Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INFORMATICA
SUPORT DE CURS
BACĂU
2017
1
Cuprins
Bibliografie……………………………………………………………………………………..126
3
Capitolul 1. Concepte de bază privind tehnologia informaţională şi de
comunicaţii
Orice societate nu poate exista fără informaţie şi comunicarea ei. Cantitatea de informaţie
este în continuă creştere şi aceasta este caracteristica evoluţiei societăţii umane care se află în
faza societăţii informaţionale. “Alimentarea” oamenilor cu informaţia de care au nevoie are darul
de a duce la generarea unor noi şi noi fapte, adică tot informaţie. Nouă.
Lumea în care trăim se află într-o continuă schimbare, asistăm astăzi la un proces de
tranziţie de la societatea industrială la societatea informaţională. Dar ce înseamnă o societate
informaţională? În privinţa acestui termen există numeroase dispute, mai ales la noi în ţară,
datorită limbii din care a fost tradus (information society, société de l`information). Astfel, de
exemplu, mai apar termenii de societate a informaţiei, societate informatizată, economie
informatizată, societate postindustrială . 1
Societatea informaţională este societatea „în care majoritatea forţei de muncă se compune
din cei care operează cu informaţii şi pentru care informaţia este elementul cel mai important” 2.
Ea pune accent nu numai pe informaţie, ci şi pe apariţia a noi moduri de viaţă ca urmare a
modificării viziunii asupra lumii.
Odată cu trecerea la societatea informaţională s-a făcut trecerea de la teoria valorii bazate
pe muncă la teoria valorii bazată pe cunoaştere. Alvin Toffler spunea în lucrarea sa Powershift.
Puterea în mişcare că, dacă în timpul societăţii industriale capitalul era unul da natură materială,
cuprinzând maşinile şi materialele, în societatea post-industrială principala formă a capitalului
este cunoştinţa. Ea este inepuizabilă, se poate aplica de către utilizatori diferiţi în acelaşi timp şi,
dacă aceştia o folosesc inteligent, poate genera şi mai multe cunoştinţe.
Societatea informaţională este acea societate în care economia se dezvoltă datorită
progreselor tehnologice, în care informaţia joacă un rol pe care altădată (în societatea industrială)
îl aveau bunurile materiale. Ea posedă trei caracteristici principale: informaţia este cea mai
importantă resursă economică, consumul de informaţii este intens şi dezvoltarea infrastructurii
informaţionale globale este primordială.
În primul rând, informaţia este o resursă economică pe care întreprinderile trebuie să o
deţină şi să o utilizeze pentru a ocupa o poziţie cât mai bună în mediul concurenţial actual.
În al doilea rând, informaţia este utilizată de oameni din întreaga lume în activitatea lor
de consumatori informaţionali.
Cercetătorii japonezi consideră că în societatea informaţională sunt îndeplinite
următoarele patru condiţii3:
Venitul pe cap de locuitor este mai mare de 4000 $;
Numărul angajaţilor din sectorul de servicii depăşeşte 50% din totalul producţiei
active;
Numărul studenţilor depăşeşte 50% din totalul populaţiei de aceeaşi vârstă;
Ponderea cheltuielilor legate de informaţie depăşeşte 35% din bugetul unei familii.
1 Drăgănescu, M., Societatea informaţiei sau societate informaţională, cotidianul Dimineaţa nr.97 /29.04.1998
2 Rogers, E.M., Communication Technology; the new media in society, 1986, p.10, citat în Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O.,
Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Versiune românească de Tudor Olteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.54
3 Cuilenburg, J., J., Scholten, O., Noomen G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.53
Având în vedere aceste patru criterii, România mai are multe de realizat până va intra în
societatea informaţională.
În al treilea rând în societatea informaţională se pune accentul pe infrastructuri
informaţionale globale.
Dezvoltarea infrastructurii informaţionale presupune realizarea a cât mai multe linii de
comunicaţii prin care se fac legăturile între reţelele de calculatoare, între noile reţele create prin
intermediul telefoniei mobile, a televiziunii prin cablu, a sistemelor personale de comunicaţii
prin satelit.
Deoarece şi în cazul societăţii informaţionale au apărut diferenţe în ceea ce priveşte
modul de participare la dezvoltarea ei, la nivelul diferitelor ţări sau organizaţii, marile forţe ale
lumii, Uniunea Europeană, S.U.A. şi Japonia, care alcătuiesc aşa numita Triadă a Societăţii
Informaţionale fac eforturi pentru realizarea unei zone informaţionale comune bazată pe
convergenţa tehnologiilor informaţionale şi de telecomunicaţii. Fiecare din componentele triadei,
prin politicile organizaţiilor guvernamentale, doresc să asigure coerenţa strategiilor de realizare a
societăţii informaţionale globale din punct de vedere al legislaţiei, competiţiei, tehnologiei
informaţionale şi a comunicaţiilor, al aplicaţiilor şi serviciilor.
Zona informaţională comună este constituită din mai multe niveluri indivizibile, şi
anume4:
1. informaţia ca atare, în format electronic (baze de date, baze de documente, baze de imagini
ş.a.);
2. componentele hardware şi software disponibile utilizatorilor pentru a prelucra aceste
informaţii;
3. infrastructura fizică (cablu, reţele de comunicaţii radio şi prin satelit);
4. serviciile de bază ale telecomunicaţiilor, în special e-mail, transfer electronic de date, acces
interactiv la baze de date şi transmiterea interactivă a imaginii digitale;
5. aplicaţiile care oferă utilizatorilor serviciile specifice de care au nevoie pentru a utiliza
nivelurile anterior menţionate. În general, utilizatorii văd numai aplicaţia la care sunt conectaţi.
Dar, în acelaşi timp, este necesar ca şi modul în care are loc „transportul” datelor să fie
transparent pentru utilizatori. Ca urmare, aplicaţiile sunt cele pentru care trebuie depuse cele mai
mari eforturi din punct de vedere al realizării unei structuri informaţionale şi a unei interfeţe
prietenoase;
6. utilizatorii care nu au fost instruiţi în vederea folosirii aplicaţiilor, dar care sunt conştienţi de
potenţialul utilizării tehnologiei informaţionale şi de comunicaţii şi de condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească pentru a beneficia de avantajele ei.
Societatea informaţională globală nu prezintă numai avantaje, criticile aduse revoluţiei
informaţionale fiind sintetizate în literatura de specialitate astfel:
Păstrarea, în continuare, a celor două straturi ale societăţii: bogaţi şi săraci, adică cei care
au acces la noile tehnologii şi se pot bucura de avantajele lor, respectiv cei care se
„minunează” de ceea ce se întâmplă pe glob5;
Şomajul cronic datorat automatizării producţiei, deşi se urmăreşte prin noile proiecte
privind societatea informaţională elaborate de Uniunea Europeană să se elimine acest
efect prin crearea de noi locuri de muncă în domeniul serviciilor informaţionale6;
5
Ruinarea vieţii de familie sau a afinităţilor de grup prin izolare şi continuă căutare de mai
bine, pentru dobândirea de noi şi cât mai multe cunoştinţe, inclusiv ameninţarea vieţii
private7;
Stres crescut care se datorează faptului că oamenii doresc să-şi îmbunătăţească permanent
stilul de viaţă lăsând pe ultimul loc fericirea şi bunăstarea culturală. Oamenii, pentru a-şi
menţine nivelul de trai au mai multe locuri de muncă, chiar dacă în rapoartele diferitelor
comisii internaţionale acesta ar fi crescut în ultimele decenii8;
Elite desprinse de interesele predominante ale societăţii, bucurându-se de efectele
globalizării în sferă restrânsă.
Însă, ceea ce este esenţial sunt efectele într-adevăr benefice ale societăţii informaţionale
globale, cu avantajele directe sau indirecte pe care le aduce fiecărui individ.
În acest context, informaţia devine de o importanţă vitală. Se face însă diferenţa între
informaţie ca produs (apare astfel categoria de „intermediatori de informaţii” care se ocupă de
ordonarea şi distribuţia informaţiilor prin cărţi, reviste, radio şi televiziune) şi informaţie ca
mijloc de producţie (numărul celor care se ocupă de informaţii ca mijloc de producţie a crescut
mult în ultimii ani, ei participând „la alcătuirea stocurilor interne de informaţii, necesare în
activitatea continuă şi eficientă a oricărei întreprinderi sau instituţii”9).
Dacă în anii ‘50 informaţia era văzută ca un rău necesar (paper dragon), o cerinţă
birocratică, viziunea asupra informaţiei s-a schimbat de-a lungul timpului, ea trecând progresiv
de la suport al scopurilor generale (perioada 1960-1970), la suport în controlul managerial
(perioada 1970-1980), devenind în prezent o importantă resursă strategică cu rol în asigurarea
supravieţuirii firmei10, un agent hotărâtor al dezvoltării, fiind numită şi „petrolul secolului
XXI”11.
Datorită importanţei ei, informaţia a devenit o resursă la fel de valoroasă ca resursele
umane, cele materiale sau financiare. Pregătirea şi organizarea unui sistem de informaţii
necesare unei acţiuni coerente şi de succes au devenit pentru întreprinderea modernă la fel de
însemnate ca producţia şi vânzarea. Stăpânirea informaţiilor necesare şi utile deciziei înseamnă
de fapt selectarea şi utilizarea datelor obţinute din gestiunea internă şi în al doilea rând
capacitatea de a le compara cu cele provenite din mediul concurenţial pentru a evidenţia ceea ce
are un caracter de durată şi strategic de ceea ce este neesenţial. Gestionarea acestei resurse,
numită informaţie, reprezintă o preocupare primordială în întreprinderile moderne. Astfel, au
apărut în structura organizatorică a întreprinderii compartimentele specializate de culegere,
prelucrare şi distribuire a informaţiilor, responsabilii acestor compartimente fiind de multe ori
manageri de nivel înalt.
Informaţia ca noţiune este foarte veche. Ea este utilizată cu diferite semnificaţii: suport al
cunoştinţelor umane, unitate de măsură în informatică (biţi), ştire, noutate etc. Sensurile noţiunii
de informaţie sunt mult discutate şi interpretate de către o disciplină sau alta.
Noţiunea de informaţie este complexă şi de mare generalitate, toate ştiinţele operând cu
informaţii ca elemente ale cunoaşterii senzoriale sau raţionale. Cunoaşterea umană, transmiterea
cunoştinţelor vehiculează informaţii.
7 Naisbitt, J., Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa,.Editura Politică, 1989, p.55
8 Malita, M., Zece mii de culturi. O singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Editura Nemira, Bucureşti, 1998,
p.185.
9 Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Op. cit., p. 55
10 Laudon, K.C., Laudon, J.P., Management Information System. A Contemporary Perspective, Second Edition, Macmillan
Publishing Company, New York, 1991
11 Stoica, I., Informaţie şi cultură, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 12
În sens larg, informaţia este noţiunea prin care se defineşte fiecare din elementele noi
conţinute în semnificaţia unui simbol sau grup de simboluri, într-o comunicare, ştire, semnal,
imagine etc. prin care se exprimă o situaţie, o stare, o acţiune.
Pentru a fi percepută, informaţia trebuie exprimată într-o formă concretă. Această formă
concretă se numeşte dată. Prin dată se înţelege un număr, o mărime, o relaţie care serveşte la
rezolvarea unei probleme sau care este obţinută în urma unei cercetări urmând a fi supusă unor
prelucrări. Data poate fi considerată materia primă pentru informaţie. Data are o existenţă
obiectivă, tangibilă. Ea este o informaţie potenţială întrucât prin prelucrare conduce la obţinerea
informaţiilor. Nu orice prelucrare de date generează informaţii. Informaţia este produsul
prelucrării datelor, care sunt aduse într-o formă inteligibilă şi care pot fi utilizate într-un scop
anume. Deci o procesare de date poate genera informaţie numai dacă există un receptor care să
considere acest rezultat inteligibil şi folositor. Dacă data este receptată de un utilizator capabil
de înţelegere, persoana poate spune că a primit o informaţie.
Un exemplu îl poate reprezenta o ecuaţie matematică. Pentru cineva familiarizat cu
limbajul matematicii, această ecuaţie sau dată, când este primită, receptată şi prelucrată,
comunică o informaţie semnificativă. Cineva, însă, neobişnuit cu limbajul matematic, cu toate
încercările pe care le-ar face, nu reuşeşte să obţină un plus de informaţii prin citirea acestei date.
În informatică prin dată se înţelege un “model de reprezentare a informaţiei, accesibil
unui anumit procesor (om, unitate centrală, program), model cu care se poate opera, pentru a
obţine noi informaţii despre fenomenele, procesele şi obiectele lumii reale”. Sistemele de calcul
prelucrează date, iar datele furnizate la ieşire pot reprezenta informaţii diferite pentru utilizatori
diferiţi.
Schematic relaţia dintre date şi informaţii poate fi reprezentată astfel:
7
Pe de altă parte, unele informaţii s-ar putea să nu aibă semnificaţie pentru
receptor, în sensul că nu se integrează între cunoştinţele lui. Cunoştinţele
reprezintă, deci, totalitatea informaţiilor debândite anterior cu privire la
obiectul considerat.
În toate modelele decizionale, locul informaţiei în procesul luării deciziilor este esenţial.
Decidentul utilizează pentru fiecare decizie informaţii specifice, precum şi o cunoaştere generală
(experienţă acumulată, formaţie, strategie globală aleasă). Procesul decizional produce, la rândul
său, o informaţie; fără această informaţie şi fără comunicarea ei, decizia nu va fi însă urmată de
efecte. Rolul comunicării informaţiei revine sistemului informaţional.
Societatea cunoaşterii, către care se tinde în prezent, asigură diseminare
fără precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu
prioritate Internetul, cartea electronică şi metodele de învăţare prin
procedee electronice (e-learning), urmăreşte extinderea şi aprofundarea
cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului despre existenţă, este singurul mod
prin care se va asigura o societate sustenabilă din punct de vedere ecologic
şi va fi o nouă etapă în cultură (bazată pe cultura cunoaşterii care implică
toate formele de cunoaştere, inclusiv cunoaşterea artistică, literară etc).
12 Shannon, C.E., The mathematical theory of communication urban, University of Illinois Press, 1948
13 Simon, H., The new Science of Management Decision, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1977, citat în Nica,
Panaite ş.a, Managementul firmei, Editura Condor, Chişinău, 1994, pp. 378-379
9
Măsură a succesului: de exemplu, informaţia cu privire la profitabilitatea întreprinderii
poate fi folosită pentru evaluarea succesului acelei firme pe o anumită perioadă de
timp;
Semnal de alarmă: Unele informaţii reflectă schimbări însemnate în volumul
vânzărilor, nivelul costurilor, nivelul profitului, constituind astfel semnale de alarmă
pentru manageri, determinandu-i să ia decizii şi să declanşeze acţiuni pentru remedierea
neajunsurilor. Sistemul informaţional al întreprinderii are rolul de a dirija informaţiile
spre locul unde acestea sunt necesare, evitându-se aglomerarea managerilor cu
informaţii inutile;
Bază pentru aprofundarea analizei activităţii: Investigarea şi analiza operaţiunilor
curente ale unei întreprinderi, în urma cărora sunt evidenţiate punctele ei forte şi
aspectele vulnerabile ale activităţii, au la bază informaţii pertinente, atât din mediul
intern cât şi din cel extern;
Bază pentru planificare: Pentru a fi realiste şi eficace, obiectivele şi acţiunile viitoare
ale organizaţiei trebuie proiectate pe baza unor informaţii adecvate. De exemplu,
informaţiile cu privire la structura personalului unei companii (după vârstă, sex,
categorii de calificare etc.) pot arăta că este necesar un program de recrutare activă şi
perfecţionare a personalului. Planurile pentru realizarea acestui program trebuie
coordonate cu planurile de producţie ale firmei şi cu bugetele proiectate.
Informaţia este indispensabilă funcţionării întreprinderii. Utilizarea informaţiilor are în
vedere următoarele trei tipuri de obiective:
Satisfacerea unor obligaţii legale: Orice întreprindere trebuie să-şi organizeze
contabilitatea respectând Legea Contabilităţii, Planul general de conturi şi
Regulamentul de aplicare. Bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt situaţii de sinteză
publicabile. Dreptul comercial, legislaţia fiscală impun întocmirea anumitor documente
periodice (declaraţii fiscale, declaraţii privind veniturile etc.);
Pregătirea deciziilor pe diferite nivele ierarhice. Informaţia este baza luării deciziilor.
Elaborarea deciziilor necesită informaţii de complexităţi diferite;
Asigurarea comunicării. Este vorba atât de o comunicare internă realizată prin
schimburi orizontale şi verticale de informaţii, cât şi de o comunicare externă,
materializată în schimbul de informaţii cu exteriorul (primirea şi difuzarea de informaţii
din/către exterior, schimburi regulate de informaţii cu partenerii, furnizorii, clienţii,
creditorii).
Asigurarea comunicării în organizaţii prin intermediul schimburilor de informaţii
generează fluxuri informaţionale. Drumul pe care îl parcurge informaţia, din momentul apariţiei
unui eveniment şi până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează acţiunea de reglare a unui
nou eveniment de acelaşi tip, se numeşte circuit informaţional. O secţiune din circuitul
informaţional formează un flux informaţional.
Fluxul informaţional cuprinde ansamblul datelor, informaţiilor şi deciziilor, necesare
desfăşurării unei anumite operaţii, acţiuni sau activităţi. Fluxul informaţional este caracterizat
prin conţinut, volum, frecvenţă, calitate, formă, suport, mod de obţinere şi cost.
Din punct de vedere al circulaţiei informaţiei, se disting fluxuri informaţionale interne şi
fluxuri informaţionale externe. Fiecare din aceste fluxuri pot fi orizontale şi verticale. Fluxurile
verticale pot fi ascendente sau descendente.
Fluxurile informaţionale interne asigură circulaţia informaţiei între diferitele
compartimente ale structurii organizatorice din interiorul unui organism economic şi între
diferite persoane din cadrul compartimentelor funcţionale, în vederea fundamentării deciziilor.
Pot fi orizontale şi verticale.
Fluxul informaţional orizontal (fig. nr. 1.2.) este reprezentat de schimbul reciproc de
informaţii între diferite compartimente:
Plan
Financiar
Productie Previziune Resurse umane Marketing
Contabil
Prognoza
Fluxul informaţional vertical (fig. nr. 1.3) poate fi, la rândul său, ascendent şi
descendent. În fluxul informaţional ascendent, informaţia circulă de la sistemul operaţional către
conducere (etapa de informare), iar în cel descendent, de la conducere spre cel operativ (etapa
de transmitere a deciziilor).
Fluxul informaţional extern asigură circulaţia informaţiei între un organism economic şi
organele ierarhic-superioare, precum şi între diferite unităţi economice.
Ca şi fluxurile informaţionale interne, cele externe pot fi: orizontale şi verticale.
Director economic
Informaţii
Decizi
privind stocurile
i
Serviciu contabilitate
11
Fluxurile informaţionale externe orizontale (fig. nr. 1.4) asigură circulaţia între diferite
unităţi economice, determinată de circulaţia valorilor materiale şi băneşti în procesele de
aprovizionare şi desfacere:
Bancă
Fluxurile informaţionale externe verticale (fig. nr. 1.5) asigură circulaţia informaţiilor
între unitatea economică şi organele ierarhic superioare şi pot fi: ascendente, prin care se
transmit informaţii organului ierarhic superior şi descendente prin care se transmit decizii către
unitatea economică.
Necesitatea informatizării societăţilor comerciale s-a manifestat pe fondul creşterii
continue a volumului de informaţii vehiculate într-o firmă. Cererea de informaţii necesare
procesului decizional pe cele trei niveluri ale sale şi fiecărui compartiment în parte a sporit
vertiginos în ultimele decenii. Excesul de informaţii a determinat nevoia de informaţii sintetizate,
mai uşor de urmărit şi analizat. Această sintetizare o realizează, de exemplu, contabilitatea, dar
volumul imens de informaţii pe care trebuie să le gestioneze a impus căutarea de noi posibilităţi
de eficientizare a respectivelor activităţi.
Procesul de informatizare se referă la activitatea de introducere a informaticii în
întreprindere, oricare ar fi partea din sistemul informaţional pe care o vizează 14. Procesul în
ansamblul său a influenţat benefic dezvoltarea societăţii. Este adevărat că o parte din posturile
de muncă au dispărut, dar noile dezvoltări tehnologice au cerut apariţia pe piaţa forţei de muncă
a unor noi specializări, ce au presupus ocuparea unui număr însemnat de persoane.
14 Grama, A., Informatizarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p.21
Organisme
guvernamentale
Ministerul Finanţelor
Directia Naţ de Statistică
Decizii Informaţii
(instrucţiuni) (rapoarte)
Unitate economică
15 citaţi de Fotache, M., Sisteme integrate financiar-contabile, teză de doctorat, Iaşi, 1998
13
proces, iar în al doilea rând este necesar să se asigure o foarte bună comunicare între
informaticieni şi utilizatori (trebuie să se găsească un limbaj „de mijloc” prin care cererile
utilizatorilor să fie înţelese de informaticieni, iar ceea ce concep informaticienii să fie înţeles de
utilizatori). Multe proiecte informatice eşuează tocmai datorită neluării în calcul a acestor factori.
Firmele care doresc să-şi automatizeze sistemul informaţional dispun
de o multitudine de soluţii, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, mai
complexe sau mai simple, dar şi mai scumpe sau mai ieftine. Astfel, din
punct de vedere hardware, pot fi utilizate calculatoare mari,
minicalculatoare sau microcalculatoare, eventual interconectate în reţele
locale sau la distanţă, pentru a exploata baze de date şi programe comune.
Din punct de vedere software, pot fi proiectate pachete de programe
originale, pentru a satisface nevoi informaţionale specifice sau pot fi
achiziţionate pachete de programe standard, gata scrise, pentru rezolvarea
problemelor informaţionale cu un grad mai mare de generalitate. Cea de-a
doua metodă este mult mai ieftină şi eficace, deoarece programele scrise de
firme specializate au fost deja testate în funcţionare la alţi utilizatori (deşi
slăbiciuni ale softului pot fi găsite oricând). În plus, piaţa softului de aplicaţii
este în creştere rapidă, ceea ce facilitează alegerea soluţiilor convenabile
pentru firmele interesate.
Unul dintre factorii care influenţează evoluţia societăţii informaţionale este reprezentat
de tehnologiile informaţionale.
Prin fuziunea informaticii cu telecomunicaţiile, birotica, robotica s-a realizat un
conglomerat de industrii şi servicii cunoscute sub numele de tehnologie informaţională
(Information Technology) sau după alţi autori tehnologie informaţională şi de comunicaţii
(Information and Communication Technology - ICT) sau noile tehnologii informaţionale (New
Information Technology - NTI).
Astăzi este recunoscută de toată lumea importanţa deosebită pe care o are informaţia în
dezvoltarea economică şi socială. Pentru a deveni utilă în orice domeniu de activitate, informaţia
trebuie colectată, stocată, prelucrată şi transmisă celor care au nevoie. Aici intervin tehnologiile
informaţionale care au înregistrat în ultimele decenii progrese remarcabile, greu de controlat şi
care au provocat profunde transformări la nivelul societăţii, al organizaţiilor şi al indivizilor.
Utilizarea tehnologiei informaţionale ameliorează oportunităţile în valorificarea informaţiei şi
determină apariţia a noi abordări cu privire la ce este o organizaţie şi cum se comportă aceasta.
O definiţie uzuală a tehnologiei informaţionale a fost dată de Departamentul de Comerţ şi
Industrie al Marii Britanii care precizează că tehnologiile informaţionale permit "colectarea,
prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor sub formă de voce, imagine, text şi numerică
pe baza microelectronicii, prin intermediul combinării informaticii cu telecomunicaţiile" . 16
a. Internetul-ul
colaboraţioniste presupune lucrul cu documente în format electronic (creat sau digitizat prin
scanare), folosind un software special care conţine absolut toate componentele pentru lucrul de
20 Fotache, D., Groupware. Metode, tehnici şi terhnologii pentru grupuri de lucru, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 28
birou, la care se adaugă şi componenta de transmitere co-echipierilor (poşta electronică, gestionar
de documente).
f. Inteligenţa artificială şi aplicaţiile ei
Această tehnologie informatică reuneşte aplicaţii ce vor cunoaşte o extindere deosebit de
mare în viitorul apropiat. În categoria aplicaţiilor specifice inteligenţei artificiale sunt incluse:
sistemele inteligente, recunoaşterea formelor, recunoaşterea şi înţelegerea vorbirii, robotica,
rezolvatoarele generale de probleme, învăţământul asistat de calculator şi prelucrarea limbajului
natural.
g. Tehnologia multimedia prevede reprezentarea în ansamblu a diferitelor tipuri de
date . Multimedia înseamnă utilizarea calculatorului electronic pentru prezentarea informaţiilor
21
prin combinarea de texte, grafice, sunete, imagini statice, animate sau video, folosind
instrumente care permit utilizatorului să navigheze, să interacţioneze, să creeze şi să comunice.
Această definiţie cuprinde cele patru componente importante ale multimediei: calculatorul
electronic, legăturile între documente, numite link-uri, instrumente de navigare şi metode de
colectare, prelucrare şi comunicare a datelor şi ideilor.
Cele două aspecte, fundamentale şi concomitente, ale multimediei sunt integrarea
diverselor documente şi interactivitatea.
