LIANTII BITUMINOSI

Liantii bituminosi sunt amestecuri foarte complexe de hidrocarburi de origine

naturala sau insotite prin pirogenare, insotite de derivate cu oxigen, azot si sulf, care
prezinta capacitatea de aglomerare a agregatelor naturale. Ei se prezinta sub forma
lichida, vascoasa sau solida, au o culoare brun inchisa pana la neagra si sunt integral
solubile in sulfura de carbon.Conditia de aglomerare a agregatelor naturale este
indeplinita numai de bitumurile asfaltice si de gudroane.
Bitumul asfaltic se gaseste in stare naturala sub diferite forme si se poate prepara
si pe cale artificiala, prin distilarea fractionara a anumitor titeiuri si prelucrarea
reziduurilor.In functie de origine bitumul poate fi:
-bitum de petrol obtinut prin prelucrarea produselor petroliere in rafinarii,
-bitum natural, rezultat din procesul de asfaltizare a titeiului din zacamant.
Bitumul de petrol, in functie de continutul de parafina, respectiv de natura
titeiului de obtinere, poate fi:
-bitum neparafinos (continut de parafina sub 2%),
-bitum parafinos (continut de parafina intre 2 si 4%).
Bitumul de petrol mai poate fi clasificat in functie de domeniul de aplicare:
-bitum pur,
-bitum aditivat,
-bitum modificat.
Bitumul natural se gaseste sub forma nativa sau sub forma de impregnatii:
-Bitum ca atare, bitum nativ se gaseste in regiunea Marii Moarte numit si bitum
de Iudeea ( desi este foarte pur-98%-nu poate fi folosit in lucrarile rutiere din cauza
lipsei de adezivitate si a duritatii foarte mari), sunt cunoscute zacamintele din Insula
Trinidad, in Venezuela (Lacul Bermudes), in Cuba, Madagascar,Siria, in Albania (la
Selenita) si in multe alte locuri.
-In natura bitumul se gaseste si sub forma de impregnatii in roci calcaroase,
gresii, nisipuri, argile etc. Rocile impregnate cu bitum asfaltic se numesc roci asfaltice.
Dintre cele mai cunoscute si intrebuintate roci asfaltice sunt calcarele si nisipurile
bituminoase din Elvetia (Val de Travers), Franta (Seyssel,Pont-De-Chateau, etc).Ele
contin in medie 8-12% bitum si sunt intrebuintate direct in anumite lucrari de asfaltaj.In
general bitumul impregnat in aceste roci nu se extrage, totusi se poate extrage cu
anumite tehnologii speciale (fie folosind un solvent, fie prin separare cu apa calda
alcalinizata). Operatia nu este economica.
La noi in tara se gaseste bitum natural, sub forma de impregnatii in nisip in
bazinul Derna_tatarus-Budoi, cu un continut de 16-18% bitum. Bitumul este de foarte
buna calitate, nu contine parafina, insa este foarte moale si pentru a obtine un bitum
rutier el trebuie supus unor prelucari speciale.
Nisipul bituminos de Derna-Tatarus este folosit direct in lucrarile de asfaltaj dupa
tehnologii speciale, simplu sau in amestec cu un bitum rezidual dur.
1

Se mai gaseste bitum natural la Matita si Pacureti, in judetul Prahova., sub forma
de impregnatii in argila si nisip fin, cu un continut de 10-12% bitum pur de buna
calitate.Aceste nisipuri sunt folosite, in amestec cu bitumul rezidual la lucrarile de
asfaltaj locale.
In afara de rocile asfaltice se mai gasesc in natura argile sau marne impregnate cu
bitum insolubil, puternic mineralizat, numite sisturi bituminoase sau pirosisturi.
Separarea partii bituminoase se poate face nnumai prin pirogenare, operatie in urma
careia se obtine un ulei soecial numit ulei de sist.Astfel de zacaminte se gasesc si la noi
in tara la Anina in judetul Caras Severin.
Din bitum pot deriva urmatorii lianti bituminosi:
*emulsiile bituminoase- dispersii de ordinul micronilor de bitum in apa in
prezenta unui emulgator si a unui agent de ionizare;
*bitumurile taiate- bitum cu adaos de solvent pentru reducerea vascozitatii si
intrebuintarea lui in metoda la rece;dupa punerea in opera solventul se evapora si
bitumul ramane cu carateristicile initiale;
*bitumurile fluxate-amestec de doua bitumuri cu consistente diferite sau amestec
de bitum mai dur cu cu un produs petrolier sub forma de fluid vascos;dupa punerea in
opera produsul rezultat actioneaza ca un liant unitar cu caracteristici diferite de cele pe
care le-a avut la inceput.
Gudroanele sunt produse vascoase obtinute prin pirogenarea unor materii
organice , ca huila, lignit, lemn etc.Gudroanele folosite in tehnica rutiera provin din
distilarea uscata a huilei.La noi in tara nu avem o productie propiu zisa de gudron. A
fost o perioada cand s-a folosit un gudron reconstituit din smoala si o serie de uleiuri
antracenice obtinute din pirogenarea carbunelui in industria de prepararea cocxului
utilizat in siderurgie.
Gudroanele, spre deosebire de bitum,nu se gasesc in stare naturala.
Compozitia si structura liantilor bituminosi.
Din punct de vedere chimic bitumurile asfaltice sunt amestecuri extrem de
complexe de hidrocarburi cu un mare numar de atomi de carbon. Ele sunt insotite de
derivatele lor oxigenate, sulfuroase si azotoase, precum si de un mare numar de izomeri.
In bitumuri predomina hidrocarburile ciclice (naftene) si indeosebi
hidrocarburilor policiclice saturate.
In compozitia elementara bitumurile asfaltice, carbonul se gaseste in proportie de
80.85%,hidrogenul 12.15%,oxigenul 23%, iar sulful si azotul in proportii reduse.
Complexitatea amestecului de hidrocarburi ingreuneaza posibilitatea de separare
hidrocarburilor componente; de aceea separarea se poate face pe grupe de hidrocarburi
care intra in alcatuirea acestor substante.
Cea mai folosita metoda de studiul compozitiei bitumului este separarea pe grupe
de componenti cu caracteristici apropiate prin tratare cu solventi selectivi, cromatografie
pe coloana, sau alte metode moderne: iatroscan cromatografie pe gel permeabil, etc.
2

Aceste grupe de componenti sunt , la randul lor studiate prin metode fizico-chimice
complexe:
Determinarea raportului C/H;
Determinarea masei moleculare;
Determinarea indicelui de refractie;
Determinarea densitatii;
Spectroscopie in UVsi IR;
Analiza prin RMN SI RPE;
Analiza elementara;
Cromatografie gaz lichid;
Defractie cu raze X;
Microscopie electronica;
Potentiometrie, etc.
Compozitia bitumului se exprima in general prin doua grupe de hidrocarburi:
maltene si asfaltene, solubile in totalitate in sulfura de carbon. Fractiunile din bitum
insolubile in sulfura de carbon se numesc carboide si se caracterizeaza prin continutul
ridicat de carbon; carboidele nu depasesc ingeneral 2%.
Din punct de vedere al constitutiei fizico-chimice bitumurile formeaza sisteme
coloidale complexe.Faza continua, sau mediul de dispersie il constitue hidrocarburile
fluide, iar faza dispersata fiind alcatuita din micele de hidrocarburi solide
Maltenele, care constitue faza continua , mediul uleios, sunt solubile in heptan si
sunt alcatuite dintr-o fractiune fluida(uleioasa), numita petrolene si o fractiune cu
vascozitate mai mare numite rasini. Ambele fractiuni sunt solubile in heptan, sulfura de
carbon si tetraclorura de carbon.
Petrolenele- fractiunea uleioasa- sunt de culoare galben-rosietica, cu densitatea de
1,0 kg/dm3 si masa moleculara intre 250 si500. Aceasta fractiune contine indeosebi
hidrocarburi naftenice lichide, precum si hidrocarburi aromatice; in cantitati reduse si
variabile sunt prezente combinatii organice ale sulfului si in cantitati reduse
parafine.Petrolenele reprezinta 4060% din masa bitumului.
Rasinile sunt de culoare galbena pana la bruna, au densitatea de 11,1 kg/dm 3 si
contin pe langa hidrocarburi policiclice, care sunt constituentii principali si hidrocarburi
aromatice, compusi cu oxigen,sulf si azot, in proportii reduse sub forma de acizi
asfaltogeni ( R-COOH); rasinile au masa moleculara cuprinsa intre500 si1200.
Continutul de maltene influenteaza asupra consistentei si intr-o masura oarecare,
si asupra ductilitatii bitumului.
Asfaltenele sunt sunt sisteme de substante solide-rigide si friabile-cu densitatea
de1,11,15 kg/dm3, solubile in sulfura de carbon si insolubile in heptan, masa
moleculara variaza intre 103 si 104, mai frecvent 1500 si 6700. asfaltenele din
bitumurile suflate au masa moleculara mai mare decat cele din bitumurile de
distilare.Asfaltenele reprezinta 10..30% din masa bitumului si sunt alcatuite din
hidrocarburi policiclice, care reprezinta 65-95% din masa constituentilor, iar
3

hidrocarburile aromatice sunt in proportie de 30..60% din cele naftenice; in proportii

reduse, pana la 3-4% din masa bitumului, asfaltenele contin o fractiune de hidrocarburi
mai grele, numite carbene solubile iin sulfura de carbon dar insolubila in tetraclorura de
carbon; carbenele sunt solide cu caracter casant si au o influenta defavorabila asupra
propietatilor bitumului.
Asfatenele manifesta tendinta accentuata de forma asociatii moleculare.
Moleculele de asfaltene formeaza foite plane sau aproape plane, discontinui, alcatuite
din molecule naftenice si aromatice , si in proportii reduse din heterocompusi organici,
intre care se stabilesc legaturi, in general sub forma de lanturi alifatice. Asocierea in
micele se realizeaza prin suprapunerea succevsiva a foitelor de moleculessi formarea
unei structuri stratificate (fig. )Legaturile intre foitele de asfaltene sunt atribuite
fortelor de natura electrostatica.
Unele cercetari atribuie asfaltenelor caracter de compusi macomoleculari
proveniti din policondensarea constituentilor policiclici ai rasinilor si uleiurilor;
policondensare care a avut loc in timpul indelungat de formare a titeiului si apoi in
procesul de suflare a masei asfaltoase.Rasinile si asfaltenele fac parte din aceeasi
familie de hidrocarburi, dar care se deosebesc prin continutul de hidrogen in raport cu
carbonul. Moleculele de rasini sunt mai bogate inhidrogen (H/C=1,411,66 fata de
0,95..1,25 in asfaltene).
Maltenele si asfaltenele manifesta influente diferite asupra structurii si
propietatilor bitumului; plasticitatea si consistenta sunt determinate in deosebi de
continutul de asfaltene, iar coeziunea, adezivitatea si ductilitatea de proportia de
asfaltene.
In general putem spune ca bitumurile au urmatorii constituenti principali:
uleiurile, rasinile, asfaltenele, acizii asfaltogeni si anhidridele lor, care contribuie la
marirea stabilitatii bitumului fata de agentii atmosferici si varaitiile de
temperatua.Compozitia aproximativa pe fractiuni a bitumului este urmatoarea:
Tip bitum

