IGIENA

SOCIALĂ
Comicsuri sau basme? Hrană sau otravă
pentru sufletele copiilor noştri?

JAKOB STREIT
ELISABETH KLEIN

Caiete
pentru o viaţă condusă în mod conştient
cu privire la sănătate şi boală

EDITURA TRIADE, CLUJ

Cuprins
JAKOB STREIT
Pagina
Comicsurile - un atac împotriva sufletelor copiilor noştri l
Fundamentele sufletului de copil
2
Imperiul de imagini al comicsurilor
3
Idolii cu putere de sugestie ai comicsurilor
4
Consecinţe 10
Alternative? 12
Clădirea unei lumi de imagini sănătoase 13

ELISABETH KLEIN

Basmul - hrană sau otravă pentru sufletele copiilor? 17

Trăirea clarvăzătoare ca izvor al vechiului tezaur de imagini 18
Cum găsim o nouă legătură cu basmele? 20
Povestea Scufiţei Roşii 21
Cum stau lucrurile cu cruzimile din basme? 24
Efectul povestirii basmelor asupra vieţii ulterioare 26
Imaginea autentică - ajutor pentru sănătatea trupului 28
Conştienta imaginativă ca treaptă viitoare a conştientei 30
Indice bibliografic 31

Traducere din limba germană de Diana Sălăjanu, după:

JOHANNES BOCKEMUHL, Comics oder Mărchen
Verein fur ein erweitertes Heilwesen e. V.
75374 Bad Liebenzell-Unterlengenhardt4.
Auflage 1989

Asistenţa ştiinţificăDr. med.

Constantin Paxino
© 1997, Editura TRIADE, Cluj
Consilier editorial: Sorin Ţigăreanu

Tehnoredactare: Istvân Barabăs

Tipărit la: APISTSAB - Simeria
ISBN 973-9196-02-0
 JAKOB STREIT

Comicsurile - un atac împotriva

sufletelor copiilor noştri

Înainte ca tehnica să fi năvălit în civilizaţia noastră, în sec. 19/20,

omul trăia într-o intimă legătură cu natura. Pe atunci cursul zilei nu era
măsurat cu ceasul decât rareori. Soarele şi stelele indicau orele. O lu-
mină sărăcăcioasă, provenită de la lampa cu petrol, de-abia dacă putea să
prelungească ziua. Viaţa şi munca erau orânduite după astrul zilei,
Soarele, după mersul anotimpurilor. Imaginile din natură, creşterea
lăstarilor, maturizarea şi coacerea roadelor, trecând prin faza ofilirii, îi
conduceau pe oameni, spre iarnă. Munca de îngrijire a animalelor, ca şi a
lumii vegetale, observarea vremii, ofereau de asemenea imagini trăirilor
umane. Această legătură elementară, originară cu cosmosul şi cu
natura s-a pierdut în cea mai mare măsură pentru omul actual. Ea mai
trăieşte întrucâtva în viaţa celor ce trăiesc şi muncesc la ţară. O a doua
lume s-a aşternut drept civilizaţie tehnică, peste cea dintâi: lumea circu-
laţiei rutiere, a maşinii, a electricităţii, adăpostită în beton şi asfalt. Este
lumea unor multiple înlesniri ale vieţii, care însă au făcut ca aceasta să
devină mult mai complicată. Ea ne-a dăruit clădiri inestetice, cartiere
pustii şi multe colţuri din natură distruse. În epoca noastră se pot consi-
dera fericiţi acei copii care mai au prilejul să vadă cât de cât ceva din
imaginile primare ale lumii.
Secolul XX a creat o a treia lume: lumea artificială a surogatelor
create pentru simţurile noastre: film, radio, discuri de pick-up, casete şi
programe de televiziune. Posibilitatea multiplicării tehnice a imaginilor
prin tiparul policrom a creat pe lângă aceasta un val imens de produse
tipografice: revistele ilustrate. Un rol deosebit îl joacă revistele cu co-
micsuri, a căror acţiune asupra sufletelor copiilor noştri urmează să fie
explicată aici în mod critic. Aceste produse de valoare îndoielnică ale
tiparului populează fantezia fiecărei vârste - începând la copilul mic - cu
caricaturi expresive, care se pot întipări bine în memorie. Pentru menţi-
nerea în permanenţă la cote foarte ridicate a acestui consum de imagini au
fost puse în joc un capital imens şi o reclamă furibundă. Reţelele de
difuzare sunt bine dezvoltate. Imperiul unei imagini caricaturale a lumii,
al denaturărilor, criminalităţii şi ororii funcţionează ca afacere în stil
mare ("big business").
 Fundamentele sufletului de copil
Uimirea
Cum trăieşte un copil, conform cu predispoziţiile sale, ceea ce îi
vine în întâmpinare prin simţuri ? Cum poate el ajunge la nişte repre-
zentări în imagini care să-i formeze fantezia? Orice copil mic aduce cu
sine pe lume una dintre forţele fundamentale necorupte ale sufletului:
uimirea. Ochiul este o poartă spre lume. Pupila se deschide, cu o
dăruire necritică şi cu o încredere fără rezerve, primelor impresii care-i
vin din lume şi le aspiră în sine. Uimirea înseamnă o unire fără rezerve
cu ceea ce vezi. De-abia după împlinirea vârstei de 10 ani copilul se
distanţează de lumea înconjurătoare şi începe să facă distincţii într-un
mod mai critic. De aceea este o aberaţie să-i lăsăm pradă televizorului
pe copiii aflaţi sub această vârstă. Ei nu sunt în stare să facă faţă
lăuntric invaziei de imagini a acestuia.*) Din păcate, o mare parte din
părinţi, "ca să fie pace în familie", au lăsat în seama copiilor controlul şi
selecţia programelor TV, expunându-i astfel neprotejaţi informaţiilor
zilnice, adeseori înfiorătoare, reclamelor deşănţate, filmelor de desene
animate hipertehnicizate, video-filmelor cu detectivi şi criminali şi altor
senzaţii tari.
În acest fel, miracolul tehnic al televizorului îi duce pe mulţi copii la
dezorientare sufletească şi la nervozitate. Facultatea uimirii nereţinute
încremeneşte în apatie şi letargie sub permanentul bombardament cu
imagini. Căci sufletul încă neformat este suprasolicitat din punct de
vedere optic iar fantezia proprie este reprimată şi obturată. Locul pre-
luării sensibile a unor imagini vii şi a unor trăiri reale din fenomenele
lumii înconjurătoare este luat de o simplă fixare pasivă a ochilor pe
ecran.
În plus, ochiul copilului, care încă mai are capacitatea de a primi în
el cu uimire impresiile, este pus, fără nici o selecţie, în faţa noianului de
reviste ilustrate şi de comicsuri, ale căror conţinuturi nu sunt deloc
demne de uimire sau admiraţie. Mult prea devreme, când puterea de
judecată proprie, cu ajutorul căreia el ar putea opera diferenţieri şi
selecţii, încă nu s-a trezit, copilul e confruntat cu o lume de imagini în
care nu întâlneşte decât caricatură, agresiune, frivolitate. Iar noi ne
mirăm dacă mai târziu el face lucruri asemănătoare, din propria sa fan-
tezie care a fost "preparată" în acest mod !

*) v. Caietul "Să trăim cu ecranul".

 Imitarea
Când copilul asistă la o întâmplare, la o acţiune, acestea îşi exercită
acţiunea până în voinţa sa. Datorită unui imanent imbold originar el se
identifică cu tot ceea ce trăieşte şi începe să imite. În acest fel învaţă el
de la lumea înconjurătoare. Acest dar de a imita îl face pe copil să se
identifice tot mereu cu ceea ce percepe sub formă de imagini, cuvinte şi
fapte. Această tendinţă, care provine din voinţa sa, de a se asocia lăuntric
fără rezerve la cele ce se petrec în jurul său, îl formează din punct de
vedere psihic ca om, conform modelelor pe care i le oferă ambianţa.
Efecte negative apar atunci când imaginile-model nu sunt demne de a fi
imitate sau sunt caricaturi ale realităţii. De aceea, înainte ca un copil să
împlinească vârsta de 10 ani, sunt decisive pentru formarea lui ca om
imaginile şi acţiunile, felul de a vorbi, atitudinile morale care-i sunt
oferite. Suma acestor influenţe îi va forma fantezia şi implicit viaţa
interioară şi caracterul. Dacă un copil e copleşit de imaginile TV, aceasta
favorizează haotizarea sa lăuntrică şi dezorientarea psihică. Părinţii ar
trebui să se gândească în mod temeinic la aceste lucruri, până în cele mai
mici consecinţe ale lor. Bagatelizarea acestor fapte nu este un bun
sfetnic.–
Într-un restaurant clienţii servesc cina. Fetiţa proprietarului, în
vârstă de cinci ani, năvăleşte înăuntru: "Tăticule, filmul poliţist de la
televizor a fost tare plicticos. N-au fost decât trei morţi!"

Imperiul de imagini al comicsurilor

Un profesor de estetică a scris în noiembrie 1978, cu prilejul celei
de a 50-a aniversări a lui Mickey Mouse, un „articol festiv" intitulat
„Şoarecele şi îngerul" (Spiegel, nr. 23/78). „El este acel idol - pe
jumătate om, pe jumătate înger - al revistelor de comicsuri şi al filmelor
de desene animate, a cărui omniprezenţă a produs în mod subit o publi-
citate nemaipomenită în lumea jucăriilor, pe caietele de şcoală, pe aspi-
ratoarele de praf şi dispozitivele de prăjit pâine, pe pijamale şi
prosoape, pe căzile de baie şi pe gumele de mestecat. Disney şi colabo-
ratorii săi au reuşit performanţa de a devia profunda nevoie a omului, în
special a copilului, de avea un mit originar, conţinând arhetipurile idea-
lurilor umane, spre fantasmagoria caricaturală, spre un mit al schimo-
noselii, al senzaţionalului, al superlativelor tehnice".
În om, mitul este o „categorie eternă" (Kolakowsky); omul are nevoie
de o lume interioară de imagini care să se adreseze în mod nemijlocit
simţirii sale şi să dea o formă imaginativă impulsurilor sale afective şi
volitive. În vremurile mai vechi, această lume de imagini era dată prin
legende, basme şi mituri, precum şi prin conţinuturile religioase. Poezia,
literatura în general, artele plastice veneau în întâmpinarea acestei nevoi
sufleteşti; ele îl ajutau pe om să se „clădească" lăuntric, să se
„cultive". Printr-un noian pe care-1 revarsă fără încetare asupra omenirii,
producţia tehnică de imagini în masă a captivat însăşi nevoia originară
de imagini şi de cultură a omului, în locul activităţii lăuntrice
desfăşurate prin transformarea cuvântului auzit sau citit în trăiri su-
fleteşti imaginative, este impusă o lume de imagini fixate optic. În special
sufletele care sunt mai puţin active lăuntric vor fi captivate de
această magie realizată prin intermediul ochilor, şi copilul îşi foloseşte
acum în mod necritic darurile cu care a venit pe lume - facultatea uimirii
admirative şi pe cea a imitării - pentru a se identifica cu figurile şi
acţiunile din revistele de comicsuri.

