SPECTE TEORETICE PRIVIND MANAGEMENTUL CRIZELOR şi

Conceptul de criză
      
1.1. Criza ca problemă de securitate -material conceput, realizat si redactat de Andrei Vocila
conform documentarii, surselor si bibliografiei aferente

Sub formă de tensiuni diploma tice, economice ori etnice, de confruntări armate cu intensităţi şi
durate diferite sau de situaţii complexe de interacţiuni ale unor interese divergente, crizele şi
conflictele fac parte din peisajul internaţional, indiferent de perioada istorică sau de actorii
implicaţi. Ideea că relaţ iile internaţionale sunt caracerizate de conflicte este, de regulă, asociată
curentelor realiste. Totuşi, şi abordările mai puţin pesimiste, ca de pildă neoliberalismul şi
instituţionalismul acceptă faptul că, deşi nu sunt dezirabile, crizele şi conflictele apar frecvent în
interacţi unea internaţională[1].Chiar şi în discuţiile privind natura şi caracteristicile unei posibile
păci democratice, crizele nu sunt excluse[2], dar, din punct de vedere al teoriei relaţiilor
internaţionale şi, implicit, al studiilor de sec uritate, fie că este vorba de acces la resurse limitate,
de viziuni diferite asupra unor subiecte sau de negociere a unor interese particulare, divergenţele
sunt inerente societăţilor umane şi vor rămâne mereu prezente în relaţiile internaţionale.

Aceasta nu este însă o chestiune pur teoretică. Crizele şi conflictele sunt mecanisme majore de
transformare a interacţiunii internaţionale. Acest argument este frecvent invocat în studiile
istorice. De exemplu, cele două războaie mondiale sunt recunoscute drept puncte de referinţă
pentru noi modalităţi de acţiune pe plan i ntenaţional. Relaţiile internaţionale sunt însă modificate
în permanenţă şi datorită unor crize de mai mică amploare decât conflictele armate pe scară largă.
În acest sens, tensiunile de lungă durată din Orientul Mijlociu sau din America Latină reprezintă o
bună ilustraţie. Pe de altă parte, crizele şi conflictele au un impact major asupra populaţiei civile.
De pildă, în 1999, peste 20 de milioane de persoane au fost afectate de conflicte violente.

În 2007, acestea au generat aproape 5 milioane de refugiaţi, din care peste 1 milion proveneau din
Angola, aproximativ 850.000 din Kosovo, 750.000 din Eritreea şi Etiopia, 550.000 din Timorul de
Est şi 200.000 din Cecenia[3]. În 2005, numărul refugiaţilor la nivel global ajunsese la peste 12
milioane din care peste 4 milioane de palestinieni[4]. Din aceste motive, gestionarea crizelor şi a
conflictelor a devenit una din cele mai importante preocupări în domeniul studiilor de securitate.
Această preocupare rămâne extrem de importantă şi în contextul internaţional actual, în care
ameninţările de securitate au devenit din ce în ce mai complexe şi semnificativ diferite de cele din
secolul precedent. În primul rând, se poate observa în apariţia unor noi tipuri de tensiuni, crize şi
conflicte. Multe dintre acestea sunt de intensitate scăzută, implicând în mod frecvent tensiuni
etnice, latente pentru o perioadă îndelungată[5]. De aceea, la începutul anilor’ 90, majoritatea
conflictelor contemporane erau considerate a fi conflicte etnice. În prezent, se acceptă mai
degrabă ideea că noile conflicte ar fi rezultatul mai multor factori, dintre care cei mai importanţi ar
fi insecuritatea, inegalitatea, interesele private şi percepţiile. Din acest punct de vedere, elementul
etnic este mai degrabă o formă prin care se manifestă unii din aceşti factori, implicit conflictele
actuale sunt mult mai frecvent transnaţionale şi regionale. Totuşi aceasta nu exclude existenţa
unor ameninţări globale şi a necesităţii cooperării internaţionale în acest domeniu.