Uleiuri

Rasini

Asfaltene

Bitum de petrol
Bitum natural

40-60
67-72

18-48
21-22

15 -35
1-11

Numeroase studii efectuate in vederea cunoasterii structurii bitumului au

demonstrat ca modelul cel mai cunoscut si utilizat este modelul tridimensional propus
de Yen in anii 60. Conform modelului Yen, moleculele de asfaltene sunt fie intr-o stare
de asociere sub forma de micele,fie sub forma de pachete de micele numite aglomerate,
caz in care fortele care leaga aceste pachete de micele sunt de tip hidrogen, dipolare
induse sau permanente.

Fig1. Structura unei micele

Fig2.Macrostructura
asfaltenelor
de asfaltene dupa Yen
dupa Yen
Dispersia micelelor si aglomeratelor in masa maltenelor este mai mult sau mai
putin intensa in functie de compozitia fazei maltene (fig. 2). Bitumul este un sistem
coloidal complex:
Molecule

Micele

Aglomerate
In functie de continutul relativ al diversilor constituenti, (asfaltene, rasini si
uleiuri), se disting 3 tipuri de structuri:
Structura GEL: caracterizata prin aglomerarea micelelor de asfaltene, ce
formeaza o retea continua intr-un mediu dispersant slab structurat de catre rasini. Peste o
anumita limita de concentratie a asfaltenelor, bitumul realizeaza o structura de
coagulare, manifesta tixotropie si comportare preponderent plastica, corespunzator
fluidelor cu prag de curgere. Cresterea pronuntata a continutului de asfaltene determina
aglomerarea micelelor, cu formarea de agregate micelare si in acest caz bitumul
realizeaza o structura de condensare, corespunzatoare corpurilor solide si manifesta
comportare predominant elastica.Structura de condensare corespunde pentru o stare
fizica SOLID, iar structura de condensare coagulare corespunde pentru o stare fizica de
SOLID-GEL cu comportare reologica elasto-plastica.

Fig.3 Reprezentarea schematica a unui bitum de tip GEL

5

In conditiile unui continut redus de asfaltene si micelele de asfaltene sunt in

totalitate peptizate de catre rasini se obtine o solutie diluata si bine stabilizata de
asfaltene intr-un mediu dispersant puternic structurat de catre rasini. Aceasta structura
este caracteristica bitumurilor cu faza maltene bogata in hidrocarburi aromatice si
corepunde unei stari fizice de SOL cu o comportare vascoasa newtoniana. O situatie
intermediara intre starea fizica de GEL si SOL, caraterizata prin agregate de micele de
asfaltene care plutesc intr-un mediu dispersant structurat de rasini. Majoritatea
bitumurilor prezinta aceasta structura si au o comportare vascoelatica.

Fig. 4 Reprezentarea schematica a unui bitum de tip SOL

Pe baza studiilor efectuate s-au stabilit o serie de indici care carcterizeaza
structura bitumului pe baza compozitiei,punctului de inmiiere (IB) si penetratia la 25C:
Indicele de instabilitate coloidala, IC
IC=(Asfaltene + Saturate)/(Rasini+ Aromatice);
IC: max. 0,5 in cazul aplicarii metodei IATROSCAN pentru determinarea
compozitiei pe grupe de hidrocarburi;
Indicile de aromaticitate, IA
IA=Aromatice(%)+Rasini (%); IA: min 66%.
Indicele de penetratie, IP
IP=(20-500a)/(IB+50a) , unde a este succeptibilitatea termica calculata
cu relatia:
a=(lg 800 lg P25)/(TIB-25) ;
IP : -1..+1
Valorile admisibile pentru indcii de structura sunt din literatura de specialitate.
Metoda pentru determinarea indicelui de penetrare se bazeaza pe faptul ca
dependenta penetratiei unui bitum oarecare fata de temperatura poate fi reprezentata
printr-o dreapta, cand se foloseste o scara logaritmica pentru penetratie si una zecimala
pentru temperatura.
Normele frantuzesti prevad doua metode pentru determinarea indicelui de
penetrare:
6

1) indicile de penetrare este dedus pe baza a doua masuratori de penetratie la

temperatura T1 siT2 (fig 5 );

2)indicele de penetratie este dedus pe baza punctului de inmuiere (IB) si a

penetratiei la 25C, (fig. 6 ).

Structura bitumului este determinata, pe langa raportul dintre continutul relativ

de maltene si asfaltene, si de temperatura. Cresterea temperaturii provoaca ruperea
progresiva a legaturilor si deci modificari de stare fizica de structura si comportare
reologica.
Prepararea bitumului
In lucrarile de constructia, reabilitarea si intretinerea drumurilor sunt folosite
bitumurile reziduale sau de petrol, rezultate din distilarea fractionara a titeiului. Sunt
7

folosite titeiurile naftenice sau asfaltoase ( numite si neparafinoase). Titeiurile

semiparafinoase sau parafinoase, prin distilarea lor, dau bitumuri de calitate
necorespunzatoare din cauza continutului ridicat de parafina,dar care, supuse unei
prelucrari speciale, pot da si ele bitumuri bune.
In principiu, prelucrarea titeiului se face in doua faze distincte:
*Distilareprimara,in care titeiul este incalzit la o temperatura de 300-400
C. Vaporii diferitilor compusi din titei se ridica intr-o coloana speciala de distilare la
temperatura atmosferica si se condenseaza la o inaltime corespunzator cu punctul de
fiebere. Se capteaza, cu ajutorul unor instalatii speciale, benzina B, lampantul L, si
motorina M. La baza coloanei se aduna reziduul distilarii primare , care este pacura.
Daca pacura are un continut sarac de hidrocarburi naftenice, procesul de distilare nu mai
este continuat; pacura fiind folosita drept combustibil sau, eventual supusa unui proces
de cracare.
*Distilare secundara, pacura bogata in hidrocarburi naftenice, este
incalzita in alt cuptor si trimisa in a doua coloana de distilare, de data aceasta in vid,
prin care rezulta uleiurile de uns si masa asfaltoasa ca reziduu in blaz. Reziduul ramas
in urma distilarii secundare este foarte vascos si este numit masa asfaltoasa. Aceasta
masa constitue bitumul de distilare; distilarea pacurii in vid se continua pana se obtine
consistenta dorita a bitumului.
Cand bitumul de distilare are un continut redus de asfaltene (1,55%),constitue un ulei asfaltic (Road-Oils), are o putere redusa de adezivitate si se
intareste foarte incet.Este intrebuintat la lucrari de stropiri sau fluxarea bitumurilor prea
consistente.

Titei

Figura 7
8

Pacura , ca reziduu din prima distilare, afost supusa unui proces de stripare
(tratarea cu abur) pentru indepartarea produselor mai usoare.
Bitumul de distilare are o tendinta marita la deformatii plastice, o
succeptibilitate mai redusa la fisurare si este compatibil cu modificatorii (polimeri).
Daca masa asfaltoasa rezultata la distilarea in vid a pacurii, este supusa unui
proces de oxidare prin suflare cu aer cald la temperatura de 250.260C, se obtin
bitumurile de oxidare.Prin oxidare se produce o dehidrogenizare partiala a rasinilor si
trecerea acestora in asfaltene.In afara de oxidare se mai produce si un proces de
policondensarea constituentilor policiclici ai rasinilor si uleiurilor, formand o anumita
structura. Marind sau reducand durata de suflare, se pot obtine bitumuri cu consistente
diferite.

Figura 8
Bitumurile de oxidare au o succetibilitate termica mai redusa, un echilibru
coloidal instabil, un punct de inmuiere mai ridicat si ca atare o rezistenta mai mare la
deformatii plastice, sunt succeptibile la fisurare si prezinta o compatibilitate mai scazuta
cu modificatorii.
Pacura parafinoasa este supusa unui proces de dezuleiere cu propan lichid prin
care se recupareaza o parte din uleiurile din pacura si se obtine un produs consistent
denumit impropiu semigudron dezasfaltat cu propan
Caracteristicile liantilor bituminosi
Liantii bituminosi au un puternic comportament reologic, cu deformatii
elastico-vascoase, care depind in primul rand de viteza de solicitare, de durata aplicari
incarcarii si de temperatura la care se produc solicitarile.
Principalele caracteritici ale liantilor bituminosi, care intervin in aprecierea
calitatii acestora se pot grupa in:
caracteristici in legatura cu consistenta;
caracteristici in legatura cu plasticitatea;
caracteristici in legatura cu adezivitatea;
9

 caracteristici in legatura cu intarirea si procesul de imbatranire.