Idolii cu putere de sugestie ai comicsurilor

Pentru copiii aflaţi în diferite faze de dezvoltare, industria comicsurilor
a creat, în funcţie de vârstă, o serie ascendentă de idoli, acaparând astfel
mase largi de cumpărători. Pentru cei mici există, alături de
poveştile Fraţilor Grimm, banalizate şi deformate grotesc prin filmele de
desene animate, mai ales idolul - deja amintit - al lui Mickey Mouse. El se
prezintă ca o fiinţă ireal-fantomatică, pe jumătate animal, pe
jumătate om, cu ochii ca nişte bile, cu botul mare, cu un nas negru şi
bont, urechi negre, mănuşi-rnâini albe, picioruşe subţiri şi pantofi uriaşi.
În poveştile cu animale (animal strips), întregul regn animal e reo-
rientat, pe de o parte spre viaţa cetăţeanului obişnuit, iar pe de alta
parte spre cea fantastic-ireală, criminală. Ia naştere galeria de grimase a
vestiţilor Ducks, acea dinastie de raţe şi răţoi, în care Răţoiul Donald
devine anti-eroul, în opoziţie cu despotul şi capitalistul Dagobert, vi-
clean şi purtând cilindru.
„Donald Duck, favoritul celor de stânga şi extazul tuturor cineaştilor,
este de fapt un mic-burghez autoritar, fascinat de uniformă, un fascist
latent cu o sexualitate schiloadă" (Der Spiegel).
Cei trei mici protejaţi ai lui, care-i sunt prezentaţi copilului cititor în
persoana trigemenilor Tick, Trick, Track drept nişte flăcăiaşi dezgheţaţi la
minte şi vrednici de a fi luaţi ca model, trăiesc conform maximei:
„Cel ce munca o cunoaşte şi de ea nu se fereşte, minte multă-n cap
nu are."
 Aşadar, ei pleacă în căutare de aventuri şi fabrică tot felul de scene
antiautoritare. Ei susţin, de pildă, părerea că „Tot mereu spălatul ăsta
idiot! Murdăria-i sănătoasă! — Ne doare-n cot de săpun, de pieptene şi
burete, rămânem murdari şi ne tăvălim în noroi."
În acest fel, copiilor li se întipăresc modele comportamentale, şi
acestea îi influenţează, după cum bine se ştie, nu numai pe cei mici, ci şi pe
copiii aflaţi la pubertate.
Dagobert, adversarul lui Donald Duck, răţoiul cu cilindru, prin
zgârcenie şi printr-o manie a câştigului împinse la extrem, devine omul
cel mai bogat din lume. Când în afaceri îi reuşeşte o înşelăciune lipsită de
scrupule, el jubilează: „Câştig nebuneşte!". Lui i se opun Spărgătorii de
seifuri, o SA (Societate anonimă) de gangsteri, o „mini-mafia". Ei
cântă:
„Noi suntem spărgătorii de seifuri şi facem ce ne place ...", pornind
să-i spargă bogatului Dagobert seifurile, în calitate de gangsteri revo-
luţionari, ei luptă împotriva capitalismului; totuşi, Dagobert iese întot-
deauna învingător. Ei îşi legitimează incursiunile tâlhăreşti cam în felul
următor: „Dar eu nu vreau decât să adun bani ca să ajung rentier şi să
călătoresc în jurul lumii." Milioane de copii îşi găsesc aici, motivată sub
formă de joacă, mentalitatea dorită: "Să fac numai ceea ce-mi place !"
(Un studiu aprofundat al acestei tematici este oferit de trei autori
sub pseudonimul Grobian Gans: (Gâscă grosolană) Răţoii Donald, ro-
roro - nr. 1481)

Albina Maja
Un val deosebit a stârnit printre "animal strips" apariţia filmelor şi
revistelor de comicsuri cu Albina Maja. Acestea au luat naştere prin
colaborarea dintre un autor de desene animate american şi firma japo-
neză de filme de desene animate Zuyo din Tokio; ele reiau firul cărţii
care foloseşte procedeul personificării oarecum romantice, a lui
Waldemar Bonsel, tipărită prin anii 20 ai acestui secol. Comicsurile au
făcut din această carte schimonosirea şi falsificarea cea mai hidoasă a
vieţii naturii şi a albinelor! O albină-fetişcană din comicsuri, insolentă,
cu gura mare, este un idol oferit copiilor spre identificarea cu el.
Albina, vietatea cea mai altruistă din lumea animală, devine aici o
acaparatoare de miere, posesoare ce se lamentează, o figură idiot-
cochetă. N-a mai rămas nimic din ceea ce ar putea conduce spre
miracolele inepuizabile ale lumii animale. — Odată cu emisiunile TV şi
cu filmul, a început şi
reclama: pijamale, pastă de dinţi, jucării, păpuşi, postere, ş.a.m.d, toate
cu numele "Albina Maja". Un exemplu de felul cum, în timp scurt,
goana după câştig a oamenilor de afaceri se face stăpână pe asemenea
idoli ai fanteziei copiilor.
Într-o zi de vară am intrat într-o sală de cinematograf de pe malul
unui lac splendid. Filmul despre Albina Maja era vizionat în special de
bunici, care-şi aduseseră nepoţeii, în credinţa că le oferă ceva "pe
măsura copiilor". Copiii şedeau uitându-se destul de letargic la film; ici şi
colo ţipa câte unul, când vreun monstru uriaş ameninţa să dea năvală
afară din pânza ecranului...
Cât de altfel este ecoul plin de bucurie de la teatrul de păpuşi, cu
contactul spontan dintre copil şi întâmplările prezentate!

Idolul forţei - Tarzan & Co.

Între 10 - 12 ani, copiii devin sensibili la figurile eroice. Aici comic-
surile încep cu reviste cu Tarzan şi de tip western. Tarzan, eroul
muşchiulos, cu pumnal şi chiloţi de baie, care iese mereu învingător,
întruchipează legea junglei. Maimuţele sunt prietenii, uneori şi duşmanii
săi. El trebuie să se apere împotriva oamenilor de culoare. Odată, legat
burduf de negri, este dus la stâlpul de tortură. Gorila, ce vine cu un elefant
puternic, îl eliberează pe Tarzan şi e vai de negri! Altă dată se află în
jungla mongolilor: violentă luptă corp la corp cu un uriaş mongol, pe
care-1 învinge. Comentar:
„Cu spasme convulsive, uriaşul mongol îşi dete duhul, iar Tarzan
scoase un strigăt de triumf!"
Brutalul mai puternic iese învingător. Sociologia dreptăţii pumnului
funcţionează din plin.
Ce face din Tarzan un idol? Acela care şi-a simţit în copilărie ade-
seori limitele propriilor sale forţe fizice, de pildă în înfruntările cu alţi
copii, câştigă prin identificarea cu acest om-forţă-a-naturii un surogat
de conştientă de sine. Biruinţele asupra altor copii, pe care nu le reali-
zează el însuşi, le trăieşte acum prin Tarzan. Dar aici, de cele mai multe
ori, se merge până la distrugerea totală a adversarului, şi astfel forţa e
folosită în mod greşit.
În revistele de tip western ni se prezintă lumea în care se dă lupta
albilor împotriva indienilor, înălţată la rangul de lectură distractivă.
Deoarece părinţii westernului erau producători americani bineînţeles că
omul alb îl învinge întotdeauna pe cel roşu. Acolo însă unde mai mulţi
cow-boys se încaieră între ei, iese învingător cel mai versat, cel mai
viclean. Mijloacele de luptă sunt revolverul şi puşca, împotriva indienilor
chiar şi câte o bombă. Ce senzaţie, să poţi fi tu însuţi un cow-boy care
iese învingător!
Serialele la care ne referim aici au fost cele mai solicitate până la
sfârşitul anilor '50. Succesul comicsurilor e asigurat şi de faptul că din
când în când ele mai aduc câte o imagine nouă, o "imagine-drog" şi mai
puternică decât cele anterioare. Odată cu liberalizarea generală a crite-
riilor pedagogice (din cadrul valului antiautoritar), în anii '60 au ajuns tot
mai mult în vogă comicsurile cu crime, revistele cu infractori. Aici
idolul este gangsterul versat, pistolarul, spărgătorul safe-urilor, hoţul de
automobile şi răpitorul de oameni, cu urmăririle corespunzătoare din
partea poliţiei ş.a.m.d. Se văd dueluri între pistolarii diferitelor bande, se
trage cu arme cu lunetă. Doi complici sparg un safe. Prada e bogată, în
faţa safe-ului, unul dintre ei îşi împuşcă complicele, devenit concurent.
Acum totul îi aparţine doar lui! Asemenea serii de imagini, care dau
indicaţii precise până la detaliu despre tehnica spargerii, nu vor
rămâne fără ecou tocmai la caracterele labile - şi devenite labile prin
consumarea de comicsuri. Ceea ce este prezentat sub formă de imagini
are întotdeauna o mai mare putere de sugestie decât ceva numai citit.
Fantezia tânărului se deschide practiciior lumii interlope; el pierde cri-
teriile care 1-ar fi ajutat să facă distincţie între „al meu" şi „al tău".

Asterix şi Obelix, o categorie aparte

La fel cum Tarzan îl duce pe cititor într-o lume străină de civilizaţia
tehnicizată, în junglă, „înapoi la natură", şi revistele cu Asterix oferă o
lume care diferă de cea actuală. Concepute iniţial drept satiră anecdotică
la adresa naţionalismului francez (Nous, les Gaulois), ele au devenit din
ce în ce mai mult - mai ales în ediţiile germane - clişeul manifestării
unor naţionalisme triviale. Şmecherii Gallier, Asterix, Obelix ş.a.m.d.,
cărora li se mai asociază uneori un druid tont, se duşmănesc în permanenţă
cu romanii, cu militariştii. Aceştia sunt dornici de plăceri, laşi, avizi de
bani şi imorali. Când au apărut comicsurile cu Asterix, Italia s-a plâns că
strămoşii lor romani, poporul lor, sunt caricaturizaţi în acest fel.
Atunci, la Paris, ei au fost îmbunaţi prin afirmaţia că, fireşte, prin
„romani" se subînţelegeau „germanii". Se pare că francezii, urmaşi ai
galilor, nu se simt deranjaţi de faptul că simplificarea şi rasifi-
carea istoriei, în special a „celţilor", e caricaturizată fără măsură, că
mitul şi druizii sunt ridiculizaţi. Putem întâlni o bună parte din istoria
lumii persiflată în aceste "history-strips". Există, astfel, numere de re-
vistă dedicate vechilor egipteni, grecilor, cavalerilor medievali ş.a.m.d., în
care justificatul interes pentru istorie al tinerilor este alimentat cu
povestiri criminalistice de senzaţie plasate în diferite epoci istorice.
Imaginile trecutului istoric sunt complet falsificate şi duc astfel la încă o
dezrădăcinare a tineretului.

Lumea supermen-ilor
Odată cu dezvoltarea astronauticii din anii '60, şi-a făcut apariţia un
nou val de idoli pentru comicsuri: supermenii tehnici şi ciracii lor. Spre
deosebire de revistele cu "history-strips", care idolatrizează un trecut
primitiv, aici este înfăţişat viitorul omenirii, sub formă de science fiction
("ficţiune ştiinţifică"). Toate invenţiile moderne ale astronauticii, ale
industriei de război, ale fizicii atomice, razele laser, ordinatoarele
ş.a.m.d. sunt amalgamate într-o imagine-idol a omului care este stăpân
peste toate aceste puteri. Puternicul superman, întruchiparea dorinţelor
oricărui tânăr slab, zboară cu viteza luminii prin spaţiul cosmic. El e
omniprezent, invulnerabil. Vai de duşmanii lui! Ajutoarele lui Super-
man sunt Flash ("Fulgerătorul"), Plastic-man ("Omul de plastic") şi
Iron-man ("Omul de fier"), tovarăşii forţei şi agresiunii, Goldmann, cel
care posedă forţa de a se metamorfoza. Vorbirea acestor supermeni
sună cam aşa:
- O rază puternică mă izbeşte ca un berbece.
- Umpf! - încet-încet mi se acreşte - Womm !
- A luat-o din loc, s-a cărat!
- Clasa-ntâi bărbate! Da' ştiu că 1-ai atins!
- Culme singuratică, nu?
Ideologia superman-ului transformă cosmosul înstelat într-o lume
tehnicizată a agresiunii care vine de la ceva necunoscut şi
înspăimântător, într-o lume a Răului. Cosmosul devine un arsenal gi-
gantic, ostil omului; în faţa noastră e proiectat un viitor în care puternicii
Pământului şi ai Cosmosului dau bătălii distrugătoare, un viitor al
cruzimilor, lipsit de orice speranţă, care ne rânjeşte. Aceasta produce o
frică subconştientă faţă de viitor, un nihilism care ar putea fi evitat cel
mai simplu prin autodistrugere.