După atacurile de la 11 septembrie, terorismul a fost identificat de o mare parte a comunităţii

internaţionale, în special la nivelul decidenţilor, drept principala ameninţare de securitate
contemporană[6]. Recent însă, s-a sugerat[7] faptul că proliferarea terorismului depinde de modul
de raportare la alte probleme de securitate, ca de pildă schimbarea climaterică, competiţia pentru
resurse, remilitarizarea la scară globală şi adâncirea diferenţelor între regiunile bogate şi sărace
ale lumii. Atât timp cât nu se poate răspunde în mod eficient la aceste ameninţări, actualul sistem
internaţional de securitate ar fi sortit eşecului. De aceea, terorismul va continua să se dezvolte, iar
spre mijlocul secolului s-ar putea declanşa conflicte internaţionale violente de mare amploare.

Pentru a răspunde acestor provocări, este deci nevoie de noi abordări. În plan teoretic această
necesitate s-a reflectat în transformarea conceptului de securitate. Indiferent de perioada istorică,
securitatea poate fi conceptualizată ca absenţă a ameninţărilor faţă de anumite valori şi ca absenţă
a temerii că aceste valori vor fi atacate.

Tabel nr. 1. Conceptele contemporane de securitate şi natura ameninţărilor posibile

Categorii Obiectul Sursele Valori Subiectul

ameninţării ameninţării ameninţate intervenţiei
Securitate Securitate Statul Celelate state Integritate Statele
naţională militară teritorială afectate
Actori non-statali
Securitate Suveranitate
politică

Securitate
economică
Securitate Securitate Naţiunea Migraţia Unitate naţională Statele
societală apolisului afectate
Culturi străine Identitate

State instabile
Securitate Securitate Societatea Societatea umană Supravieţuire
umană economică umană la
nivel colectiv State instabile, Calitatea vieţii
Securitate şi individual dezechilibre sociale
alimentară Societatea
internaţională
Securitate în
domeniul
sănătăţii

Securiatea
mediului

Securitatea
persoanei

Securitatea
comunitară

Securitatea
expresiei politice

Această nouă abordare presupune că, la rândul lor, crizele şi conflictele sunt multidimensionale şi
generate de mai mulţi factori, frecvent interdependenţi. De asemenea, majoritatea crizelor şi
conflictelor contempoprane depind de contextul local şi regional, dar pot afecta întreaga societate
internaţională. Din aceste motive, gestionarea lor necesită noi strategii şi instrumente. Acestea s-
au dezvoltat în special în ultimele două decenii şi au fost adesea influenţate de cerecetările şi
rezultatele din alte discipline, ca de pildă economia politică internaţională, managementul
afacerilor şi administraţia publică.

În fine, mai trebuie remarcat faptul că transformările în practica gestionării crizelor şi conflictelor
nu au fost neapărat şi rezultatul unei schimbăîri semnificative în structurile internaţionale sau
regionale de securitate. Comparativ cu perioada în care conceptul clasic de securitate era
dominant, nu există modificări importante în ceea ce priveşte structurile relevante pentru
domeniu, ca de pildă dreptul public internaţional sau unele instituţii precum Consiliul de securitate
al ONU. Mai degrabă, transformările în gestionarea crizelor şi conflictelor au fost promovate de
apariţia unor noi fenomene internaţionale, în special a noilor ameninţări de securitate, dar şi de
percepţia noilor conflicte de către comunitatea internaţională.

1.2.1. Conceptul de criză

Sensul cel mai frecvent atribuit acestui concept este de moment decisiv într-o interacţiune,
evoluţie, proces sau eveniment, moment perceput, de regulă, ca negativ. În economie, ştiinţe
politice şi relaţii internaţionale este frecvent utilizat pentru a descrie şi a analiza anumite perioade,
în general de scurtă durată, ce au marcat o transformare semnificativă de status quo.

În relaţiile internaţionale, noţiunea are însă şi alte conotaţii. În mod tradiţional, ea se referă la
acele situaţii în care actorii internaţionali au percepţia unei ameninţări ce se poate concretiza în
evenimente neprevăzute în care există o mare posibilitate de utilizare a mijloacelor violente,
precum şi un timp scurt de reacţie politică[8]. Crizele politico-diplomatice din timpul Războiului
rece pot fi, de pildă, analizate din această perspectivă.

Criza este definită în mediile academice, în general pentru perioade de discontinuitate, ca o

perturbare a stabilităţii într-un sistem social, care implică ameninţări pentru valorile esenţiale ale
societăţii, oraşului, organizaţiei (securitate, sănătate, bunăstare).