Caracteristici in legatura cu consistenta
Consistenta este apreciata prin relatia de dependenta dintre deformatia
specifica si solicitarile care produc aceasta deformatie si se datoreste
coeziunii.Coeziunea reprezinta fortele de atractie inermoleculara care se opun fortelor
care produc deformatia. Consistenta liantilor bituminosi in stare fluida se apreciaza prin
vascozitate, iar in stare plastica sau solida la temperatura obisnuita, prin penetratie.
Vascozitatea reprezinta rezistenta pe care o opune un lichid la curgere datorita
frecarii interioare a particulelor fluidului . Aceasta este vascozitate dinamica si se
masoara in unitati numite poise.
Daca se presupun, in fluidul considerat, doua plane paralele la distanta z, dintre
care unul este actionat de o forta tangentiala, F si se deplaseaza fata de celalat cu o
viteza V, se poate scrie relatia:
(F/S)=(V/Z) ;in care este este un coeficient de proportionalitate numit
vascozitate dinamica, iar raportul V/Z reprezinta gradientul vitezei.
Raportul dintre vascozitatea dinamica si densitatea specifica se numeste
coeficient de vascozitate cinematica si se masoara in unitati numite stoks.

Figura 9
Vascozitatea bitumului se poate determina in laborator cu aparate de tipul
vascozimetrului rotativ cu cilindri coaxiali sau cu consistometrul Hoppler etc
In practica consistenta bitumurilor fluide la temperatura obisnuita se poate
masura , in mod conventional cu aparate prevazute cu orificii de scurgere.In acest scop
se pot folosi vascozimetrul Engler sau vascozimetrul S.T.V. (Standard Tar Vascozimeter)
Folosind vascozimetrul Engler (fig. 9), vascozitatea se exprima prin raportul
dintre durata de scurgere a unui anumui volum de liant si durata de scurgere a unui
volum egal de apa, la aceeasi temperatura, printr-un ajutaj de ceasi forma si dimensiuni (
de regula diametrul ajutajului este de 4 mm) vascozitatea in acest caz se exprima in
grade Engler.

10

Fig. 10 Vascozimetrul Engler.

In cazul vascozimetrului STV, vascozitatea se exprima prin numarul de secunde

necesare scurgerii unui anumit volum de liant ( 50, 100 sau 200 cm 3) printr-un ajutaj cu
un anumit diametru ( 4 sau 10 mm).

Fig. 11 Vascozimetrul S.T.V.

Vascozitatea variaza in raport cu temperatura (fig. 12), dupa o relatie de forma:
t=0e-kt, in care
0 este vascozitatea la temperatura de 0C;
t- diferenta de temperatura fata de 0c;
k=tg-coeficientul de succeptibilitate termica a liantului;
- unghiul pe care il face tangenta intr-un punct considerat pe curba.

11

Fig. 12 Variatia vascozitatii cu temperatura

Vascozitatea dinamica se determina cu ajutorul vascozimetrului rotativ cu cilindri
coaxiali (fig. 13), prin masurarea cuplului motor necesar pentu rotirea unui cilindru cu
viteza constanta si controlata, coaxial cu un cilindru fix in care se gaseste proba de
bitum. Vascozitatea se masoara in milipascali secunda (mPa s) sau centipoise si se
determina cu relatia:
=Dr mPa s (cP) unde:
- este efortul de forfecare aplicat la efectuarea determinarii, exprimat in
milipascali (10-2 dyn/cm2), calculat cu relatia:
=z (mPa), in care: z este constanta aparatului,
- unghiul cuplului de rotatie (citit la aparat, in
diviziuni). Domeniul de variatie al efortului unitar de forfecare este de
28.102.30000.102 mPa (10-2 dyn/cm2).
-Dr gradientul vitezei de forfecare ( s -1), a carui valoare depinde de tipul
cilindrului mobil si treapta de viteza. Domeniul de variatie al gradientului vitezei de
forfecare este de 0,167..1310 s-1.

Fig. 13 Vascozimetru rotativ cu

cilindri coaxiali
Din proba de bitum pregatita si incalzita in anumite conditii, pana devine
suficient de fluida, se cantareste o cantitate de bitum prevazuta in tabelul 1, care se
introduce in cilindrul fix. La vascozimetru se monteaza cilindrul mobil, corespunzator
cu vascozitatea dinamica presupusa a bitumului care se analizeaza conform tabelului 1.
T Raportul razelor
Cilindrilor:mobil/fix

Efortul unitar
de forfecare,
mPa

Domeniul de
masurare al efortului
unitar de forfecare

12

Gradientul vitezei
de forfecare, Dr, s-1

Vascozitatea
(),mPa.s
(cP)

Masa

r/R=0,98

Se monteaza la aparat cilindrul fix cu proba de bitum si baia de termostatare cu

racordarea la ultratermostat. Se fixeaza temperatura de incercare ( 60C) si cand
termometrul baii de termostatare indica aceasta temperatura, proba se mentine in
continuare timp de circa 30 minute.
Se fixeaza domeniul de masurare a efortului unitar de forfecare si treapta de
viteza cea mai redusa. Se pune in functiune cilindrul mobil si se citeste valoarea
unghiului de rotatie (), in momentul atingerii valorii constante.
Se reia incercarea- in ordinea crescatoare a efortului unitar de forfecare pentru
cele doua domenii de masurare-pentru fiecare treapta de viteza pentru care valoarea
unghiului cuplului de rotatie se incadreaza in scara aparatului de masura.
Vascozitatea se calculeaza pentru fiecare valoare a unghiului cuplului de rotatie.Valorile
obtinute se inscriu intr-o diagrama (fig 11) avand in abscisa gradientul vitezei de
forfecare(Dr), iar in ordonata vascozitatea dinamica (). Vascozitatea dinamica a
bitumului la temperatura de incercare (60C), reprezinta valoarea obtinuta pe diagrama,
corespunzatoare gradientului vitezei de forfecare
Dr=1s-1.

Fig. 14
Consistenta bitumurilor plastice sau solide la temperatura obisnuita, se apreciaza
prin penetratie.
Prin penetratie se intalege adancimea de patrundere intr-o proba de bitum, a unui
ac cu anumite dimensiuni, incarcat cu o greutate de 100 gf, care este lasat sa patrunda
in masa bitumului, timp de 5 secunde. Penetratia se masoara prin adancimea de

13

patrundere a acului, exprimata in zecimi de milimetru. Determinarea se face de regula la

temperatura de 25C, cu penetrometrul Richardson.

Fig. 15 Penetrometrul Richardson

Valoarea penetratiei arata tipul de bitum; bitumurile cu penetratie mica (P<50)
sunt bitumuri dure, cu penetratia cuprinsa intre 60..180 mm10 -1, sunt bitumuri
mijloci si bitumurile cu penetratia peste 180 mm10 -1, sunt bitumuri moi.Folosirea
diferitelor tipuri de bitum se face in functie de temperatura mediului ambiant si de
procedeul de lucru aplicat in asfaltaj.
Penetratia creste cu temperatura dupa o curba exponentiala descrisa de expresia:
P=PoehT, in care:
P este penetratia la temperatura T;
Po - penetratia la temperatura 0C;
h - coeficient care caracterizeaza succeptibilitatea termica a liantului.
Caracteristica liantilor de a modifica consistenta cu valori diferite, cand
temperatura variaza cu acelasi interval, se numeste succeptibilitatea liantilor fata de
temperatura.
Succeptibilitatea termica a liantilor bituminosi se poate calcula , cunoscand
variatia penetratiei cu temperatura, cu relatia:
lgP=lgPo + 0,43hT, de unde:
h=(lgP-lgPo)/0,43T
Intre penetratie (P) si vascozitate () exista o relatie, cu aproximatie acceptabila:
P2= constant
Carateristici in legatura cu plasticitatea

14

Plasticitatea este propietatea unor materiale consistente de a capata deformatii

permanente sub actiunea solicitarilor fara sa fisureze.
Bitumul, gudronul si masele plastice, care sunt corpuri amorfe, nu au un punct de
topire precis, asa cum au corpurile cristaline, iar in timpul topirii sau solidificarii
temperatura nu se mentine constanta. In timpul incalzirii corpurile amorfe se inmoaie
treptat si nu poate fi stabilita o temperatura anumita la care aceste corpuri devin lichide.
Bitumul din stare solida trece, prin incalzire, trece treptat in stare lichida prin
intermediul unei stari plastice cu consistente diferite.Bitumul este plastic numai intr-un
anumit interval de temperatura; in afara acestui interval, bitumul este fie solid, fie
lichid, stari in care plasticitatea inceteaza.
Temperatura la care bitumul devine rigid este considerata limita inferioara de
plasticitate, iar temperatura de inmuiere, limita superioara de plasticitate. Intervalul
dintre temperatura de rigidizare si temperatura de inmuiere constitue campul de
plasticitate al bitumului.
Un bitum pentru drumuri, este cu atat mai bun cu cat temperatura de rupere este
mai scazuta, temperatura de inmuiere mai ridicata, iar campul de plasticitate cat mai
mare. Pentru bitumurile oxidate folosite la mixturile asfaltice campul de plasticitate este
de minimum 80C. Campul de plasticitate ridicat reprezinta garantia comportarii bune a
imbracamintilor asfaltice la intreaga gama de temperaturi din timpul anului.
Punctul de inmuiere, determina in mod conventional, temperatura la care bitumul
trece din stare plastica in stare lichida. Bitumurile pentru drumuri trebuie sa aiba un
punct de inmuiere suficient de ridicat pentru a nu se inmuia la temperaturile mari din
timpul verii si a produce deformatii permanente.
Punctul de inmuiere se determina in mod convetional prin metoda inel si bila,
prin care se stabileste temperatura la pastila de bitum dintr-un inel de alama, cu
dimensiuni standardizate, se deformeaza sub greutatea unei bile cu masa de 3,5 g; totul
fiind intr-o baie de apa. Incalzirea trebuie astfel sa fie condusa incat temperatura sa
creasca continuu si uniform, in mod conventional 5C/min.Temperatura la care bila
strabate masa de bitum; bitumul deformandu-se sub forma unei pungi si atinge placa
inferioara a stativului (fig. 13). Pentru bitumurile la care punctul de inmuiere este mai
mare de 80C, apa este inlocuita cu glicerina.

