Se ca parga si aleasa si totala roada lui Dumnezeu si Tatal pentru neamul omenesc precum zice: "Eu sunt painea care S-a pogorat din cer" si "cel ce mananca aceasta paine va trai in veac". Despre aceasta spune si Profetul Ieremia: "Haideti sa introducem un lemn in painea lui", aratand lemnul Crucii, cel infipt in Trup. Copia este in locul celei care a impuns coasta Domnului. Scoaterea agnetului din prescura, cu copia, simbolizeaza "ca o oaie spre junghiere S-a adus" si urmatoarele de la Isaia LIII, 7. Este de retinut vechimea formei traducerii textului "ca o oaie spre junghiere s-a adus" - sec. VIII - Biblia romaneasca1968, Liturghierele romanesti, editiile 1956 si 1967, au tradus acest text altfel decat traditional: "Ca un miel se aduce spre junghiere si ca o oaie fara de glas inaintea celui ce-o tunde, asa nu si-a deschis gura sa". Discul este nasalia pe care este asezat Trupul Domnului de catre preot si diacon; acestia sunt Iosif si Nicodim. Vinul inchipuie sangele care a curs din coasta Domnului. Este si vinul mistic, pe care El l-a dat ucenicilor la Cina. Apa inchipuie pe cea care a curs din coasta lui Hristos insusi si, prin incalzire, arata caldura Sfantului Duh, iar prin culoarea ei alba, credinta curata. Vinul impreuna cu apa simbolizeaza sangele si apa care au curs din coasta Lui, precum zice Profetul: "Paine I se va da sa manance si apa cu bautura curata". In locul sulitei care a impuns pe Hristos, pe Cruce, folosita de catre Longhinus, este copia insasi. Painea si potirul propriu si adevarat sunt spre imitarea Cinei celei de Taina, la care Hristos a luat paine si vin si a zis: "Luati, mancati si beti din acesta toti. Acesta este Trupul Meu si Sangele", aratand ca pe noi ne-a facut partasi ai mortii si ai invierii si ai slavei Lui. Prescura, cea numita si artos si binecuvantare si parga, din care se taie Trupul Domnului, se ia ca simbol al Pururea Fecioarei si Nascatoarei de Dumnezeu, Aceea Care, dupa buna placere a 31

Tatalui si vointa Fiului insusi si Cuvantul si venirea Sfantului Duh, primind pe Unul din Sfanta Treime, Fiul lui Dumnezeu si Cuvantul, a nascut pe Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Si iarasi, precum Dumnezeu, Cel mai presus de materie, luand Trup din aceasta (din Sfanta Fecioara), intr-o singura persoana, era Dumnezeu si Om adevarat, asemenea noua, dar fara de pacat, tot asa si Trupul Domnului, ca dintr-un oarecare pantece si carne a trupului fecioresc (eu vorbesc despre intreaga paine, binecuvantare si prescura) se taie de catre diacon, cum a primit (prin traditie) Biserica cea Mare, cu un cutit oarecare, pe care il numesc si copie, desi inca nu este momentul acesteia si asa, in mod special ipostatic, se scoate din mijlocul acesteia. De observat ca si diaconul, in secolul al VIII-lea, dupa o veche traditie, avea dreptul de a proscomidi, cu exceptia Rugaciunii punerii inainte, pe care o citea preotul. Si Teodor de Andida (sec. XII-XIII) mentioneaza in Comentariul sau liturgic aceasta practica, adaugand si el: "asa cum a practicat Biserica cea Mare". Rugaciunea proscomidiei, continua el, se citeste de catre preot. Biserica cea Mare este Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol, pe atunci Catedrala Patriarhiei Ecumenice. Totusi diaconul, care savarseste aceasta, dupa ce a pregatit impreuna cu aceasta (adica cu painea) si (materia) ce va sa se savarseasca Sange domnesc, in momentul corespunzator Patimii, prin venirea Duhului de viata facator, le lasa pe acestea la Proscomidie, in timp ce preotul rosteste Rugaciunea. Si insusi diaconul, taind Sfantul Trup din prescura, imita pe ingerul care a spus Fecioarei: "Bucura-te". Cu toate ca si preotii taie aceasta, nu este ceva de mirare, caci trebuie sa vedem practicile Bisericii celei Mari - a Constantinopolului. Tot asa, se lasa Sfantul Trup la Protesa (protesa = camara corespunzatoare proscomidiei de azi, in care se afla masa pe care se puneau ofrandele credinciosilor, pentru ca din ele sa se aleaga cele pentru Sfanta Euharistie. Ambele cuvinte, "proscomidie" si "protesa", insemneaza "punere inainte". Denumirea incaperii dinspre miazanoapte, ca si a celei dinspre miazazi, de Sfanta Masa, unde se afla masa numita proscomidie si camara numita protesa se numea pastoforie, adica loc de depozitat si pastrat cele necesare pentru Sfanta Euharistie) ca in Bedeem, unde S-a nascut Hristos, "ale Carui iesiri au fost de la inceput, din zilele veacului" tot ca si in Nazaret. Pe langa aceasta, Protesa (proscomidia) mai simbolizeaza locul vietuirii (Domnului Hristos) in Capernaum. Din cauza aceasta, noi am spus ca un fapt dintre cele inchipuite acum se refera la doua si chiar la trei dintre cele care s-au celebrat atunci, si, ca sa vorbim pe scurt, Protesa simbolizeaza timpul de treizeci de ani dinainte de Botez si felul de viata al Sau. Potirul este in locul vasului care a primit sangele varsat din preacurata coasta impunsa si mirul parfumat, scurs, al mainilor si picioarelor lui Hristos, iar craterul (cupa conica) simbolizeaza paharul izbavitor pe care l-a dat ucenicilor Lui la Cina. Potirul, iarasi, simbolizeaza cupa pe care o descrie in mod special; desigur ca intelepciunea si Fiul lui Dumnezeu a amestecat Sangele Sau in locul vinului aceluia si l-a pus la Sfanta Masa a Lui, zicand tuturor: "Beti dintru acesta toti", in locul vinului cel amestecat, spre iertarea pacatelor si spre viata vesnica. Pastoforiul dinspre miazanoapte (Protesa -Proscomidiarul) unde se savarseste proscomidia este in locul Capatanii (in textul grec denumire pentru pastoforiul din parte de miazazi a Altarului, unde se pastrau, ca si azi, vesmintele si odoarele liturgice). Ilitonul inseamna giulgiul cu care a fost invelit Trupul lui Hristos, coborat de pe Cruce si pus in mormant. Si acoperamantul de deasupra al Domnului mai insemneaza giulgiul cu care au infasurat Trupul lui Hristos. Acoperamantul Discului este si in locul mahramei care era pe fata insasi a Domnului, acoperind-o, in mormant. Perdeaua sau aerul, adica al treilea acoperamant este si se spune ca este in locul pietrei cu care Iosif a intarit mormantul, pe care l-a pecetluit lespedea custodiei. Iata, Hristos a fost rastignit, Viata s-a ingropat, Mormantul a fost pecetluit. Si indata cadelnita (aducandu-se) arata inmormantarea lui Hristos, iar focul, dumnezeirea Sa. Fumul cel binemirositor arata mireasma cea cu bun miros, revarsata, a Sfantului Duh, caci "cadelnita" se talmaceste "bucurie prea bine mirositoare".

32

Tamaia tine locul aromatelor pe care le aduceau pentru ingroparea Domnului, caci smirna si tamaia magilor este rugaciunea curata a faptelor bune, din care purcede mireasma cea cu bun miros, precum zice Apostolul: "Noi suntem buna mireasma a lui Hristos". Deci sa cunoasteti toti preotii care va apropiati de Jertfelnic (Altar) si savarsiti jertfa cea fara de sange ca noi vestim Patimile cele datatoare de viata ale lui Hristos. Asadar, se da momentul precis de catre arhiereu, preotului, care va sa inceapa Sfanta Liturghie. Acest moment infatiseaza timpul care a fost anuntat mai dinainte de Profetul Isaia, cu privire la nasterea Inaintemergatorului Ioan si cu privire la venirea lui Hristos la noi. Iar preotul care face inceputul Sfintei Liturghii inchipuieste pe inaintemergatorul si Botezatorul Ioan, care si-a inceput predica sa zicand: "Pocaitiva, caci s-a apropiat imparatia cerurilor" si botezandu-i pe toti care veneau la el. Diaconii sunt pastorii, iar preotii, ingerii de la Nasterea Domnului. Sfantul Gherman I Arhiepiscopul Constantinopolulu Felurile suferinei n lume Suferinele n lume sunt de doua feluri: suferina trupeasc i suferina moral, adic sufleteasc, precum mustrarea de contiin, ntristarea, dezndejdea, ndoiala, mnia, ura etc. Suferinele omeneti se pot mpri nc n dou pri: unele spre ndreptarea i lmurirea celor buni i altele spre pedeaps i arvunirea osndei venice a celor ri.. Pentru ce este atta suferin pe pmnt? Zice dreptul Iov: "Omul este nscut pentru suferin" (Iov 5, 7). Iar Sf. Pavel zice c "toate fpturile sunt n suferin". Suferinele din lume sunt urmare a cderii omului din rai. Suferinele sunt urmri ale pcatului. Suferinele sunt pedepse pentru pcate. Dar de vom primi toate suferinele cu rb-dare i mulumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc, spre mntuirea sufletului. Cu ct se nmulesc pcatele i rutile n lume, cu att se nmulesc suferinele, adic foametea, cutremu-rele, rzboaiele, bolile de tot felul i moartea. Grija noastr, a cretinilor, este s prsim pcatele, s ne mpcm mereu cu Dumnezeu i s avem fric de Dumnezeu, smerenie i rbdare i atunci toate suferinele noastre se vor mpuina i ne vor fi de mare folos spre mntuire. Suferina este o arvun a muncilor venice sau o ispire a pcatelor? Care este raiunea i scopul suferinei ? Scopul suferinei pentru cretini este unul singur: ispirea pcatelor pe pmnt prin tot felul de boli, necazuri i dureri, spre curirea i mntuirea sufletului. Pentru cei ri care nu voiesc s se ndrepteze, s se pociasc, suferina de pe pmnt rmne ca o arvun a suferinelor celor venice. Iar pentru cei ce primesc suferina cu rbdare i cu mulumire de la Dumnezeu i se ntorc la pocin, suferin, de orice fel ar fi, este cea mai bun cale de ndreptare i ispire a pcatelor, izbvindu-i prin aceasta de chinurile cele venice. Noi vedem c cei care sufer mai mult pe pmnt, sunt mai mpcai cu contiin, mai buni, mai tari n ispite, mai aproape de Dumnezeu i se mntuiesc mai uor, precum dreptul Iov, sracul Lazr, Sf. Apostoli, mucenicii, cuvioii i atia alii. Iar cei care triesc bine, sunt sntoi, au averi i tot ce doresc pe pmnt, sunt de obicei slabi n credin, nemilostivi, tirani, lacomi, egoiti, se tem de moarte i mor n pcate grele, spre osnda venic. Suferina ne e rnduit de sus spre mntuire, spre iertarea pcatelor i spre cretere duhovniceasc, numai dac o primim cu mulumire, c din mna lui Dumnezeu, precum spune i proo-rocul David: "Toiagul Tu i varga Ta, acestea m-au mngiat". Deci, toiagul i varga suferinei, pe cei buni i credincioi i mngie, i sporete n fapte bune, i curete de pcate i-i nvredni-cete de mai mare cunun i rsplat n cer. Iar pentru cei ri, toiagul suferinei e chemare de pocina, e pedeaps peste pedeaps i fru n gur, pentru c nu voiesc s se apropie de Domnul. Cum alin Biserica suferina omeneasc i ce datorie are cretinul fa de cei n suferin? Biserica alin i vindec suferinele oamenilor prin tot felul de rugciuni ctre Bunul Dumnezeu. Biserica a rnduit diferite rugciuni pentru alinarea suferinei. Cea mai important rugciune pentru cei bolnavi e Taina Sf. Maslu i diferite molifte pentru dobndirea sntii. Cretinul are o mare datorie fa de cei din suferin, ca s-i ajute dup a sa putere, att prin mijloacele materiale (mbrcminte, hran, osptare, ngrijire, bani etc.), ct i prin mijloace spirituale, precum: rugciune pentru cei bolnavi, mbrbtare prin cuvinte duhovniceti, comptimiri, mngiere etc, aa cum ne nva Sf. Ap. Pavel care zice: "Bucurai-v cu cei ce se bucur i plngei cu cei ce plng". 33

Ispitele sunt ncercri care vin asupra omului de la diavol i de la slugile lui, oamenii cei ri. Omul este ngduit de Dumnezeu s fie ispitit "spre ncercarea dragostei fa de Dumnezeu"; spre ncercarea supunerii noastre; spre ncercarea nedoririi de ctig. De fapt, ispitele corespund ntotdeauna slbiciunii firii omeneti. Celor mai tari n credin, le rnduiete Dumnezeu ispite mai grele, ca s sporeasc n sfinenie i s se nvredniceasc de cununi mai mari. Iar celor mai slabi n credin i rbdare le rnduiete pronia divina ispite uoare, ca s le poat birui i s nu dezndjduiasc. Iat ce spune Sf. Ap. Pavel: "Ispita pe voi nu va ajuns, dect ispita omeneasc. Dar credincios este Dumnezeu care nu v va lsa pe voi s v ispitii mai mult dect putei; ci mpreun cu ispita v face i sfritul ei, ca s-o putei suferi". Acelai lucru spune i proorocul David: "Nu va lsa Domnul toiagul pctoilor peste soarta drepilor pn la sfrit, ca s nu-i tind drepii spre frdelegi minile lor". Dreptul Iov spune c cei credincioi sunt mpovrai cu diferite ispite prin ngduina lui Dumnezeu. Dar niciodat Dumnezeu nu ngduie la cei alei ispite peste puterile lor. Care sunt adevratele izvoare ale ispitelor? Trei sunt izvoarele ispitelor: "Pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieii", cum spune Sf. Ap. i Ev. Ioan; sau: "iubirea de plceri, iubirea de slav i iubirea de argint, din care se nate tot rul", cum spune Sf. Ioan Damaschin (Filocalia, vol. IV). Cu aceste trei feluri de ispite a ncercat satana s-L ispiteasc i pe Hristos ( Matei 4, 2-11 ) . Care sunt dumanii ce ne lupt i ne ispitesc pn la moarte? Trei sunt dumanii care ne lupt pn la moarte: diavolul, plcerile lumii i trupul. Toi aceti trei dumani ne lupt prin ispite de tot felul i puini sunt acei cretini care reuesc, cu darul lui Hristos, s ias biruitori n lupta cu ispitele i plcerile acestui veac. C "de n-ar pzi Domnul cetatea, n zadar ne-am osteni", zice Duhul Sfnt prin gura psalmistului. Dar, ajutndu-ne Mntuitorul, ''nimenea nu va strica cetatea noastr". Care sunt cele mai mari ispite cu care ne lupt aceti trei dumani ai sufletelor noastre? Diavolul, izvorul a tot rul, ne ispitete direct ndeosebi cu gnduri de necredin, de hul, de ndoial, de dezndejde, de mndrie i de slav deart. Iar indirect, diavolul ne ispitete prin oameni cu gnduri de trufie, de slav deart, de mnie i desfrna-re; cu iubirea de argint, cu lcomia de avere, cu invidia, cearta, osndirea, limbuia i altele. Prin trup ne ispitete diavolul cu lenevirea, lcomia pntecului, beia, desfrna-rea, moleeala voinei, nesimirea inimii, trndvia i altele de acest fel. Pcatul cu gndul Oamenii fac pcate cu gndul n toat ziua, n tot ceasul i n orice clip. S ne dm seama c i pentru aceste pcate vom da rspuns la judecat. Apoi s tii c muli dintre cretini se pzesc de pcate mari, de moarte, dar se osndesc pentru mulimea pcatelor cu gndul, care i robesc pn la moarte, i ei nu le iau n seam. Oare cei care de tineri cuget la tot felul de pcate trupeti i-i ucid mintea, fecioria i simu-rile, hrnindu-se cu ele, mai pot fi considerai curai i neprihnii n faa lui Hristos, chiar dac n-au fcut astfel de pcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sunt curai naintea Domnului de nu se vor poci de ele. i ci dintre asemenea cretini, mai ales tineri, necstorii i vduve, nu sunt stpnii de aceste pcate? Oare nu datorit pcatelor cu mintea i imaginaia ajung oamenii la pcatele cu fapta i la patim? Muli alii sunt robii n minte de gndul averii. i fac planuri de tot felul, cuget la averi, case, bani i nu au odihn pn nu ncearc s-i realizeze visul. Dar visele se spulber, averile se risipesc, iubitorii de argint mbtrnesc i mor sraci de toate i robii de patima aceasta nevindecat ntreinut n minte i inim prin gnduri i imaginaii. Credei c-i va fi uor la judecat unui asemenea om? Alii sunt robii de prerea de sine i de gndul c ei sunt mai buni, mai credincioi, mai curai, mai plcui lui Dumnezeu dect ceilali. Oare credei c ne putem mntui dac suntem robii de gndul mndriei i al slavei dearte? Nu, nicidecum, dac nu vom mrturisi aceste cugete la duhovnic i dac nu ne vom prsi de ele ct mai curnd posibil. Alii judec pe aproapele n inimile lor i l osndesc pentru faptele lui. Alii cuget numai buturi i ospee, haine scumpe i cinste pmnteasc, iar dac nu le dobn-desc se tulbur, crtesc, slbesc n credin i mor nemulumii n suflet. Oare acetia nu triesc n zadar? Vor avea ei 34