În opinia noastră, prin criză poate fi definită o situaţie naţională sau internaţională în contextul
căreia se creează o ameninţare la adresa valorilor, obiectivelor sau intereselor prioritare ale
părţilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate, de excepţie. Criza este starea unui sistem
care nu îşi poate îndeplini misiunea, rolul, este un eveniment neaşteptat care pune în pericol
reputaţia, imaginea şi funcţionarea unei organizaţii.

În literatura de specialitate, au fost identificate mai multe tipuri de crize: crize sistemice, crize
structurale, crize manageriale, crize funcţionale, crize evenimenţiale.

În mod sintetic, s-ar putea spune că o criză se caracterizează prin următoarele:

n      Intervenţia unor actori noi

n      Saturarea capacităţilor de comunicare

n      Creşterea mizelor publice

n      Accelerarea timpului

n      Creşterea incertitudinii

În privinţa mecanismului de apariţie a unei situaţii de criză, au fost identificate anumite cauze
procesuale interne, cum ar fi:

a)Inexistenţa sau nerespectarea unor norme şi reguli de comunicare internă. Atunci când lanţul
informare – decizie – instruire – formare – promovare suferă o ruptură sau o întrerupere, o astfel
de difuncţionalitate este de natură a conduce la apariţia unei crize;

b)      Blocarea sau distorsionarea mesajelor datorită canalelor de comunicare, în sensul inadecvării
suportului, volumului ori formei de livrare a unui mesaj ori livrarea acestuia la o viteză care nu
poate fi acceptată de destinatarul mesajului ca rezonabilă;

c)      Barierele de comunicare, apărute datorită unor diferenţe semnificative între orizonturile de
aşteptare, nivelul de interpretare, barierelor de limbaj ori de status între actori;

d)      Cadru inadecvat pentru comunicarea informală. În această privinţă, avem în vedere fie o
lipsă de comunicare informală, materializată prinr-un exces de formalism şi relaţii tensionate, fie
un exces de comunicare informală, care se pot traduce prin apariţia unor zvonuri, a dezordinii şi a
dezorganizării.

De asemenea, în cadrul mecanismului de apariţie a unor crize, au mai fost identificate şi anumite
cauze procesuale externe, cum ar fi:

a) Afluenţa unui volum prea mare de informaţii, care afectează negative capacitatea de prelucrare,
verificare, decelare a informaţiilor;

b) Acţiunile intenţionate de perturbare a comunicării organizaţiilor, prin intermediul manipulării

opiniei publice;

c) Acţiunile intenţionate de subminare a credibilităţii organizaţiei, prin manipularea colaboratorilor

externi;

d) Existenţa unei ostilităţi accentuate faţă de organizaţie.

Interdependenţa acestor cauze şi modul lor de clasificare este prezentat în figura de mai jos.

Fig. nr. 1. Evenimente ce provoacă crize organizaţionale

Sursa externă
Sabotaje
Distrugerea infrastructurii
Atacuri
Distrugerea mediului
Contrafaceri
Catrastofe naturale
Zvonuri, defăimari
Tehnice /
Crize internaţionale Umane /
Economic
Boicoturi Sociale
e
Erori de producţie/servicii Eşec de adaptare

Erori de informare Dificultăţi organizaţionale

Informari eronate Comunicare defectuoasă

Faliment Activităţi ilegale

Sursa internă

Fig. nr. 2. Tipologia situaţiilor de criză

Sursa externă
Producere ACCIDENT AGRESIUNE Producere
neintentionataINCIDENT TRANSGRESIUNE intentionata
Sursa internă

1.2.2. Conceptul de conflict

Ori de câte ori există un dezacord între doi sau mai mulţi actori internaţionali şi aceasta survine ca
urmare a percepţiei de către părţile implicate a unei incompatibilităţi între necsităţile, interesele
sau scopurile lor, se poate vorbi de conflict. Dacă părţile încearcă să îţi impună una alteia poziţiile
proprii, avem de-a face cu o escaladare a conflictului şi, implicit, cu o creştere a intensităţii
acestuia.