8
 Revistele de groază ("horror") şi altele
După cum am văzut, în mod progresiv ni se oferă demonstraţii de
forţă din ce în ce mai masive. Tânărul, care de multă vreme este mani-
pulat cu ajutorul imaginilor de acest fel, nu mai scapă din cleştele do-
rinţei de a consuma din ce în ce mai multe.
O doză şi mai puternică promit acum revistele de groază. Ele conduc
direct în sfera şocului, a spaimei şi groazei. Subtitlurile de pe copertă
promit: „îţi îngheaţă sângele în vine", sadismul proliferează. Unei femei
goale, cu căluş în gură, i se tatuează spatele cu fierul înroşit. Fantezia
înfierbântată e programată să se scalde în brutalităţi; brutalitatea devine un
mijloc de agrement. Aici au loc atacuri masive la adresa identităţii
omenescului. Cu cât fantezia, şi odată cu ea psihicul copilului, sunt
dresate mai mult în spiritul acestor excese, cu atât se ajunge la o dez-
orientare şi haotizare mai marc a sufletului. Fără să poată opune rezis-
tenţă, tinerii aflaţi la pubertate sunt luaţi prizonieri printr-un ultim
asalt: ei sunt preparaţi pe multe canale pentru pornografie. Acum ei pot
înghiţi pe nerăsuflate reviste cu titlul de acest fel: „Sugrumătorul de
teama căruia toate femeile tremură", „Negresele iubesc altfel", „O elevă se
vinde în pielea goală" ş.a.m.d.
Revistele pentru tineret în stilul «Bravo» etc., îi învaţă în mod supli-
mentar cum să se distanţeze, în mod iluzoriu, de familie, şcoală şi societate.
Etalon comportamental rămâne deviza: "Fă ce-ţi face plăcere. Da' să nu
te prindă!". Toate forţele care caută să dezintegreze individualitatea
lucrează aici mână în mână în mod invizibil. Mickey-Mouse-ii şi
Răţoii Donald pe care i-am dăruit copilului mic, 1-au condus, prin lectură
fidelă - treaptă cu treaptă - spre nişte domenii în care acţionează lumea
vrăjmaşă a tot ceea ce este uman. În curând, nu va mai face decât să alerge
după idolii songurilor şi show-urilor, să frecventeze discotecile şi
videotecile, să-şi tapeteze pereţii cu posterele respective. Dar când
aceste vise de hârtie nu mai oferă suficiente excitaţii, se poate urca de la
drogul-imagine la cel „autentic"*). Evadarea din cenuşiul cotidian
rămâne trăirea "non plus ultra". Astfel poate duce o cale directă de la
setea de imagini şi senzaţional la lumea drogurilor, care promite călătorii
de vis cu ajutorul imaginilor, ca "trip", însoţite de trăiri extatice şi de
groază.
Dat fiind faptul că omul adult îşi ia imboldurile pentru acţiune,
inspiraţiile şi motivele din interior, din fantezia sa, comportamentul,

*) v Caietul "Drogul şi naşterea dependenţei de drog" - în pregătire

faptele sale devin expresia configuraţiei sale sufleteşti, a fanteziei sale.
Din imensul haos lăuntric al imaginilor care s-au acumulat de-a lungul
anilor nu putem aştepta să se nască simţul responsabilităţii faţă de viaţă şi
de oameni. Fantezia dezorientată, ca să nu spunem demonizată,
sfârşeşte în stări psihopatologice. Cu atât mai mult, în zilele noastre
educaţia trebuie să-şi asume lupta permanentă cu aceste influenţe pato-
gene care provin din lumea înconjurătoare. Acum 70 de ani Rudolf
Steiner a atras atenţia pedagogilor asupra acestor pericole ce se apropie,
prin următoarele cuvinte:
„Cultura şi civilizaţia vor deveni din ce în ce mai nesănătoase şi
oamenii vor trebui să facă tot mai mult din procesul educativ un proces de
vindecare împotriva factorilor de îmbolnăvire din lumea încon-
jurătoare" (Conferinţa din 01.09.1919, Stuttgart - Arta educaţiei. Meto-
dica şi didactica, Triade, 1994, p. 138).

Consecinţe
Am văzut în ce fel nişte activităţi pur comerciale, fără nici un fel de
simţ al responsabilităţii pedagogice, produc un val imens de imagini
pentru tineret. Ele se oferă pretutindeni. Producătorii de comicsuri şi
reprezentanţii lor vor spune: „Nu se poate dovedi că serialele noastre de
comicsuri au efecte dăunătoare." Dar specificul tuturor lucrurilor care
acţionează asupra sufletului constă tocmai în faptul că efectul lor se
manifestă mult mâi târziu, după luni sau ani de zile, în mod pozitiv sau
negativ. Orice om care observă comportamentul copiilor poate învăţa să
aprecieze criteriile a ceea ce îl stimulează sau îl frânează pe un copil în
devenirea sa umană, a ceea ce-1 face să fie sănătos sau îl îmbolnăveşte.
Noi am vrea să caracterizăm aici ceva mai îndeaproape deosebirea dintre
fantezia pozitivă, sănătoasă, pe de o parte şi fantezia negativă, maladiv-
haotică pe de altă parte. Rudolf Steiner a formulat odată acest lucru
(20.05.1923) precum urmează: „Fantezia este forţa de creştere
sănătoasă, metamorfozată în forţă sufletească." Conform cu aceasta, ea
apare în copil ca o predispoziţie care are nevoie să fie metamorfozată,
stimulată, modelată. Dezvoltarea sănătoasă a fanteziei depinde deci de
forţele care o modelează, care-i dau formă prin faptul că-i oferă diferite
conţinuturi. Şi aici „putem cunoaşte după roade". Karl Jaspers a afir mat:
„Fantezia este condiţia pozitivă pentru realizarea existenţei." Dar, dacă
gândim mai departe, este la fel de adevărat că această existenţă se poate
realiza pe baza fanteziei atât în mod pozitiv, cât şi în mod negativ.

10
Atunci când sunt constrânşi din afară, copilul, ca şi tânărul - şi de altfel şi
adultul - acţionează pe baza fanteziei lor; noi extragem motivele faptelor
noastre din „ideile ce ne vin în cap". Fantezia unui copil care,
crescând, trăieşte în imagini Binele şi Răul şi care a învăţat să vadă polari-
tatea dintre ele, va putea să deosebească ceea ce este uman de ceea ce este
ne-uman. Ea va găsi din ce în ce mai mult calea spre omenesc ca unitate de
măsură a tuturor lucrurilor, şi în acest fel năzuinţa sufletului său se va
orienta spre Binele care trebuie să fie înfăptuit prin om. Chiar dacă nu
vor lipsi şi amărăciunile şi luptele interioare, va exista totuşi tendinţa
identificării cu el. Rudolf Steiner numeşte acest domeniu "fantezie mo-
rală". În cartea sa «Filosofia Libertăţii», el atrage atenţia asupra ei prin
următoarele cuvinte: „Din suma ideilor sale, omul produce reprezentări
concrete, în primă instanţă cu ajutorul fanteziei. Ceea ce-i este necesar
unui spirit liber pentru a-şi transpune ideile în realitate este deci fantezia
morală. Ea este izvorul întregului mod de a acţiona al spiritului liber.
De aceea, numai oamenii cu fantezie morală pot fi creatori pe tărâm
moral."
Această bază este, am putea spune, latura solară a fiinţei umane, în
orice om există însă şi un domeniu întunecat al fanteziei. Dacă pe pre-
dispoziţia spre fantezie a copilului îşi pun amprenta influenţe rele din
afară, cu imagini deformante, va lua naştere o fantezie încărcată de
forme groteşti, care iese din cadrul proporţiilor omenescului. Ea devine
înclinaţie spre fantasmagorii şi fantezie sadică, într-un cuvânt: ia
naştere fantezia imorală. Ce activitate bogată, în sens negativ, e în stare să
desfăşoare aceasta putem vedea, de exemplu, la criminalii inventivi sau
la dictatorii deţinători ai puterii, în care epoca noastră abundă. Dacă-i
lăsăm pe copii să-şi umple mereu sufletele cu imagini caricaturale ale
omenescului, cu brutalităţi şi cu acţiuni criminale, fantezia lor va lua
treptat calea spre antiuman. Subconştientul copilului va cădea pradă ni-
hilismului, asociat cu tendinţa de a dezvolta elementul inuman. În timp
ce scriam aceste rânduri, în ziare se putea citi un exemplu care arată
unde poate duce aceasta: în ţinutul Rinului un om se plimba în afara
oraşului; el a văzut că nişte tineri începuseră să agreseze o fată. Cel care se
plimba a sărit să apere fata. Unul dintre tineri 1-a atacat din spate, 1-a
aruncat la pământ, iar altul i-a tăiat vârful limbii. Fata a putut sa fugă,
iar cel schilodit şi-a căutat cu greu refugiul în casa unui fermier.
Consumul permanent de întâmplări agresiv-criminale nu înseamnă,
aşa cum se afirmă adeseori, o eliberare, ci o stimulare a fanteziei. Este

11
primejdios faptul că anumite curente din psihologie vor să-i facă pe
părinţi să creadă că prin comicsuri, filme cu gangsteri ş.a.m.d. copiii sau
tinerii ar putea să se elibereze de agresivitate. În practica educativă dăm
peste exact contrariul, conform legii originii faptelor în fantezie şi imitare.
Mania revolverelor de jucărie, furia distrugerii şi vandalismul atâtor
copii şi tineri arată clar acest lucru. În anii '60, „magazinele pentru copii"
au luat naştere tocmai pe baza teoriei că trebuie să-i lăsăm pe copii „să-şi
dezlănţuie instinctele". Copiii din marile oraşe, încărcaţi cu felurite
tendinţe agresive, veneau la aceşti „îngrijitori". Aici erau lăsaţi să-şi facă
de cap în modul cel mai sălbatic, li se permitea să arunce în pereţi cu
bulgări de lut, ceea ce ducea apoi şi la lupte cu lut între ei. Fiecare
putea mâzgăli în voie, cu sau fără pensulă, pe bucăţi mari de hârtie
sau chiar pe pereţi - fireşte, în haine de protecţie corespunzătoare.
În cazul unor astfel de „bătălii cu materialele" fără orice reţinere,
tendinţa de a-şi manifesta instinctele se brutalizează. Dispare orice
consideraţie faţă de semeni, e negat orice respect faţă de lucruri. Joaca
plină de sens şi sportul sănătos îi permit copilului să-şi manifeste
legitima exuberanţă. Experimentele antiautoritare care au drept scop
doar defularea, vor educa întotdeauna doar mici - şi mai târziu mari
-egoişti neînfrânaţi.
Atunci când forţele voinţei copilului sunt conduse cu spirit de respon-
sabilitate înspre o activitate artistică şi meşteşugărească, ele se vor transforma
în facultăţi creatoare pline de sens şi totodată estetice, care lucrează cu forţele
pozitive ale fanteziei. În acest fel am ajuns la întrebarea referitoare la
posibilele alternative şi la o educaţie pe măsura omului.

Alternative?
În măsura în care e vorba de copiii mici, aceştia pot fi feriţi de a intra
prea devreme în lumea "comic-strips"-urilor numai dacă părinţii le o-
feră, înţelegând just lucrurile, protecţie şi-i ţin cât mai mult timp pe
micuţii lor departe de comicsuri. În schimb, ar trebui să ia parte la
jocurile lor copilăreşti, să se uite împreună cu ei la cărţi ilustrate bine
alese, descoperind şi admirând împreună frumosul din ele. Ceea ce în
imagini este eventual doar sugerat, poate fi istorisit şi îmbogăţit într-un
mod plin de fantezie prin cuvintele cu care le însoţim. Dacă privim
împreună cu ei asemenea imagini şi dacă găsim tonul potrivit când po-
vestim, aceasta îi creează copilului senzaţia de ocrotire pe care acesta o
doreşte atât de profund. În fiecare zi ar trebui creat timpul necesar,

12
măcar pentru un sfert de oră - pe cât posibil şi de către tatăl copilului
-pentru a fortifica legătura subtilă a înclinaţiei reciproce.
Când, mai târziu, copiii primesc de la colegii de şcoală asemenea
reviste, ar trebui să le parcurgem împreună şi să „punem lucrurile la
locul lor", pornind de la situaţiile individuale date. Esenţialul este însă ca
noi să clădim treptat în copil o fantezie autentică. Vom da sugestii în
această privinţă în capitolul următor, precum şi în cel final.
Nu se poate nega faptul că o activitate şcolară prea unilaterală, inte-
lectualizată, întemeiată numai pe principiul performanţei, face ca
forţele simţirii să se atrofieze şi să paralizeze fantezia creatoare care
există ca predispoziţie în orice copil. Prin aceasta se creează deja premisele
favorabile pentru grotescul răspândit în întreaga lume prin comicsuri, ca
înlocuitor distructiv al trăirilor autentice. Căci o activitate şcolară
săracă în imagini şi trăiri, desfăşurată sub presiunea notelor, duce la
plictis, vid sufletesc şi frică. Elevii întind mâna cu aviditate după o hrană-
surogat, care poate modifica în scurt timp predispoziţiile lor naturale
bune. De aceea, alternativa cea mai bună este o educaţie a omului
multilaterală şi de natură artistică, aşa cum a fost ea creată de Rudolf
Steiner sub forma pedagogiei Waldorf. Nu este locul aici să
aprofundam această problemă. Indicele bibliografic de la sfârşitul acestui
caiet face trimitere la câteva lucrări de bază. Vom da însă o scurtă
schiţă referitoare la succesiunea „materialului de povestit" (sau de citit)
pe care Rudolf Steiner 1-a recomandat pentru formarea unei fantezii
sănătoase. Chiar atunci când copiii nu pot frecventa o Şcoală Waldorf,
este totuşi posibil să dezvoltăm în acest fel în sânul fiecărei familii forţe de
protecţie şi autoapărare şi să contribuim în mod esenţial la cultivarea unei
fantezii sănătoase. (Mai pe larg expus în: Jakob Streit – "Educaţie,
şcoală, casă părintească" - Edit. Novalis, Schaffhausen 1984).