rspuns bun la nfricoata judecat? Dar care dintre noi nu ne lsm prad gndurilor rele, fr s ne dm seama c pcatele cu gndul duc la cele cu fapta i c pentru toate gndurile i cuvintele dearte vom da rspuns naintea lui Dumnezeu. Un sihastru oarecare ce tria n pustie, avea un frate mirean ntr-un ora. Dup cteva vreme a murit fratele acela i i-a rmas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui su, a mers acolo, a luat pruncul i l-a dus n pustie, la chilia lui. l hrnea cu finice i cu alte verdeuri din pustie, din care mnca i el. Copilul n-a vzut nici un om, n afar de btrnul care-l hrnea, de cnd l-a dus n pustie. Nici femei, nici sat n-a vzut, nici pine n-a mncat, nici n-a tiut ce este i cum este viaa lumii acesteia. Totdeauna era n pustie cu btrnul, postind, rugndu-se i ludnd pe Dumnezeu. A petrecut n aceast nevoin optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul. Dup ngroparea lui, a nceput sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, s-i descopere pentru acel copil n care ceat de sfini este rnduit. Dup mult rugciune pe care a fcut-o cu mare osrdie, a adormit i a vzut n vis un loc ntunecat i plin de toat scrba, iar n mijloc era copilul zcnd ntr-o suprare nespus. Acestea vzndu-le, btrnul s-a mirat i a nceput a se ruga ctre Dumnezeu, zicnd: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necuriile trupeti i lumeti? Oare nu Te luda pe Tine n toate zilele i nopile, postea, priveghea i se ostenea i de nici un pcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta c l vd pe el pedepsit n acel loc de ntristare? Dar noi care suntem nscui, crescui i mbtrnii n pcate, ce ndejde de mntuire vom avea? O, amar i vai de mine!". Aceasta i mai multe zicnd btrnul cu plngere i cu tnguire, a stat naintea lui ngerul Domnului i i-a zis: "Ce plngi aa, btrnule, i de ce te tnguieti pentru copil care cu adevrat nu s-a atins de pcate trupeti i lumeti. L-ai nvat a posti, a priveghea i a se ruga, dar copilul avea mndrie mare i nlare n inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curenia lui i viaa cea neatins de lume, c este un mare sfnt, mai mare dect cei din lume, i a murit n aceast gndire nalt de sine. Deci s tii c nu este nedreptate la Dumnezeu, cci tot cel ce se nal pe sine cu gndul su, necurat este naintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul". Aceasta zicndu-i, ngerul s-a fcut nevzut. Btrnul i-a venit n fire i n contiin i a plns nencetat pentru moartea copilului pn la sfritul vieii sale. (Printele Cleopa) Epitimiile canonice si ascetice Asemanarea Bisericii - sub raport extern - cu societatea organizata (statul), conducandu-se prin norme prevazute cu sanctiuni In conceptia crestina, care interpreteaza fidel izvoarele revelatiei divine, Biserica are 2 aspecte: unul nevazut si altul vazut. Spre deosebire de Biserica nevazuta sau triumfatoare, care este in afara de orice lupta si are o singura lege : legea iubirii, - Biserica vazuta, a credinciosilor in viata (Biserica luptatoare), supusi pacatului si greselii, este organizata dupa tiparele societatii civile, avand : conducatori si supusi, dascali si ucenici si dispunand de norme care-i reglementeaza viata religioasa si morala, norme prevazute cu sanctiuni pentru cei care le incalca. De obicei, Biserica este prezentata ca un trup in care domneste o ordine perfecta ; madularele trupului sunt credinciosii iar Capul trupului este Hristos. Trupul, deci, este viabil pentru ca este insufletit de Duhul lui Hristos dar si pentru ca este bine organizat si tocmit. Fiecare madular are o slujba pe care o implineste spre binele sau si al intregului. Astfel, in Biserica unii sunt apostoli, pastori si invatatori, altii au darul tamaduirilor si al facerii de bine. Slujba nu si-o ia nimeni dupa bunul plac ci i se da de catre Dumnezeu prin alegere. Impartirea slujbelor nu micsoreaza, ci mai de graba intareste unitatea Bisericii, fiecare madular avand trebuinta de lucrarea celuilalt. "Ochiul nu poate zice mainii: n-am trebuinta de tine",- nici capul nu poate zice picioarelor: "N-am trebuinta de voi". Pentru ca "daca tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Si daca totul ar fi auz, unde ar fi mirosul"? Odata cu raspandirea crestinismului, Sf. Apostoli s-au ingrijit sa-i asigure Bisericii conducatorii necesari, adica pe episcopi, preotii si diaconii. Menirea acestora era atat aceea de a veghea la mentinerea credintei celei adevarate cat si aceea de a mentine moralitatea si disciplina in comunitate. "Te-am lasat in Creta, scrie Sf. Pavel ucenicului sau Tit, ca sa pui in randuiala ce mai este de randuit si sa pui preoti in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit". Iar lui Timotei ii reaminteste ca la despartire il rugase sa iramana in Efes si sa vegheze ca alaturi de dreapta invatatura sa nu se strecoare printre credinciosi invataturi false. 35

Cu timpul principiile conducatoare, sporadic formulate in Sf. Scriptura si cele pastrate prin Sfanta Traditie au luat forma de canoane. Ele au fost formulate fie in sinoade, ecumenice sau locale, fie de catre episcopi cu deosebita autoritate in cunoasterea canoanelor, din ale caror epistole canonice, sinoadele au extras canoane pe care le-au intarit cu putere obligatorie pentru toata Biserica. Aceste canoane au fost prevazute cu sanctiuni, care sa se aplice celor care nu le-ar respecta, pentru ca si in Biserica sa se mentina ordinea. Dar, intre sanctiunile prevazute de canoane si sanctiunile prevazute de legile statului este o sensibila deosebire. Astfel, pe cand canoanele au la baza adevarurile de credinta si sunt inspirate de iubirea fata de semeni, legile se bazeaza pe dreapta ratiune si promoveaza dreptatea. Canonul, inspirat din cuvantul Domnului, care spune sa iertam de 70 de ori cate sapte aproapelui care a gresit contine sanctiuni mult mai usoare, in comparatie cu legea, care, vrand sa restabileasca ordinea si sa asigure convietuirea pasnica intre membrii societatii, contine pedepse mult mai aspre. Pe cand sanctiunile canoanelor constau din anumite acte care implica pocainta, ca regretul pentru pacatele savarsite, ingenuncherea, metaniile, savarsirea anumitor fapte bune si oprirea de a participa la Sf. impartasanie, legea prevede chiar pedepse corporale, constrangere fizica. In Biserica, numai in cazuri de grele abateri de la dreapta credinta sau cand s-ar primejdui grav unitatea Bisericii canoanele prevad sanctiuni aspre, ca anatematizarea cuiva prin excluderea lui din comunitate ; insa si in acest caz daca respectivul isi indreapta purtarea si parerile, poate fi reprimit in comunitatea fratilor. In sfarsit, in canoane se da o mare importanta intentiei care a dus la savarsirea unui act, pe cand pentru aplicarea legii se are in vedere, in primul rand fapta in sine si apoi circumstantele. Temeiul scripturistic si canonic al epitimiilor. Din multimea celor care-l ascultau, - multime ce va alcatui mai tarziu poporul sau ales, - Mantuitorul osebeste pe cei doisprezece, pe care, dandule porunca sa mearga si sa propovaduiasca Evanghelia la toate neamurile ii inzestreaza cu puteri minunate, intre care si cu aceea de a lega si dezlega pacatele, adica cu puterea de a fi legiuitori si judecatori intre credinciosii lor. "Sufland peste ucenici (Iisus) le-a zis: "Luati Duh Sfant. Carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate, si celor ce le veti tinea, vor fi tinute". "Orice veti lega pe pamant va fi legat si in cer si orice veti dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in cer". Principiu calauzitor in aplicarea sanctiunilor este iubirea, insa nu fara discernamant , ea trebuie sa fie gradata, dublata de dreptate, iar acolo unde este cazul, de pedeapsa. "Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, zice Mantuitorul, du-te si mustra-l intre tine si el singur. Daca te asculta, ai castigat pe fratele tau. Dar daca nu te asculta, mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori. Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii, si daca nu vrea sa asculte nici de Biserica, sa fie pentru tine ca un pagan si ca un vames". Interpretand cuvintele Mantuitorului, Sf. Ap. Pavel ii indeamna pe cei insarcinati sa mentina ordinea in Biserica, sa fie intransingenti cu cei care incalca buna randuiala. Insa judecata lor sa nu fie pripita. El prevede dojana intre patru ochi, dojana in fata a doi sau trei martori si dojana in fata intregii comunitati; daca cel vinovat nu se indreapta pedepsirea poate merge pana la oprirea de la Sf. impartasanie, sau chiar excluderea din comunitate. "Daca n-asculta cineva cele ce spunem noi in aceasta epistola, spune Sf. Pavel Tesalonicenilor, sa-l mustrati (la o parte) ca pe un frate". Apoi in fata a doi sau trei frati, pentru ca "orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori". Daca nici atunci n-asculta, trebuie mustrat "inaintea tuturor", adica in fata intregii comunitati. In sfarsit, daca orice incercare este zadarnica, "departeaza-te de cel ce aduce dezbinare", spune Sf. Pavel ucenicului sau Tit. "Pentru ca stim ca un astfel de om este un stricat si pacatuind, pe sine se osandeste". In acest sens, atitudinea Sf. Ap. Pavel poate fi exemplu. El care a inchinat iubirii cel mai frumos imn care a dat indemn celor tari sa fie ingaduitori cu cei slabi, el a pedepsit cu orbirea pe vrajitorul Elimas, pentru ca era "plin de toata viclenia si rautatea", pentru ca era "vrajmas al oricarei neprihaniri si nu inceta sa strambe caile Domnului", a dat satanei pe incestuosul din Corint, "pentru nimicirea carnii, ca Duhul lui sa fie mantuit in ziua Domnului Iisus" (1 Cor. 5, 5) si a dat anatemei pe Imeneu si Alexandru, cei care s-au indepartat de dreapta credinta si "i-au facut mult rau". Sf. Petru este mult mai drastic in aplicarea pedepselor pentru a salva buna randuiala din Biserica. El pedepseste cu moartea pe Anania si Safira pentru ca "au mintit pe Duhul Sfant". De acord cu Sf. Scriptura este si Sf. Traditie. Incepand cu canoanele apostolice si terminnd cu canoanele ultimului parinte bisericesc, toate canoanele au prevazut si pedepse pentru cei ce se abat de la deapta randuiala, pedepse care au fost stabilite in raport cu gravitatea celor savarsite si 36

mai ales in functie de intentia si imprejurarile in care faptele s-au savarsit. Pedepsele incep cu dojana intre patru ochi si in fata mai multor martori si se continua, cum am vazut, cu oprirea de la impartasirea pe perioade diferite de timp si ajung pana la indepartarea din comunitate si anatematizarea celui vinovat. Pe pacatosii inraiti, Biserica i-a lovit cu anatema, adica i-a exclus definitiv dintre membrii ei si a dispus intreruperea oricarei legaturi cu ei. Cuvantul a devenit deja un termen tehnic pentru membrii sinoadelor, atunci cand era vorba despre condamnarea ereticilor. Deosebirea dintre pedeapsa si epitimie. Sanctiunile bisericesti sunt indeosebi cunoscute sub numele de epitimii (corective). Ele nu sunt pedepse propriu-zise, pentru ca pe cand pedeapsa are sens penal coercitiv, eptimia are sens pedagogic, educativ. Epitimia are ca scop sa vindece din punct de vedere moral cat mai bine posibil pe cel ce greseste si sa-l duca la o deplina pocainta. Sensul de pedeapsa este exclus ca incompatibil cu demnitatea si cu fiinta lui Dumnezeu, care este Parinte atotbun si atotiubitor, Care se bucura si iarta pe fiul pierdut care se pocaieste. Sensul de pedeapsa al epitimiilor este exclus, apoi, de pericopele biblice, care leaga iertarea pacatelor doar de pocainta sincera. Astfel, vamesul care se pocaieste sincer este iertat, fara a fi pedepsit, la fel femeia cea pacatoasa; iar incestuosul din Corint este reprimit in comunitate dupa ce arata pocainta sincera. Sensul de pedeapsa al epitimiilor este exclus de faptul ca Dumnezeu da pe fiul sau ca pret de rascumparare, atunci cand omul era pacatos si ca atare pasibil de calcarea poruncilor divine formulate in Legea Veche. Valoarea absoluta a pocaintei o subliniaza si Sf. Parinti. Astfel, Sf. Ioan Gura de Aur zice intr-una din predicile sale referitoare la aceasta tema: "Pocainta este de o extraordinara insemnatate pentru cel pacatos. Este leac al greselilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, incredere in Dumnezeu, arma impotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nadejde in mantuire... Ea deschide cerul...". Apoi, adresandu-se celui pacatos, adaoga : "Daca esti plin de pacate, nu deznadajdui... pocaieste-te in fiecare zi, innoiestete prin pocainta... Rautatea ta are masura, dar leacul n-are masura". "Nu vremea (lunga a epitimiilor) te dezvinovateste ci felul pocaintei isi sterge pacatul". Cel ce lucreaza mantuirea este harul, care intrece pedeapsa. Prin el "Dumnezeu sterge pacatele incat nu lasa nici o urma... da sanatate si frumusete si odata cu indepartarea pedepsei, face pe cel ce a pacatuit la fel cu cel ce n-a pacatuit". In acelasi sens vorbeste si Sf. Vasile cel Mare. El zice: "sa nu deznadajduim ci sa cunoastem milostivirea lui Dumnezeu si osandirea pacatelor, a caror iertare se daruieste, precum este scris, prin sangele lui Hristos". "Nici nu se cade sa intrebam: ce pacate se pot ierta, pentru ca Noul Testament nu ne-a aratat nici o deosebire intre pacate, iar celui ce se pocaieste dupa lege ii fagaduieste iertarea oricarui pacat, mai ales ca Domnul cu gura Sa a fagaduit ca va implini orice se va cere in numele Lui". Subliniaza si el faptul ca pocainta nu se masoara cu timpul ci cu intensitatea cu care se face. "Toate acestea (adica epitimiile randuite de el) le scriem ca sa se cerce roadele pocaintei; caci negresit nu dupa timpul (de penitenta) le judecam pe unele ca acestea, ci tinem seama de felul pocaintei". Deci, vindecarea se hotaraste nu dupa timp ci dupa chipul pocaintei". Referindu-se la diaconul care pacatuieste, Sf. Vasile spune ca "randuit este (de catre parintii si sinoadele anterioare lui) sa i se ia diaconia. Dar vindecarea cea adevarata este indepartarea de pacat". Epitimia, deci, este strans legata de Sf. Taina a Pocaintei. Duhovnicul poate aprecia insa dorinta sincera a penitentului pentru indreptare si dupa felul cum acesta primeste si se arata inclinat sa indeplineasca epitimia sau canonul pe care i le recomanda. Duhovnicul poate scurta sau chiar inlatura complet eptimia, daca apreciaza ca aceasta nu mai este necesara pentru indreptarea penitentului, atunci cand il socoteste sincer pocait sau atunci cand situatia n-ar ingadui penitentului nici un fel de epitimie, in caz de boala sau in caz de alta forta majora. De altfel, efectul Sf. Taine nu depinde de epitimie, epitimia nu este ceva esential, in iertarea pacatelor, ea nu atinge fondul soteriologic al Tainei, iar lipsa ei nu impiedica coborarea harului. Taina lucreaza ex opere operato, iar epitimia poate lipsi. In realitate insa, asa cum spune preotul prof. P. Vintilescu - canonul reprezinta un mijloc pozitiv mai dur pentru continuarea, adancirea si desavarsirea pocaintei, ceruta de natura speciala a anumitor pacate. Canoanele de pocainta sunt o scurta indicatie pentru penitent cu privire la calea, pe care trebuie sa apuce pentru exercitiul ulterior si conlucrarea tuturor sentimentelor bune si a tuturor dispozitiilor virtuoase, de care este animat chiar in timpul pocaintei. Canonul reprezinta insusi inceputul indreptarii lui. Prin epitimie cei "dezlegati" primesc de la duhovnic, adica de la "medicul spiritual", doctoria ce le asigura ramanerea in har. Cei "nedezlegati" sunt indrumati prin epitimie sa ajunga la pocainta 37