Din acest motiv, pentru multă vreme, conflictul a fost considerat a fi un concept ce descrie o
situaţie negativă – o competiţie ce presupune utilizarea unor mijloace violente. În teoria relaţiilor
internaţionale, termenul s-a referit, în mod tradiţional, la acele tensiuni sau dispute organizate
care pun probleme de securitate actorilor internaţionali implicaţi şi care pot presupune utilizarea
violenţei.

În prezent, se acceptă mai degrabă ideea că în toate societăţile umane există conflicte şi că
acestea sunt ptocese naturale strâns legate de schimbarea socială. În esenţă, ele nu pot fi nici
negative, nici pozitive, însă este important modul lor de gestionare, perspectivă din care conflictele
reprezintă oportunităţi de a căuta noi soluţii la anumite probleme şi de a stimula creativitatea
umană.

1.3. Managementul sau gestionarea crizelor

Managementul sau gestionarea crizelor reprezintă o direcţie atât de cercetare, cât şi de practică ce
încearcă să identifice situaţiile de criză, precum şi conflictele curente sau potenţiale, în vederea
eliminării sau diminuării efectelor negative ale acestora. În acest scop, sunt create instrumente de
analiză şi acţiune cre să contribuie la prevenirea, reglementarea sau transformarea situaţiilor de
criză ori conflictuale în situaţii satisfăcătoare sau mai puţin distructive pentru părţile implicate ori
afectate de acestea.

1.3.1. Identificarea, prognoza şi analiza situaţiilor de criză

O astfel de abordare porneşte de la ideea că primul pas în soluţionarea conflictelor este înţelegerea
factorilor şi a mecanismelor care contribuie la declanşarea lor. Din punct de vedere al politicilor
publice, aceasta înseamnă o atenţie majoră asupra prevenirii conflictelor atâta timp cât se află încă
în formă incipientă. Până în prezent, cele mai utilizate instrumente suntcartografierea
(mapping), ca metodă de analiză şi prognoză a conflictelor, cercetarea participativă (action
research), ca metodă de analiză şi intervenţie în conflicte, şi dezvoltarea comunitară, ca metodă de
intervenţie în special pentru prevenirea situaţiilor conflictuale.

1.3.2. Aspecte teoretice privind managementul crizelor

Din punct de vedere teoretic, există trei abordări distincte ale managementului crizelor, bazate de
concepţii diferite cu privire la elemetele unui conflict, actorii implicaţi, precum şi scopurile şi
mijloacele acestora.

a) Stabilizarea conflictelor

Această strategie are drept obiectiv încheierea unui acord între părţile aflate în conflict pentru a
pune capăt confruntărilor armate, deoarece conflictul este considerat a fi rezultatul unor interese
incompatibile şi al competiţiei pentru resurse limitate.

Un acord poate fi încheiat numai dacă este reciproc avantajos, părţile implicate evaluând în mod
raţional costurile şi beneficiile unei astfel de evoluţii a conflictului dintre ele.

De regulă, principalii actori care dezvoltă această strategie sunt reprezentanţii diplomatici, precum
şi lideri politici, militari şi spirituali implicaţi în activităţi oficiale şi formale. Activităţile caracteristice
strategiei de stabilizare a conflictelor se înscriu într-o serie largă mergând de la măsuri non
coercitive (misiuni de stabilire a faptelor, negociere, mediere, etc.) până la măsuri mai
constrângătoare, ca de pildă sancţionarea şi arbitrajul.

b) Soluţionarea conflictelor

În general, această strategie se referă la strategiile de încheiere definitivă a conflictelor. Aceasta

presupune nu doar negocierea intereselor părţilor implicate respectând valorile şi identităţile
acestora, ci şi o anumită preocupare pentru cauzele conflictului. Totuşi, metodele pe care le
implică această abordare nu intenţionează să elimine conflictele, ci doar să le gestioneze în aşa fel
încât elementele violente să fie înlăturate. De aceea, una din priorităţi este îndepărtarea
elementelor de violenţă directă, culturală sau structurală.