Multimedia s-a născut din integrarea diferitelor tehnici. Astfel, fiecare document poate fi
manipulat ca un simplu text, iar integrarea unui comentariu sonor sau a unei secvenţe video într-
un text sau foaie de calcul devine o operaţiune banală. Această integrare presupune conversia
documentelor în format informatic. Fără această conversie, multimedia nu este decât o
juxtapunere de elemente fără nici o legătură reală între ele şi, mai ales, fără posibilitatea de
modificare a acestora. Conversia datelor care se realizează pentru ca acestea să fie înţelese de
calculator se numeşte digitizare; ea constituie baza oricărei aplicaţii multimedia. După digitizare,
o fotografie, de exemplu, devine un simplu document informatic ce poate fi manipulat cu
uşurinţă. La fel se întâmplă şi cu sunetul sau cu imaginile video. Codificarea numerică, care
leagă reprezentarea acestor date, simplifică mult manipularea lor pe aparate derivate din
calculator, fie că acestea sunt utilizate de manieră locală, fie că sunt conectate în reţea.
Orice aplicaţie multimedia este interactivă. Astfel, utilizatorul poate dialoga cu aplicaţia,
el fiind cel care deţine controlul, desemnând operaţiunea următoare, momentul de începere şi
ordinea operaţiunilor. Utilizatorul poate alege oricând alt curs de desfăşurare a aplicaţiei,
interacţionând cu aceasta prin intermediul tastaturii, mouse-ului, touch-screen-ului sau chiar
vocal.
În literatura de specialitate, multimedia este considerat un concept aflat la intersecţia mai
multor domenii, ea combinând cele trei mari inovaţii ale secolului: calculatorul electronic,
telecomunicaţiile şi tehnica audiovizualului. În anii '70 multimedia era doar un cuvânt care
însemna audiovizual, în prezent ea devenind o tehnologie care a revoluţionat domeniul
calculatoarelor.
Calculatorul a trecut progresiv, de la rolul său de mijloc de prelucrare a textelor, la cel de
prelucrare a diverselor şi complexelor date, precum imagini video, fotografii sau sunete.
Calculatorul dirijează afişarea diferitelor documente, tratează priorităţile, după cererile
utilizatorilor şi permite, deci, un parcurs interactiv în aplicaţie. Folosirea tehnologiilor
multimedia necesită dotarea calculatorului cu CD-ROM, difuzoare şi plăci audio, Video-CD,
cameră de luat vederi şi placă video, în funcţie de aplicaţiile utilizate.
Informatica stă la baza multimediei. Totuşi multimedia nu constituie un domeniu
particular al informaticii, ea nu este decât o prelungire logică şi un rezultat al evoluţiei
tehnologice, atât a echipamentelor, cât şi a programelor. Dezvoltarea acestei tehnologii a fost
21 Tudose, A., Sisteme multimedia, Editura Moldavia, Bacău, 1999
17
determinată de răspândirea, pe scară largă, a calculatoarelor personale, de dezvoltarea
capacităţilor şi performanţelor componentelor şi perifericelor calculatorului ce permit tratarea,
depozitarea şi distribuţia datelor multimedia, de realizarea de afişaje video de înaltă calitate şi
generalizarea interfeţelor grafice utilizator ce permit realizarea unor prelucrări altă dată
complexe şi mai dificil de obţinut, de răspândirea şi standardizarea plăcilor de sunet, de
dezvoltarea tehnologiilor de stocare care au permis creşterea volumului de date (apariţia CD-
ROM-ului şi a altor suporţi de stocare de mare capacitate). Multimedia s-a consolidat odată cu
apariţia standardelor importante în materie de comunicaţii şi de comprimare/decomprimare a
datelor, cu integrarea funcţiilor video şi audio în componente electronice sau procesoare şi
servicii avansate de telecomunicaţii prin satelit sau cablu, cu faimoasele "autostrăzi
informaţionale".
În acelaşi timp, multimedia a devenit o adevărată industrie. Producţia de documente
multimedia este economică. Un CD-ROM este un suport cu mult mai ieftin pentru a conţine o
enciclopedie decât kilograme de hârtie imprimată. În numeroase domenii, multimedia este
deosebit de eficace. De exemplu, prezentarea unei întreprinderi este mult mai atrăgătoare dacă îi
integrăm comentarii sonore sau secvenţe video care prezintă un aspect particular legat de acea
întreprindere. În plus, această prezentare se poate face fără prezentator, cu ajutorul unui nod
interactiv.
Dacă multimedia se răspândeşte, încet cu încet, asupra tuturor sectoarelor de activitate,
marele public este şi el vizat. Multimedia devine din ce în ce mai mult un serviciu pentru un
public avid de a descoperi cât mai multă informaţie, de diferite tipuri, prin intermediul
televizorului sau monitorului, a sintetizatorului muzical sau a televiziunii interactive. Trecerea de
la profesional către marele public este facilitată şi de generalizarea unor interfeţe utilizator
prietenoase, asigurate în general prin simboluri recunoscute de întreaga lume: pictograme,
opţiuni de meniu, zone de dialog, butoane de control etc., mijloace prin care utilizatorului i se
asigură un acces rapid la aplicaţii informatice şi la informaţii inedite.
Un concept aparte este realitatea virtuală – Virtual Reality (VR). Realitatea virtuală,
noţiune legată de multimedia, reprezintă ultima etapă în dezvoltarea unei interfaţe utilizator.
Realitatea virtuală reprezintă o simulare cu ajutorul calculatorului în care grafica este utilizată
pentru a crea o lume ce pare reală. Caracteristica cheie a realităţii virtuale este interactivitatea în
timp real, unde "timp real" semnifică faptul că calculatorul este capabil să detecteze intrările
făcute de utilizator şi să reacţioneze, modificând instantaneu lumea virtuală. Oamenilor le place
să vadă lucruri mişcând pe ecran, urmând ordinele lor şi devin captivaţi de simulare.
Realitatea virtuală este definită prin trei cuvinte: interactivitate, imersiune, navigare.
Interactivitatea, prin puterea sa de atracţie, contribuie la sentimentul de imersiune pe care
utilizatorul îl încearcă luând parte la acţiunea care are loc pe ecranul său. Imersiunea arată faptul
că spectatorul nu este în faţa imaginii, ci în interiorul acesteia. El este în măsură să interacţioneze
cu mediul care-l înconjoară şi să navigheze în interiorul acestuia. Pentru a se integra în spectacol,
utilizatorul poartă o videocască legată la un calculator, graţie căreia dispune de o viziune în relief
la 3600. Interacţiunea vine din aceea că el poate să atingă obiectele pe care le detectează cu
ajutorul unei mănuşi senzitive. Aceeaşi mănuşă permite "instruirea" calculatorului în legătură cu
mişcările sale (avans, recul, deplasare la dreapta sau la stânga), de unde ideea de navigare.
Dar, realitatea virtuală merge mai departe, adresându-se tuturor canalelor senzitive ale
omului. În realitate, utilizatorii nu se limitează doar la a vedea sau a manipula obiectele grafice
pe ecran, ci ei pot să le atingă sau să le simtă tactil. Cercetătorii vorbesc şi de simţul olfactiv sau
al gustului.
“Un sistem de realitate virtuală este o interfaţă care implică simularea în timp real şi
interacţiuni cu multiple canale senzoriale ale omului: vedere, auz, simţ tactil, olfactiv, gust”22.
La baza realităţii virtuale se găsesc imaginile de sinteză în trei dimensiuni (3D),
dezvoltate pe calculator. Mult timp imperfecte, ele au atins un asemenea grad de realism, încât
simulează lumea reală fără ca ochiul să perceapă cea mai mică diferenţă.
Marele public are în general tendinţa de a asocia simulările realităţii virtuale cu sistemele
de vizualizare montate pe capul utilizatorului şi cu mănuşile senzitive, doar pentru că aceste
mijloace au fost primele utilizate în aceste simulări. Dar, descrierea realităţii virtuale doar prin
uneltele pe care le implică nu este cea mai bună alegere. Şi aceasta deoarece realitatea virtuală nu
impune utilizarea căştilor, putându-se utiliza ecrane mari sau chiar staţii de lucru grafice de înaltă
performanţă, iar mănuşile senzitive pot fi înlocuite de simple trackball-uri sau joystick-uri.
h. Alte tehnologii informaţionale
Se pot încadra aici toate tehnologiile moderne de proiectare asistată de calculator,
semnătura digitală pentru care şi în România s-a adoptat legislaţia în domeniu, aşa-zisele
tehnologii calme, teleprezenţa la locul de muncă, calculatoarele Web, microsistemele etc.
prelucrare cu un cost cât mai redus. Pentru specificul activităţilor economice, fiecare nivel de
abstractizare implică date elementare şi date structurate.
22Burdea, G., 1993-b, “Virtual Reality Systems and Applications”, Electro ’93, International
Conference, Short Course, Edition Edison, NJ, Aprilie 28
23 Cristea , V. , Dicţionar de informatică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1981, p. 240
19
d = (i, a, v)
valori
atribute
dată oare
identificator
Identificatorul datei (numele) este un simbol asociat datei pentru a o putea distinge de
alte date şi pentru a se putea face referiri la ea în timpul procesului de prelucrare (de exemplu,
codprod, denprod, um)
Atributele precizează proprietăţile datei şi determină modul în care poate fi ea tratată în
procesul de prelucrare. Iată câteva exemple de atribute:
tipul datei care defineşte apartenenţa acesteia la o anumită clasă de date, în
funcţie de natura şi de domeniul valorilor luate. Se disting astfel date de tip
numeric (întreg, real, complex), logic, şir de caractere.
precizia reprezentării interne care defineşte cât mai fidel reproduce modelul
intern de reprezentare obiectul pe care îl reprezintă. Precizia depinde de zona de
memorie afectată datei. Ea poate fi simplă precizie sau dublă precizie.
valoarea iniţială
modul de alocare a memoriei pe parcursul prelucrării (static, dinamic).
Valorile datei pot fi precizate prin enumerare sau printr-o proprietate comună şi pot fi
numere, valori logice, şiruri de caractere. În funcţie de valoare, datele se clasifică în :
date variabile (variabile) - date care pe tot parcursul procesului de prelucrare pot
lua orice valori din domeniul de definiţie a datei;
date constante (constante) - date care pe parcursul procesului de prelucrare îşi
păstrează aceeaşi valoare din domeniul de definiţie al datei.
Din punct de vedere fizic, o dată elementară apare ca o zonă de memorie sau de suport
de o anumită mărime, situată la o anumită adresă, în care se sochează într-o formă specifică
valorile datei.
Principalele tipuri de date elementare sunt:
Tipul numeric care include numerele întregi, reale şi complexe şi asupra cărora
se pot realiza operaţii de adunare, scădere, etc.;
Tipul logic (boolean) utilizat pentru precizarea stărilor de adevăr (TRUE, YES)
sau neadevăr (FALSE, NO) ale unui enunţ. Asupra acestor date se pot efectua
operaţii logice: NOT, AND, OR;
Tipul caracter care reprezintă o succesiune de caractere alfanumerice asupra
căreia se pot defini operaţii de concatenare, ordonare etc.;
Tipul pointer, adică date elementare ale căror valori sunt adrese, referinţe pentru
alte date.
În majoritatea aplicaţiilor, datele se prezintă sub forma unor mulţimi sau colecţii, a căror
prelucrare nu poate fi concepută fără o organizare corespunzătoare. Între elementele unei
colecţii de date pot fi identificate şi/sau introduse relaţii care să determine pe mulţimea
respectivă o anumită structură. Natura relaţiei poate diferi la diferite nivele de abstractizare în
mod considerabil, putând fi o relaţie de ordine în mulţimea elementelor colecţiei, o relaţie ce
descrie mecanismul de acces la memorie. În acest mod se obţine tipul de dată structurată sau
structura de date. Structurile de date sunt colecţii de date pe care s-a definit o structură şi căreia
îi este specific un anumit mecanism de selecţie şi identificare a componentelor. O structură este
o entitate de sine-stătătoare, indentificabilă prin nume, ale cărei componente îşi menţin
proprietăţile. Componentele unei structuri de date pot fi individualizate şi selectate prin nume
(identificatori) sau prin poziţia ce o ocupă în structură, conform cu relaţia de ordine specificată.
Structurile de date pot fi clasificate după mai multe criterii:
a. după modul de selectare a componentelor:
structuri cu acces direct atunci când o componentă poate fi selectată fără a ţine
seama de celelalte componente ale structurii
structuri cu acces secvenţial atunci când localizarea unui element se face printr-
un proces de parcurgere a mai multor componente, conform cu ordinea acestora.
b. după suportul de memorie pe care se creează structura de date :
structuri de date interne (şir, masiv, înregistrare, liste, arbori)
structuri de date externe (fişiere, baze de date)
c. după variabilitatea structurii:
structuri de date dinamice, care îşi modifică pe parcursul prelucrării structura
structuri de date statice, care pe tot parcursul existenţei au acelaşi număr de
componente şi în aceeaşi ordine
Structurile dinamice, la rândul lor, pot fi:
cu cardinalitate finită, dacă au un număr limitat de componente
cu cardinalitate infinită, dacă numărul de componente este nelimitat
Dacă se grupează împreună date structurate şi se înzestrează această mulţime cu anumite
operaţii, atunci se obţine un tip de dată structurată sau un tip de structură de date. Un tip de dată
structurată este deci o mulţime ordonată de date (elementare sau structuri de date) pe care s-a
definit un grup de operatori de bază cu o anumită semantică.
Principalele tipuri de structuri de date pentru memoria internă sunt şirul, masivul,
înregistrarea, listele liniare, arborii de date, iar pentru memoria externă sunt fişierele şi bazele de
date.
La orice nivel de abstractizare rezolvarea unei probleme, utilizând calculatorul
electronic, implică atât date elementare, cât şi date structurate. Componentele unei structuri de
date pot fi date elementare sau la rândul lor structuri de date. Dacă toate componentele sunt de
acelaşi tip atunci structura de date este omogenă. Definirea structurilor de date se bazează, în
majoritatea aplicaţiilor, pe structurile liniare, arborescente şi de tip reţea. Acestea sunt considerate
structuri de bază, deoarece, prin combinarea lor convenabilă, se pot construi structuri oricât de
complexe.
Cele mai utilizate date structurate sunt:
articolul;
fişierul;
tabloul.
Articolul este o structură de tip arborescent ale cărui câmpuri sunt descendenţii rădăcinii
(nivelul 1), subcâmpurile sunt descendenţii câmpurilor (nivelul 2) ş.a.m.d. Câmpurile unui
articol pot fi date elementare sau grupuri de date de diverse tipuri. În principiu fiecare câmp sau
subcâmp se defineşte prin următoarele atribute:
nume - un cod unic de identificare;
tip - natura datei;
lungime - numărul total de caractere;
partea zecimală – se specifică numai pentru datele numerice.
De exemplu, articolul ARTSALAR poate avea următoarea structură:
23
Indiferent de modul în care va fi abordată societatea în viitor, datele-informaţiile vor
exista şi, în consecinţă, este necesar să se apeleze la diferite metode de organizare a lor. La baza
organizării datelor se regăsesc în principal două modalităţi: organizarea în fişiere şi organizarea
în baze de date. Ele se referă la modul în care datele sunt reprezentate pe suporturile de
memorare, cu posibilităţi de regăsire automată.
25
suprafaţa de memorare este împărţită în unităţi adresabile, numite casete, de dimensiuni fixe
şi numerotate crescător, de la 0 la n. Fiecare zonă (casetă) poate conţine sau nu un articol.
Orice articol poate fi identificat prin numărul de ordine al casetei corespunzătoare, număr ce
se numeşte cheie relativă.
accesarea articolelor se poate face secvenţial, direct (aleator) sau dinamic.
Spre deosebire de fişierele secvenţiale, care au articolele aranjate compact, cele relative
pot avea zone neutilizate între articole. Corespondenţa dintre articole şi numerele de casetă se
realizează prin formule matematice, numite formule de randomizare sau repartizare.
Organizarea secvenţial-indexată are o largă utilizare în practică deoarece permite atât
accesul secvenţial, cât şi accesul direct. Suporturile utilizate trebuie să fie adresabile. Fişierele
indexate sunt ansambluri de articole logice aşezate unul după altul în ordinea crescătoare sau
descrescătoare a valorii cheii de articol. Cheia de articol este un câmp sau rezultatul evaluării
unei expresii de câmpuri din structura articolului fişierului indexat. Fişierele index înlătură
limitele fişierelor prezentate anterior:
la fişierele secvenţiale accesarea greoaie datorită timpului de răspuns mare;
la fişierele relative folosirea ineficientă a suprafeţei de memorare.
Prin operaţia de indexare, fişierului i se ataşează un tabel în care sunt păstraţi indecşii -
informaţii auxiliare pe baza cărora sunt reperate rapid articolele fişierului. Astfel, un fişier index
este alcătuit de fapt din două fişiere:
fişierul propriu-zis de date în care înregistrările sunt ordonate crescător sau descrescător,
după cheia de articol (cheia de indexare);
fişierul index care are un număr de înregistrări egal cu numărul înregistrărilor din fişierul de
date. Fiecare înregistrare conţine valoarea câmpului cheie a articolului din fişierul de date,
plus adresa fizică de pe suport (număr cilindru, număr pistă, număr sector) a acelei
înregistrări.
La consultarea fişierului se parcurge mai întâi secvenţial tabela de indecşi. Când valoarea
cheii de căutare devine egală cu valoarea cheii din index se preia adresa din index şi astfel se
ajunge la înregistrarea de pe suport.
Consultarea articolelor din fişierele index poate fi realizată secvenţial sau direct.
Prin mod de acces se înţelege tehnica de regăsire a înregistrărilor conţinute într-un fişier.
Accesul poate fi: secvenţial, direct (selectiv, aleator) şi dinamic.
Accesul secvenţial presupune regăsirea înregistrărilor în ordinea în care acestea au fost
dispuse pe suportul tehnic. Pentru a localiza înregistrarea n este necesară parcurgerea tuturor
celor n-1 înregistrări precedente. Orice tip de fişier poate fi accesat secvenţial. Astfel, fişierele
secvenţiale sunt accesate articol cu articol, cele relative sunt accesate în ordinea casetelor, cele
goale fiind sărite, cele indexate sunt accesate în ordinea indexului activ (un fişier poate avea
asociate mai multe fişiere index, din care numai unul este activ la un moment dat).
Accesul direct (aleator) permite identificarea directă a înregistrărilor prin intermediul
unei adrese indicate prin cheia stabilită de utilizator. Se aplică suporturilor adresabile.
Accesul dinamic îmbină metodele anterioare, operaţiunea realizându-se în două etape:
poziţionarea directă pe o anumită înregistrare a fişierului;
consultarea secvenţială a următoarei înregistrări.
În funcţie de modul de organizare se pot utiliza unul sau mai multe moduri de acces.
Relaţia dintre modul de organizare şi cel de acces este prezentată în tabelul nr. 1.2.
BAZA DE DATE
Fişier de date 1
27
baze de date tip reţea (modelul reţea) care operează cu mulţimi de date structurate în
reţea;
baze de date relaţionale (modelul relaţional) care operează cu mulţimi de date
structurate pe baza teoriei matematice a relaţiilor dintre ansambluri.
baze de date obiectuale în proiectarea cărora sunt avute în vedere conceptele abordării
obiectuale care ţine seama de aspectele statice şi dinamice ale obiectelor.
Abordarea datelor în contextul bazelor de date se face pe trei niveluri, considerate
niveluri de abstractizare:
Nivelul fizic sau intern este nivelul elementar la care pot fi considerate datele şi se
referă la modul în care sunt stocate datele pe suporturi - disc magnetic, bandă
magnetică, disc optic etc. La acest nivel structura datelor este foarte detaliată şi se
concretizează în schema internă.
Nivelul conceptual sau logic este nivelul imediat superior celui fizic, corespunde
administratorului bazei de date care proiectează structura bazei de date. Asigură o
viziune globală. La acest nivel structura bazei de date se concretizează în schema
conceptuală.
Nivelul extern este ultimul nivel de abstractizare la care poate fi descrisă o bază de
date. Recurgerea la acest nivel de abstractizare se face pentru simplificarea
interacţiunii utilizator-bază de date. Acest nivel corespunde utilizatorilor care pot avea
viziuni diferite asupra bazei de date pe baza unor subscheme proprii. Se urmăreşte
satisfacarea cerinţelor tuturor utilizatorilor în condiţiile unei redundanţe minime şi
controlate a datelor.
Văzută prin prisma celor trei niveluri, baza de date poate fi reprezentată ca în figura nr.
1.10. 24
INTERFAŢA A INTERFAŢA B
INTERFAŢA
Schema internă
BAZA DE DATE MEMORATĂ P E DISC
24 Fotache, M., Baze de date relaţionale. Organizare, interogare şi normalizare, Editura Junimea, Iaşi, 1997, p.32
autonomia fizică, adică posibilitatea modificării structurii bazei de date la nivel intern,
fără a fi necesară schimbarea structurii conceptuale şi refacerea programelor de
prelucrare a datelor. Asemenea modificări sunt necesare pentru ameliorarea
performanţelor de lucru (viteză de acces, mărimea fişierelor etc.). Autonomia fizică
este cea care asigură şi portabilitatea bazei de date de pe un sistem de calcul pe altul
fără modificarea schemei conceptuale şi a programelor;
autonomia logică se referă la faptul că modificarea schemei conceptuale a bazei de
date nu necesită şi refacerea programelor de prelucrare, autonomie mai greu de realizat
datorită dependenţei programelor de structura logică a datelor.
Practic, baza de date elimină sau reduce dezavantajele organizării în fişiere:
un grad redus de redundanţă a datelor şi eliminarea, în mare măsură, a inconsistenţei
datelor;
actualizarea facilă a datelor;
instrumente pentru realizarea de interogări - obţinerea facilă a informaţiilor ad-hoc;
reducerea costurilor;
suport pentru standardizare;
partajarea datelor între toţi utilizatorii cărora le sunt necesare, cu asigurarea securităţii
datelor prin mecanisme de securitate.
Bazele de date sunt concepute pentru a prelucra un volum mare de date. Gestiunea
acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar şi o raţionalizare a procedurilor
de acces şi prelucrare. Pentru a putea fi exploatată de către utilizatori o bază de date trebuie să
aibă asociat un set de programe, numit generic sistem de gestiune a bazelor de date care să
permită exploatarea raţională a datelor conţinute. Obiectivul esenţial al unui sistem de gestiune
a bazelor de date este, deci, furnizarea unui mediu eficient, adaptat utilizatorilor care doresc să
consulte sau să actualizeze informaţiile conţinute în baza de date.
Sistemul de gestiune a bazelor de date reprezintă un ansamblu coordonat de programe
care permite descrierea, memorarea, manipularea, interogarea şi tratarea datelor conţinute într-o
bază de date. El trebuie, de asemenea, să asigure securitatea şi confidenţialitatea datelor într-un
mediu multi-utilizator.
În general, în arhitectura unui SGBD intră cel puţin 5 clase de module:
programe de gestiune a bazei de date care realizează accesul fizic la date ca urmare a
unei comenzi primite printr-un program de aplicaţii sau interactiv prin intermediul
ecranului.;
limbajul de definire/descriere a datelor (LDD) care permite traducerea (prin
compilare sau interpretare, după caz) şi descrierea naturii datelor şi a legăturilor lor
logice fie la nivelul global (sub forma schemei conceptuale), fie la nivelul specific
fiecărei aplicaţii (sub forma schemei externe sau sub-schemei);
limbajul de manipulare a datelor (LMD) care permite gestionarea şi actualizarea
datelor dintr-o bază de date;
utilitare de întreţinere a bazei de date care permit gestionarea de către un operator a
bazei de date şi care pot efectua următoarele operaţii 25: crearea versiunii iniţiale a
bazei de date şi încărcarea acesteia folosindu-se fie o copie creată anterior, fie date
neorganizate, crearea şi actualizarea jurnalelor tranzacţiilor realizate asupra bazelor
de date, reorganizarea bazei de date pentru recuperarea spaţiului vid, restaurarea bazei
de date după un incident logic sau fizic, cu refacerea stării existente anterior acestuia,
25 Saleh, I., Les bases de donnees relationnelles, Edition Hermes, Paris, 1995, p. 13
29
realizarea diverselor statistici ce permit cunoaşterea activităţii şi utilizării bazei de
date etc
componente de control a programelor de aplicaţii care constituie mijloace de
prevenire şi corectare a anumitor erori ce pot să apară în condiţii “multi-utilizator”.
Modulele enumerate interacţionează cu o serie de componente fizice ale bazei de date:
Fişierele de date care reprezintă suportul propriu-zis al bazei de date;
Dicţionarul de date ce înregistrează informaţii relative la structura bazei, fiind
solicitat în toate operaţiunile de consultare şi actualizare;
Indecşii, într-un număr suficient de mare pentru creşterea vitezei de acces la date.
Banca de date reprezintă un sistem de colecţii de date aflate în interdependenţă,
împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele şi cu sistemul de programe pentru
gestiunea datelor care asigură independenţa programelor aplicative faţă de modul de structurare
a datelor, o redundanţă minimă şi controlată în memorarea lor, precum şi un timp minim de
răspuns la solicitările utilizatorilor . Ea reprezintă un ansamblu de informaţii organizate,
26
înregistrate pe suporturi magnetice sau optice care pot fi consultate local sau la distanţă prin
intermediul calculatoarelor şi a reţelelor de comunicaţie. Deoarece permit accesul unui mare
număr de utilizatori la datele stocate băncile de date sunt considerate sisteme de documentare.