Clădirea unei lumi de imagini sănătoase

Când un copil simte că primeşte de la părinţii săi sau de la cei din jur
ocrotire şi că ei îi acceptă fiinţa, felul de a fi, de aici se dezvoltă o
încredere care va duce la o acceptare lăuntrică a modelelor autentice.
Copilului mic ar trebui să-i dăm în fiecare zi imbold şi ajutor la joacă.
Dacă el este condus cu multă iubire spre fiinţele din natură, în acest fel se
creează o altă premisă importantă pentru stimularea fanteziei. Mult mai
mulţi taţi şi mame ar trebui să-şi asume ei înşişi sarcina de a povesti

13
şi citi cu glas tare în cercul familiei, în loc să lase aceasta în seama
discurilor şi a mass-media. Când primeşte în sine cuvântul povestit,
micile „istorioare", copilul transpune cuvintele şi frazele auzite prin ac-
tivitate proprie în imaginile interioare ale întâmplărilor. În acest fel se
dezvoltă tot mai mult forţele activităţii de reprezentare interioare. La
vârsta preşcolară putem întregi cele auzite prin cărţi ilustrate cu simţ
artistic. Ar trebui găsit tot mereu timpul necesar adâncirii împreună cu
copilul, într-un mod plin de dragoste, în asemenea imagini, la care pot fi
descoperite multe, lăsându-le să se transforme astfel în „imagini
grăitoare". În curând, copilul va începe să ni le arate el nouă şi să ni le
repovestească.
Când ajunge la vârsta poveştilor, îi vom povesti basmele cu polarizarea
dintre Bine şi Rău. Îi îndreptăm simpatia înspre personaje prin care se
poate identifica cu Binele. Măştile Răului constituie factorul de
contrast. El vrea să le trăiască şi pe acestea, dar sentimentul antipatiei, al
protestului împotriva lor trebuie să iasă clar în evidenţă. Pentru că prin
polarizare basmul arată cum Binele iese învingător, forţele morale ale
copilului sunt fortificate. Jubilând de bucurie, el participă la aceste
biruinţe repetate ale Binelui asupra Răului ca la un proces eliberator,
care stă la baza viitoarei sale moralităţi. Şi teatrul de păpuşi poate
contribui la o vivifiere a fanteziei, de care nici un copil n-ar trebui să fie
lipsit.
Astfel, remodelarea şi transformarea cuvântului povestit în imagini
lăuntrice va deveni un proces prin care fantezia şi caracterul vor fi forti-
ficate în mod eminent. Participarea la povestire şi receptarea unor
conţinuturi pline de semnificaţie înseamnă pentru copil împlinire şi
hrană sufletească. Şi natura ar trebui să fie poetizată prin poveşti pe
această treaptă de vârstă. Toate animalele mai pot încă vorbi între ele,
piticii şi zânele îşi întreţes faptele în acţiunea basmului.
Pe la vârsta de 8 ani se poate începe zugrăvirea imaginilor funda-
mentale ale unor legende. Virtuţile cavalereşti: curajul, altruismul, jert-
firea de sine, slujirea semenilor, îi dau copilului direcţii orientative. De la
povestea legată de întâmplările din natură se trece la fabule şi la
povestirile cu animale. Aici se clădesc punţi de interes şi iubire spre
lumea naturii şi a animalelor. Începând cu vârsta de 9 ani, istorisirile din
Vechiul Testament *) prezintă prime mari corelaţii istorice, pe baza unei
îndrumări religios-morale.

*) de ex. Jakob Streit: "Mergeţi în Ţara Făgăduinţei"

14
 Identificarea cu losif, care a fost vândut în Egipt, sau cu lupta lui
David împotriva lui Goliat trezeşte facultatea de a participa la destinele
altora. Pe la 10 ani se trezeşte simţul pentru eroismul care caută lupta.
Legendele mitologiei germanice, istoria lui Beowulf, a lui Siegfried,
aventurile Bunului Gerhard ş.a.m.d. oferă imagini arhetipale ale
năzuinţelor şi străduinţelor umane. Acum se cere ca şi eroul tragic să
poată fi suportat. La vârsta de 11 ani se alătură, într-o bogată diversi -
tate, lumea legendelor Antichităţii greceşti, cu destinele unui Hector,
Herakles, Odiseu. La ora actuală există în acest domeniu un mare
număr de cărţi stimulatoare şi captivante pentru tineretul aflat pe toate
treptele de vârstă. Cel ce a învăţat să transforme cuvântul auzit în trăire
lăuntrică plină de participare la soarta eroilor, devine astfel un cititor
activ.
Aici are loc trecerea treptată, în ju rul vârstei de 12 ani, spre inte -
resul propriu-zis pentru istoria şi geografia universală. Biografiile mari lor
descoperitori şi inventatori din secolele 15 şi 16 lărgesc orizonturile şi-i
fac cunoştinţă tânărului cu personaje dotate cu o voinţă puternică, în
care trăiau idealuri înalte şi care au învins toate piedicile: Marco
Polo, Gutenberg, Columb, Magellan, Leonardo da Vinci ş.a.m.d. De
asemenea pionierii şi personalităţile destoinice din epoca modernă îşi pun
amprenta asupra sufletului, trezesc interesul: Edison, Martin Luther-
King, Gandhi, Dunant, Nansen, Albert Schweitzer, Soljeniţîn, ş.a. Dacă în
şcoală se reuşeşte, pentru copiii aflaţi la pubertate, predarea unor ore de
istorie captivante, care mobilizează participarea lăuntrică, istoria universală
oferă un vast câmp de posibilităţi de a descrie lupta dintre uman şi
antiuman. Tânărul începe să privească evenimentele ce se desfăşoară în
timp drept dramă a omenirii.
Pe măsură ce copilul creşte, prin această suită ascendentă treptată a
materialelor de povestit şi citit se pun bazele unei fantezii bogate, mo bile,
care poate să perceapă şi să privească încă de la vârsta poveştilor Răul
ca realitate a vieţii. Totodată însă - sub o formă corespunzătoare fiecărei
trepte de vârsta - pe baza fanteziei, se dezvoltă forţele identi ficării cu o
imagine călăuzitoare a omului, care poate şi să recunoască, şi să combată
ceea ce e rău - întrucât ea însăşi mijloceşte forţele necesare pentru această
luptă.
Dimpotrivă, puhoiul de imagini distructive pe care 1-am caracte rizat la
început, construieşte treptat, cu forţele fanteziei copiilor, o lume
vrăjmaşă reală care, dacă dobândeşte dominaţia deplină asupra sufletu-

15
lui, îl va orbi pentru adevăratul omenesc, iar tinerii sfârşesc în haosul
sufletesc, în resemnare şi acţiuni violente împotriva lor înşişi sau a altora.
Aceasta poate să provoace distrugerea personalităţii dotată iniţial cu
predispoziţii bune. Oare nu merită să ne dedicăm viaţa, cu toată energia,
copiilor?

16
 ELISABETH KLEIN

Basmul - hrană sau otravă pentru

sufletele copiilor?

Facultatea de a produce lăuntric imagini şi de a le da şi o expresie

exterioară este o însuşire a omului, esenţială şi unică în felul ei. Pe lângă
aceasta, de fapt, pentru fiecare om, imaginea are ceva fascinant. În epocile
mai vechi, era zugrăvit întotdeauna în imagini exterioare ceea ce
oamenii trăiau drept conţinut sufletesc. Astfel, de exemplu, picturile
Evului Mediu arată cât de puternic trăiau oamenii pe atunci viaţa şi
pătimirile lui Christos. În mod asemănător, operele plastice ale tuturor
popoarelor sunt expresia unor imagini şi trăiri lăuntrice, care se oglin-
desc mai ales în grandioasele mitologii precreştine şi în conţinuturile
lor, de cele mai multe ori religioase. În acest sens, toate imaginile trecu-
tului sunt adevărate şi ele reprezintă pentru sufletele oamenilor un izvor
de forţă.
Încă şi astăzi trăirea în imagini joacă un rol predominant, lucru care
poate fi constatat în amploarea pe care a luat-o cinematograful, în
creşterea abruptă a ediţiilor de cărţi şi reviste ilustrate, precum şi în
pătrunderea rapidă a televiziunii în viaţa secolului nostru. Şi aici acţio-
nează fascinaţia care emană de la imagine. Foamea nesăţioasă de imagini a
omului modern - care-şi găseşte expresia în toate acestea -, este
antipodul necesar al dezvoltării lui înspre gândirea logică, abstractă,
eliberată de imagine, căreia era ştiinţelor naturii îi datorează toate cuce-
ririle civilizaţiei şi tehnicii moderne. Acolo însă unde această gândire
logică - o gândire care se sprijină exclusiv pe observaţia sensibilă, şi care
aduce mari succese în domeniile ei proprii - este transformată în unic
etalon al tuturor situaţiilor de viaţă, acolo ameninţă o atrofiere - cu
grave urmări - a trăirii în imagini a sufletului, ba chiar o atrofiere a
sufletului însuşi. Dar valul de imagini care năvăleşte aici oarecum pe
„uşa din dos", face să se nască simultan un fel de opacizare, de orbire a
sufletului faţă de lumea imaginilor interioare în care se simţea dintot-
deauna la obârşie. Totodată, acesta are o acţiune paralizantă, ba chiar
distrugătoare asupra facultăţii celei mai originar-proprii a sufletului de a
vivifia în el însuşi lumea imaginilor arhetipale. Această situaţie poate fi
sesizată în multe fenomene ale epocii.

17
 Nefericita scindare lăuntrică a omului modern între cunoaştere şi
credinţă a dus la o mare nesiguranţă şi în ceea ce priveşte aprecierea
miturilor şi legendelor, a basmelor şi creaţiilor poetice. Astfel, pe
tărâmul teologiei, de pildă, a debutat de mult demitologizarea Bibliei.
De asemenea, adeseori miturile şi basmele nu mai sunt resimţite drept
hrană sănătoasă pentru foamea de imagini a copilului, ci drept o otravă
dăunătoare. În SUA şi în alte părţi se fac auzite voci care, în sensul unei
răstălmăciri materialist-eronate, în sensul psihologiei freudiene, vor să
atragă atenţia asupra caracterului pretins nociv al poveştilor. Imaginile
basmelor sunt condamnate ca fiind neadevărate şi iluzorii, dăunătoare şi
crude. Se crede că în era tehnicii ele ar fi anacronice, făcându-i pe copii
incapabili să se descurce în viaţă. Oare nimeni nu bănuieşte ce înseamnă
faptul că, în locul lor, în odăile copiilor îşi fac intrarea imaginile cu
Mickey Mouse sau cele ale comic-strips-urilor şi televizorului?!
În era dispariţiei treptate a tradiţiilor şi a bunelor instincte educa-
tive, importanţa vital-necesară a basmelor, a legendelor şi miturilor
pentru sufletul în dezvoltare al copilului trebuie să fie cunoscută într-un
mod nou. Valoarea lor pedagogică, de formare a omului, va putea fi
păstrată şi aplicată în viitor numai dacă vom înţelege metamorfoza ce
are loc în conştienta omenirii în ceea ce priveşte crearea şi trăirea ima-
ginii, şi totodată şi riscul decăderii ei. Căci în afară de importanţa lumii
imaginilor, în epoca noastră trebuie elaborată în mod nou deosebirea
dintre imaginea autentică şi cea neautentică, dintre imaginea plină de
fantezie şi cea fantasmagorică. Imaginile fantasmagorice, ca produse
malefice ale unei fantezii corupte, ba chiar demonizate, nu numai că nu
dau sufletului copilului nici un fel de forţe pozitive, ci îl şi secătuiesc.
Numai că omenirea actuală a ajuns la o incapacitate - cu efecte din ce în
ce mai nesănătoase - de a face distincţie între diferitele lumi de imagini ce
se oferă sufletului; este absolut evident, în cea mai largă măsură, că el nu
mai e în stare să simtă, de la caz la caz, în prada căror forţe se lasă
atunci când consumă în acest mod nediferenţiat materialul de imagini ce
i se oferă.

