Sunteți pe pagina 1din 6

Războiul de independenţă al României

Războiul de independenţă al României s-a desfăşurat între anii 1877 şi


1878 şi a fost dus împotriva Imperiului Otoman. Războiul s-a terminat
cu victoria României şi Rusiei împotriva turcilor, obţinerea
independenţei României şi unirea Dobrogei cu România. Aspectul negativ
a fost acela că Rusia a anexat sudului Basarabiei.

În 1877 Serbia şi Muntenegru se răscoală împotriva Imperiului Otoman


declarându-i război. Cum lupta ar fi fost inegală şi armatele turceşti
le-ar fi nimicit pe cele sârbo-muntenegrene, se implică şi ruşii care
declară şi ei război turcilor. Pentru ca armatele ruseşti să poată
traversa teritoriul românesc, s-a încheiat la Bucureşti (16 aprilie
1877) o convenţie româno-rusă prin care li se permitea trupelor ruseşti
să treacă prin ţară, iar ruşii se obligau să respecte integritatea
teritorială a României.

Desfasurarea evenimentelor :

Pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi Turcia deveneau tot mai


încordate în a doua jumătate a anului 1876, partea română a considerat
că era important să se semneze un acord cu partea rusă prin care să se
asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze
integritatea teritorială. Deoarece partea rusă era interesată doar în
semnarea unei înţelegeri prin care să se permită trecerea armatei ruse
pe teritoriul românesc, negocierile au stagnat până în aprilie 1877,
când, războiul ruso-turc era iminent. În aceste condiţii Rusia a
acceptat să încheie o convenţie.

În data de 4 aprilie 1877, la Bucureşti, ministrul de externe


roman Mihail Kogălniceanu şi baronul rus Dimitri Stuart semnează
convenţia specială cu privire la trecerea trupelor ruseşti “libera
trecere pe teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor
amice”, “toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele
armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru satisfacerea
trebuinţelor sale” revenind Rusiei. Guvernul rus se obliga “a menţine
şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel
cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a
menţine şi apăra integralitatea actuală a României”.

La 9/21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu face o declaraţie în parlament


prin care declară independenţa: “Domnilor deputaţi nu am cea mai mică
îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi
suntem o naţiune liberă şi independentă...”. În acest sens atât Camera
Deputaţilor cât şi Senatul au votat moţiunea de independenţă.

Chiar dacă România nu era implicată pe baza unui tratat şi în mod


oficial în război, artileria şi trupele române le sprijină pe cele
ruseşti în asedierea cetăţii Nicopole care se predă la 4 iulie. La 15
iulie deşi se refuzase iniţial ocuparea cetăţii Nicopole, deoarece
diplomaţia rusă nu accepta să semneze o convenţie de colaborare româno-
rusă care să conţină angajamente şi garanţii reciproce, comandamentul
român, în urma situaţiei create de nereuşita primului atac rus asupra
Plevnei şi a “insistenţelor personale ale împăratului”, hotărăşte
trimiterea unor unităţi române peste Dunăre sprea a coopera cu armata
rusă. George Manu primeşte însărcinarea să colaboreze cu armata rusă nu
numai la ocuparea cetăţii Nicopol, ci şi mai departe, “chiar la Plevna,
în marşul spre Isker”. Primele trupe româneşti, din divizia a IV-a ,
trec în 16 iulie Dunărea pe la Nicopole, sub comanda colonelului
Rosnovanu.

Intrarea în război
Prinţul Carol I a dorit încă de la începutul ostilităţilor ruso-turce
din sudul Dunării să implice total România pentru a obţine statutul de
cobeligeranţă şi să asigure recunoaşterea independenţei de către marile
puteri, însă ruşii au refuzat în mod constant acest lucru susţinând că
nu au nevoie de ajutor. Atitudinea lor s-a schimbat în august 1877,
când armatele otomane au reuşit să oprească ofensiva rusă la Plevna, în
nordul Bulgariei. Pentru a nu–i lăsa pe turci să contraatace decisiv
ruşii au acceptat condiţiile lui Carol ca armata română să aibă propria
bază de operaţii şi comandă separată.