Fig. 16 Aparat pentru determinarea

punctului de inmuiere
15

Pentru aprecierea limitei superioare a campului de plasticitate, in practica se mai

foloseste uneori si metoda cunoscuta sub numele de punct de picurare (Ubbelhde).
Punctul de picurare este temperatura la care bitumul devine lichid si se desprinde prima
picatura sub propia sa greutate. Incalzirea se face intr-o baie de aer cu viteza de
1C/min. Determinarea se face cu aparatul Ubbelhde (fig. 17). Punctul de picurare a
unui bitum este mai ridicat decat punctul de inmuiere cu aproximativ 10C.

Fig. 17 Aparatul Ubbelohde

Limita inferioara a campului de plasticitate este punctul la care bitumul inceteaza
de a mai fi plastic si devine rigid. Determinarea se face cu aparatul Fraass (fig. 18).
Punctul de rupere reprezinta temperatura la care o pelicula de bitum, pe o placuta subtire
de otel, fisureaza cand este solicitata la incovoiere repetata simultan cu descresterea
temperaturii. Temperatura la care apar primele fisuri pe pelicula de bitum reprezinta
punctul de rupere dupa metoda Fraass.

Fig. 18 Aparatul Fraass

Calitatile plastice ale unui bitum pot fi puse in evidenta prin incercarea de
ductilitate, care reprezinta aptitudinea bitumului de a se trage in fire. Determinarea se
face cu ductilometrul Dow si consta in a supune la intindere o epruveta de bitum in
forma de opt intr-o baie de apa la o anumita temperatura.Intinderea epruvetei se face cu
o viteza de 5cm/minut si de regula la temperatura de 25C. In anumite cazuri, pentru a
16

obtine indicatii referitoare la comportarea la intindere la temperaturi scazute, ductilitatea

se determina si la 0C.

Fig. 19 Determinarea ductilitatii

a) - matrita; b) - ductilometru;
Ductilitatea bitumului reprezinta lungimea firului de bitum care se formeaza pana
in momentul ruperii, exprimata in cm.
Bitumurile obisnuite pentru drumuri trebuie sa aiba, la 25C o ductilitate de cel
putin 100 cm, iar la temperatura de 0C de cel putin 1,5.8 cm, in functie de
consistenta bitumului.
Ductilitatea bitumului da o imagine asupra comportarii bitumului la variatii de
temperatura; contractii si dilatatii din temperatura precum si asupra rezistentei la
solicitari mecanice de intindere.Continutul de parafina influenteaza negativ ductilitatea
bitumului.
Caracteristici in legatura cu adezivitate
Lianti bituminosi au propietatea de a adera pe suprafata agregatelor si de a
aglomera granulele intre ele.Adezivitatea poate fi definita ca rezistenta pe care o opune
la dezlipire o pelicula de liant, sub actiunea de infiltrare a apei. Adezivitatea depinde
atat de propietatile liantului cat si de cele ale agregatului si se verifica in prezenta apei,
ca atare adezivitatea este functie de tensiunile interfaciale liant- agregat-apa. Pentru a
realiza adezivitatea trebuie urmarite doua aspecte; in primul rand liantul trebuie sa aiba
propietatea de uda suprafata agregatelor si in al doilea rand pe suprafata de cntact dintre
liant si agregat sa se produca o adsorbtie selectiva. Aderenta dintre liant si suprafata
agregatului trebuie sa se mentina si in prezenta apei.
In principiu, un liant adera bine daca uda piatra; liantii bituminosi fiind in general
uleiosi, ei vor adera foarte bine de suprafetele hidrofobe, carateristica care este
indeplinita de rocile bazice cum sunt calcarele si bazaltul.
Suprafata agregatelor trebuie sa fie curata si uscata, sa nu contina apa sau alte
materii straine ,in special argila, care impiedica realizarea contactului direct intre liant si
agregat. Daca agregatele sunt curate si uscate, o parte din rasinile liantului sunt
adsorbite selectiv pe suprafata agregatului.
17

Adezivitatea liantului fata de agregate nu este suficienta decat daca se mentine in

prezenta apei.Apa are o tensiune superficiala (75 dyn/cm) mai mare decat a bitumului
(25 dyn/cm) si din aceasta cauza, apa uda mai bine agregatele decat bitumul si tinde sa-i
ia locul.
Conditia de udare a unei picaturi de liant pe suprafata agregatului se poate
determina, in prezenta apei, prin echilibrul tensiunilor interfaciale :
papl+la.cosla

unde:

pa este tensiunea interfaciala piatra-apa,

pl ten siunea interfaciala piatra-liant,
la - tensiunea interfaciala liant-apa,
la - unghiul de udare a liantului.
Din aceasta relatie se poate stabili un coeficient de adezivitate k=cosla=(papl)/la, daca:
k>0 sau,
cosla>0,<90 , in acest caz liantul uda piatra;
k<0 sau,
cosla<0,>90, in acest caz liantul nu uda pitra.
Pentru a face posibila udarea si a obtine o adezivitate corespunzatoare pe orice fel
de roca, trebuie micsorata tensiunea interfaciala piatra-liant.Acest lucru se poate realiza
folosind urmatoarele procedee:
innobilarea suprafetei agregatelor cu lapte de ciment sau var (circa 2%), care
dau o reactie alcalina favorabila acrosarii liantului;
folosirea unor substante tensioactive, numite activanti sau aditivi. Aceste
substante exercita un dublu rol favorabil: pe de o parte diminueaza tensiunea
interfaciala liant-piatra si amelioreaza etalarea liantului pe suport, iar pe de
alta parte fiind adsorbite pe suprafata agregatului, formeaza legaturi
interfaciale puternice.
Datorita dificultatilor realizarii studiilor fizico-chimice asupra adezivitatii, in
practica sunt folosite metode indirecte, bazate pe evaloarea dezanrobarii sau reducerea
rezistentelor mecanice ale unor epruvete din mixtura asfaltica, mentinute in anumite
conditii in prezenta apei.
La noi in tara sunt utilizate doua metode pentru analiza adezivitatii:
metode calitative: statica si dinamica,
metoda cantitativa.
Metoda statica consta in aprecierea adezivitatii prin estimarea, in procente, a
suprafetiei de agregat natural, ramasa peliculizata cu bitum, dupa imersare in apa.
Incercarea consta in peliculizarea, la cald a 100g, agregat natural, sortul 8-12 mm,cu
5,35,7% bitum si pastrarea acestora in apa distilata timp de 18 ore la temperatura de
20..25C, dupa care se observa si se apreciaza procentul de suprafata ramasa anrobata.

18

Metoda dinamica are la baza acelasi principiu, diferenta esentiala fiind ca,
inainte de estimarea suprafetei ramasa anrobata, granulele de agregat natural se
desprind, sub apa, unele de altele si apoi cu o bagheta sau spatula , se amesteca fortat
prin rotirea acestora in apa de 100 de ori in acelas sens, timp de 3 minute.Pentru
incercare se utilizeaza sortul 5-8 mm, care se anrobeaza cu 4,8 5,2% bitum si se
pastreaza in apa timp de 24 h. Daca rezultatele obtinute pe doua probe difera cu mai
mult de 10%, se repeta determinarea cu un timp de imersare de 144h.
Metoda cantitativa de apreciere a adezivitatii bitumului pe agregatul natural prin
Caracteristici in legarura cu intarirea si imbatranirea liantilor
bituminosi
In timpul exploatarii, bitumurile manifesta modificari complexe ale propietatilor
lor sub actiunea diversilor factori. Transformarile pe care le sufera bitumul de la punerea
in lucrare, marcheaza trei perioade distincte:
-perioada de priza si intarire,
-perioada de comportare plastica,
-perioada de fragilitate si dezagregare.
Dupa punerea in lucrare in stare fluida la temperaturi diferentiate dupa
consistenta lor, liantii bituminosi se intaresc prin racire la temperatura normala. In cazul
liantilor moi, intarirea are loc dupa racire, intr-un interval in care se evapora o parte din
uleiurile usoare, volatile
Dupa racire si intarire, datorita comportarii tixotropice, creste gradul de
structurare a liantilor pusi in lucrare, determinand astfel marirea vascozitatii, a punctului
de inmuiere si scaderea penetratiei.Ca urmare, in perioada dupa punerea in lucrare si
conservarea la temperatura normala, liantii bituminosi continua sa se intareasca lent.
Ridicarea temperaturii in apropierea punctului de inmuiere, are loc un proces de
destructurare, iar dupa racire, datorita comportatrii tixotropice,bitumul revine la
penetratia initiala.
Compozitia bitumului evolueaza in timpul exploatarii sub influenta factorilor
chimici (reactii de oxidare si polimerizare), fizici (evaporarea substantelor volatile si
absorbtia fractiunilor cele mai usoare din bitum de catre agregatul mineral in timpul
anrobarii) si mecanici, conducand la pierderea treptata a plasticitatii si coeziunii.
Penetratia este una dintre caracteristicile principale ale bitumului, care pune in
evidenta evolutia comportarii lui. In general penetratia variaza foarte rapid in primul an
de exploatare si are in continuare o variatie mult mai lenta in timp.Studiile indica ca
diferentele mari, care apar la inceput pentru diferite tipuri de bitumuri, se niveleaza si
au in continuare o evolutie lenta similara pentru toate tipurile de bitum.
Liantii bituminosi, intariti la temperatura normala, sunt geluri cu structura de
coagulare si prag de curgere relativ redus. Liantii bituminosi nu sunt materiale liante de
rezistenta asa cum este cimentul Portland, insa avand proprietati adezive ei sunt folositi
sub forma de pelicula subtire care anrobeaza si aglomereaza agregatele intre ele, ceea ce
face ca mixtura asfaltica sa se intareasca si sa capete rezistenta necesara suportarii
traficului.
19