Soluţionarea conflictelor este o abordare al cărui principal avantaj este schimbarea atitudinii faţă
de „celălalt”, prin crearea posibilităţii de comunicare între părţile aflate în dispută. Aceasta duce la
îmbunătăţirea relaţiilor dintre părţi, la o mai mare încredere şi, mai ales, prin schimbarea
percepţiilor, la modificarea dinamicii conflictului însuşi.

c) Transformarea conflictelor

Strategia de transformare a conflictelor îşi propune să modifice natura conflictelor astfel încât să
contribuie la o rezolvare pozitivă a acestora. Un astfel de demers presupune transformarea
fundamentală a actorilor implicaţi şi a relaţiilor dintre ei. Aşadar, această abordare implică strategii
orientate spre rezultat, dar şi spre proces, necesitând modificări structurale profunde care să
împiedice orice formă de violenţă.

Dat fiind faptul că această strategie se concentrează în principal asupra schimbărilor profunde
astfel încât să elimine inclusiv factorii structurali ce pot genera crize şi tensiuni majore,
transformarea poate fi considerată o abordare diferită de gestionare propriu-zisă a conflictelor.

Toate cele trei abordări generate de teoria conflictelor - stabilizarea, soluţionarea, transformarea –
sunt cunoscute din ce în ce mai frecvent în literatură drept Triada Reimann, ca urmare a
sistematizării realizate de Reimann în 2004.

CONCLUZII

Managementul crizelor este una din atribuţiile de securitate fundamentale ale NATO. Astfel cum
am arătat, acesta poate presupune măsuri militare sau non-militare în vederea reacţiei la o
ameninţare, indifferent dacă este o situaţie naţională sau internaţională.

O criză poate fi politică, militară sau umanitariană şi poate fi cauzată de conflicte politice ori
armate, de incidente tehnologice sau de dezastre naturale. Managementul crizelor constă în
mijloace diferite de a gestiona aceste forme diferite de criză.

Multe operaţiuni de management al crizelor sunt adesea menţionate în mod vag ca operaţiuni de
menţinere a păcii, dar există, în realitate, mult mai multe tipuri de operaţiuni de management al
crizelor. Toate acestea au obiective specifice şi mandate speciale, fiind foarte important să le
cunoaştem pentru a putea înşelege impactul, limitele şi conturul unei operaţiuni.

Rolul NATO în managementul crizelor excede operaţiile militare incluzând aspecte precum
protejarea populaţiei împotriva dezastrelor naturale, tehnologice sau operaţiuni umanitarian.

Bibliografie

Managementul Crizelor – Moldovan Daniel Ovidiu si coordonator stintific col. Mircea Mandrescu
Colegiul Naţional de Apărare – ca urmare a practicii documentare efectuate în cursul luni mai 2010
si la data de 6 iulie 2010 şi  a îndrumării instituţiei în acest sens sub directa coordonare a doamnei
director adjunct, colonel - conferenţiar universitar doctor Mureşan Doina

BARNES, R. Williams, LEDERBUR, Larry C., The New Regional Economies, Sage Publications Inc.,
1998;

BENSON, Michelle, KUGLER, Jacek, “Power Parity, Democracy and the Severity of Internal
Violence”, The Journal of Conflict Resolution,  1998;

BLUMBERG, Alex, How Credit Default Swaps Spread Financial Rot;

BRYDER, Alan, HÄNGGI, Heiner, Security Governance in Post-Conflict Peacebuilding,  Geneva

Center for Democratic Control of Armed Forces (DCAF), 2005;

BRECHER, Michael, WILKENFELD, Jonathan, A Study of Crisis,  Michigan University Press, 1997;

Colegiul Naţional de Apărare – ca urmare a practicii documentare efectuate în cursul luni mai 2010
si la data de 6 iulie 2010 şi  a îndrumării instituţiei în acest sens sub directa coordonare a doamnei
director adjunct, colonel - conferenţiar universitar doctor Mureşan Doina

CRAWFORD, Neta, The Financial Crisis and 9/11, Foreign Policy In Focus, October 29, 2008;

FELTON, Andrew, REINHART, Carmen M., The First Global Financial Crisis of the 21st
Century,VoxEU.org;

FRUNZETI, Teodor, „Gestionarea crizelor în Războiul rece”, Lumea militară,  nr. 1/2006;

HAAS, Richard N., LITAN, Robert E., Globalization and its Discontents: Navigating the Dangers of a
Tangled World,  Foreign Affairs, May-June 1998;