La întâlnirea din 16 august dintre Carol, ţarul Alexandru al II-lea şi


marele duce Nicolae se hotărăşte crearea armatei de vest cu misiunea de
a cuceri Plevna. Comanda o avea domnitorul Carol, iar din componenţa
Armatei de vest mai făceau parte pe lângă trupele române şi corpurile
IV şi IX ale armatei ruse. Trecerea Dunării de către armata română a
avut loc patru zile mai târziu, la 20 august, şi s-a făcut pe un pod de
vase pe la Siliştioara, lângă Corabia.

Cucerirea redutei Griviţa - litografie de epocă

La ora 15 în data de 30 august, batalioanele de atac din Divizia a II-a


pornesc asaltul asupra Griviţei. După ce au parcurs o distanţă de un
kilometru, ostaşii întâlnesc o vale abruptă şi largă de peste 500 m,
care a fost numită ulterior „Valea Plângerii”. Pe malul opus se afla
reduta Griviţa 2. Cu toate că asupra soldaţilor români se revărsa un
foc ucigător, ei au înăintat cu curaj până în apropierea redutei. În
acest moment a căzut maiorul Gheorghe Şonţu. Comanda a fost preluată de
căpitanul Valter Mărăcineanu, care însă a fost ucis şi el în apropierea
redutei. Fără a mai primi un alt sprijin, batalioanele au fost nevoite
să se retragă.

Unităţile Diviziei a IV-a au atacat reduta Griviţa 1 de existenţa


căreia nici nu se ştia. Respinse în trei rânduri, trupele au fost
îmbărbătate de locotenent-colonelul S. Voinescu, maiorul Alexandru
Candino Popescu şi de căpitanul Moise Groza şi au atacat pentru a patra
oară şi cu sprijinul a câtorva subunităţi ruseşti, şi au reuşit să
pătrundă în redută pe care au păstrat-o în ciuda unor contraatacuri
puternice ruseşti. Au fost capturate: 1 steag, 3 tunuri şi 151 puşti.

La 7 noiembrie, un detaşament român de 5.000 de oameni condus de


colonelul Gheorghe Slăniceanu şi un detaşament mixt ruso-român de 1.200
de oameni condus de generalul Meyndorf, sprijinite de artileria română
de la Bechet, declanşează atacul asupra Rahovei, deoarece localitatea
reprezenta un pericol permanent pentru spatele şi flancul drept al
trupelor de la Plevna. După un astalt susţinut, trupele româneşti
cuceresc fortificaţiile din partea de est a oraşului. Încercând să se
retragă (8-9 noiembrie) din Rahova peste râul Ogost spre Lom, forţele
otomane s-au izbit de cele române care i-au anticipat şi s-a încins o
luptă aprigă. Deşi inferiori ca număr ostaşii români au ţinut piept cu
succes forţelor turceştiîn cele din urmă, cu o pierdere de 600 de
oameni, turcii au reuşi să se retragă folosindu-se şi de ceaţă, trecând
râul pe lângă pod. Roşiorii români însoţiţi de un detaşament de ulani
ruşi îi urmăresc şi reuşesc să captureze 160 de care cu muniţie şi cu
provizii. La 9 noiembrie trupele generalului George Lupu, trec Dunărea
şi intră primele în Rahova, iar populaţia bulgară îi primeşte cu
entuziasm.

Dioramă de la Plevna

Osman-paşa conducând o armată de 50.000 de oameni la 28 noiembrie


încearcă să rupă încercuirea de la Plevna. Pentru a realiza acest
obiectiv, trupele turceşti au fost împărţite în două eşaloane de circa
20.000 de ostaşi fiecare, primul având rolul de a sparge blocada şi de
a crea drum spre Sofia. Un detaşament de 7.000 de oameni avea rolul de
ariegardă pentru a apăra spatele trupelor aflate în marş. În dimineaţa
zile de 28 noimbrie turcii au început o luptă disperată cu forţele
ruseşti încercând să-şi coiească drum prin liniile inamice. Pe de
cealaltă parte detaşamentul românesc din faţa redutei Griviţa 2 a
înaintat reuşind să ocupe reduta. Trupele româneşti nu se opresc şi îşi
continuă înaintarea, intrând în Plevna, după care declanşează urmărirea
inamicului. După lupte grele, trupele române reuşesc sa ocupe
fortificaţiile de la Opanez silind astfel ariegarda turcă să se predea.
În continuare, trupele române şi cele ruse atacă din spate cel de-al
doilea eşalon inamic, împiedicând să vină în ajutorul primului eşalon,
care tocmai fusese respins cu mari pierderi de trupele ruseşti. Forţele
inamice sunt cuprinse de panică şi încep să se predea în masă. Osman-
paşa rănit la picior, se predă colonelului român Mihail Cerchez.
Pierderile trupelor otomane la Plevna au constat în peste 5.000 de
morţi şi răniţi, precum şi 45.000 de prizonieri, fiind capturat şi un
bogat material de război.