Trăirea clarvăzătoare ca izvor al vechiului tezaur de imagini

Adâncul adevăr al imaginilor din vechile basme autentice ale Europei
Centrale 1-au recunoscut Fraţii Grimm. Jakob Grimm spune în
legătură cu aceasta: „Comune tuturor basmelor sunt vestigiile unei cre-
dinţe datând din cele mai vechi timpuri, care îşi spune cuvântul sub
forma unei perceperi imaginative a conţinuturilor suprasensibile... Sem-
nificaţia acestora s-a pierdut de mult, dar ea persistă în a fi resimţită şi

18
dă poveştii conţinutul ei, satisfăcând totodată plăcerea firească în faţa
miraculosului... Ele nu sunt niciodată un simplu joc de culori al unei
fantezii lipsite de conţinut."
Noi trebuie să facem un pas şi mai departe şi să ne dăm seama că
această credinţă îşi are rădăcinile într-un văz nesenzorial, într-o facultate
de percepere instinctiv-clarvăzătoare a omenirii precreştine. Miturile şi
basmele îşi datorează apariţia nu unei fantezii populare neînfrânate
şi subiective, ci înveşmântării în imagini a unor conţinuturi
suprasensibile trăite cu adevărat. În aceasta constă conţinutul lor spiritual
propriu-zis, înţelepciunea lor, care se ascunde sub vălul acţiunii
prezentate în imagini şi în acelaşi timp se adresează şi se revelează
străfundurilor sufletului. Pe aceasta se întemeiază - mai ales în domeniul
religios - rolul lor de a hrăni şi trezi sâmburele esenţei nemuritoare a
sufletului, care - chiar dacă el însuşi este învăluit în veşmântul trupului -
îşi are originea în aceeaşi lume a esenţelor superioare.
Omenirea din vremurile mai vechi trăia cu precădere într-o
conştientă imaginativă, al cărei vestigiu este marele simbolizator - visul,
cunoscut fiecăruia. Vechea clarvedere imaginativă, instinctivă, în majo-
ritatea cazurilor bazată pe legăturile de sânge, era un fel de visare trează şi
totodată prevestitoare. Ea a trebuit să pălească în favoarea
conştientei obiectuale şi să cedeze locul facultăţii sufleteşti care era în
curs de dezvoltare - gândirea lipsită de imagini -, prin care omul s-a
eliberat de vechile dependenţe şi s-a trezit la conştienta personalităţii
sale, fapt exprimat în postulatul occidental: „Gândesc, deci exist." (Des-
cartes). Astfel, vechile conţinuturi imaginative, care în trecut încălzeau
sufletele oamenilor şi le dădeau putere, s-au ofilit şi au devenit din ce în
ce mai indescifrabile. Locul lor a fost luat de simpla noţiune care, pe
măsură ce lumea lăuntrică a început să apună, s-a sprijinit tot mai mult
pe percepţia exterioară, s-a dezvoltat în raport cu aceasta şi a dus tot
mai mult la stăpânirea naturii. În zilele noastre însă clarvederea imagi-
nativă îşi face apariţia într-o formă potrivită cu epoca noastră, drept
forţă creatoare a fanteziei conştient mânuite, a cărei importanţă pentru
epoca actuală de-abia de acum înainte trebuie să fie pe deplin recunoscută.
Totodată însă, în adâncul sufletului acestui om intelectualizat, golit
de spirit, continuă să trăiască dorul după imagini, ca nostalgie a „paradi-
sului pierdut". El caută să potolească acest dor prin influenţe din afară,
prin călătorii şi, pe lângă aceasta, prin imaginile pe care tehnica mass-
media i le oferă din abundenţă. Aceste surogate de imagini nu fac însă
altceva decît să-i aducă încă o dată în casă latura senzorială, exterioară, a
lumii şi să-i îmbogăţească eventual bagajul de cunoştinţe. Dar se for-

19
mează şi se înflăcărează oare prin aceasta şi viaţa sufletească mai pro-
fundă? Atunci când este vorba despre nevoile copilului, trebuie exami-
nată cu deosebită grijă această problemă, de care ne-am ocupat şi în
expunerea anterioară; căci copilul, ca fiinţă maleabilă, în curs de matu-
rizare, este supus nu numai din punct de vedere trupesc, ci şi sufletesc,
altor legi de viaţă decât adultul.

Cum poate fi găsită o nouă legătură cu basmele?

Este semnificativ faptul că o personalitate atât de marcantă în domeniul
ştiinţelor naturii cum este biologul elveţian Adolf Portmann intervine în
favoarea ideii că ar trebui să li se lase copiilor valorosul tezaur de
imagini al basmelor. În scrierea sa „Trăirea şi cunoaşterea lumii", el
desemnează foamea de imagini a copilăriei, îngemănată cu bucuria ei
senzorială, drept „percepere primară a lumii". Portmann pune în centrul
expunerilor sale problema păstrării şi integrării existenţei umane
originare: „Cine ar fi în stare să estimeze ce ar deveni lumea de trăiri a
occidentalului dacă am putea alunga bogăţia lumii de reprezentări care a
fost plăsmuită de spiritul celtic timpuriu într-un mare număr de legende
şi care, de-a lungul secolelor, a devenit un bun nepieritor al trăirilor omului
occidental. Să încercăm a elimina în gând din fiinţa noastră spirituală
aceste minunate cânturi şi legende: figurile şi peisajele din jurul lui
Merlin, din jurul regelui Arthur şi al cavalerilor Graalului... al lui
Parsifal, Tristan şi Isolda ... ne-am îngrozi de pustiul peisajelor din
spiritul nostru, de zonele de uscăciune din intima noastră lume inte-
rioară, ca efecte inevitabile ale acestui lucru."
Mulţi oameni susţin astăzi părerea că poate în trecut basmele îşi vor fi
avut importanţa lor, dar că în zilele noastre copiii ar trebui să fie
educaţi în contact cu realitatea tehnicii şi a conţinuturilor acesteia. Şi
împotriva acestei păreri Portmann rosteşte cuvinte impresionante:
"Dacă am reuşit să arătăm că în cazul modului primar de cunoaştere a
lumii şi de formare a imaginii despre lume... nu acţionează o treaptă
arhaică, ce trebuie depăşită, a vieţii spirituale, ci substratul originar
fecund necesar oricărei modelări desăvârşite a unei existenţe umane,
atunci poate că am contribuit la pregătirea acelei disponibilităţi lăun-
trice de care are astăzi nevoie educaţia."
Cheia problemei abordate aici constă în adevărul că orice copil repetă
nu numai sub raport trupesc, în viaţa embrionară, evoluţia speciei, ci el
parcurge pe scurt şi sub raport sufletesc evoluţia conştientei omenirii la
care am făcut aluzie mai sus. Dacă vrem să oferim o educaţie
sănătoasă, trebuie să ne însuşim această legitate a vieţii. Iată de ce copi-

20
lul, mai ales între 5 şi 10 ani, are nevoie, pentru dezvoltarea sănătoasă a
vieţii lui sufleteşti de imagini autentice, mai precis de basmele, legendele,
miturile tuturor popoarelor şi epocilor. In acestea trăieşte un tezaur de
imagini adevărate, pline de fantezie, impregnate de legi spirituale.
Pentru părinţi şi educatori se impune, în orice caz, sarcina de a se
ocupa într-un mod nou, cu nouă înţelegere de această lume de imagini,
căci copiilor le poate fi transmis într-un mod plin de viaţă numai ceva
de al cărui adevăr suntem noi înşine convinşi. Cine priveşte un basm
doar ca pe un produs subiectiv al fanteziei, bun doar pentru a fi servit
copiilor plictisiţi ca să le umple timpul, nu va putea crea niciodată acea
atmosferă de care sufletul însetat de imagine şi de spirit al copilului are
nevoie ca să poată respira sufleteşte. El va apela fără a sta mult pe
gânduri la discul cu poveşti sau la perfecţiunea filmelor cu poveşti, care
alungă orice atmosferă de basm autentică. Omul modern trebuie să-şi
reelaboreze mai întâi cunoaşterea conţinutului spiritual şi a adevărului
lăuntric din basm, pentru a-1 putea povesti cu dispoziţia sufletească
potrivită. Literatura spiritual-ştiinţifică oferă pentru aceasta un ajutor
temeinic. (V. Indicele bibliografic). Acest mod nou de a se ocupa cu
conţinutul de înţelepciune al vechiului tezaur imaginativ poate repre-
zenta şi pentru adult o îmbogăţire lăuntrică esenţială, dacă evită capcana
unor tălmăciri arbitrare. Aici vom avea îndrăzneala de a încerca să
dezvăluim, prin exemplul prea bine cunoscutei poveşti a Scufiţei Roşii,
substratul spiritual care stă la baza oricărui basm.

Povestea Scufiţei Roşii

Numele vine de la scufiţa pe care bunicuţa a dăruit-o cândva copilei.
Această imagine atrage atenţia asupra unui element activ din sufletul
omului, asupra laturii volitive a eului în devenire, care sesizează lumea
prin intermediul simţurilor, sângele roşu, purtătorul voinţei insuflând
forţă şi palidei gândiri legate de creier.
Hermann Hesse exprimă în romanul său „Lupul de stepă" o adâncă
înţelepciune în legătură cu esenţa imaginii lăuntrice. El afirmă că este o
eroare dacă cineva crede că sinea sa este „o unitate ... în realitate, nici
sinea cea mai naivă nu este o unitate, ci o lume cât se poate de
complexă, un mic cer înstelat ... Amăgirea are la bază un simplu transfer:
ca trup, fiecare om este o unitate, ca suflet niciodată ... Cine studiază,
să zicem, «Faust» în acest fel, pentru acela Faust, Mefisto, Wagner
şi toţi ceilalţi devin o unitate, o suprapersoană, şi de-abia în această
unitate superioară se găseşte o referire la adevărata fiinţă a
sufletului."