În unele lucrări, banca de date este redusă la două componente: baza de date şi SGBD-ul
asociat. Alţi autori extind noţiunea de bancă de date, care ar îngloba: baza de date, sistemul de
gestiune a bazei de date, sistemul electronic de calcul, echipamentele de teleprelucrare,
programele de aplicaţii, sistemul de operare, utilizatorii.
Dacă în anii ‘70 şi la începutul anilor ’80, noţiunea cvasi-utilizată era cea de bancă de
date, în lucrările din ultimii ani, termenul devine din ce în ce mai puţin invocat, majoritatea
lucrărilor de profil, ca şi toţi marii furnizori de software fac trimitere, aproape exclusiv, la
noţiunile de bază de date şi SGBD.
Depozitul de date reprezintă o altă direcţie de dezvoltare şi evoluţie a bazelor de date. El
desemnează o bază de date special concepută pentru analiza datelor şi suportul deciziilor, prin
consolidarea tuturor datelor întreprinderii.
Conceptul de depozit de date a apărut la sfârşitul deceniului 8, dar s-a conturat şi
dezvoltat în anii ‘90. Conceptul datawarehouse (depozit de date) este definit de William Inmon
(vicepreşedintele firmei Prism Solution) ca fiind o “colecţie de date destinate fundamentării
deciziei manageriale, colecţie care este tematică, integrată, plasată într-un context temporal şi
permanentă”.
Deosebirile faţă de o bază de date sunt următoarele:
scopul pe care îl au datele stocate - acestea nu sunt utilizate în scop operaţional, ci pentru
sarcini analitice, de la identificarea unui nou segment de piaţă până la brainstorming;
dacă o bază de date este utilizată pentru prelucrarea tranzacţiilor on-line, depozitele de date
se bazează pe prelucrarea analitică on-line, o nouă aplicaţie strategică;
dacă o bază de date înregistrază şi raportează ce s-a întâmplat, un depozit de date arată şi de
ce.
Patru elemente determinante caracterizează depozitul de date:
datele stocate privesc o funcţiune sau un proces din întreprindere (sunt orientate pe subiect);
datele sunt integrate şi redefinite penteu a putea fi exploatate;
informaţiile sunt conservate mai mulţi ani, acesta reprezentând un atu al depozitelor de date
(se asigură continuitatea şi comparabilitatea);
datele nu pot fi modificate sau şterse.
26 Pescaru, V., ş.a., Fişiere, baze de date şi bănci de date, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976, p. 13
Datele organizate în depozite provin din datele preluate din sistemul operaţional, din
datele de arhivă (în perioada de constituire a depozitului), precum din surse externe (baze de
date publice, date din recensăminte, date de prognoză economică etc.). Utilizarea depozitelor de
date se concretizează în extragerea unor rapoarte (la cerere sau pe baza unui abonament cu o
anumită periodicitate), extragerea unor date pentru a putea fi utilizate de aplicaţiile de birotică
(programe de calcul tabelar, procesoare de texte, programe de prezentare etc.), dar mai ales
pentru a putea fi utilizate în aplicaţii specializate de analiză. Pentru realizarea unor analize
economice complexe sunt oferite instrumente de analiză ce pot fi clasificate în două categorii:
mineritul în date „data mining” şi analiza multidimensională, referită prin OLAP (On Line
Analytical Processing). Data mining reprezintă o tehnică care vizează descoperirea unor
şabloane semnificative în colecţiile de date. Instrumentele de analiză on-line (OLAP) permit
aflarea răspunsurilor la întrebări ce au de obicei un caracter multidimensional (de exemplu: Care
este contribuţia la vânzările săptămânale totale a produselor informatice vândute prin
magazinele situate în regiunea Moldova între 10 şi 20 septembrie?).
Pentru realizarea unui depozit de date sunt necesare şapte categorii de instrumente:
1. Instrumente pentru modelarea datelor ce permit persoanelor implicate în realizarea
depozitelor de date să determine conţinutul fiecărei date, semnificaţia acesteia, care sunt
celelalte date cu care interacţionează şi cine o utilizează.
2. O enciclopedie a metadatelor (metadate = date despre date) ce păstrează informaţii relevante
despre fiecare dată a depozitului: ce reprezintă, tipul ei, ce înseamnă, unde se găseşte, cum poate
fi accesată, formatul său etc.;
3. Baza de date - nucleu care constituie „inima” depozitului;
4. Instrumente pentru transportul datelor utilizate pentru a muta copii ale datelor din sistemul
operaţional (tranzacţional) în depozitul de date şi a le insera în locul potrivit;
5. Instrumente pentru extragerea, rafinarea şi standardizarea (normalizarea datelor) menite să
asigure „curăţarea” datelor la preluarea lor în depozit: identificarea şi contopirea multiplelor
înregistrări care se referă la aceeaşi informaţie, ajustarea eventualelor lungimi diferite ale unei
aceleiaşi date, uniformizarea prescurtărilor.
6. Middleware - un set de resurse care asigură conectivitatea în cadrul reţelelor de calculatoare,
necesare când datele sunt preluate din mai multe baze sau când baza de date este distribuită pe
mai multe noduri ale reţelei de calculatoare a organizaţiei.
7. Instrumente ce asigură accesul utilizatorilor la datele de care au nevoie.
Pentru a explora datele din depozit utilizatorii dispun de instrumente specializate. Cele
mai simple sunt instrumentele pentru interogare şi raportare, cunoscute şi din SGBD-uri. Pe lângă
acestea, mai sunt necesare o serie de instrumente pentru administrarea depozitului, asigurarea
replicării şi sincronizării între mai multe baze de date, dezvoltarea aplicaţiilor ce utilizează
depozitul de date etc.
Au fost prezentate doar câteva aspecte privind diferitele modalităţi de organizare a datelor
la nivelul unui sistem informatic. Nu poate fi dată o soluţie ideală. Personalul implicat în
realizarea unui sistem este cel care trebuie să stabilească modalitatea optimă de organizare a
datelor în funcţie de specificul organizaţiei, mărimea sistemului şi, în primul rând, de cerinţele
utilizatorilor.
31
precedent al ştiinţei şi tehnicii. Prelucrarea electronică a datelor a fost şi devine tot mai mult o
necesitate stringentă pentru toate domeniile activităţii umane. Astfel, informatica - ştiinţa
culegerii, transmiterii, stocării şi prelucrării automate a datelor - pătrunde, pe zi ce trece, în tot
mai multe sfere de activitate, generalizându-se.
Se consideră că apariţia informaticii constituie cea de-a cincea descoperire venită în
sprijinul omului pentru a lua decizii. Cele cinci momente care au marcat evoluţia civilizaţiei
umane sunt următoarele:
1. apariţia limbajului articulat, ca principal mijloc de comunicare între oameni;
2. inventarea scrisului prin care se compensează limitele memoriei biologice;
3. realizarea tiparului care a pus bazele memoriei sociale constituită din cărţi şi
publicaţii;
4. utilizarea sistemelor de telecomunicaţii care înlătură limita determinată de
distanţă;
5. apariţia calculatoarelor electronice care permit culegerea, prelucrarea şi
transmiterea informaţiilor facilitând realizarea dezideratelor activităţii de
informare.
Dacă primele calculatoare electronice apar în deceniul 5 al secolului XX, termenul de
informatică apare abia în 1962 şi provine din literatura franceză. Noţiunea de informatică a fost
creată prin asocierea cuvintelor informaţie şi automatică: INFORmation şi autoMATIQUE.
Prima definiţie a informaticii aparţine Academiei Franceze care în 1966 preciza că
informatica este „ştiinţa prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a informaţiei
considerată ca suport al cunoaşterii umane şi al comunicărilor în domeniile tehnice, economice
şi sociale” .27
Din definiţia informaticii se desprind cel puţin trei caracteristici ale acesteia:
- prelucrarea raţională bazată pe legi generale şi pe anumite tehnici proprii cercetării
operaţionale, programării liniare, teoriei algoritmilor etc.;
- prelucrarea logică şi automată prin intermediul maşinilor electronice, acesta
reprezentând aspectul fundamental al informaticii;
- universalitatea informaticii, adică posibilitatea de cuprindere a tuturor domeniilor de
activitate.
În dicţionarul de informatică, definiţia dată este următoarea: informatica reprezintă o
activitate pluridisciplinară, având ca scop iniţial elaborarea de metode noi, inclusiv sisteme
automate pentru distribuirea informaţiei tehnico-ştiinţifice, studiind procesele de comunicaţie în
colectivităţile ştiinţifice şi industriale şi urmărind dezvoltarea unor tehnici şi sisteme pentru
organizarea, memorarea şi distribuirea mai eficientă a informaţiei . 28
Pe măsura dezvoltării ei, informatica a căpătat noi valenţe, iar domeniile sale de utilizare
s-au extins continuu. Specialişti din toate sferele de activitate: tehnică, economică, socială etc.,
vorbesc de informatica lor specifică şi încearcă a lega tot mai mult informatica de domeniul lor
de activitate, considerând-o ca o informatică particulară. Lucru posibil, deoarece informatica
este o ştiinţă universală care se conduce după legi generale aplicabile în toate domeniile de
activitate. Astfel, a ajuns să se vorbească de "informatică industrială", "informatică medicală",
"informatică economică" etc.
Informatica economică reprezintă un ansamblu de mijloace tehnice (bazate pe
calculator) şi umane destinate culegerii, stocării, prelucrării şi transmiterii informaţiilor în
Supravieţuirea societăţilor comerciale într-un mediu concurenţial atât de puternic (la care
trebuie să se adapteze continuu) este condiţionată şi de obţinerea de informaţii vitale cu privire la
piaţă (dinamică, dimensiuni, structură), la competiţie, surse de aprovizionare, pieţe de desfacere,
public ţintă. Acest lucru este posibil doar prin intermediul unui sistem informaţional bine
organizat care să permită obţinerea de informaţii reale în timp util.
33
Sistemul informaţional reprezintă un cadru organizat format dintr-un ansamblu de resurse
care asigură colectarea, controlul şi gestionarea datelor prin parcurgerea unor etape succesive în
scopul furnizării informaţiilor, printr-o reţea de comunicaţii, diferiţilor utilizatori pentru ca
aceştia să îşi realizeze obiectivele propuse30.
O altă definiţie prezintă sistemul informaţional ca fiind totalitatea
metodelor, procedeelor şi mijloacelor utilizate în culegerea, stocarea,
prelucrarea, analiza şi transmiterea datelor pentru fundamentarea şi
urmărirea deciziilor la toate nivelurile unei entităţi economico-sociale 31.
Sistemul informaţional poate fi asemănat unei reţele de comunicaţii deoarece asigură
căile prin care informaţia ajunge în orice punct al întreprinderii şi chiar din exteriorul ei.
Sistemul ca reţea de comunicaţii are două aspecte :
unul informal (conversaţiile, discuţiile dintre salariaţi şi manageri), dând naştere la
sistemul informaţional informal;
unul formal (activităţi ce se desfăşoară pe baza unor proceduri prestabilite), rezultând
sistemul informaţional formal.
Deseori, sistemul informaţional al unei întreprinderi este denumit şi sistem de prelucrare
a datelor . În acest context, este necesară stabilirea diferenţei între noţiunea de dată şi cea de
32
informaţie. Astfel, datele sunt concepute ca un set de caractere care sunt memorate şi prelucrate
şi care constituie intrări în sistemul informaţional, iar informaţiile se referă la ieşirile proceselor
de prelucrare a datelor, procese concepute să satisfacă din punct de vedere informaţional
persoanele ce le vor folosi pentru luarea deciziilor.
Sistemul informaţional este cel care transformă intrările (input-uri) în ieşiri (output-uri),
trei etape fiind implicate în procesul de transformare (figura nr. 1.11):
etapa intrării în sistem sau colectarea datelor;
etapa prelucrării sau procesarea datelor;
etapa ieşirilor din sistem sau generarea informaţiilor.
Intrări Prelucrarea
resurse Ieşiri în
de datelor pentru
(date) a le transforma produse
în informaţionale
informaţii
33 Popescu – Bogdăneşti , C., Sistemul informaţional al firmei în mediul concurenţial , Editor Tribuna
Economica , Bucureşti , 1999 , p. 40
35
Mediu
Subsistem de conducere
Întreprindere
- analizează
- decidede conducere
Subsistem
- controlează
- analizează
- decide
obiective, sarcini - controlează rapoarte, dări de seamă,
instrucţiuni, ordine, decizii
Informaţii
Subsistem informaţional
- memorează
- prelucrează
- transmite
Informaţii
Subsistem operaţional
- transformă
fluxuri primare: - produce
produse, servicii
materiale, financiare,
de personal, informaţii
37
Prelucrarea datelor se face pe loturi în majoritatea cazurilor, excepţie făcând, de exemplu,
situaţia recrutărilor on-line de personal sau preluărilor automate de pontaje. Datele utilizate în
procesele de prelucrare specifice unei aplicaţii de gestiune a resurselor umane sunt: marca
salariat, CNP, nume şi prenume, adresa, data naşterii, starea civilă, numărul de persoane în
întreţinere, data angajării, vechimea în muncă, funcţie, meserie, loc muncă, salariu de angajare,
procent avans, cod reţineri, denumire reţineri, unitate creditoare, suma datorată, număr legal zile
concediu de odihnă, tarif ore suplimentare, cod sporuri, denumire sporuri, procent sporuri, grilă
impozitare, cod contribuţii, denumire contribuţii, procent contribuţii, număr ore lucrate, număr
ore suplimetare, număr zile concediu medical, stare angajat, tip operaţiune de reglare.
În cadrul sistemului de gestiune a resurselor umane pot exista următoarele fişiere, dar şi
altele, în funcţie de particularităţile fiecărei organizaţii:
- Fişierul nomenclator de personal care conţine principalele date de identificare a fiecărui
salariat;
- Fişierul sporuri care înregistrează categoriile de sporuri care pot fi acordate în funcţie de locul
de muncă, de funcţie sau de legislaţie;
- Fişierul reţineri care înregistrează datoriile salariaţilor faţă de alte organizaţii;
- Fişierul pontaje în care sunt înregistrate lunar sau chenzinal numărul de ore lucrate efectiv de
fiecare salariat;
- Fişierul calcul salarii care înregistrează lunar sau chenzinal toate datele privind calculul
salariului pe luna curentă pentru fiecare salariat;
- Fişierul evaluare performanţe care înregistrează criteriile de evaluare pentru fiecare loc de
muncă, respectiv meserie în funcţie de care se determină la perioade de timp stabilite de
conducere rezultatele obţinute de angajaţii supuşi prelucrării;
- Fişierul înregistrare cursuri de instruire şi pregătire profesională care conţine programele la care
au participat salariaţii, indiferent dacă acestea au fost organizate de firmă sau au fost urmate în
nume propriu de angajaţi.
Principalele rapoarte/situaţii şi documente care pot fi obţinute la nivelul sistemului de
gestiune a resurselor umane sunt cele obligatorii din punct de vedere legal, dar şi altele plecând
de la necesităţile concrete ale conducerii firmei respective. Astfel, se întocmesc state de salarii,
liste de avans chenzinal, lista reţinerilor, fişele fiscale I şi II, lista salariaţilor ce au copii sub 14
ani pentru a li se oferi cadouri de Crăciun, ziua copilului sau cu alte ocazii stabilite de
conducerea firmei sau de sindicat, dacă există, raportări statistice către instituţii ale statului
privind numărul de salariaţi, nivelul salariilor, numărul angajaţilor cu studii medii, superioare,
situaţia salariaţilor fără calificare etc.
Programele specifice sistemului de resurse umane prezintă multe particularităţi de la o
firmă la alta, cele mai importante fiind:
- întreţinerea fişierului nomenclator de personal;
- introducerea datelor despre numărul de ore efectuate într-o perioadă de timp;
- actualizarea fişierelor de sporuri, reţineri, a grilei de impozitare şi a celor privind alte
obligaţii de plată ale salariaţilor;
- validarea datelor introduse;
- corectarea erorilor ce apar în tranzacţii;
- pregătirea datelor solicitate prin operaţiuni de interogare;
- pregătirea diverselor rapoarte;
- exercitarea unor funcţii utilitare;
- întreţinerea continuă a sistemului de parole.
Sistemele informaţionale pentru conducere (MIS) pleacă de la TPS şi sintetizează
informaţiile sub formă de rapoarte periodice într-un format predefinit şi greu de modificat. De
obicei, aceste rapoarte sunt destinate frecvent, dar nu exclusiv, nivelurilor intermediare de
conducere şi au ca finalitate controlul. Sistemele informaţionale pentru conducere au apărut la
începutul anilor ’60 pentru a servi activităţilor de luare a deciziilor administrative dintr-o
întreprindere, de supraveghere şi control. Informaţiile necesare pot fi din trecut, prezent şi viitor,
din mediul intern şi extern al unităţii. Sistemul pune la dispoziţia conducerii rapoarte privind
activitatea curentă a unităţii, bazându-se pe informaţiile obţinute de la sistemul de prelucrare a
tranzacţiilor şi din mediul în care unitatea îşi desfăşoară activitatea (sub aspectul concurenţei,
legislaţiei etc.). Aceste rapoarte pot avea caracter planificat, obţinute periodic, rapoarte obţinute
la cerere, rapoarte cu caracter excepţional, răspunzând cerinţelor “conducerii prin excepţie” şi
rapoarte previzionale, asistând conducerea la aflarea răspunsului la întrebări de genul “What..
If..?” (Ce se întâmplă… dacă…?), fiind orientate spre activitatea internă a întreprinderii şi mai
puţin spre mediul său extern. În legătură cu modul de abordare a acestui sistem au apărut o serie
de divergenţe ce privesc tratarea lui sau nu ca pe un concept larg care include toate sistemele
informaţionale ce sprijină diferitele domenii funcţionale sau ca acel sistem specific realizării
funcţiei conducerii tactice a întreprindeii, componentă a întregului sistem informaţional.
Dar nu întotdeauna rapoartele oferite de MIS sunt suficient de relevante pentru luarea
deciziilor, mai ales la nivelurile superioare. De aceea, s-au dezvoltat sistemele de sprijinie a
deciziilor (DSS). Extinderea lor s-a datorat atât progreselor înregistrate de tehnologiile
informatice, cât şi de tehnicile de modelare din anii ‘70 şi ’80. În general există mai multe DSS
într-o întreprindere. Sistemele de sprijinire a deciziilor la nivelurile superioare de conducere sunt
denumite sisteme informaţionale pentru conducerea executivă (EIS). Acestea integrează
informaţii ce provin din surse interne şi externe şi permit managerilor de a controla şi dispune de
informaţii importante pentru luarea deciziilor, informaţii prezentate într-un mod personalizat.
Sistemele de sprijinire a procesului decizional au apărut la începutul anilor ’70 pentru a
uşura procesul decizional prin preluarea unei părţi din efortul organelor decizionale. Ele sunt
concepute pentru a permite decidenţilor să-şi utilizeze judecata şi intuiţia pe parcursul unui
proces ad-hoc şi interactiv de modelare analitică referitor la o decizie particulară (decizie
nestructurată sau semistructurată35).
Sistemele de informare a top managerilor (EIS) s-au dezvoltat la mijlocul anilor ’80 şi
servesc executivului în adoptarea deciziilor cu caracter nestructurat. Sistemul presupune o mare
comunicare cu mediul exterior, fiind orientat mai mult spre fenomenele din exterior, dar face apel
şi la informaţiile furnizate de celelalte sisteme. El oferă informaţii în momentul în care sunt
solicitate (ad-hoc) şi se bazează pe o interactivitate ridicată. Problemele la care trebuie să
răspundă sunt de genul: Care sunt concurenţii cei mai puternici? Care este impactul inflaţiei
asupra strategiei întreprinderii? Care este cifra de afaceri necesară pentru obţinerea rsurselor de
finanţare a investiţiilor? Care este activitatea cea mai rentabilă?
La mijlocul anilor 1980 apar şi sistemele expert – Expert Support Systems (ESS), prin
care se valorifică şi se prelucrează cunoştinţele umane, ceea ce a determinat ca aceste sisteme să
mai fie numite şi Knowledge Work Systems. Aceste sisteme pot fi regăsite pe orice nivel al
conducerii – operativ, tactic, strategic – insuflând astfel opinia că sistemele expert ar fi doar o
extensie a sistemelor de sprijinire a deciziilor.
35 Deciziile structurate (numite şi programabile) se iau în raport cu procese sau activităţi de rutină, repetitive. De exemplu,
decizia de reaprovizionare a stocurilor reprezintă o decizie structurată tipică. Deciziile semistructurate presupun atât proceduri de
rutină, cât şi intervenţii şi judecăţi subiective. Deciziile nestructurate (numite şi neprogramabile) se bazează în primul rând pe
intuiţie şi experienţă, nu cer rutină şi nu există un model anume de rezolvare a lor. Ele intervin în situaţii în care este imposibil
sau mai puţin de dorit precizarea în avans a tuturor procedurilor de urmat pentru luarea unei decizii. La adoptarea acestor decizii
pot fi utilizate pe lângă tehnicile tradiţionale (judecată, raţionamente formale, creativitate, reguli empirice) şi tehnicile moderne
(tehnici euristice).
39
Tot în această perioadă apar sistemele de automatizare a muncii la birou – Office
Automation Systems (OAS) care se preocupă de tratarea comunicaţiei umane.
În general, sistemul informaţional al întreprinderii nu este o construcţie uniformă, ci
este format din diferite subsisteme între care există anumite relaţii. Corespunzător domeniului
funcţional din structura organismului economic în care se utilizează, sistemele informaţionale
pot fi grupate conform fig. nr. 1.13.
Principala dificultate a abordarii sistemului informaţional în funcţie de compartimentele
funcţionale ale întreprinderii ţine de imposibilitatea trasării unei graniţe, fie şi aproximative,
între informaţiile aferente fiecărui compartiment. Un exemplu clasic este cel al gestiunii
vânzărilor, în care aceleaşi date interesează compartimentele vânzare-marketing, financiar,
contabilitate, personal-salarizare, producţie şi chiar proiectare. Cea mai mare parte a
informaţiilor acoperă două sau mai multe compartimente ale întreprinderii.
Sistemul informaţional
al întreprinderii
Producţie Managementul
şi Marketing Finanţe Contabilitate resurselor
exploatare umane
După mijloacele utilizate, sistemele informaţionale sunt clasificate conform tabelului nr.
1.3.
Sarcinile mai puţin structurate, gen pregătire şi preluare date, revin componentelor
manuale sau sistemelor expert. Sistemele informatice clasice au avut în vedere mai ales
operaţiile repetitive, bine structurate, respectiv prelucrarea datelor, stocarea şi gestionarea
acestora pentru a furniza informaţii pertinente. Ulterior, prin sisteme suport pentru decizii şi,
mai apoi, prin sistemele expert interpretarea rezultatelor obţinute şi, în mod efectiv, luarea
deciziilor a făcut obiectul integrării în sistemele informatice.
36 O'Brien, J., Les systèmes d’information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995, p.453
37 American Accounting Association - A statement of Basic Accounting Theory, Evanston, Illinois, 1966, p. 64
După categoriile de utilizatori în sistemele informaţionale pot fi identificate tipurile de
sisteme precizate în tabelul nr. 1.4.
Informaţiile necesare conducerii sunt în funcţie de nivelul conducerii şi de posibilitatea
de structurare a situaţiilor decizionale la care managerii trebuie să facă faţă. Spre exemplu,
nivelul strategic cere rapoarte mai sumare, ad-hoc, neprogramate şi previzioanale, ca şi date
externe pentru susţinerea planificării nestructurate şi a responsabilităţilor de conducere generală
a activităţii. Nivelul operaţional necesită rapoarte interne regulate, ce conţin date detaliate,
actuale sau istorice pentru susţinerea contolului structurat al operaţiilor cotidiene.
În procesul decizional este necesară atât gestionarea informaţiilor istorice, cât şi a celor de
previziune. Informaţiile previzionale ajută conducerea să definească tendinţele viitoare şi
impactul acestora asupra deciziilor care trebuie adoptate, în timp ce informaţiile istorice permit
analiza performanţelor trecute ale întreprinderii şi evaluarea acestora. Totuşi, conducerea trebuie
să primească nu numai informaţii interne; de multe ori sunt foarte relevante şi indispensabile
informaţiile externe. În sfârşit, cerinţele informaţionale ale conducerii depind în mod esenţial de
nivelul de conducere. Astfel, activităţile de conducere pot fi subdivizate pe trei niveluri
principale: nivelul strategic, nivelul tactic şi nivelul operaţional. La nivel strategic sunt definite
strategiile, politicile şi obiectivele de ansamblu ale întreprinderii cu ajutorul unei planificări
strategice pe termen lung. Managerii supraveghează, de asemenea, randamantul strategic al
întreprinderii şi evoluţia sa globală. La nivel tactic sunt elaborate planuri, bugete pe termen scurt
şi mediu, se definesc politicile, procedurile şi obiectivele subunităţilor întreprinderii, sunt stabilite
modul de achiziţionare şi alocare a resurselor. La nivel operaţional sunt elaborate planurile pe
termen scurt. Managerii utilizează resursele şi execută sarcinile după procedurile elaborate cu
ajutorul bugetelor şi a programelor de producţie stabilite echipelor de lucru ale întreprinderii.
Caracteristicile informaţiei pe cele trei nivele ale conducerii sunt prezentate în tabelul nr.
