Munteanu Ana-Teodora

Grupa 18

Leacurile in civilizatiile marilor imperii

Asiria si Babilon
Catre anii 2200 i.Hr. cultura sumeriana renaste intr-o societate dominanta de intelectuali. Au trebuit
sa treaca insa 3000 de ani pana sa se descopere documente care sa dezvaluie caracteristicile terapeuticii
asiro-babiloniene.
Plantele medicale constituiau baza terapeuticii, si erau cultivate sub ingrijirea unor oameni
specializati.
Babilonienii aveau si medici empirici. Si acestia sunt primii medici din lume atestati in textele de
care dispune omenirea.
In medicina babiloniana, domeniu incontestabil prioritar al stiintei mesopotamiene, trebuie sa
deosebim net (fapt posibil, pentru prima data in istoria civilizatiei) intre vrajitor si medic. Vraciul si
medicul isi aveau fiecare conceptia sa, foarte bine distincte fiecare,si nici unul din ei nu voia sa se
substituie celuilalt sau sa fie confundat cu celalalt. Acestei specializari ii corespundeau deci doua tipuri de
terapeutica: una mai pozitiva, cealalta limitata de retete magice. scrie Ovidiu Drimba.
Acum 3000 de ani, locuitorii din vestul Asiei credeau ca bolnavul este posedat de demoni. Miturile
mesopotamiene cunosc divinitati si demoni ale caror influente sunt folosite in medicina magicareligioasa. Zeita Gula era considerata zeita sanatatii, vindecarii, stapana a bolilor, care avea puterea sa
pedepseasca oamenii lovindu-i cu diferite boli. Unul dintre demonii periculosi era Asag. Pana la uciderea
lui de zeul Ninurta, sotul zeitei Gula, el avea puterea de a imbolnavii oamenii. Divinitatile bune ca
Marduk si Asur, ocroteau omul de calamitatile naturale, de boli si de moarte, provocate de zeul Nergal.
Asadar, terapia era o problema de identificare a demonului si de gasire a unui mod de a-l izgoni, iar cel
mai simplu mod era acela de a face cat mai neplacut cu putinta locul in care salasluia. Cum credinta era ca
ceea ce ii era neplacut bolnavului ii displacaea si demonului, se folosea o gama larga de leacuri amare, de
nesuportat.

Plantele cele mai utilizate erau palmierul, pinul, smochinul, cedrul, tamariscul, migdalul, trestia,
sofranul, mustarul, cicoarea, ceapa, usturoiul, susanul.
Leacurile de natura animala proveneau de la serpi, soparle, lupi, caini (cainele negru se afla sub
protectia zeitei Gula), laptele de vaca si de capra, mierea si ceara de albine, untura de leu, excrementele
de castor, dar si de om si urina de vite.
Printre substantele minerale se numara gipsul, sulful, alaunul, oxizii metalici, clorura de sodiu.
Marele orientalist roman, Mircea Eliade, sustine ca babilonienii practicau si alchimia, dar ca aceasta
nu urmarea atat transmutatia metalelor cat dobandirea desavarsirii launtrice prin libertatea sufletului. Ea
cauta, ca si cea europeana sau araba, nemurirea fie prin piatra filozofala, iarba vietii sau apa vie.
In ceea ce priveste plantele, farmacopeea sumero-akkadiana recomanda seminte, radacini, tulpina si
seva lastarilor tineri, frunza si fructul, facand distinctie intre erbacee, lemnoase aromatice si rasinoase.
Tehnicile utilizate le-au dat posibilitatea sa prepare macerate, decocturi, cataplasme, linimente si
supozitoare.
La administrarea leacurilor era folosita berea sau vinul de palmier (Daca un om are stomacul
inflamat, se pun laolalta si se macina mustar, spanz, Salicornia fructicosa Branca lemnoasa, Acorus
calamus, chimen dulce, eucalipt, salpetru, terebentina de brad; acestea le bea in bere pe stomacul gol si se
face bine).
Pentru un stomac inflamat erau recomandate si clisme ce contineau Acorus calamus, Assa foetida,
curmale si terebentina de brad, toate amestecate, presate, macerate in bere, apoi strecurate si racite; se
adauga orz si apa de trandafir.
Reteta pentru supozitor: Daca un om are brusc dureri de stomac, daca pulpele si organele genitale
il dor, acesta va avea dureri in anus ori de cate ori va merge. Pentru a-l vindeca se macina si se amesteca
Ammi, terebentina de pin, opopomax, terebentina de brad si trandafir; se amesteca cu o portiune egala de
grasime; din asta se face un supozitor si se unge cu ulei de chiparos, se baga in anus si bolnavul se va
insanatosi.
Pentru afectiuni ale plamanilor: se presara praf de catran peste crengi aprinse de arbusti teposi. Se
lasa fumul sa intre in anusul bolnavului, in gura si narile lui si el va incepe sa tuseasca. Se freaca bolnavul
cu o lotiune de apa si otet si apoi i se unge trupul de sus pana jos cu unt purificat; se macina seminte de in
si se pun in lapte. Din asta se face o cataplasma si se lasa trei zile. Limba bolnavului sa guste miere si ulei
fin si el se va vindeca.
2