21
 Adevărul exprimat de Hesse, că multe forţe sufleteşti, care apar sub
diverse înfăţişări, de-abia împreună constituie realitatea deplină a vieţii
sufleteşti, stă şi la baza înţelegerii basmelor. Ele dezvăluie laturi ascunse
ale entităţii noastre sufleteşti-spirituale şi revelează în succesiunea lor de
imagini evoluţia forţelor şi facultăţilor acestei entităţi.
În povestea Scufiţei Roşii este vorba de trei generaţii spirituale, pe
care le are în el orice om. Bătrâne şi neputincioase au devenit forţele
sufleteşti-spirituale instinctive ale omului, şi de aceea sunt înfăţişate
prin figura bunicuţei, a cărei căsuţă se află afară din sat, în întunericul
crepuscular al pădurii. Forţele evlavioase, materne ale sufletului (mama)
vor să trimită forţelor din ce în ce mai slabe ale bunicuţei ceva
întăritor, prin cozonac (pâine) şi vin - vechile daruri sfinţite -, pe care i le
dă Scufiţei Roşii.
Scufiţa Roşie era „o fetiţă mică şi dulce": aici este vorba de forţe
sufleteşti foarte tinere. În Scufiţa Roşie este întruchipată tânăra latură
volitivă a gândirii în legătura ei cu simţurile.
Acesta a fost drumul omenirii, în general, şi acesta este, de asemenea,
drumul parcurs de sufletul fiecărui copil: omul s-a despărţit tot mai mult
de o vastă lume de imagini impregnate de spirit, coborând tot mai mult
înspre percepţia pământească şi gândirea intelectuală. Acest drum este
necesar şi bun, chiar dacă a avut ca urmare multe pierderi. Dar el
ascunde şi mari primejdii; iar forţele sufleteşti materne tare ar vrea s-o
ferească pe Scufiţa Roşie de a se pierde prea tare în lumea sensibilă.
„Nu te îndepărta de la potecă", o avertizează mama şi „când intri în
odaie, nu te uita mai întâi prin toate colţurile".
Dar a lega prea tare sufletul de cele pământeşti şi exterioare este
tocmai scopul acelei puteri cosmice care acţionează în orice om şi care
aici apare în imaginea lupului. Nu este un lup obişnuit, căci acela nu s-
ar gândi mult, ci ar devora-o imediat pe fetiţă. Deja vechii germani îl
cunoşteau sub o formă grandioasă şi puternică drept lupul Fenris, cel
care vrea să înghită Soarele. El este o fiinţă şireată şi vrea să facă în aşa
fel încât să ia în stăpânirea lui cele două forţe sufleteşti: atât pe Scufiţa
Roşie, cât şi pe bunică. Cine oare poate fi înghiţit de lup, să fie în burta
lupului şi apoi să iasă din nou la plimbare? Cât de clar se arată şi în
aceasta faptul că nu este vorba de procese ale lumii pământeşti, ci de
imagini ale unor trăiri sufleteşti!
Lupul mergea pe lângă Scufiţa Roşie şi zicea: „Scufiţă Roşie, ia te
uită la florile frumoase de jur împrejurul nostru. De ce nu te uiţi în
jur?" -"Scufiţa Roşie îşi roti privirile" se spune în continuare. „După ce
rupea o floricică, i se părea că mai încolo este o alta şi mai frumoasă şi

22
alerga într-acolo." În aceste imagini colorate este descrisă perceperea
tot mai vie a lumii sensibile. Cât de interesant şi de exact este în poveste
felul în care sunt orânduite întâmplările din punct de vedere temporal.
Tocmai în timp ce sufletul, sub influenţa lupului, se pierde prea tare în
aparenţa sensibilă, vrăjmaşul, lupul cel rău, poate pune stăpânire pe
acele forţe sufleteşti vechi, mai profunde, care în poveste sunt numite
bunicuţa. El le distruge şi se instalează în locul acestor forţe sufleteşti.
Acum el este culcat în patul bunicuţei. Tot astfel, în sufletul omului
actual, în locul forţelor mai profunde s-a încuibat forţa lupului, o stare
care, pentru omul modern, se realizează, de exemplu, atunci când el dă
crezare lozincii: "Dumnezeu a murit." Scufiţa Roşie nu-1 recunoaşte pe
lup şi întreabă mirată: „-Ei, bunicuţo, de ce ai urechi aşa de mari ?" -
„Ca să te pot auzi mai bine." în acest fel, întrebarea şi răspunsul trec în
revistă toate simţurile, căci lupul este fiinţa care domneşte în lumea
simţurilor. Oare nu i-a dăruit el omului modern tehnica şi, înarmându-i,
am putea spune, organele de simţ cu microscopul şi telescopul, îl face să
pătrundă tot mai adânc în lumea materiei? Cu adevărat, acolo pândeşte
lupul care îşi aţinteşte auzul înspre sufletul omului. Deoarece acesta şi-
a pierdut vechile forţe pline de înţelepciune, atunci când Scufiţa
Roşie „s-a îndepărtat de potecă", lupul are putere asupra sufletului
omlui, înghiţindu-1 şi pe acesta.
În această imagine a Scufiţei Roşii şi a bunicuţei aflate în burta
întunecoasă a lupului este descris propriu-zis punctul maximei căderi şi
perioada celei mai mari îndepărtări a omenirii de spiritual. Sufletul este
despărţit de toate întinderile şi misterele lăuntrice ale lumii. Acum el
este în stare să nege şi spiritul însuşi şi să se aşeze pe aceeaşi treaptă cu
animalul, în ceea ce priveşte originea sa. În această stare el nu poate
decât să se simtă pe sine însuşi drept „animal de pradă inteligent" sau
drept „maimuţă în pielea goală". Dar nu există numai lupul şi lumea sa, ci
şi lumea spirituală cu forţele ei ajutătoare bune. Şi acestea, la rândul lor,
veghează asupra sufletului omului.
Basmul şi mitul sunt în mod esenţial înrudite între ele. În miturile
multor popoare se vorbeşte în mod profetic despre acest punct de
maximă coborâre, de îngustare şi întunecare a conştientei umane. În
mitologia indică această perioadă este numită "Kali Yuga" (era întune-
cată), în cea germanică, "Amurgul Zeilor", în cea nordică "Fimbulwin-
ter". Dar pretutindeni se relatează şi despre biruirea acestui întuneric,
printr-o luptă grandioasă, şi despre victoria Binelui. „Ce întuneric era în
burta lupului", spune Scufiţa Roşie după ce este eliberată.
În multe poveşti, în acest punct al întorsăturii lucrurilor apare ca
salvator un fiu de împărat. El este înveşmântarea imaginativă a sâmbu-

23
relui esenţei nemuritoare propriu-zise a sufletului nostru, a Eului Superior
pe care noi trebuie să-1 dezvoltăm şi să-1 ajutăm să iasă la lumină, acesta
putând fi considerat sensul devenirii omului. Lui îi revine însă şi
conducerea destinului nostru pământesc. În povestea noastră el apare în
imaginea transformată a vânătorului. Şi în ceea ce priveşte precizarea
meseriei, povestea este exactă. Fie că este croitor, toboşar, fiu de
împărat sau vânător - prin meserie se atrage atenţia asupra modului
diferit de a acţiona al fiecăruia. Deoarece în cazul Scufiţei Roşii este
vorba de domeniile gândirii şi percepţiei, eliberatorul şi învingătorul
trebuie să-şi desfăşoare şi el acţiunea pe acest tărâm. Vânătorul este un
observator şi un cunoscător atent al animalelor. El „ocheşte" ceva,
„ţinteşte" şi „nimereşte". El taie cu foarfecele ascuţit burta lupului. Aici
sunt necesare forţe de cunoaştere fulgerătoare, agere, pentru a-1 elibera pe
om de sub puterea lupului. Dar nu este posibil să se recurgă pur şi
simplu la vechea conştientă, cea bogată în imagini. În acest caz, nu s-ar
realiza nici un progres. Dar dacă, prin efortul „vânătorului", forţele de
trăire treze ale sufletului, reprezentate prin Scufiţa Roşie, se unesc de
bunăvoie cu forţele clarvăzătoare, bazate pe instinct, ale „bunicuţei",
atunci este posibilă înălţarea lor pe o treaptă superioară şi o nouă sinteză.
În povestea despre Scufiţa Roşie este înfăţişată acea „forţă care ne-
contenit vrea răul şi mereu creează binele"*). Fără piedici, fără ispitiri,
rătăciri, suferinţe n-ar fi posibilă o ridicare pe trepte mai înalte a fa-
cultăţilor umane. Ea se realizează numai printr-o colaborare a tuturor
entităţilor din lume, printre care întunericul şi Răul îşi au şi ele sensul şi
locul lor. Dar basmul arată întotdeauna posibilitatea biruinţei şi marea
putere a Binelui. O asemenea poveste îi poate umple pe amândoi, pe
copil şi pe povestitor, de curaj, de bucurie şi încredere în viitor.

Cum stau lucrurile cu cruzimile din basme?

În pofida gradului de trezie pe care 1-a atins în gândirea noastră,
epoca actuală este foarte tributară, în multe domenii ale vieţii, credinţei în
autoritate. De aceea multe prejudecăţi care sunt răspândite cu predilecţie
prin mijloacele mass-media, sunt asimilate cu putere de sugestie. Aşa
ceva se află şi la baza părerii foarte larg răspândite că, prin imaginile de
groază pe care le prezintă, basmele i-ar înspăimânta pe copii şi că de
aceea ar fi dăunătoare, că i-ar înstrăina pe copii de realitatea vieţii şi că ar
trezi în ei instincte maligne.

*) Goethe - "Faust" (n.t.) 24

 La aceasta vom răspunde printr-un exemplu, dintre multele expe-
rienţe trăite, despre ceea ce putem constata când se povesteşte copiilor un
basm. Astfel, se poate observa cu surpriză, de exemplu, că nişte copii care
nu văzuseră niciodată un lup, îl cunosc cu exactitate pe lupul din
poveste. O tânără învăţătoare, cu cele mai bune intenţii, găsi de cuviinţă
ca după istorisirea poveştii să le arate copiilor lupul în realitate la grădina
zoologică. Copiii însă, la vederea animalului care se plimba fără
odihnă încoace şi încolo în cuşca strâmtă, au exclamat: „Acesta nu este
lupul nostru. Acesta nu e decât un biet lup captiv, mic şi slab. Lupul
nostru din poveste este mult mai puternic, mai sălbatic şi mai mare."
Imaginea lupului, trăită lăuntric de copii, era deci de mult mai mare
însemnătate. De aceea e foarte greu, ba chiar aproape imposibil, să se
ilustreze cărţile cu poveşti în aşa fel încât ilustraţiile să fie măcar pe
departe la înălţimea conţinutului lăuntric al imaginilor din basm. Şi mai
problematică este transpunerea lor pe scenă sau pe ecranul de televi-
ziune. Căci imaginea pe care şi-o formează copiii este mult mai a-
devărată şi mai măreaţă. Probabil că asemenea imagini exterioare ar
putea produce, într-adevăr, în copii frică şi groază. Acest lucru nu se
întâmplă niciodată în cazul basmului bine povestit, care pune în mişcare şi
stimulează fantezia.

Întrebarea referitoare la cruzimea unor imagini din basme e legată în

mod fundamental de adevărul că în cazul acestora nu este vorba niciodată
de o realitate exterioară, ci de imagini lăuntrice. Acestea indică paşi ai
evoluţiei sufleteşti-spirituale, încercări, crize şi procese lăuntrice de
autodepăşire. Numai cine nu are cunoştinţă de conţinutul spiritual al
unor asemenea imagini se simte nevoit să tragă concluzia că descrierile
mai dure au urmări dăunătoare pentru copii, urmări care apar, într-a-
devăr, ca efect al scenelor de brutalitate de la televizor, care exercită o
acţiune distrugătoare asupra sufletului. Căci acolo este prezentată cru-
zimea exterioară, nudă, numai şi numai în scopul excitării nervilor.
În poveste însă totul este numai imagine a unor procese sufleteşti, aşa
cum apar ele şi în imaginile figurate ale vorbirii. Căci noi nu ne speriem
când cineva spune, de exemplu: ceva „îmi sare în ochi" sau că un om are o
vanitate „arzătoare", „pârjolitoare". Se mai spune şi că „ne-am ars
degetele" cu ceva. Este oare groaznic să spunem că „un om e fără cap"
sau „şi-a pierdut capul" sau „şi-a pierdut chipul", ba chiar că „şi-a spart
capul cu ceva"? Există oameni „otrăvitori"; cineva poate fi „lipsit de
inimă" sau ceva „îţi rupe inima", sau „îţi taie respiraţia". Se mai spune şi
că cineva „nu şi-a smuls nici un picior pentru o treabă" („nu s-a
omorât cu treaba"). Vorbirea este plină din abundenţă de asemenea

25
expresii imaginative, care vor să fie imaginile unor procese sufleteteşti şi
nicidecum să îngrozească. Acelaşi lucru se poate spune şi despre imaginile
din poveste.
În om trăiesc vanitatea, orgoliul, zgârcenia şi egocentrismul. Aceste
însuşiri, pe care le-am putea numi sinea inferioară a omului, apar ade-
seori în poveşti sub imaginea „falsei mirese", în timp ce „adevărata
mireasă", sufletul străluminat de Eul Superior, trebuie să îndure sufe-
rinţe şi să nu fie recunoscut. În fiecare om trăieşte mireasa cea falsă şi
mireasa adevărată. Într-adevăr, cât din vanitatea, din orgoliul şi egoismul
nostru trebuie mai întâi ars şi biruit în sinea noastră inferioară
-mireasa cea falsă -, până să poată avea loc nunta adevăratei mirese cu
fiul de împărat. Şi nu este oare adevărat că biruinţa asupra noastră
înşine e cea mai grea dintre toate biruinţele? Astfel, este cu totul de
înţeles dacă copiii sunt satisfăcuţi de dreptatea ce „repară" totul şi de
pieirea Răului, şi dacă la sfârşitul poveştii despre Scufiţa Roişe ei scan-
dează viguros, de pildă: „Lupul a murit, lupul a murit, lupul bătrân şi
rău a murit!"
În loc să ne însuşim părerea că prin imaginile înspăimântătoare bas-
mele i-ar îngrozi pe copii, ar trebui să încercăm să vedem, mai degrabă,
cum prin întreaga sa construcţie basmul educă spiritul curajului şi arată
că Binele învinge întotdeauna. Cât de des sunt de trecut trei încercări
grele, ce viteaz şi neînfricat trebuie să fie feciorul de împărat, dacă vrea să
înfrângă balaurul. Toate acestea descind în subconştientul ascultătorului
şi acolo se transformă într-o substanţă care-1 susţine pe om mai târziu
în viaţă şi-i dă puterea de a nu se da bătut nici când se află în cel mai
mare impas. În omul care nu a avut asemenea trăiri în copilărie se
încuibează mai uşor nesiguranţa şi teama. Multe stări de angoasă şi
depresiune de mai târziu nu s-ar ivi, de exemplu, sau nu în forme atât de
grave, dacă sufletul ar fi impregnat în adâncurile lui subterane de sub-
stanţa amintită.

