Sunteți pe pagina 1din 20

INSTRUMENTE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE DESTINATE ASIGURĂRII SECURITĂŢII

1. CONCEPTUL DE SECURITATE

Pentru a explica evoluţia conceptului de securitate naţională, trebuie să fim de acord cu definiţia acestuia. Provenind din latinescul securitas-securitatis, termenul de securitate înseamnă „a fi la adăpost de orice pericol, sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol”. Deşi definiţia pare suficientă, se pot naşte o serie de întrebări referitoare la obiectul care

trebuie protejat, la modalităţile prin care este realizată securitatea şi, nu în ultimul rând, la asigurarea consensului tuturor actorilor implicaţi privind acest concept. Obiectul securităţii poate fi înţeles pe mai multe niveluri:

1. nivelul statal, unde sunt apărate teritoriul şi suveranitatea;

2. nivelul societal sau colectiv, unde trebuie conservate identitatea culturală, ideologia şi civilizaţia;

3. nivelul individual, unde scopul este bunăstarea şi supravieţuirea.

Termenul de securitate intră în vocabularul curent al comunităţii internaţionale după anul 1945 şi se impune la mijlocul anilor 1970 (cu menţiunea că nu avea nici o legatură cu titulatura instituţiei respectiv "Securitate" din România comunistă – titulatura exactă era Departamentul Securităţii Statului- DSS ). Etimologia noţiunii îşi are rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei împaratului Hostilian - 250 d.Hr. Zeita care asigura protecţia şi bunăstarea imperiului se numea Securitas înţeleasă ca "libertate în faţa ameninţării". În perioada modernă a istoriei, sensul noţiunii de securitate este derivat din conceptul medieval de "raţiune de stat" înţeles ca "stare de necesitate", prin care guvernanţii unui stat îşi rezervă o situaţie juridică ce le permite să invoce măsuri excepţionale pentru asigurarea funcţionării şi integrităţii statului. Delimitarea domeniului:

Securitatea – esenţială vieţii indivizilor, comunităţii, statelor;

Securitatea fizică – element vital;

Securitatea economică, socială, culturală, politică, militară etc. – sunt expresii ale unei stări agregate a securităţii individuale şi colective;

Securitatea, în sensul traditional, a fost asociată cu puterea militară.

2/20

Dupa 1990 şi mai ales dupa 9/11, securitatea este extinsă către domeniile politic, economic şi social, se trece de la ameninţări la vulnerabilităţi şi riscuri de securitate, astfel încât rezultanta se materializează într-un domeniu larg, complex, ce trebuie definit, sistematizat şi operaţionalizat; Definiţii:

Securitatea este definită în foarte multe moduri. Am selectat următoarele definiţii:

Lipsa relativă a razboiului;

Capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale;

Asigurarea bunăstării viitoare;

Prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către cetăţeni, dar care este compatibil cu necesităţile şi aspiratiile legitime ale altora;

În oricare dintre sensurile obiective, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa

unor valori existente, iar intr-un sens subiectiv, absenţa temerii că astfel de valori vor fi atacate. Factori de risc În prezent, instituţiile statului cu atribuţii în domeniul securităţii la nivel individual, societal şi statal, în colaborare cu mediul academic şi societatea civilă au identificat problemele/factorii de risc/ameninţările la adresa securităţii. Cele mai importante probleme, ce vizează aspectele securităţii, pe care societatea contemporana trebuie să le gestioneze sunt:

Înăsprirea climatului economic;

Tensionarea climatului politic;

Probleme privind accesul la resurse şi pieţe de desfacere;

Coruperea structurilor de stat;

Problematica conflictelor etnice şi religioase;

Creşterea demografică şi sărăcia;

Terorismul şi crima organizată;

Degradarea ecologică.

Dintre factorii cu impact major asupra studiului securităţii enumerăm următorii:

3/20

Militar – studiile strategice, arta militară (strategia şi tactica militară);

Geografic - geopolitica şi globalizare (relaţii internaţionale);

Uman - psihologia, sociologia şi religia.