sincera si-n ultima instanta la dezlegarea de pacat. De altfel, in ultima vreme si in legislatia civila se vede, mai ales la noi, preocuparea legiuitorilor si a autoritatii de stat ca prin sanctiunile prevazute de legi sa se obtina nu numai asigurarea ordinei sociale in stat, ci si redresarea si recuperarea delicventilor si infractorilor in circuitul muncii si al vietii sociale. Epitimii canonice - in canoanele Sf. Vasile cel Mare. Preocuparile Sf. Vasile privesc aproape intreaga gama a manifestarilor de toate zilele, religioase si morale. Nici o abatere nu este permisa si ca atare nesanctionata, stiind ca orice abatere este pacat si orice pacat este pasibil de pedeapsa. "Nici nu se cade sa intrebam ce pacate se pot ierta, zice Sf. Vasile, pentru ca Noul Testament nu ne-a aratat nici o deosebire intre pacate, numai ca celui ce se pocaieste dupa lege ii fagaduieste iertarea oricarui pacat, mai ales ca Domnul cu gura Sa a fagaduit ca va implini orice se va cere in numele Sau". In privinta aplicarii sanctiunilor, el se conduce de dreapta ratiune, de principiul: "epitemia sa fie pe masura pacatului, de datele Sfintei Scripturi si mai ales de Traditie, adica de normele formulate de inaintasi si de obiceiul transmis din generatie in generatie. "Dintre dogmele si propovaduirile ce se pastreaza in Biserica, zice el, pe unele le avem din invatatura scrisa, iar pe altele le-am primit din traditia Apostolilor, predanisita in taina, ambele au aceeasi tarie pentru dreapta cinstire a lui Dumnezeu... Caci daca ne-am apuca sa abandonam cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tarie, am gresi impotriva celor de capetenie, pagubind Evanghelia sau mai bine zis am reduce propovaduirea la numire goala". "Obiceiul are putere de lege pentru ca ne-a fost transmis de la barbatii sfinti". Epitimiile canonice prevazute in canoanele Sfantului Vasile pot fi impartite in trei categorii : a) referitoare la problemele de credinta, b) referitoare la clerici; c) referitoare la laici. a) Epitimiile referitoare la problemele de credinta. Acestea se pot subdiviza in doua grupe : prima in legatura cu primirea in biserica a celor ce s-au abatut de la dreapta credinta ; a doua in legatura cu primirea celor cazuti de la dreapta credinta in timpul persecutiilor. Inainte de a da raspuns la prima chestiune, Sf. Vasile face deosebire intre eretici, schismatici si participanti la adunari ilegale. Ereticii, zice el, sunt cei ce se despart de Biserica si se indeparteaza de la dreapta credinta. Schismatici sunt cei ce se abat de la disciplina bisericeasca, cei care rup unitatea Bisericii, iar participanti la adunari ilegale sunt cei care incearca sa se deosebeasca de comunitate avand tendinta sa devina schismatici. Botezul celor dintai nu trebuie primit, fiind savarsit de unii care "prin abaterea de la dreapta credinta au cazut din har"; "cel al schismaticilor, ca al unora care sunt inca in Biserica, sa se primeasca. De asemenea sa se primeasca si botezul celor care, desi participa la adunari separate de cele obstestii, daca se indreapta prin pocainta cuvenita". In ceea ce priveste pe cei care, in vreme de incercari au cazut de la dreapta credinta, Sf. Vasile dispune sa se pocaiasca toata viata si numai inainte de moarte sa se impartaseasca. E vorba de cei care n-au fost siliti de persecutori, ci din proprie initiativa s-au lepadat de credinta; aceia care au cedat unei silnicii sunt supusi unei penitente de opt ani, adica de mai scurta durata. b) Pedepse si epitimii, referitoare la clerici. Fiindca in canoane se face distinctie totdeauna intre clerici si mireni, la stabilirea pedepsei, ne vom referi si noi in primul rand la clerici. Cel ce doreste sa intre in cler trebuie sa-si aleaga inainte de hirotonie, modul de viata pe care-l va urma mai tarziu: de celibat sau de casatorie. Pentru ca persoanele intrate in cler necasatorite (potrivit can. 26 apostolic), contractand mai tarziu casatorie trebuie sa se cateriseasca 20. In randul al doilea, nu poate fi cleric cel care s-a casatorit de doua ori dupa botez, sau a savarsit pacate grele. In aplicarea sanctiunilor, Sf. Vasile respecta principiul penal din legislatia ramasa, ca nu trebuie sa se dea doua pedepse pentru aceeasi greseala (non bis in idem). De aceea clericul care cade in pacat, ca de exemplu, in desfrau, fie el diacon sau preot, se depune din treapta dar nu este exclus din comunitate si nu este oprit de la impartasanie. O pedeapsa mai usoara primesc clericii "care au alunecat in nunta nelegiuita". Acestia, contractand casatorie cu o persoana cu care se afla in relatie de rudenie si dovedindu-se gresala lor, vor ramane intre clerici, dar fara a mai savarsi cele sfinte, bineinteles daca vor desface in prealabil casatoria contractata. "Pentru ca este nepotrivit ca acela care este dator a purta grija de ranile sale sa binecuvanteze pe altul, caci binecuvantarea este impartasire de sfintenie, iar cel ce nu are acestea din cauza nestiintei, cum o va da altuia"?. Sf. Vasile este, apoi, impotriva convietuirii fecioarelor afierosite Domnului sau a vaduvelor cu clericii. Justifica acest lucru prin faptul ca: "Viata de celibat este vrednica de cinste, numai cand 38

cineva vietuieste separat de femei, insa fagaduind cineva acest lucru doar cu numele, iar in realitate savrsind cele ce savrsesc cei ce vietuiesc cu femeile, este vadit ca vneaza doar cu numele cinstea fecioriei, dar nu renunta la placerea necuviincioasa". c) Epitimii canonice referitoare la laici. Spre deosebire de clerici, care au de indeplinit o misiune speciala in Biserica si de monahi, care au facut cele trei voturi, (al castitatii, saraciei de buna voie si ascultarii depline), laicii sunt obligati sa indeplineasca intocmai ca si acestia, toate poruncile dreptei credinte. Le este ingaduita o singura casatorie, casatoria a doua este acceptata ca o indulgenta fata de slabiciunea omeneasca, dar atrage dupa sine o epitimie de un an sau de doi ani - dupa felul pocaintei celui ce o face. Casatoria a treia este interzisa de lege, dar tolerata pentru a se evita desfraul, de aceea epitimia este de 5 ani. In sfarsit, casatoria a patra este socotita un pacat mai mare decat desfraul, este considerata o fapta animalica. Legaturile extraconjugale sunt considerate desfrau - atunci cand a doua persoana este necasatorita si sunt sanctionate cu epitimie de 7 ani - si adulter cand ambele persoane sunt casatorite si sunt sanctionate cu epitimie de 15 ani. In stabilirea epitimiilor prevazute atat de Sf. Vasile cel Mare cat si de alti Sf. Parinti autori de canoane, pentru diverse pacate, si greseli, s-a avut in vedere nu numai gravitatea pacatelor respective, ci si alte principii, ca de exemplu: staruinta in pacat a penitentilor sau dimpotriva staruinta lor in redresarea morala, imprejurarile sau circumstantele in care a fost savarsit pacatul si care pot fi agravate sau atenuate, gradul de publicitate a pacatului sau efectele lui sociale, posibilitatile materiale si spirituale ale penitentilor etc. Un pacat foarte mare este uciderea. Data fiind gravitatea lui, Sf. Vasile face deosebire intre uciderea savarsita neintentionat, din gresala si uciderea voita, premeditata. Daca pentru primul caz se stabileste o epitimie de zece ani, pentru al doilea caz stabileste o epitimie de 20 de ani. In prima categorie, cu penitenta de 10 ani, include pe femeile care incearca sa avorteze ca si pe cele ce provoaca avortul, si pe cei ce-si calca juramantuil, iar in a doua categorie, cu penitenta de 20 de ani, include pe vrajitori, ca pe unii ce ucid sufleteste. Respectand cele stabilite de inaintasi, Sf. Vasile prevede ca epitimia sa se consume in cele patru trepte ale pocaintei. Prima treapta este a "plangatorilor" care stateau inaintea bisericii si implorau pe cei ce intrau in biserica sa se roage pentru ei. A doua treapta era a "ascultatorilor", penitentii din aceasta treapta stand in pridvorul bisericii pana la rugaciunea pentru catehumem, cand erau obligati sa iasa din biserica; a treia treapta era a "celor ce se prosternau", adica a acelora care puteau sta printre credinciosi insa permanent in genunchi, iar dupa rugaciunea pentru catehumeni ieseau din biserica, in sfarsit a patra treapta era a "impreuna-statatorilor", adica a acelor penitenti care puteau participa la slujba cu credinciosii, dar nu aveau voie sa se impartaseasca. Epitimii ascetice (in Regulile mari si mici ale Sf. Vasile). Un prim principiu, de ordin scripturistic, care domina regulile Sf. Vasile cel Mare este acela ca semenul trebuie tratat cu iubire si ca atare ca orice greseala trebuie sa fie iertata. Pentru ca in "Noul Testament nu se arata nici o deosebire intre pacate, atunci (cand Domnul) fagaduieste iertarea tuturor pacatelor celui ce se pocaieste". Al doilea principiu, de data aceasta de ordin pedagogic, este acela de a pune prin sanctiuni stavila de la inceput raului pentru a nu da nastere altor rele mai mari si mai numeroase. De aceea socoteste nu numai permisa, ci chiar ca o datorie mustrarea si sanctionarea celui pacatos. "Mare pedeapsa asteapta pe cel insarcinat cu supravegherea fratilor si nu-si face datoria", spune Sf. Vasile cel Mare, ca si pe cel ce apara si ascunde pe cel pacatos. Mustrarea insa, trebuie in asa fel facuta incat sa aiba efectul scontat si nu altul contrar ; trebuie facuta cu tact si cu blandete, incat sa poata fi asemanata cu lucrarea unui tata iubitor si a unui medic grijuliu. Cel care mustra cu rautate este ucigas al fratelui sau. In aplicarea sanctiunilor se recomanda a se tine seama de varsta si starea sufleteasca a pacatosului, ca si de gravitatea greselilor savarsite . Prevede ca si in cazul laicilor, mustrarea intre 4 ochi, apoi in fata a doi sau trei martori, iar in cazul in care aceasta nu are efectul asteptat se aplica indepartarea din comunitate a celui pacatos. Epitimiile recomandate au caracter pedagogic si constau in primul rand in recomandarea practicarii virtutilor contrare pacatului savarsit, conform principiului "contraria contrariis curantur" (Pr. Prof. P. Vintilescu, Spovedania si duhovnicia). Astfel, cel ce se manie, sa fie obligat a sluji pe acela pe care s-a maniat, pentru ca deprinderea umilintei ingenuncheaza pornirea sufletului spre manie. A mancaf cineva inainte de vreme? Sa posteasca cea mai mare parte a zilei. A mancat 39