Efectul povestirii basmelor asupra vieţii ulterioare

Importanţa igienic-sufletească a poveştilor, la care tocmai am făcut
iluzie, se arată numai dacă ceea ce le înfăţişăm şi povestim copiilor este
adevărat şi autentic. Să trecem odată în revistă, din această perspectivă,
nenumăratele cărţi pentru copii, pentru a vedea dacă ele conţin imagini
cu adevărat pline de fantezie sau dacă, de exemplu, aici sunt prezentate
broaşte care îşi întind rufele la uscat etc. - nimic altceva decât fantasma-
gorii. Copiii, neavând simţul discernământului, sunt fascinaţi de toate

26
imaginile. Părinţii trebuie să înveţe a deosebi lucrurile autentice şi valo-
roase de cele fantasmagorice şi să cumpere apoi cărţile potrivite.
La început s-a vorbit în mod amănunţit despre acele basme cărora le
revine o importanţă deosebită pentru copiii între 4 şi 8 ani. Dar şi până la
vârsta de 10 ani copilul are încă mare nevoie de hrana imaginilor. Un
mare ajutor în sensul adoptării unor măsuri potrivite şi al înţelegerii
conţinutului de adevăr al basmelor şi miturilor îl datorează viaţa
noastră culturală activităţii desfăşurate de Rudolf Steiner şi antropologiei
sale, care este aplicată cu efecte extraordinar de binefăcătoare în şcolile
Waldorf. După ce, în primul an de şcoală, se foloseşte ca material de
povestit basmul, în anul al doilea urmează legendele, în care fiinţele din
natură vorbesc în mod viu unele cu altele. Nu este prea uşor să găseşti
istorioare adevărate pe această temă. Dacă un copil ne vine în întâmpi-
nare, deodată, cu o floare sau o piatră şi întreabă: „Tată, ce este aceasta?"
şi aude apoi drept răspuns numai „ciuboţica cucului" sau "cristal de
munte", adică află doar numele, în subconştient el trăieşte o dez-
amăgire. El vrea să ştie de la noi mai mult decât află prin acest răspuns. El
vrea să ştie: în ce fel lucrul acesta are vreo legătură cu mine şi, de
asemenea, cu lumea, cu celelalte lucruri din natură? Educatorul trebuie
să-şi dezvolte facultatea de a răspunde aici prin „istorioare cu tâlc" (V.
Indicele bibliografic).
În clasa a treia, la şcolile Waldorf urmează marile imagini ale Vechiului
Testament, într-a patra mitologia germanică, în a cincea cea greacă.
Urmează apoi Istoria, mai întâi prezentată doar sub formă de imagini şi
povestiri din viaţa oamenilor de seamă.
O educaţie autentică nu poate consta niciodată doar în transmiterea,
pe bază de memorie, a informaţiilor. Ca proces care-1 priveşte pe om în
totalitatea sa, ea trebuie să educe puterea de judecată, să cultive simţirea şi
să fortifice voinţa, să fie deci o formare, o modelare a omului. Nu
întâmplător în cuvântul "Bildung" (- educaţie în limba germană) este
cuprins cuvântul "Bild" (- imagine în limba germană). Imaginile şi
înşiruirile de imagini se adresează în mod direct trăirilor sufleteşti şi
forţelor morale şi sunt, de aceea, o adevărată hrană pentru suflet. Ele
trezesc - fie şi numai în mod foarte delicat - facultăţi adormite. Pe lângă
aceasta, înţelepciunea ascunsă în aceste imagini se transformă mai
târziu, în decursul vieţii, în gânduri puternice, clare. În imaginea autentică
trăieşte forţa metamorfozei şi dezvoltării. Dimpotrivă, imaginea
fantasmagorică este ca un parazit în viaţa sufletească.
Pe de altă parte, în zilele noastre, spre a se crea o contrapondere
înclinaţiei spre fantastic, copiii sunt solicitaţi mult prea devreme şi prea

27
mult cu elemente abstracte şi de natură pur intelectual-raţională. În
mod natural, puterea de judecată intelectuală propriu-zisă se dezvoltă
de-abia începând cu vârsta de 12 ani, şi devine cu atât mai puternică cu
cât a fost mai mult cruţată înainte.
Dacă îndreptăţita foame de imagini a copiilor nu este potolită, omul nu
se poate dezvolta în mod sănătos în ceea ce priveşte latura sa afectivă şi
volitivă. Polul creator al vieţii sufleteşti, înzestrat cu fantezie, nu
poate înflori şi poartă în sine germenele ofilirii, iar foamea de imagini
care n-a fost potolită la momentul potrivit apare mai târziu sub formă
maladivă. Şi acesta este lucrul pe care îl constatăm la tinerii din epoca
actuală, mânaţi de o educaţie greşită spre revolta anarhică sau spre
ecranul televizorului şi spre drog. Nu ei sunt vinovaţi, ci aceia care i-au
privat de hrana sufletească potrivită.

Imaginea autentică - ajutor pentru sănătatea trupului

Putem face o experienţă interesantă dacă avem prilejul să observăm
alături copii de aceeaşi vârstă, dintre care unii au avut parte, în perioada
dintre 5 şi 12 ani, de imagini autentice şi au desfăşurat activităţi artistice,
pe când alţii au fost obligaţi să îşi însuşească de timpuriu multe idei
abstracte. La mulţi dintre aceştia din urmă apare acea bine cunoscută
accelerare a creşterii în înălţime care ne îngrijorează, şi ei sunt înclinaţi
spre o maturizare precoce, un fenomen negativ al civilizaţiei noastre.
Ceilalţi rămân în întreaga lor fiinţă tineri, cu obrajii mai rumeni şi au o
creştere normală. Mamiferele mari sunt mature din punct de vedere
sexual deja de la 3 ani. Cu cât scurtăm mai mult copilăria, ceea ce se
poate provoca printr-o educaţie greşită, cu atât oamenii devin mai mult
înrudiţi cu animalul în dezvoltarea lor. O copilărie lungă, bogată în
trăiri adecvate, în care toate treptele de vârstă au putut fi trăite în mod
sănătos şi plenar în diversitatea lor, este o binecuvântare pentru dezvol-
tarea personalităţii şi izvorul de forţă cel mai important şi de neînlocuit
pentru viaţă.
Un exemplu interesant pentru felul cum o copilărie bogată, hrănită
din belşug cu imagini autentice, îl face apoi pe omul respectiv creator în
viaţa profesională, îl avem în scoţianul James Watt. Acesta nu numai că a
învăţat foarte târziu să citească şi să scrie, ci el a avut prilejul să
asculte pe săturate din legendele şi poveştile autohtone pe care i le
spunea mama lui; el era iubit printre copii pentru că ştia să repoves-
tească excelent cele auzite. Nimeni nu va putea afirma că acest om,
căruia îi datorăm inventarea maşinii cu abur perfecţionate şi alte 22 de

28
maşini mai puţin cunoscute, ar fi devenit din cauza acestei copilării un
înstrăinat de viaţă!
Părerea că basmele şi legendele ascultate în copilărie îl înstrăinează
pe om de viaţă se numără şi ea printre periculoasele sugestii pradă
cărora cad mulţi oameni ai epocii prezente. Dimpotrivă! O asemenea
hrană sufletească se transformă în idei creatoare şi îi face pe oameni
destoinici în viaţă şi inventivi. Tocmai facultăţile creatoare au legătură cu
forţa fanteziei pe care am amintit-o deja. Alături de memorie, ca temelie a
oricărei transmiteri de cunoştinţe, fantezia reprezintă o forţă profundă a
sufletului omului diametral opusă, de egală valoare. Acest fapt, şi
importanţa vital-necesară a fanteziei în viaţa culturală, sunt adeseori
ignorate în epoca intelectualismului. Dar, pe lângă toate creaţiile artei,
nu ar exista, de asemenea, nici un fel de structuri sociale şi realizări
tehnice fără colaborarea fanteziei, care este atât de profund legată de
temelia originară creatoare de imagini şi însetată de imagini a sufletului.
Ideile abstracte, la o vârstă nepotrivită sunt pietre; imaginile pline de
viaţă, la momentul potrivit, sunt pâine pentru suflet, până şi în somn.
Căci fiecare om are, pe lângă organismul său fizic, anumite forţe
plăsmuitoare (formatoare) invizibile, care îşi desfăşoară activitatea mai
ales în timpul somnului. Pe când viaţa de veghe, mijlocită de simţuri şi
nervi, trebuie să se sprijine pe procesele de deconstrucţie, acestea sunt
din nou compensate, în timpul nopţii, prin activitatea forţelor plăsmui-
toare amintite. Adânca mulţumire pe care copilul a simţit-o ziua, sau
poate chiar seara, sub impresia unor imagini adevărate, exercită un efect
binefăcător asupra acestui proces de regenerare, în timp ce nişte imagini
scornite, lipsite de sens, cum sunt comic-strips-urile, nu pot influenţa
decât în mod negativ acest proces. În viaţa de vis devine şi mai sesizabil
faptul că în somn acţionează imaginile. Pe lângă aceasta, cercetări ame-
ricane foarte recente din domeniul fiziologiei creierului au arătat că
omul nu poate rămâne sănătos fără fazele de vis care sunt intercalate în
mod ritmic în orice somn*) şi care, de cele mai multe ori, rămân
inconştiente. Câţi copii nu sunt azi nemulţumiţi, câţi nu se trezesc din
somn obosiţi şi nearmonioşi, sunt plictisiţi şi îşi pierd caracterele specifice
copilăriei! Sub influenţa legendelor, a basmelor, miturilor, a tuturor

*) Este vorba de aşa-zisele faze REM (Rapid Eye Mouvements) — cunoscute în literatura de
limbă franceză sub numele de P.M.O. (Phases des Mouvements Oculaires) descrise
pentru prima dată de Aserinski şi Kleitmann în anii '50, care se instalează în intervale de
cea. 90 minute şi sunt indispensabile unui somn sănătos, regenerant-fortificant.

29
imaginilor autentice, copiii devin voioşi şi armonioşi. Acestea se numără
printre factorii care îl fac pe copil sănătos trupeşte şi sufleteşte.