Atacul de la Smârdan - pictură de Nicolae Grigorescu

Pentru a fi cucerit Vidinul, cea mai puternică fortăreaţă de pe Dunăre,


trupele române cuceresc prin lupte eroice localităţile Smârdan şi
Inova. În lupta de la Smârdan, unul dinre cele mai puternice puncte de
apărare ale Vidinului, în câteva ore soldaţii români au reuşit să
cucerească trei redute puternice, au capturat 4 tunuri, au răpus 500 de
turci şi au făcut 250 de prizonieri, alungând trupele inamice din
localitate.

Sfârşitul războiului şi consecinţele :

Cu trupele ruseşti ajunse la câţiva kilometri de Constantinopol, turcii


capitulează. Guvernul otoman a acceptat condiţiile Rusiei pentru
încheierea armistiţiului la 19/31 ianuarie 1878, însă ruşii îi exclud
pe reprezentanţii României de la negocieri. Aceştia au avut aceeaşi
atitudine şi la redactarea tratatului de la San Stefano de la 19
februarie/3 martie. Prin tratatul ruso-turc a fost recunoscută
independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, iar Bulgaria a devenit
autonomă. Partea negativă a tratatului a fost impunerea retrocedării
sudului Basarabiei către Rusia. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi
Delta Dunării în compensaţie, acest fapt a produs o mare indignare
oficialilor români care au acuzat Rusia că nu şi-a respectat
promisiunile.
Nemulţumite de prevederile tratatului de la San Stefano, care acordau
Rusiei o influenţă sporită în Europa de Est, puterile occidentale
organizează un Congres la Berlin pentru a revizui tratatul. La acest
congres au participat: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria,
Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Rusia. România a fost invitată şi
ea, dar reprezentanţii ei Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost
tinuti în anticameră şi au fost primiţi în sală doar odată pentru a
face o declaraţie. În ceea ce priveşte România, Congresul de la Berlin,
a lăsat în mare măsură intacte prevederile iniţiale prin care i se
recunoştea independenţa, i se lua sudul Basarabiei şi i se restituia
Dobrogea.
A fost şi un moment în care recunoaşterea independenţei României a fost
condiţionată de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară,
la grămadă. Aceste presiuni au fost făcute în special de cancelarul
Otto von Bismarck, care era în relaţii strânse cu un mare bancher evreu
din Germania. Reprezentanţii români nu au cedat presiunilor argumentând
că marea masă a evreilor recent sosiţi în ţară nu erau integrabili în
societatea românească şi că naturalizarea se va face în mod individual.

Suportul populaţiei

 Pentru echiparea şi întreţinerea armatei s-au adunat prin


subscripţii şi donaţii suma de 1.639.798 lei, din care 1.212.661 lei
au fost oferiţi cu destinaţia achiziţionării de arme. Cu această
sumă se puteau cumpăra 20.000 puşti model Peabody.
 Populaţia a oferit pentru nevoile armatei: 6.724 vite, oi şi cai;
8.649 hectolitri cereale şi fasole; 93.789 kilograme alimente;
91.436 pâini; 32.365 obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte; 2.292
vase şi tacâmuri; 2.554 kilograme scamă; 10.967 feşe, etc.
 Valoarea ofrandelor primite de autorităţi se cifrează la
9.247.000 lei.
 Valoarea globală a rechiziţiilor înregistrate oficial s-a ridicat
la suma de 11.227.098 lei, sumă ce reprezenta 82,70% din bugetul
Ministerului de Război pe anul 1877. Au fost rechiziţionate produse
cum ar fi: 345.587 hectolitri cereale şi legume; 20.664.779
kilograme fân şi paie; 1.553 trăsuri; 264.394 care, etc.
 Populaţia a prestat 1.045.747 zile de muncă pentru transporturi
şi 53.676 zile de lucrări de construcţii şi au fost parcurşi cu
carele peste 26 milioane de kilometri.