fara masura si necuviincios? Sa fie silit ca in timpul mesei sa priveasca la cei care mananca precum se cuvine, pentru ca pe de o parte sa se pedepseasca prin retinere, iar pe de alta parte sa invete buna cuviinta. A zis cineva o vorba de batjocura la adresa aproapelui, o minciuna sau ceva interzis? Sa se pedepseasca si cu post si cu tacere". Marirea desarta (pe care o etaleaza cineva sa fie sanctionata prin impunerea de slujiri umilitoare, barfa prin tacere; somnul fara masura prin veghere si rugaciuni; trandavia corpului prin munca; saturarea necuviincioasa prin post; iar murmurarea prin separarea de ceilalti". Alte epitimii prevad ca mijloc de indreptare lipsirea de binecuvantare a celui ce a gresit. Intre abaterile carora li se aplica aceasta sanctiune sunt: neglijenta de a purta haina monahala, savarsirea unei fapte fara obtinerea permisiunii intaistatatorilor, schimbarea sau instrainarea unui obiect al manastirii, participarea cuiva la Sf. Liturghie si neimpartasirea fara motiv, sustragerea unui lucru al comunitatii si ascunderea lui, cearta avand ca motiv cuvintele Scripturii. In sfarsit, unele canoane prevad pedeapsa cu afurisirea, care putea fi facuta fara precizarea duratei de timp, ori pe durate mai lungi sau mai scurte sau chiar pentru totdeauna. Cu afurisirea pe timp de o saptamana Sf. Vasile pedepseste pe acela care sanatos fiind, neglijeaza sa vina la rugaciune si sa invete psalmi; cel care, desi e mustrat cu blandete, nu primeste mustrarea; cel ce jura stramb si maniosul care nu cere iertare. Cu afurisire pe 2 saptamni este pedepsit cel ce mustra cu rautate cel ce profera cuvinte de injurie la adresa aproapelui si cel ce contrazice pe nedrept. Indepartarea pentru totdeauna din comunitate este prevazuta in cazul in care cineva depunand voturile monahale le incalca, indeosebi cand cineva incalca votul fecioriei, casatorindu-se sau cazand in desfrau. Un astfel de om este considerat un sacrileg, unul care a furat darul pe care l-a facut candva lui Dumnezeu. Cu indepartarea definitiva din comunitate este sanctionat si cel care se dezintereseaza de indreptarea celui pacatos, cel care iarta cu usurinta pacatele, fara sa ia aminte daca cel pacatos se pocaieste. Sf. Vasile prevede epitimii si pentru calugarite, anume mustrare si afurisire pe una sau pe doua saptamani, mustrarea este prevazuta in cazul in care cea care s-a afierosit Domnului arata inclinare catre podoabe si gateli,- afurisirea pe o saptamana in cazul cand insulta un preot, cand vorbeste mult si fara rost, pentru rasul necuviincios, pentru murmur impotriva conducatorilor comunitatii si pentru schimbarea locului de munca fara porunca celor mai mari. Cu afurisire pe doua saptamani este pedepsita calugarita care se jura cu usurinta, cea care dupa terminarea adunarii isi pierde vremea cu femeile din afara si cea care nu primeste epitimia ce i se aplica. In sfarsit, ca si-n cazul monahilor, sunt pedepsite cu indepartarea din comunitate acele persoane, care, depunand votul castitatii, se casatoresc sau cad in desfrau. Organele competente sa aplice, sa micsoreze sau sa suprime epitimiile sau pedepsele aplicate penitentilor. In principiu, dupa cum rezulta din cuvintele cu care Mantuitorul a investit pe Apostoli cu puterea de a lega si deslega, cel care are dreptul de a lega, adica dreptul de a aplica epitimia, poate sa si le dezlege, micsorandu-le sau desfiintandu-le. Sf. Vasile spune ca cel competent sa aplice sanctiunile este episcopul, - ca unul care prin hirotonie a primit darul de da apostoli si puterea de a lega si dezlega pacatele; dar si preotul, ca un imputernicit al sau, in privinta aplicarii epitimiilor este indreptatit sa faca aceasta. Acest lucru nu se spune expres in canoanele Sf. Vasile cel Mare, insa rezulta clar din canonul 102, sinodul VI ecumenic. Pe monahi ii sanctioneaza conducatorul lor spiritual, intaistatatorul. Intaistatatorului, Sf. Vasile ii acorda o atentie deosebita, in Randuielile sale, de intelepciunea acestuia depinzand in buna masura progresul moral si spiritual al monahilor. Acestuia nu trebuie sa-i fie indiferent daca vreunul din monahi greseste, pentru ca va da seama pentru toti cei incredintati lui. "Acela caruia i s-a incredintat purtarea de grija, spune Sf. Vasile sa se poarte ca si cand ar da seama pentru fiecare, pentru ca daca unul dintre frati ar cadea in pacat, fara ca el sa fi facut mai inainte cunoscuta legea lui Dumnezeu sau daca dupa cadere, persista in pacat, pentru ca nu i-a aratat modul indreptarii, sa stie ca sangele aceluia se va cere din mainile sale, precum este scris". El e dator sa se ingrijeasca de nevoile fiecaruia, intocmai ca un tata iubitor si sa dea sfaturi tamaduitoare, intocmai ca un medic grijuliu. Atunci cand dragostea si mila nu sunt de ajuns pt indreptare, se cuvine ca el sa se arate aspru si autoritar. Insa asprimea sa nu se transforme in patima, pentru ca o astfel de atitudine, in loc sa fie salvatoare, poate aduce vatamare. Iar pentru ca exemplul vietii proprii poate fi uneori mijlocul cel mai potrivit de a indrepta pe cineva "se cuvine ca 40

intaistatatorul - aducandu-si aminte de porunca Ap. care zice: fii pilda credinciosilor", sa se arate in viata sa pilda de implinire a poruncilor Domnului in asa fel incat aceia pe care ii povatuieste sa nu aiba nici o dezvinovatire atunci cand zic ca porunca Domnului este cu neputinta de implinit". Se cuvine sa nu se trufeasca pentru locul pe care-l detine, ci sa fie smerit si bland cu toti fratii. Daca intamplator si el greseste, nu este scutit de mustrare. "Dar pentru a nu se strica buna randuiala, este ingaduit a mustra pe intaistatator numai monahii ce se disting prin varsta si intelepciune". Intaistatatorii au, de asemenea, datoria sa se adune in consilii periodice pentru a-si impartasi experienta, spre folosul reciproc, si pentru a relata cu ce metoda au tratat caracterele mai indaratince, "incat daca s-a facut ceva rau, sa se descopere de judecata mai multora, iar daca s-a facut ceva bun, sa se adevereasca de mai multi". In absenta intaistatatorului, comunitatea este condusa de loctiitorul sau. Acesta este competent sa organizeze viata obstii si chiar sa impuna sanctiunile ce reveneau conducatorului spiritual. In sfarsit, daca diferitele epitimii si chiar indepartarea din comunitate o impune intaistatatorul ca unul care este chemat sa supravegheze ordinea si disciplina, reprimirea unui frate care a gresit se face doar dupa ce in prealabil a fost instiintata de aceasta intreaga comunitate, singura in masura sa dea marturie de indreptarea lui. Odata impuse epitimiile si pedepsele trebuie indeplinite. Pot fi insa micsorate, iar alteori chiar ridicate cu totul daca se observa pocainta sincera din partea celui care a gresit. in fond, acesta este scopul epitimiei, de a face constient pe cel care greseste si de a-l determina sa nu mai greseasca. "Cum trebuie sa se pocaiasca cel ce a pacatuit si ce roade vrednice de pocainta sa aduca?" - se intreaba Sf. Vasile. "Trebuie sa ajunga la o asa stare sufleteasca, intocmai ca acela care a zis: "nedreptatea am urat-o si am dispretuit-o" si sa indeplineasca cele ce a zis in psalmul al saselea : "Doamne, nu cu urgia ta sa ma mustri pe mine". Atunci cand cineva nutreste ura fata de pacat, si mai ales cand pocainta este insotita de manifestari exterioare, care o tradeaza cu prisosinta, adica de "lacrimi" si de "viata" vrednica de indurare, "atunci iertarea aceluia sa aiba loc fara prea multe amanari pentru a nu da castig satanei "prin asprimea randuielii". Epitimiile pot fi micsorate sau ridicate definitiv de cei care le dau, de cei care sunt inzestrati cu puterea "de a lega si dezlega pacatele" adica de apostoli si de urmasii acestora, de episcopi, ca unii care au primit prin succesiune harul Sf. Duh si de preotii carora li s-a dat acest drept de episcopii respectivi. Intrebat fiind de catre ep. Amfilohie daca trebuie sa respecte cu rigurozitate cele hotarate de inaintasi, Sf. Vasile ii raspunde ca ramane sa hotarasca singur vremea (durata) epitimiei. "Ramane la chibzuinta ta, ca potrivit cu imprejurarile sa lungesti sau sa scurtezi epitimiile". Ii sugereaza in acelasi timp sa arate mai degraba blandete fata de cei care gresesc si-l asigura ca o atare atitudine nu va fi condamnata. "Daca cineva dintre cei ce au fost in pacate...se va face sarguitor si va marturisi pacatele si cel caruia, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a incredintat puterea de a lega si dezlega vazand covarsirea marturisirii celui ce a pacatuit, s-ar face bland intru a micsora timpul epitimiilor, nu e vrednic de osandire". In privinta monahilor care s-au abatut de la ordinea manastirii si au fost sanctionati pt asta, sanctiunea o poate micsora sau ridica definitiv intaistatatorul. Daca monahul a cazut din greseli care au fost sanctionate de preot, atunci si santiunea acestuia ca si in cazul laicilor, poate fi micsorata sau ridicata definitiv de catre preot. Epitimiile Sfantului Vasile in raport cu epitimiile altor Sfinti Parinti. Comparand canoanele Sf. Vasile cu cele formulate de inaintasii sai, pe care marele ierarh le cunostea bine 74, observam ca randuielile sale se deosebesc de ale acestora prin faptul ca ele se preocupa mai putin de aspectele exterioare ale vietii si mai mult de latura ei interioara. Apoi, randuielile sale au o temeinica aprofundare scripturistica, ele par a fi o consecinta fireasca si un revers al trairii adevarurilor de credinta. Se poate spune de asemenea ca este mai aspru in epitimiile ce se refera la abaterile de la dreapta credinta si mult mai ingaduitor fata de celelalte abateri. Asa de exemplu, pe cand sinodul de la Ancira si Petru al Alexandriei socotesc ca cei cazuti de la dreapta credinta in timpul persecutiilor pot fi reprimiti in Biserica dupa o scurta pocainta, Sf. Vasile hotararste ca "acela care s-a lepadat de Hristos si a calcat taina mantuirii, sa se tanguiasca tot timpul vietii sale si sa se marturiseasca la vremea iesirii din viata, invrednicindu-se de cele sfinte pentru credinta in iubirea de oameni ai lui Dumnezeu". De a-semeni, pe vrajitori, ca pe unii care se incred in puterea demonilor, pe cand sinodul din Laodiceea ii excomunica, iar mai tarziu sinodul Trulan ii supune unei epitimii de sase ani si excomunicarii, Sf. Vasile ii socoteste ucigasi si ii supune penitentei 41

pentru ucidere. "Cel ce se da pe sine vrajitor, sau unor fapte asemanatoare, acela se va canonisi cu timpul de penitenta al ucigasilor". Tot acelasi pacat insa, Parintii de mai tarziu ca Sf. Ioan Postitorul stabilesc epitimii mult mai usoare scurtand la trei ani timpul de pocainta al acestora, si impunandu-le postire mai severa si metanii zilnice. Explicatia este ca pe timpul Sf. Vasile erau unii crestini care veneau in Biserica pastrand o mentalitate pagana, de toleranta fata de vrajitorie si farmece care erau foarte frecvent practicate in paganism; pe vremea Sf. Ioan Postitorul (sec. VIVII) numarul acestora scazuse mult si de aceea nu era nevoie de atata asprime fata de cei vinovati de un astfel de pacat. Este o dovada ca Parintii Bisericii au cautat sa se acomodeze intotdeauna la conditiile si spiritul vremii si in aceasta privinta. De aceea gasim si cazuri contrare cand epitimiile prevazute de Sf. Vasile cel Mare pentru unele pacate sunt inasprite de canonistii ulteriori, proportional cu cresterea periculozitatii pacatelor respective. Astfel, pentru unele greseli si pacate, epitimiile Sf. Vasile sunt mult mai blande. De exemplu, pe cand cel ce ucide cu voia e supus de sinodul Trulan la penitenta pe tot timpul vietii, sf. Vasile limiteaza penitenta la 20 de ani. Pe cand canonul 67 apostolic si mai tarziu sinodul IV ecumenic da anatemei pe cel care desfraneaza, Sf. Vasile limiteaza penitenta la 7 ani. Mai mult, pe cand pe femeile care au cazut in pacatul adulterului, canonul 48 apostolic le afuriseste, intelegandu-se prin aceasta ca trebuie sa faca penitenta publica, Sf. Vasile randuieste ca "femeile care au comis adulter si din evlavie au marturisit sa nu fie date la iveala in public, ca nu cumva vadindu-se sa le oferim prilej de moarte". Daca pe cel ce-si calca juramantul, sinodul Trulan il afuriseste, Sf. Vasile il supune unei penitente de 10 ani. In cazul monahilor, de asemenea, in afara de situatia in care au calcat voturile monahale, indeosebi votul castitatii, pe care ii supune epitimiei pentru desfrau, dispozitiunile referitoare la celelalte abateri sunt mult mai moderate. Cel ce a depus voturile monahale "si-a daruit viata lui Dumnezeu". In cazul in care s-ar fi casatorit, sinodul din Ancira, il supunea unei epitimii de un an, Sf. Vasile il supune epitimiei pentru desfrau. Dar epitimiile Sf. Vasile sunt mult mai blande in cazul altor abateri. De exemplu, recomandand cumpatarea la mancare, dezaproba postul exagerat, care epuizeaza trupul si-l face incapabil de fapte mari, in sprijinul acestei pareri el aduce dovezi din Sf. Scriptura care desi recomanda munca nu recomanda nimicirea trupului. Dezaproba lipsirea trupului de hrana necesara si nu permite ca un monah sa posteasca mai mult decat ceilalti. Pornind de la ideea ca trupul nu este un element rau, recomanda grija pentru trupul bolnav, sa se faca uz de cuceririle stiintei medicale, pentru ca Dumnezeu "a facut sa rasara din pamant ierburi de folos pentru fiecare suferinta". Desi in legiuirile sale se prevede alungarea din comunitate a celui care a gresit, aceasta alungare pare sa nu fie definitiva, ci temporara. Astfel, adresandu-se unui monah care incalcase votul fecioriei, si prin urmare a fost exclus din comunitate, Sf. Vasile spune : "Ai incalcat cugetul monahilor si ai adus frica printre cei ce se poarta drept?... Fugi, dar nu departe, ci alearga catre noi...". Apoi, monahul nu este indepartat in mod arbitrar: cel ce a pacatuit trebuie mai intai sa se apere si numai in situatia cand vina lui este vadita sa fie alungat. Importanta conceptiei Sf. Vasile cel Mare cu privire la rolul epitimiilor in imbunatatirea duhovniceasca a celor ce gresesc si pentru pastrarea disciplinei in manastiri si Biserica. Asadar, epitimia nu are, in conceptia Sf. Vasile un caracter vindicativ, adica nu este considerata un mijloc prin care se ispaseste pacatul sau se razbuna dreptatea divina lezata prin pacat, ci are un caracter pedagogic, de mijloc auxiliar prin care se trezeste constiinta celui care a gresit si-l face pe acesta ca dintr-un impuls interior si firesc sa evite pacatul. Duhovnicul nu e un judecator aspru si rece, ci un medic si un psiholog, care constata starile sufletului pentru a afla locul si pricina boalei, un tata bland care trateaza cu blandete pe fiii sai. Intre duhovnic si penitent nu este atmosfera apasatoare a judecatii, ci o atmosfera familiala, de incredere in care teama nu ucide sufleteste pe pacatosi. Duhovnicul apare in ochii pacatosului ca o calauza binevoitoare care-l scoate din negura pacatului in care acesta s-a afundat si bajbaie. Odata revenit la lumina constiintei, epitimia nu mai apare ca o povara pe care cel pacatos cu greu o suporta si de care doreste sa fie cat mai repede izbavit, ci ca un exercitiu, pe care simte ca singur nu l-ar fi putut impune, ca o podoaba ce-i aminteste de trecut pentru a-l evita. Iar daca Sf. Vasile prevede in randuielile sale si pedepse, face aceasta pentru a preveni latirea pacatului, intocmai cum medicul indeparteaza cangrena pentru a nu infecta tot trupul. E firesc ca aceasta conceptie despre epitimie sa fi avut, in decursul veacurilor, un rol deosebit in edificarea duhovniceasca a celor ce gresesc si sa-si fi pus puternic amprenta asupra spiritualitatii ortodoxe. Majoritatea lucrarilor de 42