Folosirea anestezicelor era cunoscuta: Daca un om nu poate urina cand simte nevoia, sa bea bere in
care sa puna cateva seminte de mac. Se fierbe rasina de Galbanum in ulei, se filtreaza si i se sufla in ureter
cu o teava de bronz.
Tratatele babiloniene pun in evidenta si ingrediente cu actiune magica in arta vindecarii: praful
de pe pragul usii, pulbere dintr-un mormant, din templu sau dintr-un oras parasit.
In scrierile atribuite lui Hipocrat se gasesc numeroase retete ale medicinei si farmaciei babiloniene,
unele folosindu-se si astazi.

Egiptul
Egiptenii au un entuziasm pasionat pentru viata. Atasamentul fata de lucrurile pamantesti, ca si
moderatia lor, au avut efect nu numai asupra convingerilor religioase, ci si asupra practicilor terapeutice.
Daca spiritul de observatie foarte ascutit le-a permis oamenilor sa foloseasca din cele mai vechi
timpuri leacuri judicios alese, religia cu numeroase zeitati si filozofia lor de viata optimista au reprezentat
un suport pentru infruntarea bolii, suferintei si a mortii. Credinta in supravietuirea omului si convingerea
intuitiva ca moralul persoanei bolnave avea o importanta egala, daca nu mai mare, cu starea trupului,
justifica folosirea incantatiilor.
Zeii insisi erau cei ce dictau oamenilor rugaciunile care insoteau ingrijirea celor bolnavi si ingerarea
leacurilor prescrise de doctori. Zeii binefacatori invocati pentru vindecarea bolilor erau:
Ra (Ammon-Ra), tatal zeilor, creatorul lumii, identificat cu Soarele, datator de viata, caldura si
lumina
Isis, stapana farmecelor, cunoscatoare a secretului plantelor medicinale, patroana leacurilor
vegetale; impreuna cu Osiris, zeul reinvierii, si cu fiul lor Horus formau o triada de zei
vindecatori
Thot, zeul medicinei si patronul medicilor, era considerat de egipteni ph-ar-maki, adica celce-confera-siguranta, cel-ce-ocroteste
Egiptenii foloseau un numar mare de formule magice pentru a face leacurile mai eficiente. Pentru a
face mai eficient efectul unui purgativ, in timpul administrarii acestui se repeta Oh, hiena mascul, din
hiena femela, din nenorocire barbateasca si femeiasca!; pentru a ajuta un leac sa elimine tenia, se rostea
Fie ca aceste vorbe sa opreasca inmultirea celei care imi umple maruntaiele! Un zeu a creat acest
dusman: fa ca el sa fie distrus de acest descantec si boala care el i-o produce stomacului meu sa fie
izgonita!.
Herodot scria despre Egiptul secolului al cincilea: In Egipt, medicina ca si oracolele, era specializata.
Pentru fiecare boala era un doctor, si nu exista ceva care sa se numeasca medicina generala. Pretutindeni