1.5.
Structura deciziei Caracteristicile informaţiei
Ad hoc
Nestructurată Excepţională
Recapitulativă
Frecvenţă neregulată
Previzională
Conducerea Externă
strategică Anvergură mare
In
for
ii
ciz
ma
De
Conducerea tactică
ţii
Semistructurată
Prestabilită
Periodică
Detaliată
Conducerea operaţională Frecventă
Istorică
Internă
Structurată Anvergură mică
41
Tabelul nr.1.3. Clasificarea sistemelor informaţionale după mijloacele utilizate
Criteriul de Tipuri de sisteme
Caracteristici
clasificare informaţionale
Informaţii structurate, în formă
scrisă
Corespund evenimentelor repetitive
bine analizate
Formale
Modele de prelucrare bine definite
Gradul de Exemplu: sistemul
formalizare financiar-contabil
al Rigoare–stabilitate
procedurilor Informaţii sub o formă oarecare
Inexistenţa unor reguli precise de
prelucrare
Neformale
Exemple: conversaţii telefonice, de
culise
Supleţe, rapiditate
Operaţiile sunt asigurate de om,
fără a recurge la maşini
Acceptabile pentru volume mici de
Manuale
date sau pentru sarcini slab definite
Operaţiile sunt asigurate de
calculator fără intervenţia
factorului uman
Pregătirea sarcinilor aparţine însă
Gradul de omului
automatizare Automatizate Foarte eficiente dacă lucrările sunt
a repetitive şi de volum mare
procedurilor Se încadrează aici sistemele
informatice clasice
Operaţiile sunt asigurate printr-un
dialog om-calculator
Conducerea este asigurată de om
dar multe operaţii sunt realizate de
Asistate calculator
Se încadrează aici sistemele suport
pentru decizii şi sistemele expert
Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.49
Tabelul nr.1.4. Clasificarea sistemelor informaţionale după categoriile de utilizatori
Criteriul de Tipuri de
clasificare sisteme Caracteristici
informaţionale
Satisface cerinţele unui individ la
postul său de lucru
Ex.: Controlul gestiunii prin
Individuale intermediul unui microcalculator dotat
cu software specializat (Excel, Lotus
1-2-3)
Sistemul este utilizat de mai multe
Numărul de persoane din organizaţie
utilizatori Organizaţionale Se încadrează aici aplicaţiile
financiar-contabile
Sistemul este utilizat de persoane
aparţinând unor întreprinderi diferite
Interorganizaţionale Ex.: Prelucrarea comenzilor printr-o
reţea de calculatoare la care sunt
conectaţi atât furnizorul, cât şi clientul
Este consacrat prelucrării
evenimentelor elementare
Tranzacţional Reprezintă direct activitatea
întreprinderii
Ex.: Întocmirea documentelor primare
Constituie nivelul cel mai de jos al
Operaţional
Nivelul deciziei în întreprindere
ierarhic Informaţiile obţinute reprezintă
suportul de nivel intermediar al
Tactic deciziei
Sunt componente esenţiale în
activitatea de control
Strategic Suport al deciziei de înalt nivel
Probleme complexe şi puţin repetitive
Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999
43
Tabelul nr.1.5. Caracteristicile informaţiilor pe nivele de decizie
Caracteristica informaţiei Nivelul Nivelul Nivelul
operaţional tactic strategic
Dependenţa de informaţii Foarte ridicată Ridicată Moderată
interne
Dependenţa de informaţii Redusă Moderată Foarte ridicată
externe
Grad de sintetizare a Foarte redus Moderat Ridicat
informaţiilor
Necesarul de informaţii on- Foarte ridicat Ridicat Moderat
line
Necesarul de grafice Redus Moderat Ridicat
Utilizarea de informaţii în Foarte ridicată Ridicată Moderată
timp real
Utilizarea de informaţii Redusă Ridicată Foarte ridicată
predictive
Utilizarea de informaţii Ridicată Moderată Redusă
istorice
Utilizarea de informaţii de tip Redusă Ridicată Foarte ridicată
"what if?"
Utilizarea de informaţii Redusă Moderată Ridicată
exprimate valoric
38 Airinei, D., Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 1997, pp.65-70
45
Capitolul 2. Calculatorul electronic –elemente
fundamentale de structură şi principii de funcţionare
(intensitatea curentului electric, tensiunea, etc). Această teorie a dus la apariţia calculatoarelor
analogice care au constituit o generaţie răspândită pe la mijlocul secolului 20.
Spre deosebire de sistemele de calcul analogice, sistemele de calcul numerice codifică
informaţia sub formă discretă (numerică). Calculatorul numeric este un sistem fizic care
prelucrează automat informaţia codificată sub formă de valori discrete, conform unui program ce
indică o succesiune determinată de operaţii aritmetice şi logice, având la bază un algoritm de
prelucrare. Datorită modului de realizare a componentelor constructive şi a logicii de funcţionare
a sistemelor de calcul numerice, informaţia este reprezentată utilizând baza de numeraţie 2.
Codificarea binară folosită pentru reprezentarea internă a informaţiei în sistemele de calcul
determină natura componentelor constructive care acţionează asupra acesteia. Unitatea
elementară de reprezentare a informaţiei este cifra binară, care poate lua două valori: 0 sau 1.
Această poziţie binară furnizează o cantitate de informaţie de 1 BIT. În funcţie de natura
informaţiei ce se codifică şi de dispozitivele care manevrează informaţia în sistemele de calcul
numerice, se utilizează mai multe moduri de codificare a informaţiei. În toate cazurile însă este
vorba de o reprezentare binară a informaţiei.
Calculatoarele hibride îmbină procesarea informaţiilor reprezentate în formă numerică
cu cele reprezentate în formă analogică, comunicarea între componentele discrete şi cele
analogice ale calculatorului realizându-se prin intermediul convertoarelor analogo-numerice şi a
celor numerico-analogice.
Dintre aceste trei categorii de calculatoare, de cea mai largă răspândire se bucură
calculatoarele numerice datorită avantajelor lor: precizia reprezentării şi prelucrării datelor,
universalitatea claselor de probleme.
Structura unui calculator numeric a fost definită în anul 1945 de către John von
Neumann. Astfel, în proiectul primului calculator cu program memorat, cu prelucrarea
secvenţială a instrucţiunilor şi datelor, memorate împreună în aceeaşi formă şi accesibile în
acelaşi mod (EDVAC – Electronic Discrete VAriable Computer) sunt precizate următoarele
componente ale unui calculator electronic: unitatea aritmetică, unitatea centrală de control,
unitatea de intrare, unitatea de memorie, unitatea de ieşire. Această structură se regăseşte, într-o
formă sau alta, şi la calculatoarele actuale. Se consideră că aceste calculatoare sunt cu arhitectură
von Neumann.
În structura unui calculator distingem două categorii de componente:
unitatea centrală
echipamentele periferice.
UNITATEA CENTRALĂ constituie componenta de bază a sistemului de calcul şi este
formată din:
unitatea aritmetico-logică (UAL) capabilă să efectueze operaţiile aritmetice şi
logice;
unitatea de comandă şi control (UCC) care dirijează funcţionarea întregului
ansamblu, dând comenzi celorlalte componente.
memoria internă care păstrează programele şi datele în curs de prelucrare.
ECHIPAMENTELE PERIFERICE asigură comunicaţia calculatorului cu lumea
înconjurătoare. Se disting următoarele categorii de echipamente periferice:
echipamente periferice de intrare care permit citirea datelor (introducerea datelor
în sistem): tastatura, mouse, cititorul optic
1 Un exemplu de sistem analogic simplu este rigla de calcul care foloseşte mărimea fizică spaţiu,
operaţiile făcându-se prin măsurarea distanţelor pe o scară logaritmică.
47
echipamente periferice de ieşire cu ajutorul cărora se extrag rezultatele sub o
formă accesibilă omului: imprimanta, ecran de afişare etc.
echipamente periferice de stocare care dispun de unităţi de memorie auxiliară
capabile să stocheze, sub o formă direct accesibilă calculatorului, mari cantităţi
de date: unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM etc.
echipamente periferice de comunicaţie care permit transmiterea datelor la
distanţă prin intermediul liniilor de comunicaţie: cuplor, modem, etc.
Structura de principiu a unui calculator electronic se prezintă astfel:
Bandă magnetică
Disketă
CD-ROM
Disc magnetic
Periferice de intrare
Periferice de ieşire
Unitatea centrală
Unitatea aritmetico-logică
Unitatea de comandă şi control
Tastatura Memoria internă
Mouse
Imprimanta Monitor
Echipamente periferice de
comunicare
Dacă iniţial software-ul de bază se identifica cu sistemul de operare, odată cu noile evoluţii
în domeniu, apar diverse nuanţări, încât putem distinge trei mari componente:
sistemul de operare propriu-zis;
programele utilitare;
programele de traducere.
Explicaţia constă în faptul că odată cu dezvoltarea şi multiplicarea unei componente ea
tinde să devină independentă şi trebuie tratată ca atare.
De obicei, software-ul de bază este pus la punct de firma constructoare a calculatorului şi
se livrează odată cu acesta.
Sistemul de operare asigură exploatarea echipamentelor şi diferă în funcţie de tipul şi
mărimea calculatoarelor. De obicei, un sistem de operare cuprinde:
încărcătoare de programe destinate introducerii în sistem a programelor de executat;
monitoare şi supervizoare care asigură înlănţuirea derulării lucrărilor, controlează
operaţiile de intrare-ieşire, semnalează incidentele de funcţionare;
programe care uşurează realizarea unor operaţii curente cum sunt: formatare discuri,
copiere fişiere, ştergeri fişiere etc.
49
Calitatea sistemului de operare condiţionează eficienţa şi performanţele calculatorului. Un
echipament foarte performant, dar cu un sistem de operare slab, va avea performanţe de utilizare
mediocre.
Programele utilitare sunt programe specializate, livrate odată cu sistemul de operare sau
separat de acesta, care extind o serie de facilităţi ale sistemului de operare. Ele corespund unor
funcţii bine definite ce se întâlnesc frecvent. Numărul utilitarelor este azi impresionant şi nu se
poate face a clasificare riguroasă a lor. Dintre ele amintim următoarele tipuri:
utilitarele care extind suprafaţa cu utilizatorul (Norton Commander, Windows
Explorer, Windows Commander, Dos Navigator);
utilitare care vin în sprijinul utilizatorului avansat, cum este, de exemplu,
inginerul de sistem (Norton Disk Doktor, PC Tools, Norton Utilities etc.);
utilitare de arhivare-dezarhivare a datelor, utilizate pentru micşorarea
dimensiunilor fişierelor fără pierderi de informaţii (ARJ, PKZIP şi PKUNZIP,
WinRAR, WinZIP etc.);
utilitare de depistare şi înlăturare a viruşilor (numărul şi varietatea acestora sunt
impresionante – Norton Antivirus, Doctor Web, AVP, Virus Scan, Doctor Panda);
utilitare de optimizare a discurilor care optimizează amplasarea datelor pe disc în
vederea reducerii duratei de acces la informaţii (Disc Defragmenter, SpeedDisk);
utilitare de diagnosticare pentru determinarea configuraţiei şi testarea funcţionării
calculatorului (Check-It, Ndigs).
Programele traducătoare (translatoare) au rolul de a converti programele scrise de
utilizatori într-un anumit limbaj de programare (Basic, Fortran, Cobol, Pascal, C, etc.) în formate
accesibile calculatorului (în cod-maşină, respectiv în cod binar).
Pentru scrierea programelor sunt utilizate limbajele de programare, limbaje artificiale
create de om care servesc la exprimarea, sub formă de instrucţiuni executabile de către calculator,
a algoritmului de rezolvare a unei probleme. Algoritmul indică modul de prelucrare a datelor
iniţiale şi modificarea lor pas cu pas până la obţinerea rezultatelor finale. Există câteva categorii
de limbaje de programare: limbaje cod-maşină (în care toate instrucţiunile sunt numerice - şiruri
de 0 şi 1, fiind redactate plecând de la un cod binar propriu fiecărui calculator), limbaje de
asamblare (limbaje orientate maşină - instrucţiunile în limbaj de asamblare corespund
instrucţiunilor în limbaj maşină conform modelului de calculator utilizat; aceste limbaje permit
utilizarea de abrevieri alfabetice – mnemonice, mai uşor de memorat decât adresele scrise în
binar), limbaje de nivel înalt sau evoluate (limbaje care nu depind de tipul calculatorului pe care
rulează, nu corespund unei anumite familii de calculatoare şi la care instrucţiunile sunt mai
apropiate de limbajul uman (de exemplu, Fortran, Pascal, C, Cobol, Basic, Ada, Prolog, LISP,
Algol, Java), limbaje de nivel foarte înalt, apărute în primul rând pentru utilizatorii nespecialişti,
numiţi şi utilizatori finali şi care se caracterizează prin neproceduralitate (utilizatorul trebuie să-i
spună calculatorului ce să facă şi nu cum să facă).
Programul scris într-un limbaj de programare se numeşte program sursă, iar limbajul
său, limbaj sursă. Codificarea programului este efectuată de traducător (translator). Fiecare
instrucţiune a programului sursă este tradusă de translator într-un grup de instrucţiuni cod-
maşină. În funcţie de destinaţia funcţională, translatorul poate fi asamblor, compilator sau
interpretor.
Asamblorul este translatorul de programe scrise în limbaje de asamblare.
Prin compilare, programul sursă este tradus mai întâi într-un format obiect (program
obiect). Acesta este un format intermediar care este completat cu module din biblioteci şi
consolidat prin editarea de legături (cu editorul de legături), din care rezultă programul în format
executabil. Acesta poate fi oricând încărcat în memoria internă de la o anumită adresă şi pus în
execuţie.
date
Program Încărcare
Compilare Program
Program în format Execuţie
obiect executabil
sursă
rezultate
Odată pus în format executabil, programul poate fi oricând încărcat şi pus în execuţie.
Deci, traducerea programului sursă se realizează o singură dată, iar execuţia este independentă de
fazele anterioare.
Interpretarea presupune traducerea instrucţiune cu instrucţiune a programului la fiecare
execuţie a acestuia. De aceea este o modalitate mai puţin eficientă decât compilarea.
Translatorul, ca program, este dedicat unui anumit limbaj sursă şi unui anumit tip
(familie) de calculatoare. De exemplu:
compilatoare: COBOL, FORTRAN, PASCAL, C.
interpretoare: BASIC.
51
Unitatea centrală a calculatorului cuprinde memoria principală, unitatea de comandă şi
control şi unitatea aritmetico-logică. Între componentele unităţii centrale, precum şi între acestea
şi echipamentele periferice se realizează permanent schimburi de date şi comenzi, mediate fizic
de conductorii electrici care vehiculează informaţia sub formă de impulsuri. Unitatea de comandă
şi control coordonează funcţionarea întregului sistem, stabilind legături prin schimburi de
informaţii şi transmiterea de ordine şi comenzi.
Schema funcţională a unui calculator electronic pune în evidenţă foarte bine aceste
legături ( fig. nr. 2.3.).
2
Oricare ar fi datele prelucrate, structurate, stocate etc., ele circulă în sistem sub formă
unor impulsuri electrice ce tranzitează circuitele. Din raţiuni tehnice, circuitele electronice au
două stări distincte (deschis, închis; două nivele distincte de tensiune, etc.). Cele două stări
distincte corespund cifrelor binare 0 şi 1. Toate caracterele (alfabetice, numerice, speciale etc.)
vor fi reprezentate în sistem sub forma unor combinaţii de cifre binare 0 şi 1.
Toate componentele calculatorului funcţionează sub supravegherea unităţii de comandă şi
control, singura capabilă să decodifice instrucţiunile programelor. Unitatea de comandă şi control
este legată de celelalte componente prin circuite de comandă prin care circulă comenzile tot sub
forma impulsurilor electrice. Aceste impulsuri declanşează sau opresc funcţionarea unităţilor de
intrare-ieşire, unităţii aritmetico-logice în funcţie de comenzile decodificate din programul
executat. Instrucţiunile care formează programul de executat sunt preluate prin intermediul
unităţii de intrare şi stocate în unitatea de memorie. Din unitatea de memorie, instrucţiunile sunt
preluate şi decodificate de unitatea de comandă şi control. După citirea datelor de intrare şi
stocarea în memorie, unitatea aritmetico-logică, pe baza ordinelor primite de la unitatea de
comandă şi control execută operaţiile de prelucrare indicate asupra operanzilor identificaţi tot de
unitatea de comandă şi control prin adrese. Rezultatele obţinute sunt stocate la adresele indicate
în unitatea de memorie. Ulterior, ele pot fi vizualizate sau extrase sub comanda unităţii de
comandă şi control prin intermediul unităţii de ieşire.
2 ***, Contabilitate şi sisteme informaşionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.215 şi următoarele
Unitatea centrală cuprinde UCC, UAL şi unitatea de memorie. Schema
funcţională a unităţii centrale este următoarea:
Unitatea de memorie (Memoria principală)
Instrucţiuni
Unitatea de comandă Adrese Sistem de operare
Programe
şi control
Comenzi
comenzi
stări
Date / operanzi
Unitatea aritmetico- Date
logică Rezultate
Rezultate
53
Caracteristicile memoriei sunt următoarele:
Lungimea cuvântului este unitatea elementară pentru memorarea şi accesarea
instrucţiunilor, operanzilor şi adreselor. Ea depinde de tipul calculatorului: 8 biţi (la primele
microcalculatoare), 16 biţi (la primele microcalculatoare IBM-PC), 32 biţi, 64 biţi
Capacitatea totală a memoriei exprimă volumul de informaţii care poate fi stocat şi se
exprimă în octeţi (bytes) sau multiplii acestora (un octet are dimensiunea de 8 biţi şi este
aproximativ egal cu un caracter), după cum urmează:
1 Kilooctat (Ko) = 1 Kilobyte (KB) = 210 octeţi = 1024 octeţi;
1 Megaoctet (Mo) = 1 Megabyte (MB) = 220 octeţi = 1048576 octeţi;
1 Gigaoctet (Go) = 1 Gigagabyte (MB) = 230 octeţi;
1 Teraoctet (To) = 240 octeţi;
1 Petaoctet (Po) = 250 octeţi.
Timpul de acces
Orice acces la memorie este precedat de furnizarea de către procesor a adresei de memorie,
unde se va face operaţia de scriere sau citire. Timpul de acces la memorie reprezintă intervalul
scurs între momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei. Când
memoria este prea lentă în comparaţie cu viteza de lucru a procesorului, pe durata accesului la o
locaţie de memorie apar, pentru procesor, timpi suplimentari de aşteptare. Noile tehnologii de
realizare a memoriei urmăresc o scădere a timpului de acces, astfel încât memoria să lucreze
sincron cu procesorul, fără a introduce stări de aşteptare. Se exprimă, de regulă, în nanosecunde
(1 ns = 10-9 secunde).
Ciclul de memorie este intervalul de timp în care se realizează scrierea sau citirea unei
unităţi de informaţie în/din memorie sau intervalul de timp dintre două operaţii succesive de
scriere sau citire. Se exprimă în microsecunde sau nanosecunde.
Costul memoriei interne este preţul memoriei raportat la capacitatea de memorare şi
depinde direct de tehnologia utilizată. Utilizarea memoriilor electronice a antrenat o importantă
scădere a costului. Ca efect, calculatoarele au putut fi dotate cu memorii principale de capacitate
mare.
Din punctul de vedere al accesului şi al modului de funcţionare, memoria internă este
structurată în:
memoria ROM;
memoria RAM.
Memoria ROM (Read Only Memory) este folosită pentru memorarea unor funcţii
sistem sau a unor componente specifice echipamentului cu rol în lansarea sistemului de operare
(de exemplu BIOS-ul). Conţine circuite de memorie al cărui conţinut este programat şi nu poate
fi schimbat de utilizator. Ele sunt folosite doar pentru citirea informaţiilor (înscrise anterior),
informaţii ce sunt rezidente permanent în cadrul sistemului. Pentru obţinerea rezidenţei
permanente, memoria ROM trebuie să fie de tip nevolatil, adică la pierderea tensiunii informaţia
să nu fie distrusă.
În mod uzual, în modulele ROM sunt stocate comenzi de iniţializare şi pornire a anumitor
componente ale sistemelor de operare, compilatoare, interpretere, etc. De aceea, multe
microcalculatoare sunt livrate cu programele de serviciu (BIOS, încărcător, interpretor, etc)
încărcate în ROM.
Memoriile ROM au evoluat în timp, prin folosirea tehnicilor speciale de ştergere selectivă
şi reprogramare astfel:
- memorii programabile PROM (Programable ROM), care sunt livrate
neînregistrate de producător, iar utilizatorul le poate încărca o singură dată. Pot fi
folosite pentru a înregistra un program specific utilizatorului cu o mare frecvenţă de
utilizare;
- memorii de tip EPROM (Erasable PROM), pot fi şterse şi reprogramate de
către utilizator, însă ştergerea nu poate fi selectivă, operaţia distrugând întregul
conţinut al celulei de memorie. Acest dezavantaj este eliminat de memoriile
EEPROM;
- memorii de tip EEPROM sau E 2PROM (Electricaly Erasable PROM) care pot
fi atât citite, căt şi şterse în mod selectiv şi reprogramate de către sistemul care le
utilizează.
- memoriile EEPROM flash sunt memorii EEPROM speciale care permit
scrierea/ştergerea mai multor locaţii de memorie printr-o singură operaţie. Astfel ele
sunt mult mai rapide decât memoria EEPROM obişnuită care operează cu fiecare
locaţie de memorie în parte.
Memoria RAM (Random Acces Memory), numită şi memorie de lucru, memorie vie,
dinamică, asigură stocarea datelor şi programelor şi constituie memoria de tip volatil, disponibilă
utilizatorului. Ea caracterizează capacitatea unui sistem electronic de calcul. Poate înregistra orice
tip de date şi este posibilă ştergerea acestora în scopul reutilizării.
Fiind o memorie volatilă, ea îşi pierde conţinutul la întreruperea alimentării cu energie
electrică. Fizic, se prezintă sub forma unor plăcuţe (module) ce au în prezent capacităţi de ordinul
megaocteţilor sau gigaocteţilor (există module de până la 4 Go).
Unitatea aritmetico-logică (UAL) este unitatea de execuţie care efectuează operaţiile
aritmetice şi logice asupra operanzilor în conformitate cu o comandă, un cod de operaţii, emis de
UCC şi furnizează rezultatul.
La ieşire UAL furnizează:
rezultatul operaţiei;
indicatorii de condiţii (paritatea rezultatului, rezultatul egal cu zero) sau indicatorii de
eroare (depăşirea capacităţii de reprezentare de către rezultat).
UAL comportă două tipuri de dispozitive:
dispozitive de lucru, adică dispozitive aritmetico-logice (pentru operaţii de adunare,
scădere, negaţie, reuniune, intersecţie, etc.) sub forma unor circuite speciale care
combină impulsurile electrice reprezentând informaţia sub formă de cifre binare
(dispozitiv aritmetic binar, în virgulă mobilă, zecimal);
componente de stocaj intermediar: registrele ca memorii specializate de capacitate
limitată ce înregistrează pentru fiecare operaţie operanzii şi rezultatele.
Unitatea de comandă şi control (UCC) constituie “inima” calculatorului şi asigură
citirea instrucţiunilor din memoria internă şi execuţia lor. Coordonează prin semnale de comandă
funcţionarea tuturor celorlalte unităţi ale calculatorului, girând schimburile de informaţii între
ele.
În principiu UCC cuprinde următoarele elemente:
un registru de instrucţiuni unde se păstrează instrucţiunea curentă, citită din memorie,
pe toată durata execuţiei. Instrucţiunea va specifica de regulă, un cod de operaţie şi
una sau mai multe adrese de operanzi;
un registru contor de program care păstrează adresa de memorie de unde a fost extrasă
instrucţiunea în curs de execuţie (sau a instrucţiunii următoare din program) şi permite
înlănţiurea instrucţiunilor;
un decodor de funcţii capabil să recunoască funcţia definită de instrucţiunea de
executat;
55
un orologiu (ceas intern) care distribuie, în mod regulat, impulsuri pentru a sincroniza
operaţiile elementare de efectuat în cursul derulării unei instrucţiuni;
circuite de comandă care permit elaborarea şi transmiterea comenzilor
corespunzătoare operaţiilor elementare.
Pe baza codului de operaţie UCC furnizează semnalele de comandă pentru controlul
unităţilor de I/E, UM, UAL pe durata fiecărei instrucţiuni în sincronism cu semnalul furnizat de
orologiu.
Prin construcţie, UCC este capabilă să interpreteze şi să execute un set de instrucţiuni
care constituie setul de instrucţiuni elementare al calculatorului.
După numărul de instrucţiuni implementate şi complexitatea acestora, procesoarele se
împart în:
Procesoare RISC (Reduced Instruction Set Computation, procesor cu set redus de
instrucţiuni) reprezintă unităţi centrale de prelucrare (CPU) la care numărul de
instrucţiuni pe care le poate executa procesorul este redus la minim pentru a creşte viteza
de prelucrare. Sunt procesoare rapide, dedicate pentru sisteme puternice, servere, cu
facilităţi multiprocesor;
Procesoare CISC (Complet Instruction Set Computation, procesor cu set complet de
instrucţiuni) reprezintă tipuri de unităţi centrale de prelucrare (CPU) care pot recunoaşte
un set complet de instrucţiuni, suficient pentru a efectua direct calcule (circa 400 . Sunt
cele mai răspândite, regăsindu-şi aplicabilitatea de la calculatoarele personale până la
servere.