HOLSTI, Ole Rudolf, Crisis Escalation War,  McGill Queens University Press, 1972;

KEOHANE, Robert O., NYE, Joseph, Transnational Relations and World Politics,  Harvard University
Press, 1971;

LOHR, Steve, In Modellimg Risk, the Human Factor Was Left Out, The New York Times, November
4, 2008; 

MALLABY, Sebastian, The Reluctant Imperialist: Terrorism, Failed States and the Case for
American Empire, Foreign Affairs, March/April 2002;

MANKIW, Gregory, Macroeconomics, Worth Publishers, 2003;

MARSHALL, Monty G., GURR, Ted Robert, Peace and Conflict 2005: A Global Survey of Armed
Conflicts, Self-Determination Movements and Democracy,  Center for International
Development,2005;

MOISI, Dominique, The Geopolitics of Emotion. How Cultures of Fear, Humiliation and Hope Are
Reshaping the World, Doubleday, 2009;

MUREŞAN, Doina, Influenţa performanţelor economice asupra securităţii naţionale,  Prelegere la

cursul introductiv al Colegiului Naţional de Apărare, seria XX, 10 noiembrie 2008;

NICOLĂESCU, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Ed. Top Form, Colecţia

GeoStrategie, Bucureşti, 2003;

NORRIS, Floyd, A New Kind of Bank Run Test Old Safeguards, The New York Times, August 10,
2008;

RĂDOI, Mireille, Securitatea umană – veriga integratoare,  Prelegere la cursul introductiv al

Colegiului Naţional de Apărare, seria XX, 6 noiembrie 2008.

RICHTER, Paul, Economic Crisis Brings Security Risks, Los Angeles Times, October 27, 2008;

ROGERS, Paul, The Financial Crisis and Sustainable Security,  Oxford Research Group, International
Security Monthly Briefing, September, 2008;

SHILLER, Robert, Challenging the Crowds In Whispers, Not Shouts, The New York Times,
November 1, 2008;

SHLEIFER, Andrei, Inefficient Markets: An Introduction to Behavioral Finance,  Oxford University

Press, New York, 1999;

SNYDER, Scott, SOLOMON, Richard H., Beyond the Asian Financial Crisis: Challenges and
Opportunities for US Leadership, United States Institute of Peace, Special Report, nr.29, April 1998

SPERLING, James, KIRCHNER, Emil, Economic Security and the Problem of Cooperation in Post-
Cold War Europe, Review of International Studies, vol.24, Number 2, April 1998;

TOCKMAN, Christine, The Asian Financial Crisis of 1997–1998: Adapting U.S. Intelligence and
Policy-Making to the Challenges of Global Economics, Institute for the Study of Diplomacy,
Edmund A. Walsh School of Foreign Service, Georgetown
Universityhttp://isd.georgetown.edu/Asian_Financial_Crisis_WG_Report.pdf

WARRICK, Joby, Experts See Security Risks in Downturn,  Washington Post, November 15, 2008;

WILLIAMS, John Allen, The Financial Crisis and U.S. Military Policy,  Special Report: The Global
Economic Crisis and US National Strategy, National Strategy Forum, November 24, 2008;

Colectiv, “Securitatea naţională, integrarea euroatlantică şi europeană (I)”, Colocviu strategic,nr.

2/2004;

[1] Robert O. KEOHANE, Joseph NYE, Transnational Relations and World Politics,  Harvard

University Press, 1971.

[2] Michelle BENSON, Jacek KUGLER, “Power Parity, Democracy and the Severity of Internal
Violence”, The Journal of Conflict Resolution,  1998.

[3] UNHCR, 2000.

[4] UNHCR, 2006.

[5] Ole Rudolf HOLSTI, Crisis Escalation War, McGill Queens University Press, 1972.

[6] Monty G. MARSHALL, Ted Robert GURR, Peace and Conflict 2005: A Global Survey of Armed
Conflicts, Self-Determination Movements and Democracy,  Center for International
Development,2005.

[7] ABBOT et al. 2006

[8] Michael BRECHER, Jonathan WILKENFELD, A Study of Crisis,  Michigan University Press, 1997