mai tarziu in tara noastra, se bazeaza pe conceptia Sf. Vasile. "Aceasta este tocmai pricina canonului care se da celui ce se spovedeste" - se spune intr-o lucrare menita sa fie la indemana duhovnicilor. "Ca nu doara cu acel canon sa rascumpere sufletul din pacatele cele facute (pentru ca ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?) ci pentru ca sa iscuseasca si dinlauntru parere de rau si ura fata de pacat. "Nu pentru indestularea lui Dumnezeu pentru pacate", se spune in alta lucrare, "ci ca sa aratam prin acele epitimii (fapte bune, rugaciune, post, milostenie) roduri vrednice de pocainta si sa punem inceputuri de o viata virtuoasa si mai cu seama sa dezradacinam cu toata puterea ramasitele pacatului celui marturisit, adica pricinile care nasc pacatul". Este greu s trim cretinete? 1. Rostirea zilnic a rugciunilor de diminea, de sear, la fiecare mas, la nceputul i sfritul lucrului. Pr. Teofil recomand citirea Noului Testament, astfel: mai nti de trei ori cele patru Evanghelii, apoi fiecare carte a apostolilor de cte trei ori, dup care se reia. Pr. Calciu: "eu a fi foarte bucuros dac s-ar citi un singur capitol n mod regulat. Sigur c unii vor citi dou capitole, poate i trei. Nu-i ia dect cteva minute". "Citirea zilnic a Sfintei Scripturi are o influen extraordinar de mare. n primul rnd c te disciplineaz. Adic lsnd la o parte semnificaia religioas ncep cu ceea ce este imediat vizibil, cu ce ocheaz prima dat. Te disciplineaz, te oblig s faci un lucru cu regularitate n fiecare zi. Eti cretin din punctul de vedere al disciplinei sufleteti i mentale. Dar aspectul cellalt... Sfnta Scriptur este Cuvntul lui Dumnezeu, Cuvntul lui Dumnezeu lucreaz n om ntr-un mod tainic. Chiar dac nu simi nimic. Citind Sfnta Scriptur i recitind, i citind n fiecare zi, ncep s i se deschid ochii duhovniceti. nelegi anumite lucruri pe care nu le nelegeai. Cuvintele lui Dumnezeu lucreaz n inima omului i o fac mai larg, mai nelegtoare, mai deschis pentru lumea spiritual. i vezi cum un om cu citirea de o lun de zile a Sfintei Scripturi s-a schimbat total. A revenit la credin. Numai dac eti ndrcit rmi rece la Cuvntul Domnului. Or, oamenii acetia nu sunt oameni ndrcii, nu sunt posedai, dar sunt ispitii i dominai de materie, de un demon al bunului trai... 2. Spovedanie deas Sf Vasile cel Mare spunea despre cretinii din vremea lui c sunt tare necredincioi c se spovedesc i mprtesc de trei ori pe sptmn. Pr. Gheorghe Calciu: "Eu sunt pentru spovedania ct mai deas. Sigur c nu ai s poi s te spovedeti pentru fiecare duminic, dar mcar o dat pe lun s te spovedeti. Iar dac ai o problem, poi s te spovedeti i n fiecare zi, dac sunt nite probleme care te tulbur. Pentru c sfatul duhovnicesc i simpla mrturisire a tulburrii tale, uureaz sufletul. Am vzut c aici sunt oameni care se duc la psihiatru, sau la psiholog, n mod regulat, sptmnal, sau la ct i cheam el. Dar de 12 ani, am cunoscut sute de persoane care merg la psiholog: nici unul nu s-a vindecat. ns ca preot am vzut sute de oameni care s-au vindecat, prin spovedanie. Aa c psihologul, sau psihiatrul, sau cum se mai numesc, nu este nici mcar o supap. Pentru c, de obicei, acest psihiatru te influeneaz n mod negativ. El nu are o pregtire spiritual, cel mult are o pregtire moral. Am vzut familii care au fost frnte din cauza psihiatrului. I-a spus soiei, tu eti o femeie liber, tu trebuie s fii liber, desparte-te de el, las-l ncolo, f ce vrei... S-a desprit familia. Pentru c unii nu sunt oameni morali. Ei nii sunt divorai, ei nii triesc n desfru,... Cum poate s te vindece sufletete? Pe cnd un preot e cu totul altceva. 3. Cercetarea zilnic a cugetului Pe vremea Friilor de Cruce, dar i mai nainte, unii oameni credincioi i notau n fiecare sear lucrurile rele fcute, ca s-i ajute att la spovedanie, dar i pentru a-i putea lua pentru ziua urmtoare un canon care s le permit s scape de aceste rele. Pr. Gheorghe Calciu: "Sigur c acest lucru este foarte indicat, dar, eu m ndoiesc c astzi muli i noteaz, au perseverena celor din trecut... ns sfatul meu este acesta pentru toi oamenii cu care vin n contact. n fiecare sear, nainte de a adormi, f-i un control al contiinei. ntoarce-te napoi: ce ai fcut n ziua aceea bun, i ce ai fcut ru. Nu numai rele ci i bune. Pentru c, dac gndul la cele rele fcute, te ndeamn s nu mai faci, ceea ce este bun este o treapt pe care s te poi sui. Aa c eu asta 43

sftuiesc pe toi. F-i o rememorare a faptelor zilei, chiar dac nu le scrii, vezi ceea ce ai fcut bun i ceea ce ai fcut ru. Pune n balan, urmeaz-le pe cele bune i las-le pe cele rele. 4. Participarea la Sfnta Liturghie Care credei c ar fi argumentul cel mai potrivit pentru cei care nu vin regulat la Sfnta Liturghie, care s-i conving s se ntoarc. Chiar oameni credincioi i care au fric de Dumnezeu Pr. Gheorghe Calciu: Toate acestea sunt nscute dintr-o comoditate pe care o domin demonul leneviei. Este o lenevie a trupului i o lenevie a duhului. Pentru c, venind la Liturghie el se integreaz ntr-un ritm. Ritmul acesta nu este uor de susinut. Pentru c este un ritm de lung durat i care te menine la un nivel nalt. Este un efort. De aceea, cei care vin, vin adeseori mult mai trziu ca s scurteze timpul care stau la Liturghie. Timpul n care stai la Liturghie nu este comod, nu este un timp comod, c atunci cnd stai la cinematograf. Liturghia te solicit, Liturghia te cheam, Liturghia i cere s te osteneti spiritualicete. Dar Liturghia este obligatorie. Fr Liturghie nimeni nu se mntuiete. Pentru c orict te-ai ruga tu n particular, i lipsete harul Duhului Sfnt, i lipsesc Sfintele Taine. Iar dac vii numai la Taine, cnd i cnd, de patru ori pe an s te spovedeti, n-ai fcut nimica. Liturghia este cea care sfinete viaa omului. Viata monahala Generalitati "Desertul a insemnat pentru calugari, in acelasi timp, locul cel mai propice pentru lucrarea isihiei (adica a linistirii), ca fundament al oricarui ideal monastic, dar si locul demonilor, care se manifestau indeosebi subforma "gandurilor", si impotriva carora monahul trebuia sa lupte pentru a-si apara isihia si a implini telul pentru care se afla plecat in pustie: unirea cu Dumnezeu". In aceasta pustie se adunau calugarii pentru a se pocai. A face pocainta este o datorie a tuturor celor ce ravnesc la imparatia lui Dumnezeu (Mc. I, 4). Monahii mai ales pun in practica aspecte extrem de aspre ale pocaintei si cu toate acestea vor sa arate lumii ca pocainta crestina e bucuroasa, mangaierea venind din convingerea ca toate pacatele pot fi iertate. In general, Parintii pustiei faceau distinctie intre "metanoia" si "penthos". "Metanoia sau pocainta este un act prin care omul cere lui Dumnezeu iertare pentru pacatul sau", iar aceasta pocainta avea efect imediat. Cand un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "de voi cadea in vreo ispita, ma roade cugetul si ma invinuieste, pentru ce am cazut?", i-a zis lui batranul: "in orice ceas va cadea omul in greseala si va zice am gresit, indata a incetat". Abia dupa ce primeste Dumnezeu aceasta pocainta - si o primeste, deci, imediat - se poate continua in pace viata duhovniceasca. Atunci pentru ce mai plangeau parintii, uneori toata viata, ori pentru pacate grave sau mai putin grave, ori doar, pur si simplu, ca sa se mantuiasca? Caci unui frate ce l-a intrebat: "Ce sa fac, parinte, ca sa ma mantuiesc?", batranul i-a raspuns: "Mergi, fiule si sezi cu liniste si cu tacere in chilia ta si sileste-ti inima sa plangi si sa versi lacrimi din ochii tai! Asa fa si te vei mantui". De ce sa mai plangem, daca stim ca pacatele ne-au fost iertate? Pentru ca aceste lacrimi nu sunt motivate de intristare, ci din contra, de bucuria de a fi fost mantuiti, si de aceea aduc mangaiere. "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia!". Aceasta mangaiere e numita "penthos". "Certitudinea iertarii nu seaca izvorul lacrimilor, ci ii deschide mai degraba o vana noua inca si mai bogata. Omul nu va inceta sa se socoteasca pacatos si o va face chiar cu un fel de pasiune, pentru a da marturie atat despre adevar, cat si despre iubirea lui Dumnezeu". Acest plans este numit de Sfantul Ioan Scararul, "plans de bucurie facator" (charopoion penthos), iar Sfantul Nil Ascetul scrie ca: "Plangerea pacatelor e plina de dulce intristare si o amaraciune asemenea mierii, dat fiind faptul ca e insotita de o nadejde buna si minunata. De aceea ea hraneste trupul, face sa straluceasca bucuria in adancul sufletului, intareste inima si face sa infloreasca intreaga faptura". Avand aceasta stare sufleteasca, monahul va duce o viata ascetica. Intrebat de unul din parinti "ce este monahul", avva Ioan Colov "a zis: osteneala. Caci monahul la tot lucrul se osteneste". Deci ceea ce-l caracterizeaza pe calugar este osteneala. De altfel, in vocabularul scrierilor duhovnicesti, termenii "monah" si "ascet" coincid. Asceza poate fi definita in mod sintetic ca un efort constient, liber consimtit pentru a atinge desavarsirea. Dar la desavarsire nu se poate ajunge prin simpla dezvoltare a posibilitatilor firii omenesti, fiindca firea este limitata. 44

Desavarsirea nu se realizeaza decat in Dumnezeu si este darul Duhului Sfant. Asceza ca atare nu devine niciodata un scop in sine; ea nu este decat un mijloc, necesar si potrivit pentru cei ce se lupta; prin asceza se manifesta libertatea noastra ce consimte la primirea acestui dar. Posturile, infranarile, privegherile, viata aspra, saracia inteleasa ca "neagonisire", ca absenta dorintei de a avea; ascultarea, ca biruinta asupra vointei noastre; viata pustniceasca, ca o cautare a isihiei; fecioria, ca biruinta asupra miscarilor "nerationale" ale trupului; smerenia si indelunga rabdare, ca manifestare a dragostei - acestea toate constituie asceza rationala si libera a crestinilor. Dar, atata vreme cat lucrarea harului lipseste, cat Dumnezeu nu vine sa pecetluiasca aceste eforturi ascetice, ele raman o lucrare omeneasca si deci, supuse stricaciunii. Fara indoiala, asceza crestina e altceva decat un simplu exercitiu de vointa. Este o cautare a vietii in Dumnezeu si o expresie a iubirii. Ea crede cu fermitate in eficacitatea conlucrarii dintre Dumnezeu si om si vede in aceasta conlucrare, sensul progresului vietii duhovnicesti. De aceea, in ceea ce priveste asceza practica, totul consta in realizarea armoniei dintre vointa si viata noastra, pe de o parte, si vointa si viata Dumnezeului si Mantuitorului nostru, de cealalta parte. Iar cel mai important element al acestei armonii este rugaciunea si, de aceea, ea constituie "varful tuturor lucrarilor ascetice". Ascetul isi concentreaza atentia principala asupra rugaciunii si consacra cea mai importanta parte a nevointei sale rugaciunii. Aceasta poate varia, atat in intinderea ei, cat si in exprimarea ei. Starea si chipul cel mai inalt al rugaciunii este intalnirea cu Hristos Dumnezeu, in iubire. Aceasta este asa numita rugaciune curata. Pentru a ajunge aici, ascetul crestin paraseste toate lucrurile, iar aceasta parasire constituie insasi esenta renuntarii monahale. Asa s-a petrecut cu anahoretii. Ei se afunda in desert pentru a-si desavarsi renuntarea la lume, la bogatii, la placerile pamantesti si la slava omeneasca. Renunta pentru totdeauna la a mai detine vreun rol pe scara lumii, pentru a nu mai exista decat in ochii lui Dumnezeu. Ei n-au fugit de semenii lor din cauza salbaticiei. Cand a plecat in desert, Sfantul Antonie era unul dintre cei mai entuziasti crestini, ce se dedicase deja infranarii si ascetismului. Ca si alti crestini, el renuntase definitiv la casatorie pentru a nu se mai ingriji de nimic altceva decat de a bine placea Domnului si a nu fi impartit. Auzind la biserica cuvintele Mantuitorului: "Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde tot ce ai, apoi vino si urmeaza-Mi Mie" (Matei 19, 21), Antonie lasa toate si pleaca adanc in pustie. Nu-si schimba planul, ci doreste sa-l realizeze desavarsit, mergand sa vietuiasca in plin desert, intr-o singuratate totala, "ca sa nu puna nimic din lume inaintea dragostei fata de Hristos", dupa cum ii va invata si pe ucenicii sai sa faca. El se retrage in desertul arabic, stancos si pietros, de la est de Nil, pe la anul 313, impreuna cu ucenicii sai. La putin timp dupa aceasta, in jurul anului 330, s-a retras in pustie Amun, in locul ce a dat nastere faimoasei pustii a Nitriei, ce in cativa ani a devenit suprapopulata. Pentru cei ce doreau o singuratate mai mare, Amun a instalat, la sfatul lui Antonie, noi chilii, situate la 18 - 19 kilometri de Nitria. Astfel s-a nascut o alta pustie - Kellia (Chiliile). La 50 de kilometri se gasea o vale unde a luat fiinta pustia Sketis, atunci cand in 330 s-a stabilit aici avva Macarie. Sketis a devenit curand centrul cel mai infloritor al vietii anahoretice, aici locuind Parintii cei mai renumiti. Toti acesti trei parinti, Antonie, Amun si Macarie s-au retras din lume in mod progresiv, mai intai ducand o viata casta in mijlocul lumii, iar mai pe urma - din dorinta de a se sustrage total de sub stapanirea lumii, pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu - in singuratatea desertului indepartat. "Caci atata vreme cat ramanea in apropierea satului sau, anahoretul risca sa fie prins de felurite preocupari, familiale sau de alta natura, de atractia bucuriilor de aici si de capcana slavei desarte". Plecarea in desert a insemnat pentru primii anahoreti "o fuga de oameni, o fuga de regiunile populate, de orase si sate", o fuga de lume, ca o consecinta necesara a iubirii de Dumnezeu. Sfantul Apostol Ioan scria catre tineri: "Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 15- 16). Preluand aceste cuvinte, Origen, cel ce este socotit "precursorul fugii de lume in sens monahal", indeamna pe toti crestinii: "Trebuie sa iesim din Egipt. Trebuie sa parasim lumea daca vrem sa slujiim pe Domnul. Trebuie sa-l parasim, nu in spatiu, ci cu inima, nu sa inaintam in drum, ci sa inaintam prin credinta"; pentru ca "atata vreme cat traiesti viata intunecoasa a veacului si esti coplesit de noaptea intereselor, nu poti sluji Domnului", dupa cum poporul, cat se afla in Egipt, nu a putut sa 45