Procesoare EPIC (Explicitly Parallel Instruction Computing) care permit executarea
simultană a mai multor instrucţiuni (de exemplu, procesoarele Itanium).
Frecvenţa procesorului înseamnă viteza acestuia exprimată în perioade de lucru (cicluri)
pe secundă, date de frecvenţa ceasului intern (tact). Această frecvenţă se exprimă în MHz
(Megahertz) sau, la ultimele modele, în GHz (Gigahertz). Dacă procesoarelor mai vechi le
trebuiau câteva perioade de ceas pentru a executa o instrucţiune, la ora actuală s-a ajuns la mai
multe instrucţiuni pe o perioadă de ceas.
Pentru a fi executate, instrucţiunile trebuie transmise UCC sub forma unor cifre binare (în
cod maşină). Pentru a simplifica munca programatorilor, câmpurile pentru cod operaţie şi adresă
au fost înlocuite în limbajele de asamblare cu mnemonice (simboluri) care pot fi traduse în mod
automat cu ajutorul unui program, numit ansambler.
Limbajele maşină şi limbajele de asamblare sunt limbaje de nivel redus deoarece ele sunt
intrepretate direct de către calculator. Cu ajutorul lor se scriu programele de sistem necesare
exploatării eficiente a resurselor fizice ale calculatorului. Limbajele de programare evoluate
permit scrierea programelor într-un mod apropiat de limbajul natural, dar necesită traducerea în
limbaj maşină prin compilare sau interpretare.
Orice program, destinat unui calculator, trebuie să cuprindă numai instrucţiuni ce
corespund setului de instrucţiuni de bază.
Pentru execuţia unei instrucţiuni se parcurg următoarele etape (vezi fig. nr. 2.5.) : 3
MI
UCC
DECODOR 1 PROGRAM
Decodor
2
2
DATE
4
3
UAL
REZULTATE
3 ***, Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 221
57
Transferul de date poate fi realizat în mod paralel (magistrale paralele) sau serial
(magistrale seriale). Magistralele paralele transmit toţi biţii fiecărui cuvânt concomitent pe mai
multe conductoare paralele. Magistralele seriale transmit datele bit cu bit, unul după altul, pe un
singur canal (două conductoare).
Majoritatea calculatoarelor moderne folosesc mai multe magistrale. Acestea pot fi interne
sau externe. Magistrala internă conectează componente interne ale calculatorului la unitatea
centrală, iar cea externă, pe cele externe. Exemple de magistrale interne: PCI, PCI-X, AGP, PCI-
Express, Hyper Transport. Magistrale externe: ATA, PCMCIA, SCSI, FireWire, Serial ATA,
USB.
Legarea unui echipament la magistrală se realizează de obicei printr-un conector fizic,
numit port şi printr-o componentă de interfaţă, numită adaptor sau controler. Porturile pot fi:
seriale, când datele se transmit bit cu bit pe o singură cale (COM, USB, PS/2);
paralele, când transferul se face concomitent pentru un număr de biţi, pe mai multe
linii, de obicei 8, 16 sau 32 (LPT);
cu infraroşii (IRDA) etc.
Arhitectura de bază a calculatorului asigură patru porturi COM (1-4) şi trei porturi LPT (1-
3). La portul COM puteţi conecta tastatura, mouse-ul, un modem extern etc., la cel paralel
imprimanta, scanner-ul, unitatea ZIP etc.
În ultimii ani se bucură de popularitate porturile USB (Universal Serial Bus). Treptat se
extinde şi folosirea porturilor FireWire.
Prin intermediul portului USB se pot conecta până la 127 de periferice şi nu este necesară
oprirea calculatorului pentru a conecta/deconecta un periferic prin acest port. În prezent se
utilizează mai mult standardele USB 1.1, standard de conectare plug’n’play 4 ce oferă o viteză de
transfer maximă de 12 Mb/s şi USB 2.0, standard ce oferă o viteză de transfer maximă de 480
Mb/s. Sistemul USB a devenit popular pentru conectarea unor periferice precum: aparate de
fotografiat numerice, tastatură, mouse, unităţi de discuri flexibile pentru calculatoarele portabile,
unităţi de memorie flash, scanner şi chiar imprimante.
4 Plug and Play (PNP) reprezintă un set de specificaţii ce permit unui dispozitiv să se
configureze singur şi să funcţioneze fără intervenţia utilizatorului imediat ce este instalat în
sistem
Sistemul FireWire are funcţii similare sistemului USB, dar este mai rapid şi este folosit
pentru conectarea perifericelor externe ce necesită viteză relativ înaltă de transfer a datelor (se
utilizează preponderent pentru ataşarea echipamentelor video numerice).
Adaptoarele sunt circuite integrate care permit procesorului să comunice şi să conecteze
echipamente periferice. Adaptoarele au rolul de pregătire a informaţiei în forma cerută de
magistrală, în cazul preluării informaţiilor de la dispozitivele periferice sau invers. Este posibil
ca un adaptor să controleze mai multe dispozitive periferice de acelaşi fel, caz în care
adaptoarele au şi rol de adresare a dispozitivelor periferice conectate. Spre exemplu, adaptorul
SCSI (Small Computer System Interface) defineşte o magistrală care poate conecta unul sau mai
multe calculatoare cu echipamente periferice. Fiecare echipament periferic trebuie să posede un
controller (o interfaţă inteligentă locală), iar echipamentele conectate pot fi de tipul: unităţi de
disc CD-ROM, unităţi de bandă rapide.
Tastatura
Tastatura reprezintă dispozitivul principal de intrare şi permite introducerea de informaţii
sub formă de caractere, similar cu maşina de scris. Prin succesiunea/combinaţia de caractere
introduse se pot furniza sistemului de calcul atât date, cât şi comenzi sau programe. Pe lângă
tastele care reprezintă cifre şi litere, tastatura conţine şi o serie de taste „funcţionale”, cărora le
sunt ataşate diferite funcţii (prelucrări). Aceste funcţii sunt specifice sistemelor de operare în care
este utilizată tastatura.
Drumul parcurs din 1867, când Christopher Latham Sholes a realizat prima tastatură
pentru maşina de scris, până la tastaturile clasice cu 83, 84, 101, 102 sau 104 taste a fost extrem
de lung.
Tastaturile se deosebesc prin design, numărul de taste (101-104), tip, funcţii auxiliare.
Cele apărute recent adaugă butoane speciale pentru funcţii specifice domeniului multimedia sau
pentru navigarea pe Internet (play/pause/next/prev, control volum, WWW, e-mail), pentru
oprirea, pornirea, intrarea în "stand-by" a sistemului etc.
Mouse-ul
Un mouse este obligatoriu pentru majoritatea aplicaţiilor actuale. Mouse-ul este un
echipament periferic de intrare utilizat pentru selectarea rapidă a unor opţiuni din meniuri sau
manipularea unor obiecte de pe ecran (texte sau grafice), în vederea executării unor operaţii. El a
fost realizat prima dată în 1963 de către Douglas Engelbart de la Institutul de Cercetare din
Stanford. Prima firmă care a utilizat mouse-ul, pentru IBM-PC, a fost Mouse System, în 1980; ea
a utilizat mouse-ul cu 3 butoane. Firma care a devenit cea mai cunoscută pe piaţă, în acest
domeniu, este Microsoft, care a utilizat, începând din 1983, mouse-ul cu două butoane la
calculatoarele IBM. Tehnica mouse-ul a fost preluată şi extinsă mai ales de firma Apple pentru
calculatoarele Macintosh.
Dispozitivul constă dintr-o carcasă şi o bilă (de cauciuc sau alt material cu aderenţă bună)
care semnalează sistemului, printr-un mecanism electro-optic (format din doi cilindri
perpendiculari înzestraţi cu câte o fantă), mişcările făcute, prin deplasare, pe o suprafaţă plană,
care de obicei este dintr-un material special. Utilizarea butoanelor mouse-ului depinde de
produsul informatic.
Dacă este instalat driver-ul (programul care asigură interfaţa cu sistemul de operare) de
mouse, odată cu mişcarea mouse-ului se mişcă pe ecran o săgeată sau un dreptunghi, numit
cursorul mouse-ului, care indică diverse obiecte. Mouse-urile se pot conecta prin cablu la un port
(o interfaţă) special pentru mouse. Variantele moderne de mouse comunică cu calculatorul prin
raze infraroşii, cablul de legătură lipsind în acest caz.
Principalele operaţii realizate cu un mouse sunt:
Indicarea prin care cursorul de mouse este deplasat pe ecran pentru a indica un anumit
obiect; deplasarea se face prin deplasarea mouse-ului pe pad;
Punctarea, numită şi clic se utilizează pentru selectarea unui obiect şi se realizează, în
urma poziţionării cursorului mouse-ului pe obiectul respectiv, prin apăsarea scurtă a
butonului;
Dublu clic prin care declanşează o acţiune şi prin care se acţionează scurt, de două ori
succesiv un buton al mouse-ului;
Trasarea care se realizează analog cu punctarea, cu deosebirea că după apăsarea
butonului, mouse-ul se deplasează cu butonul apăsat. Se foloseşte în operaţiile de
mutare sau copiere a obiectelor (Drag&Drop).
După tehnologia utilizată, mouse-urile pot fi mecanice şi optice. Mouse-ul mecanic
foloseşte o bilă care se deplasează pe o suprafaţă şi care antrenează două potenţiometre ce traduc
mişcările în semnale de control. Mouse-ul optic foloseşte un fascicul de lumină pentru a detecta
mişcarea pe o suprafaţă şi conţine două perechi de led-uri şi fotodetectoare. Mouse-ul se
deplasează pe un suport a cărui suprafaţă este acoperită cu o folie de plastic pe care sunt desenate
două grile suprapuse. Tehnologia radio este din ce în ce mai mult folosită şi implementată în
dauna clasicelor cabluri.
61
Mouse-ul poate avea de la două la şase butoane, putând fi dotat şi cu rotiţă de scroll. El se
conectează de obicei la unul din porturile seriale ale calculatorului, iar în cazul mouse-ului USB,
la un port USB al calculatorului.
Joystick-ul
Mouse-urile nu sunt foarte potrivite pentru jocuri şi alte aplicaţii, acestea necesitând o
viteză de reacţie mare. Joystick-ul este un dispozitiv de indicare care suportă reacţiile instantanee
şi care interpretează răpunsurile independent, nu pe baza mişcărilor anterioare, aşa cum se
întâmplă la mouse. El este un senzor bidimensional care indică poziţia absolută, raportată la un
punct de referinţă de pe ecran, adică identifică poziţia într-un plan (stânga-dreapta şi înainte-
înapoi).
În schema de conectare a calculatoarelor personale, joystickul este legat la PC printr-un
adaptor special, numit port pentru jocuri (game port).
Spre deosebire de joystick care indică poziţia în două dimensiuni, paleta (paddle)
specifică poziţia într-o singură dimensiune, pe o linie.
Pentru pasionaţii de jocuri auto pe calculator există volane cu pedale şi cu force feedback
(dotate cu motoare electrice care produc diverse efecte: blocarea volanului pe o direcţie în
momentul spargerii unei roţi, şocuri la impact, salturi rapide etc.).
Trackball-ul
Mouse-ul unui calculator are nevoie de spaţiu în care să se mişte, iar problema care se
pune este că mulţi utilizatori nu au spaţiul necesar pentru un astfel de dispozitiv. Trackball-ul
elimină aceste probleme, el fiind un mouse întors cu faţa în sus. În esenţă, trackball-ul este o bilă,
deseori de dimensiuni mari, care atunci când este rotită, determină cursorul de pe ecran să îi
urmărească mişcările. Bila se roteşte pe loc şi nu are nevoie de spaţiu mai mare decât baza
dispozitivului – câţiva inci pătraţi. Există modele portabile, proiectate astfel încât să poată fi
ataşate calculatoarelor – laptop sau notebook, mărind dimensiunile acestora doar cu câţiva
centimetri.
Ca şi mouse-ul, trackball-ul are butoane prin care se indică poziţionarea cursorului în
locul dorit. Cele mai multe trackball-uri au două sau trei butoane acţionate prin apăsare, cu
aceleaşi funcţii de selecţie ca şi ale mouse-ului. Unele modele au patru butoane, acestea
funcţionând ca două perechi în oglindă, astfel ca dispozitivul să poată fi folosit cu orice mână.
Nu există o poziţie standard a butoanelor, existând modele proiectate astfel încât bila să fie rotită
cu degetul mare, altele pentru a fi acţionate cu celelalte degete, alţi producători fabricând
trackball-uri care pot fi operate la fel cu oricare deget.
Evaluarea unui trackball se poate face în funcţie de rezoluţie – numărul de paşi pe inci
(counts per inch), însă aceste valori nu indică întotdeauna precizia de poziţionare. O rezoluţie
mai mare înseamnă deplasarea mai rapidă a cursorului pe ecran, dar reduce controlul asupra
poziţiei cursorului. O rezoluţie mai mică înseamnă că trebuie să rotiţi bila mai mult ca să mutaţi
cursorul, dar controlul este mai pecis.
Pentru calculatoarele portabile, proiectanţii au pus la punct mai multe dispozitive, dintre
care amintim dispozitivul Isopoint, maneta indicatoare şi touchpad-ul. Dispozitivul Isopoint,
inventat de Craig Culver, funcţionează ca un trackball care foloseşte o bară cilindrică în locul
bilei. Fiind plasat imediat sub bara de spaţiu, dispozitivul are o poziţie ideală pentru a fi
manevrat cu unul dintre degetele mari. Maneta indicatoare (pointing stick), realizată de Ted
Selker şi Joseph D. Rutledge la Centrul de Cercetare Thomas J. Watson al firmei IBM, a fost
pentru prima oară folosită pe calculatoarele portabile IBM. Acest dispozitiv este în principiu un
joystick miniaturizat, însă nu se mişcă, reacţionând la apăsare. Dispusă între literele “G” şi “H”
de pe o tastatură convenţională, maneta indicatoare poate fi manevrată cu oricare dintre degetele
arătătoare, celelalte degete rămânând pe rândul de bază al tastaturii. Spre deosebire de mouse-ul
clasic sau trackball, touchpad-ul nu are componente în mişcare, nu "adună" murdărie şi totodată
limitează mişcarea. El constă într-o suprafaţă textilă pătrată, sensibilă la presiune, peste care
utilizatorul trebuie să mişte degetul sau să lovească uşor. Mişcarea este considerată translaţie a
indicatorului pe ecran, iar lovitura este considerată comandă, asemenea butonului apăsat al unui
mouse. În plus, suprafaţa se poate programa astfel încât la lovirea diferitelor zone să se obţină
acţiuni diferite.
Creionul optic
Creionul optic (light pen) permite desenarea pe ecran prin simpla deplasare a acestui
dispozitiv. Utilizând un software adecvat, utilizatorul poate introduce comenzile şi anumite date
folosind creionul optic.
Sistemele de digitizare
Digitizoarele asigură transformarea datelor analogice în date numerice. Digitizoarele sunt
tipice aplicaţiilor de proiectare cu ajutorul calculatorului CAD (Computer Aided Design) şi celor
de producţie cu ajutorul calculatorului CAM (Computer Aided Manufacturing). Cele mai simple
digitizoare se prezintă ca o lupă pe o masă de desenat şi se apasă un buton în punctele de interes,
memorând coordonatele acestor puncte. O implementare particulară a digitizorului este tableta
de digitizare, adică o suprafaţă plană pe care se plimbă un creion optic.
Ecranul tactil
Ecranul tactil (touchscren) permite introducerea comenzilor prin apăsarea directă cu
degetul sau cu un creion special pe ecran. Ecranul tactil are ca domeniu de aplicabilitate
echipamentele şi terminalele publice (în birouri de turism, bănci, aeroporturi, gări) destinate
publicului larg, utilizatori care nu sunt familiarizaţi cu tastatura sau cu introducerea de comenzi.
63
Naturally Speaking, programul firmei Dragon Systems reprezintă prima generaţie de
sisteme destinate dictării continue pentru Windows şi Windows NT. Firma declară că în timpul
dictării comenzilor şi documentelor spre calculator nu mai sunt necesare pauzele între cuvinte.
Programul are un vocabular activ de 30000 de cuvinte rezident în memorie şi un dicţionar de
rezervă, pe disc, ce conţine 200000 de cuvinte.
Firma IBM a realizat produse-program pentru vorbirea curentă încă din ’96, unul dintre
acestea fiind MedSpeak, destinat aplicaţiilor din radiologie. Tot firma IBM a pus la punct o
tehnologie operaţională cu o simplă placă compatibilă Sound Blaster, VoiceType care permite
câştigarea de timp şi ameliorarea productivităţii, furnizând o soluţie perfectă pentru persoanele
care nu pot sau care nu vor să utilizeze tastatura. Cuprinde un dicţionar de bază de 35000 de
cuvinte, la care se poate adăuga un dicţionar personalizat de până la 30000 de cuvinte, iar viteza
de dictare este între 70 şi 100 de cuvinte pe minut. Avantajele sunt considerabile: nefiind obligaţi
să privim ceea ce se întâmplă pe ecran, dictarea se poate face foarte bine pe teren sau în maşină
(un cercetător poate lucra la microscop şi dicta simultan rezultatele, un avocat poate să-şi revadă
dosarele şi să dicteze informaţiile corespunzătoare în acelaşi timp, fără să-şi ridice privirea de pe
documentele sale).
În ceea ce priveşte echipamentele periferice de ieşire, cele mai frecvent utilizate sunt
monitorul şi imprimanta, dar se mai pot folosi tabletele LCD, video-proiectoarele, proiectoarele
cu LCD.
5 Viteza de împrospătare se referă la frecvenţa cu care monitorul înlocuieşte liniile de electroni care apar pe ecran. Electronii
activează granulele fosforescente roşii, verzi şi albastre care formează imaginea.
65
VGA)care poate afişa pornind de la 800 de pixeli pe orizontală şi 600 de linii pe verticală şi
ajungând la 1280 de pixeli pe 1024 linii (sau mai mult în funcţie de performanţele monitorului şi
plăcii video) în 16256 sau 16,7 milioane de culori afişate simultan (sunt cele mai răspândite la
ora actuală), XGA (eXtendend Graphics Adapter) care permite afişarea în 65535 culori cu o
rezoluţie de 640*480 sau 1024*768 etc. În prezent se utilizează doar monitoare din clasa SVGA,
XGA şi superioare (SXGA – Super XGA, UXGA – Ultra XGA, WUXGA – Widescreen UXGA
etc).
Producători de monitoare sunt Samsung, LG, Sony, Philips, Dell, IBM.
Imprimantele
Imprimanta este un suport periferic de ieşire care permite tipărirea rezultatelor prelucrării
într-o formă lizibilă pentru om. Suportul folosit este hârtia.
Performanţele unei imprimante se exprimă prin următorii parametri:
Rezoluţia - determină calitatea grafică a tipăririi şi se exprimă prin numărul de
puncte afişate pe inch (dots per inch – dpi). Există rezoluţie pe verticală (număr de
puncte pe verticală) şi rezoluţie pe orizontală. Nu este obligatoriu ca cele două
rezoluţii să fie egale. La imprimantele laser, de exemplu, rezoluţia poate fi de 600,
720, 1200 dpi, la cele cu jet de cerneală de 4800x1200 dpi, 5760x7200 dpi etc, la
imprimantele matriceale de 240x144 dpi
Viteza de tipărire- reprezintă viteza de scriere a imprimantei şi se măsoară în
caractere pe secundă (cps) la imprimantele lente şi pagini pe minut (ppm) la cele
rapide (o pagină conţine aproximativ 2000 de caractere); poate fi de la 1 ppm până la
50 ppm sau mai mult.
Dimensiunea maximă a hârtiei - este dată de formatul hârtiei pe care poate să scrie
imprimanta: A3 (420 x 297 mm), A4 (210 x 297 mm), A5 (148 x 210 mm), B5 (182
x 257 mm) etc.
Memoria proprie – desemnează capacitatea de memorie de tip RAM ataşată
imprimantei. Informaţiile prelucrate de procesor sunt transmise din memoria internă
pe magistrală la imprimantă. Viteza de prelucrare a procesorului este mai mare decât
viteza de tipărire a imprimantei, imprimantele fiind considerate periferice lente.
Memoria proprie a imprimantei permite stocarea acestor informaţii până în
momentul în care vor fi tipărite, evitând astfel blocarea magistralei. Capacitatea
memoriei unei imprimante laser, de exemplu, poate fi până la 416 Mo, dar pentru
cele mai simple ea este de 8, 16, 32, 64 Mo.
Posibilităţile de extindere a setului de caractere au în vedere atât metode software,
cât şi metode hardware (prin ataşarea unor dispozitive – casete cartridge) care conţin
seturi suplimentare de caractere.
După modul de realizare a imprimării, respectiv după unitatea de informaţie tipărită la un
moment dat, imprimantele sunt:
orientate pe caracter,
orientate pe linie,
orientate pe pagină.
După tehnologia de tipărire utilizată, imprimantele sunt:
mecanice, cu caractere selectate,
matriciale,
termice,
cu jet de cerneală,
laser.
Imprimantele cu jet de cerneală şi laser reprezintă în pezent cele mai utilizate tipuri de
imprimante.
Imprimantele cu jet de cerneală au fost introduse în 1976 de firma IBM. Pentru generarea
caracterului este necesară încărcarea şi deflexia electrostatică pe verticală a picăturilor de
cerneală. Caracterul este generat coloană cu coloană. Ele necesită un sistem complex de
circulaţie a cernelii. În funcţie de viteză se obţin diferite calităţi ale imprimării. Tipărirea se poate
face şi în mai multe culori. Imprimantele cu jet de cerneală se produc în mai multe variante: cu
jet continuu, cu jet intermitent, cu picături comandate. Principalele avantaje sunt preţul scăzut
faţă de cele laser, lipsa totală a zgomotului şi calitatea deosebită a imprimării. Principalele
dezavantaje sunt legate de calitatea deosebită care se cere hârtiei şi cernelii, precum şi fiabilitatea
destul de scăzută.
Imprimantele laser, numite şi imprimante optice sau imprimante xerografice sunt cele
mai răspândite în prezent pentru că sunt rapide, fiabile şi asigură o bună calitate a tipăririi. Ele
folosesc pentru realizarea imprimării un suport intermediar, acoperit de o suprafaţă
fotoconductivă. Funcţionarea lor este similară unui dispozitiv de copiere. O rază laser este
dirijată către un tambur rotund, producând încărcarea electrică a unui şablon de particule. În
mişcarea sa, tamburul preia un praf încărcat electric numit toner. Acesta aderă la foaia de hârtie
şi creează textul sau imaginea corespunzătoare. Imprimantele laser au o rezoluţie foarte bună,
viteză mare de lucru, fiabilitate sporită şi preţuri accesibile.
În prezent, producătorii de hardware se orientează spre realizarea unor echipamente care
încorporează mai multe periferice (imprimantă laser, scaner, copiator, fax).
Plotter-ul
Plotter-ul (echipament de trasat) este un dispozitiv periferic care poate genera o imagine
grafică pe un suport material (de obicei hârtie, calc sau film). El poate trasa linii continue, în
timp ce imprimantele pot simula liniile prin tipărirea apropiată a unei serii de puncte. Trasoarele
multicolore folosesc peniţe diferit colorate pentre trasarea desenelor color. De obicei, trasoarele
sunt mult mai scumpe decât imprimantele şi sunt folosite în proiectarea asistată de calculator
(CAD) şi în programele de prezentare grafică, unde precizia este foarte importantă.
Printre caracteristicile importante ale plotter-ului se numără:
precizia cu care desenează;
dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate desena;
setul de instrucţiuni pe care le poate executa;
rezoluţia.
67
Tabletele LCD
Tabletele LCD sunt dispozitive realizate în tehnologia LCD (Liquid Cristal Display) care
se racordează la ieşirea spre monitor a unui calculator şi se plasează deasupra unui retroproiector
obişnuit. Ele sunt alcătuite dintr-o matrice de celule LCD, celule care lasă să treacă o cantitate
variabilă din lumină emisă de lampa retroproiectorului, afişând astfel pe ecranul
retroproiectorului imaginea la nivel de pixel existentă pe ecranul calculatorului.
După gama coloristică redată, tabletele LCD pot fi alb-negru, cu nuanţe de gri sau color.
Video-proiectoarele
Video-proiectoarele sunt dispozitive de afişare pentru proiecţia unor imagini video pe un
ecran mare pentru un grup mai mare de persoane. Dimensiunea ecranului de proiecţie (1,5-7 m)
se corelează cu puterea sursei luminoase (500-2300 lumeni) şi cu distanţa la care se proiectează.
Video-proiectoarele se bazează pe două tehnologii de afişaj: una presupune existenţa a
trei tuburi catodice, de înaltă luminozitate şi cu distanţă focală mică şi alta utilizează trei matrici
LCD, plasate în faţa unei surse de lumină puternice (lampă cu halogen) pentru proiectarea
secvenţelor video după principiul afişării diapozitivelor sau filmelor.
Camera video
Nevoia de comunicare şi informaţie este o trăsătură caracteristică a omului, dar pentru o
comunicare eficace şi rapidă este nevoie de tehnologie. Pentru aceasta, Internet-ul este mediul
perfect, dar pentru a-l exploata optim trebuie să ai la dispoziţie o bază tehnologică solidă. Cum ai
putea însă să desfăşori o videoconferinţă fără o cameră de luat vederi? Ea este esenţială când ai
nevoie de comunicare video.