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare (specifica O.S.C.E.) renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei. Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E., N.A.T.O. şi O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile în U.E., competiţia dintre U.E. şi N.A.T.O., posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influentează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene. Progresele instituţionale, evidenţiate în subcapitolele anterioare, dau o formă concretă contribuţiei europenilor la securitatea euro-atlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între U.E. şi N.A.T.O. dă conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor. Declaraţia Alianţei Nord-Atlantice, principala organizaţie de apărare şi securitate colectivă, de la Roma din 1991 consacră angajamentul NATO pentru „o abordare largă a stabilităţii şi securităţii cuprinzând aspectele politice, economice, sociale şi ecologice, împreună cu indispensabila dimensiune militară”. Terorismul reprezintă numai una dintre ameninţările la adresa securităţii lumii moderne, alături de accentuarea sărăciei, tranziţii economice dificile care duc la creşterea inegalităţilor Nord - Sud, crima organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă, dislocări masive de populaţie, dezastre naturale, degradarea ecosistemelor şi competiţia în creştere pentru pământ şi resurse naturale.

4/20

Ameninţările lumii moderne nu mai provin de la un adversar bine definit, prin urmare şi modul de abordare şi soluţionare a noilor riscuri de securitate trebuie să depăşească decizia « clasică » de creştere a cheltuielilor militare şi dislocare de forţe armate. Deţinerea de armament şi de forţe armate nu mai reprezintă o garanţie pentru asigurarea securităţii individului şi societăţii. Statul se află în imposibilitatea de fi singurul furnizor de securitate, fiind nevoit să coopteze societatea civilă şi agenţii economici într-un efort conjugat. În acest context, modalităţile de asigurare a securităţii se schimbă la rândul lor, pentru a îngloba ansamblul de instrumente şi politici interne în domeniile respective.

2. SECURITATEA NAŢIONALĂ, DEFINIŢIE ŞI EVOLUTIE

Definirea securităţii naţionale a intrat în preocupările factorilor decizionali ai statelor din spaţiul euroatlantic în perioada „războiului rece”. Prin noua abordare, securitatea naţională a devenit un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi neceşităţile de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi cetăţenilor acestora. În ultimul deceniu, datorită schimbărilor profunde produse în plan regional, zonal şi internaţional şi a actorilor care grevează în aceste spaţii, majoritatea statelor naţionale, democratice şi- au reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi legislaţiile în materia securităţii. Securitatea naţională este un proces socio-politic complex întreţinut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informaţională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept. Aceasta defineşte lipsa primejdiilor pentru naţiune, comunităţi sociale, statul naţional şi cetăţenii acestuia, fiind exprimată prin următorii indicatori: dezvoltare economică durabilă şi prosperitate pentru cetăţeni; prevenirea şi contracararea agreşiunilor socio-politice; exercitarea neingrădită a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică; libertate de decizie şi de acţiune a statului naţional. Dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice, în zona Marii Negre a apărut un numar mare de state care, pe un fundament teritorial sau etnic, au reactualizat o serie de conflicte înghetate, rămase înca fără o rezolvare convenabilă (Transnistria, Cecenia, Abhazia, Nagorno-Karabah etc.). Regiunea a fost, în istoria modernă (şi nu numai), o sursă de insecuritate (exceptând perioada Razboiului Rece). Zona Mării Negre este considerată o veritabila poartă a migratiei lumii arabe către Europa şi chiar a elementelor teroriste în ultima instanţă. Conflictele de intensitate redusă, mafia, organizaţiile criminale

5/20

sau traficul ilegal cu arme sunt surse importante pentru instabilitatea regională. Aparitia statelor independente a adus în prim-plan problema tranziţiei către democraţie. Promovarea legitimităţii

politice, eradicarea coruptiei şi problemele legate de activităţile structurilor de tip mafiot, ca importanţi flageli ai tranzitiei, constituie noi riscuri la adresa securităţii regionale. Se fac, tot mai des, simţite tensiunile acumulate de conflictele îngheţate. Pâna în prezent, Uniunea Europeană a manifestat, inexplicabil, o implicare diferenţiată pentru regiunea Mării Negre, având în vedere potenţialele riscuri pentru securitatea europeană. Noua extindere

a Alianţei Nord-Atlantice, prin aderarea României şi a Bulgariei, implică, în această zonă, o nouă hartă

geopolitică. Legislaţia românească instituie obligativitatea elaborării Strategiei de securitate natională a Românei şi defineşte prezenta reglementare ca fiind "documentul de baza care fundamenteaza planificarea apărării la nivel naţional", strategia constituind astfel expresia politică de referinţă a atributelor fundamentale ale statului român în acest domeniu. Pentru a fundamenta în mod unitar şi coerent acţiunile sectoriale şi reglementările specifice ale

instituţiilor statului de drept şi factorilor constituţionali de putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale României, strategia sintetizează obiective, precizează definiţii şi corelează direcţii de acţiune pentru toate componentele implicate în asigurarea securităţii ţării. O asemenea structură a Strategiei de securitate naţională a României a fost stabilită într-o lege privind planificarea apărării naţionale a României şi cuprinde, în ordine:

-definirea intereselor naţionale de securitate;

- precizarea obiectivelor care conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese;

-evaluarea mediului internaţional de securitate; -identificarea factorilor de risc din mediul intern şi internaţional; -direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii naţionale a României. Elaborată, aşadar, în strictă conformitate cu prevederile existente ale legii în materie, Strategia de securitate naţională a României asigura în mod necesar continuitatea conferită de lege în abordarea succesivă de către documentele similare precedente a problematicii securităţii statului roman. S-a valorificat astfel experienţa acumulată în ultimii ani, asigurându-se totodata şi coerenţa necesară cu programele specifice adoptate anterior, pentru integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. In acelaşi timp, Strategia de securitate natională a României este profund marcată de actualitate, de realităţile din societatea româneasca şi din lume, precum şi de perspectivele

6/20

previzibile pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi internaţionale.

2.1. Politica de securitate a României

Politica de securitate a României, stat care a devenit membru NATO în data de 29 martie 2004 , se înscrie în politica de securitate a comunităţii euroatlantice şi are la baza un ansamblu unitar de principii, direcţii de acţiune şi modalitati de realizare a obiectivelor strategice din Strategia de securitate natională a României, în vederea promovării intereselor naţionale. În acest sens, conceptul de securitate urmăreşte asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a statului, a prosperităţii, siguranţei şi dezvoltării durabile a societăţii în ansamblul sau. Pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale, România va acţiona atât prin mijloace proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de informaţii, cât şi prin cooperarea cu alte state şi participarea la procese multinaţionale şi în organizaţii internaţionale.

Asigurarea prin mijloace politice a intereselor proprii ale României şi ale aliaţilor şi partenerilor ei este esenţialţ pentru politica românească de securitate şi, ca urmare, România va recurge doar în ultimă instanţă la forţa armată. În calitate de stat membru al Alianţei Nord-Atlantice, România va participa la efortul de apărare colectivă, considerând că orice atac asupra unui stat membru NATO reprezintă un atac împotriva tuturor aliaţilor, asigurându-şi capacităţile proprii de acţiune politică şi militară pentru a participa la acţiunile de răspuns la o asemenea agresiune. România îşi promovează interesele naţionale prin:

- consolidarea şi modernizarea instituţiilor statului democratic şi a cadrului normativ destinat protejarii şi promovării drepturilor cetăţenilor;

- dezvoltarea economică şi socială;

- integrarea în structurile europene şi euroatlantice;

- dezvoltarea infrastructurii teritoriale şi valorificarea poziţiei geostrategice;

- asigurarea unei capacităţi militare proprii, adaptate necesităţilor apărării naţionale şi

structurilor NATO şi UE;

- asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, conform standardelor europene în materie.

7/20

2.2 Factorii de risc la adresa securităţii nationale

Factorii de risc la adresa securităţii României:

- posibile evoluţii negative în plan subregional, în domeniul democratizării, al respectării

drepturilor omului şi al dezvoltării economice, ce ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare;

- proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi a materialelor nucleare, a

armamentelor şi mijloacelor letale neconventionale;

- expansiunea reţelelor teroriste, a crimei organizate transnaţionale, a traficului ilegal de

persoane, droguri, armamente şi muniţii, tehnologii sensibile, materiale radioactive şi strategice;

- creşterea fluxurilor de emigranţi ilegali din tările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare;