In timp liantii bituminosi imbatranesc, fenomen care se datoreste pierderii

progresive prin evaporare, datorita caldurii si aerului in miscare, a unei parti insemnate
din petrolene si oxidarii rasinilor, sub actiunea oxigenului si a ultravioletelor din
spectrul solar. De asemenea au loc procese de condensare si polimerizare. Toate aceste
actiuni si procese produc modificari de compozitie si de structura si prin urmare
modificari ale propietatilor fizice. Astfel suprafata expusa devine mata, rugoasa si
incepe sa prezinte fisuri; rigiditatea liantului creste treptat devenind fragil, penetratia
scade, campul de plasticitate se restrange, iar liantul pierde capacitatea de autoreparare a
fisurilor si devine permeabil la apa. Degradarea avanseaza de la suprafata spre baza
stratului.
Concluziile incercarilor efectuate in legatura cu imbatranirea bitumului
subliniaza urmatoarele:
-procesul de imbatranire este mult mai accentuat in stratul de suprafata decat in
adancime,
- razele ultraviolete din spectrul solar grabesc imbatranirea,
- bitumurile moi imbatranesc relativ mai repede decat bitumurile dure, dar
suporta un timp mai indelungat actiunea agentilor atmosferici decat bitumurile
dure,
- supraincalzirile prelungite, chiar la temperaturi relativ mici (80..90C) grabesc
imbatranirea bitumului. Incalzirea la temperaturi foarte ridicate, chiar in timp
scurt, schimba consistenta bitumului, prezentand chiar pericolul arderii lui,
- incalzirea agregatelor naturale peste 200C produce modificari accentuate la
contactul peliculei subtire de liant cu agregatul supraincalzit.
Analiza susceptibilitatii la imbatranire a liantilor bituminosi, la noi in tara se
face prin determinarea pierderii de masa si prin o serie de incarcari dezvoltate pe plan
international:RTFOT (Roling Thin Film Oven Test), TFOT (Thin Film Oven Test) si
PAV (Pressurized Aging Vessel)- metoda de determinare a imbatranirii accelarate a
bitumurilor.
Comportarea n timp a lianilor hidrocarbonai
Comportarea in timp a bitumului, compozitia si comportarea lui sunt influentate
de trafic si factorii climatici, care actioneaza continuu asupra lui . Acesti factori sunt:
razele ultaviolete din spectrul solar, temperatura, oxigenul din aer etc. Sub influenta
acestor factori bitumul sufera un fenomen de imbatranire, in general ireversibil.
Evoluia bitumurilor n timp se manifest prin modificri complexe ale
proprietilor lor sub aciunea diverilor factori. De la prepararea i punerea n oper a
mixturilor asfaltice, liantul trece printr-o serie de perioade, care marcheaz
transformrile pe care aceasta le sufer. Astfel, se pot distinge 3 perioade:
- perioada de priz i ntrire;
- peroada de comportare plastic
- perioada de fragilitate i dezagragare.
20

Priza i ntrirea lianilor pui n oper n straturi subiri dureaz cteva ore pe
timp clduros i nsorit i se poate prelungi la cteva zile pe timp rece i umed. n timpul
perioadei de priz, prin evaporarea prilor mai volatile i datorit rcirii mixturii
asfaltice consistena lianilor crete, ceea ce face ca mixtura asfaltic s se ntreasc i
s capete rezistena necesar suportrii traficului. La orice temperatur, mixtura asfaltic
ncepe s aib o comportare plastic. ntrirea se produce i datorit fenomenului de
tixotropie caracteristic gelurilor.
mbtrnirea liantului este rezultatul variaiei calitilor bitumului n funcie de
timp, care se datoreaza in principal oxidarii si polimerizarii uleiurilor; parte din ele
trecand in rasini, iar rasinile mai departe in asfaltene Acest fenomen se manifest prin
pierderea coeziunii i supleei unui liant hidrocarbonat datorit evaprrii uleirilor i a
unor aciuni fizico-chimice (oxidare, raze ultravioete etc.). Ca urmare, stratul de uzur
devine fragil, permeabil i susceptibil de a se dezagrega. mbtrnirea este variabil n
funcie de liant i depinde de aciunea diferiilor factori, cum sunt: apa, aerul, lumina,
temperatura i agenii chimici corozivi.
n timpul exploatrii, compoziia bitumului evolueaz sub influena factorilor
chimici (se produce oxidarea), fizici (se evapor uleiurile sub aciunea razelor
ultraviolete i a cldurii) i mecanici (ncorporarea de praf). Rezultatul este c liantul i
pierde treptat plasticitatea i coeziunea.
ntrirea bitumurilor se poate produce sub dou forme:
- ntrirea fizic;
- ntrirea chimic.
ntrirea fizic se datoreaz unor procese reversibile sau ireversibile. Cauzele
proceselor reversibile, care pot fi anulate prin nclzire sau agitaie i care nu schimb
compoziia chimic a bitumului, sunt: rcirea bitumului i prezena parafinelor, care
cristalizeaz la rece. Procesele ireversibile de ntrire, care conduc la modificarea
compoziiei chimice a bitumului, sunt: evaporarea substanelor volatile i absoria
fraciunilor celor mai uoare din bitum de ctre agregatul natural n timpul anrobrii.
Cea mai mare parte a bitumurilor nu mbtrnesc ntr-o msur apreciabil dac
sunt supuse la o nclzire moderat, dar modificarea poate deveni important la
prepararea mixturilor asfaltice dac bitumul este supus la temperaturi excesive n timpul
nclzirii sau la momentul contactului n malaxor, cu agregate naturale supranclzite.
ntrirea chimic se datoreaz, n general, reaciilor de oxidare i de polimerizare.
Aceste reacii sunt ireversibile i pot conduce fie la formarea gruprilor polare, fie la
formarea asfaltenelor. Fenomenul de oxidare depinde de viteza de difuziune a oxigenului
n bitum i de viteza de reacie. ntrirea bitumului datorit oxidrii se manifest prin
formarea unui film protector, care mpiedic ns difuzarea oxigenului n statul de
dedesubt. O aciune mecanic (trecerea unei roi) poate distruge stratul protector,
permid astfel oxigenului s acioneze asupra prii neoxidate. Facilitarea oxidrii
depinde de temperatur, lumin i de concentraia de oxigen.

21

mbtrnirea manifestat n timpul anrobrii nu poate fi comparabil, prin efectele

sale, cu aceea manifestat n exploatare; n acest ultim caz, aciunea apei poate conduce
la scderea adezivitii.
n timpul operaiilor de topire-anrobare, rspndire i compactare, evoluia
caracteristicilor bitumului este cea mai important. Astfel, se constat urmtoarele:
- rapiditatea evoluiei depinde de tipul bitumului;
- creterea punctului de nmuiere;
- scderea penetraiei i a susceptibilitii termice, bitumul devenind n
general mai consistent (dur);
- creterea coninutului de rini i asfaltene.
Evoluia n timp conduce la modificarea caracteristicilor fizico-chimice ale
bitumului.
Penetraia este una dintre caracteristicile principale care pune n eviden evoluia
comportrii bitumului. n general, penetraia variaz foarte rapid n primul an de
exploatare i are, n continuare, o evoluie mult mai lent n timp. Se pare c, dup un
anumit timp, diferenele nregistrate la nceput pentru diferite tipuri de bitum se
estompeaz i acestea au n cotinuare o evoluie lent similar.
Punctul de nmuiere inel i bil crete n timp.
Susceptibilitatea termic descrete constant n timp, pe msura evaporrii prilor
uleioase.
Punctul de rupere Fraass tinde s creasc n timp.
Coinutul de asfaltene crete constant n timp, att pentru bitunul din stratul
superior, ct i pentru cel din stratul inferior. Se pare c acest fenomen se accelereaz
dup circa 8 ani, n funcie de condiiile de clim i trafic.
Numeroase metode au fost puse la punct pentru aprecierea rezultatului
mbtrnirii bitumului n timp. Evoluia proprietilor bitumului poate fi studiat n
laborator sau direct pe mbrcminile bituminoase aflate n exploatare.
Evoluia proprietilor bitumului n laborator poate fi apreciat prin metode
directe (simularea mbtrnirii), care implic determiarea diferitelor caracteristici fizicomecanice ale bitumurilor i prin metode indirecte, care permit aprecierea durabilitii
lianilor, pornind de la compoziia chimica a lor. Simularea mbtrnirii se face prin
ncercri care reproduc condiiile reale, att din timpul topirii, ct i din timpul
malaxrii, punerii n oper i exploatrii.
Curent, n laborator se face ncercarea de stabilitate. Determiarea const n
nclzirea unei probe, timp de 5 ore, la o temperatur de circa 163 oC i msurarea
pierderii din masa iniial i a scderii penetraiei n urma nclzirii prelungite.
Evoluia proprietilor bitumului n straturile bituminoase se studiaz imediat
dup anrobare (n timpul punerii n oper) i n timpul exploatrii.
In legatura cu rezistenta bitumului la imbatranire in timpul prepararii si in timpul
exploatarii se fac urmatoarele determinari:

22

-determinarea pierderii de masa prin incalzire- metoda standardizata, care se

utilizeaza pentru aprecierea stabilitatii bitumului la temperaturi ridicate si se urmareste
modificarea valorilor unor caracteristici ale bitumului supus incercarii;
-determinarea stabilitatii in strat subtire a bitumului prin metodele RTFOT si
TFOT
-determinarea imbatranirii accelarate prin metoda PAV.
Concluziile cercetrilor efectuate n legtur cu mbtrnirea bitumului se pot
sintetiza astfel:
- procesul de mbtrnire este mult mai accelerat n stratul de suprafa dect
n adncime;
- razele ultraviolete grbesc mbtrnirea;
- bitumurile moi mbtrnesc relativ mai repede dect bitumurile dure, dar
suport un timp mai ndelungat aciunea agenior atmosferici dect bitumurile dure;
- supranclzirile prelungite, chiar la temperaturi mai mici, de 8090 oC,
grbesc mbtrnirea bitumului, iar nclzirea la temperaturi foarte ridicate, chiar n
timp scurt, schimb consistena acestuia (bitumul se arde);
- nclzirea agregatelor naturale la peste 200 oC conduce la mbtrnirea
accentuat a bitumului, la nivelul malaxorului (peliula subire de liant suport
modificri accentuate la contactul cu granulele excesiv nclzite).
Bitmurile fiind rele coductoare de cldur i mult mai vscoase dect majoritatea
lichidelor uzuale, temperaturile nu se uniformizeaz n masa lor dect foarte ncet, de
aceea trebuie acordat o atenie deosebit nclzirii.
Metoda cea mai bun de nclzire const n utilizarea unei suprafee de nclzire
ct mai mari posibile i meninerea la o temperatur care s nu o depeasc cu mult pe
aceea pe care vrem s-o obinem. O suprafa de nclzire la temperatur prea ridicat,
sau supranclzirile locale, risc s produc formarea unei cruste care face foarte dificile
schimburile termice. O curare regulat a suprafeelor de nclzire permite, deci,
economisirea cldurii i evitarea unei eventuale degradri a materialului.
Cele mai bune mijloace de nclzire sunt circuitele cu ulei, cu vapori i
rezistenele electrice. Cu ajutorul uleiului, fr presiune, se pot obine temperaturi de
pn la 250 oC, iar cu ajutorul vaporilor pn la 130 oC. nclzirea electric poate fi
utilizat pentru a-l aduce la temperatura de ntrebuinare.
Rezistenele trebuie s fie corect montate pentru a evita supranclzirea local.
Bitum modificat cu polimeri
Bitum modificat cu polimeri este liantul cu caracteristici fizico-chimice specifice,
obinut prin amestecarea bitumului pur (nemodificat) pentru drumuri cu anumite tipuri
de polimeri, n instalaiile speciale, la temperaturi de 160...180 oC.
Principalele avantaje ale bitumului modificat cu polimeri, comparativ cu bitumul
pur sunt:
23

- creterea rezistenei la deformaii permanente la temperaturi ridicate;

- creterea rezistenei la fisurare la temperaturi sczute i la oboseal;
- micorarea susceptibilitii la mbtrnire, att n procesul de preparare a
mixturilor asfaltice, ct i n timpul exploatrii;
- mbuntirea coeziunii i a adezivitii fa de agregatul natural;
mbuntirea performanelor bitumului de drumuri prin adaos de polimeri
specifici a permis utilizarea bitumului modificat, n special la urmtoarele tipuri de
lucrri:
- mixturi asfaltice pentru nbrncmini bituminoase realizate pe drumirile cu
trafic greu, n scopul creterii rezistenei la intindere, a rezistentei la oboseala,
reducerea deformaiilor permanente la temperaturi ridicate i cresterea rezistenei la
fisurare la temperaturi sczute;
-mixturi asfaltice speciale pentru executarea straturilor bituminoase sibiri,
foarte subiri i ultrasubiri;
- betoane asfaltice drenante, caracterizate printr-un volum mare de goluri
(circa 1620 %);
- procedee antifisuri pentru limitarea si intarzierea transmiterii fisurilor n
stratul de rulare, n cazul structurilor rutiere suple cu straturi din agregate naturale
stabilizate cu liani hidraulic sau a structurilor rutiere mixte, cu fundatii din beton de
ciment.
- mixturi asfaltice cu fibre;
- tratamente bituminoase pe drumuri cu trafic greu i foarte greu.
Polimerii folosii pentru prepararea bitumurilor modificate se pot grupa n dou
categorii principale:
-polimeri inerti;
-polimeri reactivi, cum este INTERLOY, care reactioneaza cu o serie de
componenti ai bitumului si astfel se usureaza prepararea si stocarea bitumului modificat
A cest polimer se poate introduce diret in malaxor, fara sa fie necesara o tehnologie
speciala de prepararea bitumului modificat.
Polimerii inerti sunt de tipul:
- elastomeri: produse care costau din copolimeri stirenici, dintre care cei mai
importani sunt:
SBS. sau stiren-butadien-stiren;
SIS. sau stiren-izopropen-stiren.
Acesti elastomeri termoplastici amelioreaza atat comportarea la temperaturi
ridicate cat si la temperaturi scazute
- plastomeri: produse bazate n general pe copolimeri etilenici, dintre care
sunt de reinut:
EVA. sau etilen-vinil-acetat;
EMA. sau etilen-metil-acrilat.

24

Cel mai utilizat polimer pentru modificarea bitumului rutier este SBS
comercializat pe piata europeana de firma SHELL si FINA.
A fost realizat si un produs romanesc, CAPS, care este un sistem polimeric
bicomponent, constituit dintr-un elastomer si un polimer termoplastic. Acest polimer
inlocuieste foarte bine produsul SBS, obtinand aceeasi vascozitate la un dozaj de 6% si
temperatura de amestecare de 160C, in loc de 180C cat este necesar pentru
modificarea cu SBS.
Att polimerii de tip elastomeri, ct i cei de tip plastomeri, ncorporai n bitum,
formeaz o reea similar, i anume o reea continu, care este compus din ramificaii
flexibile, legate ntre ele prin legturi termoreversibile.
Principalii factori care influenez realizarea acestei reete i mbuntirea
performanelor bitumului sunt:
- compoziia chimic a bitumului, n special coninutul de asfaltene;
- stuctura polimerului;
- compatibilitatea dintre bitum (respectiv fraciunile uleiuri i rini) i
ramificaiile flexibile ale polimerului;
- dozajul de polimer.
Referitor la influena coninutului de asfaltene al bitumului exist trei situaii:
- bitumul cu coninut redus de asfaltene (pn la 6 % din masa total), asigur
obinerea unui bitum-polimer cu structur omogen, mrimea particulelor dispersate
n bitum fiind sub 2, i proprieti vscoelastice foarte pronunate;
- bitumul cu coninut de asfaltene de 69 %, tinde s formeze cu polimerul
un liant cu structur vermicular, cu particule de 25 i un comportament
cvasivscoelastic;
- bitumul cu coninut de asfaltene de peste 10 % conduce la obinerea unui
bitum-polimer cu o stuctur globular mixt (particule grosiere i fine) i comportare
vscoplastic.
Referitor la sructura polimerului, n cazul polimerilor de tip SBS, penetraia i
punctul de nmuiere ale bitumului sunt influenate de masa molecular a fraciunii stiren,
iar vscozitatea la temperaturi ridicate (de exemplu 180 oC), de masa molecular a
fraciunii polibutadien. n cazul bitumurilor cu polimer de tip EVA, efectul de
diminuare a penetraiei i de cretere a punctului de nmuiere este cu att mai pronunat
cu ct coninutul n acetat de vinil al copolimerului este mai mic. Polimerii
termoplastici, cand sunt amestecati cu bitum, la temperatura ambianta, maresc
vascozitatea bitumului. Din pacate nu maresc semnificativ si elasticitatea bitumului, iar
cand se incalzesc exista tendinta de separare.Cu toate aceste limitari, un dozaj de 5%
EVA dintr-un bitum cu penetratia de 70 mm/10, se utilizeaza frecvent.
n ce privete compatibilitatea bitumului cu polimerul, polimerii tip elastomeri (de
exemplu SBS) sunt compatibili cu bitumurile aromatice, iar polimerii tip plastomeri (de
exemplu EVA) sunt compatibili cu bitumurile parafinice, naftenice i puin aromatice.
Referitor la dozajul de polimer se disting dou situaii:
25

- conint redus de polimer (sub 7 %): bitumul constituie faza continu a

sistemului n care este dispersat faza de polimer. n acest caz bitumul modificat se
caracterizeaz, in primul rand, prin cresterea coeziunii i elasticitatii, datorit
modificrii structurii fazei de bitum, prin micorarea coniutului de uleiuri (absorbite
de polimer) i creterea coninutului de asfaltene, i in al doilea rand, prin
mbuntirea proprietilor mecanice la temperaturi ridicate i la temperaturi sczute,
datorit fazei de polimer;
- coninutul ridicat de polimer (peste 7 %): polimerul este matricea
sistemului, n care sunt dispersate fraciunile grele ale bitumului, i n acest caz se
obine un polimer plastifiat cu uleiurile din bitum, cu proprieti fundamental diferite
de ale unui bitum.
Prepararea industrial a bitumului modificat cu polimeri se realizeaz n rafinrie
sau pe antier, la locul de preparare a mixturilor asfaltice, n instalaii speciale, cu
funcionare n flux discontinuu.
Instalaia de preparare a bitumului modificat este construit, de regul, din:
- recipient vertical cu agitator;
- moar coloidal;
- rezervor de depozitare a bitumului modificat, dotat cu echipament de
nclzire i de recirculare permanent a liantului sau cu agitator pentru omogenizarea
pe timpul stocrii acestuia.
Procesul de preparare este alctuit n general din trei faze:
- faza de predispersie i umflare a polimerului n masa de bitum;
- faza de dispersare-mcinare;
- perioada de omogenizare.
Faza de predispersie i umflare a polimerului n masa de bitum se realizeaz n
recipientul vertical, prin introducerea polimerului n bitumul nclzit la temperatura de
160 oC i amestecarea lor sub agitare continu, timp de min 30 minute.
Faza de dispersie si macinare se realizeaz n moara coloidal, prin intoducerea
amestecului bitum-polimer din rezervorul vertical.
Omogenizarea amestecului bitum-polimer se realizeaz prin recircularea acestuia
de mai multe ori ( circa 6 ori), din moara coloidal n recipientul vertical. Temperatura
bitumului pe perioada de amestecare trebuie s fie cuprins n limitele 160180 oC.
CONDITII TEHNICE IMPUSE BITUMULUI MODIFICAT
Bitumul modificat reprezinta un liant diferit de bitumul pur, a carui testare implica
pe langa metodologia clasica si aplicarea unor metode specifice referitor la urmatoarele
caracteristici:
-omogenitatea;
-stabilitatea la stocare;
-revenirea elastica;
-determinarea continutului de polimer
26

Conditiile tehnice pe care trebuie sa le indeplineasca bitumul modificat cu

polimeri de tipul elastomerilor termoplastici liniari, sunt prezentate in tabelul urmator:
Nr
crt
1
2
3
4
5
6

8
9
10
11
12
13

Caracteristici

Bitum pur

80-100
Penetratie la 25C, 1/10 mm
44-49
Punct de inmuiere IB,C
100
Ductilitate la 25C, cm, min.
Ductilitate la 13C, cm, min
-15
Punct de rupere Fraass, C, max.
Revenire elastica la 13C, %, min
Stabilitate la incalzire in film subtire ( metoda TFOT sau RTFOT)
- pierdere de masa,%, max.
0,9
- penetratie reziduala, %, min.
47
9
- cresterea punctului de inmuiere,C,max
- ductilitate la 13C, cm, min.
75
- ductilitate la 25C, cm, min.
- revenire elastica la 13C, %, min
250
Punct de inflamabilitate M, C, min.
Continut de parafina, %, max.
2
Adezivitate fata de agregat etalon, % min.
80
Indice de instabilitate coloidala
Max. 0,5
Omogenaitate( dispersie foarte fina a particulelor sub
5 microni la microscopul cu lumina fluorescenta), %,
min.
Stabilitate la stocare la 72 ore la 163C (diferenta
intre IB), C, max.