Camera video are rolul de a prelua informaţia luminoasă a fiecărei secvenţe video
captate, de a o transforma în informaţie electrică pe care o va aduce apoi într-o formă standard,
cerută pentru un semnal video. Astfel, camera video descompune fiecare secvenţă video într-o
succesiune de imagini fixe, iar fiecare imagine fixă este descompusă pe linii orizontale, iar în
cadrul liniei, pe puncte individuale. Elementul cheie al camerei video este captatorul video, un
dispozitiv de transfer de sarcină, CCD (Change Coupled Device).
Semnalul video captat este fie furnizat în sistem RGB pentru a fi preluat de calculator, fie
este prelucrat pentru sistemele PAL, NTSC sau S-video.
În alegerea unei camere video trebuie avuţi în vedere următorii parametri: rezoluţie,
sensibilitate la lumină, diafragmă, zoom, nivel de profunzime, raport zgomot/semnal util.
Placa de sunet
Apariţia şi dezvoltarea aplicaţiilor multimedia a determinat echiparea
microcalculatoarelor cu plăci de sunet care permit cuplarea unor echipamente de înregistrare a
sunetelor (microfon) sau de redare a acestora (difuzor, boxe). Prin intermediul unui software
specializat se poate realiza editarea, redarea sau înregistrarea sunetelor în fişiere.
Numerele din calculator sunt considerate digitale, iar undele sonore sunt considerate
analogice. Ca urmare, calculatorul nu poate înţelege şi reproduce undele sonore. Pentru a
înregistra şi reda mesajele audio, placa de sunet conţine convertizoare de tip analogic-digital şi
digital-analogic care realizează conversia semnalului electric în cod numeric şi invers.
Plăcile de sunet sunt folosite pentru redarea sunetelor şi a muzicii, ca parte a aplicaţiilor
multimedia, pentru a înregistra sunete MIDI şi waveform, dar şi pentru recunoaşterea vocii.
Conform standardului MPC, o placă de sunet trebuie să aibă, în configuraţia minimală, o intrare
pentru microfon, o interfaţă MIDI, capabilitate CD-audio, un sintetizator FM şi capacitatea de a
reda muzică digitizată şi voce. Trebuie avută în vedere şi compatibilitatea cu Sound Blaster, în
special când se doreşte utilizarea MPC şi pentru jocuri pe calculator.
Popularitatea tot mai largă a aplicaţiilor multimedia în ultimii ani a condus la dezvoltarea
mai multor tehnologii de producere a plăcilor de sunet şi la creşterea competiţiei între
producătorii acestor echipamente. Ca urmare a acestei tendinţe, plăcile de sunet au devenit din ce
în ce mai sofisticate, preţul lor fiind în continuă scădere. Diferenţierea calitativă între plăcile de
sunet actuale se face în funcţie de capacitatea acestora de a reda şi înregistra sunetele. Parametrii
care determină performanţele plăcilor de sunet sunt: rata maximă de eşantionare şi rezoluţia
plăcii. Rata de eşantionare indică de câte ori pe secundă se va lua o probă din semnalul audio, iar
rezoluţia indică numărul de biţi disponibili pentru valoarea preluată. Rata de eşantionare poate fi,
de exemplu, de 11 kHz pentru vorbire, 44,1 KHz pentru semnalele provenite de la CD-player, de
48 KHz pentru DAT (digital audio tape). Rezoluţia este cuprinsă, de exemplu, între 0 şi 255 de
biţi la plăcile de sunet pe 8 biţi şi între 0 şi 65535 de biţi la plăcile de sunet pe 16 biţi.
Plăcile de sunet mai oferă şi o serie de funcţii importante de control pentru operaţiile de
creare şi redare a unor fragmente muzicale. Circuitele de mixare din placa de sunet au rolul de a
controla volumul pentru fiecare din sursele de semnale la care este conectată placa.
Pentru redarea sunetelor, plăcile de sunet utilizează două tehnologii: sinteza FM şi sinteza
wavetable (spectru de sunete). Sinteza FM vine de la frequency modulation (modulaţia în
frecvenţă), adică manevrarea frecvenţelor pentru a le transmite la difuzoare. Sunetele create de
placa de sunet nu seamănă cu cele create de instrumentele muzicale, muzica produsă în acest
71
mod tinzând să sune artificial. La tehnologia wavetable, placa de sunet crează sunetul, pe baza
unor înregistrări ale muzicii unor instrumente, sunetele fiind mai aproape de realitate; ea caută
instrumentul potrivit într-un spectru de sunete şi crează sunetul instrumentului cerut, pe baza
mostrei de sunet existente.
Microfonul şi difuzoarele
Puntea dintre lumea electronică a datelor audio (analogice şi digitale) şi lumea mecanică
a sunetelor este realizată de traductoarele acustice: microfonul care converteşte sunetele în
semnale audio şi difuzoarele ce realizează conversia semnalelor audio în sunete. Toate plăcile de
sunet au intrări pentru microfon care permit înregistrarea de voci în mediul digital. Astfel, se pot
folosi transcrierile digitale ale vocii pentru a le încorpora în prezentări multimedia sau pentru a
realiza diverse adnotări vocale în foi de calcul sau în alte fişiere. Pentru a crea sunete care pot fi
auzite, calculatorul are nevoie de difuzoare.
Difuzoarele de frecvenţă joasă (woofer) operează la cele mai joase frecvenţe (mai mici de
150 Hz), iar cele de frecvenţă înaltă (tweeter) lucrează cu frecvenţe asociate sunetelor ascuţite
(de la 2000 Hz în sus). Difuzoarele subwoofer extind posibilităţile de producere a frecvenţelor
joase ale unui sistem de sunet dintr-un calculator. Difuzoarele pot fi active, când includ un
amplificator sau pasive atunci când nu au un astfel de dispozitiv.
În prezent se produc şi sisteme dotate cu difuzoare plate, fabricate după o nouă
tehnologie care oferă o senzaţie de realitate incredibilă.
Discul flexibil
Discul flexibil reprezintă suportul clasic de stocare la microcalculatoare.
Unităţile de disc flexibil (floppy disc) sunt folosite pentru a înregistra date pe dischete
care apoi vor putea fi citite pe acelaşi tip de unitate. Discul flexibil a fost creat în 1967, în
laboratoarele IBM din San Jose de un colectiv condus de Allan Shugart.
Unitatea de disc flexibil are în structură următoarele componente:
două capete de citire/înregistrare, pentru a utiliza ambele feţe ale dischetei;
un dispozitiv de acţionare a capetelor;
un motor de antrenare a dischetei (360 rot/min);
un bloc de comandă care asigură coordonarea funcţionării componentelor şi
supervizarea operaţiilor de citire/scriere.
Dischetele sunt folosite pentru păstrarea programelor şi a fişierelor de date de mici
dimensiuni, pentru arhivări, precum şi pentru transferul de diferite date şi programe între
calculatoare. Ele nu necesită condiţii speciale de păstrare, dar este indicat să fie păstrate în locuri
ferite de acţiunea unor câmpuri magnetice puternice sau în apropierea unor surse de căldură
deosebite. De asemenea, este indicat ca din când în când informaţiile să fie rescrise pe dischete,
pentru a nu se pierde.
Dischetele se întâlnesc în diferite variante 2,5”, 3,5”, 5,25” şi 8” (în prezent cele de 5,25”
şi 8” nu se mai utilizează). Primele dischete erau folosite pe o singură faţă (SS - Single Side).
Actualmente toate unităţile de discuri flexibile permit utilizarea simultană a ambelor feţe (DS -
Double Side). Capacitatea de memorare a dischetelor (de exemplu, cele DS-HD au 1,44 Mo, cele
DS-ED au 2,88 Mo) depinde de numărul de piste şi de densitatea de înregistrare. Din punct de
vedere al densităţii de înregistrare deosebim următoarele categorii de discuri flexibile:
simplă densitate (Simple Density - SD);
dublă densitate (Double Density 2D sau DD);
înalta densitate (High Density - HD);
densitate cvadruplă (Quad Density -QD);
densitate extra înaltă (Extra High Density - ED).
O dischetă poate fi utilizată numai dacă a fost formatată în prealabil, fiind împărţită în
piste şi sectoare. Actualmente dischetele comercializate sunt gata formatate. Capacitatea
dischetei este stabilită în timpul formatării. Formatarea se poate realiza prin comenzi ale
sistemului de operare.
Deşi sunt suporturi lente şi limitate din punct de vedere al capacităţii, dischetele şi
unităţile de discuri flexibile se regăsesc în toate configuraţiile actuale ale microcalculatoarelor.
Aceasta se explică prin costurile reduse ale suportului şi echipamentului periferic, uşurinţa în
gestionare, precum şi adresabilitatea şi posibilitatea de interschimbabilitate a suportului între
sisteme de calcul diferite.
Începând cu mijlocul anilor ’90 se fabrică şi discuri flexibile de capacităţi mult mai mari.
Astfel, în 1995 firma Imation a lansat pe piaţă discheta de 120 MB numită LS-120 şi unităţi de
disc adecvate - Super Disk Drive. Capacitatea de memorare de 120 MB a fost obţinută prin
combinarea tehnologiilor optice şi magnetice. Prin această tehnologie se asigură o densitate de
2.490 piste/inch faţă de 135 piste/inch la dischetele de 1.44Mb. Pistele de date sunt scrise şi citite
magnetic. Unitatea de dischetă LS-120 dispune de capete de citire duble care îi permite să scrie
şi să citească atât dischete LS-120, cât şi dischetele standard de 1.44MB. De asemenea, viteza de
rotaţie a suportului este mai mare decât în cazul oricăror alte dischete, ceea ce permite obţinerea
unor rate de transfer mai mari6. Ulterior s-au realizat şi dischete cu capacitatea de 240 Mo.
Corporaţia Sony fabrică unităţile de disc flexibil HiFD cu o capacitate de 200 Mo la dimensiunea
dischetelor de 3,5”.
Rata de transfer reprezintă viteza cu care unitatea şi controllerul pot să trimită datele către
sistem. Viteza cu care sunt transferate informaţiile a crescut de la 102 Kb/s la aproape 400 Mb/s
la unităţile moderne cele mai rapide.
75
Viteza de rotaţie. În funcţionare discurile se rotesc permanent cu o viteză constantă.
Vitezele de rotaţie uzuale la diferite tipuri de hard-discuri sunt de 5400 rotaţii/minut, 7200
rotaţii/minut, 10000 rotaţii/minut, ajungând chiar la 15000 rotaţii/minut. Creşterea vitezei de
8
numeşte streamer.
11 Kane, J., Hudson, D., Bender, M. , 12 biblioteci de benzi pentru arhivare în reţea, BYTE, vol. 2, nr.8/1996
12 Cruceanu, D., Casetele magnetice, PC REPORT România, nr.43, 1996, p. 25
13 Idem, p. 26
77
stocare şi un mecanism de citire/scriere mult mai eficient. Ea permite înregistrarea în condiţii de
siguranţă, pe baza tehnicilor de compresie, de la nivelul zecilor de GB până la 160 GB la
unităţile din a treia generaţie, cu un factor de compresie de 2.6:1. Bibliotecile AIT (cu 8 cartuşe)
pot stoca până la 2,08 TB comprimat.
CD-ROM-ul tinde să devină cel mai popular mediu de distribuţie al produselor software,
atât pentru preţul scăzut, cât şi pentru fiabilitatea ridicată şi capacitatea de stocare relativ ridicată.
Discul CD-ROM (Compact Disc Read-Only Memory) reprezintă un mediu de stocare
asemănător dischetelor, dar cu o capacitate de stocare mult mai mare. Avantajele utilizării CD-
ROM sunt numeroase: capacitatea mare de stocare (de aproximativ 700 MB), stabilitatea datelor
(CD-ROM nu poate fi modificat, garantându-se astfel stabilitatea datelor pe disc). Dezavantajul
lor constă în imposibilitatea scrierii ulterioare pe disc şi în viteza redusă de transfer: CD-ROM
este de 10 de ori mai lent decât hard-discul, ceea ce explică de ce mulţi utilizatori nu au renunţat
la suportul magnetic pentru date. Aceasta se datorează faptului că la CD-ROM capul de citire
optic are o masă substanţial mai mare decât mecanismul foarte uşor al hard-discurilor. Este
adevărat că viteza unităţilor CD-ROM a fost mărită permanent. Standardul MPC-1 prescria o
viteză de transfer de 150 KB pe secundă, dar astăzi există unităţi care transferă informaţiile cu
7800 KB pe secundă.
Astăzi, orice calculator este dotat cu o unitate CD-ROM care permite instalarea
driverelor, răsfoirea enciclopediilor electronice, vizionarea de filme şi prezentări multimedia etc.
14 Nu confundaţi CD-ROM-ul cu Audio-CD-ul pentru că, deşi au acelaşi aspect, acestea nu folosesc aceeaşi
tehnologie de înregistrare şi de citire. Practic, orice CD audio poate fi ascultat folosind unitatea CD-ROM a unui
calculator, echipat bineînţeles şi cu o placă de sunet şi o pereche de boxe, dar niciodată un CD-ROM nu va putea fi
citit de un CD Player, adică de un cititor de CD cum sunt cele integrate în echipamentele uzuale de redare a muzicii,
combine muzicale etc.
Unităţile CD-ROM sunt mereu îmbunătăţite, goana după viteze de transfer din ce în ce mai
ridicate şi timpi de acces mai mici fiind remarcabilă.
Diferenţa dintre modul de înregistrare pe discul magnetic şi cel de pe CD-ROM este că,
în timp ce la primele, datele se înregistrează pe piste concentrice, la CD-ROM, sectoarele se
înregistrează continuu (în formă de spirală).
Cele două caracteristici de bază care definesc o unitate CD-ROM sunt timpul de acces şi
rata de transfer a datelor. Timpul de acces reprezintă numărul de milisecunde de care are nevoie
unitatea pentru a găsi şi citi o cantitate de informaţie. Cu cât acest număr este mai mic, cu atât
unitatea este mai rapidă. La versiunile moderne acest timp este sub 100 ms, ceea ce înseamnă
totuşi cam de zece ori mai mult decât în cazul hard-discurilor obişnuite. Rata de transfer a datelor
reprezintă viteza cu care o unitate CD-ROM preia datele de pe disc şi le transmite calculatorului.
Cu cât numărul este mai mare, cu atât unitatea este mai bună. Vitezele sunt exprimate, de obicei,
ca un multiplu al vitezei unităţii CD-DA originale: 1X, 2X, 4X, 6X...52x. Cele mai întâlnite rate
de transfer sunt în prezent 40, 48 şă 52x. Totuşi se pare că s-au cam atins, chiar depăşit, limitele
actualei tehnologii. Deja a apărut o nouă generaţie de unităţi CD-ROM care a urcat rata maximă
de transfer la 72x datorită noii tehnologii pe care o aplică şi anume: citirea se face cu mai multe
capete şi nu cu unul singur cum este soluţia tehnică la unităţile CD-ROM obişnuite.
Ca urmare a măririi colecţiilor de CD-uri a apărut ideea schimbătoarelor de discuri.
Astfel, în unitatea de CD-ROM pot fi încărcate mai multe discuri la care puteţi avea acces direct
printr-o simplă apăsare de buton. Primele schimbătoare de discuri CD-ROM erau derivate din
cele folosite pentru sistemele stereo (firma Pioneer a fost cea care a creat primul schimbător de
discuri, adaptând cartuşul propriu de şase CD-uri pentru a fi utilizat de calculatoare). În prezent
există schimbătoare de discuri cu şi fără cartuşe.
Una din cele mai frecvente utilizări a CD-ROM este distribuirea de documentaţii,
manuale sau alte texte de dimensiuni foarte mari. Forma obişnuită de prezentare este cea de
hypertext. Aceasta înseamnă posibilitatea de deplasare rapidă, în cadrul textului, de la o
problemă la altele cu care se află în legătură. În felul acesta se uşurează regăsirea informaţiilor
necesare. În programele multimedia, hypertextul este un cuvânt subliniat sau scris cu altă
culoare. Dacă se execută un clic sau un dublu clic pe cuvântul respectiv, programul oferă
informaţii suplimentare în legătură cu acesta. Există mai multe metode de a realiza conversia
unui text obişnuit în hypertext, utilizând programe adecvate. Cele mai multe dintre ele se
bazează pe SGML (Standardized General Markup Language) care permite marcarea unor zone
de text pentru a indica salturile posibile15.
În mod evident acest tip de disc este utilizat în domenii în care este necesar să se
transporte cantităţi mari de date ce nu sunt supuse modificărilor. Printre aceste domenii se
numără bibliotecile (pentru cataloage şi referinţe), finanţele (pentru baze de date), industriile
constructoare de maşini (pentru manuale de service), informatica (pentru distribuirea software-
ului şi a documentaţiilor), precum şi piaţa bunurilor de larg consum (pentru jocuri video sau
computer)16.
Spre deosebire de CD-Player-ul audio care redă fără probleme orice CD audio, unităţii
CD-ROM nu îi este indiferent ce disc citeşte, cu toate că în exterior toate discurile arată la fel, cu
excepţia Photo-CD-ului, uşor de recunoscut după culoarea sa aurie. Dacă driver-ul nu este
compatibil cu standardul unui compact disc, atunci el va fi imposibil de citit. Pentru asigurarea
compatibilităţii între CD-urile comercializate de diferite firme s-a recurs la standardizare. Sunt
deja câteva standarde comerciale pentru CD-uri respectate de majoritatea producătorilor (Red
Book, Yellow Book, Green Book, Blue Book), Orange Book, White Book).
15vezi şi Popescu, Gheorghe, Utilizarea CD-ROM, PC World, volumul 1, aprilie, 1993, p. 11
16 Nagy, C., Tehnologii optice, PC REPORT România, nr. 43/1996, p. 29
79
Unităţi de discuri WORM
Discurile WORM (Write One Read Many) sunt asemănătoare CD-ROM-urilor,
caracteristicile pentru acest tip de discuri fiind definite în Orange Book. Informaţiile sunt scrise o
singură dată şi pot fi ulterior citite ori de câte ori, cu deosebirea că înregistrarea o face
utilizatorul pe calculatorul său. Ele sunt ideale pentru arhive de date în întreprinderi sau instituţii
financiare, constituind o alternativă la microfilme.
Prin tehnologia CD-R (Compact Disk Recordable), CD-urile pot fi înregistrate de
utilizator, dacă sistemul dispune de o unitate CD care permite scrierea (gravarea) CD-urilor.
Operaţiunea de înregistrare este mult mai delicată decât scrierea unei dischete şi se poate derula
într-o singură sesiune de lucru (monosesiune) sau în mai multe sesiuni (multisesiune).
Unităţile ce permit scrierea se caracterizează prin două "viteze": prima semnifică rata
maximă de transfer la citire, iar cea de-a doua rata maximă de transfer la scriere. La ora actuală
viteza maximă de scriere este de 52x.
CD-R constituie pentru orice întreprindere o soluţie de ales pentru stocarea documentară
sau pentru prezentarea multimedia a produselor întreprinderii. Durata de viaţă estimată pentru un
CD produs industrial, prin presaj, este de 25 de ani, în timp ce cea a unui CD produs după
tehnologia CD-R, de 100 de ani. Avantajul său constă în faptul că informaţia stocată pe el poate
fi stabilită de către beneficiar. În aceleşi timp, citirea informaţiei făcându-se tot prin detectarea
modificărilor în fasciculul de laser reflectat, unităţile CD-R pot să utilizeze şi discuri CD-ROM.
CD-urile înregistrabile tind să devină cel mai confortabil şi mai ieftin supot pentru
salvarea şi transportul fişierelor. Datorită posibilităţilor de stocare a unui volum mare de date şi a
costurilor reduse, acest tip de suport tinde să înlocuiască dischetele, benzile magnetice şi
cartuşele magnetice în multe aplicaţii de transport şi arhiare a fişierelor.
Sistemele DVD
Ca urmare a complexităţii documentelor şi aplicaţiilor, capacitatea de 680 Mo a unui CD-
ROM nu mai este suficientă, principalul motiv fiind faptul că animaţiile tridimensionale şi
secvenţele video consumă mult spaţiu pe disc. De aici, necesitatea unui nou format bazat pe
tehnologia video digitală: DVD (Digital Versatile Disk ). 17
DVD-ul este un disc plat, de dimensiunea unui CD (4,7” diametru şi 0,05” grosime) şi
poate stoca de 26 de ori mai multe date decât un CD-ROM. Ca şi în cazul CD-urilor, datele sunt
înregistrate pe o traiectorie spiralată formată din mici cavităţi, discurile fiind apoi citite cu
81
Memoria flash se fabrică în diferite formate: în formă de tub (flah tub, flash pen), pe
plachete – cartele PCMCIA, cartele Compact Flash, Secure Digital.
Memoria flash este mai lentă decât cea ROM sau RAM. În prezent se livrează module de
memorie flash cu capacitatea de până la 64 Go.
83
3.1.2. Caracteristicile sistemelor de operare
87
să existe posibilitatea de a conserva parametrii procesului suspendat, pentru ca
acesta să poată fi continuat ulterior, din punctul în care a fost întrerupt.
Programe de gestiune procese care creează procese şi rezolvă probleme privind
cooperarea şi concurenţa acestora.
Programe de gestiune a memoriei care alocă necesarul de memorie internă solicitat de
procese şi asigură protecţia memoriei interprocese.
Proceduri de tratare a intrărilor şi ieşirilor la nivel fizic care asigură efectuarea
operaţiunilor elementare de I/E cu toate tipurile de periferice din sistem, realizând,
unde este posibil, desfăşurarea simultană a uneia sau mai multor operaţiuni de I/E cu
prelucrările realiozate de procesorul central.
Programe de gestiune a fişierelor care reprezintă o colecţie de module prin care se
asigură deschiderea, închiderea şi accesul utilizatorului la datele din fişiere.
Programe de planificare a lucrărilor şi de alocare a resurselor.
Programe de gestiune tehnică a sistemului de operare care ţin evidenţa erorilor
hardware şi la cerere furnizează informaţii asupra gradului de utilizare a
componentelor sistemului electronic de calcul.
Programe de statistică a sistemului de operare care ţin evidenţa utilizatorilor, a
lucrărilor executate de aceştia şi a resurselor consumate.
Programele de servicii asigură sub supravegherea programelor de control, dezvoltarea
programelor de aplicaţii şi exploatarea celorlalte facilităţi oferite de sistemul de operare.
Componenta de servicii a sistemului de operare s-a dezvoltat odată cu cerinţele
utilizatorilor sistemelor de calcul. Gradul de accesibilitate al unui sistem de calcul, ca şi
complexitatea sarcinilor pe care utilizatorul le poate rezolva cu ajutorul lui sunt influenţate de
existenţa şi eficienţa programelor de sistem incluse în componenta de servicii. Programele de
servicii se execută sub supravegherea programelor de comandă şi control, ca orice program de
aplicaţie.
Această componentă oferă servicii diferite, de la un sistem de operare la altul, sau chiar
între variante diferite ale aceluiaşi sistem de operare.
Programele de serviciu pot fi grupate astfel:
1. Programele translatoare traduc programele sursă în programe obiect
(asambloare/macroasambloare, compilatoare, interpretoare) ale căror instrucţiuni în
limbaj maşină pot fi executate de sistemul de calcul. O succintă comparaţie dintre
asamblor, compilator şi interpretor indică următoarele:
Asamblorul este determinat de limbajul maşină, specific fiecărui sistem de calcul,
iar compilatorul este specific unui anumit limbaj, independent de sistemul de
calcul;
Asamblorul uşurează scrierea programelor folosind simboluri în locul limbajului
maşină, în timp ce compilatorul oferă posibilitatea scrierii de programe pentru
orice sistem de calcul ce dispune de compilatorul respectiv;
Asamblorul translatează o definiţie simbolică a programului sursă într-o definiţie
din programul obiect, în timp ce compilatorul translatează mai multe definiţii din
programul obiect. Ca urmare, memoria este mai puţin ocupată de asamblor, dar
compilatorul este mai puternic datorită includerii într-o definiţie-sursă a mai
multor definiţii-obiect;
Execuţia repetată a unui program este facilitată de compilator care realizează
translatarea o singură dată, în timp ce interpretorul translatează de fiecare dată
programul.
2. Editoarele de legături prelucrează programul obiect rezultat în urma compilării,
transformându-l în program executabil. Editorul de legături realizează următoarele
funcţii:
stabilirea legăturii între module în vederea constituirii programului executabil;
includerea în programul executabil a unor componente din bibliotecile sistem;
includerea unor componente ale sistemului de operare care facilitează punerea
la punct şi depanarea programelor utilizator.
3. Programele de încărcare sunt programe ce asigură încărcarea programelor
executabile în memoria internă, iniţializând execuţia. Încărcarea se poate face în mai
multe variante:
imediat după translatare, când încărcătorul este inclus în compilator
(compilatoare de tip LOAD and GO);
în momentul link-editării, când încărcătorul este inclus în editorul de legături;
după link-editare, când încărcătorul este independent.
4. Programele de depanare oferă mijloace de verificare şi corectare a operaţiilor
realizate de programul curent:
suspendarea execuţiei în punctele prestabilite;
realizarea de modificări şi corecţii adiţionale la reluarea programului;
examinarea şi modificarea, după caz, a programului existent în memoria internă.