Riscurile apariţiei unei confruntari militare majore pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. România nu consideră nici un stat ca potential inamic, iar politica sa de securitate are drept componentă de bază promovarea măsurilor necesare contracarării unor tipuri complexe de riscuri, inclusiv de natură neconventională. In acest sens, asigurarea securităţii naţionale se bazează pe o abordare integratoare a mediului intern şi extern, ţinând cont de faptul că disocierea neta între evoluţiile celor două medii s-a atenuat treptat, în contextul acţiunii conjugate şi intrepătrunderii unor procese generatoare de riscuri şi vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale. Principalele riscuri şi amenintari la adresa securităţii României şi a comunitatii de state democratice îşi găsesc originea la intersecţia din triada terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, regimuri nedemocratice sau instabile. Riscurile determinate de proliferarea reţelelor teroriste, susţinute de crima organizată şi traficul ilegal de armament, necesită o abordare coerentă şi cuprinzatoare în domeniul prevenirii şi contracarării unor atacuri neconventionale la adresa României şi aliaţilor săi. Securitatea României şi a aliaţilor săi poate fi afectată, pe termen mediu şi lung, de o gamă de riscuri şi vulnerabilităţi interdependenţe, difuze, multidirecţionale, care impun modalităţi de acţiune adecvate şi flexibile.

8/20

3. INSTRUMENTE NAŢIONALE DESTINATE ASIGURĂRII SECURITĂŢII

Securitatea statului român este realizată şi aşigurată de către instituţiile şi autorităţile competente, investite în acest scop, după cum urmează:

- de către serviciile de informaţii şi protecţie; - de către structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Justiţiei şi Parchetului General, precum şi de celelalte structuri guvernamentale cu atribuţii în domeniu. Organizarea, coordonarea şi planificarea strategică în domeniul securităţii naţionale, în conformitate cu normele constituţionale, strategiile şi politicile de securitate şi cu dispoziţiile legilor care reglementează în acest domeniu se exercită de către Preşedintele României şi Primul Ministru, cu consultarea Parlamentului în probleme stabilite prin lege specială, potrivit prerogativelor constituţionale şi competenţelor conferite de lege, prin Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Comunitatea Naţională de Informaţii. 3.1 .Serviciul Român de Informaţii este autoritatea informativă responsabilă, potrivit competenţelor stabilite prin lege, pentru realizarea şi asigurarea securităţii naţionale. În realizarea obiectului său de securitate, Serviciul Român de Informaţii derulează activităţi de informaţii şi contrainformaţii pe întreg teritoriul României cu scopul de a preveni producerea şituaţiilor de natură a afecta securitatea naţională. 3.2 Serviciul de Informaţii Externe este autoritatea informativă responsabilă exclusiv în afara teritoriului României pentru securitatea naţională a României, potrivit competenţelor stabilite prin lege.

9/20

Serviciul de Informaţii Externe desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate pentru identificarea, cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor externe la adresa securităţii naţionale, asigurarea comunicărilor cifrate cu misiuni diplomatice ale României pentru instituţiile abilitate prin lege să

transmită prin cifrul de stat. Serviciul de Informaţii Externe avizează accesul la informaţii clasificate, la cifrul de stat şi la armament pentru personalul român care desfăşoară misiuni de lungă durată în exterior, organizează şi realizează transportul corespondenţei diplomatice, precum şi paza şi apărarea misiunilor diplomatice ale României; reglementează şi relativizează activitatea de control privind protecţia informaţiilor clasificate în cadrul reprezentanţelor României din străinătate. 3.3 Ministerul Apărării Naţionale : Strategia militară a României este documentul de bază al armatei, care cuprinde obiectivele si optiunile fundamentale privind indeplinirea, prin mijloace si pe cai de actiune militare, a politicii de aparare a statului roman. Ea stabileste locul si rolul armatei Romaniei in cadrul eforturilor de realizare a obiectivelor prevazute in Strategia de securitate nationala si in Carta Alba a Guvernului privind securitatea si apararea natională. Strategia militara constituie documentul fundamental care orienteaza activitatea armatei Romaniei in primii ani ai secolului urmator. Misiunea principala a armatei este de a garanta cetatenilor Romaniei respectarea stricta a drepturilor omului intr-un stat suveran, independent, unitar si indivizibil, angajat activ in procesul de integrare europeana si euro-atlantica, in conditiile unui regim politic bazat pe democratia constitutionala, sub un strict control democratic civil asupra fortelor armate. Pentru indeplinirea acestei misiuni, organismul militar este si va fi subordonat exclusiv vointei poporului roman. În aceste conditii, armata României trebuie sa fie pregatita sa previna, sa descurajeze si, daca este necesar, sa infranga un eventual agresor care ar ameninta si ar atenta la securitatea statului roman, concomitent cu asigurarea capacitatii de a participa la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor si apararea colectiva in plan regional. Strategia militară a tarii noastre a fost elaborata pe urmatoarele considerente: Romania nu are inamici declarati, se bucura de relatii pasnice cu vecinii, iar probabilitatea aparitiei, pe termen scurt si mediu, a unei amenintari militare majore la adresa securitatii sale, este minima. Strategia este, in mod evident, defensiv - activa.