Bitum
modificat
55-70
Min. 55
100
40
-20
60
0,9
50
9
40
60
250
85
80
5

BITUMURI SPECIALE
Bitumurile speciale formeaza o clasa relativ noua de produse bituminoase pentru
care nu exista inca specificatii general admise. In prezent termenul de bitumuri
speciale acopera un ansamblu de produse avand un spectru clar de consistente si
propietati.
Bitumurile speciale sunt produse de industria rafinariilor pentru a raspunde
aplicatiilor rutiere. Astfel au fost au fost realizati bitumuri pentru productia asfaltului
turnat, care printre alte caracteristicib da materialului finit o lucrabilitate suficienta
pentru punere in opera fara a recurge la dozaje ridicate de liant, care dupa racire ar
conduce la riscul de fisurare. O caracteristica principala este caracterul acid al bitumului
care poate fi natural , functie de natura titeiului, sau poate fi dat procesul de elaborare in
rafinarie.
Sunt elaborati liantii de regenerare utilizati in tehnologiile de reciclare a
mixturilor asfaltice.Compozitia chimica si nivelul de vascozitate ale acestor lianti,
27

trebuie sa conduca la imbunatatirea consistentei si corectarea compozitiei prin adaos de

fractiuni aromatice a bitumului din mixtura existenta.
Din categoria bitumurilor speciale mai sunt considerati:
-bitumurile dure sau multigrade, utilizate in tehnologia la cald Performantele
acestor bitumuri sunt superioare bitumurilor traditionale, iar ameliorarea este obtinuta,in
rafinarii, prin folosirea unor procedee speciale, fara adaos de polimeri.
Bitumurile dure pot fi definite ca avand o penetratie mai mica de 25 mm/10 la
25C. Se comercializeaza in trei tipuri: 15/25, 10/20, 5/10; in acest moment bitumul
5/10 in stadiul de experimentare.
Aplicatiile principale ale acestor bitumuri sunt la prepararea la cald a mixturilor
asfaltice utilizate la executarea imbracamintilor asfaltice, in scopul evitarii deformatiilor
permanente prin fluaj, pentru cresterea capacitatii portante a imbracamintii sau de a-I
reduce grosimea.Mai recent bitumurile dure sunt utilizate in emulsia folosita la
amorsare, ceea ce permite circulatia utilajelor si muncitorilor fara a lasa urme.
Caracteristicile acestor bitumuri sunt prezentate in tabelul urmator:
Penetratie la 25C, 1/10 mm
Punctul de inmuiere, IB, C
Indicele de penetratie Pfeiffer
Vascozitatea
cinematica
la
2
170C,mm /s
Modul complex la 7,8 Hz E ,Mpa
La 0C
La 10C
La 20C
La 60C

15/25
21
66
+0,2
420

10/20
10/20
62/72
+0,5
500

425
180
70
0,7

700
300
110
0,4

5/10
6
87
+1,0
590

980
570
300
7

Bitumurile de tip multigrade sunt folosite intr-un interval de temperatura mult mai
larg. Ele sunt facute sa reziste mai bine la deformatii permanente in timpul
temperaturilor ridicate de vara si fisurarii termice la temperaturile scazute din timpul
iernii. Aceste bitumuri se caraterizeaza printr-un indice de penetratie ridicat, 0 IP2.
-Bitumuri si lianti de sinteza pigmentabili
Bitumurile pigmentabile se caraterizeaza in primul rand prin continutul redus in
asfaltene, compusi cu masa moleculara mare, responsabili de culoarea neagra a
bitumului. Acest continut mic de asfaltene este pe de o parte selectiei unui bitum de
baza, el insusi sarac in asfaltene, si pe de alta parte al unui procedeu special de rafinare.
Aceste bitumuri, datorita compozitiei particulare sunt succeptibili la temperatura si o
mare afinitate fata de polimeri.
28

Liantii de sinteza pigmentabili sunt bitumuri reconstituiti fara asfaltene; ei sunt

obtinuti prin amestecarea fractiunilor petroliere si petrocimice (uleiuri, rasini, agenti
stabilizanti contra ultravioletelor), evetual cu adaos de polimeri.
BITUMURI SPUMANTE
Spuma de bitum este un material compozit, cu un continut de bitum de 97-98,
restul fiind vapori de apa (1-3%) si aditivi.
In interiorul unei camere de expansiune se injecteaza bitum la temperatura de 170180C si apa la temperatura ambianta.Cele doua lichide se amesteca si se injecteaza
printr-un ajutaj in exterior. Prin contactul apei cu bitumul fierbinte, aceasta se
vaporizeaza instantaneu, antrenand moleculele de bitum in exterior in pelicule de
0,01mm.
Spuma de bitum este una dintre cele mai noi tehnologii utilizata la reciclare la
rece sau chiar la prepararea mixturilor asfaltice.
Metode SHRP pentru caracterizarea bitumurilor
Caracterizrea liantilor bituminosi se face in general, dupa prescriptiile in vigoare,
prin metode conventionale, prin indicatori precum: penetratia, punctul de inmuiere (inel
si bila), ductilitatea, punctul de fragilitate Fraass etc.
La sfarsitul anului 1980 a fost initiat in USA un program SHRP-SUPERPAVE
care a durat aproape 10 ani. Acest program a constituit cel mai important efort de
cercetare, la nivel mondial, dupa cunoscutul program AASHTO, realizat acum circa
treizeci de ani,indreptat spre rezolvarea problemelor curente de calitate cu care se
confrunta in prezent toate administratiile rutiere.
Obiectivele cercetarii SHRP au fost axate pe urmatoarele domenii prioritare:
-lianti bituminosi si mixturi bituminoase (ASPHALT AREA);
-betoane de ciment pentru imbracaminti rutiere si lucrari de arta
( CONCRETE&STRUCTURES AREA);
-intretinerea drumurilor ( HIGHWAI OPERA
-performantele imbracamintilor rutiere pe termen lung ( LONG TERM
PAVEMENT PERFORMANCE).
Metodologia de clasificare a bitumurilor rutiere dupa performantele lor in
exploatatre, a fost stabilita pe baza cercetrilor efectuate n S.U.A., ntr-o perioad de
circa zece ani, n cadrul Strategic Highway Research Programme, cunoscut i sub
numele de Programul SHRP.
Unul din scopurile principale ale Programului SHRP a fost acela de a dezvolta
specificaii i metode noi de ncercare pentru bitumurile pure i bitumurile modificate
cu polimeri, n corelaie cu cerinele de performan pentru mixturile asfaltice impuse de
trafic, clim i alctuirea structurilor rutiere, privind:
- rezistena la deformaii permanente la temperaturi ridicate;
29

- rezistena la fisurare la temperaturi sczute;

- rezistena la oboseal datorat traficului;
- rezistena la mbtrnire pe termen scurt (n timpul preparrii
mixturilor asfaltice) i pe termen lung (n timpul exploatrii structurii rutiere);
- rezistena la aciunea apei.
Programul SHRP a avut n vedere nlocuirea metodelor curente, empirice, cu
ncercri fundamentale care s defineasc rezistenta si carateristicile reologice a lianilor
hidrocarbonai i avand posibilitatea de selectare a unui tip de liant pe baza cerinelor
impuse de conditiile de exploatare.
n tabelul 1 se prezint corelarea caracteristicilor performante ale bitumurilor cu
caracteristicile mbrcminilor bituminoase, determinate n cadrul programului de
cercetare SHRP:
Tabelul 1
Nr
crt

Metoda de ncercare

1.

Reometrul de forfecare

-Gx\sin la T max
-Gx sin la T int

2.

-S la T min
-m la T min
-f

4.

Reometrul cu grind
ncovoietoare (BBR)
Aparat pentru ntindere
direct (TD)
RTFOT

5.

PAV

-Gx sin
-S modulul de rigiditate

3.