aduca jertfa, ci numai cand au iesit in pustie au putut sa-L slujeasca. Pentru a progresa, urcusul spre Dumnezeu cere o separatie tot mai concreta si intensa de societate si o apropiere de desert. Insa desertul nu era numai un loc nelocuit, cat era un pamant de nelocuit, sterp. De ce n-au ramas in preajma gradinilor sa vietuiasca? Avva Avraam ii spune Sfantului Ioan Casian: "Intorcandu-ne fata de la toate acestea si dispretuind toata placerea acestei lumi, noi ne simtim desfatati de asprimea desertului, mai presus de toate bucuriile punem intinderea infioratoare a acestui pustiu si nu comparam cu amarul acestor nisipuri nici o bogatie a ogoarelor, urmarind nu castigurile vremelnice ale acestui trup, ci mangaierile vesnice ale Duhului". Acesti monahi "au prefacut pustia in oras"; ei "fertilizeaza" desertul.Primii anahoreti nu s-au bucurat prea multa vreme de singuratatea totala ce o cautasera in desert. La sfarsitul secolului al IV-lea, in 390, Paladie a plecat in Nitria si apoi in Pustia Kellia (a Chiliilor) unde a vietuit noua ani. El noteaza in Istoria sa Lausiaca, ca "in acest munte locuiesc barbati ca la cinci mii, cu diferite moduri de vietuire, fiecare precum poate si voieste, traind pe cat le e cu putinta, cate unul, sau cate doi, sau mai multi", iar in pustia deplina, cea mai dinlauntru (adica in Chilii) vietuiesc vreo sase sute. Aceasta a determinat pe unii anahoreti sa se retraga si mai adanc, ca pe acel Pafnutie, de care vorbeste Sfantul Ioan Casian, care "desi locuia de tanar intr-o chilie la o departare de cinci mile de biserica, nu s-a mutat niciodata in alta mai aproape si nici in anii batranetii (avand nouazeci de ani) nu l-a suparat lungimea drumului, cand venea sambata si duminica la biserica". Fuga de lume era inteleasa, in primul rand, ca o renuntare la familia lor, ca "aceia ce au fost primiti odata in comunitatea fratilor sa nu se departeze de frati sub pretextul vizitarii rudelor, nici sa nu li se incuviinteze sa-si ia griji, prin ocrotirea rudelor dupa trup". "Daca parintii sau rudele unuia dintre frati duc o viata dupa poruncile lui Dumnezeu, sa fie cinstiti de toti fratii" din comunitate, dar "grija acestora revine proiestosului comunitatii fratilor". Pe de alta parte, daca rudele "dispretuiesc poruncile lui Dumnezeu ... nu se cuvine a le primi, ca unii ce nu iubesc pe Domnul". Aceasta deoarece monahului ce se straduieste in exercitarea virtutilor trebuie sa-i luam toate ocaziile de a pacatui, dintre care - spune Sfantul Vasile - cea mai mare este aducerea aminte de viata trecuta. Reguli monahale Acesti calugari ce renuntasera la tot pentru a nu se mai raspandi din pricina lucrurilor lumesti traiau la inceput dupa intelegerea proprie a vietii pustnicesti sau monahale, fara a avea anumite randuieli comune. De aceea, in functie de modul in care intelesesera trairea in pustie, unii se mantuiau, ajungand la o viata de sfintenie, dar altii duceau o viata nu prea potrivita, care ducea de multe ori la cadere, ori din pricina nepazirii temeinice a celor duhovnicesti, ori, din contra, din pricina mandriei pentru realizarile lor, distantandu-se chiar de scopul pe care-l avusesera la inceput, de a ajunge la desavarsirea morala. Astfel s-a ivit nevoia intocmirii de catre parinti mai duhovnicesti, cu dreapta socoteala, a unor randuieli de viata valabile pentru toti monahii sau cel putin pentru un anumit tinut in care se practica, de catre mai multi, asceza. Cel ce a intocmit cel dintai niste reguli ale vietii monahale este Cuv. Pahomie cel Mare. Dar el n-a alcatuit mai intai regulile pe care sa le aplice apoi in viata, ci mai intai le-a trait si apoi au fost formulate de el sau de ucenicii sai, sub forma de legi si regulamente. Acestea se adreseaza ucenicilor care, in mare parte, erau recrutati dintre oamenii de rand, care erau mai apropiati sufleteste de viata curata. De aceea si regulile lui sunt mai mult de natura practica, materialista chiar, prin care cauta sa disciplineze pe cei grosolani ca viata, dar sinceri in nazuinta. Invatatura este lasata pe seama indrumarilor orale si ocazionale pe care trebuia sa le faca fiecare carmuitor la casa sa, sau staretul, la anumite timpuri. "Pentru cel simtitor care isi intelege chemarea sa, povetele si indemnurile dascalului ii sunt suficiente, apeland foarte rar sau chiar deloc la mijloace de constrangere, pe cand pentru cel grosolan mijloacele aspre sunt pe primul plan, iar cele superioare raman pentru el de multe ori ascunse si neintelese, chiar daca i se spun cu grai de foc". Dupa Regulile Cuv. Pahomie, organizarea monahala era asemanatoare celei militare. Calugarii erau impartiti in cete de cate zece insi care se ocupau cu aceeasi meserie. Ei locuiau intr-un corp de chilii care erau numite impreuna "casa" (domus), in fruntea careia statea un dascal (praepositus). Cateva case alcatuiau un "trib" (tribus), al carui sef era dascalul celei mai vechi "case". Fiecare "casa" avea un econom si un ajutor de econom, iar peste toata manastirea era un econom general. Dascalul avea toata grija gospodareasca si duhovniceasca a ucenicilor sai. Deasupra tuturor era "avva", adica staretul manastirii. Sf. Vasile cel Mare ce aspira, impreuna cu 46

prietenul sau, Sf. Grigorie de Nazianz, sa imbratiseze viata ascetica, fusese dezamagit, nefiind de acord cu felul de viata si de organizare pe care le vazuse la ascetii din partea locului sau de nastere. Acestea nu corespundeau nici modestiei ce trebuie sa caracterizeze pe adevaratul monah, nici felului de organizare a vietii manastiresti care trebuie sa fie - socotea el - ca o comunitate de frati, care sa se poata ajuta, sub povatuirea unui parinte, la imbunatatirea vietii duhovnicesti, dar si la producerea celor necesare pentru intretinerea lor si pentru ajutorarea saracilor. A petrecut si Sf. Vasile cam doi ani printre anahoretii adepti ai randuielilor Sfantului Antonie si indeosebi printre ascetii ce urmau vietuirea obsteasca stabilita de Sfantul Pahomie, ceea ce l-a ajutat sa-si fixeze planul de organizare a vietii monahale si a manastirilor intemeiate de el. Exista multe asemanari intre regulile sale si cele ale Sf. Pahomie, ceea ce arata ca Sf. Vasile si le-a insusit pe acestea din urma si le-a adaptat randuielilor sale mult mai largi si mai perfectionate. El si-a ales vietuirea monahilor acestora din Egipt, dar si din Siria si Palestina, ce i se intiparise in minte, ca un indreptar pentru viata sa. "Asezand randuieli obstesti in manastirile infiintate de el, Sfantul Vasile le-a dat si un scris, staruind sa arate nu numai chipul cel din afara al vietii, ci indeosebi duhul ei, facand ca sa se vada intruchiparea acestei vieti in Cuvantul lui Dumnezeu, si aratand totodata potrivirea desavarsita a duhului ei cu viata in Hristos Iisus". Importanta acestor randuieli a fost recunoscuta nu numai pentru prestigiul autorului, cat mai ales pentru rezultatele duhovnicesti si practice pe care le-a obtinut aplicarea lor, deopotriva in Rasarit si in Apus. Se poate desprinde din Regulile lui atat priceperea deosebita la care ajunsese in cunoasterea si interpretarea Sfintei Scripturi, cat si tactul sau pedagogic, tinand sa usureze intelegerea si celor mai simpli, a ceea ce trebuiau sa faca pentru a ajunge la implinirea poruncilor, prin care se poate atinge desavarsirea morala. Pe la anul 380, dupa ce cu doi ani inainte intrasera in monahism in Bethlehem, Sf. Casian cu prietenul sau Gherman, au cerut binecuvantarea sa viziteze Egiptul, cu atractiile si prestigiul randuielilor lui monahale, cu centrele manastiresti din Nitria, Chiliile, Porfirion, Calame. Dupa sapte ani s-au intors in Bethlehem pentru a primi binecuvantarea de a ramane in pustie pana la sfarsitul vietii. Dar in curand au fost siliti sa paraseasca Egiptul - din pricina unor tulburari din pustie, cauzate de miscarile eretice - si sa se refugieze in Apus, ceea ce a fost providential pentru monahismul apusean. Caci, sosit in 415 in Marsilia, intemeiaza acolo doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite; pentru acestia va incepe opera sa de scriitor, cu aprobarea ierarhiei bisericesti, de care era apreciat pentru nevointele sale pustnicesti si pentru activitatea sa din pustiile Egiptului. Va scrie doua lucrari mari cu cuprins duhovnicesc: Asezamintele manastiresti si Convorbiri duhovnicesti ce vor fi publicate imediat dupa aparitia lor. Aceasta va face sa se raspandeasca cu usurinta si sa fie de mare folos monahilor si contribuind la o mai buna organizare a manastirilor apusene, dupa modelul preluat de Sfantul Casian din Rasarit. Sub forma de sentinte monastice, traduse in greceste, parte din operele sale s-au raspandit, prin asa-numitele Apophtegmata Patrum (Apoftegme ale Parintilor), in toata lumea crestina. Dar mai ales in manastirile apusene, operele Sfantului Casian se foloseau in mod obisnuit, in secolul al VI-lea, alaturi de cele ale Sfantului Vasile, pentru ca, in cele din urma, aparitia benedictismului sa generalizeze definitiv importanta operei Sfantului Casian, folosit pe larg si impus de marele intemeietor al celui mai bine organizat ordin calugaresc apusean, de Benedict de Nursia. In lucrarile sale, "Sfantul Casian a pledat, ca si prin viata si activitatea sa, pentru valoarea suprema a vietii pustnicesti, ca mijloc de infrangere a vietii pacatoase, prin departarea de lume si unirea cu Ziditorul a toate, prin asceza si contemplare. Asa a scos in evidenta valorile eremitilor - ca rugaciune si contemplare, si cele chinovitice - avand in centru linistea si ascultarea care nu le exclud pe cele dinainte, ci nazuiesc spre ele". Cuv. Benedict de Nursia (n. cca. 480-549) va imprumuta,deci, in randuiala sa (Regula Magistri), asezata in manastirile intemeiate de el in Italia, unele parti de la Sfantul Vasile cel Mare si altele de la Sf. Casian. Si acesta, ca si inaintasii lui, "nu putea sa invete altfel decat asa cum el insusi vietuia". Episcopul Teofan nota in prefata sa la o lucrare ce rezuma randuielile acestor parinti: "Asadar, cuviosul Benedict ne duce la Sf. Vasile si la cuv. Casian, iar amandoi la cuv. Pahomie cel Mare. De la cuv. Pahomie nu e greu a ne ridica la asceti, iar de la ei la Sf. Apostoli si la Insusi Domnul Iisus Hristos. Iata unde e izvorul vietii noastre monahale". Pe de alta parte, este recunoscuta influenta scrierilor acestor parinti asupra monahismului ulterior, in special influenta 47

Sf. Vasile cel Mare. In Rasarit mai ales, randuielile sale au determinat dezvoltarea monahismului pana intr-acolo incat calugarii ortodocsi sa primeasca si in prezent numele de "vasilieni". Spre deosebire de monahismul apusean, cel rasaritean nu a evoluat propriu-zis, ci a ramas in cea mai mare parte la modelul ce i l-a dat Sfantul Vasile. Intregul ascetism din Bizant avea la baza invatatura acestuia, incat Sf. Teodor Studitul se inspira din regulile lui, in infaptuirea reformei sale monahale bazata, ca si la Sf. Vasile, pe viata de obste. Nu ca sa ostenim pe cel ce va parcurge aceste randuri am dat cateva amanunte cu privire la regulile monahale, ci ca sa lamurim faptul ca viata monahala, ce fusese la inceput lasata in seama fiecaruia, - din cauza nepotrivirilor ce luau nastere intre viata si adevaratul scop al "retragerii din lume" - a necesitat anumite randuieli care sa nu mai permita atata libertate, prost inteleasa de unii asa-zisi "asceti". Aceste randuieli descriu calea cea stramta pe care calugarul si chiar orice crestin, trebuie sa ajunga la mantuire, consacrandu-se unei vieti "dupa Dumnezeu". Dupa Sf. Vasile, "monahul trebuie sa renunte la lume si la placerile ei, pentru aceasta nu trebuie sa aiba avere; toate agonisirile lui trebuie sa treaca in posesiunea manastirii din care el face parte; este obligat la ascultare neconditionata fata de superiorii sai directi si fata de altii mai batrani, este obligat la renuntarea trupeasca si la stapanirea tuturor dorintelor corporale, de aceea trebuie sa posteasca si sa se supuna la munci fizice". Pentru ca viata monahului are tinta unica mantuirea vesnica, el trebuie sa si-o consacre in totalitate lui Dumnezeu, prin rugaciune neincetata si prin citirea de carti sfinte. Un crestin poate intra in manastire doar daca se angajeaza sa respecte aceste randuieli, cu specificul fiecarui loc, conformandu-se astfel in mod tacit vietii comunitare, de obste; la inceput, angajamentul lui lua forma unei fagaduinte solemne, chip al fagaduintei monahale de mai tarziu. Monahi si monahii Cele aratate se refera atat la monahi, cat si la monahii, desi de cele mai multe ori nu se adreseaza in mod explicit si celor din urma. Atunci cand, in secolul al IV-lea, au inceput sa se infiinteze manastiri pentru calugari, s-au infiintat si unele de calugarite. Dar acestea din urma de obicei stateau sub indrumarea staretilor de la manastirea de monahi si cu siguranta ca urmau acelasi fel de viata si respectau aceleasi reguli monahale. De altfel, Sfantul Apostol Pavel este cel dintai care sfarama barierele ce opreau femeia sa fie considerata la fel de vrednica de mantuire ca barbatul: "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. III, 28). Cu atat mai mult in viata monahala legamantul fecioriei sterge deosebirile intre firi, intre firea in trup". Foarte putine sfaturi ale Sf. Parinti sunt alcatuite anume pentru femei sau pentru barbati; de regula, ele sunt rostite pentru toti, fara deosebire, barbati si femei. In Pateric, atat avva, cat si amma, sunt sfatuitori la fel de ascultati, incat cuvintele Sarei sau ale Singlitichiei au aceeasi autoritate ca ale lui Antonie sau Macarie. Odata, "au venit la maica Sara doi batrani pustnici mari, din partile Pilusiului. Si cand mergeau, ziceau intre ei: Sa smerim pe batrana aceasta! Si i-au zis: Vezi sa nu se inalte cugetul tau si sa zici: iata pustnicii vin la mine, care sunt o femeie. Le-a zis lor maica Sara: Adevarat, cu firea sunt femeie, dar nu cu mintea". Este adevarat insa ca dintre toate sfintele femei ce ne sunt prezentate de Paladie sau de alte Istorisiri ale monahilor, nici una n-a trait insa in "desertul cel mare", in "pustiul cel mai adanc". Pe de o parte, o femeie, oricat de viteaza ar fi fost, nu putea vietui aici singura fara mari riscuri, atat pentru cinstea, cat si pentru viata ei. Pe de alta parte, anahoretii nu erau de acord ca femeile sa vina in desert, nici macar in vizita, pentru simplul motiv ca o femeie in mijlocul lor ar fi fost o ispita permanenta. Aceste "amma" din Pateric nu locuiau in plin desert, ci "langa rau", adica in apropierea Nilului (ca Sara), sau pe la periferiile cetatilor (Teodora si Singlitichia). Pe de alta parte, cele ce vor dori o nevointa mai aspra se vor ascunde sub portul barbatesc, traind o viata mult mai placuta lui Dumnezeu (Apolinaria, Ilaria si Anastasia sunt cele mai cunoscute). Totusi, in secolul al VI-lea, Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, istoriseste viata unei femei ce fusese desfranata si apoi se adapostise in pustie pentru a petrece in pocainta tot restul vietii, Cuv. Maria Egipteanca, pe care Biserica a recunoscut-o ca sfanta. Se spune in Viata ei ca un avva, anume Zosima, dorea sa cunoasca un monah care sa-l invete un nou chip de pustnicie si care sa-l intreaca in ce priveste fapta si contemplatia. Vietuind pentru un timp in manastirea Sf. Gherasim de la Iordan, dupa obisnuita oranduiala a manastirii, la inceputul Postului Mare a trecut Iordanul si s-a adancit in pustiu, urmand sa se intoarca in Duminica Floriilor; pana atunci trebuia sa petreaca in pustie, in post si rugaciune. Si patrunzand in adancul 48