5. Editoarele de texte permit editarea textelor, crearea şi actualizarea programelor, a
fişierelor de date, fişierelor de comenzi etc.
6. Programele de bibliotecare asigură crearea, gestionarea şi întreţinerea bibliotecii
sistem (formată din module ale sistemului de operare) şi a bibliotecilor utilizator.
Bibliotecile de programe sunt colecţii de programe organizate sub forma unor fişiere
partajate în scopul utilizării lor ulterioare. Bibliotecarul este apelat implicit de către
sistemul de operare în etapele de punere la punct a programelor şi explicit de către
utilizator prin comenzi specifice limbajului de comandă. Ca exemple de bibliotecare
putem aminti: LBR – sub MS-DOS, AR (Archive) – sub UNIX.
7. Mediile de programare permit automatizarea procesului de construire şi testare a
programelor. În componenţa lor intră un editor de texte, un compilator, un editor de
legături, un depanator.
8. Suprafeţele de operare oferă o gamă variată de servicii ce înlesnesc executarea rapidă
a lucrărilor de rutină. Intră în această categorie programe de serviciu de tipul: Norton
Commander, Win Commander, Windows Explorer.
Un sistem electronic de calcul poate să lucreze în două moduri:
*0 modul supervizor (kernel) când controlul este deţinut de către sistemul de operare,
*1 modul utilizator (user) când controlul este deţinut de un program de aplicaţii.
Interfaţa dintre nucleul sistemului şi programele de aplicaţii este asigurată printr-un set de
instrucţiuni extinse pe care sistemul de operare le poate executa. Ele sunt cunoscute şi sub
numele de apeluri sistem. Pentru fiecare apel există câte o procedură în biblioteca de proceduri a
sistemului de operare, astfel încât atunci când un program utilizator emite un apel, sistemul de
operare va lansa în execuţie o procedură din bibliotecă. Prin aceste proceduri sistemul de operare
oferă programelor de aplicaţii diferite servicii, dintre care amintim:
*2 servicii video care stabilesc modul de lucru al monitorului, poziţia cursorului,
tipul cursorului, scrierea unui şir de caractere pe ecran etc.
*3 servicii de disc care asigură citirea şi scrierea sectoarelor, verificarea sectoarelor,
stabilirea tipului de dischetă etc.
89
*4 servicii pentru tastatură care asigură stabilirea stării tastaturii, citirea unei taste
etc.
Apelurile de sistem creează, şterg şi folosesc diferite resurse software pe care le
administrează sistemul de operare. Cele mai importante dintre acestea sunt procesele. Procesul
este format din programul executabil, datele şi stiva de date a programului, registrele folosite de
program şi alte informaţii necesare lansării în execuţie a programului. Periodic sistemul de
operare decide oprirea execuţiei unui proces pentru lansarea în execuţie a altui proces, asigurând
partajarea timpului de lucru al procesorului între mai multe programe. Reluarea unui proces oprit
temporar are loc exact din starea în care a fost suspendat. Din această cauză, toate informaţiile
despre proces sunt păstrate de către sistemul de operare în tabelele proceselor.
3 Claviez, J., Informatique: les bases, Editions J.C.I. Inc., Montréal, 1993, p. 130
ferestre tip termometru care indică modul cum progresează prelucrarea în curs
(vezi comanda Copy sub Windows);
ferestre de alertă, cu mai multe nivele. Orice acţiune ce prezintă un risc de
pierdere a informaţiei este sistematic supusă confirmării utilizatorului (vezi
ştergerea fişierelor în Word).
Rolul sistemului de operare este de a asigura utilizarea eficientă a resurselor sistemului
electronic de calcul, facilitând sarcinile utilizatorului. Sistemul de operare gestionează alocarea
timpului UCP, a memoriei interne, accesul la fişiere, accesul la echipamentele periferice, etc. pe
toată durata execuţiei unui program, în scopul utilizării cât mai eficiente a acestor resurse. În
cazul în care este posibilă executarea simultană a mai multor programe, sistemul de operare
realizează alocarea resurselor între programe pe baza unor criterii de alocare, în scopul
optimizării execuţiei programelor. De asemenea, el trebuie să asigure protecţia între utilizatori
acolo unde sistemul de operare permite accesul concomitent al mai multor utilizatori (programe)
la resursele sistemului de calcul, precum şi protecţia între programe, fie că este vorba de
programe utilizator sau programe ale sistemului de operare. Această protecţie se referă la
evitarea cazurilor de interferenţă între mai multe programe în execuţie, care ar putea duce la
alterarea zonelor de program din memoria internă sau la alterarea, de către un program, a datelor
utilizate de un alt program.
Sistemul de operare poate trata erorile fizice (de exemplu, erori de citire/scriere în
memoria externă, erori de acces la un echipament periferic, lipsa din configuraţia sistemului de
calcul a unui echipament, etc.) sau erorile logice care pot să apară în timpul executării unui
program (de exemplu, operaţii interzise, ca împărţirea la 0).
Sistemele de operare pot avea şi funcţia de asistenţă « on line », cunoscută ca Help-ul
sistemului de operare, precum şi funcţia de tipul « plug and play » care oferă facilităţi de
autodetecţie a echipamentelor nou instalate în sistem şi permite reconfigurarea hardware, cu
uşurinţă, a sistemului, ca şi notificarea schimbării configurării sistemului, de exemplu prin
căderea unui echipament din sistem
Sistemul de operare îndeplineşte şi o serie de funcţii auxiliare, cum ar fi: contabilizarea
activităţii sistemului de calcul, jurnalizarea comenzilor adresate interpretorului de comenzi al
sistemului de operare, jurnalizarea erorilor, etc.
Operaţiunile realizate de sistemele de operare pentru a-şi realiza obiectivele pot fi
grupate astfel4:
gestiunea lucrărilor;
gestiunea intrărilor şi ieşirilor;
gestiunea fişierelor;
comunicarea cu utilizatorul.
4 Reix, R., Systèmes d'information et management des organisations, Les Editions Foucher, Paris, 1990, p.53
91
Gestiunea lucrărilor este asigurată de un program specific (supervizor, monitor) care
realizează gestiunea resurselor fizice ale calculatorului şi coordonarea generală a derulării
lucrărilor. Acest program coordonează şi controlează orice activitate derulată de alte programe
ale sistemului de operare, îndeplinind două subfuncţii esenţiale:
gestiunea sarcinilor de îndeplinit care determină care sunt programele sau
modulele de program ce se vor executa;
gestiunea resurselor (mijloacelor) necesare execuţiei unui program încărcat în
memoria principală.
Fiecare lucrare dispune la un moment dat de un spaţiu de memorie şi trebuie să se
supravegheze ca nici o altă sarcină să nu pătrundă în partiţia alocată. Există mai multe sisteme de
gestiune a memoriei: partiţii fixe, partiţii variabile, paginare etc.
Exemplu: O cerere prioritară pornind de la un terminal poate obliga supervizorul să
elibereze o zonă de memorie, deci să suspende execuţia în curs şi să evacueze unele programe în
memoria auxiliară, păstrând imaginea exactă din momentul apariţiei cererii.
3.2.1. Monoprogramarea
3.2.2. Multiprogramarea
Multiprogramarea (multiprogramming) reprezintă modul de exploatare a unui sistem
de calcul care permite existenţa simultană în memoria internă a mai multor programe care se
execută concurent, în partiţii fixe de memorie , cu restricţia ca ele să nu folosească în acelaşi
5
5 O partiţie de memorie trebuie să fie o zonă contiguă de memorie, adică o zonă de memorie formată
numai din locaţii de memorie adiacente. O partiţie are o anumită lungime şi o adresă fixă.
timp aceeaşi resursă. Obiectivul urmărit în cadrul multiprogramării constă în maximizarea
volumului de lucrări care trec prin sistem şi minimizarea timpului petrecut de o lucrare în sistem.
Timpul de inactivitate al unităţii centrale, impus de perioadele de aşteptare, este redus
substanţial dacă în memoria internă ar putea coexista simultan mai multe programe ce solicită
unitatea centrală atunci când aceasta aşteaptă terminarea unei operaţii de intrare/ieşire pentru
lucrarea curentă în execuţie. Execuţia mai multor programe în multiprogramare pare simultană
(se simulează n procesoare pe un singur procesor) deşi, de fapt, la un moment dat este activ un
singur program.
În multiprogramare sistemul de operare trebuie să asigure administrarea cererilor de I/E
şi planificarea firelor de aşteptare pentru programele concurente. De asemenea, este necesar un
mecanism de protecţie între lucrări care să permită execuţia unei lucrări, fără afectarea celorlalte
existente în memoria internă, precum şi o gestiune eficientă a resurselor fizice şi logice solicitate
de lucrările în execuţie.
Sistemele de calcul care utilizează tehnica multiprogramării sunt prevăzute cu o
componentă a sistemului de operare numită monitor de planificare a lucrărilor care alege, dintr-
un grup de programe, în ordinea sosirilor, pe acelea potrivit cărora timpul neocupat al unităţii
centrale să fie minim.
La sistemele de operare pentru microcalculatoare multiprogramarea se referă la facilitatea
de lucru multitasking.
3.2.3. Multiprelucrarea
Dacă n programe se găsesc în acelaşi timp în memoria internă şi partajează resursele
sistemului de calcul, atunci sistemul este exploatat în multiprogramare; dacă în multiprogramare
se folosesc n procesoare, atunci sistemul este exploatat în multiprelucrare. Se poate astfel aprecia
că multiprogramarea este un concept software, iar multiprelucrarea un concept hardware.
Un sistem de calcul este exploatat în multiprelucrare dacă cel puţin două unităţi centrale
de prelucrare lucrează în paralel. De remarcat că în cadrul sistemelor exploatate în
multiprelucrare, unitatea centrală de prelucrare poate executa instrucţiunile unui singur program,
dar şi instrucţiuni din programe diferite.
Sistemele master/slave sunt sisteme care lucrează prin tehnica multiprelucrării. Unul
dintre obiectivele multiprelucării este acela de a degreva o unitate centrală de prelucrare de task-
uri specifice ca: tabelări de date, editări de texte şi întreţinerea colecţiilor de date (fişiere, baze de
date). Pentru a realiza acest deziderat, la o unitate centrală de prelucrare poate fi cuplată o altă
unitate centrală de prelucrare destinată coordonării activităţilor din sistem (master). Masterul
coordonează toate operaţiunile de I/E, în timp ce slave-ul execută operaţii complexe; în acest caz
master-ul este referit ca front-end processor, având rolul de interfaţă între slave şi dispozitivele
de I/E. Tot masterul se poate utiliza ca interfaţă între slave şi colecţii voluminoase de date
existente în memoria externă, situaţie în care este referit ca back-end processor, fiind responsabil
de întreţinerea bazei de date.
Legăturile dintre memoria internă şi unitatea centrală de prelucrare se pot realiza în
următoarele variante:
legătură matricială prin intermediul unui sistem de comunicaţie prin care cererile
neonorate sunt plasate într-un fir de aşteptare gestionate prin componentele
hardware şi software;
legătură prin canale multiple când procesoarele partajează o cale unică pentru
fiecare modul de memorie;
legătură printr-un singur canal folosit partajat, acesta constituind interfaţa dintre
toate unităţile centrale de prelucrare şi memoria internă.
95
3.2.4. Prelucrări SPOOLING
Prelucrarea spooling (Simultaneous Peripheral Operations On-line) reprezintă un mod
eficient de exploatare a sistemelor de calcul seriale, bazat pe principiul separării operaţiilor de
intrare de operaţiile de ieşire şi de restul prelucrărilor şi pe executarea lor în paralel. Executarea
lucrărilor se face în multiprogramare.
Această tehnică constă în organizarea de zone tampon de memorie (buffers) pentru
realizarea de dispozitive periferice de intrare/ieşire virtuale care permit introducerea de lucrări
înainte ca acestea să fie executate, redarea rezultatelor la imprimantă în timpul execuţiei altor
lucrări, planificarea execuţiei lucrărilor pe baza unui sistem de priorităţi prestabilite, fără a se
ţine seama de ordinea de sosire.
Pentru utilizarea tehnicii SPOOLING este nevoie de o memorie externă de capacitate
mare, direct adresabilă, unde să fie organizate perifericele virtuale.
Efectele utilizării tehnicii SPOOLING sunt:
creşterea randamentului de exploatare a unui sistem serial cu 40-50%, în primul rând prin
scăderea timpilor de aşteptare ai UCP
creşterea randamentului de utilizare a echipamentelor I/O; acestea sunt utilizate în
reprize, dar într-o repriză sunt utilizate la capacitatea maximă.
De exemplu, tehnica SPOOLING se poate folosi sub Windows pentru listările la
imprimantă, utilizând comanda Print care poate fi executată în paralel cu alte lucrări în execuţie,
conform tehnicii de exploatare în multiprogramare.
2 un sistem RAID (Redundant Array of Inexpresive Disks – şir redundant de discuri ieftine) este un tip sofisticat
de memorie disc, având fiabilitatea apropiată de 100 %. Sistemul asamblează laolaltă mai multe unităţi de disc şi
le tratează ca pe o unitate omogenă. În cazul defectării unei unităţi de disc din sistemul RAID, datele de pe
aceasta sunt automat recuperate de pe celelalte. Unitatea de disc defectă este dusă la reparat, iar datele memorate
pe aceasta pot fi refăcute cu ajutorul informaţiilor conţinute pe celelalte. La înlocuirea discului după reparaţie,
operaţia de refacere şi instalare are loc automat.
100
Hardware – reprezintă echipamentele electronice ale unui sistem de
calcul. În reţea se pot utiliza în comun următoarele categorii de resurse
hardware: unităţi de stocare a datelor, imprimante etc. Prin utilizarea în comun
a unităţilor de stocare a datelor, utilizatorii au la dispoziţie un spaţiu de stocare
considerabil mai mare, acesta fiind rezultatul însumării tuturor spaţiilor
disponibile de pe toate calculatoarele din reţea. Utilizarea imprimantelor în
reţea reduce considerabil costurile achiziţiei de astfel de dispozitive, nefiind
necesară conectarea la fiecare calculator a câte unei imprimante, ci conectarea
tuturor calculatoarelor la o singură imprimantă.
101
o operaţii de selecţie a traseului pe care să se facă transferul de date între două
sisteme de calcul din reţea (funcţii de rutare)
o operaţii de conversie a datelor în şi din formatul specific transmiterii datelor în
reţea, codificarea sau împachetarea datelor, conform anumitor reguli, numite
protocoale de comunicaţie, etc.
o mecanisme de detectare şi tratare a erorilor de transmisie
o autentificarea proceselor implicate în transfer, cu verificarea drepturilor de
acces în reţea, etc.
2. Partajarea resurselor unui sistem de calcul între nodurile reţelei. Se numeşte host un
nod al reţelei care permite partajarea resurselor sale de către celelalte noduri din reţea.
Partajarea propriilor resurse de către un nod presupune gestionarea cererilor multiple şi
simultane de acces la resursele partajate, care pot să apară de la celelalte noduri din reţea.
Aceasta înseamnă că sistemul host trebuie să fie un sistem multitasking şi multiuser.
De exemplu opţiunea Sharing (utilizare în comun) din meniul de context al unor obiecte
Windows permite definirea modului de partajare a resursei respective în cadrul reţelei
3. Accesarea resurselor partajate din reţea se referă la capacitatea unui nod de a avea
acces la resursele partajate de un alt nod din reţea.
Pentru a permite accesul la o resursă partajată din reţea, se definesc, pentru această resursă,
drivere virtuale, care sunt declarate pe sistemul nodului care utilizează resursa partajată.
Aceste drivere se referă deci la resurse care nu există fizic în sistemul de calcul respectiv dar
există fizic pe host. Definirea unei corespondenţe între unităţile fizice partiţionate, din reţea, şi
driverele virtuale definite pe nodul local se numeşte operaţie de mapare.
Gestionarea driverelor virtuale este realizată de o componentă de reţea specializată, instalată
pe fiecare nod.
De exemplu opţiunea Map Network Drive (Mapare unitate de reţea) este oferită, în sistemul de
operare Windows, de aplicaţia Explorer; ea dă posibilitatea mapării unei unităţi virtuale locale
la o unitate din reţea. Operaţia inversă, de anulare a mapării, se realizează cu opţiunea
Disconnect Network Drive (Deconectare unitate de reţea).
4. Identificarea nodurilor reţelei şi stabilirea drepturilor de acces în reţea. Aceste funcţii
sunt implementate pe serverul de reţea şi presupun asocierea unui sistem de parole
fiecărui utilizator din reţea, pentru identificarea acestuia; în felul acesta pot fi
reglementate drepturile de acces la resursele partajate de server, pentru fiecare
utilizator şi pot fi definite acţiunile permise utilizatorilor din reţea.
Mecanismul de identificare a utilizatorilor oferă şi posibilitatea urmăririi (înregistrării)
activităţii utilizatorilor în reţea.
Spre exemplu, Windows NT Server este un sistem de operare pentru un server de reţea
şi are implementată funcţia de definire şi control ale drepturilor de acces.
Răspândirea fără precedent a reţelelor de calculatoare se explică prin importanţa pe
care o are schimbul informaţional şi avantajele pe care reţelele de calculatoare le oferă în
această direcţie. Astfel, ele asigură atât o flexibilitate sporită, cât şi avantaje economice.
Flexibilitatea sporită este dată de posibilităţile de extindere a reţelei prin adăugarea de noi
staţii de lucru sau servere sau de împărţirea resurselor între utilizatori. Avantajele economice
sunt determinate de costurile mai reduse ale echipamentelor, dar şi de exploatarea în comun a
mai multor resurse: date, programe, echipamente.
102
4.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare
Reţelele MAN – sunt extinse la nivelul unui oraş, suprafaţa lor variind
4
103
Fig. nr. 4.2. Model de reţea metropolitană MAN
naţional şi continental.
104
Fig. nr. 4.4. Model de reţea cu acoperire globală GAN
4.2.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de arhitectură
105
Reţele client/server – utilizează două tipuri de calculatoare, respectiv:
o Server – reprezintă acel nod din reţea care oferă servicii celorlalte
noduri ale reţelei;
o Client – reprezintă acel nod din reţea care utilizează serviciile oferite de
un server.
106
4.2.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de topologie
o Avantaje:
necesită o infrastructură simplă şi puţin costisitoare;
conferă independenţă funcţională fiecărui calculator sau
echipament conectat în reţea;
o Dezavantaje:
funcţionarea reţelei presupune neapărat şi funcţionarea
trunchiului sau magistralei. Dacă apare o defecţiune la
magistrală, calculatoarele şi echipamentele din cadrul acesteia
nu mai pot comunica între ele.
Datorită faptului că semnalul se difuzează în toată reţeaua, există
pericolul interceptării acestuia de către utilizatori neautorizaţi,
deci nu conferă o securitate fizică a comunicaţiei.
107
Fig. nr. 4.9. Model de reţea cu topologia stea (star)
o Avantaje:
Oferă un control centralizat al traficului prin reţea;
Oferă independenţă nodurilor reţelei.
o Dezavantaje
Necesită o infrastructură de comunicaţii costisitoare (se
utilizează cablaje pe distanţe mari, plus concentratorul care
reprezintă un echipament utilizat doar la centralizarea traficului);
Funcţionarea reţelei este dependentă de funcţionarea
concentratorului.
reţele de tip inel (ring) – toate sistemele de calcul sunt interconectate între ele
în stilul conectării în topologia magistrală, doar că primul şi ultimul sunt unite
formându-se astfel o buclă (inel). Informaţia se transmite de la un nod la
următorul, într-un singur sens. Avantajele şi dezavantajele sunt aceleaşi ca la
reţelele de tip magistrală, cu o completare, şi anume că reţele de tip inel oferă
un grad ridicat de securitate privind transferul informaţiilor în şi din exterior,
prin simplu fapt că acest transfer nu se poate realiza.
108
Fig. nr. 4.10. Model de reţea cu topologia inel (ring)
7 backbone – este un termen provenit din limba engleză, care în traducere reprezintă coloana vertebrală având înţelesul
unui stâlp de susţinere sau a unui schelet pe care începe o construcţie, o dezvoltare a unei infrastructuri.
109
Fig. nr. 4.11. Model de reţea cu topologia arbore (tree)
110
o arhitectură de reţea deoarece nu specifică serviciile şi protocoalele utilizate la fiecare nivel,
ci arată numai ceea ce ar trebui să facă fiecare nivel.
Nivelul fizic se ocupă de transmiterea biţilor printr-un canal de comunicaţie: când unul
din capete trimite un bit 1, acesta este receptat în cealaltă parte ca un bit 1 şi nu ca un bit 0.
Nivelul legatură de date are sarcina de a transforma un mijloc oarecare de transmisie
într-o linie care să fie disponibilă nivelului reţea fără erori de transmisie nedetectate. De aceea,
nivelul legătură de date obligă emiţătorul:
să descompună datele de intrare în cadre (blocuri) de date (câteva sute sau mii
de octeţi);
să transmită cadrele secvenţial;
să prelucreze cadrele de confirmare trimise înapoi de receptor.
Nivelul reţea se ocupă de controlul funcţionării subreţelei. O problemă cheie în
proiectare este determinarea modului în care pachetele sunt dirijate de la sursă la destinaţie. De
asemenea, nivelul reţea se ocupă de rezolvarea neconcordanţelor dintre modul de adresare,
dimensiunea pachetelor sau chiar protocoalele sursei şi destinaţiei.
Nivelul transport are rolul de a accepta date de la nivelul sesiune, de a le descompune,
dacă e cazul, în unităţi mai mici, de a transfera aceste unităţi nivelului reţea şi a se asigura că
toate fragmentele sosesc corect în celălalt capăt.
Nivelul sesiune permite utilizatorilor de pe maşini diferite să stabilească între ei
sesiuni. Ca şi nivelul transport, o sesiune permite transportul obişnuit de date, dar furnizează şi
servicii îmbunătăţite, utile în anumite aplicaţii.
Nivelul prezentare. Spre deosebire de nivelele inferioare, care se ocupă numai cu
transferul sigur al biţilor dintr-un loc în altul, nivelul prezentare se ocupă de sintaxa şi
semantica informaţiilor transmise.
Exemplu: codificarea datelor, reprezentarea tipurilor de bază etc.
Nivelul aplicaţie are rolul de a uniformiza interfaţa dintre date şi utilizator. Prin
interfaţa dintre date şi utilizator se înţelege în cazul de faţă modul de afişare sau sistemul de
păstrare a fişierelor care poate fi diferit de la un sistem la altul.
Nivel fizic Bit
Nivel aplicaţie
Informaţia de transmis
Nivelul gazdă - la - reţea (interfaţă - reţea) – despre acest nivel modelul TCP / IP nu
spune mare lucru, singura menţiune este aceea că gazda trebuie să se lege la reţea pentru a
putea transmite date, folosind un anumit protocol. Acest protocol nu este definit şi variază de
la gazdă la gazdă şi de la reţea la reţea. Acest nivel face ca funcţionarea nivelului superior,
numit Internet şi respectiv, reţea, să nu depindă de reţeaua fizică utilizată în comunicaţie şi de
tipul legăturii de date.
Nivelul Internet are rolul de a permite gazdelor să emită pachete în orice reţea şi de a
face ca pachetele să circule independent până la destinatie.
Nivelul Internet defineşte oficial un format de pachet şi un protocol numit IP - Internet
Protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor fără conexiune. Alte protocoale care
pot funcţiona la acest nivel sunt:
- ICMP - Internet Control Message Protocol;
- ARP - Address Resolution Protocol;
112
- RARP - Reverse Address Resolution Protocol.
Nivelul transport permite conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă şi,
respectiv, destinaţie, deci asigură comunicaţia între programele de aplicaţie.
Sunt definite două protocoale:
TCP (Transmission Control Protocol) este un protocol punct - la - punct, orientat
pe conexiuni care permite ca un flux de octeţi trimişi de pe un sistem să ajungă
fără erori pe oricare alt sistem din inter - reţea (asigură livrarea corectă, în ordine,
a mesajelor);
UDP (User Datagram Protocol) este un protocol nesigur (nu asigură livrarea
mesajului la recepţie fără erori, fără pierderi, fără duplicate, în ordinea în care au
fost emise), fără conexiuni, care foloseşte IP pentru transportul mesajelor.
Nivelul aplicaţie asigură utilizatorilor reţelei, prin intermediul programelor de aplicaţie,
o varietate de servicii:
terminal virtual TELNET, protocol care permite unui utilizator de pe un sistem să
se conecteze şi să lucreze pe un alt sistem aflat la distanţă;
transferul de fişiere FTP (File Transfer Protocol) protocol care pune la dispoziţie
o modalitate de a transfera eficient date de pe o staţie pe alta, în ambele sensuri;
poşta electronică SMTP (Simple Mail Transfer Protocol). Poşta electronică a fost
la origine doar un tip de transfer de fişiere, dar ulterior a fost dezvoltat un
protocol specializat pentru acest serviciu. Acest protocol este folosit pentru
transferul mesajelor de poştă electronică între utilizatori conectaţi la reţele
diferite, dar care au o conexiune Internet.
Ulterior , au apărut o serie de alte protocoale, cum ar fi:
Serviciul Numelor de Domenii, DNS (Domain Name Service), pentru a stabili
corespondenţa dintre numele gazdelor şi adreselor reţelelor;
HTTP (HyperText Transfer Protocol) - folosit pentru aducerea paginilor de pe
Web.