Patametri determinai

-Gx\sin
-pierderea de mas

Caracteristica
mbrcmintei
bituminoase
-deformaii permanente
-fisurare din fenomenul
de oboseal
-fisurare la temperaturi
sczute
-fisurare la temperaturi
sczute
-mbtrnire pe termen
scurt (la prepararea
mixturii asfaltice).
-mbtrnire pe termen
lung (n exploatare).

n continuare sunt prezentate sintetic principalele ncercri SHRP pentru bitumuri

rutiere.
a Metoda de determinare a proprietilor reologice, cu reometrul cu
forfecare dinamic (Dynamic Shear Rheometer D.S.R.), permite stabilirea
modulului dinamic de forfecare (Gx) i a unghiului de faz () ale unui liant bituminos,
amplasat ntre dou plci paralele, supus unei ncercri dinamice (oscilaii) de forfecare,
n anumite condiii de temperatur i frecven.
Parametrii determinai servesc la:
- evaluarea rezistenei la deformaii permanente: modulul complex (Gx)
i unghiul fazei () sunt msurate la temperatura maxim Tmax a mbrcmintei
bituminoase. Conform specificaiilor SHRP, valoarea Gx/sin trebuie s fie mai mare
de 2.0 kPa;
30

- evaluarea rezistenei la oboseal: modulul complex (Gx) i unghiul

fazei () sunt msurate la temperatura intermediar Tint a mbrcmintei bituminoase.
Conform specificaiilor SHRP, valoarea Gx.sin trebuie s fie mai mic de 30 Mpa.
Metoda const n aplicarea unei fore oscilatorii de forfecare asupra unei probe de
bitum amplasate ntre dou platane paralele, la o frecven de ncrcare echivalent cu
efectul traficului care se desfoar pe drum cu viteze mari; se msoar efortul de
forfecare i deformaia.
Modulul complex de forfecare Gx este calculat folosind valorile absolute ale
efortului i deformaiei. n funcie de temperatur i frecvena de ncercare, deformaia
va fi defazat n urm fa de efort cu unghiul fazei . Unghiul fazei va avea o valoare
mare n domeniul de comportare plastic a liantului i o valoare mic n domeniul
elastic.
n figura 1 se prezint principiul de baz al acestei determinri.

Fig.1 Reometrul cu forfecare dinamic.

Se noteaz:
- fora oscilatorie de forfecare: T;
- deviaia unghiular: ;
- frecvena: = 1.6 Hz;
- unghiul fazei: ;
- efortul de forfecare: = 2T/r;
- deformaia, determinat cu relaia: = r/h;
- modulul complex, calculat cu relaia:
Gx = (xmax xmin)/(max min) [kPa]
31

(2.45)
(2.46)

Determinarea se efectueaz conform standardului american AASHO: TP5.

Principalele etape ale determinrii sunt:
- prepararea epruvetelor de bitum prin introducerea n tipar a bitumului
(circa 1 g) nclzit n prealabil, astfel nct s se realizeze o grosime de circa 3 mm.
Dup rcire la temperatura camerei, se aeaz epruveta pe planul inferior i se
introduce imediat n reometru. Se ajusteaz grosimea epruvetei astfel nct s se
realizeze o pelicul de 1 mm grosime n cazul platanului de 25 mm i de 2 mm n cazul
platanului cu diametru de 8 mm;
- calibrarea reometrului la parametrii stabilii:
efortul unitar de forfecare, calculat pentru fora maxim;
deformaia relativ calculat pentru unghiul maxim de rotaie;
temperatura de ncercare;
- realizarea temperaturii de ncercare;
n cazul verificrii calitii unui bitum cu grad de performan cunoscut se
selecteaz temperaturile Tmax i Tmin corespunztoare rezultatelor nregistrate pentru Gx i
, corespunztoare din specificaiile SHRP.
n cazul unui bitum necunoscut, ncercarea se efectueaz la o temperatur situat
la mijlocul intervalului presupus, apoi se crete sau se descrete temperatura de ncercare
pn la stabilirea temperaturilor Tmax i Tmin corespunztoare rezultatelor nregistrate
pentru Gx i ;
- efectuarea ncercrii, realizndu-se 10 cicluri la forfecare de 1.6 Hz
(10rad/s);
- nregistrarea rezultatelor.
Aparatul calculeaz automat modulul complex (Gx) i unghiul fazei ().
n cazul ncercrii cu deformaie relativ controlat, se selecteaz valoarea
deformaiei conform tabelului 2.
Tabelul 2
Alegerea deformaiei relative impuse
Materialul
Gx,
Efort, [kPa]
[kPa] Valoarea impus Limite de variaie
Bitum (nembtrnit)
1.0
12
915
Reziduu RTFOT
2.2
10
812
Reziduu PAV
5.0
1
0.81.2
n cazul ncercrii cu efort unitar controlat, se selecteaz valoarea efortului
conform tabelului 3

Materialul

Gx,

Tabelul 3
Alegerea efortului impus
Efort, [kPa]
32

Bitum (nembtrnit)
Reziduu RTFOT
Reziduu PAV

[kPa]
1.0
2.2
5.0

Valoarea impus
0.12
0.22
50

Limite de variaie
0.090.15
0.180.26
4060

b Metoda de determinare a rezistenei la fisurare prin ncovoiere, cu

reometru cu grind ncovoietoare (Bending Beam Rheometer BBR) const n
msurarea modulului de rigiditate al bitumului la temperaturi sczute, n scopul evalurii
rezistenei la fisurare la temperaturi negative a mbrcminilor bituminoase.
Aparatul este special construit pentru a efectua msurarea la temperaturi sczute,
la care modulul are valori cuprinse ntre 30 Mpa i 3 GPa. Aceste valori ale modulului se
ntlnesc curent la temperaturi sub 0 oC, pentru majoritatea lianilor hidrocarbonai.
Metoda presupune aplicarea unei sarcini constante n mijlocul unei epruvete
prismatice, timp de 240 s, perioad n care se msoar deflexiunea n centrul epruvetei.
Sunt calculate:
- deformaia relativ maxim: = 6h/L2;
- efortul unitar maxim: = 3PL/2bh2;
- modulul de rigiditate: S = PL3/4bh3.
Exploatarea rezultatelor se face pe baza curbei Log(S) = f(Log(t)) pentru care se
rein urmtoarele dou valori:
- valoarea modulului de rigiditate (S) pentru un timp de ncrcare de 60
secunde;
- panta m pentru acelai timp de ncrcare.
Msurtorile sunt realizate la temperatura Tmin + 10 oC.

Fig.2 Reometrul cu incovoiere

33

c Aparatul pentru traciune direct (Direct Tension Test DTT)

Metoda permite msurarea caracteristicilor de fisurare a liantului la temperaturi
sczute, Tmin + 10 oC. Principiul metodei const n supunerea unor epruvete n form de
haltere la ntindere cu viteza de 1 mm/min. Criteriul reinut este cel de alungire la rupere
/17, 46, 84/.

Fig. 3 Incercarea la intindere directa

ncercarea la mbtrnire simulat de TFOT (Thin Film Oven Test).
Rezistena la mbtrnire a bitumului sub efectul cldurii i aerului, n timpul procesului
de preparare a mixturii asfaltice la temperatura de cca. 150 oC, n instalaia de fabricare a
acesteia se apreciz prin stabilitatea la nclzire n strat subire a acestui bitum. Aceast
rezisten la mbtrnire a bitumului rutier se stabilete prin determinarea
caracteristicilor fizice ale acestuia nainte i dup ncercare.
Stabilitatea bitumului la temperaturi ridicate se determin prin stabilirea pierderii
de mas, a scderii penetraiei, a creterii punctului de nmuiere i a scderii ductilitii
la 25 oC, iniiale ale bitumului, dup ce a fost supus nclzirii la o anumit temperatur.
ncercarea se execut conform SR 8099/1 - 96 i se aplic bitumurilor folosite la
prepararea mixturilor asfaltice, destinate executrii straturilor bituminoase rutiere.
Metoda const n supunerea unui strat subire de bitum, de cca. 3.2 mm., la
nclzire la temperatura de 163 oC, timp de 5 ore, n etuv special cu disc orizontal care
se rotete cu viteza de rotaie de 5.5 1 rot/min.
Modul de lucru este urmtorul:

34

- bitumul deshidratat prin nclzire pe baie de nisip i filtrat prin sit, se

toarn n capsule i tipare specifice pentru efectuarea penetraiei la 25 oC, punctului de
nmuiere I:B., ductilitii la 25 oC, pierderii de mas i se las s se rceasc;
- etuva se nclzete la 163 oC 1 oC;
- se introduce capsulele cu bitum pe discul rotativ i se in 5 ore;
- se scot capsulele cu bitum i se introduc n exicator pentru rcire la
temperatura camerei.
Pentru determinarea pierderii de mas, capsulele cu bitum, dup rcire, se
cntresc cu o precizie de 0.001 g. Se calculeaz pierderea de mas: P = [(m m1)/m]100, (%), unde: m = masa probei de bitum nainte de nclzirea n epruvet, (g);
m1 = masa probei de bitum dup nclzire n etuv, (g).
De asemenea se calculeaz penetraia rezidual = [penetraie final/penetraie
iniial]100, (%), cresterea punctului de nmuiere I.B. = I.B. final - I.B. iniial, ( oC) i se
determin ductilitatea la 25 oC, dup nclzirea n etuv.
ncercarea de mbtrnire simulat de RTFOT (Rolling Thin Film Oven
Test). ncercarea RTFOT se efectueaz conform SR 8099/2 i simuleaz aproximativ
modificarea proprietilor bitumurilor n timpul preparrii mixturilor asfaltice i punerii
lui n oper.
Dup efectuarea ncercrii de mbtrnire cu RTFOT bitumul are aproximativ
aceleai caracteristici cu cele ale unuia aflat n mbrcmintea bituminoas imediat dup
punerea n oper.
Metoda const n nclzirea unui film subire de bitum, aflat n continu micare,
ntr-o etuv special, la temperatura de 163 oC i suflarea cu aer timp de 85 minute,fig 4.
Modul de lucru este urmtorul:
- proba de bitum se deshidrateaz i se filtreaz prin nclzire n etuv,
vas fr capac, la maxim 150 oC;
- se toarn 35 0.5 g bitum n fiecare recipient de sticl;
- se introduc recipientele n etuv la 163 oC. Discul se rotete cu o
vitez de 15 0.2 rot/min, cu un debit de aer care se menine la 4000 200 ml/min.,
iar timpul de meninere este de 85 minute.
Determinrile i calculele sunt aceleai cu cele efectuate pentru ncercarea TFOT.
Metoda RTFOT nu se aplic pentru anumi liani bituminoi simpli sau modificai,
care au o vscozitate prea mare pentru a permite micarea peliculei de bitum.

35

Fig 4. Schema aparatului pentru RTFOT

36