pustiei, dupa o cale de douazeci de zile a intalnit-o pe aceasta maica ce de 47 de ani vietuia in pustie, departe de orice fiinta omeneasca. Ceea ce-i mai surprinzator este ca atunci cand s-au intalnit, unul altuia si-au pus metanie, fiecare cerand sa fie binecuvantat de celalalt. In cele din urma, la staruinta batranului care si-a cunoscut nevrednicia, cu toate ca era preot, de a o binecuvanta pe aceea ce era plina de multe daruri sufletesti, femeia a rostit chiar ea o inecuvantare. Iata cum o femeie se invrednicise, cu toate ca avusese o viata din cele mai pacatoase, dupa o pocainta indelunga, de mai mari daruri sufletesti decat cel despre care ni se spune ca era "atat de vestit in cele duhovnicesti incat, adeseori, multi din monahii din manastirile invecinate, ba chiar din cele indepartate, veneau la el ca sa fie povatuiti in ce priveste infranarea", iar pe deasupra primea de multe ori descoperiri dumnezeiesti, "fiind luminat de Dumnezeu". Nici urma de dispret fata de femei nu intalnim in aceasta istorie, ca de altfel in intreaga documentatie veche asupra Parintilor desertului, desi adeseori se atribuie monahismului masculin "o adevarata fobie sau repulsie fata de femeie". Insa asta nu impiedica pe Parinti sa recomande fuga de femeie ca de foc sau ca de vin. Sf. Ioan Casian zicea ca "monahul trebuie sa fuga de orice chip de femei si de episcop" (pentru a nu primi hirotonia si a pierde linistea chiliei). De altfel, si in scrierile adresate fecioarelor se recomanda ca acestea sa evite intalnirea si convorbirile cu barbatii. Atat monahii, cat si monahiile trebuiau insa sa se straduiasca a nu mai deosebi partea femeiasca de cea barbateasca. Avva Avraam, de pilda, s-a dus sa dea o lectie unui batran ce se pretindea in intregime eliberat de pofta trupului, zicand ca "a omorat curvia": "Daca intrand in chilie gasesti o femeie intinsa pe rogojina ta, poti sa gandesti ca nu este femeie? - Nu, raspunde celalalt, dar indepartez gandul ce-mi vine sa o ating. Atunci a zis Avraam: Iata, n-ai omorat patima, ci este vie; dar este legata". Am putea sa conchidem cu talcuirea ce o aduce Sfantul Vasile, psalmului I: "Pentru ce profetul face o alegere si fericeste numai pe barbat? Nu exclude, oare, pe femei de la aceasta fericire? Doamne fereste! Una este virtutea, atat pentru barbat, cat si pentru femeie; pentru ca, asa precum crearea amandorura s-a bucurat de aceeasi cinstire, tot asa si rasplata sa fie pentru amandoi tot de aceeasi cinstire. Asculta ce spune Cartea Facerii: "a facut Dumnezeu pe om; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el; barbat si femeie i-a facut pe ei". Cei care au aceeasi fire [omeneasca - n.n.] au si aceleasi lucrari; iar cei care savarsesc aceeasi fapta, aceia primesc si aceeasi plata". Protos. Eftimie Zeca Talcuirea randuielii tunderii in monahism Intrarea in calugarie se savarseste in vremea Sf. Liturghii, indata dupa intrarea cea mica cu Evanghelia. Spre stiinta, pe scurt, Sf. Liturghie este slujba de capetenie a Bisericii in care e prezentata viata si invatatura Mantuitorului, precum si lucrarea de mantuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sf. Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi Jertfe si Taine. Fratele care vine la calugarie este o roada a acestei Jertfe. Bratele parintesti il asteapta deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternica chemare ce s-a putut face vreodata oamenilor. In fata ei parasim viata cea usuratica a firii si dorim sa dam si noi vietii acelasi inteles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeste pe fratele inaintea usilor imparatesti, deschizandu-i urechile dragostei prin cuvintele Domnului: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati - cu pacatele - si Eu va voi odihni pe voi". Pacatele, patimile ostenesc si incarca, slabesc si apasa sufletul in intuneric. Dorul dupa odihna de acestea este fundamentat in suflet. Acestui dor nimeni si nimic nu-i poate raspunde decat Iisus. De la El invatam smerenia si primim odihna, adica nepatimirea. Cuvantul de lamurire continua si prin el. Fratele e adus inaintea lui Dumnezeu in privinta dorintei sale. In fata sfinteniei lui Dumnezeu avem deodata aceste simtaminte contradictorii, de frica si de bucurie, de temere si de atragere. Dar nu numai Mantuitorul e nevazut de fata, ci si Preaslavita Sa Maica, sfintii ingeri si toti sfintii cei dintre oameni vin de fata asupra hotararii fratelui cu destinul sufletului sau. Stau plecate privirile intregii lumi vazute si nevazute. Acestia sunt martorii nostri in ziua rasplatirii, cand Mintuitorul nostru va veni sa judece viii si mortii, "nu dupa cum vom fagadui marturisind - cu gura -, ci dupa cum vom pazi si implini - cu fapta - cele ce vom fagadui". Deci e intrebat fratele de ce a venit in fata altarului, in fata jertfelnicului Domnului. Iar fratele raspunde spunandu-si dorinta calugariei. Dorinta aceasta e insa o convingere. Preotul confirma bunatatea si fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinta asupra 49

firii, pe care urmeaza sa o castige prin osteneli si suferinte. O astfel de hotarare, ca sa duca la rezultat, trebuie sa indeplineasca o conditie esentiala: sa fie o hotarare a libertatii sale. Libertatea constiintei e cel mai adanc bun spiritual pe care-l avem la indemina in viata. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garanteaza seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila imprejurarilor, sila neputintelor, sila infrangerilor, daca nu se vor converti in convingere, nu stau garantie pentru calugarie. Fagaduintele calugariei sunt, asadar, pe viata, viata petrecuta intr-o manastire. Urmeaza intrebari si raspunsuri, cele trei raspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea - ascultarea de povatuitor si de frati, iar al treilea saracia, lipsurile vietii calugaresti. Dupa aceste trei fagaduinte din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lamureste mai pe larg in ce constau aceste sfinte fagaduinte. Mai intai ca sunt date in fata Celui Sfant, ca sunt scrise de ingeri si ca vom da seama de ele si la sfartitul lumii. Traite aceste fagaduinte, prin ele se arata in viata noastra viata Domnului, intrucat El Insusi este viata vesnica. Viata monahala nu este o viata dupa trup. Poftele lui trebuie stinse. Cuviinta fata de om trebuie castigata si mintea curatita prin nevointe, caci si trupul e chemat la sfintenie si viata vesnica. De aceea si el trebuie facut ascultator de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea il imblanzesc. Ascultare sa ai fata de toti. "In ascultari fara cartire", zice preotul. La viclene ganduri sa te astepti, care vor sa zdruncine hotararea de a merge prin greutati in urma lui Hristos. Acestea vor sa te intoarca inapoi de la calea Duhului iarati la calea firii. Firea trebuie tamaduita de frica in fata suferintei. Pentru dobandirea vietii duhovnicesti trebuie sa birui si toata dragostea firii, chiar si dragostea de parintii dupa trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slava sa nu mai ai. Nu imparti sufletul tau, ci aduna-l din toate si da-l intreg lui Hristos. De toate sa fii sarac, ca sa atarni intru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defaima, neintelegandu-ti viata, dar nu uita ca nici viata lui Iisus nu au inteles-o cei ce L-au rastignit. Oamenii prea legati de fire nu au inteles niciodata vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rau, ca de o mustrare si i-au facut mucenici. Iar cuviosii au trait o viata de buna voie, o viata de mucenici. Vietile Sfintilor ne sunt noua hrana si curaj in urmarea lui Hristos, precum si convingerea ca e cu putinta aceasta urmare. Hristos facandu-Se om, ne-a dat noua aceasta putinta. Cu toate acestea, viata dupa Hristos nu e o viata de vis sau de visatori, nici o viata cu minuni. Lepadarea de sine si crucea rezuma toate greutatile ce le vom avea cu firea cea veche si ne prevestesc multa umilinta in lumea aceasta. Dar tocmai acestea cand le vom implini ne fac dovada ca viata noastra e dupa Dumnezeu. Intru aceasta ne sta puterea, de a ne bucura intru necazuri. Cu trupul ne amaram pentru greutatea virtutilor, dar cu sufletul ne bucuram pentru plata pe care o aduc. Fratele e intrebat daca poate marturisi aceasta conceptie de viata. Cu Harul lui Hristos acest fel de vietuire e cu putinta. Preotul se roaga in continuare lui Dumnezeu, amintind si fratelui ca dragostea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos e mai mare decat dragostea celui mai mare sfant pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uita de om cum uita omul de Dumnezeu. De aceea El stie dorul fratelui si adauga la acesta puterea Sa, spre implinirea poruncilor Sale. Sfaturile evanghelice prin fagaduinta solemna devin porunci. Cel mai frumos dar pe care il putem face lui Dumnezeu e sa ne daruim Lui pe noi insine, pe viata. Dumnezeu primeste si imbratiseaza, apara si intareste un asemenea dar. Abia cu aceasta daruire a dragostei prindem putere asupra greutatii, asupra neputintei si capatam curaj in nevointe. Un duh nou se salasluieste intru noi din clipa aceasta. Il avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastra in razele lui. Caci duh dumnezeiesc este dragostea care a facut sfintii. Cu capul plecat si cu cartea randuielii calugariei pe cap, preotul se roaga lui Dumnezeu sa-l primeasca si pe fratele acesta in ceata celor care au parasit toate cele lumesti si s-au facut vrednici de Dumnezeu. Intarit de Adevar, ingradit de Duhul Sfant, hotararea fratelui sa fie neclintita in razboaiele cu mestesugirea potrivnica. Biruinta se castiga prin rabdarea intarita de Dumnezeu cu Har si prin rugaciunile Maicii Crestinatatii, Preasfanta Stapana de Dumnezeu Nascatoarea si ale tuturor sfintilor intru care S-a proslavit Dumnezeu Cel in Treime inchinat. Toti isi pleaca capetele. Preotul din nou se roaga lui Dumnezeu sa-l primeasca pe fratele acesta, care si-a ales din feluritele cai de mantuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugaciunea continua ca poftele si gandurile firii sa fie ridicate de la dansul odata cu tunderea parului, al caror semn este. 50

Pazirea poruncilor aduce in fire sfintenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu si darul nestramutarii hotararii fratelui, vointaotelita care i-a caracterizat pe nevoitori. Cu acestea, slujitorul Sfintei Liturghii se apropie de Cel ce nevazut savarseste Taina, Hristos, intinde mana sa dupa Sfanta Evanghelie asezata in fata icoanei Mantuitorului din tampla si zice: "Iata Hristos, nevazut, aici sta de fata". Si preotul mai intreaba o data pe fratele daca face pasul calugariei de buna voie, deplin liber, fiindca numai acesta e factorul sufletesc hotarator in caile omului. In adancul fiintei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu facut omului, prin care l-a deosebit de toata faptura vazuta si l-a inrudit cu ingerii si cu aceasta l-a facut capabil si de viata ingereasca. Calugaria e, asadar, o logodna cu modul mai presus de veac al vietuirii ingeresti. Fratele afirma definitiv libertatea constiintei sale in fata Celui ce-I va desavarsi libertatea. Logodna aceasta incepe insa cu foarfecele, unelte care taie valul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceasta taiere nu numai ca te invoiesti, dar saruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceasta rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viata in care ai mai avut pareri personale si vointa proprie. De la logodna cu ingerescul mod de viata sub o noua lege, taierea voii si a toata parerea iti este lege. Aceasta o ai chiar din mana lui Hristos. In lumea nevazuta sunt mii si milioane de fiinte si numai o singura voie a lui Dumnezeu este. Prin calugarie intri in aceasta lume ca sa completezi locul cetei a doua ingeresti pe care Dumnezeu a hotarat sa-l implineasca cu oamenii care, in trup greoi fiind, biruie in lupte pe ingerii cei cazuti prin neascultare. De aceea, ca sa sui la sfarsitul zilelor la aceasta destinatie cereasca, trebuie sa inveti firea de a nu avea pe pamant alta voie decat numai voia lui Dumnezeu, precum e si in cer. Ce rost mai au aceste foarfeci? Foarfecele, povatuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul taierii patimilor, caci cu taierea voii se taie toata patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunostinta adevarului care este Hristos. Adevarul este fiinta vie. Noi insa suntem fiinta, dar prinsa in amagiri. Trebuie taiate amagirile ca sa fiintam in Adevar, adica in Hristos. El e "usa" la "casa" Tatalui, iar Duhul e "cheia" cu care Fiul Ii deschide. Aceasta-i cunostinta adevarului cu noi, cu calea noastra dupa Duh, cu destinatia noastra cereasca. Pe acest inteles luptatorul primeste nume nou, dupa al unuia dintre sfintii care bine s-au nevoit. De aici incepand, de la darea numelui, monahul e un nou botezat care isi intelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci innoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuata pe pamant, va avea sa fie o slava a Sfintei Treimi. Intreaga Sfanta Treime isi face salas intr-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai cate unii care se aleg. Parintele Arsenie Boca Printele Paisie Duhovnicul avea o mare experien a vieii interioare; era un duhovnic al inimii, deoarece el se adresa n primul rnd inimii i nu minii omului venit la spovedanie. Folosind puine cuvinte, reuea s ridice moralul oricui btea la ua chiliei sale. n marea sa mil i dragoste fa de toi, nu mustra niciodat cu asprime, nu ridica tonul. i folosea cuvintele ca pe un medicament pus pe o ran deschis i rscolea n profunzimea inimii pentru a scoate la suprafa lacrimile de cin, sperana i ncrederea. Orice dialog cu el era harismatic. Nu-i speria semenii venii la spovedanie cu flcrile i chinurile Iadului; i copleea cu iubirea sa i ncrederea n iertarea pcatelor, atrgnd sufletele cu frumuseea Raiului, spre care se strduia s-i ndrepte. De aceea, salutul su obinuit era i un ndemn: "S ne ntlnim la poarta Raiului". Deseori era ntrebat: "De ce dorii s ne ntlnim la poarta Raiului? Noi am vrea s ne ntlnim cu toii n Rai". Printele rspundea cu blndee: "Pna aici este greu, dragii mei; dac am ajuns la poarta Raiului, strigm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinilor, plngem la ua milostivirii Mntuitorului i nu ne las El afar". Trind n afara lumii, dar n acelai timp n lume, Printele Paisie era foarte ntristat c lcomia, mndria i necredina bntuie sufletele i deseori ddea exemplul celor dou surori ale lui Lazr, Marta i Maria. Peste tot n lume Marta o asuprete pe Maria i nu o las s se roage mai mult, iar Maria plnge nemngiat. Dac am pune pe locul nti pe Maria, adic iubirea de Dumnezeu, credina i rugciunea, apoi lucrul minilor, adic pe Marta, atunci rul ar fi izgonit dintre oameni. Printele avea grij s aminteasc mereu c mbuntirea i sporirea fiecruia ncepe de la aceste cuvinte: "Doamne, ajut-m s-mi vad pcatele mele i s nu osndesc pe fratele meu". Vizitndu-l un mare prelat i cerndu-i un sfat folositor, Printele Paisie i-a spus doar 51