Fig. nr. 4.15 prezintă protocoalele şi reţelele modelului TCP/IP.
8 Patriciu, V., Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, pp. 26-28
114
Securitatea fizică este nivelul exterior al modelului de securitate şi trebuie să
asigure prevenirea accesului la echipamente şi date. Este comună tuturor
sistemelor electronice de calcul, distribuite sau nu;
Niveluri logice de securitate destinate asigurării controlului accesului la
resursele şi serviciile sistemului.
Din punct de vedere al accesului la resursele sistemului întâlnim următoarea
structurare:
Nivelul de acces la sistem care determină dacă şi când reţeaua este accessibilă
utilizatorilor. La acest nivel se realizează gestiunea accesului şi se stabilesc
măsuri de protecţie la conectare (deconectare forţată, interzicerea lucrului în
afara orelor de program, limitarea lucrului la unele staţii);
nivelul de acces la cont care se referă la identificarea utilizatorilor după numele
de utilizator asociate şi autentificarea lor prin parola introdusă;
nivelul drepturilor de acces care individualizează, pe fiecare utilizator sau pe
grupuri de utilizatori, drepturile pe care le au aceştia (citire, scriere, ştergere,
vizualizare etc.)
La nivelul de securitate a serviciilor se controlează accesul la serviciile sistemului cum
ar fi echipamentele de intrare/ieşire, gestiunea serverului şi pot fi individualizate astfel:
nivelul de control al serviciilor care este responsabil de funcţiile de avertizare şi
de raportare a stării serviciilor;
nivelul de drepturi la servicii care determină cum poate folosi un anumit
utilizator un serviciu (de exemplu, drepturile unui operator asupra unei
imprimante)
Securitatea fizică constă în împiedicarea pătrunderii în sistem a intruşilor,
transmiţându-le mesaje de averizare, iar atunci când aceasta nu este posibil sunt create bariere
care să stopeze sau să întârzie atacul. Pe lângă protecţia contra atacurilor deliberate, securitatea
fizică trebuie să asigure şi protecţia împotriva dezastrelor naturale. Măsurile prin care este
asigurată securitatea fizică se referă la controlul accesului, asigurarea securităţii
echipamentelor din reţea (calculatoare şi echipamente periferice), protecţia contra dezastrelor
naturale, incendiilor sau inundaţiilor, protecţia bibliotecii de suporturi de date (magnetice,
optice, magneto-optice).
O sursă de vulnerabilitate trecută deseori cu vederea o reprezintă alimentarea cu
energie electrică a clădirii, întreruperea alimentării determinând pierderi de date, având în
vedere ca majoritatea angajatilor neglijează salvarea sau realizarea în mod regulat a unei copii
de rezervă a fişierelor de pe hard disc. Cea mai bună soluţie pentru rezolvarea acestei
probleme este realizarea unui sistem redundant la fiecare loc de muncă.
Pentru reţelele care interconectează un număr mare de calculatoare sau mai multe
reţele locale este necesară prezenţa unor componente suplimentare: repetoare, punţi,
repartizoare, porţi.
Repetorul (repeater) este un echipament care amplifică semnalele pentru a mări
distanţa fizică pe care acţionează reţeaua. Repetoarele sunt folosite când lungimea totală a
115
cablului de reţea este mai lungă decât cea admisă pentru tipul respectiv de cablu (de exemplu
cablu torsadat: 100m; cablu coaxial gros: 500m; cablu coaxial subţire 185m). Repetorul
aşteaptă sosirea semnalelor pe cablul de reţea, le amplifică şi le transmite mai departe.
Prin acest mecanism se poate asigura legătura dintre două reţele similare. Aceste
repetoare se numesc hub-uri. Iniţial hub-ul a fost doar un simplu repetor de semnal care prelua
semnalul de pe unul din cabluri şi-l transmitea pe un alt cablu, permiţând extinderea
lungimilor reţelelor. Apoi aceste repetoare au permis separarea unei reţele în mai multe
segmente. Divizarea unei reţele în segmente a permis administratorilor de reţea să creeze la
nivel logic şi fizic grupuri de lucru. A doua generaţie de hub-uri a fost înzestrată cu posibilităţi
de management şi de administrare a segmentelor, permiţând astfel administratorilor de reţea
reconfigurarea uşoară a întregii reţele.
Puntea (bridge) este dispozitivul care leagă două reţele într-una singură, fiind
considerată un repetor inteligent. Cele două reţele pot fi şi de tipuri diferite. Repetoarele
interceptează semnelele care vin prin cablu, le amplifică şi le transmit mai departe. Spre
deosebire de acestea, puntea are şi capacitatea de a identifica automat adresa fiecărui
calculator situat de o parte şi de alta a punţii, pe baza acestor adrese putându-se direcţiona
mesajele în mod corespunzător.
116
Fig. nr. 4.17. Schema unei reţele cu punte
Repartizorul (router) este similar unei punţi super-inteligente pentru reţele foarte
mari. El ştie totul despre reţea: adresele tuturor calculatoarelor, adresele altor punţi şi/rutere
din reţea şi poate construi traseul optim pe care poate fi transmis mesajul în drumul său de la
adresant la destinatar. Dacă o anumită parte a reţelei este ocupată, repartizorul poate lua
decizia de redirecţionare a unui mesaj, folosind un traseu mai puţin ocupat. Unele repartizoare
sunt chiar calculatoare propriu-zise cu plăci de reţea, prevăzute cu un software special care le
permite execuţia funcţiilor de coordonare. O altă funcţie a router-elor este conectarea prin
modemuri a reţelelor localizate geografic la mare distanţă.
Fig. nr. 4.18. Schema conectării a două reţele cu ajutorul unui router
Bruter-ul este un echipament care combină calităţile unei punţi şi ale unui repetor. El
poate acţiona ca ruter pentru un anumit protocol şi ca punte pentru altele.
Porţile (gateways) sunt repartizoare super-inteligente şi au fost proiectate pentru
conectarea reţelelor de tipuri diferite.
O poartă conectează două sisteme care nu folosesc aceleaşi:
117
protocoale de comunicaţie;
structuri de formate;
limbaje;
arhitecturi.
În general, aceste echipamente permit conectarea la un mainframe a reţelelor locale.
Porţile reprezintă de obicei servere dedicate într-o reţea, care convertesc mesajele primite într-
un limbaj de e - mail care poate fi înţeles de propriul sistem. Ele realizează o conversie de
protocol pentru toate cele şapte niveluri OSI şi operează la nivelul aplicaţie. Sarcina unei porţi
este de a face conversia de la un set de protocoale de comunicaţie la un alt set de protocoale de
comunicatie.
Porţile functionează şi la nivelul transport al modelului ISO / OSI.
Din cele prezentate putem face următoarea legatură între nivelele modelului OSI la
care operează echipamentele şi numele acestora:
nivelul fizic – repetoare care copiază biţi individuali între segmente
diferite de cablu;
nivelul legătură de date – punţi care interconectează reţele LAN de
acelaşi tip sau de tipuri diferite;
nivelul reţea – rutere care interconectează mai multe reţele locale de
tipuri diferite, dar care utilizează acelaşi protocol de nivel fizic;
nivelul transport - porţi de acces care fac posibilă comunicaţia între
sisteme de diferite arhitecturi şi medii incompatibile;
de la nivelul 4 în sus - porţi de aplicaţii care permit cooperarea de la
nivelul 4 în sus.
Sofware de comunicaţie
Schimbul de date între utilizatori diferiţi situaţi local sau la distanţă, lucrând la sisteme
de calcul identice sau diferite se realizează după schema de mai jos (fig.nr. 4.19):
Emiţător Destinatar
Mesaj Mesaj
Codificare Decodificare
Transmisie
9 ***, Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 248
118
lucrările sale pentru a putea face recepţia. Este deci necesară coordonarea în orice
moment a activităţilor îndeplinite. O altă soluţie este utilizarea terminalelor pasive
pregătite întotdeauna pentru recepţie. Calculatorul central realizează alocarea
timpilor de comunicaţie cu terminalele.
2. Dirijarea datelor în reţea. În fiecare nod de comunicaţie datele de transmis trebuie
dirijate pe subansamble către calculatoarele destinaţie. Comutarea (dirijarea) poate fi
asigurată prin mijloace fizice utilizând comutarea circuitelor. Comutatorul rezervă,
la momentul transmisiei, circuitul corespunzător între emiţător şi receptor, iar
mesajul parcurge acest circuit. Pentru ameliorarea performanţelor se utilizează şi
comutarea mesajelor. În acest caz calculatoarele specializate în comutări, plasate la
nodurile reţelei, au rolul de intermediari în memorarea mesajelor. Ele primesc
totalitatea mesajelor, le memorează şi apoi le retransmit către receptor. Un mesaj
poate trece prin mai multe noduri pentru a ajunge la destinatar. Software-ul
specializat are misiunea de a alege calea de comunicaţie în funcţie de trafic dacă mai
multe căi sunt posibile. Comutarea pachetelor reia principiul comutării mesajelor
fixînd mărimea mesajului la o valoare standard (de exemplu 128 caractere în
TRANSPAC). În acest mod, gestiunea pachetelor la nodurile de comunicaţie este
mai uşoară. Un mesaj mai scurt este completat cu spaţii, iar unul mai lung este
descompus în câte pachete este necesar. Pachetele aceluiaşi mesaj pot sosi într-o
ordine diferită de cea de la emitere, dacă au parcurs căi diferite. La recepţie se
recompune mesajul prin reordonarea pachetelor.
3. Protecţia contra erorilor. Întrucât liniile de transmisie sunt supuse factorilor
perturbatori, protecţia prin software se poate asigura prin coduri detectoare de erori,
corectarea prin retransmisie etc.
4. Gestiunea traficului reţelei. Fiecare echipament din reţea are o anumită capacitate de
transmisie, iar traficul de date este de obicei variabil. Ajustarea cererii de transmisie
la posibilităţile tehnice trebuie să evite pierderea de informaţie prin depăşirea vitezei
unei linii sau a capacităţii unui nod.
Principalele modalităţi de lucru sunt:
alegerea căilor de transmisie din mai multe posibile;
temporizarea nodurilor;
refuzul unui trafic suplimentar, dacă se detectează punctul de saturaţie.
119
Capitolul 5. Programarea, limbaje de programare,
produse-program
1 Breban, V., Dicţionar general al limbii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p.559
120
[ ]- încadrează o construcţie opţională (programatorul decide dacă acestea vor fi sau
nu folosite) Exemple: LIST [FIELDS <lista_câmpuri>] ,CREATE REPORT
[<nume_fişier>│?];
{ } sau | - sau exclusiv: din elementele prezente se va alege unul singur. Exemple: TO
PRINT | TO FILE, ON | OFF, etc.;
În practică există şi încercări de standardizare a metalimbajelor, cele mai cunoscute
fiind BNF (Backus Naur Form) şi EBNF(Extended BNF).
Limbajele de programare servesc la transformarea într-un format accesibil
calculatorului a modului de rezolvare a unei probleme. Utilizând limbajul de programare omul
va întocmi un program care descrie problema de rezolvat în termeni inteligibili pentru
calculator. Programul reprezintă un ansamblu de instrucţiuni şi/sau comenzi scrise cu ajutorul
unui limbaj de programare care descriu prelucrările de date pe care trebuie să le execute
calculatorul în scopul rezolvării unei probleme.
Ansamblul activităţilor de concepere, dezvoltare şi întreţinere a programelor poartă
denumirea de programare. Programul scris de om se numeşte program-sursă. Pentru a putea fi
înţeles de calculator el trebuie adus în format executabil. Obţinerea formatului executabil se
realizează prin traducere, cu ajutorul unor programe speciale, care pot fi interpretoare sau
compilatoare.
Figura nr. 5.1 ilustrează procesul de programare.
În cazul problemelor simple, calea de la problema de rezolvat la rezultate este relativ
uşoară, putând fi sintetizată astfel: definirea şi analiza problemei, elaborarea algoritmului de
rezolvare a problemei şi reprezentarea acestuia, codificarea algoritmului într-un program
utilizând un limbaj de programare, transformarea programului sursă în program executabil
(prin compilare sau interpretare), testarea şi documentarea, exploatarea şi întreţinerea.
121
Problema
Programator execută
Calculator
(utilizator) programul
122
La primele limbaje de programare trecerea de la programele sursă la programele executabile se
realiza prin comenzi distincte în care se specificau explicit operaţiunile de efectuat. Ulterior
evoluţia s-a orientat către medii de programare. Mediile de programare reprezintă pachete de
programe care asigură integrarea următoarelor funcţii: introducerea şi editarea programului
sursă, interpretarea sau compilarea, respectiv editarea de legături, încărcarea şi lansarea în
execuţie, depanarea programului. În prezent, majoritatea limbajelor de programare sunt
integrate în medii de programare. Spre exemplu, Visual FoxPro se poate considera că
reprezintă un mediu de programare care oferă un editor de texte, un compilator, un încărcător
de programe, un depanator de programe. În plus, oferă facilităţi de gestionare a fişierelor prin
meniul FILE şi de informare completă şi rapidă prin sistemul HELP.
2 Reix, R., Systemes d’information et management des organisations, Les Editions Foucher, Paris, 1990, pp. 146-
148
123
identificate în faza de analiză. Reprezentarea algoritmului se face prin diverse tehnici: schemă
logică, pseudocod etc.
Etapa de codificare a algoritmului presupune alegerea unui limbaj de programare
adecvat pentru scrierea programului sursă (se utilizează pentru scriere un editor sau procesor
de texte), programul sursă introducându-se în sistem sub forma unui fişier în format text.
Programul scris de om se numeşte program-sursă. Pentru a putea fi înţeles de
calculator el trebuie adus în format executabil. Obţinerea formatului executabil se realizează
prin traducere, cu ajutorul unor programe speciale care pot fi interpretoare sau compilatoare.
Majoritatea limbajelor de programare actuale reprezintă medii de programare, fiind prevăzute
cu editor de texte pentru introducerea programului sursă, cu module de traducere, cu editoare
de legături, cu module de depanare etc.
Testarea şi corectarea programului. Programul pregătit pentru exploatarea curentă
trebuie să fie corect din punct de vedere al logicii de rezolvare a clasei de probleme. În acest
scop se folosesc date de test, respectiv date de intrare pentru care se cunosc rezultatele.
Documentarea programului este necesară deoarece, de obicei, programele sunt folosite
în exploatarea curentă de alte persoane decât cele care le-au proiectat. Ea presupune precizarea
instrucţiunilor de utilizare, a explicaţiilor şi exemplelor care să conducă la o utilizare corectă a
programului respectiv. În acest scop se întocmeşte o documentaţie. Aceasta poate fi inclusă în
program prin linii de documentare/linii comentariu care nu influenţează modul de derulare a
execuţiei programului, facilitând doar înţelegerea sa sau poate fi ataşată programului sub
forma dosarului de programare care cuprinde descrierea problemei şi a funcţiilor sale,
descrierea structurii datelor (de intrare şi de ieşire), descrierea algoritmului de rezolvare a
problemei, programul sursă, descrierea condiţiilor de implementare şi exploatare, exemple de
utilizare etc.
Exploatarea are în vedere utilizarea curentă a programului în rezolvarea cazurilor
concrete din clasa de probleme pentru care a fost proiectat. Întreţinerea programului are atât un
aspect corectiv, înlăturând eventualele erori care au mai apărut, cât şi un aspect evolutiv, care
ţine seama de dinamica clasei de probleme rezolvate.
Concepţia utilizatorului final se bazează pe utilizarea instrumentelor software
specializate care apropie utilizatorul de calculator şi elimină faza de programare. Asemenea
instrumente software specializate sunt limbajele de programare din generaţia a 4-a (programe
de calcul tabelar, programe de grafică, sisteme de gestiune a bazelor de date etc.) care permit
definirea unui model de rezolvare a problemei apropiat de formaţia utilizatorului.
Achiziţionarea de produse-program.
Pentru aplicaţiile curente din domeniul economic (producţie, stocuri, contabilitate generală
etc.) societăţi specializate în producţia de software pun la dispoziţie, pe piaţă, produse-program la
cheie. Firmele interesate pot achiziţiona asemenea produse-program după analiza atentă a cerinţelor
de prelucrare. Ulterior utilizatorul trebuie să-şi adapteze structura datelor la cerinţele produsului-
program.
124
5.3. Principii de utilizare specifice produselor program
125
6. Dezvoltarea de soluţii informatice bazate pe sisteme de programe reutilizabile în
contextul evoluţiei sistemelor de operare are în vedere conceperea acestora prin
folosirea unor structuri care să permită dezvoltarea, modificarea sau suprimarea unor
module informatice cu efort material şi uman minim în condiţiile apariţiei unor noi
versiuni de sisteme de operare.
7. Asigurarea activităţilor de publicitate şi asistenţă tehnică are în vedere estimarea
fondurilor necesare pentru lansarea pe piaţă a produsului informatic, urmată de o
campanie publicitară eficientă. Publicitatea este asigurată apelându-se la un personal de
specialitate şi o tehnică de calcul de un nivel înalt. Pentru asigurarea credibilităţii,
firma producătoare trebuie să asigure asistenţa tehnică pentru exploatarea la parametrii
de eficienţă a produsului respectiv.
8. Asigurarea de soluţii tehnice cu caracter plurinaţional rezidă din cerinţele de
comercializare a viitorului produs atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. În acest
scop la proiectare şi realizare trebuie avute în vedere cerinţele cadrului legislativ din
ţara de origine şi din ţările în care produsul va fi livrat, particularităţile limbii,
alfabetul, sistemul de unităţi monetare, sistemele de codificare, termenii şi conceptele
economice utilizate etc.
Plecând de la aceste principii, utilizarea produselor-program generalizabile presupune
parcurgerea unor etape în care utilizatorul final foloseşte în mod efectiv pachetul program
existent în biblioteca sursă direct executabilă (livrată de proiectant).
126
funcţie de parametrii tehnico-economici, de gradul de utilitate şi de eficienţa economică în
exploatare.
Utilizatorul este cel care certifică calitatea unui produs program, având drept criteriu
satisfacerea cerinţelor sale. Producătorii de software trebuie să obţină, cel puţin, acel nivel al
calităţii care să permită satisfacerea aşteptărilor utilizatorului. Un nivel mai scăzut duce la
alegerea produselor software concurente care, la acelaşi preţ, oferă nivelul necesar al calităţii.
Pe de altă parte, un nivel mult mai ridicat al calităţii antrenează costuri foarte mari care se
reflectă în preţul produsului. În acest caz, utilizatorul alege acele produse concurente care, la
un preţ mai scăzut, oferă un nivel suficient al calităţii. Este necesară, deci, utilizarea unor
metode de evaluare a calităţii software astfel încât să existe posibilitatea comparării nivelului
planificat al calităţii cu cel obţinut efectiv.
Definirea problemei la beneficiar, clarificarea şi detalierea acesteia de către beneficiar
şi producător prin elaborarea unor specificaţii are un impact deosebit atât asupra calităţii
proiectului şi, ulterior, a produsului, dar şi asupra întregului ciclu de viaţă al produsului
software3.
Caracteristicile de calitate ale produselor software sunt puse în evidenţă în diferite etape
din ciclul de viaţă ale produsului program. Creşterea nivelului unei caracteristici poate conduce
automat atât la creşterea nivelurilor pentru unele caracteristici, cât şi la scăderea nivelurilor
pentru altele. Programatorii trebuie să cunoască modul în care interacţionează caracteristicile
şi atributele de calitate pentru a asigura realizarea echilibrului necesar încadrării produsului
program între limite de performanţă admise. Aceste caracteristici de calitate sunt următoarele:
fiabilitatea (un program posedă caracteristica de fiabilitate în măsura în care îndeplineşte
funcţiile de prelucrare cerute de beneficiar, pe un interval de timp dat, fără erori), corectitudinea
(un produs program este corect dacă transformările pe care le efectuează conduc la obţinerea de
rezultate ce corespund calitativ şi cantitativ cu specificaţiile de programare), eficacitatea (un
produs program este eficace dacă realizează o corelaţie optimă între consumurile de resurse
-timp de execuţie, memorie internă, tipuri şi număr periferice - şi complexitatea problemei ce se
rezolvă), siguranţa în utilizarea curentă (stabileşte măsura în care un program aplicativ nu
permite efectuarea de modificări neautorizate sau nedorite în volume de date, precum şi
distrugerea parţială sau totală a volumelor de date), stabilitatea (indică rezistenţa programului
aplicativ faţă de efectele generate de o modificare a datelor iniţiale, cât şi în secvenţele de
instrucţiuni care compun modulele care intră în componenţa sa), mentenabilitatea (indică
măsura în care este permisă actualizarea rapidă şi uşoară a produsului program pentru a putea
continua utilizarea acestuia chiar în condiţii modificate), adaptabilitatea (reprezintă capacitatea
produsului software de a permite integrarea de noi funcţii de prelucrare şi de a include acele
secvenţe de instrucţiuni care măresc performanţa programului, aducându-l la nivelul eficienţei
de utilizare de la un moment dat, ulterior elaborării), liniaritatea (măsoară gradul în care la
elaborarea unui modul, a unei secvenţe sunt utilizate instrucţiuni care se execută una după alta
sau măsura în care nu sunt utilizate instrucţiuni de salt condiţionat sau necondiţionat), claritatea
(un produs program este considerat impur atunci când secvenţele ce formează modulele sale
3 Ciclul de viaţă al unui produs software reprezintă intervalul de timp de la momentul deciziei de realizare şi până la
retragerea sau înlocuirea totală a acestuia cu un nou produs software, reprezentând orizontul de timp în care
operează şi evoluează produsul program. După glosarul de termeni - terminologie software - ai IEEE
(Institute of Electric and Electronic Engineering), ciclul de viaţă reprezintă o abordare sistemică
începând cu dezvoltarea, utilizarea, mentenanţa şi până la retragerea software-lui.
127
conţin instrucţiuni ce pot lipsi fără a fi afectată calitatea rezultatelor finale), reutilizabilitatea
(reprezintă capacitatea unor module ale produsului program de a fi încorporate în alte
programme, având rezultat direct economia de muncă vie), portabilitatea (caracteristica de
calitate care pune în evidenţă gradul în care un produs program poate fi rulat pe mai multe tipuri
de calculatoare), integrabilitatea (arată gradul în care produsele software pot fi incluse în
sisteme complexe de prelucrare a datelor), testabilitatea (oferă utilizatorilor posibilitatea de a
pune în evidenţă cât mai multe variante de probleme ce pot fi rezolvate şi comportamentul
programului aplicativ în situaţii particulare - fişiere vide, date incomplete, date neconsistente),
completitudinea (dă măsura în care modulele produsului software sunt parţial activabile şi
fiecare realizează funcţia de prelucrare dată în specificaţii), generalitatea (pune în evidenţă aria
de cuprindere a funcţiilor de prelucrare, variantele problemei ce pot fi rezolvate, cazurile
particulare, dimensiunile maxime ce se iau în considerare), consistenţa (pune în evidenţă
măsura în care modulele realizează funcţii de prelucrare necontradictorii şi se bazează pe
uniformizare în folosirea simbolurilor, a regulilor de construire a identificatorilor, etichetelor şi
în general a secvenţelor omogene), complexitatea (permite stabilirea diferenţelor dintre
structurile programelor şi ierarhizarea programelor după noduri şi arce şi mod de orientare a
acestora din urmă), flexibilitatea (determină volumul de restricţii impus utilizatorilor pentru a
obţine rezultate complete şi corecte prin folosirea unui program aplicativ), modularitatea
(descrie ordinea din cadrul produsului format din module).
128
mesajele de eroare trebuie să stabilească cât mai exact locul, cauza şi modalităţile
de eliminare a erorilor.
Nivelele de fiabilitate şi metenabilitate trebuie să fie astfel dimensionate încât
ponderea erorilor ce necesită modificarea de secvenţe în program să fie cât mai
redusă.
Implicaţiile algoritmului utilizat în realizarea produsului program asupra preciziei,
vitezei, consumului de resurse.
129
Bibliografie
1. Airinei, D., ş.a., Tehnologii informaţionale pentru afaceri, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2006
2. Băduţ, M., Calculatorul în trei timpi (Ediţia a III-a), Editura Polirom, Iaşi, 2007
3. Bolun, I., Covalenco, I., Bazele informaticii aplicate, Ediţia a treia, Editura Bonitas,
Iaşi, 2004
4. Dodescu, Gh., Sisteme de calcul şi operare, Editura Economică, Bucureşti, 2003
5. Dodescu, Gh., Vasilescu, A., Oancea, B., Sistemul de operare Unix şi Windows,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
6. Habraken, J., Microsoft Office 2003, 6 în 1, Editura Teora, 2008
7. Melnic, A., Bucşă, R., Bazele tehnologiei informaţiei, Editura TehnicaInfo, Chişinău,
2005
8. Melnic, A., Bazele informaticii economice, Teorie şi aplicaţii, Editura Sedcom Libris,
Iaşi, 2004
9. Năstase, Florea, Reţele de calculatoare, Editura ASE, Bucureşti, 2005
10. Roşca, I.Gh., Ghilic-Micu, B., Informatică. Societatea informaţională, E-serviciile,
Editura Economică, Bucureşti, 2006
11. Roşca, I. Gh., Societatea cunoaşterii, Editura Economică, Bucureşti, 2006
12. Vasiu, I., Vasiu, L., Informatică juridică şi drept informatic, Editura Albastră, Cluj-
Napoca, 2009
130