Conştienta imaginativă ca treaptă viitoare a conştientei

În trecerea de la scrierile pictografice ale culturilor vechi la scrierea cu
litere din zilele noastre se oglindeşte procesul prin care trăirea origi nară în
imagini vii a lumii lăuntrice s-a atrofiat, devenind viaţa de gândire
intelectuală. Orientarea mai puternică a omului către lumea exterioară,
sensibilă, determinată de această evoluţie a conştientei, o putem citi şi
din drumul străbătut de artă, care a trecut de la înfăţişarea unor
conţinuturi spirituale la naturalismul epocii moderne. Astăzi însă, tocmai
în domeniul artei, se înalţă chemarea necesară, cu consecinţe
incomensurabile, de a se depăşi simpla redare a lumii exterioare. In
această încercare de a răzbate până la o nouă lume de imagini, care
poate fi găsită numai în lăuntrul omului, artistul modern dă glas a-
devărului că evoluţia omenirii nu se poate opri la conştienta exclusiv
obiectuală, bazată pe simţuri. Ea are nevoie, pentru progresul ei
sănătos, să se unească din nou, în mod real, cu spiritualitatea lumii, care va
putea da şi conştientei artistice impulsuri noi, autentice. Într-adevăr, „în
fiecare om dormitează facultăţi prin care el poate dobândi cu noştinţe
despre lumile superioare." ( Rudolf Steiner - «Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superioare?»). În prezent omului îi sunt deschise
deja multe căi de educaţie spirituală prin care el îşi poate elabora
cunoştinţe suprasensibile. Ele vor apărea la început - după cum arată
ştiinţa spirituală - sub forma unor noi trăiri autentice în imagini, adică a
unor imaginaţiuni.
Capacitatea de a folosi şi de a trăi imaginile în mod just este o
problemă care priveşte întreaga omenire. Dacă noi am sustrage deja
copiilor conţinuturile de imagini care îşi au originea în vechea înţelep-
ciune, aceasta ar duce nu numai la o frustrare a sufletului fiecărui copil, a
cărui dezvoltare trebuie să o continue pe cea a trecutului, ci ar asfixia în
germene şi acele facultăţi de a căror cultivare şi dezvoltare pe mai
departe are nevoie omenirea pentru a răzbate spre un viitor care să dea
sens existenţei, unit cu spiritualul.

30
 Indice bibliografic

Elisabeth Klein: 'Von Pflanzen, Tieren, Steinen und Sternen" (Despre

plante, animale, pietre şi stele"), Mellinger Verlag, Stuttgart 1986
Rudolf Meyer: "înţelepciunea basmelor populare", (în pregătire, Edil.
Triade)
Rudolf Steiner: "Arta educaţiei. Metodica şi didactica", Edit. Triade,
Cluj, 1994
Rudolf Steiner: "Antropologia generală ca fundament al pedagogiei", (în
pregătire, Edit. Triade)
Rudolf Steiner: "Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spiri-
tuale", Edit. Triade, Cluj, 1994
Jakob Streit: "Martin şi albinele", Edit. "Ion Creangă", Bucureşti, 1984.

31
 ASOCIAŢIA PENTRU O ARTĂ EXTINSĂ A VINDECĂRII

În zilele noastre omul este amenin ţat tot mai mult, datorit ă formelor de via ţă
tehnicizate, în dezvoltarea sa s ănătoasă exterioar ă şi, într-o măsură din ce în ce mai
mare, şi în cea interioar ă.
Iată de ce avem nevoie de o igienă extinsă în scopul protejării si cultivării sulletului şi a
spiritului, iată de ce avem nevoie de o igienă socială! Acestei străduinţe îi slujeşte Asociaţia
pentru o artă extinsă a vindecării, întemeiată în anul 1952 de medici şi simpatizanţi ai acestei
idei.
Bazându-se pe antroposofia lui Rudolf Steiner şi pe extinderea artei vindecării ce porneşte
de aici, acestei străduinţe îi slujesc şi conţinuturile "Caietelor pentru o viaţă condusă în mod
conştient, în privinţa sănătăţi şi bolii", care apar cu regularitate, precum şi o "Serie de scrieri de
igienă socială" care apar sub formă de cărţi. Aceste scrieri pot fi înţelese de oricine şi ele dau
îndrumări care pot fi de ajutor în viaţa practică de zi cu zi.
Un scop fundamental al asociaţiei noastre este menţinerea unui sistem de asistenţă medicală
liber şi crearea unuia care sa fie pe măsura omului.
În afară de toate acestea, o alt ă sarcină pe care ne-o propunem este cea de a stimula
lăcaşuri de activitate medicală orientate spre cerinţe de viitor (de exemplu, instituţii
terapeutice) şi comunităţi de pacienţi care îşi propun să verifice în practică noi modele sociale.
Asociaţia pentru o art ă extinsă a vindec ării ar dori:
- să trezească interesul pentru un mod de-a vindeca adecvat naturii şi spiritului,
- să stimuleze arta vindec ării extinse prin antroposofia lui Rudolf Steiner,
- să lupte pentru un sistem liber de asisten ţă medical ă, adică, în primul r ând, pentru
libertatea alegerii metodei terapeutice şi a prescrip ţiei medicamentelor,
- să facă în aşa fel încât cunoaşterea antroposofic ă a omului şi a naturii s ă-şi aducă
roadele în domeniul îngrijirii profilactice a s ănătăţii, adic ă să contribuie la dezvol tarea
unei igiene sociale adecvate epocii nostre, în toate domeniile vie ţii: de exemplu în
alimenta ţie, vestimenta ţie, domeniul muncii, folosirea timpului liber, educarea copiilor,
autoeduca ţie şi căile de dezvoltare interioar ă a omului individual,
- să cerceteze cauzele îmboln ăvirii mediului înconjur ător şi posibilit ăţile de a le vin deca
sau de a le evita în viitor cu ajutorul cuno ştinţelor spiritual- ştiiinţifice,
- s ă stimuleze ini ţiativele noi, orientate spre viitor: întemeierea de institu ţii
terapeutice, sprijinirea institu ţiilor terapeutice antroposofice existente (spitale,
sanatorii),
- să ajute la preg ătirea şi perfecţionarea profesional ă a tuturor celor angaja ţi în activitatea
medicală antroposofic ă, în special a noilor genera ţii de medici, a celor care practic ă
terapia artistic ă (de exemplu, euritmia terapeutic ă sau terapia prin modelarea
vorbirii),
- să sprijine institutele de cercetare medical-antroposofice.
Căutăm să realizăm aceste scopuri prin:
- conferin ţe şi seminare publice,
- întemeierea unor grupe de ini ţiativă sau de lucru regionale în Germania ca şi în
străinătate, cu participarea medicilor, terapeu ţilor şi a simpatizan ţilor care locuiesc în
aceste ţări - adeseori celule embrionare ale unei institu ţii terapeutice,
- programul editorial, care se extinde continuu, cu teme de larg interes referitor la m ăsurile
de autoeducare şi autovindecare menite s ă ducă la sănătatea corporal ă, sufleteasc ă şi
spiritual ă.
Finanţarea se face de c ătre un num ăr de membri în continuă creştere şi prin dona ţii. De
aceea noi cont ăm pe fiecare persoan ă individual ă ca membru, spre a putea finan ţa
asemenea idei care poart ă în ele viitorul.

Informaţii: la Editura Triade, CP l - 400, 3400 Cluj

32
 Caiete pentru o viaţă condusă în mod conştient cu privire
sănătate şi boală

AU APĂRUT:

Forţele vindecătoare ale gândirii

Pământ sănătos, om sănătos

Ce înseamnă îngrijire sufletească adecvată?

Ritmurile în biografie

Dubla descendenţă a omului

Nervozitatea - "Nu am timp"

Pubertatea şi crizele copilăriei

Depresia ca boală a epocii noastre

Comicsuri sau basme?

Numere speciale:

Dr. med. Michaela Glockler, "Consultaţii pentru părinţi"

I. - Rolul tatălui în educaţie
- Mama care educă singură
- îngerii, acţiunea lor în viaţa copiilor şi adulţilor
II. - Pentru copii, răul este o realitate?
- Teama în copilărie şi învingerea ei
- Agresiune şi agresivitate în copilărie

Caietele dau multe sfaturi practice pentru o cuprinzătoare însănătoşire a

trupului şi spiritului Ele apelează totodată la înţelegerea şi resposabilitatea
proprie fiecărui om. Ele sunt scrise de medici şi specialişti antroposofi, pe
înţelesul tuturor, ca ajutor în viaţa de zi cu zi

Comenzi la:
Editura TRIADE, CP l - 400, 3400 Cluj
 Jakob Streit, n. 1910 la Spiez/Elveţia, Seminarul Pedagogic din Berna,
învăţător în diferite şcoli cu sistem de predare tradiţională. Publică diferite lucrări
pentru tineret şi scrieri de pedagogie. Studii libere în domeniile muzică, arta
vorbirii şi dramaturgie, apoi activitate ca regizor (reprezentaţii cu "Wilhelm
- în Teil"
aer liber - la Interlaken, castelul Spiez ş.a.). Din călătoriile, ca şi din studiile
istorice exacte pe tema celţilor şi a vechiului creştinism irlandez a luat naştere
lucrarea de istoria culturii "Soare şi cruce" ( ed. a Il-a, Stuttgart 1986 ). În prezent
îşi desfăşoară activitatea ca scriitor independent şi conferenţiarrinţe
(confe
pe teme
de pedagogie şi istoria culturii).

Elisabeth Klein (1901-1983), n. la Munchen, studiază pedagogia şi ştiinţele

naturii în Miinchen. In 1925 se căsătoreşte cu Gerhard Klein, preot la Comunita
tea
Creştinilor. Se mută la Dresda; după trei ani de activitate cu părinţii
doresc
careo
şcoală W aldorf, întemeiază această şcoală în 1929, prima de acestDresda,
fel din şi
conduce ea însăşi clasa I în primul an din viaţa şcolii. Devine mamă
patru copii.
a
După ce regimul nazist interzice şcoala, este întemniţată, la fel ca mulţi alţi dascăli
de la şcolile W aldorf şi ca numeroşi preoţi de la Comunitatea Creştinilor, printre
care şi preotul Klein. Este eliberată după nouă luni tenţie, de de în cursul
următorilor şapte ani (1942-1949) trăieşte în regiunea munţilor Pădurea Neagră,
desfăşurându-şi activitatea de scriitor independent. În decursul anilor, iau naştere
două lucrări de pedagogie, precum şi zece cărţi pentru copii, între anii 1949-1967
predă din nou la o şcoală W aldorf, în Hanovra. Ultimii
şi-iani
petrece la Stuttgart.
Vechile basme populare sunt o comoară de aur care se cere dezgropată- în conti
nuare. Largi cercuri de oameni încep să presimtă din nou, tot mai mult, acest lucru
-ediţiile care cuprind colecţii cu basmele tuturor popoarelor cresc de ani de zile. Ca să
simtă însă întregul adevăr cuprins în acestea, omul are nevoie de un simţ anume
pentru poveşti, care însă, pe de altă parte, ameninţă să se piardă din ce în ce mai Cu mult.
atât mai mult creşte, în schimb, dorul instinctiv după realitatea ascunsă a basmelor,
fără ca,
de cele mai multe ori, oamenii să devină pe deplin conştienţi de înţelepciunea care zace,
adeseori pecetluită sub zăvoare grele, în acest limbaj care vorbeşte numainupentru
sufletele copiilor.
"Păi o revistă solidă despre Tarzan sau Superman, cu numeroasele ei imagini
amuzante, îmi place de o mie de ori mai mult", vor obiecta aici destui contempo rani,
"unde şmecheria e de înaltă clasă".
Dar astfel vorbeşte nu sufletulomului, ci numai intelectul(Ratio) al său, care s-
a format sub influenţa epocii în care trăieşte. Acest intelect (ratio) este nulduşma
spiritului - la fel ca şi comicsurile; el stinge în suflet sentimentul propriei respon-
sabilităţi, pe care basmele autentice tocmai că il trezesc.
Copiii aduc acasă asemenea lucruri - ce poate să facă educatorul? în primă
instanţă, acesta e un avertisment, fiindcă ei aduc aşa ceva acasă numai atunci când
părinţii nu ştiu să le ofere altceva mai bun. De interzis nu putem interzice asemenea
lucruri. Putem numai şi numai să le oferim, ca pol diametral opus, lucruri bune, în aşa
fel încât moralitatea încă necoruptă a copilului să-şi poată forma singură un etalon.
Oferta trebuie s-o facă educatorul, chiar dacă aceasta îi cere efort.
ISBN 973-9196-02-0