att: "S nu faci tot ce poi, s nu crezi tot ce auzi i s nu spui tot ce tii". n marea sa smerenie, Printele Paisie sublinia ct de urt de Dumnezeu este pcatul mndriei i al iubirii de sine, i deseori povestea o istorioar cu tlc: "Un pustnic se gndea c a ajuns asemeni sfinilor i, fr doar i poate, va ajunge n Rai. Un glas din cer i spune: - De ce gndeti aa, printe, c nc nu ai ajuns la msura lui Zaharia Ciubotarul din cetatea Constantinopol? Sihastrul nu a mai rbdat i a pornit n cutarea lui. - M-a trimis Dumnezeu la tine, i-a spus. Spune-mi, care este viaa ta? - Eu nu am fcut nimic plcut naintea lui Dumnezeu, doar c tot ce ctig mpart la trei: o parte dau la sraci, o parte la biserici i mnstiri, iar a treia parte o cheltuim n cas. S-a ntors sihastrul mult folosit n chilia lui." "Deci, nu v mai mndrii, spunea Printele Paisie, c are Dumnezeu muli drepi n lume i i ntrec pe clugri prin rbdare, post, rugciune, milostenie i via curat." Pe vremea cnd se afla la Mnstirea Cozancea, era un duhovnic tnr la care venea mult lume i nnopta acolo. A venit la Printele Paisie i i-a spus: "- Printe Paisie, d-mi i mie o chilie, c nu am unde primi oamenii. Dup ce i ced o chilie, nu trecu mult i spuse: - Printe, d-mi i cealalt chilie, c sfinia ta poi locui n paravan. Dup un timp veni din nou i i spuse: - Printe, d-mi i paravanul c vei gasi sfinia ta s dormi pe undeva. Smerit i linitit, printele s-a culcat ntr-o magazie de lemne, numai s nu supere pe nimeni. Puterea harismatic a Printelui Paisie de a ptrunde n sufletul i contiina celor care l cutau, putere care i trezise mila i iubirea profund fa de semeni ntr-o var, pe cnd Printele Paisie se ruga ntr-o mic poieni din marginea pdurii, a auzit un cor ceresc care cnta foarte frumos. A neles c primise un semn i acolo trebuie s nale o biseric. S-a dus la Mitropolitul Moldovei pentru a cere binecuvntare i a nlat un paraclis din lemn cu hramul Sf. Mucenic Mina. Spre sfritul vieii, unul din ucenicii apropiai l-a ntrebat: - Ce cuvnt de nvtur mi lsai testament pentru a m mntui i pe mine i a ajuta i pe alii pe calea mntuirii? - S facem i noi ceea ce nvm pe alii, i tot ce facem s fie spre slava lui Dumnezeu i folosul aproapelui, c dragostea acoper mulime de pcate. Acest testament v las tuturor ucenicilor mei; testamentul dragostei, aa cum ne nva nsui Mntuitorul. ntru aceasta vor cunoate oamenii c suntei ucenicii mei, de vei avea dragoste ntre voi. Turma lui Hristos s o pstorii cu fluierul, nu cu bul, cu blndee, nu cu asprime; se pstorete cu exemplul vieii preotului, nu cu predici din amvon." Datorit nesfritei sale iubiri de oameni, Printele Paisie a fost druit de Dumnezeu cu darul vederii interioare, dar n marea sa smerenie rareori lsa s se neleag aceasta. Odat l-a cutat o cretin din Humuleti cu fiica ei de 4 ani. Dup ce a spovedit-o i le-a binecuvntat, i-a spus: S fii binecuvntat de Dumnezeu i Maica Domnului, c vei deveni clugri. Dup 12 ani, copila a intrat n viaa monahal. Odat l-a cutat o bolnav la Sihla. Spera s se vindece cu binecuvntarea i rugciunea printelui Paisie, dar fiind foarte mult lume, se ntrist c nu va putea fi atins de mna btrnului. Nendrznind s-i fac loc n fa, a ngenuncheat i a nceput s plng, cnd o mn cald s-a pus pe cretetul ei i a rmas peste ea pn la sfritul rugciunii. ntoars acas, s-a simit sntoas. Printele Paisie era foarte nevoitor, dar nimeni nu cunotea taina sa, cum se ruga ziua i noaptea. Cea mai mare parte a zilei spovedea oamenii care veneau din toat ara, noaptea se ruga i citea crile sfinte. Mnca o dat pe zi, dup amiaza, mncare din legume. Cnd avea muli oameni la spovedit, nu mnca nimic pn nu-i primea pe toi. Dup ce mnca, nu spovedea niciodat. Aipea puin dup miezul nopii pe un scaun sau pe un pat tare. Niciodat nul vedea cineva stnd fr lucru. Ori lucra pmntul n grdin, ori lucra n grdina sufletelor spovedind, sftuind, rugndu-se pentru oameni i fcnd slujbe, ori citea cri sfinte. Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatic de a ptrunde n sufletul i contiina celor care l cutau, putere care i trezise mila i iubirea profund fa de semeni. i 52

cucerea pe toi cu smerenia i blndeea sa, transformnd radical pe cei care veneau la el cu credin. Cu un picior fracturat, surd i aproape orb, Printele Paisie a suferit timp de ase ani nainte de a muri, n anul 1990, la 93 de ani. Un izvor de cldur, pace i lumin a fost sufletul su mare i trupul su slbit de nevoine i rugciune. Singura lui team n lunga perioad de suferin dinaintea morii a fost s nu-i piard rbdarea de a suferi. A fost unul din cei mai desvrii duhovnici ai bisericii ortodoxe, urnd tuturor, pn n ultimele clipe: "Dumnezeu s v druiasc un colior de Rai". Poate c secretul acestei binecuvntri a lui, ca Dumnezeu s druiasc tuturor un col de Rai, st n faptul c el nsui a cunoscut mpria lui Dumnezeu n viaa aceasta, col de Rai pe care l pstra cu smerenie n inima sa. Poate de aceea se apleca plin de iubire i umilin spre inimile tuturor. Dup moartea sa, cimitirul Mnstirii Sihstria a devenit loc de pelerinaj i rugciune, iar lumina candelei venic aprinse amintete de lumina ce a mprtiat-o n timpul vieii Printele Paisie Duhovnicul. Dup 40 de zile, cnd s-a ncheiat toat rnduiala cretineasc, Printele Paisie Duhovnicul s-a artat n vis ucenicului su. inea crucea n mn i plngea. "- De ce plngi, Parinte Paisie, te doare ceva? - Nu, dragul meu, plng pentru voi, c tare este greu de ajuns la Rai. Luai seama, c tare este scump Raiul. Avei grij de suflet, c mare rspundere are fiecare pentru el. C nu anii ne ajut, ci faptele, dragul meu." Astfel ne nva prinii notri sufleteti i dup moarte. nainte de a fi tiin i nelepciune, sfinenia este un ocean de buntate care se revars prin mila infinit a lui Dumnezeu. Suferinta oamenilor Fara sa fi primit armatura dogmatica, tema iadului si a destinului sau, mereu prezenta in slujbe, se universalizeaza. Raul nu e o substanta. O vointa pervertita, constienta si geloasa pentru autonomia ei, dinamica in transgresarea normelor, multiplica distantele si absentele. Existenta rea traieste ca parazit, formand excrescente, inflorituri maligne. Ceea ce-i rapeste fapturii el ii reda ca boala. Si raul poate face aceasta deoarece Dumnezeu a creat "o alta libertate" si riscul pe care si l-a luat Dumnezeu anunta deja pe "Omul durerii" si profileaza umbra Crucii, caci, dupa adagiul patristic "Dumnezeu poate totul, afara de a-1 sili pe om sa-L iubeasca...." in asteptarea celui iubit, Dumnezeu renunta la atotputernicia Sa si-Si asuma chenoza sub chipul "Mielului injunghiat de la facerea lumii". Destinul Sau printre oameni atarna de acel fiat al omenirii. Pentru a asigura libertatea acestui fiat, Hristos renunta chiar la atotstiinta Sa. Aparenta pasivitate a lui Dumnezeu ascunde, dupa expresia Sf. Grigorie de Nazianz, "patimirea lui Dumnezeu cel nepatimitor". Dumnezeu prevede ceea ce ar putea fi si mai rau si iubirea Lui devine si mai vigilenta, caci omul poate il refuza si pe Dumnezeu si sa-si construiasca viata pe refuz. Care il va castiga pe om, iubirea sau libertatea, amandoua sunt infinite, si infernul pune aceasta intrebare. Rasaritul este strain de orice principiu juridic, punitiv; conceptia lui asupra pacatului si atitudinea fata de pacat este esentialmente terapeutica, nu rasare dintr-un tribunal, ci dintr-o clinica. Fara nici o prejudecata, Biserica se incredinteaza filantropiei lui Dumnezeu si isi intensifica rugaciunea pentru cei vii si pentru cei morti. Cativa, cei mai mari dintre sfinti, gasesc indrazneala si har sa se roage chiar si pentru demoni. Probabil ca arma cea mai puternica impotriva raului este tocmai rugaciunea unui sfant si ca destinul iadului depinde de asemenea, de dragostea sfintilor. Omul isi pregateste singur propriul infern, inchizandu-se fata de iubirea divina care, doar ea, ramane neschimbata. "Nu este drept sa se spuna ca pacatosii in iad sunt lipsiti de iubirea lui Dumnezeu... Ci dragostea actioneaza in doua feluri, ea devine suferinta pentru cei blestemati si bucurie pentru cei binecuvantati." Orice credincios ortodox, apropiindu-se de Cuminecatura, marturiseste: "Eu sunt primul dintre pacatosi", adica cel mai mare sau, mai exact, "fara masura si fara asemanare", "singurul pacatos". Sf. Ambrozie, in calitate de pastor si liturgist, explica aceasta si da o formula concisa si lapidara: "acelasi om este deodata condamnat si mantuit". Sfantul Isaac, ascet fiind, ofera alta formula: "Cel care-si vede pacatele este mai mare decat cel care inviaza mortii". O asemenea vedere a realitatii curate are ca ultima si paradoxala consecinta urmatoarea situatie: Un om foarte simplu ii marturiseste Sf. Antonie, privind trecatorii: "Toti se vor mantui, doar eu voi fi condamnat" si Sf. Antonie conchide: "Iadul exista cu adevarat, dar numai pentru mine singur..." 53

Acestei iubiri a oamenilor ii raspunde magnifica expresie a unui mistic musulman: "Daca ma vei arunca printre cei din Gheena, voi petrece vesnicia vorbind despre iubirea mea pentru Tine". Reluand cuvantul Sf. Ambrozie, se poate spune ca lumea in totalitatea ei este, de asemenea, "si condamnata si bantuita", deodata. Mai mult, poate ca iadul, in chiar condamnarea sa, isi afla propria-i transcendenta. Se pare ca acesta ar fi sensul cuvantului adresat de Hristos unui staret contemporan, Siluan de la Athos: "Ramai cu sufletul in iad, dar nu de nadajdui..." Peguy ii reprosa lui Dante de a fi vizitat iadul "ca turist". O alta maniera de a cobori aici este cea a marilor mistici. "Lumina lui Hristos lumineaza pe tot omul venit pe lume" spune rugaciunea Ceasului intai; chiar si inconstient, toti poarta urmele Lui tainice. Crestinii deci nu au motive de deznadejde, ci sa-L asculte pe Hristos, Care adreseaza Bisericii unul dintre cele mai grave cuvinte ce s-au spus vreodata in domeniul apostolatului: "Cel care va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste..." Destinul lumii depinde de arta noastra de martori ai Cincizecimii, depinde si de iubirea noastra inventiva fata de dimensiunea infernala a lumii. Tot ceea ce invata teologia cu privire la condamnarea lumii este: "Cain, unde este fratele tau, Abel?", dar taina Bisericii intreaba, la lumina rugaciunii sacerdotale a lui Hristos: "Abel, unde este fratele tau Cain?" Iubirea lui Dumnezeu este "la inceput", ca un eveniment care transcende orice raspuns. Cei doi Mangaietori vin pentru a mantui. In ultima ei profunzime, iubirea apare dezinteresata ca bucuria curata a prietenului Mirelui, ca bucuria care subzista prin ea insasi, o bucurie a priori, pentru toti. In Ioan 14, 28, Iisus cere ucenicilor sa se bucure cu mare bucurie, ale carei ratiuni sunt dincolo de om, in existenta obiectiva a lui Dumnezeu. In aceasta bucurie curata si imparateste libera, se ascunde mantuirea lumii. Versetul 20 al capitolului 13 invita geniul nostru sa descopere maniera de a fi "primit" de catre lume. Este ceasul ca Biserica sa nu mai vorbeasca despre Hristos, ci sa devina Hristos. Camara de Sus isi largeste peretii pana la marginile lumii si este vorba de lume in revolta ei, in opozitia ei fata de Dumnezeu. Dumnezeu a iubit lumea in pacatul ei. Mireasa chipul Mirelui. Ea este painea euharistica, comuniunea, Prietenia. Lumina ei nu straluceste doar pentru a lumina, ea metamorfozeaza noaptea in zi fara inserare. Mai mult ca oricand, lumea cauta un dar imediat care sa-i uneasca pe oameni, "pe fratele uman". Aici dragostea crestina, cea care nu cauta la ale sale, care nu masoara, nici nu limiteaza, doar ea, poate face ca lumea crestina inchisa sa tresara, indreptandu-si atentia spre cel care se afla cel mai departe de Hristos, caci in unul ca acela asteapta Hristos sa fie primit. Sfantul Simeon se numea pe sine "fratele sarman al tuturor oamenilor", si era intr-adevar. Omul nou nu se fabrica in uzinele marxiste ale constrangerii sociale. "Creatura cea noua" isi are originea in Duhul Sfant, Care formeaza "suflete apostolice". Ea isi ia in serios credinta, si toate lucrurile, oricat de simple, sunt privite in lumina credintei evanghelice. Ora istorica este atat de redutabila, incat se face apel la toate fortele credintei (care poate invia si mortii la porunca lui Hristos); este ceasul despre care Petru spunea ca acum se implineste profetia lui Ioil asupra abundentei harului, Cincizecimea revarsand darurile sale in vremurile preapocaliptice. Orice botezat este o fiinta stigmatizata in chip nevazut, o fiinta care poarta o rana adanca a destinului celorlalti si adauga ceva la suferinta lui Hristos intrat in agonie pana la sfarsitul lumii. "A urma" pe Hristos inseamna a cobori dupa El in adancul prapastiei lumii noastre. "Asemanarea" inseamna inchipuirea exacta a lui Hristos-total, iar aceasta inseamna martiriul, dupa Origen, caci "iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor sunt doua aspecte ale unei singure iubiri totale". Atitudinea mea personala, totdeauna unica, este aceea de a lupta impotriva infernului meu care ma ameninta atunci cand imi lipseste dragostea de a-i mantui pe altii; va fi mantuit cel care mantuieste. Dar o alunecare imperceptibila spre activism configureaza formula: "Te iubesc pentru a te salva", in vreme ce sufletul apostolic va zice: "te salvez pentru ca te iubesc..." La fiecare Sf. Liturghie cantam: "Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc"; ea nu insala, dar in harul ei se face auzita o chemare imperioasa: cum sa facem sa treaca aceasta experienta zguduitoare a luminii in infernul lumii de azi. Paul Evdochimov

54