3.4 Ministerul Administraţiei şi Internelor organizează şi desfăşoară activităţile de informaţii, şi

contrainformaţii strict necesare realizări protecţiei informaţiilor clasificate, misiunilor, patrimoniului şi

personalului propriu.

3.5 Ministerul de Externe: în contextul unei societăţi globale interdependente, în care informaţia

ajunge rapid în orice colţ de lume, mulţi spun că relevanţa diplomaţiei tradiţionale a fost diminuată. Nu

10/20

trebuie sa cădem în capcana acestui tip de gândire, care consideră că diplomaţia înseamnă evitarea unor decizii concrete, dezbateri interministeriale fără succes, preocupare pentru formă şi nu pentru substanţă, tact şi subtilitate în detrimentul unor demersuri clare, pragmatice şi deschise. Departe de acest tip de apreciere, diplomaţia modernă este din ce în ce mai importantă; este intensă, practică, activă, orientată spre rezultate. Diplomaţia propune noi posibilităţi de întărire a securităţii şi cooperării regionale şi internaţionale, în detrimentul menţinerii vechilor diviziuni sau al propagării unora noi. Diplomaţia modernă este orientată spre prevenire a conflictelor în orice stadiu al acestora. Trebuie menţionat că diplomaţia simbolizează existenţa şi respectarea unui sistem internaţional de state suverane, bazat pe reguli comune, convenţii, imunităţi şi privilegii. Într-o perioadă în care acest sistem riscă să fie erodat de noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, continuarea funcţionării diplomaţiei internaţionale este o confirmare a disponibilităţii statelor, indiferent de politicile promovate şi interesele urmărite, de a interacţiona într-un cadru oficial, universal acceptat. Fiecare dimensiune a securităţii constituie obiect al dialogului în format multilateral. Astfel, dacă dimensiunea clasică a securităţii este apanajul organizaţiilor de securitate colectivă şi al primelor forme de multilateralism, în ultimele decenii extinderea conceptului de securitate este reflectată de lărgirea temelor abordate în diverse formate de cooperare regională şi internaţională. Chiar NATO, iniţial o Alianţă strict militară, s-a orientat către combaterea noilor tipuri de ameninţări la adresa securităţii. Deşi agenda de discuţii a reuniunilor în format aliat rămâne dominată de aspecte clasice de securitate, activitatea comitetelor în domeniul economic, social şi al mediului înconjurător este din ce în ce mai intensă. Mai mult, diplomaţia modernă presupune cooptarea de noi actori, alături de ministerele afacerilor externe, în promovarea interesului naţional şi asigurarea securităţii. Acesta este şi cazul României. Astfel, diplomaţia economică, culturală, publică, parlamentară sunt dimensiuni asumate de statul român în procesul de promovare şi protejare a intereselor economice şi politice, în concordanţă cu poziţia geostrategică a României. Activitatea curentă a misiunilor României vizează promovarea intereselor naţionale prin dezvoltarea relaţiilor bi- şi multilaterale, susţinerea alianţelor cu partenerii, promovarea bunei vecinătăţi şi a cooperării regionale, crearea de oportunităţi de comerţ şi investiţii pentru agenţii economici români, precum şi dinamizarea relaţiilor cu românii de pretutindeni, păstrarea identităţii naţionale şi culturale a acestora. Diplomaţia rămâne astfel primul instrument de apărare împotriva ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi internaţionale.

11/20

3.6 Direcţia de Protecţie şi Pază este autoritatea responsabilă pentru protecţia demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul şederii lor in România, a familiilor acestora, precum şi pentru paza sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora. Direcţia de Protecţie şi Pază este structură departamentală în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Directorul acesteia are rang de secretar de stat în Ministerul Administraţiei şi Internelor. Autorităţile informative ale statului pun de indată la dispoziţia Direcţiei de Protecţie şi Pază toate datele sau informaţiile privitoare la atentate care pun în pericol securitatea naţională ori alte ameninţări sau pericole pentru securitatea persoanelor şi a obiectivelor protejate. Direcţia de Protecţie şi Pază organizează şi desfăşoară activitate de contrainformaţii şi de securitate pentru protecţia informaţiilor clasificate, a activităţii şi a personalului propriu.