se gasea o supraabundenta de doctori; in timp ce unii erau doctori de ochi, altii erau specialisti in cap,
dinti, stomac si boli interne.
Confrom majoritatii documentelor antice, medicii nu numai ca tratau tot soiul de boli, ci erau si
magicieni si preoti. Tot ei erau si cei ce preparau leacurile. Viata, credeau ei era o boare ce intra pe
urechea dreapta, iar moartea o boare care intra in urechea stanga.
Bolile interne erau explicate prin credinta ca un zeu sau o zeita, un mort sau o moarta, un dusman
barbat sau o femeie, s-au amestecat in corpul respectiv, iar medicul recunostea ca nu era in stare
intotdeauna sa salveze pacientul posedat prin propiile sale mijloace.
In scopul de a trata hemerolapia, o boala a retinei care duce la orbire pe timpul noptii, se picura in
ochi extractul de ficat de bou care a fost pus pe un foc facut din tulpini de orez sau ovaz si incalzit la
aburii astfel degajati. Ficatul crud, extractul de ficat si uleiul de ficat de cod sunt si astazi folosite in
tratarea hemerolapiei.
Cu vremea, terapia evolueaza de la magie la experiment. Egiptenii au observat ca anumite cure
simple, naturale au observat ca au aceleasi propietati si efecte, fiind aplicabile ori de cate ori se trateaza
aceeasi afectiune. Sa presupunem ca un caz se repeta de un anumit numar de ori. Neinitiatul isi amintea
formula curei, refacand cu precizie potiunea prescrisa anterior de magician, evitand incantatia, care
intotdeauna era greu de tinut minte sau de recitat in mod corect. Acest lucru nu compromitea catusi de
putin recuperarea pacientului si, in final, tratamentul insusi castiga in credibilitate, altfel spus, cura
devenea izolata de formula ei magica.
Rolul egiptenilor la evolutia stiintei medicale si farmaceutice a inceput sa fie mai bine cunoscuta,
dupa descoperirea Papirusului Ebers, prima lucrare medicala gasita intr-un mormant. Pana la publicarea
ei, istoricii au trebuit sa se multumeasca doar cu relatarea lui Homer, despre perfectiunea acestui tinut
fertil, care produce o abundenta de droguri, unele benefice, altele daunatoare si unde doctorii sunt cei mai
iscusiti dintre oameni.
In ciuda uimitoarei bogatii a farmacopeei egiptene, medicul se pare ca prefera sa coopereze mai intai
cu natura, asa ca incepe tratamentul cu dieta. Tratamentele de uz extern par sa fie mai importante decat
cele de uz intern.
Durerile de cap sunt tratate doar cu alifii, masaje si comprese. Se poate aplica o alifie facut din tulpini
de trestie, ienupar, smoala, fructe de dafin, terebentina si grasime.
Pentru afectiunile scalpului sau pentru ingrijirea parului se recomanda unt de ricin.
Pentru tratarea corizei, se umple nasul cu vin de palmier.
Pentru dureri de urechi, o crema facuta din Melilot si labdanum.
Pentru dureri de dinti spalarea zilnica cu o potiune din Colocynth, eucalipt, anason, fructul crestat de
sicomor, si o planta numita Qebou, toate puse in apa.
Plombarea cariilor se facea cu un fel de ciment si bineinteles se practicau si extractii.
Leacul pentru blefarita era o crema facuta din aloe, Chrysocolla, faina de Colocynth, frunze de
salcam, coaja de abanos, toate amestecate intr-o pasta, uscata si apoi pisata si pusa in apa.

O crema pentru cataracta era preparata din lapis lazuli, Chrysocolla, seva de balsam, galena si
excremente de crocodil.
Egiptenii au fost primii care au recomandat inhalatii impotriva tusei. Mai intai, smirna trebuia
amestecata cu o rasina aromata si pulpa de curmale, apoi iei sapte pietre si le infierbinti in foc. Pe una
din pietre pui putin doctorie. O acoperi cu un vas nou al carui fund trebuie sa fie perforat. Dupa aceea,
introduci in aceasta gaura o tulpina gaurita de trestie si tulpina o bagi in gura, astfel incat sa inhalezi
aburii degajati. Fa acelasi lucru cu celelalte sase pietre. Dupa aceea, mananca ceva gras de pilda, carne,
grasime sau ulei.
Tratamentul ce permitea unui batran sa redevina tanar, citat in Papirusul Smith: Ia cateva pastai de
schinduf, scoate-le boabele. Apoi, amesteca in masuri egale aceste boabe cu bucatele de pastai goale.
Adauga apa si incalzeste pasta astfel obtinuta intr-un ceaun nou. Ia-o de pe foc, las-o sa se raceasca, apoi
spal-o in rau si usuc-o la soare. Apoi faramiteaz-o cu o piatra de moara, reincalzeste-o si amestec-o cu
apa. Incalzirea se opreste cand la suprafata apar mici starturi de ulei. Odata inlaturat cu grija si apoi filtrat,
acest ulei se decanteaza intr-un vas facut dintr-un material pretios, dur din care se ia apoi pentru a unge
batranii care vor sa intinereasca.
In Egiptul antic, prepararea otravurilor, ca si administrarea lor, devenise o arta, detinuta de preoti, care
erau obligati prin juramant sa pastreze taina. Divulgarea misterelor in legatura cu otravurile era pedepsita
cu supliciul piersicii cel mai vechi exemplu de otravire cu acid cianhidric.
Multe din retetele stravechi au trecut in farmacopeea greaca, prin intermediul careia s-au transmis
farmacopeei europene din Evul Mediu.

India
Importanta istorica a stiintei indiene este comparabila cu cea greceasca. Prima a fost adoptata in Tibet,
Asia Centrala, Indochina, precum si in Indonezia, in anumite medii sociale chinezesti si japoneze. Indienii
au dominat lumea pana la dezvoltarea stiintei moderne.
Ayurveda, cel mai vechi sistem indian de medicina, de peste 5000 de ani, porneset de la constatarea
unei relatii de interdependenta intre individ si spiritul cosmic, intre individ si propria constiinta, intre
materie si energie. Din aceasta perspectiva, Ayurveda considera sanatatea si boala ca fiind elemente ale
aceluiasi sistem. Tulburarea echilibrului care se stabileste la nivelul aceluaiasi sistem duce la agravarea
starii de boala.

Bibliografie:

 Farmacia in civilizatiile omenirii (dr. farm. Miruna Luiza Sprinteroiu, farm. Robert Daniel Vasile),

Bucuresti 2003, pag 26-34, 35-46, 47