12/20

4. INSTRUMENTE MULTINAŢIONALE DESTINATE ASIGURĂRII SECURITĂŢII

4.1 ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată in 1945, după al Doilea Război Mondial, are 193 de state membre. ONU are mişiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat in New York. Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate între aliaţi. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de pace. Obiectivul – menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. In afara scopului fundamental, de a institui un nou şistem de securitate colectivă, Carta ONU menţionează in preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului social general într-un climat de libertate. Scurt istoric şi descriere Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state in scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial. In 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului. La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920. Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului.

13/20

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai SUA ( Cordell Hull ), URSS ( V. M. Molotov ) şi Marii Britanii ( Anthony Eden ) şi ambasadorului Chinei in Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung). Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU. In termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie universală, atât in ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune”. Scopul şi sarcinile ONU Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei. Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor incălcări ale păcii; b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a şituaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional. In al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop al Organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine prevederi precise privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din şistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv. Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei,

14/20

principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării Generale şi Conşiliului Economic şi Social. Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte un set de principii in baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizaţia, cât şi statele membre. Din organizaţiile speciale ale ONU fac parte:

Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane;

Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF);

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD);

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE);

Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Consumului

de Droguri;

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi;

Operaţiunile ONU de Menţinere a Păcii;

Fondul ONU pentru Activităţi în Domeniul Populaţiei;

Agenţia pentru Refugiaţii Palestieni;

ONU lucrează cu următoarele organizaţii autonome: UNESCO, BIRD, FMI şi altele.

4.2 ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA a apărut în anii ’70, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), ce a funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni periodice. Adoptarea denumirii de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa s-a hotărât în cadrul Conferinţei de la Budapesta (1994). În prezent, OSCE cuprinde 56 de state, din Europa, Asia Centrală şi America de Nord, fiind cea mai mare organizaţie regională de securitate din lume.

15/20

Prorităţile OSCE sunt:

Consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept;

Prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune;

Eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi

diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare. Scurt Istoric Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferinţe general-europene pentru securitate. Conferinţa era văzută de unii ca o cale pentru a depăşi divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea război mondial. Mesajul principal al celor care au acţionat pentru convocarea ei a fost "asigurarea securităţii printr-o politică de deschidere". Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a reprezentanţilor statelor europene, SUA şi Canadei, pentru consultări în vederea pregătirii Conferinţei. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de către miniştrii de externe ai statelor participante. Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, concepută, iniţial, a se desfăşura în trei faze:

La nivel de miniştri de externe;

La nivel de experţi;

La nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva, experţii statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara anului

1975.

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Actul Final a pus bazele viitoarei evoluţii a procesului CSCE. Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci politice, împarţite în trei mari categorii:

Probleme privind aspectele politico-militare ale securităţii în Europa;

Cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător;

Cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.

În anii '70 şi '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980- 1983), Stockholm (1983-1986) şi Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evoluţiile sinuoase

16/20

ale climatului politic internaţional, în special de confruntările ideologice între Est şi Vest, precum şi de raporturile tensionate dintre SUA şi URSS. Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE, deschizând calea transformării sale într-un forum instituţionalizat de dialog şi negocieri, cu o structură operaţională. Fiind prima Conferinţă la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagină nouă în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt războiului rece şi fiind adoptate documente de importanta majoră în domeniul dezarmării - Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creştere a încrederii şi securităţii (Documentul de la Viena - 1990). Carta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele instituţionalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniştrilor de externe şi ale Comitetului Înalţilor Funcţionari. Sunt create, totodată, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) şi Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia). A fost definit obiectivul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Un nou impuls pentru acţiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferinţa la nivel înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaraţia de la Helsinki, denumită simbolic "Sfidările schimbării" - conţine prevederi vizând întărirea contribuţiei şi rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi tensiunilor. Tot prin Documentul de la Helsinki, 1992, a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, - care se întruneşte, la Viena, pentru a se consulta şi negocia măsuri concrete vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea euro-atlantică. Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE, Summit-ul de la Budapesta, 1994, a hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a devenit, totodată, primul instrument pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, exprimându-se voinţa politică a statelor membre de a se trimite o misiune OSCE de menţinere a păcii în Nagorno-Karabah. Tot la Budapesta a fost adoptat Codul de conduită privind aspectele militare ale securităţii, conţinând principiile care să guverneze rolul şi folosirea forţelor armate în societăţi democratice. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, începerea discuţiilor în cadrul OSCE privind modelul comun şi atotcuprinzător de

17/20

securitate pentru Europa secolului XXI, bazat pe principiile şi angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la Summit-ul de la Istambul a Cartei pentru securitate europeană. După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton, OSCE şi-a asumat responsabilităţi importante în aplicarea acestora. Prin Misiunea sa din Bosnia-Herzegovina şi prin alte instrumente specifice (Biroul de la Varşovia, Reprezentanţi personali sau speciali ai preşedintelui în exerciţiu s.a.), OSCE a jucat un rol important în organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi municipale în Bosnia-Herzegovina, asigurarea respectării drepturilor omului, edificarea instituţiilor specifice unui stat de drept, realizarea dezarmării, stabilităţii şi securităţii regionale. În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor internaţionale. Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele spaţiului euro- atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumente şi mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis, normele şi valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum şi un sistem de contacte şi cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale. 4.3 ORGANIZATIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA Obiectivul participarii active a României la OSCE este de a contribui la îmbunatatirea securităţii politice, economice şi de mediu pentru cetatenii ţărilor OSCE, pe baza respectării drepturilor omului şi asigurarii securităţii, prosperităţii şi justitiei sociale. OSCE dispune de experienţă, mecanisme şi instrumente specifice pentru edificarea institutiilor democratice, promovarea multietnicitatii, observarea alegerilor, gestionarea zonelor senşibile de securitate, supravegherea revenirii refugiatilor. Secolul XXI consacra formula structurilor şi organizaţiilor de securitate interconectate. În cadrul abordării securităţii prin cooperare, România a depus eforturi pentru foloşirea potentialului OSCE în reglementarea tensiunilor şi conflictelor, prin implicarea în acţiunile OSCE în Bosnia-Hertegovina, Albania, Serbia şi Muntenegru, Belarus, F.R.I. a Macedoniei, Croatia, Georgia. O serie de reprezentanti români au fost sau sunt membri ai misiunilor OSCE sau au participat ca observatori la alegeri. România consideră deciziile Summit-ului OSCE de la Istanbul (1999) un document de referinţă pentru dezvoltarea şi adaptarea organizaţiei la noile realităţi politico–militare de pe continent. În acest sens, România s-a implicat în negocierile privind adaptarea Tratatului privind

18/20

fortele convenţionale din Europa (Tratatul CFE), controlul armelor mici şi armamentelor usoare, precum şi în cele privind îmbunatatirea şi dezvoltarea Documentului de la Viena. Deţinerea preşedinţiei OSCE în 2001 a constituit o oportunitate de afirmare a rolului şi potenţialului României de implicare activă în mecanismele diplomaţiei preventive şi în sprijinul măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii în Europa. Totodata, România a adus o contribuţie esenţială la implicarea organizaţiei în lupta împotriva terorismului, cât şi la îmbunătăţirea capacităţilor de răspuns ale ţărilor OSCE la noile riscuri la adresa securităţii internaţionale.

19/20

Bibliografie:

1. Strategia naţională de securitate a României, Bucureşti, 2007;

2. Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti,

2005;

3. Kenneth N. Waltz Omul, statul şi razboiul, Editura Institutul European, Iaşi: 2001

4. Martin Griffiths, Relatii internaţionale: şcoli, curente, gânditori, Editura Ziua, Bucureşti, 2003;

5. Gheorghe I. Bărbulescu, Uniunea Europeana. De la economic la politic, Editura Tritonic, Bucureşti,

2005;

6. Barry Buzan Popoarele, statele şi teama. O agenda de studii de securitate internationala in epoca de

dupa razboiul rece, Editua Cartier, Bucureşti, 2000.

7. Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2005. Enciclopedie politică şi militară, CTEA, Bucureşti,

2005;

8. Chiriac Mircea Dănuţ, Politici şi strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura U.N.Ap.,

Bucureşti, 2005.

9. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2001;

10. Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, Bucureşti, 2004;